Criterii Medico Sportive In Selectia Sportiva

Criterii medico-sportive in selecția sportivă.

Desigur că aceste criterii obiective de selecție reprezintă azi rodul unor prelucrări statistice a numeroase date obiective, în centrul lor aflându-se ,,modelui biologic"al performerului de azi și de mîine. Viața ne arată cu claritate că acest model biologic variază cel puțin de la un deceniu la altul, așa cum variază și metodica antrenamentului sau însăși biologia sportivului. De aceea în abordarea corectă aplicativă a selecției trebuie să dăm dovadă de multă mobilitate, clarviziune și în același timp prognoză riguroasă, cu atât mai mult cu cât însăși datele științei evoluează într-un ritm accelerat. lată numai un exemplu: se știe de mult că în compoziția fibrelor musculare, la om, există fibre albe, rapide (fast fibers- Ff sau fast twitch- FT), cu echipamente enzimatice perfecționate pentru eforturile explozive, de viteză , forță-viteză, și roșii, lente (slow fibers- SF sau slow twitch- ST), al căror echipament enzimatic este favorabil eforturilor de durată, precum și fibre intermediare, mixte (mixed fibers-MF sau mixed twitch- MT) pentru toate acceptându-se o condiționare genetică ; iată că studii bioptice efectuate în ultimii ani evidențiază posibilitatea ca, printr-un antrenament perfectionat, să se mărească numărul de fibre roșii pe seama celor inter-mediare, cea ce modifică radical ponderea unor criterii fiziologice în selecția și orientarea sportivă.

În continuare vom încerca să detaliem unele norme și criterii medico¬sportive cu care se operează în selecție. În primul rând trebuie făcută precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât și operațional, biologic și sportiv, se recomandă abordarea selecției la trei niveluri (trei etape) :

Primar (selecția primară) de la vârsta de 4-5 ani și până la 8-10 ani în funcție de disciplina sau proba sportivă.

Secundar (selecția secundară,pubertară) între 10-14 ani, cu variații funcție de sport, dar Ia un interval de 3-5 ani față de prima etapă.

Selecția finală (de performanță), care marchează trecerea spre sportul de performanță, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanței sportive.

Etapele selecțiel medico-sportive.

În interiorul acestor etape se desfășoară procesul de pregătire care condiționează efectul relațillor următoare.

In linii mari:

• nivelul primar este dominat de criterii și indici sanogenetici și genetici ;

• nivelui secundar – de realizarea " micromodelului biologic ", care reprezintă și efectul unui antrenament sistematic de durată asupra organismului în creștere.

• nivelul final este dominat de performanță, de nivelul biologic al performantei, acest ultim aspect având valoare mai ales atunci când trebuiesc selecționați sportivi pentru loturile naționale sau pentru a patricipa Ia C.E.; C.M.; J.O.

Criteriile genetice și antropologice de selectie se desprind, în linii mari, din anamneza medico-sportivă, care cuprinde atât antecedentele personale, cât și cele endocolaterale (configurația morfologică a copilului și părinților, nivelul cultural, educațional, atitudinea față de sport a părinților, copilului, antecedente sportive familiale, comportamentul psihomotor, inteligența etc.).

Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție : maximă exigență la nivelul primar ai selecției (să alegem pe cei mai sănătoși dintre sănătoși ); exigență la nivelul selecției secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanță (ca prognoză) din motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii; oarecare indulgență la nivelul selecției finale (să nu se pericliteze integritatea morfologică sau funcțională prin efortul sportiv), având în vedere pe de o parte, investigațiile morale și materiale, performanța atinsă și motivația, precum și posibilitatea apariției, de-a lungul anilor, a unor maladii ( vindecate clinic) sau tulburări în legătură, sau nu cu antrenamentul sportiv. La selecția primară se va acorda atenție afecțiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc), hepatorenale (hepatită, insuficiență renală ), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), deformări cu limitări funcționale ale aparatului locomotor, afecțiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene etc.), defecte ale analizorilor vizual (miopie și strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigațiile efectuate și in circuit pe plan endocrin, neurologic,(EKG, VO2 max) și ORL, determină gradul de sănătate și disponibilitate pentru o ramură sportivă sau alta.

Criteriul biotipului constituțional intervine in selecție intr-o nouă viziune a acestuia: somatofiziologie, motric, psihic, biochimic. Numeroși indici, care vor fi descriși separat, permit definirea acestui tip constituțional și evidențierea lui cu diferite probe sau discipline sportive.

Criteriile endocrinometabolice își găsesc utilitatea atât în selecția initială, cât mai ales în cea secundara, postpubertară. Se știe ca profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de fortă (atletică grea, aruncări, kaiac-canoe etc), cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocuri, canotaj academic. Sa nu uitam că acest profil endocrinologic este corelat în mod constant cu creșterea organismului, iar în prognoza creșterii, necesară adesea la 12-16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină bazată pe criterii morfologice fiind ușor de stabilit, este foarte utilă în selecția pentru diferite ramuri de sport.

Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanța în majoritatea ramurilor sportive cu caracter predominant dinamic. Este adevărat ca sportul perfecționează funcția cardiorespiratorie (motiv pentru care unii parinți iși îndeamnă copii să facă sport), după cum nu este mai puțin adevărat ca solicitările la care este supus sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanță în timp, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în cazul unor greșeli metodice de antrenament sau al apariției unor afecțiuni cardiovasculare, chiar în afara antrenamentului sportiv. Malformațiile congenitale și afecțiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecție. La nivelul selecției secundare, în special pentru sporturile cu dominantă aerobă, putem avea unele profiluri cardiovasculare favorabile (conformația și volumul cardiac, indicatorii funcționali: consumul maxim de 02 – V02 max, puls maxim, echivalentul volumului cardiac etc.), care să motiveze selecția unor astfel de sportivi, după cum aceiași indicatori pot folosi la selecția finală pentru prognoza performanței aerobe și cardiace.

Există și unele criterii radiologice utile în selecție. De exemplu radiologia coloanei vertebrale poate să evidentieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea unor ramuri de sport (canotaj, kaiac-canoe, gimnastică, haltere…); de asemenea, evidențierea unor anomalii, cum ar fi agenezia renala, rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc, impune, alături de examenul radiologic cardiorespirator, și radiografia diverselor segmente și organe, cel puțin la nivelul selecției secundare (șaua turcească, cutia craniana, coloana vertebrală, zonele de creștere ale sistemului osos).

De asemenea , în cadrul criteriilor de selecție se poate acorda atenție și ritmurilor biologice individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv și intelectual, cât și ritmurile circadiene, circamensurale si circanuale privind concentratiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în mușchi ș.a., concluzionându-se, în contextul tuturor parametrilor analizați medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici, atât asupra selecției sportivilor, cât și asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative generate de ritmurile biologice.

Rezultă deci, că procesul de selecție dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esențial al performantei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem pe care teoria și practica l-a creat și îl aplica cu succes.

Criterii somatofiziologice în selecția sportivă.

Referitor la tipul somatofuncțional și determinarea lui ereditară s-au obținut o serie de date prin variate metode genetice (metoda gemenilor, a asemănării dintre părinți și copii, a arborelui genealogic etc.). Baza fenomenelor motrice o constituie însușirile somatice, fiziologice și psihice.

Printre însușirile somatice principale se numără și acelea care caracterizează aparatul locomotor, mai puternic condiționat genetic decât țesutul adipos. Coeficiența de corelație și de eritabilitate sunt mai mari în acest caz pentru țesutul osos decât pentru cel muscular, iar coeficienții de corelatie ale acestor două țesuturi sunt mai ridicați comparativ cu acei ai țesutului adipos.

Fără indoială însușirile esențiale nu pot fi schimbate cu ajutorul exercițiilor motrice, astfel încât să se obțină transformări datorate exclusiv activității sportive de performanță.

În acest caz este necesară selecția indivizilor cu masa, înălțimea și proporțiile corpului corespunzătoare tipului constituțional ideal pentru o anumită disciplină sau probă sportivă.

Dintre multiplii parametri morfologici, înălțimea (talia), proporțiile segmentelor corporale și tipologia somatosexuală au o însemnătate prioritară în selecție. Lungimea corpului și a extremităților, greutatea corpului, lărgimea bazinului și a coapselor, circumferința taliei, a pieptului, a feselor, umerilor, precum și depozitele de grăsime din diferite părți ale corpului s-au dovedit a fi dependente ereditar. Din acest compartiment al cercetărilor, cel mai important aspect pentru selecția și orientarea sportivă a copiilor îl constituie datele cu privire la structura corpului. Aceasta (cu deosebire " masa activa a corpului " – MAC) este, după cum s-a stabilit în ultimii ani, un nou parametru al capacităților funcționale ale organismului omenesc. MAC se corelează bine cu VO2 max, cu forța musculară, rezistența și cu alte calități motrice.

Deosebirile dintre indivizi, în structura corpului, se manifestă ca urmare a interactiunii dintre activitatea fizică, hrană și, după cum au arătat cercetările, factorii genetici.

Structura corpului omenesc este unul dintre cele mai importante criterii de selecție pentru anumite probe sportive.

Înăltimea corpului sau talia este o caracteristică antropometrică dintre cele mai reprezentative. Multe studii referitoare la determinarea ei genetică au fost dedicate estimării coeficienților de corelație dintre înălțimea corpului părintilor și cea a urmașilor, dintre înălțimea descendenților de grade variate. Studiile demonstrează că acești coeficienți de corelație dintre descendenți și ascendenți sunt foarte variabili, depinzând atât de vârsta și sexul copiilor, cât și de starea materiala a populației. Coeficienții de corelație dintre inalțimea corpului la parinți și la urmași cresc odată cu vârsta, atingând valori maxime la grupele de vârstă cele mai mari. Coeficienții de corelație, care ilustreaza analogiile evidente în perechile tată-fiu, sunt mai mari decât la perechea tată-fica, iar perechea mama-fiu înregistreaza valori mai mici decât la perchile mama-fica. Prin urmare, înalțimea fiului poate fi prognozata pe baza înălțimii tatălui, iar a ficei pornind de la înâlțimea mamei. Pe de alta parte însa, trebuie avut în vedere că, în general, noua generație înregistreaza indici superiori de dezvoltare fizică comparativ cu cea a părinților.

Cunoscând inălțimea corporaiă, se poate stabili valoarea celorlalte proporții ale segmentelor corporale.

Pornind de la conceptul de mozaic al androgeniei, potrivit căreia fiecare individ este dotat cu caractere feminine și masculine "în diferite proporții s-a conturat foarte exact conceptul de constituție de sexualitate, alături de cel de constituție somatică (somatometrică).

Conform metodei Bayer-Bailey, s-au studiat 8 indicatori, în aprecierea cărora s-au luat în considerare următoarele elemente de bază: lărgimi, musculatura, stratul adipos. Cei 8 indicatori: conturul taliei văzut din spate, mărimea șoldurilor, forma feselor, forma femurului, dezvoltarea masei musculare, intervalul dintre membele inferioare, lățimea și robustețea umerilor, reprezentarea stratului adipos și habitus corporal, apreciați pe lungimea corpului nud privit din spate, au primit note de la 1 la 5 conform scării androgenității indicate de autori.

Cele 5 tipuri care subântind o scară unică și continuă pentru androgenitatea umană au, în direcția valorilor mici 1-2 grade ridicate de masculinitate, definind în cadrul sexului masculin diferite trepte de armonie între sex și sexualizare, iar în direcția numerelor mari 4-5, grade ridicate și chiar exagerate de feminizare, prezentând aceiași variabilitate a gradelor de sexualizare. Nota intermediară se atribuie cazurilor de dizarmonie, unde, în cadrul sexelor, se evidențiază un grad scăzut de sexualitate corespunzător sexului opus.

Autorii au numit aceste tipuri, în ordine crescătoare a scării: hipermasculin, masculin, hipomasculin (unidiferențiat), mixt (bisexuat), hipofeminin (unidiferențiat), feminin, hiperfeminin.

Această metodă permite prognoza în proporție de aproape 90% a ratei de masculinitate sau feminitate încă din etapa antepubertară, fiind deosebit de utilă in selecția sportivilor.

Referitor la parametrii fiziologici ai tipului somatic, pe care, din motive didactice, îi abordăm împreună cu cei morfologici, remarcăm următoarele :

Este greu de făcut o diferențiere netă între cercetările având ca obiectiv proprietățile motorii, pe de o parte, și cele care studiază factorii fiziologici-funcționali, pe de alta. Majoritatea autorilor urmăresc atât caracterele somato-funcționale, cât și diferitele acte motorii finale, investigând diversele caractere în complexitatea lor, la nivel de organe sau chiar de structura histochimică.

Din aceasta cauză vom prezenta parametrii fiziologici de selecție in corelație cu determinismul lor asupra nivelul calitaților motrice (viteză, forță, rezistență, îndemânare), în instanța motricitatea fiind concfiționata de factorul somato-fiziologic și, bineînteles, de cel psihic, ca și de tabloul biochimic.

Ca atare, criteriul motric de selecție se bazează pe cunoașterea nivelului calitaților fizice de bază al acestor vârste precoce și pe modalitatea masurării lor.

Viteza

Sub raport funcțional viteza este conditionată, de două elemente fundamentale:

activitatea sistemului nervos și, în principal, a scoarței cerebrale, unde se realizează întreaga comandă, coordonare și reglare a mișcarii; durata medie de 70-82 m/s a acestor operații poate fi redusă prin antrenament, care înlesnește formarea unor stereotipuri dinamice motrice într-un timp mai scurt, condiționate genetic sub raportul rapiditații de instalare;

metabolismul de la nivelul mușchiului care asigură energia necesară contracțiilor musculare în condiții de anaerobioză.

Energia necesară în cazul efortului de viteză în anaerobioză rezultă din descompunerea ATP în ADP și acid fosforic în mușchi, ceea ce permite realizarea cuplajului excitație-contracție. Refacerea legăturii fosfat-macroergice se asigură la început pe seama unei legături similare a fosfocreatinei, iar în continuare are loc glicoliza anaerobă, care conduce la eliberarea de energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în mușchi ca urmare a datoriei mari de O2 (circulația și respirația nu pot asigura necesarul de O2 într-un timp atât de scurt impus de desfășurarea efortului) și influențează negativ capacitatea de contracție a mușchiului.

Rezultă deci că, în efortul de viteză, al doilea element esențial, după nivelul funcționalității SNC (sistemului nervos central), este capacitatea de efort anaerob.

De asemenea sub raport morfologic, s-a dovedit că fibrele musculare care asigură viteza sunt cele albe, bogate in mitocondrii și echipament enzimatic oxidoreductor. Proporțiile acestor fibre sunt genetic determinate și pot fi stabilite pe baza biopsiei musculare.

Având în vedere condiționare vitezei de către sistemul nervos și de nivelul capacității de efort anaerob, subliniem faptul că ea este una din calitățile biomotrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică. Coeficientul de eritabilitate se situează intre 0,90-0,95, prin urmare selecția este hotărâtoare în performanța de viteză. Perioada de vârstă de 9-14 ani, pentru mâini, și 9-12 ani pentru picioare, se caracterizează prin reducerea controlului genetic asupra dezvoltării vitezei mișcărilor. E de presupus că, la această vârstă, acțiunile pedagogice corect organizate pot contribui la perfecționarea calitaților de viteză.

Forța

Sub raportul substratului morfofiziologic, care asigură manifestarea fortei, se recunosc două sisteme principale ale organismului, la care bineînțeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte sisteme și aparate: sistemul nervos și sistemul muscular.

1. Sistemul nervos acționează îndeosebi pe calea etajului cortical, prin două mecanisme principale:

punerea în acțiune a unui număr cât mai mare de unități motorii;

ansamblarea unităților motorii active.

2. Sistemul muscular este al doilea element principal care condiționează forța, în funcție de gradul încărcăturii raportate la forța izometrică maximală.

Având în vedere determinarea forței de către activitatea sistemului nervos central și de calitatea fibrelor musculare, se consideră că în acest caz ponderea eredității este substanțială, coeficientul de eritabilitate fiind de peste 0,80. Menționăm că există autori care socotesc forța ca având un determinism genetic tot atât de mare ca și viteza.

Prin această prismă, criteriile fiziologice de selecție sunt în principal :

stabilirea prin dinamometrie a forței grupelor musculare funcționale ce trebuie să fie cât mai mare;

determinarea tonusului muscular cu ajutorui miotonometrului, diferențele cât mai mari între starea de contracție și cea de relaxare indicând un nivel funcțional bun;

măsurarea amplitudinii mișcărilor articulare cu goniometrul;

evidențierea capacităților de efort aerob și anaerob pe baza elementelor biochimice prezentate în funcție de nivelul încărcăturilor raportat la forța izometrică maximală evaluarea pentru forța în regim de viteză a timpului de reacție, a cronaxiei și a electromiogramei.

Valorile variază în funcție de ramura de sport și se interpretează individualizat.

Rezistența

Aceastră calitate este condiționată de trei categorii de factori:

1. Factorii anatomofuncționali ce privesc funcționalitatea tuturor organelor și îndeosebi a sistemului cardiovascular, care asigură aportul de O2, și a aparatului renal, ce conduce Ia eliminarea produșilor toxici rezultați în urma proceselor metabolice;

2. Factorii biochimici, care privesc sistemul muscular și, îndeosebi, locurile unde se petrec transformarile metabolice cu eliberare de energie;

3. Sistemul nervos și în special componentele sale simpatica și parasimpatica, ce regiează procesele metabolice, inclusiv refacerea.

Factoni anatomofuncționali sunt reprezentati de:

volumul pulmonar și suprafața alveolocapilara ( informatii corolare asupra acestor elemente ne furnizeaza explorarea antropometrică a cutiei toracice, cu determinarea diametrelor și perimetrelor sale în expirație și inspirație, precum și măsurarea capacității pulmonare vitale, totale și reziduale.);

volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700-750 ml la adultul normal, ajungând la sportivi pânâ la 1300-1400 ml);

concentrația de hemoglobină în sânge, la adult , se situează între 14-16 g%, iar la sportivi valorile cresc până la 19-20 g%, mai ales în condițiile de antrenament la altitudine. Dupa efort, valorile scad prin hemoliză;

volumul sangvin total;

capacitatea respiratorie maximă, investigația efectuandu-se timp de 15s, iar valoarea obtinută inmultindu-se cu 4 pentru a nu produce fenomene de alcaloză (valorile normale sunt 120-150 1/min).

Determinările se fac cu ajutorul spirografului și al unor normograme care permit compararea valorii în raport cu inalțimea și greutatea subiectului. Valoarea acestei determinări este conditionată și de forța musculaturii toracelui;

volumul respirator maxim pe secunda;

VO2 maxim interpretat în funcție de greutatea corporală, sex, vârsta și cerințele impuse de ramura de sport;

debitul cardiac maxim, care ajunge la 40-45 I/min și este condiționat la rândul lui, atât de amplitudinea de contracție a fibrei cardiace, care determină, în principal, debitul sistolic, cât și frecvența cardiacă;

oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 maxim la frecvența cardiacă maxi-mă, el fiind considerat parametrul cel mai util al economiei cardiovasculare în efort;

echivalentul ventilator maxim care este roportul dintre ventilația maximă externă și VO2 max, acesta reprezentând indicatorul cel mai fidel al economiei respiratorii în efort (sub 20 este excelent, 25-30 bun și pes¬te 35 slab).

Desigur că acești parametri, îndeosebi cei funcționali, nu sunt condiționați numai de sistemul cardiorespirator, ale cărui capacități le exprimă, ci și de activitatea sistemului nervos care coordonează funcționalitatea acestor aparate. În aceiași măsură intervin și aparatul digestiv, care asigură aportul principiilor nutritive necesare proceselor metabolice energogenetice, și aparatul de expulzare a materiei (îndeosebi aparatul renal), ce contribuie la eliminarea cataboliților, a căror concentrare in organism la nivelul diferitelor sectoare somatoviscerale, declanșează mecanismul de feed-back, foarte important pentru întreaga functionalitate organică și in special pentru rezistență. In acest sens, investigarea funcției renale, are o importanță deosebită în selectia sportivilor pentru probele de rezistență.

Factorii biochimici ai rezistenței.

În ultimul timp, cercetările histochimice au dovedit că elementul de bază în existența unui prag ridicat de rezistentă metrică generală, este capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de O2 și de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au, îndeosebi, fibrele roșii, care conțin o cantitate sporită de mioglobină și de mitocondrii mari, cu capacitatea oxidativă ridicată. Cantitatea acestor fibre în mușchi este genetic determinată, de unde rezultă utilitatea biopsiei musculare în momentul selecției și orientarea corespunzătoare a viitorului sportiv. Proporția între fibrele roșii, care constituie substratul rezistenței și al fortei, fibrele albe, care condiționează viteza, orientează selecția spre ramurile de sport corespunzătoare calităților biometrice ale sportivului.

S-a dovedit, în ultimul timp, că efortul de rezistență conduce la biosinteza proteinelor mitocondriale mari și neconformarea de ribozomi citoplasmatici, respectiv RNA mitocondrial. Aceste procese au loc la nivelul unor fibre intermediare, care au o structură mixtă, între cea a fibrelor roșii și cea a fibrelor albe.

lntensitatea aceasta nu trebuie să treacă în zona energetică anaerobă, deoarece poate declanșa alte mecanisme intracelulare, ci e necesar să se situeze la zona superioară a aerobiozei, la limită cu anaerobioza, atingând acel prag aerob-anaerob numit și " zona de anduranță a efortului ". Intensitatea efortului ce va situa organismul în zona de anduranță este determinată de structura genetică a fiecărui subiect și se impune a fi individualizată. Această zonă de anduranță se caracterizează printr-o concentrație a acidului lactic în sânge de 4 mmol/litru. În cazul în care zona de anduranță se situează la nivelul a 90% din consumul maxim de oxigen, capacitatea de efort aerob este foarte bună; la valori de 80-85% situația devine defavorabilă.

In practică, întrucât dozarea acidului lactic în sânge și chiar determinarea consumului maxim de oxigen nu sunt posibile întotdeauna în mod curent, se recurge la corelațiile dintre acești parametri și valoarea. Astfel, la 140-150 bătăi / min, când se atinge 70-75% din VO2max ne aflăm în zona strict aerobă. La 155-175 pulsații/min ne aflăm la limita superioară a aeobiozei, când efortul începe să devină un excitant funcțional pentru rezistență, iar între 165-175 puls/min ne aflăm în zona de anduranță. Antrenamentul de rezistență se desfășoară în această zonă până când pulsul începe să scadă, ceea ce indică o adaptare mai bună la efort și, în același timp posibilitatea de creștere a intensității lui. Aceasta pentru a putea aplica un excitant funcțional de rezistență mai mare, care se constituie un excitant biologic generator de transformări biochimice la nivelul fibrei musculare, de natură să ridice valoarea calității de rezistentă motrică a organismului.

Incontestabil că, alături de aceste mecanisme biochimice, în obținerea unei rezistențe sporite intervin sinapsele neuromusculare, respectiv plăcile neuromotorii, care sunt puse în actiune de centrii nervoși și piramidali pe calea unităților motorii. De aici importanța deosebită a activității sistemului nervos central și, îndeosebi, a zonelor de comportament rinencefalice, unde, conform ultimelor cercetări, se găsesc centrii voliționali. Prin punerea in funcțiune a unor sisteme de receptori endocrini intracerebrali, aceștia au un rol deosebit în menținerea activităților plăcilor neuromotorii, în ciuda stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în mușchi.

Rezultă deci că și rezistența, deși reprezintă o calitate biomotrică perfectibilă, prin transformarea pe calea antrenamentului a fibrelor intermediare în fibre roșii, este genetic determinată atât prin existența pe plan periferic a unui procent de fibre intermediare în mușchi și prin funcționalitatea sistemului nervos central și îndeosebi a zonelor sale rinencefalice.

Coeficientul genetic pentru rezistență este de asemenea determinat de gradul de eritabilitate, destul de ridicat peste 75%, a capacității aerobe, care constituie substratul funcțional al acestei calități biomotrice.

În ce privește determinismul nervos al rezistenței, subliniem importanța echilibrului între tonusul nervos vegetativ simpatic și cel parasimpatic, fapt ce justifică introducerea in cadrul criteriilor de selecție a testelor de funcționabilitate simpatică și parasimpatică.

Pentru sporirea rezistenței, un rol important îl are de obicei creșterea tonusului parasimpatic pe calea stimulării receptorilor alfa, cu atât mai mult cu cât blocarea receptorilor beta cu ajutorul beta blocantelor constituie manevră doping.

Îndemânarea

În accepția clasică adoptată în prezent de majoritatea speciatiștilor în domeniul educației fizice și sportului de antrenori, medici, cercetători, psihologi etc, indemânarea este considerată o calitate motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mișcărilor, respectiv a contracțiilor musculare și adaptarea lor la condițille impuse de cerințele victoriei sportive, îndeosebi de realizarea unei replici motrice cât mai eficiente la acțiunile adversarului.

Această calitate, după părerea noastră este condiționată în principal de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale și în secundar de musculatura insăși, aceasta fiind importantă doar în măsura în care posedă anumite proprietăți de viteză, forță și chiar rezistență pentru a răspunde prompt și corespunzător la comanda corticală primită.

Din acest considerent, nu o vom socoti o calitate biomotrică in care există un echilibru relativ de determinare a diferitelor sisteme și aparate, inclusiv a sistemului nevos, ci o vom aprecia ca pe o calitate psiho-neuromotrică, întrucât ea este predominant determinată de sistemul nervos. De aceea, ea va fi prezentată cu activitatea sistemului nervos și cu inteligența generală a subiectului cercetat.

Dintre testele care pot constitui criterii de stabilire a nivelului de funcționabilitate corticală și care, implicit, furnizează informații prețioase asupra potențialului de îndemânare, subliniem în mod deosebit :

testarea inteligenței;

testele de personalitate și temperament;

stabilirea tipului de sistem nervos prezentat odată cu criteriile de selecție somatofiziologice privind viteza.

Un element esențial în evaluarea îndemânării constituie condiționarea ei de către analizatorul vestibular respectiv, implicit în mentinerea echilibrului în condiții statice și dinamice,fapt ce justifică testarea acestui parametru fiziologic in selecție.

Criterii psihologice in selectia sportivă.

Ca scop, selecția psihologică constituie demersul prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și tinerilor precum și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță.

Implicarea factorilor psihologici în selecție este confirmată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista înafara unei configurații a structurii personalității acestuia, precum și a factorilor psiho-sociali. (vezi graficul de mai jos )

Factorii psiho-sociali implicați în selecția sportivă

Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficienta în antrenamente și competiții.

Se consideră că existența unei consonanțe între aptitudini și atitudini constituie una din condițiile fundamentale ale sucesului sportiv. Pentru activitatea de mare perfomantă, actul selecției sportive trebuie să urmărească depistarea potențialităților de excepție a sportivilor superdotați sub raportul unor cerințe și particularități specifice fiecărei discipline sportive (după ce în prealabil s-au definitivat selecția motrică și cea biologică ).

Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că, indiferent de ramura de sport practicată, unele procese sau activități psihice se impun a fi dezvoltate, inițial, cel puțin la un nivel mediu, pentru ca pe această bază, prin educare și antrenament, să apară consolidarea și perfecționarea lor. in această categorie sunt incluse unele cerințe psihologice de bază (primare), care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al unui viitor performer. Este ceea ce se cheamă "capacitate psihică de start " . (Vezi graficui 2:)

Graficul 2 Caracteristici psihice " de start ".

Aceste caracteristici se antrenează pe parcursul perfecționării măiestriei sportive și al maturizării biopsiho-sociale, dar numai în directă concordanță cu suportul lor genetic. (Vezi graficul.3)

Graficul 3. Capacitatea psihică a sportivului.

Practica sportivă de mare performantă a dovedit că sportivii din punct de vedere al capacităților psihice obțiin succese intr-un ritm ascendent spre deosebire de cei care manifestă carente in pregtirea psihologică. Trebuie subliniat faptul că factorul psihologic nu poate suprijini inadvertențele motrice, antropologice sau biologice, în schimb, potențează și permite valorificarea calităților motrice în concordantă cu solicitările endo sau exoceptive.

Capacitatea psihică implică unele caracteristici cu variabile grade de determinare ereditară. Cu cât coeficientul de eritabilitate a unui caracter psihic este mai mare, cu atât trebuie pus accent sporit pe selecție. De exempiu, gradul de inteligență exprimat prin coeficientul de inteligență, aflat într-o puternică corelație cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mintală, sunt parametri psihici cu un rol important în selecție.

Ca soluții viabile și concrete, se poate recomanda următoarea strategie de abordare a actiunii de selecție :

• depistarea timpurie a sportivilor care prezintă capacitatea psihică " de start ", compatibilă cu exigențele actuale: caracteristicile acesteia sunt observabile în procesul de inițiere, iar pentru precizarea diagnosticului se pot solicita psihologi speciailști:

• paralel cu acțiunea de depistare, se recomandă orientarea copiilor și juniorilor talentați în direcția în care potențialul genetic permite acumulări de mare eficiență și productivitate: potentialități explozive – pentru sporturi de viteză, aruncări, sărituri; potențialități de andurantă – pentru sportunie ciclice, canotaj, kaiac-canoe, ciclism, alergări…; potențialităti creative – pentru jocurile sportive, lupte, judo, scrimă, gimnastică ; potențialități introvertite – pentru tir, șah…;

• un rol important în evaluarea capacității psihice trebuie să-l ocupe fondul apti-tudional, constând din caracteristici greu perfectibile, a căror expresie calitativă oferă un spațiu de sigurantă cu privire la succesul sportiv (tip de sistem nervos structurile senzorio-motorii, finețea analizatorilor );

• actiunea de selecție și orientare psihologică se desfășoară stadial, pe trepte de vârstă și de măiestrie, în corelație cu acea educație, exercitată de antrenor, familie, școală, societate, ceea ce implică un grad de responsabilitate și competență psihologică.

Criterii motrice în selecția sportivă.

Criteriile de selecție, precizate și în Sistemul național unic de selecție, prezinta o importanță diferită de la o ramură de sport la alta. De exemplu, pentru unele ramuri, probe sau chiar ,,posturi "( în echipe ) s-a putut stabili un anumit tip somntic care favorizează marea performanță, în timp ce la altele obținerea rezultatelor nu este condiționată de existența unui anumit tip constituțional.

Dar pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – nivelul și ritmul de evoluție al acesteia devine criteriul de bază al selecției. Acesta este obiectivizat printr-un sistem de probe și norme de control imaginate tocmai pentru depistarea și promovarea talentelor sportive. Conținutul acestui sistem de probe și norme de control este diferențiat în funcție de vârstă și stagiul de pregătire al candidatului sportiv.

Sistemul de probe norme pentru selecție.

Acest sistem reprezintă un instrument operativ de lucru care orientează selecția și pregătirea copiilor și juniorilor pentru sportul de performanță, permițand fiecărui antrenor sau profesor de educație fizică compararea rezultatelor și evoluțiilor motrice ale copiilor din grupele proprii cu niște valori standard stabilite la nivel național.

Probele și normele din acest sistem sunt corelate cu etapizarea pregătirii, existând probe distincte pentru grupele de începători, avansați și performanță, și cu celelalte acte normative ale educației fizice școlare și sportului de perlormanța și anume: sistemul unitar de verificare și apreciere a pregătirii fizice și sportive a elevilor și promovarea lor in grupele de pregatire sportivă.

Probe și norme de control pentru selecția primară (grupe de începători).

În momentul selecției primare pot fi întâlniți copii cu o experiență motrică diferita. Exista astfel riscul de a fi respinși copiii cu calități motrice deosebite, pe care nu le pot exprima însă la un nivel corespunzător, datorită unor deprinderi motrice de bază deficitare sau unei experiențe motrice insuficiente. Pentru o apreciere cât mai exactă a capacităților motrice ale fiecărui copil este bine ca, inainte de luarea deciziei în privința celor ce vor fi incluși în pregătire, copiii să urme-ze un program unitar de pregatire. Includerea în grupele de începători se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control de la sfârșitul acestei perioade.

Deasemenea, pot fi selecționați copii din grupele de pregătire sportivă din ciclui gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă.

Aprecierea motricității tuturor acestor copii, ca expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calităti motrice în parte și a tuturor la un loc, se face pe baza rezultatelor obținute la probele incluse într-o baterie care are la bază testul internațional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea de "Standard Fitness Test ", adoptat de Federatia Internațională de Educație Fizică.

Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieți și fete, fiecare performanță căpătând un echivalent în puncte.

Acest sistem de scalare, denumit Hull, în care media primește 50 de puncte, prezintă următoarele avantaje

permite antrenorului sau profesorului compararea nivelului general al grupei și al fiecărui elev în parte cu nivelul standardelor naționale;

face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire și aprecierea potențialului de care dispune aceasta;

permite aprecierea în timp a fiecărui copil.

Pentru a fi incluși în grupele de începători, copiii trebuie să realizeze prin cumul unul din următoarele baremuri:

pentru ramurile de sport în care prima selecție se face până la 6 ani (inclusiv), copiii trebuie să realizeze minimum 280 de puncte la următoarele probe: alergare pe 20 m, săritura în lungime de pe loc, proba de indemanare (naveta pe 10 m), ridicări de trunchi din culcat în șezând timp de 30 secunde, mobilitate coxofemurală în plan anterior;

pentru ramurile de sport la care prima selecție se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală, care cuprinde: alergare de viteză pe 50 m, săritura în lungime de pe loc, alergare de rezistență ( 7-11ani, băieți și fete – 600m; 12-14ani, băieți – 1000m, fetele – 800m); aruncarea mingii de oină la distanță de pe loc; menținerea poziției atârnat la bara fixă cu brațele îndoite fetele de toate vârstele și băieții până la 12ani ) sau tracțiuni în brațe la bara fixă ( băieții 12-14ani); naveta; ridicări de trunchi din culcat dorsal în șezând, timp de 30 secunde; mobilitatea coxofemurală în plan anterior.

La ramurile de sport la care realizarea performanțelor este condiționată de un nivel înalt al calităților motrice cu mare preponderență genetică ( viteza în toate formele ei de manifestare, detenta și calitățile de coordonare ), exigența trebuie să fie sporită încă de Ia prima selecție, deoarece aceste calități se dezvoltă mai puțin în procesul de antrenament. De aceea, la aceste ramuri de sport, punctajul realizat de copii la calitățile motrice cu grad mare de determina-re genetică trebuie să se apropie de 70 de puncte.

Succesul în sportul de înaltă performanță este favorizat la anumite discipline sportive de un anumit tip somatic caracteristic. Se constată însă că, în general copiii cu valori ale taliei peste media pe țară a vârstei lor, prezintă valori motrice mai scâzute. Pentru a se asigura reușita pregatirii anumitor copii cu șansa de a deveni performeri, s-a introdus, la unele ramuri de sport o bonificație pentru talie de exceptie. Se consideră copii (juniori) cu talie de excepție baieții care vor ajunde la o înalțime de peste 191cm și fetele care vor atinge înaltimea de peste 175cm.

Acești copii primesc o bonificație de 40 de puncte, câte 5 puncte de probă, astfel ca în momentul primei selecții pot totaliza 400 de puncte.

Durata pregătirii în grupele de incepători este în medie de 3 ani. Ea variaza însă de la o ramură de sport la alta, în funcție de complexitatea tehnicii și a efortului, între 2 și 4 ani.

La sfârșitul fiecărui an de pregătire se trec probe de control. Cerințele minime impuse în acest sens sunt :

realizarea a 480 de puncte la 7-12 ani pentru copiii cu talie normală și 440 de puncte pentru copiii cu talie de excepție;

realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport. Aceste probe vizează nivelul însușirii procedeelor tehnice de bază ale calităților motrice specifice.

Probe și norme de control pentru selecția secundară (grupe de avansați ).

Promovarea juniorilor în grupele de avansați și menținerea lor în aceste grupe de pregătire sunt condiționate de trecerea anuală a probelor de control specifice pentru fiecare ramură de sport sau grupă de probe. Aceste probe obiectivizează nivelul pregătirii fizice specifice.

Durata pregătirii în grupele de avansați este în medie de 5 ani, în funcție de natura sportului respectiv. Menținerea în pregătire este condiționată de realizarea normelor stabilite pentru fiecare vârstă și an de pregătire, în parte. Aceste probe și norme sunt corelate cu :

modul de instruire pe niveluri, ele reprezentând finalități ale acestui model;

normele și cerințele pentru participarea la competiții.

În acest mod, la un anumit nivel, se operează în cadrul unor discipline sportive cu aceleași probe de control atât pentru aprecierea pregătirii și selecționarea în grupa superioară, cât și pentru participarea în competiții.

Probe și norme de control pentru selecția finală (grupe de performanță ).

Promovarea în grupele de performanță se va face pe baza rezultatelor de la probele de control specifice pentru fiecare ramură de sport, precum și a rezultatelor din competiții.

În medie pregătirea în aceste grupe durează doi ani și vizează în principal:

creșterea ponderii lucrului specific;

creșterea capacității sportivului de a evolua cu siguranță în concursuri și înbunătățirea experienței competiționale.

Aprecierea anuală a progresului inregistrat se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control. Aceste probe și norme sunt corelate și la acest nivel cu modelul de instruire și normele de participare la competiții.

Probele reprezintă :

mijloace de pregătire cu grad mare de corelație cu performanța;

proba de concurs sau părți din ea;

procedee tehnico-tactice executate în ritmuri specifice;

elemente de dificultate crescută;

performanța pe distanțe sau durată diferite;

obținerea unei anumite categorii de clasificare sportivă.

1. Criterii ale selecției în kaiac

Căutarea sportivilor talentați reprezintă o sarcină importantă, de rezolvarea căreia depinde succesul întregii pregătiri de mai mulți ani. În teoria și metodica antrenamentului sportiv s-a acumulat un material vast privind selecția sportivilor de perspectivă.

În kaiac-canoe, până în prezent selecția are un caracter anarhic, de fapt ea este substituită printr-o înregistrare în masă, ceea ce ulterior conduce la pierderi importante reprezentând 50-55%. Complexitatea selecției la kaiac crește datorită mai multor factori specifici: depărtarea bazelor de antrenament, lipsa unui inventar sportiv de calitate pentru copii, amenajarea slabă a sălilor auxiliare (de forță, bacul de iarnă, săli de jocuri, bazin de înot), pericolul îmbolnavirilor (răceli). Ca urmare, acestei ramuri sportive îi este greu să concureze cu alte sporturi, in ceea ce privește selecția începătorilor.

Toate cele de mai sus reprezintă o bază complementară pentru ca problemele selecției și pregătirii inițiale la kaiac să devină obiectul unei atenții crescute din partea specialiștilor.

Scopul prezentei lucrări constă în depistarea particularităților și factorilor celor mai esențiali ai selectiei și, de asemenea, stabilirea calităților sportivilor cei mai talentați motric și de perspectivă.

Ce este selecția?

Selecția este un proces organizat și repetat de depistare timpurie a disponibilităților înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice și motrice) pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.

Criteriile după care trebuie făcută selecția copiiior și juniorilor în kaiac, după părerea mea, trebuie împărțite în două părți distincte, astfel:

1. Selectia tehnică, care depinde direct de talentul, pregătirea, flerul și tenacitatea antrenorului de kaiac.

2. Selectia medicală, care depinde de modul în care antrenorul conlucrează cu medicul sportiv și cu centrul de medicină sportivă.

Selecția tehnică

Selectia tehnică la rândul ei cuprinde:

Descoperirea subiecților (la școală, pe stradă, pe ternurile de sport, la competițiile locale dintre școli, prin prietenii lor care practică deja kaiacul etc);

Vizualizarea lor in efort asistarea la orele de educație fizică în școli sau în timpul jocului liber);

Confruntarea cu părinții prezintă o deosebită importanță modul cum pot influența părinții, familia în general, asupra alegerii de către acești copii a ramurii kaiacului;

Urmărirea "caracteristicilor genetice" observând părintii obținând informații de la aceștia despre alți membrii ai familiei;

Trecerea unor probe de control inițiale, care pot fi:

– nespecifice, de testare a: forței (împins culcat cu halt)

rezistență (alergare)

viteza (de rotație a brațelor)

îndemânarea (prin jocuri)

– specifice: înot (cel puțin 100m)

echilibru (bârnă)

trenajor

Selecția medicală

Selecția medicală cuprinde:

examene pulmonare:

– spirometria;

micro radiografia pulmonară;

examene biochimice :

determinarea VO2 ;

analiza sângelui;

anliza urinei;

examene fiziologice:

electrocardiograma;

frecvența cardiacă;

tensiunea arterială;

examene morfologice:

– bio-tipologia endocrină – hipofizar;

– tiroidian; supra-renalian

– folicular;

– măsurători antropometrice specifice.

Întrucât în capitolul precedent am descris în amănunt toate criteriile de selecție nu mă voi mai ocupa acum de ele rezervând acest capitol selecției după indicii antropometrici care după părerea mea, joacă un rol substanțial în obținerea unor rezultate sportive înalte și tendințele modificării lor sunt cele mai stabile pe parcursul creșterii și dezvoltării organismului.

S-a observat în ultimul timp, o tendință de selecție a sportivilor după indicii antropometrici specifici lucru pe care vreau să-l aprofundez în acest capitol pentru a fi de îndrumar celor care vor vrea să țină cont de constatările mele în munca de selecție.

Tipul constituțional în selecție

Una dintre cele mai arzătoare probleme pe care și le pun antrenorii atunci cănd trec la selectarea noilor sportivi este dacă vor da randamentul scontat aceștia sau nu.

De altfel aceste selecții erau făcute uneori pe baza trecerii unor norme fixate de fiecare antrenor sau de cele mai multe ori la ochi, totul era ca cei selectionați să arate cât mai bine dezvoltați din punct de vedere fizic.

Normele de forță la care erau supuși cei selecționați nu dezvăluiau toate calitațile necesare unor kaiacisti și nu rare au fost cazurile când cei selecționați pe baza acestui procedeu nu făceau fată pe apă, sau ce era mai curios unii inapți, după verdictui acestei selectii s-au dovedit a fi dotați cu cele mai bune calități în kaiac .

Care era cauza acestor neconcordanțe și cu ce greșea acest sistem de selecție ?

Răspunsul la această întrebare l-a dat Dr. Octavian Popescu ,fostul medic al lotului național de kaiac-canoe dintre anii 60-85 .

Acest medic, îndrăgostit de meseria sa, a fost primul care, frământat de aceste probleme, a căutat să le pătrundă taina, studiindu-le ani de-a rândul, măsurând sute din cei mai buni kaiaciști si canoiști ai lumii. Generalizând datele acestor măsuratori, făcând grafice peste grafice, Dr. Popescu a pus bazele Antropometriei specifice la kaiaciști și canoiști.

Aceasta lucrare cuprinde metoda cea mai reală și mai precisă de selecție a sportivilor pe baza măsuratorilor antropometrice, care la o anumită interpretare îți dau precis, chiar și nivelul performanței ce poate fi obținută de către cel selecționat.

Pe baza graficelor Indicilor Segmentari de Aptitudine se poate face selecția și pentru formarea echipajelor celor mai omogene in ceea ce privește lucrul în apa. De asemenea pe baza cunoașterii celei mai dezvoltate calitați fizice și a dominanței segmentare se poate îndruma sportivul spre adoptarea celui mai potrivit stil de padelat ,stil care-1 va duce la obținerea unui randament maxim în apa deci la un randament maxim și in sport.

Doctorul Octavian Popescu a studiat chiar și cele câteva tipuri morfologice, bune pentru practicarea kaicului și canoei. lată o scurtă trecere in revistă a acestor tipuri morfologice făcută de Dr. Popescu.

Diferentierea tipurilor de Kaiaciști

Se face in general în functie de caracteristicile principale ale fizicului, care condiționează performanța în padelat: – inaltimea trunchiului, lungimea bratelor si latimea umerilor

1. – Chiar de la inceput vom găsi trei tipuri cu preponderență segmentară:

Tipul înalt in trunchi

Tipul lung in brațe

Tipul lat in umeri

2. Înafara acestor trei tipuri cu dominante segmentare mai putem întâlni kaiaciști armonic proportionați:

Armonic superior dezvoltat

Armonic mediu dezvoltat

Armonic slab dezvoltat

3. – Înafara celor șase tipuri remarcate până acum mai deosebim încă trei tipuri somatice cu preponderente segmentare asociate :

Tipul de kaiacist longiliniu

Tipui de kaiacist latiliniu

Tipul de kaiacist breviliniu .

Tipul longiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de:- trunchi inalt ,de brate lungi si caracterizat printro mare intindere a bratelor in sus

Tipul latiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de: – spate lat si brate lungi si este caracterizat printr-o anvergură mare a bratelor.

Tipul breviliniu (kaiacist scurt ) este caracterizat prin ;- trunchi si brate scurte.

Înafara tipurilor descrise anterior mai găsim încă un tip morfologic de mare randament și anume kaiacistul cu diferentă brate-trunchi mare (din stând cu brațele lasate liber în jos pe lânga corp se masoară diferenta dintre lungimea bratelor si lungimea trunchiului ,de la umar pâna la relieful fesier, masuratoarea se face mult mai usor din pozitia asezat pe o banca și masurând depasirea bratelor de la nivelul bancii pâna la vârful degetelor întinse în jos).

Toate aceste caracteristici segmentare native ale celor selectionati impun atitudini diferite antrenorului care-i pregateste, în special în ceea ce priveste formarea tehnicii personale a fiecăruia dintre ei.

În această alegere a tehnicii, antrenorul trebuie să tină cont de întregul context de calitații fizice a sportivului dar în special de condiționările lor de randament , căci fiecare tip somatic caracteristic își are condiția lui caracteristică de randament.

Astfel între altele:

Longilinul are randamentul conditionat de raportul brațe-trunchi ceea ce înseamna că subiectul cu brațele și trunchiul lung poate fi bun în masura în care valoarea bratelor lui va depasi valoarea trunchiului, caz în care raportul motor brațe-trunchi este mare.

Latiliniul are randamentul condiționat de gradul de răsucire a trunchiului sau, ceea ce înseamna că subiectul cu umeri lati si cu anvergura mare poate fi în masura în care își va putea pune în valoare marimea acestor lațimi printr-o bună mobilitate rotatorie a coloanei sale vertebrale.

Breviliniul are randamentul conditionat de stroc (nr.de lovituri pe minut pe care le efectuează sportivul in timpul deplasării pe apa cu padela.

Caracteristicile biomecanice de padelare naturala sunt cu totul diferite la aceste tipuri reprezentative specifice de kaiacisti, făcând ca ele sa aibă o semnificație diferita atât din punct de vedere al posibilitatilor de rezolvare a loviturii cât și din punct de vedere al randamentului in apa.

Astfel:

tipul înalt în trunchi cu brațele mai scurte este obligat să tragă cu trunchiul aplecat in fata sau in spate

tipul lung în brațe cu trunchiul proportional mai scurt atunci când este dublat de o buna muscularizare a trenului superior beneficiază de posibilitatea unei lovituri lungi cu trunchiul vertical, adică in poziția cu cea mai eficace rasucire si cu adincime buna pentru o lovitura eficienta, ceea ce poate da bărcii o buna alunecare prin descarcarea de greutate pe care o poate provoca.

tipul longilin si cu brate si cu trunchi lung este tipul de mare amplitudine si de mare randament care beneficiaza atât de avantajele kaiacistului cu brate lungi cât si de avantajele kaiacistului cu trunchi lung. E1 se adapteaza in mod corespunzator tehnicii în linie, tehnica

de mare eficacitate in care trasul palelor prin apa urmareste foarte indeaproape firul central de inaintare (axul barcii).

tipui lat in umeri beneficiaza de mari avantaje daca isi adapteaza o tehnica de rasucire mare

tipul latiliniu beneficiind de o mare anvergura se adapteaza in mod avantajos la tehnica cu lovitura laterala in special atunci când posedă si o depasire brate – trunchi buna.

tipul armonic superior dezvoltat este tipul rar "de elita", care poseda calitati fizice de baza (forta, viteza si îndemânare) in concordanta prezentind perspectiva unei performante de valoare fiind singurul tip de kaiacist care își poate însuși fara modificari tehnica universala "de baza".

tipul brevilin este tipul negativ din punct de vedere al dimensiunilor segmentare este tipul de randament slab care poate compensa numai printr-o mare frecventa si printr-o risipa mare de energie datorate lipsei de amplitudine a mișcărilor lui.