Criterii Generale de Stabilire a Elementelor Autohtone din Limba Romana

CAPITOLUL I

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de față intitulată „Criterii generale de stabilire a elementelor autohtone din limba română” tratează problemele legate de criteriile de stabilire a elementelor autohtone din limba română, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintim: Doina Marta Bejan, Grigore Brâncuș, Matilda Caragiu Marioțeanu, M. Cătănescu, Florica Dimitrescu, Stelian Dumistrăcel, Al. Graur, Theodor Hristea, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Dimitrie Macrea, Mioara Avram, I. I. Russu, Marius Sala, Eva Monica Szekely, Ion Toma, Valentin Țurlan, Em. Vasiliu și alții.

Lucrarea este structurată în cinci capitole.

Lucrarea începe cu prezenta introducere.

În cadrul celui de-al capitol, intitulat „Limba de substrat” s-a urmărit abordarea elementelor teoretice, privind stratul autohton și inserarea unor cuvinte din traco-dacă.

Cel de-al treilea capitol, intitulat „Criterii de identificare a elementului de substrat” tratează fenomenele caracteristice, deosebirile de ordin gramatical și lexicul specifice criteriului compoziției din limba albaneză și cu alte cuvinte de origine indo-europeană.

Organizarea anchetei din capitolul al patrulea, intitulat „Influența elementului autohton la nivelul substratului și temelor lingvistice” are rolul de a verifica rigurozitatea controverselor în materie, apariția diatezei reflexive și enunțarea termenilor din substrat din sfera semantică.

Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele patru capitole amintite, sunt formulate, în capitolul al cincilea intitulat „Concluzii”, unele recomandări referitoare la tematica lucrării abordate.

Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind criteriile generale de stabilire a elementelor autohtone din limba română, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:

Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind elementul autohton;

Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.

Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:

Stabilirea temei de cercetare;

Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;

Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;

Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.

Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:

Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;

Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;

Culegerea și sistematizarea datelor;

Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.

CAPITOLUL AL II-LEA

LIMBA DE SUBSTRAT

Substratul este o clasă de lexic după criteriul etimologic, privită ca element autohton și detașată în funcție de principii precum: tot ce nu poate fi explicat ca provenind din latină sau ca împrumut din limbi străine; comparația cu limbile balcanice și cu armeana; comparația cu oricare dintre limbile indoeuropene vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau mijlocit.

Importanța acestei clase de lexic se regăsește atât în aspectele de istorie a limbii și romanității pe care le atestă, cât și în faptul că o parte dintre acestea se situează în vocabularul fundamental.

Pentru a evidenția ponderea elementului latin în lexicul limbii române, Dimitrie Macrea întreprinde cercetarea statistică a lexicului inventariat în trei dicționare românești din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Cele trei dicționare sunt: „Dicționarul lui Cihac” (1870, 1879), „Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea românească”, (CDE) partea I al lui I. A. Candrea, 1931 și „Dicționarul limbii române moderne”, 1958 (DLRM).

Statistica lui Macrea evidențiază o creștere cantitativă a lexicului latin de la un dicționar la altul. Astfel, în „Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea românească" sunt înregistrate un număr de 43.269 de cuvinte, iar în „Dicționarul limbii române moderne” (DLRM), 49.649 de cuvinte.

Pentru dicționarul lui Candrea, Dimitrie Macrea pune în discuție 55 de grupe etimologice, dintre care doar 11 depășesc 1% (un procent). Pentru DLRM, Macrea identifică 76 de grupe dintre care numai 14 depășesc l%.

Din cele 14 grupe de cuvinte din DLRM care depășesc un procent, după criteriul etimologic, e important de evidențiat că:

Grupa cuvintelor de origine latină însumează 9.920 de cuvinte, dintre care 1.849 de cuvinte moștenite și 8.071 derivate pe teren românesc și variante, ponderea acestora fiind de 20,02%;

3.959 de cuvinte sunt vechi slave, dintre acestea 1.133 sunt împrmutate și 2.826 sunt cuvinte derivate pe teren românesc, ponderea acestora fiind de 7,98%;

1.073 de cuvinte sunt de origine maghiară, dintre care 443 sunt împrumutate, iar 630 sunt derivate și variante, ponderea acestora fiind de 2,17%;

1.827 de cuvinte sunt de origine turcă, dintre acestea 1.048 sunt împrumuturi, iar 779 sunt derivate și variante, ponderea acestora fiind de 3,62%;

19.129 de cuvinte sunt de origine franceză, dintre care 12.770 sunt împrumutate, iar 6.359 sunt derivate și variante, ponderea acestora fiind de 38,42%;

1.186 sunt cuvinte latine literare, din care 738 sunt împrumutate și 448 sunt derivate și variante, ponderea acestora fiind de 2,39%.

Dacă urmărim statistica lui Macrea după originea cuvintelor, ordinea grupelor este:

Spre concluzii similare cu privire la ponderea lexicului latin a ajuns și Sextil Pușcariu, care a demonstrat că strofe întregi din poeziile „Somnoroase păsărele” și „Mai am un singur dor” conțin exclusiv cuvinte de origine latină, respectiv că în rugăciunea „Tatăl nostru”, din 60 de cuvinte ale rugăciunii, numai 6, respectiv 10% nu sunt de origine latină, situație similară cu cea din franceză.

Superstratul sau adstratul. Dacă în celelalte limbi romanice occidentale lexicul ce se adaugă fondului latin și celui autohton este de origine germanică, în cazul românei cuvintele de altă origine, adică adstratul sau superstratul, ce se adaugă românei comune în secolele IX-XII este de origine slavă. Faptul că influența slavă s-a exercitat mai târziu, deși contactul cu slavii începe în secolul al VI-lea e confirmat de acțiunea diferită a principalelor legi fonetice asupra cuvintelor de origine latină și în raport cu cuvintele de origine slavă. Date statistice confirmă că 21,49% din vocabularul de bază e de origine slavă.

Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul al XII-lea, elementele din slava bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul al XVII-lea.

La influența slavă veche se adaugă în mai mică măsură influența slavă locală, respectiv, în Banat, influența locală a graiurilor sârbești, în sudul țării: influența bulgărească, în nord-estul țării, influența ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influența polonă.

Cuvinte din adstrat se localizează în lexicul românesc de bază. Rezultatele cercetărilor lui Al. Graur conduc la concluzia că au intrat în lexicul de bază al limbii române cuvinte de origine slavă ca: deal, drum, izvor, nisip, praf, boală, gât, glas, obraz, plete, poală, știrb, trup, topor, pomană, lene, spor, hrăni, iubi, treaz, țeapăn, babă, ceas, poveste, pușcă, ramă, sută.

REPERE TEORETICE

Din mărturiile autorilor antici rezultă că dacii făceau parte din neamul mare al tracilor, care trăiau pe un teritoriu vast, la nord și la sud de Dunăre. Limba dacilor ar fi fost aceeași cu a tracilor, după părerea unora foarte probabil o variantă dialectală a limbii trace. De aceea, denumirea cea mai potrivită pentru substratul limbii române este traco-dacă, adică traca vorbită în varianta din Dacia și din cele două Moesii. Literatura de specialitatea folosește denumirea de daco-moesiană, considerând-o ca limbă aparte față de tracă. Așadar, substratul limbii române s-a format în Dacia, în cele două Moesii și, probabil, provincia Dardania.

Dezvoltate în condiții diferite, limbile romanice au suferit influența substratului (limba vorbită de populațiile cucerite) și a altor limbi cu care populația cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco-geților, din familia limbilor trace (indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris. Pentru reconstituirea elementelor de substrat, s-a recurs la comparația cu albaneza.

Dacii și ilirii nu foloseau scrierea, deși erau învecinați și, adesea, în contacte foarte strânse, cu grecii și romanii, popoare cu o cultură scrisă extraordinară. Probabil că motive religioase îi împiedicau să recurgă la scriere. În schimb, traco-dacii excelau printr-o cultură populară remarcabilă. Din materialul lingvistic rămas de la daci e de reținut, în primul rând, lista de nume de plante a medicului Pedanios Dioscorides, inclusă într-un tratat de botanică medicinală („De materia medica”) din secolul I după Hristos și în „Herbarius”, opera unui anonim din secolul al III-lea, cunoscut sub numele de Pseudo-Apuleius Platonicus. Lista cuprinde 57 de nume de plante atribuite limbii dacilor, care sunt însă foarte greu de interpretat etimologic, mai cu seamă că textul ni s-a transmis în copii târzii și imperfecte, cu erori mari de scriere. După cum se vede, lista lui Dioscorides nu ne prea ajută la cunoașterea limbii dacilor.

Numele proprii păstrate de la daci sunt numeroase, dar, și acestea, greu de interpretat etimologic. E vorba de nume de râuri (în jur de 40), nume de persoane, de triburi, de zeități etc., toate acestea aproape imposibil de utilizat în descrierea limbii dacilor. Unii învățați cred că s-ar fi transmis românei și unele nume de locuri, care, de asemenea, sunt greu de explicat.

Dintre inscripții, cea mai importantă este aceea de pe inelul de aur descoperit în 1912 la Ezerovo, în Bulgaria, un inel cu un disc oval care se mișcă liber pe o axă fixată la cele două capete ale inelului. Pe acest disc sunt înscrise 61 de litere grecești dispuse pe 8 rânduri, în scriptio continua, adică fără vreun semn care să delimiteze eventualele cuvinte. S-au propus vreo 25 de interpretări ale acestui text, dar niciuna convingătoare.

Cercetarea etimologică a cuvintelor românești din substrat se face cu foarte mari dificultăți; de aceea, suntem nevoiți ca în multe cazuri să acceptăm numai cu probabilitate apartenența la substrat. De asemenea, metoda cea mai sigură de cercetare a fondului autohton rămâne, cu toate neajunsurile ei, comparația cu albaneza.

Influența latinei populare. În studierea lexicului latinei vulgare trebuie să deosebim două categorii de cuvinte: cuvintele care în latina vulgară aveau o semnificație mai mult sau mai puțin diferită de cea din latina clasică și cuvintele latinei vulgare, care nu erau cunoscute de latina clasică.

Dintre cuvintele din prima categorie menționez următoarele, mai frecvente în latina populară și, respectiv, în lexicul activ al limbii române:

Afflare era cunoscut în latina clasică numai cu semnificația de a sufla, a inspira. În română și celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”.

Apprehendere în latina clasică avea numai sensul de „a lua”. Încă în latina vulgară el și-a extins sensul de a lua foc, a se aprinde. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română, devenind un verb polisemantic, pe care-l întâlnim într-o serie de expresii și locuțiuni verbale de tipul: a lua apă-n gură, a lua la ochi, a lua cu binișorul, a lua în căruță, a o lua la sănătoasa.

Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păianjen” sau „pânză de păianjen”. În latina vulgară, cât și în română, acest cuvânt a mai primit semnificația de „râie”.

Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc, la bărbați, situat în partea facială și acoperit cu păr. În vorbirea populară latină și în română el a mai dobândit latina clasică numai cu semnificația de a sufla, a inspira. În română și celelalte limbi romanice acest verb apare cu sensul de „a se găsi”.

Apprehendere în latina clasică avea numai sensul de „a lua”. Încă în latina vulgară el și-a extins sensul de a lua foc, a se aprinde. Cu acest sens el s-a dezvoltat în română, devenind un verb polisemantic, pe care-l întâlnim într-o serie de expresii și locuțiuni verbale de tipul: a lua apă-n gură, a lua la ochi, a lua cu binișorul, a lua în căruță, a o lua la sănătoasa.

Aranea avea în latina clasică numai sensul de „păianjen” sau „pânză de păianjen”. În latina vulgară, cât și în română, acest cuvânt a mai primit semnificația de „râie”.

Barba avea numai sens de loc al corpului omenesc, la bărbați, situat în partea facială și acoperit cu păr. În vorbirea populară latină și în română el a mai dobândit și sensul de „bărbie”.

Caballus era întrebuințat de scriitorii clasici mai ales în accepțiunea de „cal prost, mârțoagă”. La Lucilius, Horațiu, Juvenal îl găsim însă cu sensul de „cal” în general. În latina vulgară, ultima interpretare era cea mai răspândită, caballus devenind aici sinonim cu equus. În limbile romanice, varianta equus a dispărut aproape complet, iar în română ea a dat prin evoluție normală iapă.

Carrus. Acest cuvânt dobândise în latina vulgară o semnificație specială de constelație: Carul Mare și Carul Mic. Cu acest sens el a venit și în sistemul stelar popular românesc, mai conservând și noțiunea latinească clasică – cea de „mijloc de transport”.

Cernere în latina clasică însemna „a separa”, „a deosebi”. În limbile romanice îl găsim mai ales cu sensul de „a cerne făina”.

Cuvitas, folosit în latina clasică pentru a desemna „drepturile cetățeanului roman” se identificase în latina vulgară cu urbs. Civitas l-a substituit pe urbs în tot domeniul romanic. Astfel, avem: citta în limba italiană, respectiv cite în limba franceză.

Cognatus avea în latina clasică accepțiunea de „rudă” în genere. Latina vulgară i-a îngustat sensul, dându-i explicația care echivalează cu frater mariti (fratele miresei) sau uxoris (frate al mirelui).

Crepare însemna în latina clasică „a răsuna”. În cea vulgară el era echivalent cu „a crăpa, a plesni”.

Dare avea sensul special de a produce. Ca și a lua, a da și-a extins mult semantica, devenind în română un verb polisemantic și dând naștere unei serii de locuțiuni verbale: a da șfară-n țară, a da de gol, a da de dracu, a da de sminteală, a da drumul.

Încă în latina clasică existau câteva sensuri particulare pe care putea să le aibă verbul facere: barbam facere, ungues facere. Ca și verbele a da și a lua, el a devenit polisemantic. Cele mai vechi expresii cu a face sunt cele ce țin de religie: a face păcate, a face Paștile, a-și face cruce. Astăzi, a face poate face bloc cu aproape orice cuvânt semantic, mai ales din sfera substantivului, și își poate extinde sfera semantică, după cum zicea un lingvist, „de la a face pâine până la a face copii”.

Ficatum era asociat la origine cu jecur, ceea ce însemna „ficat de gâscă îngrășată cu smochine”. În limbile romanice el și-a extins semnificația și astăzi denumește un organ al oricărui animal sau pasăre, inclusiv al omului.

Focus. De la înțelesul de „cămin”, focus trecuse în latina vulgară la acela de „foc”.

Frigus, care în latina clasică avea forma de plural frigori, a trecut în latina vulgară cu sensul de „febră” și și-a păstrat acest sens în denumirea populară a bolii friguri în limba română.

Levare în latina clasică însemna „a ridica, a sustrage” (o avere). În latina vulgară era folosit cu sens mai larg de „a lua”. O altă schimbare de sens pe care o prezintă levare în limba română este aceea de a fermenta. De aici a venit și cuvântul românesc aluat prin proteza lui a la participiul verbului luat.

Lex avea sensul de „lege” (în latina clasică lex-legis). În latina vulgară el a mai dobândit un sens de religie. Cu acest sens apare des în scrierile vechi: Turcii sunt de altă lege, nu de lege creștinească.

Machinari în latina clasică era interpretat cu sensul de „a inventa”, uneori „a complota”. În latina vulgară el a dobândit o altă semnificație, cea de astăzi. În limba română: mola machinaria înseamnă moara măcina.

Mamma e un cuvânt din limbajul copiilor, sinonim cu latinescul mater. Dar în latina clasică mamma avea sensul de mamelă. În vorbirea populară acest cuvânt trebuie să fi fost foarte răspândit, odată ce este întâlnit pe plăcile funerare ale multor morminte din epoca veche. Acesta a fost etimonul cuvântului mama pentru mai multe dintre limbile romanice. De exemplu: în limba franceză: mamman, în italiană: mamma. Alături de mamma, se întâlnește destul de des, în aceleași inscripții, și tata, care în latina clasică era pater. De exemplu, în italiana populară: tata, iar în vechea franceză: taie.

Manere trecuse de la înțelesul de „a rămâne” la acela de „a petrece noaptea într-un loc”. În română el a dat două semnificații: mâner și a rămâne.

Necare în latina clasică însemna „a face să piară, a ucide, a sugruma”, iar în latina vulgară și în română a venit cu accepțiunea de astăzi: „a îneca”.

Monumentum se întâlnește uneori la autorii clasici cu sensul special de „monument funerar”. Evoluția normală prin disimilarea lui u (sincopa) și rotacizarea lui n, apoi trecerea lui e în ă și, respectiv, dispariția consoanei finale m, apoi a lui u, a dat varianta populară mormânt.

Orbus în latina clasică însemna „lipsit de ceva, orfan”. În latina clasică el era conceput ca lipsit de vedere, orb.

Paganus în latina clasică însemna „locuitor de la țară”. Odată cu apariția creștinismului sensul lui a devenit „păgân”, respectiv „cel care nu este creștin”.

Rostrum însemna în latina clasică „cioc”, „bot”. Lingviștii latini subliniau că acest cuvânt nu trebuie întrebuințat când e vorba despre om. La Empiricus rostrum este chiar sinonim cu os. În română rost e întrebuințat tocmai cu sensul de „gură” și e întâlnit de expresiile a lua la rost, a avea rost.

Septimana, folosit în latina clasică în calitate de adjectiv, a devenit în latina vulgară substantiv și a dobândit în epoca creștină înțelesul de „săptămână”.

Sera era, de asemenea, la origine un adjectiv cu sensul de „târziu”. La început era asociat cu dies și hora. Cu timpul, el s-a izolat de acestea și a devenit substantiv, folosindu-se independent. Îl mai întâlnim și în alte arii ale limbilor romanice: în limba italiană: sera, în daco-romană: seară, în franceză: soir, în provensală: ser.

Veteranus, în latina clasică însemna „soldat care și-a satisfăcut stagiul militar”. În limba română a dobândit sensul „om în vârstă”, mai ales că „soldatul care și-a făcut datoria” era trecut de anii tinereții. A suferit fenomenul betacismului, după trecerea lui e neaccentuat în ă și sincoparea celui de al II-lea e aflat în poziție neaccentuată, devenind bătrân.

Visum în latina clasică însemna „apariție”: visa somniorum, visa nocturna. În latina vulgară și în română vine cu accepțiunea de astăzi: vis.

Mai puțin numeroase sunt formele care aparțin celei de-a doua categorii de cuvinte, menționate la începutul subcapitolului: care existau în vorbirea poporului, dar nu erau în lexicul latinei clasice:

Branca cu înțelesul de „labă”. De aici și a îmbrânci, adică „a-i da cu mâna, a-i da o labă”.

Galetta era folosit în latina populară cu sensul de „mensura vinaria”, la noi – „găleată”.

Sappa era determinat ca un „genus instrumenti rusticorum” (un fel de instrument de la țară), sapă.

Latina vulgară era mai mult înaintată decât cea clasică în ceea ce privește formarea cuvintelor noi. Aceasta este una din trăsăturile caracteristice ale oricărei limbi populare.

Influența maghiară. Până în secolul I după Hristos, o populație fino-ugrică locuia pe teritoriul dintre munții Altai și nordul Iranului. Mai târziu, prin secolele VII-VIII, această populație este atestată între Ural și Volga, apoi între Don și Nipru.

Sub presiunea pecenezilor, populația fino-ugrică, numită mai târziu maghiari, sau unguri, se mută între Nipru și Nistru. În secolul al IX-lea, ungurii au pustiit teritoriul pe care-l ocupă Basarabia și Moldova de astăzi și, sub conducerea lui Arpad, trecând prin stepa Tisei și așezându-se în anul 896 pe teritoriul fostei provincii romane Panonia, între Dunăre și Carpații Apuseni. În secolele X și XI aceștia au pătruns în Crișana și Ardeal, cucerind aceste teritorii treptat, până în anul 1200.

Cronicarul anonim al regelui maghiar Bela al III-lea (1172-1196) povestește că pătrunderea ungurilor pe aceste teritorii (Transilvania de astăzi) s-a izbit de rezistența populației locale, alcătuită din volohi și slavi, fiind o populație romanizată.

Ocupând totuși aceste teritorii, maghiarii au venit în contact cu românii și slavii, de la care au împrumutat denumirile de localități (Bistrița – Beszterce, Clij + vareș – Coloșvar). Alteori, au tradus în limba lor toponimele slave. Orașul numit atunci de slavi Bălgrad (Cetatea Albă) l-au numit Fehervar.

Ceahlău și Chivirig se datoresc, de asemenea, originii lor maghiare. După cum menționează Simion Mândrescu în studiul său „Elemente ungurești în limba română” (București, 1892), se disting două perioade ale influenței maghiare asupra limbii române: prima epocă în care această influență s-a exercitat asupra tuturor românilor și epoca a doua, de influență regională, pe care autorul nu o consideră încă încheiată.

De origine maghiară sunt substantivele: belșug < bolseg; mohor < mohar; gazdă < gaxda; zăbală < zabala; neam < nem; hârciog < horcsog; guler < galer; pildă < pelda; hadarag < hadaro; gând < gond; seamă < szam; oraș < vareș; dobă < dob; sicriu < szekreny; cotlon <catlan; haită < haita; chin < kin; marfă < marfa („vită”); hoit < holt; chip < kep; helge < holgy.

Substantivele de origine maghiară, neavând categorie gramaticală de gen, au fost încadrate la unul din cele trei genuri din română pe baza terminației, iar integrarea la substantivele neutre s-a făcut și pe bază de înțeles: substantivele terminate în consoană au devenit neutre dacă denumeau lucruri.

Verbele de origine maghiară au fost încadrate la cele de conjugarea a IV-a, dându-li-se sufixul -ui (mai rar -oi) și sufixul -i de origine slavă (< -ити): a alcătui < alkot; a birui < bir; a hălădui < halad; a altoi < olt; a cheltui < kolt; a îngădui < enged; a mistui < emeszt; a chibzui < kepez; a mântui < ment; a bântui < bant; a făgădui < fogat; a tăgădui < tagad; a bănui < ban; a hăitui < hayt; a tămădui < tamad.

Plecând de la faptul că majoritatea termenilor de origine maghiară se pot raporta la viața feudală și de la faptul că feudalismul s-a afirmat destul de puternic la noi în secolele XI–XIII, putem conchide că mulți dintre termenii în discuție au pătruns și s-au încetățenit în limba română anume în aceste secole. Ei se referă mai ales la:

Organizarea socială: neam („gintă”), nemeș („om liber”), iobag, bir, dijmă, megieș;

Agricultură: belșug, dudău, hârciog, hadarag, holdă, hotar, mohor, tăpșan.

Vitărit: labă, mai („ficat”), imaș, sălaș.

Organizarea militară: a birui, a se burzului, a bântui, ceatlău, harță.

Comerțul și viața orășenească: oraș, aldămaș, bâlci, a cheltui, hârdău, gazdă, marfă, dărăb.

Meseriile și produsele lor: bardă, budăi, ghizdele, bocanc, gealău, ilău, ham, oloi, pahar, zăbală.

Vânătoare: helge, șoim, a hăitui.

Pescuit: heleșteu, șalău.

Îmormântare: sicriu, țintirim.

Relațiile dintre oameni: a făgădui, a îngădui, a sudui, a tăgădui, a se bizui, seamă („socoteală”).

Medicina populară: a tămădui, beteag, beteșug.

Stări sufletești și fiziologice: chin, a bâigui, a bănui, a chibzui, a gândi, a se zgârci.

Locuință: a locui, feredeu, sobă.

Particularități ale omului: chipeș, galeș, gingaș, uriaș.

Alte realități: a se mistui, („a dispărea”), a hălădui (a fi fugar), chip, hoit, șirag, pildă.

Poate că și termenii pârjol, dobă, ciupercă, haită, raită, viclean, mereu au intrat în română în această perioadă.

Limba română mai cunoaște și câteva sufixe de origine maghiară:

-șag: rămășag, furtișag, vălmășag.

-șug: belșug, meșteșug, prieteșug.

-eș: vameș, chipeș, gureș, megieș.

-iș: aluniș, pietriș, stejăriș, desiș, luminiș, mărunțiș, măritiș, pieptiș, frunziș, etc.

-uș: lătăuș, lăcătuș, bătăuș.

-ău: ilău, gealău, codău, haidău, lungău, feteleu.

Influența turanică. În secolul al X-lea, pecenegii au ocupat părțile de șes ale actualei Românii, de la răsăritul și sudul Carpaților, teritoriile respective fiind ulterior ocupate de cumani. Din secolul al XIII-lea și până în secolul al XIV-lea, tătarii au stăpânit Moldova și Muntenia.

Pentru a distinge influența pe care au exercitat-o aceste limbi asupra românei de influența de mai târziu a limbii turcilor osmani, în acest caz, ar trebui să vorbim despre o influență turanică mai veche. Informațiile asupra limbii pecenegilor și cumanilor nu sunt tocmai vaste, dar, cu ajutorul unui dicționar din sec. al III-lea, numit „Codex cumanicus”, scris de un călugăr catolic, și cu ajutorul celorlalte limbi turcești, se pot afla elementele ce ni le-au împrumutat ei.

Nicolae Iorga, în „Imperiul cumanilor și domnia lui Basarab”, dovedește că o parte din boierimea română era de origine cumană, pentru că purta nume cumane. Chiar numele Basarabia, la origine un nume de botez, este cuman, după cum o dovedește și Ovidiu Densusianu.

Numele de ape în -ui vale, râu sunt cumane: Bahlui, Covurlui, Călmățui. De asemenea, Teleorman „pădure mare”, Caracala „cetate neagră”, Fălciu „luntraș” sunt cumane.

E greu de separat împrumuturile pecenege, cumane și tătare de cele turcești de mai târziu. Totuși termenii beci, buzdugan, butuc, dușman, medean, cioban sunt, fără îndoială, foarte vechi.

Numele cumanilor, ca și ale tătarilor, au devenit chiar nume de botez: Coman, Tătar.

Și cuvântul cinel e de origine cumană. În turcă, există substantuvul giumle (pluralul giumel) „sentință, proverb”, dar fiindcă în graiul ardelenilor se întâlnește verbul ciumilesc „ghicesc”, putem admite că altădată exista un cuvânt ciumnel, din care poate proveni cinel, care înseamnă „ghicitoare”.

Cuvinte de origine turcă întâlnim nu numai în română, ci și în multe alte limbi. Astfel, cuvântul cioban are corespondențe în bulgară чoбан, greacă zobanos, albaneză tshoban.

Din tătară au pătruns în română termenii: arcan, căpcană, leafă, haraba.

Mult mai numeroase sunt unitățile lexicale de origine turcească. Ele au pătruns în lexicul limbii române mai ales în perioada celor trei secole de asuprire a poporului nostru (1513-1812). O serie de cuvinte de origine turcească se referă la:

Îmbrăcăminte: basma, burnuz, caftan, halat;

Obiecte casnice: balama, divan, gavanos, dulap, cazan, calup, cântar, ceaun, cerdac, saltea, tacâm, țol.

Bucate: cafea, pilaf, sarma, halva, telemea, ciulama.

Unelte de lucru: cazma, ciomag.

Instituții: hazna.

Arme: buzdugan.

Printre cuvintele de origine turcească întâlnim și pe cele care denumesc noțiuni abstracte: belea, bucluc, chirie.

Cuvintele apărute mai recent sunt cele ce se referă la perioada stăpânirii fanariote. Printre ele: bostan, bacșiș, băbacă, borangic, dugheană, moft, lalea, lulea, neneacă, hatâr.

Unele cuvinte turcești au venit în limba noastră prin filiera slavă: cișmea, divan, zăbon, tulup, caracul, sarai, hambar, sunduc, ciubuc, bursuc, harbuz, bazar.

De origine turcească sunt, în română, nu numai substantive, ci și o serie de adjective: boștur (deșert), mahmur (cu capul tulbure), mofluz (sărăcit), fudul, șiret, ceacâr (cu ochi de culori diferite).

Din turcește au fost împrumutate și unele sufixe, printre care:

-giu: boiangiu, geamgiu, iaurtgiu, mahalagiu, stacogiu. Un timp oarecare, sufixul – giu a fost destul de productiv în limba română, motiv pentru care el s-a putut atașa atât la cuvintele de origine turcă, împreună cu care a fost împrumutat, după cum am putut observa din exemplele de mai sus, precum și la cuvintele de alte origini: tractirgiu (slavă), scandalagiu (greacă), marfagiu (maghiară), laptagiu (latină), duelgiu (franceză), barmengiu (engleză).

-liu: ghiurghiuliu (trandafiriu), chefliu, hazliu;

-luc: buluc, bucluc.

O dată cu scuturarea jugului turcesc, cuvintele împrumutate din turcă, încet, câte puțin, încep să iasă din uz, devenind arhaisme.

O oarecare influență asupra românei din epoca feudală a exercitat-o și limba sașilor din Ardeal, care alcătuiau mai ales clasa tinerei burghezii. Termenii de origine sășească din română, pătrunși în această epocă, se referă mai ales la:

Administrarea orașelor: burghez < Burger;

Construcțiile medievale: turn < Turn, șanț < Schonz;

Prelucrarea lemnului: buștean < Bumstam, șindrilă, < Schindel, laț < Latz, roabă < Rabler;

Încăperi auxiliare: șopru < Schoppen, sură < Schyren;

Alte domenii: șold < Schulter, ștreang < Strang.

STRATUL AUTOHTON

Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării, la greci, același popor fiind reprezentat de geți. Geograful și istoricul grec Strabon susținea că geții și dacii vorbeau aceeași limbă, numai că primii locuiau spre răsărit, la cursul inferior al Dunării, iar dacii – mai spre vest, în coroana Carpaților. Triburile daco-geților reprezentau ramura de nord a tracilor.

Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de până la era noastră la sudul Dunării. Se știe că până la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări esențiale, dar nici influența puternică a limbii eline, nici asimilarea de mai târziu a limbii latine n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. Ele au urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de întins. Se crede că în secolul I, până la cucerirea Daciei de către romani, daco-geții au cunoscut chiar scrisul.

În procesul dezvoltării istorice limba daco-geților a fost asimilată de limba latină populară. Totuși ea n-a putut să nu lase anumite urme atât în fonetică, în gramatică, și mai ales în lexicul limbii române.

Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăți, mai ales din cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. Ne–au rămas doar unele cuvinte răzlețe, introduse în diferite texte grecești sau latine.

Cât privește aspectul fonetic al acestei limbi, se poate spune că, împreună cu traca și ilira, ea făcea parte din sistemul limbii indoeuropene, așa numita limbă satem, spre deosebire de limbile latină, greacă, celtă, care făceau parte din limbile kentum.

Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză, care este înrudită cu ilira. Unul dintre primii lingviști care a pus problema relațiilor lingvistice albano – est romanice a fost marele savant B. P. Hașdeu. Astfel, termenii: balaur, mazăre, sâmbure și viezure, reconstituiți de B. P. Hașdeu prin asemănare cu albaneza, sunt recunoscuți de mai mulți cercetători ca fiind de origine tracică.

În vol. I al lucrării sale „Originea românilor”, Al. Philippide constată probabilitatea originii tracice a cuvintelor stăpân, stână și smântână, pe care mulți cercetători le considerau până la el de origine slavă.

Stăpân, care presupune un trac stopan, a fost derivat de la rădăcina stap, de la care ar proveni în macedoromână stăpuescu (opresc, stăpânesc, țin în loc, așez) + sufixul -anus. Rădăcină similară o au și bulgărescul stapu (baston) și germanul stab (baston). Cuvântul românesc are paralelă în albaneză – stopan (baci) și în vechea slavă – stopanu (stăpân).

Stână este cunoscut de vechea bulgară – stana (locuință); în sârbă și albaneză stan înseamnă același lucru.

Cuvântul smântână s-a dovedit a fi totuși de origine slavă (bulgară, rusă – smetana).

Cuvântul strungă este asociat de Al. Philippide cu rădăcina stru (sru) „a curge”. Tot elemente tracice sunt considerate de Al. Philippide și: barză (albaneză bardhe „alb”), bîr (interjecție) – albaneză berr „oaie”; brâu – albaneză brenu; bucur – albaneză bucure „frumos”; buză – albaneză buze; ciut, sut – albaneză shut „fără coarne”; mânz – albaneză meze; codru – albaneză kodre „movilă”; zară – albaneză dhalle; brad – albaneză breth; ghimpe – albaneză gjemp.

În „Istoria lmbii române” (vol. II, pp. 108-124), Al. Rosetti consideră dace următoarele cuvinte: abur – albaneză avul; buză – albaneză buze; baci – albaneză bac (frate mai mare); căciulă – albaneză kesule; balaur – albaneză bolle (șarpe mare); gălbează – albaneză gelbaze; baltă – albaneză balte; cătun – albaneză katunt; bâlc – albaneză byc (mocirlă); ceafă – albaneză gafe; buc – albaneză byc (paie de cânepă); ciuf – albaneză cufe (păr lung de lup); bucur – albaneză bukure; copil – albaneză kopil (om tânăr); fluier – albaneză fluoiere; moș – albaneză moshe; ghiuj – albaneză giush; murg – albaneză murgu; groapă – albaneză grope; pârâu – albaneză perrua; grumaz – albaneză gurmas; scrum – albaneză shump; măgură – albaneză magule; țeapă – albaneză thep; năpârcă – albaneză neperke; urdă – albaneză urdha.

Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi, în revista „Grai și suflet”, plecând de la constatarea că latinescul caper, care, conform evoluției fonetice normale, trebuia să dea reflexul capre, a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra, făcând presupunerea că acest termen a dispărut chiar în latina populară, mai ales că se simțea necesitatea de a avea un termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă, berbec – oaie, iapă – armăsar, porc – scroafă etc. De aceea era și firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. În franceză, bunăoară, țapul se numește baec, cu un termen german. Franțuzescul mouton (oaie) e de origine celtă.

Impunerea unui termen străin sau autohton explică, probabil, și de ce a dispărut latinescul hircus (țap). Astfel, putem presupune că țap este de origine traco-dacică, și nu ucraineană, cum se credea până nu demult la noi.

În cele ce urmează, îmi propun o scurtă introspecție istorică în ceea ce privește sursele de cunoaștere și formare a limbii române, în contextual stratului autohton.

La începutul mileniului după Hristos, o parte considerabilă a Europei de Sud-Este – de la Marea Egee în sud și până la Nistru în nord, de la Transilvania în apus și pînă la Marea Neagră în răsărit – era populată de tracii septentrionali. Întrucât locuiau pe un spațiu atât de imens, ei au început să fie denumiți după teritoriile pe care le populau. Astfel, cei care locuiau pe teritoriile dintre munții Balcani și râul Nistru au fost numiți traci septentrionali, iar cei care populau teritoriul de la sud de Balcani – traci de sud.

Din cele peste o sută de triburi tracice, menționate de izvoarele scrise, doar puține au ajuns la o organizare statală reală. Cele mai numeroase triburi din lumea nord-tracică erau geții și dacii. Aceste triburi vorbeau aceeași limbă și aparțineau aceluiași popor, după cum menționează geograful și istoricul grec antic Strabon.

În secolul I după Hristos, triburile geto-dacice erau amenințate dinspre vest și nord-vest de celți, care avansau, pas cu pas, spre inima Transilvaniei. La est, bastranii, sciții și sarmații presau fără întrerupere asupra teritoriilor getice, pătrunzând tot mai aproape de Carpații Orientali. Pericolul cel mai mare venea însă de la sud, unde romanii, după ce transformaseră în provincii Macedonia și Grecia, avansau cu cuceririle lor în nord, spre Dunăre. Deja unele triburi dintre Balcani și Dunăre fuseseră nevoite să recunoască supremația Romei și această perspectivă viza întreaga lume geto-dacică. În fața acestor pericole, cei mai mulți dintre conducătorii daco-geților au înțeles necesitatea și avantajele unirii forțelor, acceptându-l pe Burebista ca rege al întregii Dacii. Acesta a zdrobit neamurile celților, pe care le-a alungat departe spre vest.

Conform informațiilor lui Strabon, Burebista a fost ucis în timpul unei răscoale, inițiată, probabil, de o parte a aristocrației, nemulțumită de tendințele regelui de a centraliza prea mult puterea statală. Nu este exclusă nici intervenția din umbră a Romei, conform binecunoscutului principiu „divide et impera”, mai ales că autorii antici vorbesc despre intenția lui Iulius Caesar de a trimite o armată contra Daciei. Se presupune că dispariția lui Burebista s-a produs cam în aceeași vreme cu asasinarea lui Caesar (anul 44 după Hristos).

Încă în anii 72-71 după Hristos, o armată romană, condusă de generalul Lucullus, luptând contra regelui Pontului Mithridate, a ajuns în Dobrogea și a impus cetățenilor greci tratate de alianță, dar în anul 62 după Hristos, în urma unei răscoale la care au participat și geții, guvernatorul Macedoniei Hybrida a fost înfrânt, pierzând și steagurile sale. Abia după moartea lui Burebista, împăratul Augustus a încercat din nou să supună Dobrogea, trimițându-l pe generalul Crassus împotriva geților. Pe timpul lui Augustus, romanii au cucerit cea mai mare parte a ținuturilor dintre munții Balcani și Dunăre, iar împăratul Tiberius (sec. I după Hristos, anul 14) a constituit aici provincia Moesis.

În fața invaziei iminente, bătrânul rege Duras a oferit de bună voie domnia lui Decebal, „pentru că era priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de victorie și de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri a fost mult timp, pentru romani, un potrivnic de temut”.

Toate aceste calități pe care le atribuie istoricienii romani lui Decebal, el le-a dovedit din plin chiar din prima confruntare pe care a avut-o cu oastea lui Domitian, împăratul trimițând în Dacia, în anul 87, pe generalul Cornelius Fuccus (comandantul gărzii imperiale), care a suferit o înfrângere catastrofală. Fuccus a pierdut o întreagă legiune, iar dacii au capturat stindarde romane, ceea ce era considerat lucrul cel mai rușinos pentru onoarea armatei imperiale.

În anul 88, Domitian a trimis o nouă armată, condusă de experimentatul Tettius Iulianus, care a înaintat prin Banat și a dat o bătălie grea la trecătoarea Porțile de Fier ale Transilvaniei. Deși a ieșit victorios, Iulianus nu și-a putut continua înaintarea spre capitala dacică. Aceasta fiind situația, împăratul s-a grăbit să încheie pace cu Decebal, recunoscându-l ca rege și acordându-i statut de client al Romei. Pentru a-l determina pe Decebal să nu mai atace trupele imperiale, i-a oferit mari sume de bani, meșteri și instructori militari, motiv pentru care această pace a fost considerată rușinoasă pentru Roma.

Noul împărat, Traian (98–117 după Hristos) a făcut pregătiri pentru supunerea definitivă a Daciei. În primăvara anului 102, el a declanșat războiul, pătrunzând în Dacia pe drumul urmat de Tettius Iulianus, dar a suferit mari pierderi. În primăvara anului următor, Traian a reluat ofensiva, recâștigând cu greu multe poziții pe care le pierduse în iarnă. Într-o cetate din preajma Sarmizegetuzei, a regăsit stindardele pierdute de Cornelius Fuscus și a luat-o prizonieră pe sora lui Decebal. Acesta a cerut pace, Traian acceptând, date fiind pierderile cu care se confrunta.

O nouă ofensivă împotriva Daciei e începută de Traian în anul 105, de data aceasta situația fiind net favorabilă romanilor, care au asaltat zona munților Orăștiei din mai multe direcții. Toate încercările lui Decebal de a amâna deznodământul au eșuat. Fortificațiile din preajma capitalei au căzut rând pe rând, iar în cele din urmă a fost asediată și Sarmizegetuza. Romanii au tăiat conductele de aprovizionare cu apă și, după o rezistență eroică, dacii, sleiți de puteri, nu au mai putut opri asaltul final al trupelor romane. Decebal cu câțiva oameni de încredere a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistență, dar a fost ajuns de urmăritori. Pentru a nu împodobi triumful învingătorului, regele-erou a avut tăria morală să se sinucidă cu paloșul său. Capul și mâna dreaptă a lui Decebal au fost duse împăratului și apoi trimise la Roma, ca tot poporul să vadă că dușmanul cel mai de temut al Imperiului nu mai există.

La 11 august 106, a fost constituită provincia romană Dacia, mulți veterani din legiunile romane fiind lăsați la vatră, ceea ce înseamnă că războiul se încheiase cu câteva luni înainte. În afară de teritoriile dacice Moesia și Dacia, romanii au mai ocupat, temporar, și alte zone locuite de daco-geți. Astfel, stăpânirea romană s-a extins asupra unui număr mare de autohtoni, care au fost incluși în sistemul politic-administrativ, militar, economic al Imperiului Roman, în cultura și civilizația romană. Teritoriile respective trebuie considerate părți componente ale Imperiului, ca zone de romanizare intensă a autohtonilor și de etnogeneză românească.

Progresul treptat al romanității, consolidarea stăpânirii imperiale și politica de integrare a populației locale în structurile politico-administrative au modificat treptat statutul autohtonilor. Ei devin un factor activ în viața provinciei, participă la apărarea acesteia, intră în relații cu autoritățile și populația colonială, se implică în relațiile economice dintre sat și oraș, astfel încât mulți geto-daci primesc cetățenie romană: „In urbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonioni cives Romani effecti sunt”.

Îndată după cucerirea Daciei, a început popularea ei cu cetățeni romani și cu locuitori ai Imperiului „ad agros et urbes colendas”. Coloniștii aduși proveneau din toată lumea romană, iar limba de comunicare era, fără îndoială, latina, și nu latina clasică, deoarece e greu de presupus că ostașii și cei adunați din întregul Imperiu Roman vorbeau la perfecție latina clasică, ci, mai degrabă, latina vulgară (vulgus dicitur).

Prin intermediul coloniștilor, au ajuns în stânga Dunării elementele culturii materiale și spirituale romane, formele administrative ale Imperiului, contactul nemijlocit al coloniștilor cu autohtonii în orașe și sate conducând la schimbul de cuvinte și integrarea dacilor în civilizația romană.

Calculele arată că pe parcursul stăpânirii romane și-au făcut serviciul militar aproape 61 mii de soldați din rândurile coloniștilor, inclusiv din rândurile bărbaților daci. Serviciul militar dura 25 de ani, după care ostașii erau lăsați la vatră. Anume latinescul veteranus a dat în limba română (numai în arealul dacic) cuvântul bătrân. Prezența acestui cuvânt la români dovedește că în aria sud-dunăreană a teritoriului de formare a limbii române a fost instituit colonatul.

Cu toate că Dacia, sub presiunea triburilor barbare din răsărit, a fost părăsită în anul 271, populația localnică a continuat să participe la răspândirea și dezvoltarea limbii latine populare și după aceasta dată. În secolele III-IV, limba latină de la Dunăre a început, treptat, să se transforme în română. Deci procesul de formare a limbii române a durat peste 160 de ani de stăpânire romanică și s-a încheiat aproximativ prin secolul al VII-lea, ceea ce rezultă din schimbările fonetice care s-au produs în această perioadă de peste șase secole, schimbări care nu se întâlnesc în elementele împrumutate de limba română din limbile slave.

Printre legitățile fonetice cele mai importante menționez:

Închiderea lui a urmat de o nazală + o vocală sau o consoană în î: lana > lână, cantare > a cânta, campus > câmp, mane > mâine.

Fenomenul rotacismului, când sonanta n din cuvintele de origine latină (în afară de nn) a trecut în r sau și l-a alăturat pe r: manus – mărule (mâinile), menre – mine, canutus – cărunt.

Primele surse de informație despre limba română ca limbă romanică nou constituită ne-au fost transmise de cronicarii bizantini Theophilactos Symocates și Theophanes Confessor, care, referindu-se la evenimentele din anul 587, povestesc despre un episod al războiului bizantinilor cu avarii.

CUVINTE DIN TRACO-DACĂ

Substratul a fost abordat de B. P. Hașdeu, Ovid Densusianu, Th. Capidan, G. Giuglea, dar mai ales de către I. I. Russu care stabilește o listă de cuvinte de origine traco-dacică, dintre care 90 nu se găsesc în albaneză, ci numai în română. Dintre acestea, amintesc: aprig, arunca, băiat, bucura, dărâma, gard, leagăn, răbda, mare, rezema, tare, vatră, zestre.

Hașdeu considera că substratul sau elementul autohton cuprinde 84 de cuvinte. Al Philippide consideră că numărul elementelor de substrat ajunge la 185 de cuvinte. Al. Rosetti identifică 85 de cuvinte. Pentru I. I. Russu, cel mai important cercetător al elementului autohton, substratul însumează 174 de cuvinte.

Termenii de substrat sunt în uz general sau local pentru noțiuni esențiale, precum:

Părți ale corpului omenesc: burtă, ceafă, grumaz;

Nume de rudenie: copil, moș;

Îmbrăcăminte: brâu, căciulă, căpută;

Locuință, gospodărie, habitat: cătun, colibă, vatră;

Animale și ocupații legate de creșterea lor: măgar, murg, mânz, stână, baci;

Forme de relief: groapă, mal, măgură, pârău;

Faună: balaur, cioară, ghionoaie, pupăză, șopârlă, viezure;

Floră: brad, brusture, coacăză, copac;

Instrumente muzicale: fluier, trișcă;

Acțiuni: băga, bucura, curma, cruța, lehăi, scăpăra;

Antroponime: Brad, Bucur, Moș, Murg;

Toponime: Carpați, Hârșova, Iași, Mehadia, Oituz, Turda;

Hidronime: Argeș, Buzău, Cerna, Criș, Dunăre, Jiu, Lotru, Olt, Mureș, Prut;

Oiconime: Arcidava, Capidava, Piroporidava, Sucidava (dava: așezare, cetate).

În cele ce urmează, voi încerca o succintă prezentare a câtorva cuvinte de origine traco-dacă, spre exemplificare.

Abraș (mr. abrașeu) – nărăvaș (despre cai), rău, violent (despre oameni). Șăineanu crede că provine în turcă din arabă, iar din turcă a fost preluat de română. Acest cuvânt există și în bg. abraš și alb. abrash. Nu poate fi turc sau arab, deoarece este prezent și în alte limbi indoeuropene. Conform cymr. afr foarte, ill. Abroi (nume de trib), trac. Abro- (nume personal), got. abrs (puternic, violent), acest cuvânt nu este câtuși de puțin turcesc. În mod evident turca l-a preluat dintr-o limbă indoeuropeană, probabil româna sau altă limbă balcanică.

Aburca (cf. a urca). Considerat cu etimologie necunoscută de dicționarele etimologice românești; nu putem să-i dăm decât o origine traco-dacă.

Abur. Este de origine traco-dacă: bholo (abur, ceață) > traco-dac. abolo > rom. abur; irl. boladh (miros), let. buls, bula (ceață, abur), alb. avull (dial. abull) „abur”, skt. busa (abur, ceață). Derivate: aburi, abureală, aburire, aburos.

Adăpa (mr. adep, mgl. dap, istr. adopu, cf. apă). Forma apare și în italiană. Încă din traco-dacă, apă este atestat într-o mulțime de hidronime și toponime din spațiul illiro-traco-dac.

Adulmeca. S-au emis câteva ipoteze care nu au primit suport de-a lungul timpului. Ciorănescu îl consideră cu origine obscură. od- (a mirosi), od-ma (miros, aromă, parfum): arm. hot (abur, miros), hotim (eu miros), gr. hom. oδμη, (dor). oδμά (abur, miros), lat. odefacio, olefacio (a mirosi), oleo (a mirosi, a puți), lit. ǔodžiu (a mirosi). Forma verbului rom. trebuie să provină de la odma, la care s-a adăugat sufixul traco-dac -ika, sufix derivativ foarte frecvent în limba română. Astfel: odma > prototraco-dac. odmika > traco-dac adomika > rom. adulmeca. Știm că o s-a deschis la a în traco-dacă, o altă vocală o(u) fiind introdusă pentru a sparge grupul consonantic dm, apoi probabil în străromână având loc epenteza lichidei l, pentru a evita omonimia cu un lat verb, probabil a dumica.

Afin (mr. afin). Etimologia propusă de la lat. daphne (laur) nu este posibilă. Cuvântul este de origine traco-dacă.

Afla (mr., mgl. aflu, istr. oflu). Sensul din latină este de a sufla, forme similare având sensul din limba română apărând în câteva limbi neolatine: sp. haller, port. achar, retor. afla. Sensul din latina clasică este cu totul diferit de cele din limbile neolatine și ca atare nu se poate stabili o relație etimologică între lat. afflare și formele neolatine. Argumentul că ar putea proveni dintr-o formă a latinei vulgare afflare cu sensul de a afla, a descoperi, nu nu este plauzibil. Trebuie să considerăm o rădăcină prelatină afflo, radical diferit de cel latinesc. Un verb pornind de la acest radical și cu sensul din limba română există și în mediogreacă άλφειν (a afla) care l-a făcut pe Cihac să creadă că rom. a afla este de origine greacă. Schuchardt crede că este vorba de o deviere a sensului mihi afflatur (mi s-a suflat, mi s-a sugerat), pentru ca tot el mai târziu să considere că sensul provine dintr-un prezumtiv sens al limbajului vânătoresc unde ogarul află mirosind (adică inspirând) urma vânatului. Toate aceste încercări neizbutite ne face să rămânem la ipoteza unui radical proto-italo-celto-tracic de la care au derivat formele de mai sus. Forma din medio-greacă trebuie să fie un împrumut din străromână.

Aguridă (mr. aguridă, ml. guridă). Mgr. αyoυριδα de la αyoυρoς (verde), cf. alb. aguridh, bg. agurida. Formele invocate nu au existat în mgr. Ar putea proveni din fondul illiro-tracic.

Ah – interjecție cf. skt. aho – interjecție de surpriză plăcută sau dureroasă. Asemănarea ca sens și formă cu sanscrita ne îndreptățește să credem că provine din traco-dacă.

Alb ( mr. albu, mgl. alb). O formă albu trebuie să fi existat și în traco-dacă, mai ales că se constată o largă răspandire în limbile italice și celtice cu care traco-daca era înrudită.

Albie. În traco-dacă, dentala sonoră d(h) precedată de o lichidă a devenit bilabiala sonoră b, ca și în cazul formelor rom. barbă, vorbă, fenomen cvasi-paralel cu latina ceea ce dovedește încă odată înrudirea celor două limbi.

Albină. Rom. albină poate proveni de la bhei- cu prelungirea -n dând un bheina > prototraco-dac bina la care s-a adăugat grupul protetic al- prin prin contaminare cu alte cuvinte mai vechi cu sens similar (cf. skt. ali – albină, scorpion). De asemenea avem forme cu prel. –t: alb. blet., lit. bit., pr. bit.. Dacii erau mari crescători de albine și este greu de presupus că rom. albină provine de la un derivat secundar al lat. alveus care în rom. nu a dat albie așa cum s-a crezut până acum.

Amurg. Derivat din a plus murg, de origine traco-dacă.

Apăra. Haarmann crede că alb. mbroj provine de la lat. imparare. Trebuie să fi existat un rad. traco-illir paro-, parare, derivat cu in (im) în illira epirotă si cu ad- în traco-dacă, in-paro > mbroj și ad-paro > apăr (cf. trac. -para – cetate, oraș). Sensul diferit din latină și din limbile neolatine nu ne dă voie să-l derivăm din latină, iar identitatea de sens cu albanez, precum și trac. -para elucidează etimologia acestui cuvânt.

Aramă. Nu există nicio justificare că a existat un aramen în lat. vulgară. Formele din limbile neolatine, forme dispărute azi din aceste limbi cu excepția italienei, sunt destul de diverse și nu par să provină toate de la o singură formă aramen. Forme similare există și în v.g.s. erin, precum și în albaneză rem. Formele neolatine pot proveni din fondul italo-celtic care a fost tot timpul ignorat în favoarea unor forme prezumtive ale latinei așa-zis vulgare. Prin urmare, rom. aramă trebuie să provină din fondul traco-illiric.

Arc (mr. arcu, mgl. arc). La venirea slavilor în Balcani, proto-slava operase demult metateza lichidelor, deci forma alb. nu poate proveni decât din fondul traco-illiric. Este posibil ca într-o fază timpurie a proto-slavei, înainte de metateză, să fi existat forma orkyta, ceea ce pare destul de neverosimil deoarece k urmat mai ales de vocale anterioare a dat încă din proto-slavă o siflantă.

Asuda (mr. asud, mgl. sud). Rom. a asuda trebuie să provină de la un mai vechi traco-dacic adsudare folosit doar la forma verbală, inexistent la forma nominală.

CAPITOLUL AL III-LEA

CRITERII DE IDENTIFICARE A ELEMENTULUI DE SUBSTRAT

Natura raportului dintre dialect și subdiviziunile sale nu mai constituie de multă vreme o problemă pentru cercetători. Nu la fel stau lucrurile în ceea ce privește delimitarea limbii de dialect. Sunt situații în care unii numesc limbă, iar alții dialect un același idiom. Astfel de situații sunt generate, de exemplu, de desprinderea unor dialecte dintr-o limbă și care sunt considerate de unii limbi de sine stătătoare, de alții dialecte ale limbii din care s-au desprins sau, dimpotrivă, de diferențierea foarte puternică a unor idiomuri de o limbă, însă devin la rândul său idiomuri independente, deci nu mai pot fi considerate subdiviziuni ale limbii respective. Evident că, în unele cazuri, intervin în considerarea unui idiom drept dialect motivații de altă natură decât cea lingvistică.

Cum este ușor de dedus, un criteriu universal pentru stabilirea statutului de limbă sau de dialect nu a putut fi enunțat – realitatea lingvistică nu permite același lucru. Însă au fost formulate mai multe criterii care să surprindă această realitate complexă. Acestea sunt, în principal extralingvistice și lingvistice. Fiecărui tip i se subordonează următoarele criterii:

Celui extralingvistic – criteriul subordonării, cel istorico-politic, al verigilor intermediare, al conștiinței și voinței vorbitorilor, al funcțiilor idiomului;

Celui lingvistic – criteriul genetico-structural și cel al înțelegerii.

„TOT CE NU-I DIN LATINĂ E DIN SUBSTRAT”

Eruditul voievod moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) pare a fi fost primul care a preconizat „cuvinte dace” în limba română, plecând de la premisa justă: supraviețuirea populației daco-getice, alegând însă câteva exemple ce nu au în realitate nici o legătură cu limba dacilor: „De altminteri trebuie să observăm că sunt în limba moldavă unele cuvinte ce nu sunt cunoscute în limba latină, nici în celelalte dialecte ale popoarelor vecine și care prin urmare poate că au rămas din limba veche dacică. Deoarece nimic nu împiedică să credem că coloniile romanilor în Dacia și-au luat servitori dintre daci, sau că rămânând oarecare fără femeie s-a însurat și și-a luat muiere de sânge dacic. Cu acest mod a putut prea ușor să se introducă și cuvinte streine în limba lor. Așa sunt: stejar, pădure, haleșteu, cărare, grăesc, privesc, nimeresc”.

Din sec. al XVIII-lea datează ideea străvechii legături de înrudire etnică și lingvistică între români și albanezi (șkipetari, arnăuți). În baza unor cunoștințe vagi istorice și geografice, J. E. Thunmann în celebrele „Untersuchungen” afirma originea tracă a românilor, „tracismul” limbii lor, care era înrudită de-aproape cu albaneza; albanezii sunt urmașii ilirilor, românii copiii tracilor, amestecați cu alte neamuri de oameni; aromânii sunt „thrakische Wlachen”, românii din nordul Dunării „dacische Wlachen”. Cu rudimentele de cunoștințe din acea vreme, numai în baza materialului lexical oferit de vocabularul lui Theodor Cavallioti și a informațiilor date de studentul aromân Const. Hagi-Ceagani, Thunmann afirma că limba română (aromâna) este idiomul trac schimbat, conținând pe jumătate elemente latine, 3/8 grecești, 2/8 gotice, slave și turcești, celelalte trei părți luate dintr-un idiom având multe analogii cu albaneza, fiind însă în mare parte latine. Deși confuză, această socoteală arată că profesorul de retorică și filozofie de la Halle avea destulă agerime a intuiției întrezărind legătura necesară dintre limba română și albaneză, fără să fi avut încă putința să o aprecieze la justa ei valoare. Interesantă este și ideea lui Thunmann, că tracii din Tesalia, Macedonia și Tracia (înaintașii aromânilor) au învățat limba latină cu unele greșeli, păstrând însă elemente din idiomul lor matern, tracic.

COMPARAȚIA CU LIMBA ALBANEZĂ

Particularitățile gramaticale atribuite substratului se disting numai prin comparația cu albaneza (eventual și cu alte limbi balcanice, ori indoeuropene), pentru că structura gramaticală a limbii traco-dace este total necunoscută. E posibil ca unele dintre acestea să fi apărut ca tendințe în latina târzie, promovate în timp sub influența substratului.

Neutrul românesc, ca și cel albanez, nu este de origine slavă, așa cum presupun unii cercetători, pentru că, între altele, neutrele slave care au intrat în română și în albaneză s-au încadrat la genul feminin; de exemplu: pl. sito > rom. sită, alb. sitë, vĕdro > rom. vadră, alb. vedrë.

Generalizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominală, cunoscută în română, albaneză și în alte limbi balcanice, e un fenomen datorat probabil acțiunii substratului, dar o tendință similară apare încă din latina populară târzie.

Postpunerea articolului definit este un fenomen explicat încă de Hașdeu prin preferința pentru topica substantiv + adjectiv (în limbile occidentale, topica este: adjectiv + substantiv): omul bun, alb. njeriu i mirë – omul bun (lat. homo ille). Encliza articolului definit există și în bulgară, dar româna și albaneza prezintă numeroase coincidențe de detaliu privind encliza, ceea ce explică gruparea aparte a celor două limbi față de bulgară. E un fapt dovedit că în perioada de influență latină a albanezei această limbă poseda articol postpus.

Procedeul de numărare de la 11 la 19 este, foarte probabil, un calc după un clișeu autohton: unsprezece, compus din unus super decem (unu peste zece).

Sunt și alte trăsături gramaticale explicate de unii cercetători prin substrat. Singura dovadă plauzibilă în favoarea acestei explicații ar fi comparația cu albaneza (în unele cazuri și cu alte limbi balcanice):

Particula -ne la formele accentuate de acuzativ ale pronumelui personal și reflexiv: mine, tine, sine;

Forma în -tu de persoana a II-a plural a perfectului simplu: voi cântatu;

Generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (de exemplu, și la verbele de mișcare: am venit, am sosit);

Formarea viitorului indicativ cu auxiliarul vrea (lat. volere, lat. cl. velle): voi cânta;

Formele compuse cu vrea ale pronumelor nedefinite și ale adverbelor nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.

Aceste particularități, la care se pot adăuga altele, au corespondențe cu structuri identice în albaneză.

În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atât în termenii derivați din latină: armë: „armă”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”, cât și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: „pungă”. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: „arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: qepë: „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul pola dă polë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: pemë: „poamă”, etc.; pemë desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./ Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvântului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română și -f- în albaneză: luftë: „luptă”; luftëtar: „luptător”; kofshë: „coapsă”. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: „cer”; fill: „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decât româna).

Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în același timp care sunt termenii împrumutați de română din albaneză, și care sunt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmațiilor contrarii ale lui Russu, întrucât forma cuvântului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziție intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the. În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond comun, unui dh albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh: „gard”.

Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit: qjell: „cer”; shigjetë: „săgeată”; shkallë: „scară”; Më pëlqen muzika: „îmi place muzica”; Verë și pranverë („vară” și „primăvară”); fshat și qytét („sat” și „cetate”); katund și kolibe („cătun” și „colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud).

Coincid până și numele populare ale lunilor; de ex. „scurtul” (februarie) ~ shkurt, sau „cireșar” (iunie) ~ qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hașdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie”.

Concordanțe lexicale între română și albaneză sunt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieții sociale și economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele și fenomenele naturale:

• korb: „corb”; fashë: „fașă”; faqe: „față”; mort: „moarte”; kreshtë: „creastă”; mëngë: „mânecă”; mërqinje: „mărăcine”; mështeknë: „mesteacăn”; mashkull : „mascur”; eshkë: „iască”; rrotë: „roată”; shkëndije: „scânteie”; shesh: „șes”; shëndét: „sănătate”; shkallë: „scară”; shkencë: „știință” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);

• paqe: „pace”; ligj: „lege”; gjyukatë: „judecată”; kryq: „cruce”; ushtrí-ushtria: „oștire” – „oștirea”; shigjetë: „săgeată”; shigjetàr: „săgetător” („arcaș”);

• kalë: „cal”; peshk, pl. peshq: „pește”, pl. „pești”; paret: „perete”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”; shekull: „secul”, „secol”; qendër: „centru”;

• Verbe: shkëmbej: „a schimba”; mërmërij: „a murmura”; shkruaj: „a scrie”; tradhtí: „a trăda” (de aici: tradhtár: „trădător”).

Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecând însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma? / „Ce caută acuma?”, altfel zis: „Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înțelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulți termeni albanezi prezenți în română au trebuit, de la o vreme, proptiți prin alți termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci când sensul lor inițial a început să se piardă; de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în singur cuc; în expresia ghiuj bătrân, „om în vârstă și ramolit”, ghiuj nu este altceva decât albanezul gjysh, „bunic”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în românește: de la verbul rras: „a umple cu vârf, a îndesa ceva în ceva”, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rână” trimite la participiul verbului bie, „a cădea”, care e rënë, „căzut”.

În cazul lui „minte” – alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: „a-și pierde mințile”: luaj mendsh; „a ține minte”: mbaj mend; „om cu minte”: njeri me mend; „a-și aduna mințile”: mbledh (lit. „a împleti”) mend.

În alte situații, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză și română, cf. kryq, pl. kryqe: „cruce”, pl. „cruci”. În albaneză kryq poate fi însă și un adverb, însemnând „în cruce”, „încrucișat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii muntenești: „li se făcu calea cruci” (Petre Ispirescu, „Greuceanu”).

În sfârșit, există și o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, „toamnă”, a dat în română „veșted”, „a se veșteji”.

Foarte multe corespondențe există între română și dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul orașului Vlora și spre granița cu Grecia: ex. qimitér: „cimitir”. Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo. Este revelator și faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia și în partea de sud-est a Macedoniei. Tot așa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradițional.

Albaneza și româna mai sunt înrudite și printr-un lung șir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinității, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului și religiilor vechi din România. Așa este termenul zână, pe care, urmând tradiția filologică românească, Eliade îl deriva din diana. Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, și în albaneză există expresii formate cu acest cuvânt și care desemnează „un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zâne, zănatic”. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau peiorativ („zănatic”), în albaneză el păstrează o valoare și o funcționalitate pozitive: trim și zana este un om de foarte mare curaj, curaj deținut prin aceeași investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.

CORESPONDENȚE ȘI COMPARAȚII PE ROMÂNA BALCANICĂ

Limba comună indoeuropeană era constituită dintr-o serie de graiuri și dialecte, acestea fiind regăsite peste timp prin corespondențele din limbile indoeuropene moderne. Substratul este dificil de identificat, de cuantificat și decelat, demers realizabil doar prin raportare la limba bascilor și alte limbi neindoeuropene cunoscute.

Din grupul limbilor indoeuropene antice, ramura traco-geto-daco-frigiană este astăzi dispărută; se mențin urme de substrat în limbile balcanice moderne (română, bulgară, macedoslavă, ruteană, posibil albaneză, slovacă și în unele dialecte slovene). Pentru identificarea conexiunilor, a desprinderilor și scindărilor diferitelor ramuri analiza lingvistică comparată reprezintă un instrument util, însă doar orientativ.

Ivan Duridanov apreciază că traca, geto-daca, frigiana și ilira au fost distincte. Materialul lingvistic disponibil în vechea tracă cuprinde: circa 23 de cuvinte atestate în izvoare antice, inscripiții, toponime și hidronime, nume de persoane, triburi, zeități locale.

Dintre cuvintele trace, enumăr: asa (tussilago farfara: podbalul, bruscanis, brustan, brustur-alb, brustur-de-râu, cenușoara, gălbinele, gușa-găinii, limba-vecinei, lapoșel, papalungă, podbeal, rotungioare), bolinthos (bour sălbatic, bizon; ro. bolând, mg. bolond), bria (târg, așezare), briza (secară), brynchos (chitară, instrument muzical trac având coarde), brytos (bere din orz), genton (mâncare), kalamindar (arbore sau arbust de șes), kemos (tip de fruct), ktistai (anahoreți), midne (sat), poltyn (fortificație sau turn din lemn), rhomphaia (lance, spadă), skalme (cuțit, paloș), skarke (monedă din argint), spinos (piatră încinsă ce sfârâie la stropirea cu apă), torelle (refrenul unei lamentații), zalmos (piele netăbăcită), zeira (obiect de îmbrăcăminte pentru bust), zelas (sortiment de vin), zetraia (cupă), zibythides (nobili traci).

Atestările cuvintelor trace provin din surse antice străine limbii trace, de regulă elene, putând semnifica fie cuvântul în sine, fie un atribut conex. Ivan Duridanov se raportează pentru aceste cuvinte la elemente apropiate ca rezonanță și sens din vechile lituaniană, letonă, prussă, limba iraniană veche, sanscrită, lydian, frigiană.

Raportările la vechile limbi baltice reconfirmă dorința continuării cercetării lingvistice comparate cu limbile baltice moderne prin identificarea cuvintelor aparținând ad-stratului autohton din română, cu circulație regională sau generală și care sunt greu de decelat ca rezultat al prelungitei conviețuiri slavo-române. Astfel, dacă despre tracă dispunem de informații din inscripții de dimensiuni apreciabile și un număr de cuvinte sau rădăcini reconstituite prin efortul unor tracologi de excepție, despre geto-dacă știm bine că nu cunoaștem aproape mai nimic.

Unele cuvinte au circulat datorită multilingvismului sau bilingvismului latin/geto-dacic și străromân/dacic relict/vechi slav în dublete sau triplete de cuvinte: latin, dacic și vechi slav, creând și clișee sau expresii de dublete lingvistice care poate sunt prezente încă în română. Acest gen de expresii din perioada multilingvismului sau bilingvismului latin/geto-dacic și străromân/dacic relict/vechi slav au fost adapate fonetic sau semantic, devenind clișee perpetuate în vorbirea curentă, dubletele caracterizând etapele de contracție și sinteză lingvistică din intersectarea și suprapunerea a două limbi sau mai multe limbi în curs de contopire.

Odată cu extincția sau absorbția limbii geto-dace și ulterior a restrângerii și asimilării enclavelor slave s-a produs o omogenizare lingvistică prin absorbție de sensuri și apropiere fonetică, conducând la paronimii și sinonimii multiple pentru cuvinte de circulație secundară. Totuși, trebuie subliniat caracterul comun latinofon al acestor cuvinte fundamentale, de circulație curentă din spațiul românesc prin faptul că româna s-a impus ca o lingua franca asupra enclavelor lingvistice gd. sau alogene și datorită ruralității și caracterului arhaic-conservator al societății străromâne, a ciclicității păstoritului și a fluxurilor de populație.

Pentru a determina poziția limbei illyre, sunt necesare în primul rând etimologii valabile, grupate într-un sistem unitar fonetic și morfologic. În sectorul illyric ca și în cel tracic, marea masă a materialului onomastic a rămas până acum în cea mai mare parte neexplicată, chiar inexplicabilă etimologic, ori deocamdată cel puțin neconcludentă sub acest raport, deoarece din totalul de aproximativ 1.000 nume (300 toponime, 600 antroponime, 80 etnonime, 20 teonime), abia pentru 10% se pot prezenta, în starea actuală a cercetărilor, etimologii, dintre care sunt acceptabile sau chiar sigure numai pentru 50-60 de nume.

Fonetica limbii illyre pare a fi identică celei traco-dace, majoritatea sunetelor din limba de bază comună indoeuropeană fiind păstrate și transmise ca stare fără modificări. Inovațiile, relativ puține, sunt tipice și deplin explicabile în cadrul grupului satem de idiomurim unde illyra, alături de tracă, poate fi considerată în multe privințe cea mai apropiată de presupusul „arhetip” al limbii comune indoeuropene primitive.

Vocalele se conservă distincte, consoanele cunoscând modificări la trei grupe: mediile aspirate pierd aspirația (bh, dh, gh > b, d, g), labiovelarele pierd elementul labial (ku, gu(H) > k, g), oclusivele palatale sunt continute prin spirante (k’, g’(h) > s, z), ultimele două fenomene fiind dovezi evidente pentru caracterul satem al illyrei. Celelalte consoane sunt conservate fără niciun fel de modificări, indiferent de poziția lor în cuvânt.

Se știe că illyrii și tracii aveau exact același sistem fonetic și derivarea cu sufixe a numelor proprii, ca și compunerea, posibil multe elementele gramaticale și lexicale. Ansamblul elementelor lexicale din onomastică prezintă însă diferențe importante, fapt care indică existența a două idiomuri satem indoeuropene diferite. Ceea ce este remarcabil, este faptul că că la illyri sunt foarte puține nume compuse, abia 15 antroponime, 10-14 la messapii din Italia și 5 teonime, deci în total maximum 35 nume din totalul de 800-1.000, în comparație cu cele 500 compuse din totalul de pestre 2.200 cunoscute la traco-daci.

Nimic din lexicul și antropronimia albanezilor, pe de altă parte, nu se poate identifica în resturile fragmentare ale illyrilor și ale traco-geților. În consecință, deocamdată este iluzoriu a susține că fondul lexical vechi indoeuropean și structura gramaticală a limbii albaneze sunt de factură și origine illyrică ori tracică. Pe de altă parte, este adevărat că pentru obârșia tracică ar putea să pledeze și faptul că, în cadrul Imperiului roman, o parte din populația tracică cu limbă și nume proprii s-a menținut vreme mai îndelungată decât illyrii. Este posibil, afirmă I. I. Russu, ca după secolele VI-VII o parte din tracii de la sud-vest, sustrăgându-se procesului de romanizare, să fi reușit a-și salva limba puternic influențată de latina populară, mai ales în lexic, continuându-se în albanezi.

Perpetuarea unei frânturi din idiomurile indigene ale Peninsulei Balcanice preromane s-a putut face mai ușor în zona de contact traco-illyrică și în punctele de întretăiere cu linia „demarcațională” între aria limbii latine și a celei grecești ce pare a fi indicată de epigrafe, undeva în Peonia și Dardania.

Precum s-a mai afirmat, realitatea elementelor autohtone este condiționată de trăsăturile particulare de evoluție a elementului moștenit al limbii. Arhetipurile străromâne ale epocii romanice, stabilite pentru cuvintele considerate autohtone, trebuie explicate ca derivând din bazele comune indoeuropene potrivit legilor fonetice ale idiomurilor traco-dace; îndeplinirea acestei condiții este importantă pentru a se putea vorbi efectiv, concret despre cuvinte indoeuropene traco-dace în limba română.

Constatarea modificărilor de sunete în formele românești, în raporturile dintre prototipurile străromâne-preromane și cele indoeuropene și în resturile de limbă traco-dacă arată că ele nu exclud, ci admit și includ necesitatea ca tocmai prin acest idiom de tip satem și est-european să fi trecut cuvintele noastre autohtone, păstrate în gura populațiilor traco-dace de la despărțirea indoeuropenilor și a idiomurilor vorbite de diferite grupe, până la înstăpânirea puterii romane și începutul romanizării, respectiv a procesului de amestec și sinteză a formării limbii romanice-române în zona balcano-dunăreană și carpatică.

Stăpân e, ca și vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviștii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne și cu albaneza, stopan are sensurile de 1. proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soț. Adjectivul stopanski înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. Stopanstvo este în macedoneană „economia” în general, chiar și „economia națională”. În albaneză termenul nu există decât ca împrumut: stopán este un „brânzar, omul care face brânza la stână”. Știm cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucât nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schițate mai sus, grupul consonantic inițial st- a evoluat istoric în albaneză spre șt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intrați în mod identic, din latină, atât în albaneză cât și în română: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici până și pluralul fiind identic: shtretër – „straturi”); alb. shtremb, rom. „strîmb”; alb. shtrëngoj, rom. „a strânge”; alb. shtupoj, rom. „a (a)stupa”; alb. shtrigë („vrăjitoare”), rom. „strigă”. Cum era de așteptat, toți acești termeni de origine latină, care nu fac decât să apropie, lexical, albaneza de română, sunt lăsați de obicei deoparte atunci când se discută înrudirea celor două limbi. Evoluția fonetică a lui st- inițial spre șt- a avut loc chiar și în termenii pe care româna și albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. „stârc”, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. „sterp”.

O evoluție identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. „spadă”; alb. shpirt, rom. „spirit”; alb. shpuzë, rom. „spuză”; alb. shpëlaj, rom. „a spăla”.

Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziție inițială, dintre sh (ș) albanez și s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decât un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ștăpán). Stopán nu poate fi decât împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, fie din protoromână. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un reîmprumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feedback cultural dintre cele mai interesante.

Albaneza deține un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpân: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, „casă”. Faptul că forma veche – și așteptată – a cuvântului, n-a putut fi la origine decât stëpí (stăpí), ne este dovedit de către neogrecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, și care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în această limba, a lui s inițial spre ș. În virtutea legilor foneticii și a semantismului său, românescul stăpân nu poate proveni decât de la acest vechi stëpí (stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminație -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, „în casă”.

Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpân se limpezește ușor. Benveniste, într-un articol celebru reluat, a analizat relația strânsă care există în multe limbi indoeuropene între numele casei și cel al stăpânului, stăpân luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum și asupra slugilor și a oaspetelui. În societatea patriarhală indoeuropeană primitivă, nevasta, oaspetele și sluga se adresau cu toții stăpânului casei cu același termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpânului e derivat din cel pentru casă (v. domus > dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus > dominus – domesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós (servitor), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casă”, cu sufixul de apartenență -ak, precum în romak („roman”, de la Roma). Este limpede că shtëpan/„stăpân” în fața lui shtëpiak/„servitor” nu este altceva decât ceea ce e dominus în fața lui domesticus.

Stăpân se arată așadar a fi unul din numeroșii termeni comuni românei și albanezei și care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu = „stăpânesc”), iar o asemenea asimetrie între română și aromână nu poate să nu suscite unele interogații, dat fiind că se consideră îndeobște că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decât daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.

CORESPONDENȚE CU ALTE CUVINTE DE ORIGINE INDOEUROPEANĂ

Ioan I. Russu apreciază că limba traco-geto-dacă era limbă satem înrudită în principal cu limbile ilirice, balto-slavă, armeană, iraniană. Enorma muncă de raportare la albaneză depusă de Ioan I. Russu este importantă, completă și utilă, raportarea românei la armeana veche putând fi, de asemenea, extrem de utilă.

În consecință, pentru identificarea cuvintelor atribuite ad-stratului slav, dar care pot aparține moștenirii traco-geto-dace, autorul a realizat o comparare analitică cu limbile baltice – grupul estic lituaniana și letona (cu dialectele: livon, latgalian și central leton) și grupul vestic: rudimentele vechii limbi baltice prusse, cu pashto și nepali, precum și cu alte limbi indoeuropene antice sau moderne: limbile slave, celtice, limbile indoeuropene antice din Anatolia, arberesh, dialectele rumantsh grishun.

Exemple de expresii ce includ cuvinte care sunt atribuite etimologic limbii maghiare, dar există și în alte limbi indoeuropene ori de contact târziu a maghiarei cu lituaniana sunt:

De pildă, a lua pildă (ro. de model, de exemplu; mg. pelda; lv. izipilde; eg. performance, execution, run; lv. izpildi jums; eg. acomplishment, performance; lv. izpilosana; eg. execution, fulfilment, implementation, performance, put-through, administration, execution; psh. kil; en. a word, a speech, a saying; psh. kir-dar; eg. action, deed, art, business, labour, doing, manner, conduct; psh. kirdari; eg. the performer of a good action; psh. kil-o-kal; eg. conversation, confabulation, clack, babble, controversy, altercation plate mai apropiat de ro. păcăleală);

A da/intra buzna (a năvăli, a se repezi să intre sau să iasă, a deranja, a intra oricum și oricând; sensul de a năvăli: mg. buszma; ro. bădăran; ltg. burzme; lv. druzma; eg. concourse, crowd, jam, ruck, thick, confluence, crush, hive; sensul de a deranja: lv. buzinat; eg. to dishevel, to tousle, to muss up; lt. busena; eg. state, condition);

Curge șuvoi (lat. currere; mg. sio; hitt. suwai – eg. to fill; sg. suvuots – lt. nelygus, su. persokiais, tarpais unde lt. tarpais – eg. at times, from time to time; sg. suvus – lt. vikrus, greitas, smarkus, mitrus, taiklus unde lt. vikrus – eg. nimble, agile, swift, deft, dexterous, skilful; tocharian suwam – eg. it is raining, tocharian swase/swese – eg. rain; arb. suwal – it. ondeggiare; lt. srove – eg. current, stream, torrent, flow; lt. sovotas – eg. hollow – scobitură, concavitate, ltg. suova – lv. rieva – eg. joggle, rabbet, corrugation, groov, wale – ro. jgheab, urmă, șanț);

A se burzului (mg. borzolni; lt. burzdulis – eg. fidget);

Arțăgos (mg. harcag; lt. atzagaeg; eg. obstinate, refractory creature; lt. atzagaris – eg. person doing everything the wrong, other way/round; lt. atzagarioti – eg. contradict, thwart, cross);

A-și lua gândul (a renunța la orice speranță; lv. loms – eg. catch, draught, hale, taking – a lua; lv. gandriz – eg. much, almost, quasi, well-nigh, narrowly, nearly, nigh, close, little short of – a fi aproape de; ltg. guods/iguodys – lv. iecere – eg. conceptation, contemplation, psh. goda – eg. a doll, a puppet, an image; skt. cintayati – eg. he thinks, nep. magaja – eg. brain; mg. gond);

Pe negândite (lv. negaiditi – ltg. nagaidami – eg. all at once, all of a sudden);

A fi nesăbuit (lv. nasaubies – eg. have no doubt; mg. szabadni – a fi îngăduit);

De-o seamă/asemenea (mg. szam; su. samma – eg. same, ltg. samars – lv. attieciba – eg. relationship, relation, respect; skt. samasa – eg. put together, compound; psh. shan – eg. like, as, similar);

Sârguință (mg. surgos – ro. grăbit; ltg. sorguot – lv. aizstavet – eg. defend, vindicate, protect, fight, ward; ltg. puorsorguot – lv. brindinat – eg. caution, forewarn, alert, warn, admonish, to tip off);

CAPITOLUL AL IV-LEA

INFLUENȚA ELEMENTULUI AUTOHTON

LA NIVELUL SUBSTRATULUI ȘI TEMELOR LINGVISTICE

După cum se știe, majoritatea substantivelor cu terminația în -a în latina clasică constituiau clasa substantivelor de declinarea I. Odată cu evoluția sistemului vocalic latinesc, substantivele din această clasă n-au variat considerabil, ele rămânând la același tip de declinare, dat fiind faptul că vocala a în poziție neaccentuată a trecut în ă.

Marca determinantă a majorității substantivelor feminine la plural o constituie vocala e (din ae): masă-mese, casă-case, fată-fete. Foarte probabil că, în epoca de formare a limbii române, unele substantive feminine de declinarea I au dobândit la plural terminația -i, în loc de obișnuitul -e: seară-seri, scară-scări, poartă-porți, vacă-vaci. Acest -i a apărut, probabil, prin analogie cu pluralul declinării a III-a a femininelor de tipul partem > parti > părți.

Partea finală -uă a unor substantive feminine nearticulate de tipul steauă, neauă (arhaic), parte provenită din latinescul illa, a dispărut la forma de singular nedefinit aproape în toate graiurile dacoromâne. Această desinență -uă a putut să dispară după apariția formei atone a pronumelui personal în acuzativ o, care, la rândul său, a provenit din uă, o variantă a pronumelui demonstrativ latinesc illa (eauă). Propoziții de tipul: „Eastă steauă uo vedzu” s-au redus mai târziu la: „Astă stea o văd”.

Prin analogie, s-au creat substantive noi, care, mai ales acele ce denumesc pomi, au format dublete substantivale de gen. Astfel, abellona a dat reflexele alună și alun, cereșia – cireașă și cireș, prunus – prun și prună.

S-au produs și încadrări ale unor substantive la alte clase de declinare decât cele din latină. Latinescul nepos, -nepotis, conform legităților fonetice, trebuia să evolueze în nepoate, dar această formă, apărând frecvent în dialog, a fost considerată ca un vocativ de tipul doamne. De aceea, pentru a fi diferențiată, s-a transformat la N. – Ac. în nepotu. Apoi s-a creat și femininul nepoată, care până atunci nu exista în limbă, ideea de feminin exprimându-se, probabil, prin același nepoate.

Din cele mai vechi timpuri, în exprimarea neafectivă, adjectivul românesc ocupă locul de după substantivul determinat. Dar când se exprima un sentiment de admirație sau de compătimire față de o persoană, sau de indignare, de dispreț, adjectivul se situa în prepoziția substantivului. Bineînțeles, mă refer la adjectivele strict calitative. Dar dintre acestea două fac excepție, limitându-se, fiecare în parte, la poziții strict diferențiale față de substantivul determinat. E vorba de adjectivele beată și biată. Fiind paronime, ele puteau trezi confuzii, având sensuri total diferite. Pentru a evita omonimia, adjectivul biată s-a întrebuințat exclusiv înaintea substantivului determinat, iar beată – după acesta. Diferențierea dintre acel și cel, acest și cest s-a realizat și ea în epoca de formare a românei, mai ales după ce cel a devenit articol demonstrativ, pe care unele gramatici ale noastre îl numesc adjectival. Acest din urmă termen nu e tocmai potrivit, deoarece această parte de vorbire apare nu numai în prepoziția adjectivului, ci și în cea a substantivului, ca în exemplele: casa cea de piatră, inelul cel de aur etc. Mai ales că articolul acesta participă și la formarea numeralelor ordinale: cel dintâi prieten, cel din urmă drumeț.

Ultimul DOOM nu face distincție între căpșun și căpșună, ținând cont, probabul, de uz.

Cercetările ne demonstrează că adjectivele posesive său, sa, săi, sale și-au restrâns cu mult sfera de întrebuințare mai ales în limba vorbită, unde se păstrează doar în cadrul termenilor de rudenie (tată-său, mamă-sa, frate-său, soră-sa, cumătră-sa etc.). Cu totul alta era situația în epoca de formare a românei. Dacă astăzi pronumele săi nu se poate referi la un substantiv ce trimite mai mulți posesori și la mai multe obiecte posedate: „Elevii și-au luat fiecare cărțile lor” (nu sale), atunci limba veche folosea cu prisosință, în aceste cazuri, formele săi, sale: „măniară ei cu sveatul său”; „rădicară popoarele glasul său”; „lărgiră spre menre rosturile sale”; „lăsa-vor streinilor bogătatea sa”.

Morfemele al, a, ai, ale servesc, începând cu această perioadă, și ca articol înaintea unui pronume posesiv (al meu, a ta, ai săi), și ca părți componente ale numeralelor cardinale, în acest ultim caz limba limitându-se, ca și astăzi în unele graiuri, doar la forma de feminin singular a.

Limba română a recurs la mijloacele proprii pentru formarea numeralelor ordinale, cel latinesc dispărând din limba vorbită aproape în întregime. El s-a păstrat doar în câteva dialecte și graiuri.

Limba română a trebuit să-și formeze pe teren propriu o anume categorie de numerale, formându-le de la numeralele cardinale, la care a adăugat, în encliză, articolul substantival definit, iar mai târziu, în procliză – articolul pronominal a, al. Articolul enclitic la aceste numerale azi e le(a), nu l ca la majoritatea substantivelor masculine care se termină în consoană: al patrulea, al optulea, al nouălea. În limba română veche însă, numeralele ordinale apăreau doar cu articolul l: al patrul, al optul. În macedoromână, alături de formele doilu, treilu, țințilu, noaulu, circulă și cele de tipul țințile, optule, noaurili, dățile. De aici am putea face concluzia că la numeralul ordinal situația s-a prezentat exact ca la substantivele masculine terminate în -e: leporem + le > iepurele, frater + le > fratele.

Cu timpul, româna a generalizat formele cu le, iar macedoromâna – pe cele cu lu. De altfel, numeralul ordinal din albaneză se formează tot din numeralul cardinal, la care se adaugă articolul definit, ceea ce mă face să conchid că sistemul de numerale traco-dacic se construia după un model asemănător.

În textele vechi, pronumele personale și cele reflexive atone stăteau după verb. E o regulă a topicii cuvintelor neaccentuate, valabilă încă în latina clasică de a nu începe o comunicare cu cuvinte neaccentuate, regulă valabilă și pentru verbele auxiliare: „Înțelegu-te și deregu-te în calea acesta se mergi.”; „Spure-voiu voauă tuturor ce vă e frică de Dzeul.”

Exemple numeroase de acest fel avem și astăzi, mai ales în poezia populară: „Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș murgului. Dormire-ai somnul de veci să dormi. Trăire-ați trei zile cu cea de alaltăieri!”

În limba română, formele neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive au valoare de adjective posesive, mai ales când sunt atașate în imediata encliză a unui substantiv: sânu-mi, brațu-i. Același lucru se observă și în macedoromână: brața-li. Acest procedeu trebuie să se fi creat în epoca de formare a românei. El s-a născut în propoziții de tipul: „brațele îi sunt puternice”, unde „îi” avea funcție de complement indirect. În asemenea expresii, substantivul era articulat cu articol definit, iar mai târziu s-a ajuns la utilizarea substantivului nearticulat.

Tot în epoca de constituire a românei s-au format pronumele și adverbele nehotărâte alcătuite cu particulele oare, -și, -va. Tustrele componente provin de la verbul latinesc voleo, -ere, și anume de la forma persoanei a III-a volet (t final dispare, l intervocalic trece în r, o se diftonghează sub influența lui e din silaba următoare, voare).

În textele vechi, întâlnim formele varecine, varecare. Re a fost concepută ca o terminație a infinitului latinesc și, după ce a dispărut din cadrul verbului, s-a redus și din forma voare > voa. Nemaiavând suport de diftongare, voa s-a monoftongat în va. Va a devenit particulă și formează, împreună cu pronumele relative și unele adverbe circumstanțiale, pronume nehotărâte și adverbe nehotărâte: cineva, careva, câțiva, undeva, cândva, cumva etc.

Vocala ă, considerată de numeroși cercetători ca trăsătură esențială din substrat, se află și în albaneză și bulgară. Ea se explică din evoluția spontană a lui a neaccentuat: lat. camisia > rom. cămașă, alb. këmishë, precum și din a accentuat în poziție nazală: lat. canis > rom. căne (mai târziu câne), alb. qen.

Rotacismul lui n intervocalic este un fenomen specific dacoromânei din aria nordică (textele rotacizante din secolul al XVI-lea și limba vorbită astăzi în Crișana): lat. luna > rom. lună (cu rotacism: lură). Rotacismul e general în dialectul istroromân, precum și în albaneza de sud (dialectal tosc). Acest fenomen afectează numai fondul vechi al celor două limbi; în elementele de origine slavă nu există rotacism.

Consoana fricativă laringală (sau velară) h, dispărută de timpuriu din latină, a fost considerată de multă vreme de origine slavă. În ultimul timp însă, e pusă pe seama acțiunii substratului, pentru că există cuvinte preromane cu h, ca hameș (de aici verbul a hămesi), alb. hamës „mâncău, lacom”. De asemenea, în materialul lingvistic dac ne întâmpină cuvinte cu h: Hierasus (numele Siretului), Histria etc.

Consoana fricativă ș (alb. sh) provine din s în poziție moale: lat. sīc > rom. și, lat. sĕrpens > rom. șarpe. În albaneză, sh provine din transformarea spontană a lui s în toate cuvintele anterioare secolului al XI-lea. În hidronimia majoră de origine dacă, sunt multe nume cu ș: Argeș, Criș, Mureș, Someș, Timiș.

Sunt și alte fenomene fonetice pe care unii învățați le-au atribuit substratului: diftongii ie, ea, oa, palatalizarea labialelor, transformarea lui -l intervocalic în -r (lat. mola > rom. moară), dispariția timpurie a consoanelor b, v în poziție intervocalică (lat. caballus > rom. cal, alb. kalë) etc. Explicarea acestor fenomene prin substrat este însă greu de dovedit.

S-au păstrat din latină desinențele de plural -e și -uri (lat. -a, -ora), dar modul de organizare a neutrelor nu este latin: la singular, se opun femininelor, iar la plural, masculinelor, adică neutrele au determinări masculine la singular și determinări feminine la plural: acest scaun – aceste scaune.

CONTROVERSE

Mulți cercetători s-au oprit asupra subiectului vocativului, oferind bogate contribuții în explicarea problemei din care, desigur, punctele de vedere divergente nu lipsesc. Opiniile diferite se observă chiar de la primul pas în încercarea de abordare a subiectului propus: definiția vocativului.

În raport cu celelalte cazuri ale paradigmei nominale și funcțiile sintactice, vocativul prin locul special pe care-l ocupă în paradigma nominală, se află între cele două opinii extreme: este sau nu este un caz.

Vocativul a existat în limbile indoeuropene, el făcând parte din cele opt cazuri ale numelui: „Vocativul exprima o chemare, o strigare a unei ființe active. În limbile indoeuropene, vocativul are deci echivalent cu o propoziție imperativă: ascultă, vino.” Autorii acestui citat, Theofil Simenschy și Gheorghe Ivănescu, mai indică faptul că, dacă substantivul care denumea persoana chemată este însoțit de un adjectiv, atunci în locul cazului vocativ apare nominativul și dau un exemplu din Xenofon („Cyroupaideia”, III). Procedeul acesta de înlocuire se regăsește și în limbile moderne. Din paradigma indoeuropeană, vocativul s-a păstrat în limbile: galică, irlandeză, scoțiană, neogreacă, albaneză, bulgară, sârbo-croată, ucraineană, bielorusă, lituaniană, letonă și română. Unii lingviști au contestat cazul vocativ în flexiunea nominală, dacă vocativul este totuși un caz, atunci acesta fiind unul deosebit – al persoanei a II-a, al adresării, un „imperativ nominal”.

Vocativul în frază apare, de obicei, izolat, putând fi „suplinit” sau „întărit” de imperativ sau interjecții. El are un element specific: intonația. Într-un context dat, vocativul rămâne izolat, ca formă a adresării nominale și a interjecției.

Ținând seama de faptul dacă vocativul, la nivelul propoziției, exprimă relații și are funcții sintactice și dacă vocativul are desinențe cazuale proprii, unii cercetători cred că vocativul poate fi numit caz (I. Pușcariu, I. Iordan, Al. Graur, L. Vasiliu, I. Coteanu). Alți lingviști susțin că vocativul nu este un caz pe motiv că nu exprimă o relație.

În general, definiția dată vocativului este acceptată (cu unele deosebiri de nuanță): „Vocativul este un caz care are funcția de chemare, de adresare”, este cazul care exprimă „o chemare adresată cuiva în scopul de a-i atrage atenția asupra unei comunicări”, are „funcțiunea unei propoziții imperative și exprimă o relație de independență”.

O altă concluzie este aceea că vocativul se înrudește prin conținut cu interjecția și imperativul.

Cel dintâi care a observat legătura dintre vocativ și imperativ sau dintre vocativ, imperativ și interjecție a fost P. Trost. S-a demonstrat că interjecția are statut particular pentru că ea poate substitui un vocativ.

Vocativul poate avea funcții sintactice (L. Vasiliu, M. Zdrenghea), el poate fi subiect sau apoziție.

Pentru că nu exprimă un raport între două obiecte – condiție minimă pentru existența unui caz – autorii unor studii consideră vocativul „un caz facultativ”, „cazul tipic al adresării”, „este cazul adresării directe, al planului interpelativ, reprezentant implicit al persoanei a II-a”, care nu are „legături sintactice propriu-zise” și este „încărcat de afectivitatea interlocutorilor”.

Ilie Dan propune luarea în considerație, pentru definirea vocativului, a tuturor elementelor ce dovedesc existența unui caz, originea formelor, valorilor contextuale și perspectiva evoluției sale în limba română actuală.

Funcția de chemare, adresare exista în indoeuropeană și „tindea să aibă o formă proprie”.

Faptul că în limbile în care s-a păstrat vocativul are sufixe caracteristice arată că în conștiința vorbitorilor funcția sa era deosebită de a altor cazuri, ceea ce a impus forme proprii și unele trăsături particulare: intonație suplimentară specifică și topică mobilă. „Așa se explică de ce acest caz are numeroase forme pentru masculin și feminin, în ciuda tendinței generale de simplificare a flexiunii nominale”. Deși este situat în afara relațiilor sintactice, cazul vocativ dispune de desinențe, articole, topică, intonație și fonetisme particulare, de efecte stilistice deosebite și nu cunoaște forme decât pentru substantive ce desemnează persoane, ființe sau obiecte personificate („cuce!”, „suflete!”).

Din punctul de vedere al relațiilor sintactice, vocativul, de obicei, se situează în afara structurii frazei.

Dacă pentru singular vocativul are sigur desinențe proprii, pentru unii cercetători înseamnă că are funcții sintactice. M. Zdrenghea crede că vocativul poate avea funcția de subiect într-o propoziție cu predicat exprimat prin verbe la imperativ, iar L. Vasiliu este de părere că vocativul poate fi subiect, complement direct sau indirect. Prin conținut și aspect formal, vocativul este un caz special al persoanei a II-a, care se aproprie în mare măsură de imperativ. El a reprezentat la început o formă de nominativ care, cu timpul, și-a creat afixe proprii și o semnificație expresivă cu efecte stilistice deosebite.

Un argument în plus pentru dovedirea existenței cazului vocativ în limba română este demonstrarea originii și a evoluției desinențelor cazuale de vocativ.

Fiind izolat și suplinit în practică de imperativ și interjecții, vocativul intră în dialogurile obișnuite ca o insistență facultativă, iar în enunțurile retorice ca o insistență expresivă, căutată. Din aceste motive, încă din latină s-au redus simțitor numărul și categoriile de cuvinte care mai puteau avea o formă pentru vocativ. Printre ele rămăseseră numai substantivele de declinarea a II-a, dar fără tipul puer, confundând vocativul cu nominativul. În aproape toate limbile nu s-a păstrat nicio urmă de caz. Numai limba română are forma de vocativ masculin pentru substantivele din fosta declinare a II-a: bărbate, creștine, cuscre, cumnate, doamne, române, vere. Ulterior ea a fost extinsă și la unele substantive care provin de la declinarea a III-a (împărate). Vocativul s-a menținut la substantivele masculine și datorită faptului că substantivele ca frate, oaspe, părinte au avut la acest caz aceeași formă cu nominativul. Mai târziu, în daco-română, la ele s-au adăugat nume proprii în -e: Ilie, Vasile, Gheorghe.

Al. Rosetti susține că vocativul masculin întărit este împrumutat din slavă. Către o asemenea explicație ar duce în primul rând vocativul feminin cu desinența -o: soro, Leano, care ar arăta, prin simetrie, că și vocativul masculin provine din formele masculine corespunzătoare din slavă, unde era general. Dar între vocativul feminin din dacoromână cu desinența -o și cel masculin cu desinența -e, există o deosebire foarte importantă. Primul se întâlnește mai des într-o arie sudică a dacoromânei și numai sporadic în câteva puncte geografice din nord, celălalt fiind general.

Este puțin probabil ca cele două forme să aibă aceeași proveniență. Aromâna, care are și ea câteva vocative feminine în -o (mamo, dado), nu utilizează această formă la numele proprii, iar la cele comune apare foarte rar (mamo, soro, dado).

Teza întăririi vocativului masculin prin nume slave care aveau și ele vocativ în -e presupune păstrarea formei latinești, cu o eventuală scădere a frecvenței ei în limba latină.

Limba română a reconstituit vocativul numelor proprii feminine. Ana are vocativul Ană în regiunile care nu cunosc vocativul în -o, iar în celelalte, pe lângă Ano, există Ană. Vocala a din temă a fost identificată cu articolul, încât poziția de tipul mamă/mama a servit ca model apoziției Ana/Ană. Uzul daco-românesc a stabilit trei tipuri: masculine, care exclud vocativul articulat (bărbate, creștine), masculine care au dezvoltat și un vocativ articulat (rame, lupe, doamne au devenit omule, lupule, domnule), și masculine provenite din adjective cu forme de vocativ articulat (frumosule).

Primul tip continuă modelul latinesc, celelalte sunt ulterioare.

Desinența -e de masculin este moștenită din latină (lupus-lupe). Vocativul în -e a existat în protoromână, înainte de secolul al IX-lea, când s-a intensificat influența slavă. Vocativul în -e continuă forma corespunzătoare din latinește a substantivelor de declinarea a II-a în -us, formă ce lipsește în limbile romanice apusene. Acest fenomen se întâlnește în limba sardă doar la pronumele masculine, în limbile albaneză (la declinarea articulată) și bulgară (gospodine, pope).

În limba română a secolului al XVI-lea erau formele: ome, învățătoare, bane, împărate, domne. Unele vocative s-au păstrat până astăzi în poezia populară (lupe, cuce, codre).

Desinența -ule de masculin apare alături de desinența -e. Aceasta este o formație apărută pe teren românesc, -ule constituindu-se după generalizarea articolului hotărât și după amuțirea lui -l final, după secolul al XVI-lea. Dacă la vocativul formelor nearticulate desinența -e s-a adăugat formei articulate, astfel din băiatul + e rezultă băiatule. Th. Capidan combate părerea că -le de la vocativ ar fi interjecția bulgară le, deoarece în bulgară aceasta se întrebuințează după substantive feminine.

La substantivele feminine, în latină nu există decât un vocativ în -a, desinența omonimă cu aceea a nominativului declinării întâi. Vocativul în -o este împrumutat din slavă. Poziția vocativului cu desinența -o în aromână, unde nu apare decât la câteva cuvinte, arată că este de o influență slavă nouă și accidentală. Influența slavă s-a exercitat mai pregnant asupra meglenoromânei și istroromânei după ce acestea s-au desprins din faza de comunitate a idiomurilor, motiv pentru care compararea vocativului în -o cu aceste dialecte nu-și are sensul.

Mărturia aromânei este decisivă și vom considera vocativul feminin în -o în afara trăsăturilor protoromânei. Desinența -o apare la feminine, indiferent de originea lor (latine, slave, maghiare).

De menționat ca desinența -o la imperativ (vino) este împrumutată de la vocativul feminin.

Desinența de vocativ plural -lor s-a născut prin extinderea desinenței de dativ plural asupra vocativului, în construcții în care dativul poate fi confundat cu vocativul: „vă spun vouă, fraților”. Al. Graur explică apariția formei morfologice ca fiind un accident de ordin sintactic. „În expresia „vă spun vouă, fraților”, ultimul cuvânt era în dativ, apoziție pe lângă vouă. Deoarece însă în românește se construiește un vocativ singular în -ule, fraților a putut fi luat drept vocativ plural cu articol, această formă a putut fi folosită fără să mai fie legată de un dativ precedent („voi, fraților”). Deci nu intenția de a crea un vocativ plural a creat forma fraților, ci aceasta exista de mai înainte, iar sinteza s-a mulțumit s-o folosească.”

Formele cu vocativ apar frecvent în secolul al XVI-lea („blástemaților”, „fraților”).

Pluralul -lor al vocativului a mai fost explicat prin forma turcească otomană -ler. Nu se ține seama de această explicație pentru că:

În turcă -ler este desinență generală pentru plural și atunci se pune întrebarea de ce româna ar fi preluat-o tocmai prin vocativ;

În turcă forma desinenței este -ler, în română -lor, deci este o diferență greu de explicat;

Desinența -lor poate fi explicată în interiorul limbii române prin extinderea formei de dativ la vocativ în anumite situații sintactice.

Deși problema vocativului în -o a numelor feminine părea rezolvată, slavistul F. Miklasich, apoi T. Cipariu și Al. Philippide au dat o explicație deosebită: vocativul în -o vine din aglutinarea substantivului cu interjecția -o, după modelul formelor din Moldova. Acest lucru nu se poate admite deoarece interjecția stă în fața substantivului și vocativul în -o nu se întâlnește în nord-estul țării unde circulă forme cu interjecția hăi. Pentru că unii specialiști consideră că acest vocativ provine din bulgară (Al. Niculescu, G. Istrate), problema a fost reluată de I. Pătruț în lucrarea „Vocativul românesc” în -o. Autorul construiește schema demonstrației după răspândirea acestui vocativ în graiurile și dialectele limbii române. Astfel, vocativul în -o cunoaște două arii: o arie mare, compactă care cuprinde Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul și sudul Ardealului, și o arie mai mică, în nordul țării, în regiunea Maramureșului. Vocativul în -o din nordul țării ar putea fi o imitație a vocativului ucrainean; vocativul din aria sudică a țării este „român comun”, fiind calchiat după cel bulgăresc. În Moldova și Bucovina, vocativul în -o apare sporadic. Urmărind vocativul în -o, Ilie Dan constată, în hărțile „Atlasului lingvistic român” (punctele 343, 348, 351, 361, 364, 370, 388, 391, 394), că pentru numele de rudenie există o singură formă de vocativ în -o în punctul 340, Maramureș (mamo). În „Atlasul lingvistic român pe regiuni – Maramureș”, în cele douăzeci de localități ale anchetei, doar două prezintă vocativ în -o: tato, mamo.

Acest vocativ apare destul de des încă în culegerile de folclor din zona Maramureșului. Explicarea acestei diferențe între „Atlas” și culegere ar sta în influența limbii literare sau intervenția culegătorului în text.

APARIȚIA DIATEZEI REFLEXIVE

Așa cum este descrisă în gramatici, diateza reflexivă a verbului românesc reprezintă raporturi și valori semantice atât de variate, încât încadrarea lor în aceeași categorie poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel se face o delimitare detaliată a valorilor formelor marcate cu reflexivul „se”, distingându-se: reflexivele obiective (propriu-zise) – „a se culca”, „a se îmbrăca”, „a se încălța”, „a se scula”; dinamic – „a se gândi”, „a-și închipui”, „a se ruga”, „a se teme”; eventive – „a se îmbogăți”, „a se îngălbeni”, „a se întrista”; de reciprocitate – „a se bate”, „a se certa”, „a se saluta”; pasive – „a se citi”, „a se lucra”, „a se nota”; posesive – „a-și da”, „a-și găsi”, „a-și opri”, „a-și pune”; impersonale – „a se crede”, „a se spune”, „a se zice”.

Acest potențial semantic al reflexivului, atât de productiv, a dat naștere la numeroase discuții contradictorii: unii consideră că aparțin diatezei reflexive numai reflexivul obiectiv și cel de reciprocitate (Ecaterina Teodorescu), alții apreciază că aceste valori sunt combinații sintactice libere („Gramatica Academiei”, 1963); reflexivul dinamic și cel eventiv ar fi lipsite de sens gramatical specific prin care să se opun formelor corespunzătoare active ori pasive și ar aparține, deci, nivelului lexical.

În interpretarea autorilor „Gramaticii Acamdemiei”, diateza reflexivă este definită din perspectiva formei; verbul este în permanență însoțit de un pronume reflexiv: „Verbele reflexive se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea diatezei active dar sunt întotdeauna însoțite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ.”

Introducând perspectiva sensului, în discutarea reflexivului observăm:

Dintre verbele reflexive „puține au conținut specific, distinct de al diatezelor activă și pasivă, de aceea puține pot constitui o diateză aparte”;

„Când verbul împreună cu pronumele reflexiv, poate fi înlocuit cu același verb la diateza pasivă cu a fi, el aparține diatezei pasive”;

Când pronumele reflexiv care stă pe lângă verb poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el, are funcție de complement direct sau indirect și „nu avem a face cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active însoțite de complemente exprimate prin pronume reflexive”;

„Din punctul de vedere al sensului, diateza reflexivă nu este o categorie omogenă”, identificându-se, astfel, două valori ale reflexivului:

Reflexiv dinamic (subiectul participă cu intensitate/ intens la acțiune): „a se teme”, „a se rupe”, „a-și bate joc”, „a se gândi”, „a-și uita” etc.;

Reflexiv impersonal (subiectul nu prezintă interes): „se pare”, „se vorbește”.

Dacă în definirea categoriei diatezei autorii păstrează, fie și din perspectiva stabilirii unui raport direct între forma verbului și realitatea lingvistică, identitatea celor două realități: ontologică și lingvistică, în descrierea diatezelor, cele două planuri se amestecă: subiectul gramatical (realitate lingvistică) este raportat la acțiune (realitate extralingvistică). Confundarea planurilor a fost determinată de incapacitatea definiției dată diatezei de a distinge diferitele variante de actualizare a categoriilor, în plan ontologic raportul dintre acțiune și autorul ei fiind întotdeauna același.

Absența unei concepții clare despre raportul dintre formă (lingvistică) și conținut (lingvistic) a determinat și modul de interpretare a verbelor (diatezei) reflexive.

Exemplele date pentru susținerea criteriului formal (verbe însoțite în permanență de un pronume reflexiv) și valorile identificate în planul semantic al diatezei reflexive lasă confuz raportul dintre conținutul lexical și conținutul gramatical și, în legătură cu aceasta, conceptul de morfem.

Opoziția dintre „își revine” și „revine”, „se roagă” (în biserică) și „roagă” este de natură lexicală și nu gramaticală; în consecință pronumele reflexive își, se nu pot îndeplini rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive, așa cum se interpretează în „Gramatica Academiei”.

Reflexivul dinamic se caracterizează prin imposibilitatea înlocuirii pronumelui reflexiv cu un pronume personal în același caz, dar aceste verbe nu permit nici comutarea cu Ø a pronumelui sau dacă această comutare se face, ea are consecințe în planul semantic al verbului; fără pronume reflexiv (când comutarea este posibilă) verbul este un alt termen lexical.

Imposibilitatea comutării pronumelui reflexiv cu un pronume personal sau cu Ø caracterizează și alte verbe care nu dezvoltă sens „dinamic”: „a se uita” – sens activ, „a se autoguverna” – sens reflexiv.

Verbul românesc prezintă două variante de realizare (manifestare) a sensului impersonal, condiționat de prezența unui pronume reflexiv:

Cu pronume reflexiv obligatoriu, necomutabil, nici cu Ø, nici cu un pronume personal: „a se întâmpla”, „a se înnopta”, „a se face ziuă”, „a (i) se cuveni” etc.;

Cu pronume reflexiv comutabil cu Ø sau cu un pronume personal: (el) „spune” – „se spune” etc.

Potrivit accepției lui Iorgu Iordan, „aparțin diatezei reflexive toate formele marcate cu se (mă, te, ne, vă, îmi, îți, își) care se opun formelor corespunzătoare ale diatezei active: a culca / a se culca, a îmbrăca / a se îmbrăca, a ruga / a se ruga, a îngălbeni / a se îngălbeni, a bate / a se bate”. Diateza reflexivă se opune ca formă paradigmatică nu diatezei pasive, cu care se aseamănă prin direcția tranzitivității, ci celei active, al cărei subiect nu este pacientul procesului.

Sunt întotdeauna reflexive circa 60 de verbe: „a se avânta”, „a se baza”, „a se bălăci”, „a se bâlbâi”, „a se burzului”, „a se căi”, „a se cățăra”, „a se dumiri”, „a se erija”, „a se fandosi”, „a se frăsui”, „a se fuduli”, „a se gudura”, „a se hlizi” (regionalism), „a se hodini” (regionalism), „a se ivi”, „a se iți”, „a se jelui”, „a se lamenta”, „a se lăfăi”, „a se mândri”, „a se mocăi” (regionalism), „a se ofili”, „a se poticni”, „a se preta”, „a se pripi”, „a se ramoli”, „a se răzgândi”, „a se reculege”, „a se rușina”, „a se sfii”, „a se sclifosi”, „a se văicări”, „a se văieta”, „a se zvârcoli”. Unele dintre acestea se folosesc (rar) și la diateza activă (sau la cea pasivă), dar cu un sens diferit, formând serii de omonime: „a se teme” (a-i fi teamă) /„a(-și) teme” (soțul, soția) și „a fi temut” (a fi un om de care se teme lumea); „a se ciondăni” (reflexiv de reciprocitate: a se certa) / „a ciondăni” pe cineva (a bate la cap, a sâcâi). Alte verbe au un sens diferit dacă sunt marcate cu „se”, formând serii de omonime cu formele nemarcate: „a arăta” / „a se arăta”, „a amărî” / „a se amărî”, „a dedica” / „a se dedica”, „a imagina” / „a-și imagina”, „a jeli” / „a se jeli”, „a jena” / „a se jena”, „a lăsa” / „a se lăsa”, „a lumina” / „a se lumina”, „a plânge” / „a se plânge”, „a prinde” / „a se prinde”, „a ocupa” / „a se ocupa”, „a pricepe” / „a se pricepe”, „a stăpâni” / „a se stăpâni”, „a uita” / „a se uita”. Majoritatea lor sunt verbe subiective care, marcate cu „se”, devin reflexice dinamice, conform „Gramaticii Academiei”.

Verbele eventive la diateza reflexivă alimentează subclasa verbelor care semnifică devenirea, opunându-se formelor lor active care exprimă acțiuni cauzative: „a se albăstri”, „a se albi”, „a se ameți”, „a se dubla”, „a se îmbogăți”, „a se îmbolnăvi”, „a se împuțina”, „a se încreți”, „a se îndârji”, „a se îngălbeni”, „a se înghesui”, „a se îngreuna”, „a se însufleți”, „a se întrista”, „a se mări”, „a se micșora”, „a se reduce”, „a se subția”, „a se înveseli”. Motivarea structural-derivativă a acestor verbe explică și modificările semantice care au loc prin reflexivizarea lor cu morfemul „se”; în dependență de conținutul lor semantic, la unele dintre ele reflexivizarea semnifică devenirea progresivă, la altele regresivă, la altele, redevenirea; la unele devenirea este totală, la altele parțială.

Reflexivizarea se intersectează cu valoarea activă la verbele pe care „Gramatica Academiei” le numește „active construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive”, adică „obiective, reciproce și posesive”, care nu ar aparține diatezei reflexive „întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el”.

Substituirea pronumelui reflexiv este într-adevăr posibilă și nu numai la aceste verbe, ci și la altele: „mă îmbrac”, „te îmbrac”, „îl îmbrac” etc.; „ne salutăm”, „vă salutăm”, „îi salutăm”; „îmi dau”, „îți dau”, „îi dau” etc. În această situație însă, ne aflăm în paradigma unității ocurente în poziția complement direct coreferent cu formele accentuate ale pronumelor ori cu un nume, deoarece verbul rămâne în aceeași diateză (activă), iar în poziția subiectului se află aceeași unitate, denotând același agent (altul decât pacientul), realizându-se și acordul specific de persoană.

Dacă însă prin mărcile pronominale „mă”, „te”, „se”, „ne”, „vă”, „îmi”, „îți”, „își” se realizează și identitatea dintre agent și pacient, ne aflăm în paradigma diatezei reflexive și este evident că „mă îmbrac”, „te îmbrac”, „îl îmbrac” nu reprezintă opoziții ale verbului „a îmbrăca”, în timp ce „mă îmbrac”, „te îmbraci”, „se îmbracă” alcătuiesc o paradigmă în cadrul diatezei reflexive.

Situația verbelor reflexive de reciprocitate este diferită la cele două numere. Verbe ca „a căsători”, „a certa”, „a contrazice”, „a iubi” etc. semnifică reciprocitatea numai la plural, deoarece la singular acest sens se explică sintactic prin complementul sociativ. Astfel, „mă căsătoresc”, „te căsătorești”, „se căsătorește”, „ne căsătorim” sunt sinonime pentru bărbați cu „mă însor”, „te însori” etc., iar pentru femei cu „mă mărit”, „te măriți”; „Ion se ceartă” înseamnă că „Ion este certăreț”, nu neapărat că „acum se ceartă cu cineva” la fel ca „Ion se bate” cu „Ion este bătăuș”.

La plural însă, formele „ne căsătorim”, „ne împăcăm”, „ne certăm”, „ne salutăm”, „ne iubim”, „vă căsătoriți”, „vă împăcați”, „vă certați”, „vă salutați”, „vă iubiți” au sensul de reciprocitate și de obicei, pluralul presupune doi (ori mai mulți) parteneri. Nu este exclus ca pronumele „ne” să semnifice posesia numelui aflat în poziția complementului direct: „ne căsătorim” (băiatul), „vă certați” (copiii voștri), situație în care „ne”, „vă”, „își” semnifică posesia, apartenența, dependența obiectului direct de subiect. Aceasta însă nu schimbă funcția reflexivă specifică a mărcii pronominale.

Potrivit concepției lui C. Dimitriu, au compatibilitate semantică cu reflexivitatea mai ales verbele ce privesc persoana fizică umană, pentru că aceasta poate fi dedublată lingvistic într-un nume-subiect activ și un pronume-complement de tip special pasiv (de felul „a se spăla”, „a se pieptăna”, „a se ruja”, „a se îmbrăca”, „a se încălța”, „a se descălța” etc.) De asemenea, pot deveni compatibile semantic cu reflexivitatea și verbe ce exprimă acțiuni ce vizează orice activitate a persoanei umane (verbe ca: „a se abona”, „a se reabilita”, „a se recuza”, „a se droga”, „a se acoperi”, „a se apăra” etc.)

În ceea ce privește forma categorială a diatezei reflexive, forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ – complement direct de tip special – care există și este întotdeauna exprimată – constituie marca diatezei reflexive prin opoziție cu mărcile celorlalte diateze, împreună cu zero discontinuu.

Condiția esențială pentru identificarea diatezei reflexive este asocierea formei (pronumele reflexiv neaccentuat în acuzativ) cu conținutul, fapt ce se recunoaște prin posibilitatea virtuală de dublare a formei neaccentuate a pronumelui reflexiv în acuzativ prin forma accentuată a aceluiași pronume, posibilitate ce nu există la celelalte diateze.

Reinterpretarea într-un cadru teoretic mai larg a reflexivului, privit diacronic dar și sincronic, reflectă o dihotomie în demersul cercetării: unii lingviști concep reflexivul în afara opozițiilor, singura condiție fiind prezența flectivului (pronumele reflexiv în acuzativ), și concluzionează că aparțin reflexivului toate verbele însoțite de reflexiv. Alți lingviști, identifică reflexivul pornind de la conținut categorial justificând apariția cu valoare deosebită a mărcii reflexive.

În lucrările mai „vechi” se consideră ca „valoare obiectivă” a diatezei reflexive verbe de tipul „a se îmbrăca”, „a se spăla” deoarece forma neaccentuată de acuzativ sau dativ a pronumelui reflexiv nu este marcă a diatezei reflexive, putând fi înlocuită cu forma neaccentuată a pronumelui personal („omul se îmbracă” / „omul îl îmbracă”).

O altă problemă o constituie cazul pronumelui reflexiv cu care se construiește diateza reflexivă. Formele marcate cu pronume reflexiv în dativ sunt în opoziție de diateză cu formele nemarcate, aparținând paradigmei verbului. Dar verbele marcate cu pronume reflexive în dativ nu sunt adevărate reflexive, întrucât nu marchează raportul de identitate între subiect și obiect, ci indică interesul subiectului („îmi râd de proști” și „râd de proști” sunt construcții active)

Singurul care se justifică ca marcă a reflexivului este pronumele „se” în acuzativ, marcând identitatea între unități, respectiv, dedublarea numelui subiect în nume obiect, un complement direct de tip special.

Unele verbe reflexive formează serii de omonime cu formele lor nemarcate (formele active ale verbelor reflexive fiind folosite cu sens diferit): „a se teme” (a-i fi frică) și „a-și teme” (soțul) sau, invers, verbe active, care capătă alt sens dacă sunt marcate cu „se” („a arăta” și „a se arăta”, „a amărî” și „a se amărî”, „a dedica” și „a se dedica”, „a plânge” și „a se plânge”, „a uita” și „a se uita”).

O discuție specială necesită reflexivul dinamic, ca valoare a reflexivului ce sugerează o participație intensă din partea subiectului în concepția „Gramaticii Academiei”, ceea ce a generat opinii diferite în rândul lingviștilor, strâns legate de interpretările date diatezei reflexive și, în general, verbelor însoțite de pronume reflexive, verbe care pot fi la diateza activă („își amintește”), pasivă („se crede”), reflexivă („se spală”), impersonală („se înserează”).

Bazându-se pe concepții diferite asupra planului formei (mărcii), criteriului reflexiv, în definirea diatezei, lingviștii au dat soluții diferite (pornind de la aceeași particularitate și anume, caracterul nesubstituibil al pronumelui reflexiv cu valoare de marcă: „Pronumele reflexiv nu păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct”, fapt care fie că încadrează verbele de tipul „a se teme”, „a se gândi” în reflexiv dinamic, fie le situează în diateza activă.

În opinia lui Dimitriu, „verbele dinamice aparțin diatezei active”, deoarece raportul gramatical existent la aceste verbe nu este nici într-un caz reflexiv, întrucât subiectul nu suferă acțiunea făcută de el însuși („ea se gândește”). Ceea ce este evident la verbele în discuție este faptul că subiectul este întotdeauna activ – executând acțiunea („eu mă gândesc”, „tu te bizui”) care, uneori, trece asupra unui obiect („el s-a jurat un jurământ”). De asemenea admiterea reflexivului cu pronume reflexiv în dativ („a-și aminti”), se bazează, în exclusivitate, pe criteriul formal, fapt ce contrazice esența raportului categorial reflexiv, care constă în „coincidența persoanei subiectului cu persoana obiectului”. Prin urmare, „niciuna dintre întrebuințările reflexivului cu dativul nu exprimă raportul reflexiv și deci, aceste întrebuințări nu pot reprezenta diateza reflexivă”.

Rețin opinia că valoarea dinamică reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate. Se constată, așadar, că există și verbe ca „a se abține”, „a se codi”, „a se cuveni”, care nu apar în limbă decât însoțite de pronume reflexiv (asocierea constantă cu pronumele reflexiv îi anulează acestuia calitatea de element lexical și sintactic independent, având statutul unui component de tip special al verbului), așa cum n-ar putea ignora prefixul în cazul derivatelor „a preface”, „a desface”. Tot astfel nu putem omite reflexivul în verbe ca „a se căi”, „a se baza”, „a se burzului”, „a se sfii” (circa 60 de verbe totdeauna reflexive).

Din punct de vedere teoretic, este imposibil a admite existența unei categorii gramaticale și a unui termen distinct al categoriei dacă acest termen nu intră, cu o anumită regularitate, într-un sistem de opoziții. Astfel, nu s-ar putea niciodată accepta existența în limba română, pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei „dacă toate verbele românești ar avea statut unipersonal”. Pe același tip de raționament se aplică faptul că nu se poate accepta existența termenului reflexiv al diatezei numai pe baza construcției obligatorii a verbului cu un clitic reflexiv.

De asemenea, construcțiile cu reflexiv propriu-zis (reflexiv ocupând poziția de complement direct sau indirect), considerate și ele de unii cercetători ca aparținând categoriei diatezei reflexive, grație calității lor de a intra „în structuri opozabile” („Ion îl apără pe Gheorghe” vs. „Ion se apără pe sine”; „Ion pregătește ceva lui Gheorghe” vs. „Ion își pregătește ceva sieși”) se deosebesc de ceilalți termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază. Construcțiile reflexive (propriu-zise), rezultate printr-un mecanism specific de pronominalizare, păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcției nonreflexive.

Schimbarea de topică (de așezare a complementului realizat prin clitic reflexiv) în raportul cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal. Această schimbare de topică „nu se asociază însă cu o reorganizare ierarhică” a structurii active nonreflexive.

În legătură cu posibilitatea verbelor de a fi întrebuințate la mai multe diateze, și mai cu seamă posibilitatea interferenței dintre diateze (confuziile ce apar la nivelul identificării diatezelor), se impune discuția privitoare la expresivitatea unor verbe, sursa expresivității aflându-se în atitudinea locutorului față de acțiune.

O altă problemă care s-ar impune a fi discutabilă și în situația verbelor reflexive ar fi categoria determinării obligatorii. Verbe precum „a se căi”, „a se cuveni” nu pot apărea ca enunțuri pentru că au nevoie de sprijinul semantic al altui cuvânt, demonstrându-se astfel că, uneori, cuvintele regente pot avea o relativă inferioritate semantică, întrucât nu pot exista singure, ci doar cu determinanți obligatorii (infirmându-se teoria că termenul subordonat poate lipsi).

TERMENI DIN SUBSTRAT DIN SFERA SEMANTICĂ

Termenii de proveniență autohtonă se pot grupa în mai multe categorii, după sensurile lor actuale: om, vârstă: copil, ghiuj, moș; părți ale corpului omenesc: buză, ceafă, ciuf, grumaz, gușă, ranza; îmbrăcăminte: brâu, căciulă; alimente: brânză, urdă, zara; locuință: argea, cătun, gard, vatră; configurația terenului: ciucă, groapă, mal, noian, măgură; ape: baltă, bâlc, pârâu; floră: brad, brusture, bung(et), coacăză, copac, curpen, druete, ghimpe, leurdă, mazăre, marar, mugure, spanz, sâmbure, strugure; faună: balaur, baliga, bardzu, barză, călbează, căpușă, cioară, cioc, ciut, ghionoaie, măgar, mânz, murg, muscoi, năpârcaă, pupăză, rață, strepede, șopârlă, țap, viezure; agricultură, păstorit și vânătoare: gresie, baci, bască, fluier, sarbăd, strungă, țarc, țeapă, zgardă, cursă; însușiri, calități, circumstanțe: fărâmă, grunz, scrum; acțiuni, stări: a bucura, a ciupi, scăpăra; unități de măsură: droaie, jumătate.

Grigore Brâncuș atribuie substratului șí unele modificări semantice suferite de câteva cuvinte latinești. Făcând trimiteri și la alți cercetători care au remarcat sensuri noi, comune românei și albanezei, ale unor cuvinte de origine latină, și pornind de la faptul că un număr relativ mare de cuvinte au alte semnificații în română față de latină și de limbile romanice occidentale, acesta consideră că „dacă admitem, cu oarecare ușurință, schimbările semantice determinate de influența slavă, trebuie sa le luăm în seamă și pe cele provocate de limba populației indigene în perioada romanizării”. Așa explica lingvistul român evoluțiile semantice specifice ale cuvintelor:

Bărbat (< lat. barbatus): sensurile de „om însurat”, acelea – populare – de „curajos, energic, voinic, harnic” (de unde pornesc și derivatele create pe teren românesc: bărbătesc, îmbărbăta, bărbătește, bărbăție și chiar numele proprii: Mihai Bărbat din Hațeg, Bărbătești, sat în Gorj, precum și forma feminină bărbată); semnificatiile suplimentare ale lui barbatus în limba română Grigore Brâncuș le regăsește în albaneză – burrë, cuvânt indoeuropean, care înseamnă „bărbat, soț, voinic, viteaz, om de onoare” (care, la fel ca în română, are și feminine: bure „femeie bărbată, vitează, voinică, vrednică, cinstită”) si ale cărui derivate pornesc, ca în română, de la sensul innobilat;

Cale (< lat. callis): „potecă pe munți (făcută de oi)”, păstrat în română alături de pons (> rom. punte, sens diferit de latină);

Dor: „nostalgie, dorință arzătoare de a revedea pe cineva sau ceva” < lat. dolus (postverbal al lui dolere); autorul consideră că asocierea lui dor cu durere (< lat. dolere) e similară cu situația alb. mall: „dor, nostalgie” și lat. malum: „rău, boală, nenorocire” și trage concluzia că „evoluția semantică a lui dolus, devenit dor, reflectă o caracteristică a psihologiei populațiilor pastorale din aria carpato-balcanică”;

Inimă < lat. anima: „suflare, respirație, aer, vânt” a dezvoltat în română și sensurile de „duh, suflet, viață, ființă”; în cazul acestui cuvânt, Brâncuș nu exclude posibilitatea unei intervenții a substratului traco-dac, chiar dacă nu există dovezi reale în acest sens; el invocă în sprijinul acestei idei argumentul că în albaneză cuvântul care denumește inima provine de la un radical care înseamnă „suflet”, cunoscut în albaneza din Calabria;

Suflet (< lat. sufflitus – de la verbul sufflare), cu sensul vechi de „suflare, respirație”, mai nou acela de „anima”; pentru acesta, Brâncuș propune analogia cu alb. fryi : „a sufla”.

În studiul elementelor de substrat, onomastica joacă un rol important; toponimele și hidronimele s-au dovedit întotdeauna mai rezistente în timp decât celelalte categorii de cuvinte, chiar decât antroponimele. S-au păstrat până astăzi hidronime foarte vechi, formate în acest spațiu geografic: Argeș, Cerna, Criș, Dunăre, Jiu, Lotru, Olt, Mureș, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa. De proveniență autohtonă este și denumirea munților Carpați, care a fost raportată la o formă albaneză dialectală karpë „piatră, stâncă”, un cuvânt similar, formal și semantic, existând în bulgară: karpa.

Dintre numele de localități păstrate din substrat pot fi amintite câteva nume de orașe care prezintă elementul component -dava „așezare, cetate”: Arcidava, Capidava, Piroboridava, Sucidava etc. ). Unii cercetători consideră că ar putea fi autohtone și toponimicele Hârșova, Iași, Mehadia, Oituz, Turda etc.

Dintre antroponimice este amintit de cercetători Bucur, de la care provine numele capitalei României, București.

Un alt aspect important al onomasticii autohtone îl reprezintă păstrarea multor nume comune ca toponime și antroponime. Cercetarea detaliată a termenilor de substrat arată că toți aceștia, cu doar cinci excepții, apar și ca nume proprii, de persoane și de locuri. Cuvintele moștenite apar, de obicei, atât în toponimie, cât și în antroponimie. Grigore Brâncuș arată că, doar cu câteva excepții, „toponimele care descind din autohtone au răspândire generală, pe întreg teritoriul dacoromân”, iar frecvența lor este mai mare, se pare, în „Oltenia de nord și nord-vest, parțial Banatul și regiunea Hunedoarei, în general aria cea mai puternic romanizată, care, din multe puncte de vedere, este și foarte conservatoare” și pune acest fenomen pe seama transhumanței pastorale de odinioară. De asemenea, mai precizează autorul, referindu-se la cuvintele de substrat, „chiar și unele la care nu ne-am fi așteptat să se fi extins în domeniul onomasticii, din cauza semanticii lor, figurează în repertoriul nostru, întemeiat pe informații sigure, ca nume proprii; acesta e cazul cuvintelor: abur, bar, bască, druete, fărâmă, hameș, jumătate, noian, sarbăd, scăpăra, stiră”; fără a considera frecventă în onomastica acestor termeni ca o dovadă directă privind vechimea populației românești pe teritoriul nord-dunărean, Brâncuș subliniază totuși: „capacitatea de transfer în onomastică pune în lumină valoarea excepțională pe care o are sectorul lexical moștenit de la traco-daci în cadrul general al vocabularului românesc”.

Grigore Brâncuș mai subliniază câteva aspecte importante ale acestui fond onomastic, printre care și faptul că este atestat în cele mai vechi texte de limba română (documentele slavo-române din secolele al XIV-lea – al XVI-lea sau documente latinești, mai vechi chiar, referitoare la Transilvania și la zonele învecinate cu aceasta, înspre nord si vest), ceea ce permite desprinderea concluziei, aproape certe, că aceste nume proprii se creaseră, fie ca antroponime, fie ca toponime, încă din perioada românei comune; așa, de pildă, se consideră că „vor fi aparținut românei de dinainte de separația dialectală termeni proveniți din apelative ca: baci, baltă, buză, cătun, ciut, copac, curpen, groapă, mal, măgură, moș, murg, pârâu, strungă, vatră etc. , chiar dacă unele dintre acestea nu mai apar astăzi în româna din sudul Dunării”.

Și-au dezvoltat familii foarte bogate în limba română cuvintele legate mai intim de viața pastorală: baci, baltă, balc, bară, brad, brânză, brusture, bucur, bung, buză, cioară, cioc, ciut, copac, mal, măgură etc.; multe s-au impus mai ales sub forma derivatelor, ceea ce dovedește formarea lor pe teren românesc, cu sufixe străvechi, traco-dace sau latine. Numele proprii conțin uneori fonetisme arhaice (de pildă, dz în budza, grumadz, madzare, vedzure), forme gramaticale vechi (copaci, sg.; forma de plural groapele), acentuarea cópil. Iată câteva exemple de toponime și antroponime care au la bază cuvinte străvechi românești.

Multe dintre cuvintele de substrat fac parte din fondul principal lexical, ele intrând și în structura unor locuțiuni și expresii: buză, căciulă, gard, jumătate, moș, traistă, vatră, ceafă, groapă, grumaz, gata, ghimpe, mal, pupăză, rață, a curma, cursă, mânz, șopârlă, țap, murg ș. a.

CAPITOLUL AL V-LEA

CONCLUZII

La sfârșitul secolului al XIX-lea, lingvistul german Gustav Meyer publicase excelentul pentru vremea aceea Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache (Strassburg, 1891), în care sunt consemnate câteva zeci de cuvinte românești autohtone (definite uneori, ce e drept, ca împrumuturi din albaneză), alături de altele, moștenite din latină (întrucât în albaneză au pătruns numeroase cuvinte din latina balcanică). Evident, toate dicționarele istorico-etimologice românești, apărute după acea dată, au făcut apel la acest util instrument de lucru, între ele numărându-se: „Dicționar român-german” (I–III, București, 1895(1903) – 1925) al lui H. Tiktin, membru de onoare al Academiei Române; „Dicționarul limbii române”, cu cele două serii, amintite mai sus; „Diccionario Etimológico Rumano” al profesorului Alexandru Ciorănescu, membru de onoare al Academiei Române; „Scurt dicționar etimologic al limbii moldovenești [române]”, realizat de un colectiv, având ca redactori responsabili pe dr. N. Raevschi și dr. M. Gabinschi (Chișinău, Academia de Științe a Republicii Moldova, 1978); „Micul dicționar academic” în patru volume.

Ultimele decenii au adus câteva contribuții noi la studiul aprofundat al cuvintelor de origine autohtonă, traco-dacică: capitolul „Influența autohtonă”, scris de profesorul Cicerone Poghirc, în cadrul tratatului de „Istoria limbii române”, vol. II, în care, pe calea deschisă de B. P. Hașdeu și de alți cercetători, cadrul comparativ este lărgit, pe lângă traco-dacică și albaneză, la alte limbi indoeuropene, mai ales pe baza „Dicționarului etimologic indo-european” al lui J. Pokorny; monografia lui I. I. Russu, „Elemente autohtone în limba română – Substratul comun româno-albanez” și mai ales „Etnogeneza românilor – Fondul autohton și componenta latino-romanică”, în care autorul reia cele 74 de cuvinte din prima carte, alături de altele 102, deduse din comparația cu diverse limbi indoeuropene, dar nu totdeauna cu rezultate concludente; monografia similară, „Vocabularul autohton al limbii române” și „Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române” ale profesorului Grigore Brâncuș, a cărui specializare în limba albaneză i-a permis o comparație mai aprofundată a 90 de cuvinte românești cu paralelele lor din această limbă (în acord aproape integral cu rezultatele obținute de Al. Rosetti, C. Poghirc și I. I. Russu), pe lângă altele 43, considerate ca probabil autohtone; studiul „Lexicul românesc de proveniență autohtonă în textele din sec. al XVI-lea – al XVIII-lea” al Adrianei Ionescu, cu precizări etimologice și semantice referitoare la 35 de cuvinte, selectate pe baza unor vechi atestări; capitolul „Éléments thraco-daces de la langue romaine”, scris de profesorul G. Ivănescu, membru corespondent al Academiei Române, în cadrul monografiei colegului său, H. Mihăescu, „La romanité dans le Sud-Est de l’Europe”; în sfârșit, cărțile recente ale acad. Marius Sala, „De la latină la română”, „Introducere la etimologia limbii române” și „Aventurile unor cuvinte românești”.

Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă până acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmând același mecanism.

Pentru lingviștii români de ieri și de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor și specialiștilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecințe”. Și, desigur, spaima că s-ar putea să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuși nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decât ca pe un lucru rușinos, de ocară, de care singuri sunt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, „își merită soarta între Paraguay și Albania”.

În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decât au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români. Discursul dominant rămâne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dând exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sunt așadar singure în această situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sârba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld. În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică”, aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse. Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat: „Româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși.” Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dând ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indoeuropene în ansamblu.

Tipologic, româna nu este astăzi altceva decât o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rândul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atât româna și albaneza, cât și macedoneana și bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul pronominal al limbii române sunt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul în albaneză și cu atât mai puțin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana sunt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit.

Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul comun”, cum sunt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului latin al limbii române e comună românei și albanezei.

Sigur, unii termeni proveniți din latină se întâlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rândul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decât prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi.

De fapt, instituții și concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sunt cuvânt, stăpân, vatră se explică, chiar și atunci când sunt moștenite din latină (cuvânt), sau din fondul comun indoeuropean (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alți termeni pe care îi credem românești sunt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.

Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parțial. Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate. Această latinizare neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe când în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzând întregul sistem pronominal și structura verbului.

Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care până acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă că pe lângă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sunt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”, I. I. Russu grupează (urmându-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atât în albaneză cât și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sunt, cu excepția lui aer, aur și argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română, dar care lipsesc în albaneză”, termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe când alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sunt prezenți în mod abuziv în această listă, (de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică). Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alții, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde (gaură). La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72”; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez.

Nimeni nu a căutat până acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sunt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producându-se în momentul în care latinizarea unei populații (strămoșii românilor) a fost împinsă până acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal, precum și pe cel pronominal, pe când albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, conviețuirea celor două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înțelese.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Avram, Mioara, „Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală”, în vol. „Aspecte ale limbii române actuale”, ediția a II-a, Ed. Universității, București, 2003;

Bejan, Doina Marta, „Limba română contemporană. Lexicologie”, Galați, 2011;

Brâncuș, Grigore, „Introducere în istoria limbii române”, ediția a II-a, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2005;

Brâncuș, Grigore, „Vocabularul autohton al limbii române”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;

Capidan, Th., „Limbă și cultură”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943;

Cazacu, B. și R. Todoran, „Lexicul dacoromân (trăsături specifice și arii lexicale)”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965;

Cătănescu, M. C., „Limba română. Origini și dezvoltare”, Ed. Humanitas, București, 1996;

Dimitrescu, Florica și colectivul, „Istoria limbii române”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972-1974;

Felecan, Nicolae, „Vocabularul limbii române”, Presa Universitară Clujeană, 2004;

Giurescu, Constantin C., „Formarea poporului român”, Craiova, 1973;

Graur, Al., „Fondul principal al limbii române”, București, 1957;

Graur, Al., „Introducere în lingvistică”, București, 1972;

Graur, Al., „Studii de lingvistică generală”, București, 1960;

Hristea, Theodor, „Sinteze de limbă română”, ediția a III-a, Ed. Albatros București, 1984;

Iorgu, Iordan și colaboratorii, „Introducere în lingvistica romanică”, București, 1965;

Irimia, Dumitru, „Gramatica limbii române”, Ed. Polirom, Iași, 1997;

Ivănescu, G., „Istoria limbii române”, Ed. Junimea, Iași, 2001;

Macrea, Dimitrie, „Probleme ale structurii și evoluției limbii române”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;

Niculescu, Al., „Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuții gramaticale”, București, 1965;

Pușcariu, Sextil, „Limba română I. Privire de lingvistică generală”, vol. 1, Ed. Academiei, București, 1959;

Rosetti, Al., „Istoria limbii române”, București, 1964;

Rovența-Frumușani, Daniela, „Semiotică, societate, cultură”, Ed. Institutul European, Iași, 1991;

Renfrew, Colin, „Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins”, Penguin Books, London, 1989;

Russu, I. I., „Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez”, București, 1970;

Russu, I. I., „Limba traco-dacilor”, ediția a II-a, București, 1967;

Sala Marius, „Introducere în etimologia limbii române”, București, 1999;

Sandfeld, Kr., „Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats”, Klincksieck, Paris, 1930;

Saramandu, Nicolae și Manuela Nevaci, „Multilingvism și limbi minoritare în România”, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, București, 2009;

Simenschy, Theofil și Gheorghe Ivănescu, „Gramatica comparată a limbilor indoeuropene”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Stoicescu, Nicolae, „O falsă problemă istorică – Discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoșesc”, București, 1968;

Stoichițoiu Ichim, Adriana, „Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate”, Ed. All Educational, București, 2001:

Szekely, Eva Monica, „Limba română contemporană. Lexicologie”, Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2008;

Țurlan, Valentin, „Limba română contemporană. Fonologie”, Galați, 1994;

Vraciu, Ariton, „Limba daco-geților”, Ed. Facla, Timișoara, 1980;

Vraciu, Ariton, „Lingvistică generală și comparată”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;

Zafiru, Rodica, „Diversitate stilistică în româna actuală”, Ed. Universității din București, 2003.

ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Avram, Mioara, „Noutăți reale și noutăți aparente în vocabularul românesc actual”, în „Limbă și literatură”, nr. 1/1998, București;

Avram, Mioara, „Vocabularul actual al limbii române actuale”, în „LLR”, nr. 3/1997;

Bidu-Vrânceanu, Angela, „Dinamica sensurilor în româna actual㔸în „Limbă și literatură”, nr. 3-4/1997;

Goga, N., „Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire la diateza verbului în limba română”, în „LR”, nr. 5, 1975;

Graur, Al., „Diatezele”, în „SCL”, nr. 1, 1969;

Guțu Romalo, Valeria, „Nou și vechi în limba română actuală”, în „Limbă și literatură”, nr. 3/1997;

Hâncu, Ion, „Istoria românilor”, în „Moldova Suverană”, 6 decembrie 1991;

Niculescu, Al., „Note asupra vocativului românesc”, în „Studii și cercetări lingvistice”, vol. 9, 1958;

Postică, Gheorghe, „Istoria românilor”, în „Moldova Suverană”, 4 decembrie 1991;

Preda, Irina, „Îmbogățirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada postdecembristă)”, în „LR”, XLI, nr. 9-10/1992;

Stati, Sorin, „Problema diatezelor”, în „LR”, nr. 2, 1958;

Stati, Sorin, „Verbe reflexive construite cu dativul”, în „SCL”, nr. 1-2, 1954;

Teodorescu, Ecaterina, „Reflexiv și pronominal”, în „LR”, nr. 5, 1965;

Vasiliu, Laura, „Observații asupra vocativului în limba română”, în „Studii de gramatică”, vol. 1, București, 1956:

Zamfira, Mihail și Maria Osiac, „Contactul între limbi”, în „Lingvistică generală aplicată”, ediția a II-a, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2006.

DICȚIONARE

Bulgăr, Gheorghe și Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, „Dicționar de arhaisme și regionalisme”, Ed. Saeculum, București, 2000;

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, „Dicționar de termeni lingvistici”, Ed. Teora, București, 1998;

Dimitrescu, Florica, „Dicționar de cuvinte recente”, ediția a II-a, Ed. Logos, București, 1997;

***, „DEX – Dicționarul explicativ al limbii române”, ediția a III-a, Ed Univers Enciclopedic, București, 2009;

***, „Dicționar de științe. Științe ale limbii”, Ed. Științifică, București, 1997.

ALTE SURSE

***, „Istoria limbii române”, vol. 1, București, 1965;

***, „Istoria limbii române”, vol. 2, București, 1969.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Avram, Mioara, „Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală”, în vol. „Aspecte ale limbii române actuale”, ediția a II-a, Ed. Universității, București, 2003;

Bejan, Doina Marta, „Limba română contemporană. Lexicologie”, Galați, 2011;

Brâncuș, Grigore, „Introducere în istoria limbii române”, ediția a II-a, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2005;

Brâncuș, Grigore, „Vocabularul autohton al limbii române”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;

Capidan, Th., „Limbă și cultură”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943;

Cazacu, B. și R. Todoran, „Lexicul dacoromân (trăsături specifice și arii lexicale)”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965;

Cătănescu, M. C., „Limba română. Origini și dezvoltare”, Ed. Humanitas, București, 1996;

Dimitrescu, Florica și colectivul, „Istoria limbii române”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972-1974;

Felecan, Nicolae, „Vocabularul limbii române”, Presa Universitară Clujeană, 2004;

Giurescu, Constantin C., „Formarea poporului român”, Craiova, 1973;

Graur, Al., „Fondul principal al limbii române”, București, 1957;

Graur, Al., „Introducere în lingvistică”, București, 1972;

Graur, Al., „Studii de lingvistică generală”, București, 1960;

Hristea, Theodor, „Sinteze de limbă română”, ediția a III-a, Ed. Albatros București, 1984;

Iorgu, Iordan și colaboratorii, „Introducere în lingvistica romanică”, București, 1965;

Irimia, Dumitru, „Gramatica limbii române”, Ed. Polirom, Iași, 1997;

Ivănescu, G., „Istoria limbii române”, Ed. Junimea, Iași, 2001;

Macrea, Dimitrie, „Probleme ale structurii și evoluției limbii române”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;

Niculescu, Al., „Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuții gramaticale”, București, 1965;

Pușcariu, Sextil, „Limba română I. Privire de lingvistică generală”, vol. 1, Ed. Academiei, București, 1959;

Rosetti, Al., „Istoria limbii române”, București, 1964;

Rovența-Frumușani, Daniela, „Semiotică, societate, cultură”, Ed. Institutul European, Iași, 1991;

Renfrew, Colin, „Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins”, Penguin Books, London, 1989;

Russu, I. I., „Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez”, București, 1970;

Russu, I. I., „Limba traco-dacilor”, ediția a II-a, București, 1967;

Sala Marius, „Introducere în etimologia limbii române”, București, 1999;

Sandfeld, Kr., „Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats”, Klincksieck, Paris, 1930;

Saramandu, Nicolae și Manuela Nevaci, „Multilingvism și limbi minoritare în România”, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, București, 2009;

Simenschy, Theofil și Gheorghe Ivănescu, „Gramatica comparată a limbilor indoeuropene”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Stoicescu, Nicolae, „O falsă problemă istorică – Discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoșesc”, București, 1968;

Stoichițoiu Ichim, Adriana, „Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate”, Ed. All Educational, București, 2001:

Szekely, Eva Monica, „Limba română contemporană. Lexicologie”, Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2008;

Țurlan, Valentin, „Limba română contemporană. Fonologie”, Galați, 1994;

Vraciu, Ariton, „Limba daco-geților”, Ed. Facla, Timișoara, 1980;

Vraciu, Ariton, „Lingvistică generală și comparată”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;

Zafiru, Rodica, „Diversitate stilistică în româna actuală”, Ed. Universității din București, 2003.

ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE

Avram, Mioara, „Noutăți reale și noutăți aparente în vocabularul românesc actual”, în „Limbă și literatură”, nr. 1/1998, București;

Avram, Mioara, „Vocabularul actual al limbii române actuale”, în „LLR”, nr. 3/1997;

Bidu-Vrânceanu, Angela, „Dinamica sensurilor în româna actual㔸în „Limbă și literatură”, nr. 3-4/1997;

Goga, N., „Observații și sugestii teoretice și metodice cu privire la diateza verbului în limba română”, în „LR”, nr. 5, 1975;

Graur, Al., „Diatezele”, în „SCL”, nr. 1, 1969;

Guțu Romalo, Valeria, „Nou și vechi în limba română actuală”, în „Limbă și literatură”, nr. 3/1997;

Hâncu, Ion, „Istoria românilor”, în „Moldova Suverană”, 6 decembrie 1991;

Niculescu, Al., „Note asupra vocativului românesc”, în „Studii și cercetări lingvistice”, vol. 9, 1958;

Postică, Gheorghe, „Istoria românilor”, în „Moldova Suverană”, 4 decembrie 1991;

Preda, Irina, „Îmbogățirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada postdecembristă)”, în „LR”, XLI, nr. 9-10/1992;

Stati, Sorin, „Problema diatezelor”, în „LR”, nr. 2, 1958;

Stati, Sorin, „Verbe reflexive construite cu dativul”, în „SCL”, nr. 1-2, 1954;

Teodorescu, Ecaterina, „Reflexiv și pronominal”, în „LR”, nr. 5, 1965;

Vasiliu, Laura, „Observații asupra vocativului în limba română”, în „Studii de gramatică”, vol. 1, București, 1956:

Zamfira, Mihail și Maria Osiac, „Contactul între limbi”, în „Lingvistică generală aplicată”, ediția a II-a, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2006.

DICȚIONARE

Bulgăr, Gheorghe și Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, „Dicționar de arhaisme și regionalisme”, Ed. Saeculum, București, 2000;

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, „Dicționar de termeni lingvistici”, Ed. Teora, București, 1998;

Dimitrescu, Florica, „Dicționar de cuvinte recente”, ediția a II-a, Ed. Logos, București, 1997;

***, „DEX – Dicționarul explicativ al limbii române”, ediția a III-a, Ed Univers Enciclopedic, București, 2009;

***, „Dicționar de științe. Științe ale limbii”, Ed. Științifică, București, 1997.

ALTE SURSE

***, „Istoria limbii române”, vol. 1, București, 1965;

***, „Istoria limbii române”, vol. 2, București, 1969.

ANCHETA LINGVISTICĂ I

ELEMENTE ARGOTICE

Abordarea sistematică a argoului e de dată relativ recentă în spațiul românesc. Rodica Zafiu privește această clasă de lexic în relație cu viața citadină, ceea ce explică întârzierea cu care s-a acordat interes lexicului argotic. Și Dumitru Irimia considera că limbajul argotic se dezvoltă în varianta citadină a limbajului. Pentru Al. Vasiliu, argoul reprezintă o creație inconștientă, dar cu caracter convențional, artificial. Pentru Mihai Pop „argoul devine în momentul vorbirii o limbă vie și naturală. Deosebirea dintre sistemul argotic și sistemul oricărei limbi e numai graduală”.

Studiind păsăreasca din satul Cornova, din ținuturile Orheiului, Mihai Pop constată că vorbitorii ei fac parte din categorii sociale diferite și nu constituie un grup social aparte. Chiar dacă Mihai Pop se raliază punctului de vedere conform căruia argoul rămâne un lexic secret al clasei răufăcătorilor, abordările de mai târziu conduc la acceptarea apartenenței la această clasă a diverselor limbaje specializate, o convingătoare demonstrație realizând-o compararea argoului pușcăriașilor cu cel al militarilor și cu cel al studenților și al tipografilor.

Pentru argoul studenților, reliefez în cele ce urmează câteva exemple din anchetele realizate:

Aburi, aburesc, vb. tr. 1. A scrie la un examen mult. 2. A scrie la un examen ceva ce nu are legatură cu subiectul. 3. A fermeca pe cineva prin cuvinte frumoase. 4. A minți. 5. A se linguși, a se pune bine pe lângă cineva;

Avea la bord expr. frazeol. A fi beat;

Avea spate expr. frazeol. 1. A avea cunoștințe, relații care să intervină pentru a ajuta, pentru a interveni pentru cineva în anumite situații. 2. A avea prieteni de încredere. 3. A avea de cine să fii apărat în cazul unui scandal. 4. A ști la un examen. 5. A avea bani.

Baștan, baștani, s.m. 1. Persoană bogată. 2. Persoană care are cunoștințe, relații care să intervină pentru cineva în anumite situații. 3. Persoană care se pricepe foarte bine într-un anumit domeniu. 4. Șef, lider. 5. Persoană de treabă, ajutătoare. 6. Persoană puternică, bună la bătaie.

Bazat,-ă, bazați, -e, adj (D. ființe) 1. Care are bani. 2. Care are relații, cunoștințe. 3. Care este foarte isteț, are multe cunoștințe în domeniul său. 4. Care are mulți prieteni. 5. Influent. 6. Stăpân pe situație. 7. Drăguț, frumos. 8. Îngâmfat, mândru. 9. Care merge la un examen cu multe fițuici. 10. Care nu știe nimic la un examen. 11. Care merge rar la școală.

Bagă barbă expr. frazeol. A scrie la un examen ceva ce nu are legătură cu subiectul.

Băiat de băiat expr. perifr. 1. Băiat care are are relații, prieteni, bani. 2. Băiat căruia îi place să fie iubitul mai multor fete în același timp. 3. Băiat de distracție, admirat pentru aceasta de cei din jurul său. 4. Băiat care se comportă excelent. 5. Băiat care se crede superior celor din jurul său. 6. Homosexual. 7. Băiatul cel mai frumos, mai drăguț. 8. Băiat de cartier, hip-hop-ăr.

Bengos,-oasă, bengoși, -oase, adj. 1. (D. ființe și obiecte) Excelent, grozav. 2. (D. ființe) Care se crede ceea ce nu este. 3. Care este văzut pozitiv într-un anumit anturaj. 4. Inteligent, deștept, descurcăreț. 5. Mândru, infatuat. 6. Mofturos, capricios. 7 (D. ființe și obiecte) De calitate, frumos.

Beton,-oană, adj. sg. 1. Formidabil, excelent. 2. (D. calități) Prost, care nu știe nimic la un examen. 3. (D. ființe si lucruri) Frumos, bun, impresonant, atractiv. 4. (D. ființe) Care se îmbrăcă provocator.

Biștar, biștari s.m. Bani. boscheta, boschetez, vb. intr. 1. A pierde vemea, stând sau hoinărind pe străzi. 2. A sta flămând. 3. A locui pe străzi, în boscheți.

Boschetar,-ă, boschetari, -e, s.m., s.f. 1. Persoană fără cămin, locuință. 2. Student care a rămas fără mâncare în cămin. 3. Persoană plictisită, neinteresată de viață, care trăiește fără să lupte pentru ceva. 4. Trădător. 5. Alcoolic. 6. Persoană proastă. 7. Persoană căruia nu-i pasă de nimic, indiferentă.

Bulan, bulane, I s.n. sg. Noroc. 2. Homosexual. 3. Nesimțit. 4. Persoană care își bate joc de cei din jur. 5. Persoană curajoasă, tupeistă. II s.n. Picior, partea de sus a piciorului unei fete. 6. Baston de cauciuc.

Ca lumea expr. frazeol. 1. (D. ființe) Drăguț, frumos. 2. (D. profesori) Înțelegător, indulgent. 3. (D. ființe și obiecte) Excelent, formidabil.

Calc s.n. Calculator.

Caș s.n. sg. Bani.

Chiuli, chiulesc, vb. intr. A lipsi nemotivat de la cursuri sau de la alte activități.

Chiochist,-ă, chiochiști, -e, adj., s.m., s.f. 1. Pârâtor, denunțător. 2. Persoană care are barbă doar în regiunea bărbiei. 3. Persoană care practică sexul oral.

Ciordi, ciordesc, vb. tr. A fura.

Circar, circari, s.m.1. Persoană care se dă în spectacol. 2. Om fără cuvânt. 3. Persoană glumeață.

Și pentru argoul militarilor, din rezultatele anchetei întreprinse:

Adunare generală, s.f. Ghiveci de legume.

Aerian, aerieni, adj. Căruia nu îi pasă de nimic, rupt de realitate.

A.M.R. siglă Au mai rămas, semnificând restul zilelor rămase spre efectuare din stagiul militar.

Apă de șarpe s.f. Țuică.

Arde podeaua! expr. frazeol. Urcă-te în pat!;

Arde salteaua! expr. frazeol. Coboară din pat!

Așa vreau mușchi mei! expr. frazeol. Așa vreau mușchi mei!

Avea pile expr. frazeol. A avea cunoștințe, relații, sprijin care să intervină pentru a ajuta pe cineva în anumite situații.

Avea program sexi expr. frazeol. A avea instrucție.

Avea spate expr. frazeol. A avea cunoștințe, relații în armată.

Avea fixuri expr. frazeol. A avea idei fixe.

Avea pitici pe creier expr. frazeol. v. a avea fixuri.

A.Z.P. siglă. Chiloți cu mânecuță, din dotare.

Biju adj. invar. Frumos.

Balastru s.n. Orez.

Balaur, balauri, s.m. v. biban.

Balenă balene, s.f. Soldat mândru, trufaș.

Baștan, baștani, s.m. A avea cunoștințe, relații.

Bazat,-ă, bazați, -e, adj. Care are cunoștințe, relații care să intervină pentru a fi ajutat în anumite situații.

Bază brichetă, țigări în linie adunarea! expr. frazeol. Dă-mi o țigară!, reprezintă o formulă prin care un soldat din ciclul doi sau trei îi cere, îi ordonă unui recrut să-i dea o țigară.

Băbălău, băbălăi, s.m. Soldat prostuț.

Băga h expr. frazeol. A face atâtea flotări câte zile de armată i-au mai rămas unui soldat.

Bătrân, batrăni, s.m. Soldat din ciclul trei.

Beci s m. sg. Arest.

Bestial,-ă, bestiali, -e, adj. Grozav, excelent.

Biban, bibani, s.m. Nou recrut.

Bidon, bidoane, s.n. Sân.

Bim v. biban.

Bixi s.m. v. biban.

Bobina, bobinez, vb. intranz. A face instrucție.

Bombă, bombe, s.f. Flacon de bere.

Boxă, boxe, s.f. v. bidon.

Buchi s. m. Bucătar.

Bufniță, bufnițe, s.f. v. buhu.

Buhai s.n. Recrut.

Buhu s.m. Planton de noapte.

Bulan, bulane, s.n. 1. Noroc. 2. Persoană descurcăreață, vicleană. 3. Baston.

Bulangist, bulangiști, s.m. Apelativ folosit între militari.

Bulangiu, bulangii, s.m. v. bulangist.

Bunic, bunici, s.m. v. bătrân.

Carceră, carcere, s.f. v. beci.

Cartușe s.f. Fasole.

Castravete, castraveți, s.m. Soldat.

Caterincă s.f. Ironie, batjocură.

Cădea de fazan expr. frazeol. A cădea de prost.

Căprar, căprari, s.m. Caporal.

Căprărie s.f. sg. Instrucție serioasă.

Cărămidă, cărămizi, s.f. Telefon mobil de dimensiuni mari.

Ce puii mei vrei! expr. perifr. Ce naiba vrei!

Ce pușca mea vrei! expr. frazeol. Ce naiba vrei!

Ciochist, ciochiști, s.m. Soldat pârâtor.

Ciomu s.m. Doctor.

Ciordi, ciordesc, vb.tr. A fura.

Crește mustața pe livret expr. frazeol. A fi liberat de mult timp din armată.

Ciuciu 1. pron. Nimic. 2. adv. Deloc.

Clonțos, clonțoși, s.m. Soldat care comenteaza tot timpul.

Colonel s.m. sg. Țigară de dimensiuni mici.

Cordiță, cordițe, Frânghia cu care se asigurau soldați când mergeau la incendii.

Creangă, crengi, s.f. Mână.

Cu figuri expr. frazeol. v. figurant.

Cufăr, cufăre, s.n. Valiză.

Da bliț expr. frazeol. A da o lovitură cu perna.

Da botez expr. frazeol. A da o lovitură cu perna.

Da cu ciocul expr. frazeol. A pârî.

Da cu japca. expr. frazeol. A fura.

Da cu papagalul expr. frazeol. v. a da cu ciocu.

Da cui expr. frazeol. v. a da botez.

Dă să merg și eu o stație expr. perifr. Dă-mi să fumez și eu!

Defa s.m. Soldat care era slab la instrucție.

Defezat, defazați, s.m. v. defa.

Dilimandrău, dilimandrăi, s.m. Militar considerat nebun datorită felului său nebunatic de comportament.

Diombalău, diombalăi, s.m. Soldat mai prostuț, mai retras.

Dispari! Vb. Tr. Du-te!

Drincălit, drincăliți, adj. Beat.

Drojder, drojderi, s.m. Alcoolic.

Dus, duși, adj. Nebun.

Face caș expr. frazeol. A fi murdar, a nu face duș.

A i se fâlfâi expr. frazeol. A nu-l interesa nimic.

Februarist, februariști, s. m. Soldat care se liberează în luna februarie.

Fi cu capul în nori expr. frazeol. A nu-i păsa de nimic.

Fi dus expr. frazeol. A fi nebun.

Fi rupt expr. frazeol. A fi beat.

Figurant,-ă, figuranți, -e, adj. Mofturos, capricios.

Fomist. forniști. s.m. Soldat care mănâncă mult.

Fruntaș, fruntași, s.m. Soldat din ciclul II.

Frunte s.m. v. fruntaș.

Gheazeu, gheaueuri, s.n. Fermă de animale.

Gornist, gorniști, s.m. Soldat care dă deșteptarea.

Grajd, grajduri, s.n. Dormitor.

Nicolae Felecan consideră că principalele mijloace prin care unitatea lexicală de uz comun devine element argotic sunt:

Apelul la metaforă pentru a crea un sens nou: abureală: minciună, păcăleală; brățară: cătușă; a ciripi: a vorbi, a denunța;

Selectarea unor termeni regionali puțin cunoscuți: ciubotă: ofițer sau subofițer; hagialâc: locuință frecventată de prostituate; holdană: femeie senzuală și temperamentală; pârnaie: închisoare, pușcărie;

Întrebuințarea unor expresii, am crede: de circulație redusă, chiar locală: bomboane agricole: semințe de floarea soarelui; darul suptului: viciul beției; a face o talpă: a face o plimbare; a fi în renovare: a fi internat la spital; jenă financiară: lipsă de bani; a mișca din urechi: a mitui;

Selectarea unor termeni și a unor expresii din limba țigănească: a ciordi: a fura lucruri mărunte; a hali: a mânca; hoha: nimic; lovele: bani; a mardi: a bate pe cineva; a mierli: a muri; mișto: foarte bun;

Întrebuințarea unor termeni proveniți din abrevieri, respectiv, am considera, substantivarea de cele mai multe ori cu alt sens decât în uzul comun, a unor abrevieri și a unor sigle: IMF: în mijlocul familiei (în loc de Institutul de Medicină și Farmacie), AMR: rest din stagiu militar de satisfăcut (în loc de au mai rămas), OZN: o zeamă chioară (în loc de obiect zburător neidentificat).

Trunchierea, prescurtarea unităților lexicale: mate, diru, profa, exa, gorba.

ANCHETA LINGVISTICĂ II

VALORI STILISTICE ALE VOCATIVULUI ROMÂNESC

Pentru a observa și mai profund valorile stilistice ale vocativului românesc, voi lua în considerare câteva povestiri de Mihail Sadoveanu și povestirile lui I. L. Caragiale din volumul „O făclie de Paște”.

Limba poveștilor lui Sadoveanu se bucură de un farmec deosebit care nu este determinat de numărul mare sau de raritatea unor cuvinte, deși fondul lexical este foarte bogat și variat. Farmecul limbii vine din sensurile noi pe care le au multe cuvinte și din valorile afective care conferă limbii operelor marelui scriitor o particularitate distinctă. Meșteșugul scriitorului presupune o preocupare permanentă pentru limba națională, o înțelegere rară a fenomenelor și, mai ales, o stăpânire perfectă a nuanțelor cu o măsură desăvârșită în întrebuințarea lor.

În general, vocativele sunt rare în povestirile lui Sadoveanu, eroii sunt puternic interiorizați și gândesc mai mult în sine, dialogând mai puțin. Cel mai frecvent apar vocativele numelor de persoană: vere Costache, Vasile, cucoane Gheorghiță, Ilie, Aniță, Ioniță, Reiză, Sanis, bădiță Petrișor, Năstase, Dăvidul, Breghene, Gogule, moș Mitre, Sandule. Unele vocative folosite de Sadoveanu indică gradele de rudenie: vere, mătușă, moașă, măi frate, uncheșule, mă nene, altele cer insistent bunăvoința colocutorului ca acesta să participe la dialog: omule, boieri dumneavoastră, bădișorule, măi om bun, măi creștinule, mă nene. Vocativul domnule, folosit în Mergând spre Hârlău, Haia Ianis, 24 Iunie, Roxelana indică de obicei distanța sau dorința de-a trece peste aceasta în fața unei persoane necunoscute sau cu o anumită funcție socială. Vocativul doamnă apare mult mai rar, în textele analizate existând un singur vocativ-titlu în povestirea „Roxelana”. În schimb, apare forma de vocativ madamo cu sens depreciativ, disprețuitor în Haia Ianis (în fragmentul în care Sanis își ceartă îndurerat fiica) și forma madamă în Ochii ei arzători de mult s-au stâns (sec!) (în episodul în care Alexa își amenință cu toporul soția necredincioasă).

Unele forme de vocativ indică, pe măsura desfășurării evenimentelor și a cunoașterii reciproce dintre protagoniștii comunicării, o gradație cu mare efect stilistic. De exemplu, în povestirea Mergând spre Hârlău, călătorii întâlnesc în final o femeie bătrână care seceră, deși boala o obligă să se târască „ca o râmă spre lanul fierbinte”. Vocativele cunosc forme gradate: babo, mătușă, bătrâno – aspect ce indică afectivitatea vie a celui ce se adresează.

De multe ori vocativele sunt specifice Moldovei, aflăm astfel forme regionale: babă hăi, măi om bun, bădică, măi babă. Observăm mai sus că frecvența vocativului în vorbirea afectivă merge paralel cu întrebuințarea interjecțiilor (însoțite desigur și de o anumită intonație) care la Sadoveanu apar de obicei nedespărțite prin virgulă de substantivul în vocativ.

O formă de adresare frecventă este vocativul cucoane („În pădurea Petrișorului”, „O istorie de demult”). Vocativele depreciative sunt ocolite în general de Sadoveanu, în „Povestea lui Petrișor”, „O istorie de demult” și „Pe Deleleu” neexistând niciunul, în alte povestiri cel mult două vocative-titlu: în povestirea „Într-un sat, odată” vocativul bețivule; în fragmentul „În pădurea Petrișorului” vocativul ticălosule; în „Mergând spre Hârlău”, forma mișelule. În povestirea „24 Iunie” apare familiară bă ofițerilor.

În povestirile volumului menționat se găsesc și nume de animale domestice la vocativ: Roibule (cal), Frișca, Lipa, Lata (câini).

Notând cu multă (atenție) precizie limba poporului, stilizând-o, Sadoveanu înalță limba artistică la un nivel cu timbru grav și sărbătoresc. Formele prevenitoare ale curteniei, aluziile subtile, maximele intercalate în vorbire întregesc timbrul special al povestirilor. Folosirea mai rară a vocativului dă cursivitate fluxului interior, gândului liber și asigură o largă deschidere spre liniște. Prezența luminoasă ori cenușie a liniștii și a tăcerii degajă valori expresive speciale, sensibilizând constant zonele ascunse ale psihicului uman.

Trecând la analiza nuvelelor și povestirilor semnate de Caragiale, subliniez de la început deosebirea clară dintre cei doi mari scriitori români în privința stilurilor artistice. Iorgu Iordan îl consideră pe Caragiale reprezentantul cel mai de seamă „pentru vorbirea mahalagiilor în sens larg, adică și moral” și scriitorul ce oferă cele mai numeroase și mai interesante cazuri de limbă. Volumul consultat cuprinde nuvelele și povestirile următoare: „O făclie de Paște”, „Păcat”, „Cănuță, om sucit”, „La hanul lui Mânjoală”, „Două loturi”, „În vreme de război”, „La conac”, „Mamă”, „Ion”, „Pastramă trufanda”, „Kir Ianulea”, „Calul dracului” și „Abu-Hassan”.

Nuanțele stilistice ale vocativelor sunt dozate cu extraordinară pătrundere și subtilitate, după categoria socială, situația exterioară și momentul psihologic. Astfel, deosebim vocative prietenoase și familiare: coane Leiba, Jupâne, Jidane, mamă, taică, părinte, popa, flăcăi, cucoană (sau (co) coană), părințele, maică, băiete, omule, băbuță, stăpâne. Pe lângă acestea apar vocative cu ton insinuant, uneori enervant și amenințător: cocoane Fănică, (La hanul lui Mânjoală), stimabile, Iudă, pârlitule, afurisiților, întunecimea-ta, mojicule, spurcăciune.

Afecțiunea, reală sau ipocrită face apel la numeroase expresii utilizate ca vocativ cu nenumărate sensuri: nășicule, cățea, dulăule, tângăule, secule, fetico.

În proza lui Caragiale există multe vocative cu sens depreciativ, fapt ce demonstrează sursa lexicului unor categorii sociale periferice. Limba personajelor este dură, plină de invective, respectul pentru colocutor este de multe ori absent. Pentru exemplificare folosesc textul „Cănuță, om sucit” din care extrag vocativele: neghiobule, nătărăule, dobitocule, boule, măgarule, vită, loază, ticălosule, leneșule, nemernicule. După cum se observă, ele provin ori din adjective depreciative (atribuite bietului Cănuță de stăpânii haini, ori din substantive nume de animale). Vocative de acest tip se află și în nuvela „Păcat” (prostule, nebunule) sau în povestirea „Două loturi” (nenorocito, gasperiță). Folosirea intensă a vocativelor se explică prin dominarea celor mulți și simpli de către indivizi inumani uneori, iar în această ierarhie, lupta celui mic și umilit de a ieși din sărăcie și tentativa lui de a fi liber față de sistemul social burghez fac ca individul să înfrunte destinul cu orice riscuri. Pentru Lefter Popescu, de exemplu, soția lui este strigată cocoană, dar și nenorocito. Deci, același personaj este receptat în mai multe ipostaze și se comportă în mai multe feluri: lui Lefter, personajele i se adresează cu domnule Popescu, stimabile, dar și cu ‘otule (sic!), nebunule. Însuși superiorul lui Lefter face caz când la serviciu subalternii uită să-i spună domnule șef și îi spun domnule Georgescu.

În „Kir Ianulea” există vocative și mai dure: râtane, râiosule, pehlivanule.

Numele proprii la vocativ, în textele menționate, prezintă formele: Leibă, Iură, Niță, Constandine, Nițule, Cănuță, (co)coană Mărghioală, cocoane Fănică, Leftere, nene, Turturene, neică Stavrache, Iusuf, Aroane, Kir Ianulea, Acrivița. Menționez că particula Kir este de origine grecească, fiind sinonimă cu cuvântul „domn” și însoțind numele de bărbați, mărind valoarea expresivă cu nuanță de ironie, grație caracterului arhaic.

Kir Ianulea apare în formele de adresare și diminutival: Ianulică.

În „Calul dracului”, un fenomen aparte este vocativul: mă terchea – berchea format din interjecție și substantiv masculin de formă invariabilă.

Vocativele ce exprimă stima sau considerația sunt mai rare: prietene, măria-ta și boieri-dumneavoastră, măriile-voastre (sic!), preacinstite domnule, maică-doică. Acestea se întâlnesc în textele „Poveste”, „Mamă” și „Abu-Hassan”, adică textele care tind să se desfășoare asemănător poveștilor cu narațiune de tip popular.

Urmărind răspândirea vocativelor în opera celor doi prozatori observ că vocativul are un rol deosebit în realizarea valorilor stilistice ale textului de literatură, măiestria autorilor creând adevărate sărbători ale sensibilității cititorului.

HARTA LINGVISTICĂ

Aspecte lingvistice

Despre cercetarea dialectală se poate vorbi „de abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, această activitate fiind începută de B. P. Hasdeu, G. Weigand și colaboratorii săi în cadrul Institutului de limbă română de la Leipzig, mai târziu ocupându-se de studiul științific al graiurilor românești și cele trei școli lingvistice românești de la București, Cluj și Iași”.

Metodele folosite pentru culegerea materialului dialectal se perfecționează în timp, însă nu le neagă pe cele vechi, ci le completeză pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a fenomenului dialectal.

Pentru înțelegerea și studierea fenomenului dialectal, există trei etape importante: adunarea materialului dialectal, prezentarea acestuia și interpretarea lui.

Metodele de adunare a materialului dialectal sunt multiple, notarea în urma observației directe fiind una dintre ele în care cercetătorul specialist nu intervine în conversație, o altă metodă este ancheta dialectală organizată în care cercetătorul își propune adunarea faptelor în urma unei pregătiri prealabile.

Observația directă, îi oferă posibilitatea specialistului de a urmări în timp o colectivitate de vorbitori, el suprinzând chiar și fără ajutorul chestionarului trăsăturile lingvistice autentice și chiar propriul grai.

„Cea mai importantă metodă de culegere a materialului dialectal este metoda anchetei organizate.” Ancheta dialectală fiind de două tipuri: ancheta cu ajutorul corespondenților care constă în trimiterea unui chestionar unor corespondenți și ancheta la fața locului.

Pregătirea anchetei presupune precizarea scopului,o cunoaștere multilaterală a domeniului anchetat, și stabilirea localității sau a rețelei de localități.

În ancheta organizată, chestionarul folosit trebuie să fie foarte bine gândit din punctul de vedere al conținutului, al calității și al modalității lui de folosire în anchetă.

Un chestionar general cuprinde un anumit număr de cuvinte folosite și cunoscute de toți vorbitorii unui domeniu lingvistic dat, în timp ce un chestionar special cuprinde termeni mai puțin uzuali.

În ceea ce privește numărul de anchetatori aceștia pot să fie doi, aici putem aminti situația din țara noastră, cu cele două anchete ALR, sau se poate să fie un „anchetator unic” preconizat și folosit în cazul ALF de J. Gillieron, acesta din urmă fiind un anchetator nespecialist.

Monografia dialectală constă în studiul complet și amănunțit prin care se face descrierea unui grai sau a unui dialect, putând fi însoțită de o culegere de texte ilustrative sau de un glosar dialectal pentru explicarea termenilor însoțiți.

Cea mai importantă și mai amplă lucrare în care faptele dialectale sunt prezentate cu mijloace cartografice este „atlasul lingvistic”. Acesta servește ca instrument de lucru pentru cei care fac studii de interpretare asupra ramificațiilor teritoriale.

Atlasul lingvistic este o culegere de hărți pe care sunt reprezentate fapte de limbă specifice unor arii dialectale. Limba română se numără printre primele limbi romanice, care au avut un atlas lingvistic la începutul veacului al XX-lea, redactat de Gustav Weigand, fiind vorba de. Lucrarea conține 67 de hărți ce sunt consecrate faptelor lingvistice de ordin fonetic.

Informatorii aveau vârstele cuprinse între 15-80 de ani și se pare că în această anchetă au participat doar persoane neștiutoare de carte. Gustav Weigand a parcurs în anchetele sale aproximativ 13.000 de kilometri, anchetele făcându-le atât acasă la informatori cât și în târguri.

Un lucru care trebuie de asemenea precizat, este faptul că anchetatorul nu stăpânea foarte bine limba română.

Unul dintre cele mai bune atlase lingvistice din lume este ALR (Atlasul Lingvistic Român). În 1925 s-a pus pentru prima dată problema elaborării unui atlas, iar în 1926 s-a ținut un raport asupra atlasului și s-a luat hotărârea ca anchetele sa fie făcute de către Sever Pop și Emil Petrovici.

Cele două rețele sunt complementare, rețeaua lui Sever Pop cuprinde 305 puncte iar rețeaua lui Emil Petrovici cuprinde aproximativ 86 de puncte. Se adaugă și unele anchete făcute cu ajutorul unor scriitori reprezentativi cum ar fi Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești.

La anchetele cu vorbitorii dialectelor sud-dunărene a participat și Theodor Capidan.

Cele mai importante criterii avute în vedere sunt următoarele: localitatea trebuia să fie veche însă să nu fie un centru industrial și să aibă cel puțin 700 de locuitori, dar locuitorii să fie sedentari.

Sever Pop a utilizat un chestionar care cuprinde 2.160 de întrebări, în fiecare localitate anchetând o persoană, foarte rar două.

Emil Petrovici a lucrat cu un chestionar care conține 4.800 de întrebări, cuprinzând termeni privitorii la ocupații, meserii, folosind astfel mai mulți informatori.

În anchete s-au folosit diferite procedee, cum ar fi întrebările directe și indirecte dar și gesturile.

Paralel cu atlasul mare s-a alcătuit și un atlas cu hărți colorate care sunt utile deoarece pot identifica particularitățile lingvistice. Începând cu 1956, restul materialului adunat de Emil Petrovici pentru ALR II, s-a publicat sub titlul „Atlasul Lingvistic Român”, serie nouă.

Pe lângă aceste atlase s-au elaborat și 8 atlase regionale, iar în 2005 s-a publicat ALRR (Atlasul Lingvistic Român pe Regiuni).

Atlasele le putem clasifica astfel: atlase naționale (ALR, ALF), atlase regionale (NEALF), microatlase lingvistice, atlase plurilingvistice (Atlas Lingvistic Slav), atlase lingvistice istorice (Atlasul Lingvistic al Francezei Medievale), atlas lingvistic român.

De asemenea, hărțile lingvistice le putem clasifica astfel:

După conținut avem: hărți fonetice, hărți fonologice, hărți morfologice, hărți sintactice și hărți lexicale;

După natura lor avem: hărți analitice și hărți sintetice;

După modul de prezentare avem: hărți descriptive și hărți interpretative;

După repartiția teritorială avem: hărți unitare și hărți neunitare;

După teritoriul lingvistic cercetat avem: hărți generale și hărți parțiale.

Dialectul

„Dialectul este conceptul fundamental utilizat în dialectologie. Definirea acestuia constă într-o identificare a realității lingvistice investigate dar și în identificarea problemelor conceptuale referitoare la precizarea sferei semantice a termenului „dialect” și la locul acestuia în sistemul conceptual global al discipinei lingvistice”.

Pentru a face posibilă existența dialectului avem nevoie de variația lingvistică spațială, aceasta fiind condiționată de existența obligatorie a unor unități de același rang și de raportarea la o limbă.

În același timp însă, dialectul este un mijloc de comunicare al unei comunități lingvistice, constituind un ansamblu complet de tradiții lingvistice.

Dialectul se poate raporta la variantele de limbă, funcțional diferențiate, descrise ca: limba comună care este limba nestandardizată și limba standard care reprezintă norma lingvistică oficială a unui stat.

Diferențierea între o limbă normată și o limbă nenormată este dată de termenii limbă literară și limbă populară.

Cercetători ca Sextil Pușcariu, Valeriu Rusu, Al. Rosetti susțin că limba română are patru dialecte, definite după numele teritoriului în care sunt vorbite, acestea fiind:

Dialectul dacoromân este vorbit în nordul Dunării în România, în Republica Moldova, în Ucraina, în Ungaria, în estul Banatului sârbesc (în partea de lângă Dunăre a regiunii dintre Timoc și Morava), în nord-estul Bulgariei și în alte țări unde se află comunități daco-române. Vorbitorii acestui dialect se numesc români, iar după provinciile istorice se consideră: ardeleni, bănățeni, crișeni, maramureșeni, moldoveni, munteni etc. Daco-româna este singurul dintre cele patru dialecte istorice românești, care a devenit limbă națională, cu funcție culturală și cu un aspect supradialectal normal, care este limba literară.

Dialectul aromân este vorbit în sudul Dunării: Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria dar și în alte țări, inclusiv în România. Vorbitorii acestui dialect se numesc aromâni sau români. Aceștia sunt singurii dintre românii sud-dunăreni care și-au păstrat numele etnic de „romanus”. Vecinii acestora îi numesc vlahi.

Dialectul meglenoromân sau meglenit este vorbit în nordul Greciei, în Republica Macedoniei, dar se întâlnește și la nordul Dunării în România. Vorbitorii se numesc vlași.

Dialectul istro-român este vorbit în peninsula Istria din Croația. Vorbitorii se numesc vlåș.

Cele trei dialecte sud-dunărene au un caracter conservator și au rămas la stadiul de idiomuri de conversație, suferind astfel influența limbilor din Balcani în mijlocul cărora au supraviețuit.

La baza stabilirii dialectale a dacoromânei au stat trei tipuri de criterii:

Criterii politico-administrative. După acestea subdiviziunile dacoromânei corespundeau cu principalele subdiviziuni administrative.

Criterii genetico-dipologice. conform acestora teritoriul lingvistic dacoromân ar fi divizat în două tipuri dialectale: un grup de nord de tip moldovean care este vorbit în Banat, Transilvania, Moldova, Bucovina și Basarabia și un grup de sud de tip muntean fiind vorbit în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sud-estul Transilvaniei. La acest al doilea grup au aderat Ion Gheție, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan.

Criterii diatopice. Pe baza acestora și prin compararea ariilor conturate de izoglosele diferitelor fenomene lingvistice s-a obținut trei, patru sau cinci varietăți dacoromâne.

Aplicarea acestor criterii a fost posibilă odată cu apariția atlaselor lingvistice începând cu cel al lui Gustav Weigand (WLAD). În introducerea la atlas și pe harta 65 Weigand delimiteză trei subdialecte ale dacoromânei: bănățean, moldovean și muntean.

Dialectele mixte sunt rezultate din amestecul unor dialecte distincte și se vorbesc după Weigand în Țara Moților, Oltenia de Sud și în Dobrogea.

Subdialectul

Dialectul daco-român se împarte în mai multe subdialecte, după cum urmează.

Subdialectul bănățean

Informatorii se regăsesc încă din secolul al XVI-lea, în Palea de la Orăștie, mai exact în anul 1582. Acest subdialect se vorbește „în partea de sud-vest a teritoriului daco-român, într-o zonă circumscrisă geografic la sud, de cursul Dunării, la nord, de cursul Mureșului, și la est, de cursul Cernei și de Munții Banatului (în județele Timiș, Caraș-Severin, precum și în partea sudică a județelor Arad și Hunedoara”.

Graiurile bănățene se învecineză, „la nord, cu graiurile crișene, la est, cu graiurile muntenești, prin intermediul unei zone de tranziție care acoperă graiurile vorbite în Țara Hațegului”.

Graiurile de tip bănțean se mai vorbesc și în Iugoslavia.

Subdialectul bănățean a mai fost studiat de-a lungul timpului și de alți învățați, cum ar fi: Emil Picot (din Timișoara), Bogdan Petriceicu Hașdeu, Enia Hodoș, Gustav Weigand și I.A. Candrea.

Unele trăsături bănățene se resimt în graiurile din nord-vest a Olteniei, mai ales în județele Gorj și Mehedinți. Aceste graiuri au aparținut ariei bănățene și mai târziu au intrat în sfera de influență a graiurilor muntenești. Aceste graiuri mai pot fi numite și graiuri mixte.

Deși par compacte la prima vedere, graiurile bănățene se împart în câteva microarii cu particularități individualizatoare, pe fondul unor trăsături unificatoare.

Subdialectul bănățean cunoaște patru graiuri. Acestea fiind:

Graiurile de sud-vest, de pe Valea Carașului și Almajului.

Graiurile din jurul Lugojului.

Graiurile de nord-est, din jurul Rodnei și al Lipovei.

Graiurile din jurul Timișoarei.

Subdialectul crișean

Acest subdialect este considerat o arie aparte de mai puțină vreme decât subdialectele bănățean, muntean și moldovean. Existența acestui subdialect a fost susținută de Emil Petrovici, „care-i stabilește principalele caracteristici generale”.

Subdialectul crișean se vorbește „în nord-vestul teritoriului dacoromân, la nord de Mureș, în Crișana și vestul Transilvaniei (județele Arad – partea aflată la nord de Mureș- Bihor, Sălaj, Satu-Mare, sus-vestul județului Maramureș, vestul județului Cluj, nord-vestul județului Alba și nordul județului Hunedoara)”.

Acest subdialect cunoaște patru graiuri. Acestea sunt:

Graiul bihorean de pe Valea Crișului Negru și Repede.

Graiul someșean din jumătatea de nord a Crișanei și de pe cursul mijlociu al Someșului. Acest grai poate fi caracterizat prin absența unor fenomene lingvistice înregistrate în alte graiuri din Crișana, cum este de exemplu, epeteza oclusivei velare [c] în grupul consonantic [scl], precum și prin prezența unor fenomene lingvistice care lipsesc din celelalte graiuri din Crișana, dar apar, cele mai multe, în graiuri din Transilvania propriu-zisă și Maramureș.

Graiul moților din jurul Abrudului, de pe Valea Arieșului, de pe Valea Gârdei și de pe Valea Vidrei.

Graiul oșean vorbit în Țara Oașului și la nord-est de Satu-Mare. Acest grai asigură trecerea de la subdialectul crișean la cel maramureșean.

Subdialectul maramureșean

Aria subdialectului maramureșean „coincide aproape perfect cu „țara” al cărui nume îl poartă. Situată la limita nordică a teritoriului dacoromân, și depășind, spre nord granița statală, depresiunea intracarpatică a Maramureșului constituie o unitate geografică bine delimitată”.

Mircea Farcaș în „Limba română abordări tradiționale și moderne” ne prezintă aria subdialectului maramureșean ca ,,fiind o arie arhaică, conservatoare, dar în care se întâlnește și inovația ca simbol al evoluției limbii”.

Acest subdialect a atras de mult timp atenția cercetătorilor. Prima monografie a subdialectului se datorează lui Tache Papahagi, fiind intitulată „Graiul și foclorul Maramureșului”, apărând în 1925.

Romulus Todoran și Ștefan Giosu au descris particularitățile acestui subdialect, iar argumentele invocate au fost acceptate de numeroși lingviști. Ion Coteanu, are o părere aparte, el considerând că avem de-a face cu o arie de tranziție între Moldova și Crișana și vorbind despre faptul că avem un „grai maramureșean și nu un subdialect”.

Subdialectul maramureșean se vorbește ,în depresiunea intracarpatică a Maramureșului, în zona de nord extrem a graniței statale și în afara granițelor, la nord de Tisa în Ucraina subcarpatică. La noi în țară se vorbește pe văile râurilor Tisa, Mara, Vișeu și Cosău. Centrele importante unde se vorbește acest subdialect sunt: Sighetul Marmației, Vișeul de Sus și Borșa.

Subdialectul muntean

Este vorbit „în jumătatea de sud a țării, în toată Muntenia (județele Argeș, Olt, Teleorman, Dâmbovița, Prahova, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Buzău și Brăila), în Oltenia în județele Olt, Dolj, Vâlcea, Gorj și Mehedinți, în Dobrogea în județul Constanța și partea sudică a județului Tulcea precum și în partea de sud a Transilvaniei, în special în județele Sibiu și Brașov”.

Subdialectul moldovean

Subdialectul moldovean se vorbește „în jumătatea de nord-est a țării, în Bucovina și Moldova (județele Suceava, Botoșani, Iași, Neamț, Bacău, Vaslui, Vrancea și Galați)”. Izoglosele anumitor fenomene caracteristice subdialectului moldovean depășesc însă, adeseori limitele provinciei istorice Moldova, cuprinzând uneori părți importante din nord-estul Transilvaniei, părți din nord-estul Munteniei, precum și nordul Dobrogei.

Subdialectul moldovean acoperă, în comparație cu celelalte subdialecte, suprafața cea mai întinsă din teritoriul dacoromân.

Izoglosa este linia care delimiteză pe o hartă lingvistică aria de răspândire a unor forme sau fenomene lingvistice.

Regiunile cu mozaic dialectal ar apărea ca urmare a emigrării în grup a unor populații care nu se asimilează și își păstreză graiul original.

„Graiul reprezintă o varietate teritorială a limbii naționale. Astfel, el cuprinde cele mai mici unități dialectale vorbite pe un teritoriu foarte mic sau chiar într-un întreg sat”.

Comunei Maieru, situată în nord-estul Transilvaniei îi corespunde, pe plan lingvistic un grai de tip transilvănean cu mai puține particularități proprii decât cele vorbite în Crișana și Maramureș, dar mai bine individualizat decât graiul ardelenesc de centru și de sud.

Un lucru demn de remarcat este faptul că pe cursul superior al Someșului Mare, există unele deosebiri între graiul unor comune învecinate. Liviu Păiuș afirma: „În comuna Maieru, pronunțarea pronumelui și a adjectivului posesiv este hipercorectă, pronunțându-se „meu”, „mea”, „mei”, „mele” fără nicio muiere, pe câtă vreme la Rodna, aceastea se pronunță înmuiate cu ajutorul unui „n’” astfel: „mn’eu”. În orașul Sângeorz-Băi, unele consoane urmate de vocala „i” se pronunță „c”, ca în cuvântul „tindă” = „cindă”, iar altele „g”, ca în cuvântul „din” = „gin”. La Rodna și la Șanț nu există asemenea pronunțări”.

Glosarul dialectal sau regional este format dintr-o listă de cuvinte care nu fac parte din uzul comun, cuprinzând doar termeni care nu au fost folosiți în lucrări similare sau care nu au fost cunoscuți în alte regiuni decât cea studiată.

Pentru adunarea și notarea graiurilor locale se cere așa cum ne spune și Ștefan Pașca, în „Glosarul dialectal din diferite regiuni”, „o notare cât mai precisă fonetică a cuvântului, cu indicația accentelor și cu o definiție cât mai amănunțită și mai exactă”, pentru ca cercetătorul să poată ține seama de elemental dialectal comunicat.

Din punct de vedere tehnic al realizării unui glosar dialectal există mai multe tipuri de anchetă:

Ancheta directă care constă în notarea răspunsurilor după metoda așa-numită tradițională;

Ancheta indirectă care constă în înregistrarea răspunsurilor și a întrebărilor și transcrierea ulterioară a materialului;

Ancheta prin corespondență;

Ancheta sociolingvistică.

Câteva repere ale lingvisticii vorbirii

„Primatul vorbirii și limba istorică decurg din vorbire”, adevăr susținut și argumentat de lingvistica integrală, idee cu care eu sunt de acord și care ne permite să afirmăm așa cum face Coșeriu comentând scrierile lui Vico: „Prima formă a culturii este tocmai limbajul și primele universalii fantastice sunt cuvintele cu conținutul lor deja simbolic și universal.”

Vorbirea

Vorbirea constă în rostirea și gramaticalizarea unor cuvinte și în expunerea intuitivă a cuvintelor în tipare sau în categorii ale vorbirii. Cele patru semnificate categoriale de bază sunt: sunbstantiv, verb adjectiv și adverb. Calitatea de tipar se referă la cuvintele rostite și care au o trăsătură dinstinctivă în vorbire.

Vorbele sau cuvintele pe care le auzim pot fi clasificate într-una din cele trei clase semantice generale, stabilite de Coșeriu în „Gramatica, semantica, universales. Estudious de lingüística funcional”, acestea fiind: „cuvintele lexematice, cuvintele categorematice și cuvintele morfematice”.

Cuvântul

Fonemul se definește plecând de la „funcționalitatea pe care o materializează în vorbire și anume aceea de a stabili distiincții de conținut, iar nu prin substanța din care se compune”.

Morfemul este un „segment fonic perceptibil și purtător de semnificație instrumentală, putând fi numit cuvânt minimal adică o microstructură aglutinată de foneme”. Morfemul nu este purtător de conținut lexical, dar funcțiile sale modificare, determinare etc. s-au instituit prin funcționalitatea unor unități primare lexematice.

Lexemul este unitatea funcțională a limbii, iar limba este reprezentată integral în activitatea de vorbire, lexemul fiind în primul rând „o unitate de conținut intuitiv în planul universal al vorbirii și prin aceasta liant al tradiției idiomatice a unei limbi”. În planul idiomatic un cuvânt-lexem are capacitate relațională sau designațională prin conceptul virtual pe care îl conține.

Cercetarea lingvistică a localității Maieru

Am ales să studiez graiul autohton din comuna Maieru, întrucât acest grai face parte din cele 44 de comune grănicerești și consider că în Țara Năsăudului s-a păstrat o limbă veche, cu puține influențe datorate eventualilor migratori. S-ar putea ca lexicul locuitorilor din această parte a țării să fie cel mai apropiat de limba strămoșilor.

Introducere

Din punct de vedere etimologic voi găsi explicații care pot dovedi că oamenii din această parte folosesc și în ziua de astăzi cuvinte a căror rădăcină se regăsește in limba sanscrită.

Lingviștii de astăzi se grăbesc să explice etimologia cuvintelor trimițându-ne la limba slavonă, dar uită că și în această parte a țării au trăit oameni care au folosit limba comună indoeuropeană.

Sugerez să căutăm etimologia în limba sanscrită prin acest vocabular folosit și astăzi în Țara Năsăudului.

S-a păstrat în vocabular „neaoș” românesc datorită faptului că influențele nu au ajuns aici, arealul fiind sărăcăcios, muntos, neprielnic agriculturii, această zonă sărăcăciosă bazându-se pe creșterea animalelor.

Simțul proprității a rămas din vechime până în zilele noastre la fel, chiar și în perioada comunistă neexistând cooperativizare.

Lexicul dintre toate compartimentele limbii are caracterul cel mai deschis și mai mobil, el refelctând schimbările din viața societății.

Păstoritul în Maieru, este unul dintre sectoarele de activitate materială în care schimbările intervin mai greu, acest lucru fiind puternic marcat și în domeniul lexicului păstoresc. Terminologia păstorească este foarte puțin schimbată, din cauza continuității profesării acestei activității de către aceleași persoane timp de mai mulți ani și al caracterului izolat al păstoritului ca urmare a vieții la munte.

În stânele măierenilor ciobanii dorm pe cetină de brad, pe scoarță sau chiar pe pământul gol neexistând pat în stână. Dacă civilizația secolului al XXI-lea nu a reușit să-și pună amprenta în acest domeniu de activitate materială, atunci, este puțin probabil ca alte forme de viață socială sau alte împrejurări istorice să fi schimbat ceva în domeniul păstoritului în acestă zonă. Ciobanii din Munții Rodnei sunt păstori daci de acum două mii de ani.

Conservatorismul și atitudinea refractară față de orice intervenție din afară demonstrează continuitatea lor pe aceste meleaguri.

În această zonă păstoritul are trăsături distinctive, specifice, față de alte tipuri de păstorit de pe teritoriul țării noastre.

În lucrarea lui Romulus Vuia, „Tipuri de păstorit la români”, se menționează: „Păstoritul din Munții Rodnei, prin elementele sale principale, cu totul diferite de alte regiuni, poate fi considerat ca o formă de păstorit deosebită, deși în clasificările de până acum nu a fost remarcat ca atare.”

Potrivit aceluiași autor, în Munții Rodnei există un tip de păstorit agricol cu stâna la munte, cu colibe mutătoare și strungă, combinație între păstoritul local de primăvară și toamnă, cu coliba mutătoare pe arăturile de pe hotarul comunei și cel de la munte în timpul verii, în pășunile alpine. Tiberiu Morariu, în „Viața pastorală în Munții Rodnei”, amintește că există „munți pentru fânețe ca și în Carpați, Alpi și Pirinei, alături de munți pentru vărat”. În ceea ce privește comuna Maieru, astăzi, datorită numărului mic de oi pentru un proprietar și a lipsei fânețelor bune, nu se mai păstrează munți pentru fânețe, toți munții fiind păstrați pentru vărat.

Primele mențiuni despre păstorii măiereni le întâlnim în jurul anului 1600 când boierul moldovean Nicolae Tăutu pârăște pe măiereni biroului Bistriței că i-au fost furate vite și i-au fost tunse oile cele mai bune. În data de 19 ianuarie 1615 au fost mari inundații pe Valea Someșului care au provocat mari pierderi de oi. Grele pierderi au pricinuit și năvălirea tătarilor din anul 1717 când măierenii au pierdut printre altele 1.881 oi.

După înființarea regimentelor de graniță în anul 1762, măierenii primesc anumite înlesniri și drepturi, printre care și munți în folosință. Astfel, după lungi discuții purtate între anii 1787-1797, se ajunge la o înțelegere definitivă în ceea ce privește repartiția munților. Ca urmare a hotărârii luate, comuna Maieru primește următorii munți: Ineul, Gagi, Preluci, Rabla, Fața Secii, Dieci, Munceii Înșirați. Odată cu desființarea regimentelor grănicerești, la 22 ianuarie 1851, munții rămân în folosința comunelor.

Am realizat un glosar care cuprinde mai multe cuvinte din zona Maierului, majoritatea însă înfățișând stadiul actual al păstoritului în terminologia oierească. Voi prezenta în continuare termenii care pun probleme deosebite în comparație cu lexicul păstoresc de bază, care privesc anumite nuanțe ale exprimării ciobanilor din Maieru.

În comentariul lingvistic al glosarului nu am cuprins toți termenii aflați în glosar ci am ales acei termeni specifici terminologiilor oierești cunoscute.

Termeni privind mutarea și organizarea

Pentru locuitorii comunei, problematica oieritului, însâmbrarea, viața de la stână, coborârea de la munte și iernatul constituie subiecte de discuție pe tot parcursul anului. Primăvara, odată cu încolțirea ierbii și cu apriția mieilor, încep învoielile și înțelegerile dintre săteni asupra păstoritului peste vară. Duminica, la parade oamenii se învoiesc asupra numărului de oi, a baciului, și a păcurarilor, asupra munților care le sunt repartizați de către consiliul local, asupra taxelor de pășunat și a retribuției păstorilor. Baciul își face un tabel cu cei care se înscriu cu oi la stâna lui, apoi duce tabelul la primar. Tot la consiliu se hotărăște repartizarea munților și a numărului de stânași, hotărârea luată fiind definitivă.

Baciul angajează păcurarii, de comun acord cu sâmbrașii, acceptându-i numai pe aceia cu care crede că se va putea înțelege. Păcurarii vor fi plătiți în oi de către sâmbrași, raportat la numărul de oi pe care îl iau în primire. De obicei, un păcurar primește o oaie pentru 10 oi păzite. Păcurarii cu mai multă experiență se obligă să păzească între 200 și 250 de oi. Între timp, până la plecarea la munte oile se unesc în boteie de la 50 până la 200 de capete și pasc pe loturile individuale ale țăranilor sau pe terenurile din hotarul comunei.

Până la plecarea la munte, boteiele izolate fac lapte acru. Pentru toate acestea este angajat un lăptar. În acestă perioadă, până la băgatul oilor pe brânză, lăptarul și cei care stau cu el locuiesc în târlă. De obicei, la sfârșitul lunii mai, boteiele se urcă în muntele ce le-a fost repartizat, împreună cu păcurarii și cu sâmbrașii, se construiesc târle și timp de trei zile oile sunt păscute pe pășunea cea mai bună.

Conducătorul stânei, respectiv baciul este cel care stabilește locul unde va fi construită coliba principală sau mutarea. Locul fiind stabilit sâmbrașii construiesc coliba, pătulul, strunga, staulul, împrejumiesc săciul oilor și celelalte accesorii pe care și le dorește baciul. Locul mutării se alege și în raport cu vremea: dacă vremea e răcoroasă, atunci mutarea se așează la marginea pădurii, pentru ca în caz de vreme rea oile să poată fi adăpostite în pădure. De asemenea, sâmbrașii la îndemnul baciului desfac coliba veche, din celălalt an și o mută în alt loc, o reconstruiesc la câțiva zeci sau sute de metri de vechiul loc. Nicio colibă nu rămâne primăvara acolo unde a fost în anul precedent, ci se mută chiar dacă este bună și chiar dacă nu se schimbă pășunea.

În perimetrul comunei Maieru cuvântul mutare are trei sensuri: totalitatea oilor; stâna, cu toate construcțiile ei; coliba principală în care baciul prepară derivatele din lapte.

Când oile se unesc pentru a fi băgate pe brânză, boteile adunate la un loc formează o mutare. Aici sensul cuvântului este de turmă. În sat, când păcurarul este întrebat unde se duce, el răspunde că la mutare, adică la stână. După terminarea mulsului, baciul îndeamnă ciobanii să ducă laptele în mutare, adică în coliba principal unde se prepară cașul.

În legătură cu acest cuvânt Ovidiu Densușianu menționează următoarele: „Cuvântul mutare apare destul de des în psaltiri, mai ales în „Psaltirea Scheiană”, având sensul de așezare, sat, sălaș.” În satul învecinat comunei Maieru, și anume în Rodna, mutare înseamnă o stână mai mică ce se poate transporta ușor.

Termenul de mutare își mai găsește echivalentul,într-o formă anloagă „muando” folosită în sudul Franței, în legătură cu transhumanța.

În „Noul Atlas Lingvistic Român”, cuvântul nu este înregistrat nici la „harta 400, nici la harta 260”, cu toate că ultima întrebare din chestionarul oieresc se referă la acest termen.

G. Istrate și A. Turculeț, studiind graiurile din județul Bistrița-Năsăud, observă că termenul „mutare are înțelesul de stână, adică o colibă portativă pe care ciobanii o desfac pentru a o muta dintr-o parte în alta, odată cu schimbarea locului de pășunat”.

Tot G. Istrate și A. Turculeț în privința etimologiei termenului mutare, îl consideră ca fiind format pe terenul limbii române combătându-l astfel pe O. Densușianu, care „pare a înclina a zice, a fi un element moștenit din latinește”.

S-ar putea ca ciobanii măiereni să fi cunoscut cuvântul mutare și să-l fi folosit cu sensul de a merge și a face mutarea colibei, care după cum am precizat mai sus, aceasta se mută în fiecare an.

Cel mai interesant lucru este faptul că ciobanii măiereni cunosc și folosesc termenul stânaș, cel care are numărul cel mai mare de oi din stână, ei nefolosind cuvântul stână.

De aici reiese vechimea termenului stână care a existat înaintea termenului mutare, rezultând astfel faptul că măierenii nu au avut contact cu păstorii din alte zone.

Coliba principală sau mutarea este construită în cetori din bârne așezate pe două trunchiuri groase de copac, numite tălpi, și acoperite cu dranițe. Pereții mutării sunt confecționați din lodbe de brad și acoperiți unde spărturile sunt mai mari cu scoarță de copac. În peretele care este orientat spre strungă se află ușa colibei făcută din lețuri și scânduri. În funcție de amplasamentul strungii, al pătulului sau al căilor de access pre stână, unele mutări au două uși.

În partea de la vale, ca o prelungire a acoperișului, se află cotețul porcilor în care se adăpostesc și oile șchioape sau bolnave.

În fața ușii mutării, puțin lateral se află crucea înfiptă în pământ de care se agață coșul în strecurătoare, precum și diferite haine sau obiecte.

G. Giulea în „Cuvinte și lucruri”, menționeză că „tipul de strungă, cu sensul special de ușă, se întinde în nord spre Bistrița”. Cuvântul este întrebuințat la singular cu toate că există mai multe „găuri” prin care ies oile.

Etimologia cuvântului strungă, provine din lat. ruga care înseamnă loc, poartă de trecere.

Un derivat din termenul strungă este strungaș, persoana care îndeamnă oile spre găurile strungii.

Pătulul este o construcție pe șase furci și este destinată păstrării cașilor pentru a se usca, este situat la aproximativ doi, trei metri de mutare în fața ușii principale.

Etimologia cuvântului pătul poate fi comparată cu lat. patubulum.

Termenul colibă este folosit cu sensul generat de construcție, adăpost. De cele mai multe ori, păcurarul la întrebarea ce este mutarea, răspunde că este o colibă. La stână se întâlnesc două feluri de colibe: coliba păcurarilor și coliba la strungă.

Un alt tip de colibă este târla, care este construită de obicei pe două furci, în care se adăpostesc ciobanii, primăvara și toamna, când pășunează oile la marginea satului, târla mai numindu-se și construcția improvizată de la munte, înainte de băgatul oilor pe brânză.

Din punct de vedere al etimologiei termenul târlă poate fi comparat cu bg. trlo.

Termeni privind personalul mutării

Baciul, așa cum am mai spus, este conducătorul stânei, cel care prepară derivatele din lapte. Cuvântul este foarte vechi și este răspândit în toată regiunea Carpaților, în Polonia subcarpatică, sub forme ca „baca” sau „bacos”.

Proveniența acestui cuvânt este încă necunoscută. Pe teren românesc s-a format de la baci, verbul a băciui care denumește acțiunea de a face brânza și de a conduce stâna.

Păcurarul este cel care păzește oile și merge cu ele la păscut. Termenul provine din lat. pecorarius.

Păcurarul după felul animalelor pe care le păzește poate fi berbecar, adică cel care păzește berbecii, stărpar care păzește oile sterpe sau strungaș care îndeamnă oile la strung. Cuvintele berbecar și stărpar, sunt formate prin derivare cu sufixul -ar, iar cuvântul strungaș este format tot prin derivare, însă sufixul este -aș, toate cele trei cuvinte berbecar, stărpar și stânaș fiind derivate pe teren românesc.

Sâmbrașul este unul dintre oamenii care se asociază pentru a constitui o stână. Termenul derivă din cuvântul sâmbră, cu sufixul -aș. Sinonimul acestui termen este leafă, din sas. le(i)fel > germ. Lëffel, care are două sensuri: salariu sau scândură lată din lemn care se introduce în lichide pentru a le agita.