Criterii de Selectie Maritala In Societatea Contemporana

Cuprins :

Argument …………………………………………………………………………………………………………………..

Introducere …………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul I – Noțiuni introductive / Delimitări conceptuale ………………………………………………..

I.1. Definiri ale familiei………………………………………………………………………………………..

I.2. Definiri ale cuplului……………………………………………………………………………………….

I.3. Definiri ale căsatoriei……………………………………………………………………………………..

I.3.1. Aspectele religioase ale căsătoriei………………………………………………………….

I.3.2.Aspecte juridice asupra căsatoriei ………………………………………………………………….

I.4. Tipologia relațiilor dintre sexe. Modificări și alternative maritale ale familiei contemporane.

Capitolul II – Ceremonialul românesc de nuntă. De la tradițional la contemporan………………..

II.1.Tradiții și obiceiuri românești………………………………………………………………………..

II.1.1.Obiceiurile prenupțialiale…………………………………………………………………………….

II.1.2.Tradițiile la pregatirea nunții………………………………………………………………………..

II.1.3.Obiceiurile din ziua de dinaintea nunții………………………………………………………….

II.1.4 Ceremonialul din ziua nunții………………………………………………………………………..

II.1.5 Obiceiurile de la petrecerea de nuntă…………………………………………………………….

II.1.6.Obiceiiurile de după nuntă……………………………………………………………………………

Capitolul III – Influențe ale alegerii parteneriale………………………………………………………………..

III.1. Mituri legate de alegerea partenerului/partenerei de căsătorie…………………………..

III.1.a Mituri familiale, comunitare și miturile mass-media………………………………….

III.1.b. Rolul mitologiilor familiale și al mitologiilor comunitare în alegerea și dinamica partenerială……………………………………………………………………………………….

III.1.c. Mitul Androginului……………………………………………………………………………………

III.2. Impiedimente în găsirea partenerului pentru căsătorie…………………………………..

III.3. Locuri și idei în care se pot găsi potențialii parteneri pentru căsătorie.

III.4.Vârsta pentru alegerea partenerului/partenerei maritale……………………………………

III.5.Criterii de alegere a partenerului/partenerei de viață………………………………….

III.6. – Teorii ale alegerii parteneriale/maritale.

III.7. Cercetări și studii despre căsătorie în România

III.8. Importanța alegerii maritale pentru domeniul asistenței sociale.

Capitolul IV. Cercetarea practică………………………………………………………………………………

IV.1.Demersul metodologic.

IV.1.1 Perspectiva teoretică abordată

IV.2 Designul de cercetare

IV.2.1 Scopul cercetării

IV.2.2 Obiectivele cercetării

IV.2.3 Întrebarea generală de cercetare

IV.2.4 Întrebări specifice de cercetare

IV.2.5. Temele principale urmărite

IV.3 Metoda de culegere a datelor- descriere și scurtă argumentare

IV.3.1 Tehnica de culegere a datelor- interviul semistructurat

IV.3.2. Metoda de analiză a datelor analiza tematică

IV.4 Descrierea grupului țintă

IV.5. Rezultatele cercetării și interpretări

IV.6.Concluzii.

Argument

Introducere

Capitolul I :

Notiuni introductive / Delimitari conceptuale.

Pentru a înțelege complexitatea domeniului alegerii parteneriale și necesitatea cu care se impune în contextul societății actuale, consider că este necesar să începem prin a reflecta asupra noțiunilor ce constituie baza, punctul de plecare în cercetarea de față.

I.1. Definiri ale familiei.

Familia reprezintă unitatea de bază a societății, universul în care ne naștem, în care ne concretizăm existența și contextul în care ne definim ca indivizi. Există numeroase definiri ale familiei, însă multitudinea dimensiunilor si perspectivelor din care poate fi analizată familia face imposibilă adoptarea unei singure caracterizări universale.

Astfel, în lucrarea ”Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie.”, Iolanda Mitrofan definește familia ca fiind ” nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în mic, totalitatea funcțiilor societății, ca mare sistem: reproducerea și asigurarea continuității biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistență, educarea și socializarea nou-născuților și, prin aceasta, asigurarea continuității moral-spirituale a societății.”

Inițial, studiul familiei se realiza prin modelele etnolingvistice și istorice, în timp ce, mai târziu a devenit obiectul de analiză al mai multor discipline, precum : psihologia, sociologia, sexologia, etc., definindu-se tot mai des în termeni de „comunicare și intercomunicare interpersonală”.

Iolanda Mitrofan definește conceptul de familie prin interactiunile mutuale ale membrilor, în care este prezentă reciprocitatea comunicării și a emoției și în care sunt prezente roluri precum cele conjugale, de parentalitate și filial.

Biserica Ortodoxă română descrie familia creștină ca fiind ”cea mai veche instituție divino-umană de pe pământ, care stă la temelia societății omenești, fiind întemeiată de Însuși Dumnezeu în Rai și binecuvântată de Iisus Hristos și Maica Domnului la nunta din Cana Galileei”. Tot aceasta afirmă că ” Familia este cel dintâi așezământ dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui ( Facerea 2,18). Familia este celula și izvorul vieții pe pământ, temelia vieții de obște, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cerești, adică al obștii îngerilor și sfinților din cer. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască, veșnică.”

„ După învățătura sfiintei noastre biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc care stă la temelia vieții. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat și femeie, binecuvântată de Dumnezeu, în fașa sfântului altar, de preot. Având ca însușire unitatea și egalitatea, dragostea între soți, curăția, sfințenia și hărnicia, având ca scop nașterea de prunci, ajutorarea soților, ocrotirea moralității soților și desigur scopul spunem dobândirea mântuirii prin iubire, prin asumarea Crucii, prin jertfelnicie.”

O altă perspectivă prezintă faptul că, ”familia este cel dintâi așezământ de creștere morală a omului. Familia este alcătuită din părinți si copii, având datorii unii față de alții. Familia este vatra în care focul dragostei trebuie să ardă veșnic.”

I.2. Definiri ale cuplului.

În sens comun, cuplul reprezintă cadrul de desfășurare a iubirii parteneriale, ce se poate dezvolta în vederea formării unei viitoare familii, alcătuirea lui este determinată de o decizie liberă între cei doi parteneri, este construit pe baza investițiilor partenerilor, iar calitatea și durabilitatea acestuia sunt strâns legate de comunicare, de sentimente, dorințele și interesele comune și disponibilitatea fiecăruia dintre parteneri.

Faptul că dimensiunile de analiză a cuplului sunt extrem de vaste și de complexe generează o multitudine de definiri în funcție de natura subdiviziunii examinate, unele mai ample, altele cu o notă simplistă, dar care puse la o laltă definesc noțiunea cuplului.

Astfel, câteva definiri ale cuplului pot fi prezentate după cum urmează:

Termenul de cuplu provine din limba latină de la cuvantul ”copula” care înseamnă legărură și care se referă la totalitatea relațiilor dintre două persoane ce se iubesc și sunt căsatorite , care au un interes sau care se întâlnesc cu diferite ocazii.

„ Cuplul conjugal nu este o simplă asociație a două persoane de sex opus, ci un mod suis-generis de intermodelare, sincronizare, compatibilizare și dezvoltare mutuală, biopsihosocială a personalităților aflate în interacțiune. „

„ „ Masculin – feminin”, „bărbat – femeie”, „mascul – femelă” – iată o structură arhetipală bazată pe polaritatea principiilor, identificabilă de la planurile cele mai subtile, metafizice, ale existenței, până la cele mai grosiere – ale biologicului primar.

Iată un cuplu de FORȚE COMPLEMENTARE tinzând către armonie, definindu-se prin interacțiune și integrare, dar dezvoltându-se, totodată, una prin intermediul celeilalte.”

Ca ființe umane, ne naștem în cadrul unei familii unde se experimentează o relație concomitent duală: de cuplu și părintească, continuăm să existăm ca personalități diferite, bărbat sau femeie, ne manifestăm prin roluri asociate sexului nostru și ne integrăm social prin apartenența noastră la unul dintre sexe.

În psihologie, relația dintre sexe este văzută ca o experiență a maturizării și transformării celor doi parteneri de cuplu, prin care fiecare se descoperă și se perfecționează prin împlinirea nevoilor celuilalt și se apropie de Dumnezeu. Premisele acestei perspective sunt: iubirea ca sens și regulă în cuplu, considerând că prin cunoașterea reciprocă a partenerilor cuplul își găsește calea; pornesc de la ideea conform căreia identitatea psihosexuală se construiește prin relația de iubire dintre părinți și copii, însă se dezvoltă prin experiența iubirii parteneriale erotice și conjugale; consideră ca prin iubire, cunoaștere si comunicare, cuplul devine un tot complementar, alcatuit din doi parteneri ce interactionează, se dezvoltă reciproc si se maturizează; iubirea reprezintă elementul esențial de împlinire personală, de regăsire a propriei persoane și că ea, devenind un mod de viața conduce spre libertate; comunicarea în cadrul relației de iubire dezvoltă abilitățile de conștienizare de sine și a partenerului; fiecare dintre parteneri influntează dezvoltarea celuilalt partener obținând un climat armonios sau nu, experimentând trei tipuri de roluri precum : partener, tată/parinte si fiu; prin comunicarea familiala si cea erotica se consolidează armonia familială, în timp ce lipsa comunicării de cele mai multe ori conduce la dizarmonia familială.

” În biologie, cuplul dă ascultare, înainte de toate, legii supraviețuirii speciei. Întâlnirea dintre indivizi este supradeterminată. Înainte să apară iubirea, există o atracție vibrantă ce are legătură cu legea supraviețuirii speciei și a individului. Fundament al familiei, cuplul perpetuează viața, din moment ce e nevoie de un bărbat și o femeie pentru a da naștere unor moștenitori. ”

Pentru cei mai mulți dintre noi cea mai mare parte din viață este petrecută în cadrul unui model familial, recunoscut sau nu instituțional prin casătorie, fapt pentru care, dacă suntem puși în situația de a defini familia vom fi probabil influențați de structura propriei noastre familii. La fel, definirea căsătoriei este influențată de propriile noastre steriotipuri socio-culturale pe care le dobândim prin educație sau prin propriile explicații, influențate de atitudinile și normele promovate de societatea în care trăim.

Unii a indivizi au trăit sau experimentat variate tipuri ale relatie ” bărbat – femeie” face ca aceștia să se fi confruntat cu diferite probleme și sa aibă o experiență personală ce conturează percepțiile, credințele asupra acestor experiențe pe baza trăirilor din relațiile fiecărui individ. Punând astfel in discuție unicitatea si indivualitatea individului și a relațiilor sale este demonstrabil faptul că percepțiile și explicațiile noastre sunt unice față de fiecare tip al relației pe care o avem sau o construim.

Studierea domeniului familial și marital s-a impus astfel ca o necesitate în ceea ce privește identificarea întrebărilor și problemelor comune ale indivizilor și găsirea unor soluții în vederea îmbunătățirii sau ameliorării situațiilor ce impun dificultăți oamenilor.

I.3. Definiri ale casatoriei.

În opinia mea, căsătoria reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente din viața unui om, este un moment în care un cuplu se suduează, se recunoaște legal și spritual și care are ca rezultat social întemeierea unei noi familii.

” Nunta este socotită din vechime o taină ca și nașterea și moartea: spre deosebire de acestea, însă, omul participă la nuntă conștient în ceasul de floare al viețuirii sale. Dacă nașterea corespunde zorilor viețuirii sale și moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar și cel mai greu datorită acestei limpezimi. Ceremonialul nunții este singurul care conturează o trecere în cadrul aceleiași lumi( ” albe”), accentuând astfel împlinirea socială.”

De cele mai multe ori căsătoria este definită ținând cont de concepte precum : „oameni, relații sociale și sexuale, reglementarea și sancționarea socială a relațiilor dintre sexe. ”

Astfel, căsătoria poate fi privita ca „uniunea sexuală, ligitimată social începand cu un anunț public, introducând ideea de permanență și asumându-și mai mult sau mai puțin explicit un contract care precizează drepturi și obligații între soți și față de fiecare copil pe care aceștia îl au.”( STEPHENS,1936 p.5)

”De-a lungul istoriei, căsătoria a ost în primul rând o instituție laică, menită să asigure coeziunea amiliei și stabilitatea sociala și, mai recent, fericirea personala. Însă căsătoria nu mai este foarte eficientă în furnizarea acestor ”bunuri lumești”. Date fiind nestatornicia sentimentelor romantice, dificultatea de a te înțelege cu altă persoană și ușurința obținerii divorțului,ea nu mai oferă garanții solide de stabilitate sau dericire. Nici nu mai conferă un statut sau o autoritate specială; pentru mulți, chiar cuvintele soț și soție au dobândit o nuanță fadă și plictisitoare. Astfel, căsătoria a devenit un focar major de insatisacție. Unii se lând că nu le mai oferă siguranța pe care o caută, în timp ce alții o atacă, numind-o relicvă uzată din altă eră, un instrument de opresiune sau un angajament sufocant care inhibă poftele naturale.”

O alta definire descrie căsătoria ca fiind o „ uniune, sancționată social, între un bărbat si o femeie care se așteaptă să joace rolurile de soț și soție. ” ( O. POCS.1989,p.8). Căsătoria legală angajează un contract între două persoane care trebuie să aibă o anumită vârsta minima și sexe diferite. Aceste condiții sunt însa valabile în diverse țări, în raport cu legislația respectivă ( ex. Unele țări recunosc si căsătorii între parteneri de același sex). Soții trebuie să fie capabili să-și dea consimțământul legal, să fie sănătoși, competenți mental, să nu fie minori; ei trebuie să fie liberi de orice altă relație atunci când se angajează în căsătorie și să aibă relații sexuale prin care ”să consume” căsătoria, conform angajamentului benevol mutual.”

Totuși, nu toate aspectele căsătoriei sunt acceptabile pentru toată lumea, de aici și punctul de vedere diferit asupra acceptării căsătoriei între persoane de același sex sau a diverselor forme de poligamie.

Este important de menționat faptul că diferențele culturale crează diferențe mari în cadrul căsătoriei în ceea ce privește atât legislația, cât și percepțiile, normele si valorile acceptate ale fiecărei culturi.

„ Din perspectiva psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o ” relație psihologică ” între doi oameni conștienți, ea fiind „ o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă ”.”( C.G. jung, 1994, p.63)

Văzută ca un proces de dezvoltare a personalității „ Căsătoria sau parteneriatul subtitutiv ei este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este „creșterea personală” prin experiența conjugalității și parentalității.”

”Căsătoria este o ”experiența trăită” și care nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât din interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum personal, irepetabil. Pentru că orice căsătorie este o șansă unică, un potențial ce „conține împlinirea”, dar nu orice potențial se transformă automat in realitate.

Jack și Carole Mayhall ( 1992, p. 202) încearcă să se apropie de înțelegerea căsătoriei ca de ”o uriașă enigmă, un labirint colosal. Ea este agonia acomodării, a durerii și plăcerii, a încântării și dorințelor. Vine în valuri, picături și torente. Zilele conțin tunete, raze de soare, grindină, vânt și ploaie. Nuanțele ei sunt spectrul curcubeilui, având predominante de roșu, purpuriu, galben și gri. Este intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie liniștitoare, un roman pământesc, un mister obscur, cea mai mare piesă de pe pământ. Căsătoria constă într-o mulțime de alegeri. Alegi să iubești, să înțelegi, să te bucuri, să cunosti. Alegi … căsătoria.”

”Căsătoria – ca insituție naturală de drept divin – se înfățișează sub aspectul îndoit : a) religios-moral și b) social-juridic, întrucat printr’insa se întemeiază familia, care este temelia nu numai a Bisericii, ca societate religioasă, ci si a Statului însusi. ”

” … Din punct de vedere social, căsătoria e marca reprezentativă a cuplului pentru că, în majoritatea societăților, căsătoria e alianța dintre un bărbat și o femeie cu scopul de a întemeia o familie.”

I.3.1.Aspectele religioase ale căsătoriei.

De cele mai multe ori, atunci când nu ne găsim o persoană potrivită pentru noi apar multe semne de întrebare, unul dintre acestea fiind cel ce tratează o perspectivă religioasă cu privire la alegerea, chemarea pentru căsătorie sau pentru celibat. Astfel, ne punem problema dacă căsătoria este într-adevar pe placul Lui Dumnezeu și a voinței acestuia, în timp ce apare o nedumerire cu privire la faptul că, în textul din 1 Corinteni 7 ,apostoloul Pavel nu este de acord cu c[sătoria, privind-o ca un dezavantaj în ceea ce privește dedicarea creștinilor în întreaga lor ființa catre Dumnezeu.

„ Probabil că unul dintre raspunsuri ar fi că El a știut încă de la început că omul atins de pacat nu va experimenta casătoria la modul ideal, asa cum a fost ea intenționată.” Pg 35

Totuși, dacă continuăm să citim această epistolă a apostolului Pavel observăm că perspectiva se schimbă, acesta considerând celibatul ca fiind un dar , în timp ce prezintă și motivul pentru care consideră ca este mai bine ca unele persoane să ramană necasătorite: „ Cine nu este îsurat, se îngrijește de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă nevestei … „ pg 36

Explicația teologilor este pusă sub semnul corectării pasajelor care impun celibatul și atrag atenția că, în alte texte din Sf. Scriptură, apostolul vorbește despre căsătorie ca fiind un aspect pozitiv, și ii condamnă pe cei care o interzic.

De cele mai multe ori atunci când avem astfel de nelamuriri ne așteptam ca scrierile biblice să ne îndrume deciziile, însă în această privinta lucrurile mai degrabă se complică decât să se simplifice. Important de mentionat este faptul ca atat apostolul Pavel, cât și Domnul Isus Hristos au evitat să dea sfaturi indiferent de situație, preferând să ne lase să alegem ce este mai bine pentru noi.

Un îndrumar scris sub egida Mitropoliei Moldovei și Bucovinei relevă importanța pregătirii pentru căsătorie, precizând faptul că nu este bine ca tinerii să ia aceasta decizie singuri, ci că ei trebuie sprijiniți de intreaga comunitate, începând cu parinții, preoții, nașii de botez și dacă este cazul alte rude.Sprijinul la care se referă aceasta lucrare, face apel la identificarea trasăturilor necesare pe care tinerii ce doresc să se căsătorească ar trebui să le aibă și sprijinul sau orientarea acestora în vederea alegerii drumului cel mai bun pentru ei.

Legat de aspectul vârstei pentru căsătorie, aceasta lucrare menționează că nu există o vârsta standard la care ar trebui să înceapă această pregătire, ci trebuie ținută seama de felul persoanei de a fi, dacă este iubitoare de lume, pregătirea poate avea loc mai devreme, însă dacă tânarul este mai retras este bine ca pregătirea să înceapă mai târziu pentru a-și putea alege singur drumul pe care și-l dorește.Totuși, de cele mai multe ori este bine ca pregătirea să înceapă în cazul tinerelor în jurul vârstei de 16-17 ani, iar în cazul tinerilor la vârsta de 18-19 ani.

Un aspect important menționat în lucrare aduce în discuție că este foarte important ca tinerii care vor să se căsătorească și să aibă o familie reușită trebuie să participe la slujbe,să țină post, să meargă la biserici și mănăstiri, să se roage la Dumnezeu, să ceară sfatul duhovnicului, al părinților și să aibă acordul și binecuvântarea acestora.

Nu în ultimul rând sunt amintite o serie de condiții obligatorii legate de nunta creștină pe care le au de respectat tinerii și anume: să respecte fecioria pentru a se putea împărtăși și a nu li se aliena acest drept; să fie ortodocși atat mirii, cât și părinții și nașii acestora, să se căsătorească din dragoste și nu din alte interese;să se oblige că dacă vor avea copii îi vor crește și educa creștinește, ferindu-se astfel de avort și de consecințele sale;să se asigure ca părinții, nașii , rudele și preotul sunt de acord cu această căsătorie; mirii să nu fie rude apropiate și să respecte Canoanele Bisericii pentru a nu-l supăra pe Dumnezeu; să facă nunta în locurile și cu obiceiuri neacceptate de biserica, ci în mod tradițional și creștinesc; să își ia angajamenul față de Dumnezeu că nu se vor înșela; să-și aleagă ca nașii persoane considerate bun creștini și cu un nume bun ăn societate; mirii să cunoască bine credința ortodoxă, să știe pe de rost rugăciunile de bază și să participe la slujbele Bisericii și să aibă cărți religioase ortodoxe în casele lor.

Există și situații mai dificile pentru tineri ce vor să se căsătorească precum: atunci când părinții unuia dintre miri sau a ambilor nu sunt de acord, când unul dintre miri sau ambii au săvârșit păcate trupești, când mirele este tată sau mireasa mamă și doresc să se căsătorească cu o altă persoană, când unul dintre tineri vrea să se căsătorească cu o altă persoană care a mai fost căsătorită și care are copii, când mirii au o religie creștină diferită sau unul dintre ei are o religie necreștină si unul creștină. Totuși în funcție de sfaturile preotului anumite aspecte se pot revolva, iar el și episcopul sunt persoanele abilitate să sprijine tinerii în astfel de cazuri, să îi determine să se gândească bine înainte de a face orice pas și să îi invețe voința Lui Dumnezeu. În urma discutiilor cu preotul, mirii pot fi ajutați de acesta prin sfaturi în oricare dintre cazuri și prin învătâminte, spre exemplu, ca și în cazul în care doi tineri cu religii diferite vor să se căsătorească, preotul le transmite învățămintele creștine, conform cărora nu se pot căsători până ce tânărul necreștin nu se botează ortodox și acceptă să practice religia ortodoxă sau ca în cazuri precum celor neacceptate de Biserica Ortodoxa și anume: cazul in care unul dintre tineri este deja căsătorit cu altcineva; cazul în care logodnica este însărcinată cu un alt bărbat fașă de cel cu care vrea să se căsătorească sau cazurile în care tânărul este călugărit sau este condamnat la o perioada mare de încarcerare.

I.3.2.Aspecte juridice asupra căsatoriei.

Cadrul legal în care se poate încheia o căsătorie este clar delimitat în legislație. Se precizează vârsta la care cei doi parteneri se pot căsători: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit șaisprezece ani.
           Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit șaisprezece ani. Încuviințarea se poate da de către părinții minorei sau în lipsa acestora de către Direcția Generala de Asistență Sociala și Protecție a Copilului din raza teritoriala a domiciliului unde locuieste femeia și numai în temeiul unui aviz medical.”

Tot în cadrul legislației întâlnim prezentate situațiile când două persoane nu se pot căsători: „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”

Așa cum am relatat și anterior, în această parte a lucrării, rudele apropiate nu se pot căsători: „Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum si între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.”

Sunt interzise și situațiile când persoana înfiată vrea să se căsătorească cu cel înfiat, persoanele înfiate de aceeași persoană: „Este oprită căsătoria:a) între cel care înfiază sau ascendenții lui, de o parte, și cel înfiat ori descendenții acestuia, de alta;  b) între copiii celui care înfiază, de o parte, și cel înfiat sau copiii acestuia, de alta; c) între cei înfiați de aceeași persoană.”

Altă situație în care căsătoria se interzice este și cea când partenerii de cuplu nu vorbesc despre starea lor de sănătate, în cazul în care aceasta ar avea consecințe asupra celuilalt: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor”

La încheierea căsătoriei viitorilor soți le sunt prezentate drepturile pe care le au în cadrul căsătoriei, dar și obligațiile. Aceștia trebuie să cadă de comun acord ce nume vor purta, să își comunice ceea ce doresc să facă împreună, să își ofere sprijin reciproc: „Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie. Soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria. La încheierea căsătoriei, viitorii soți vor declara, în fata delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soții pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.”

Pe lângă dorința personală a celor doi de a se căsători trebuie să se ia în calcul și faptul că oricine se poate opune căsătoriei dacă are motive legale serioase, ceea ce ar putea duce la oprirea căsătoriei. La fel cum partenerii de cuplu trebuie să declare în scris că nu există nici o piedică legală care să împiedice derularea căsătoriei: „În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie.” la fel și persoana care dorește să oprească o căsătorie trebuie să facă o cerere în scris. „Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică legală ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
 Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.”

În ceea ce copilul rezultat în urma căsătoriei acesta are dreptul de a purta numele ales de familie de părinți, iar în cazul în care fiecare soț șe-a păstrat numele copilul va purta ambele nume. „Copilul din cãsãtorie ia numele comun al pãrintilor. Dacă părintii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite.”

I.4. Tipologia relațiilor dintre sexe. Modificări și alternative maritale ale familiei contemporane.

Studiile psihosociologice evidentiază faptul că nu există o singură formă de organizare familială, însă formele cele mai prezente de-a lungul istoriei au fost poligamia și monogamia.

Astfel relațiile dintre sexe pot fi descrise ca fiind de tipuri precum :

1) Promiscuitatea – absența casătoriei, dar relații sexuale nerestrictive;

2) Căsătoria în grup – căsătorie între câtiva bărbați și câteva femei ( poliginandria );

3) Poligamia :

Poliandrie – căsătoria între o femeie și mai multi bărbați;

Poliginia – căsătoria între un bărbat și mai multe femei

4) Monogamia :

Monogamia seriala – căsătoria dintre un bărbat și o femeie, permițând recăsătoria după divorț sau disoluție;

Monogamia strictă – căsătoria unui singur bărbat cu o singură femeie pană la vaduvie, sau chiar mai restrictivă, nepermițând recăsătorirea după moartea unuia dintre soți.

5) Celibatul – absența căsătoriei, cu absența sau practicarea relațiilor sexuale, în funcție de opțiunea individului.

Modificări și alternative maritale ale familiei contemporane.

Problema dezordinii existente în societate este pusă pe seama distrugerii echilibrului existent, al instalării crizei , cauzata de lipsa de iubire a oamenilor și influențată de fenomene cu o mare putere de tulburare și imprevizibile , precum revoltele femeilor, a minoritatilor sexuale, etc. Acest fenomen general al dezordinii îsi extinde treptat aria de acțiune cuplului ca o reflecție generala a stării îndreptată spre sfera particulatului, a cuplului.

Un aspect important de la care este bine sa plecăm în analiza familiei face referire la faptul că, atât familia, cât si societarea, nu sunt statice, ci mereu în schimbare, astfel încât modificările ce urmează să aibă loc nu pot fi prevăzute.

Într-o altă ordine de idei, o observație bună atrage atenția asupra faptului că în ultimul deceniu au avut loc o multitudine de schimbări, mai multe decât în orice perioada istorică.

”Ritmul de viată trepidant, stresul de suprasolicitare, nevoia de adaptare la nou, mirajul modelelor extravagante, alienarea spirituală, probleme existențiale grave,eul individual și colectiv, din ce în ce mai depersonalizat, au modificat fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri și destinații.

Valorile trecutului de prăbușesc continuu și ireversibil, și o dată cu acestea se diminuează importanța atașamentului față de instituția familiei, se redimensionează structura si funcțiile fundamentale ale ei.”

În continuumul schimbarilor survenite în planul familial, asistăm la schimbarea setului de valori, promovarea diversității si la apariția unor noi relații interpersonale, probleme la care familia trebuie să se adapteze în permanență.

Apar astfel o serie de întrebări cu privire la noile schimbări, cu privire la cauzele apariției formelor ca alternative la căsătorie și cu privire la schimbările structurii familiale, care sunt justificate prin concluzia la care s-a ajuns in investigarea familiei și anume la cea care atrage atenția asupra etapei critice prin care trece familia.

Astfel, identificam noi trasaturi ale vieții conjugale și familiale referitoare la: ”extinderea coabitării în afara căsătoriei; reculul nupțialității și creșterea numărului de nașteri în afara căsătoriei; creșterea numărului divorțurilor și, implicit a menajelor monoparentale etc. ( C. Cârțâna, 1994)”

Alte justificări ale schimbărilor sunt puse, în primul rând sub semnul masculinității, în ceea ce privește schimbările de structură a familiei de la forma patriarhală spre cea nucleara, schimbări ce atrag atenția asurpa aspectelor benefice în care membrii familiei nu aveau nimic de pierdut, ci numai de caștigat și în al doilea rând, sub semnul feminității, schimbări ce țin de revoluția sexuală care s-au impus datorita modificării valorilor.

Revoluția sexuală are o importantă contrubuție în ceea ce privește descoperirea formelor multiple de contracepție, dezvoltarea importantă în ceea ce privește mijloacele informaționale, a condus la demararea de studii de specialitate asupra sexualitătii și nu în ultimul rând, însă la fel de importantă, la reevaluarea notiunilor universale despre sexe.

Un obstacol în ceea ce privește diversitatea aspectelor și a comportamentelor sexuale este legat de diferențele ideologice dintre generații, luând în considerare faptul că ” unii se declară deschis adepții vieții fară restricții, orice cale de satisfacere a plăcerii sexuale considerând-o morală. Alții însă, mai tradiționali, consideră multe dintre activitățile curente – mai ales ale tineretului – ca fiind lipsite de valoare morală .”

O altă problemă sesizată se refera la creșterea numărului de cupluri conjugale disfuncționale, problemă ce încearcă să fie explicată de teoriile regresului familiei nucleare, care pun problema creșterii individualității în detrimentul sociabilității și care descrie individul prin izolarea față de semenii lui, impunând distanță între el și societate.

Acest aspect este relevat în lucrarea ”Despre democrație în America” de către Tocqueville care înearcă să surprindă o comparație interesantă între modelul promovat de familiile burgheze, aristocratice, în care membrii familiei aveau un profund respect față de strămoșii lor, față de care își creau îndatoriri și care îsi sacrificau propriile lor plăceri , în coparație cu familiile moderne în care atașamentul nu mai este atât de puternic, în care nu mai există o legatură puternică între membrii diferitei generații familiale și în care tendința este de a-i uita pe predecesori, în care individul este mulțumit cu sine, nu așteaptă nimic și nu datorează nimic, izolandu-se.

Apare o altă încercare de a explica, de astă dată, regresul familiei nucleare prin referire la schimbarile mediului social, plecând de la explicația conform căreia schimbarile țin de ”relația funcțională dintre forma de organizare socială a familiei și societatea în care trăiește acea familie.”

Astfel, sunt considerate răspunzatoare pentru modificarile funcțiilor și structurii familiale o serie de fenomene și procese sociale obiective, conform mențiunilor doamnei Maria Voinea( ”Sociologia familiei”,1993), precum :

Angajarea masivă a femeilor în activități extrafamiliale, care influențează: nivelul fertilității, funcțiile economice și socializatoare ale familiei, rata divorțialitătii și diminuează autoritatea masculină;

Puternicul proces de mobilitate teritorială, sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea metodelor tradiționale de viață familială….

Proceele de urbanizare și modernizare care au contribuit la interfacerea medelelor familiale urbane și rurale tradiționale, și au generat apariția unor noi tipuri de asociere între sexe, uniuni consensuale hetero și homosexuale, căsătorii de probă s.a.m.d.;

Creșterea gradului de școlarizare a populației, ridicarea nivelului de instrucție ale femeilor, care au antrenat o serie de modificări în varsta la căsătorie ( în sensul creșterii acesteia), în distribuția rolurilor și autorității, în atitudinea față de căsătorie, maternitate, planing familial etc.

Astfel de fenomene au fost catalogate prin conceptul de restructurare al familiei care cuprinde :”cupluri fără descendenți, familii monoparentale ( maternale sau paternale), persoane celibatare, concubinaj, persoane divorțate etc. În esența, restructurarea familiei vizează, deci, o restrangere a dimensiunilor și functiilor ei ( M. VOINEA, 1993).

Ca atare, este idubitabil faptul că societatea contemporană favorizează declinul familiei conjugale și accentuează proliferarea alternativelor la căsătorie.”

Capitolul II:

Ceremonialul românesc de nuntă. De la tradițional la contemporan.

Căsătoria este o ceremonie care a rămas în tradiția românească încă din vremuri străvechi, fiind considerată un eveniment important în viața tinerilor și un ritual amplu ce înglobeazp o multidudine de elemente folclorice.

II.1.Tradiții și obiceiuri românești.

”Din punct de vedere istoric, obiceiurile legate de căsătorie au evoluat, în perioada modernă și contemporană, de la structura arhaică, mai ritualizată și folclorizată, către un ceremonial în treptată devenire spre spectacol și uniformizare. Fenomenul este mai puțin evident șa începutul perioadei, însă crește în intensitate în cursul sec. Al XX-lea, sub influența modernismului devenit tot mai progresiv în viața societății tradiționale.”

II.1.1.Obiceiurile prenupțialiale.

Există mai multe obiceiuri pe care românii le practicau înaintea oficierii unei căsătorii care, erau pline de simboluri, semnificații și scrieri folclorice, dar care au fost pierdute în formalismul zicelor noastre, întrucât ele nu mai rezintă interes pentru tineri fiind, cel mai adesea, considerate învechite.

Stărostia.

Acest obicei este descris în folclorul românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar proveniența acestuia este din cuvantul ”staroste” , care însemna ”bătrân”,”om cu experiență”.

Obiceiul descrie faptul că, după ce un tânăr își alegea o anumită fată pentru căsătorie, trebuia să trimită doi starosti acasă la familia fetei pentru a cere, în numele tânărului, mâna fetei.

În diferite zone ale României există mai multe denumiri ale acestui obicei, de exemplu : în zona Moldovei se numea ” stărostire”, în Ialomița era numit ” cerere”, în zona Oltului se numea ”trimisu cu plosca”, în zona Bucovinei se numea ”pețire”, în Transilvania, trimișii erau numiți ” vorbitori ( grăitori)”, iar dacă erau femei, o denumire întâlnită în satul Șchei, le numea ”voatre”.

De obicei, erau aleși doi starosi de către tânărul care vroia să se însoare și aceștia erau aleși în funcție de calitățile lor oratorice și alte calități pentru a-și îndeplini bine rolul. Tânărul le dădea acestora o ” ploscă ” sau o sticlă cu vin sau rachiu ca să îi cinstească pe părinții fetei, iar în unele zone, sticla era ascunsă până ce intrau în casă cei doi starosti și scoasă pentru ca familia să înțeleagă intențiile și scopul celor doi.

Starostii erau cei care purtau dialogul cu familia fetei întimp ce serveau împreună cu familia băutura trimisă de tânăr, alegându-și cuvintele deosebite pentru exprimarea propunerii de pețire și de obicei existau două reacții din partea familiei, fie prezentau interes și doreau ca fata lor să se mărite cu acel băiat, mai ales dacă era din satul lor, fie nu erau de acord cu această propunere și amânau să dea un raspuns.

Mai mult, în situația în care,fata nu era de acord cu propunerea starostilor, ieșea din casă, ca un semn îndreptat spre familie, după care starostii plecau, în timp ce , dacă, atât fata, cât și familia acesteia era de acord cu nunta, trimișii erau invitați la o gustare, iar plosca rămțnea la familia fetei.

În alte zone, precum Maramureșul, pe lângă ploscă, pețitorii aduceau fetei un măr cu bani noi din partea tânărului, iar dacă fata îl accepta însemna că este de acord cu propunerea,iar dacă nu mărul era înapoiat tânărului, în timp ce, în Bucovina, obiceiul spunea cp după ce bea și fata din plosca, putea să pună o bucată de lemn dintr-un jug pentru ca viitorii miri să fie de nedespărțit.

” Cu timpul, nu s-a mai recurs la acest obicei în zonele menționate, ci s-a trecut direct la episodul pețitului care in multe privințe este asemănător; are același ritual.”

Pețirea.

Prezent atât în prima parte , cât și în a doua parte a secolului XIX în toată țara, acest obicei este asemănător cu starostia și era considerat un obicei important în pregătirea nunții.

Spre deosebire de starostie, dacă părintii fetei erau de acord cu nunta urma ”pețirea formală”, când feciorul împreună cu părinții lui, custarostii, cu câțiva membrii ai familiei și cu niște lăutari mergeau la casa fetei pentru a pune la cale detaliile pentru nuntă.

În mai multe zone, exista un mic joc practicat între cele doua familii care, începea o data ce starostele prezenta din nou intențiile băiatului, acesta prezentândui-se până la venirea fetei înca 3 personaje femiline: bunica fetei, mama acesteia și o servitoare, pe care băiatul le refuză în cautarea miresei lui. Între timp fata era ascunsă în altă odaie, îmbrăcată în haine de sărbătoare, iar la venire ea este întrebată din nou dacă este de acord cu nunta. Dacă raspunsul este pozitiv, familiile viitorilor miri iau masa împreună, după care discută despre nunta tinerilor.

Un chestionar folcloric a scos la iveală faptul că, în anumite, zone există zile în care nu se merge la pețit, întrucât sunt considerate zile neprielnice, în Vâlcea nu se pețeste în zilele de marți și sâmbătă, în timp ce în zonele Banatului pețirea nu se face în zilele de miercuri și vineri.

În etape pețirii se mai obișnuiește ca tinerii să își facă un cador reciproc, feciorul cel mai adesea îî oferă fetei câteva monede sau un galben, iar fata o batistă brodată sau o basma.

Practica pețitului prezintă anumite diferențe, în sensul că în anumite zone, tinerii au mai multe întâlniri pentru a se cunoște, iar când se înteleg începe logodna, în Transilvania, tinerii stabileau cu părinții o zi pentru pețit și apoi, în ziua respectivă, familiile se întâlneau la fată acasă, însă ambele familii contribuiau cu câte ceva pentru ca totul să iasă bine. Tot în Transilvania, unii tineri mergeau împreună cu doi oameni la pețire și discutau cu fata și cu familia acesteia, în timp ce în Munții Apuseni nu se făcea deloc starostie, ci doar pețire.

Pețirea într-o comună străină se făcea împreună cu o rudă a tânărului, dar și cu ajutorul unui vecin sau cunoscut al familiei fetei, care îl ajuta pe tânăr să poată purta o dicuție cu aceasta, iar dacă raspunsul era favorabil mergeau cu toții acasă la fata și luau o gustare, înțelegându-se pentru căsătorie.

”După începutul secolului al XX-lea, ceremonialul de pețire a evoluat și s-au propus înnoiri în unele privințe, îndeosebi în ceea ce privește pregătirea materială și ritualul, fiind adaptate vieții tradiționale de la noi. Apar mai conturate versiunile regionale, cu elemente de datină specifice, mai variate, în care constante au rămas actul sine și consensul familiilor pețitoare.”

”În unele sate, pețitul s-a contopit cu starostia, facându-se deodată, ca un singur obicei, de unde și numele pe care-ș întțlnim de starostie.”

”În vremea noastră, pețirea se face în satele moldovenești și mai direct, fără ritualul de tradiție. Nu se mai discuta în același fel despre zestre, sau ca fata și feciorul să fie cu stare. Important e să se placă și să aibp un serviciu.

În zonele mai conservatoare, ceremonialul tradițional s-a păstrat până în ultimele decenii, cu toate înnoirile care s-au produs. ”

Pe vedere.

Obicei prezent și la sfârșitul decolului al XIX-lea, este o tradiție întâlnită în satele românești, valabilă de obicei, atunci când tinerii locuiau in sate diferite. Se obișnuia ca după pețire, familia fetei sp meargă acasă la băiat, să îi cunoască familia, neamul, starea materialp, pentru a nu lua o decizie pripită în ceea ce privește nunta.

Dacă cele descrise de starostii nu coincideau cu ceea ce găseau, observau în familia, gospodăria sau comportamentul tânărului, familia fetei îsi exprima dezacordul în privința căsătoriei, în timp ce, dacă părinții fetei erau plăcut impresionați și mulțumiși sau încântați, erau cinstiți cu băutură și o gustare, în casa familiei băiatului.

Acest obicei diferă în funcție de zonele țării, ănsă s-a păstrat în aceeași formă în secolul XX, rămânând totuși ca o etapă diferită față de cea a pețitului și a devenit tot mai frecvent la mijlocului secolului al XX-lea în zona Transilvaniei.

Obiceiul se mai practică și în zilele noaste atunci când tânărul care vrea să se căsătorească își alege p fata dintr-un alt sat față de cel în care locuielte, dar nu mai este un obicei de a merge la familia tânărului pentru a vedea gospodăria. Aceste informări nu se mai fac în mod direct, ci doar se trimit anumite persoane să cerceteze detaliile legate de familia tânarului.

Așezarea și zestrea.

În traditia românească de nuntă, tinerii primesc de fa familii anumite bunuri, numite zestre, ca oformp de sprijin în vederea acoperirii nevoilor noii familii. Având în vedere ca ambele familii trebuie să continue să sprijine noua familie cele doua familii trebuiau sp negocieze ăntre ele pentru a găsi cea mai bună formă de sprijin, ținându-se cont și de posibilitatea lor financiaro.

În general, noțiunea de zestre este cel mai des asociată cu bunurile pe care le primește fata de la familia ei, întrucât se obișnuia ca fata să se mute în casa mirelui, devenind casa viitoarei familii.

”La sfârșitul secolului ai XIX-șea, obiceiul se numea așezarea sau legătură, învoire, tocmeală. Când așezarea se făcea la pețire, avăa loc la părinții fetei, iar când se făcea mersul ”pe vedere”, avea loc la părinții tânărului”

În trecut, familiile bogate aveau întocmită o foaie de zestre, adicp un fel de listă cu bunurile de dat ca zestre, iar practica aceasta s-a păstrat până la începutul secolului XX. Pe această foaie de zestre erau trecute lucrurile de valoare ale familiei, pe care se iscăleau la sfârșit părinții tânărului sau tinerei și martorii prezenți la întocmirea acestui document. Aceasta foaie se citea la nuntă, în auzul tuturor, pentru a știi ce a primit fata de la părinții săi, dacă zestrea era bogată se spunea că fata este ”bine înzestrată”, în timp ce dacă zestrea era pulină se considera că fata este ”rău înzestrată”, ceea ce atrâgea critici din partea participanților, mai ales atunci cșnd părinții aveau destule posibilități.

Începând cu secolul XX, așezarea nu s-a mai fpcut separat. ”Treptat forma aceasta a dispărut, înțelegerea asupra zestrei făcându-se la peșite, tocmeala sau chiar logodna.”

Zestrea este unul din factorii care au periclitat relațiile maritale, întrucșt a întărit și mai tare diferențele dintre familiile avute, facându-le pe fetele mai sărace sâ întâmpine dificultăți în a-și găsi un soț.

”În vremea noastră, conceplia despre zestre a evoluat spre o forma modernă, Mai întâi, tinerii nu concep lipsa zestrei ca un impediment la relația de căsătorie, ei bazându-se pe pregătirea, serviciul și venitul viitorului soț ( soție). Se mai sau și unele lucruri de zestre, mai rar vite, pămțnt, lucruri pentru casă. De obicei, se dau bani, aparate casnice, iar unde părinții sunt mai înstăriți, mașinp, casă, etc.”

Rapirea fetei.

Acest obicei există și în perioada modernă și în cea contemporană, atât în tradiția românească, cât și în ca europeană, desfășurându-se în aceeași formă ca în trecut.

În Moldova, după scrierile lui W. De Kotzebue, ” răpirea aceasta nu e lucru rar la țară și a intrat astfel ăn obicei, încât nu se mai miră nimeni. Fără îndoială că trebuie să se învoiască fata ca s-o fure, altfel ar fi lucru greu din pricina pumnilor celor zdraveni cu care a înzestrat-o Dumnezeu pe fata românului. Dacă izbutesc îndrăgostișii sp scape o noapte ăntreagă de tatăl înfuriat, atunci răsăritul soarelui luminează de regulă împăciunea.”

Simion Florea Marian, descria 3 situașii în care avea loc răpirea: prima situație, tinerii leacă împreunp pentru a se cununa, fără ca părinții sp știe, în al doilea caz fata este răpită, fără știrea părinților, acest caz întâmplându-se atunci când tânărul îndrăgostit nu poate să obțină mână fetei datoritp refuzului familiei și a treia situație, în care tinerii pleacă de bună voie amândoi, cu știrea părinților sau cel puțin a mamaei, numită și ”răpire închipuită”. ”

În trecut, românii au criticat acest obicei de răpire a fetelor, considerându-l o rușine, însă au existat și forme mai speciale ale acestui obicei, în satul Pufești, unde fiecare tânăr își fura nevasta, fără o explicație anume, motivând că ”așa au apucat din bătrâni.”

În secolul XX s-a menținut acest obicei cu aceeasi intensitate, însă nu a mai fost menționat de folclorilti fiind considerat un obicei secundar, iar în ziua de astăzi, atunci când familia se opune, nu se mai fură fata, ci tinerii pleacă împreunp și înceă să-și construiască viața și se căsătoresc fărp a mai ține seama de dorințele familiei.

Forme magice de ghicire a sorții.

Datorită importanței căsătoriei în viața tinerilor, există câteva mențiuni în istoria românească despre încercări de a afla soarta și de a o influența prin magie.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în tansilvania, prin Sălaj și împrejurimile Șomecușei Mari, mama miresei, înainte de logodnă sau în ajunul cununiei, chema pe bătrânele cele mai iscusite în ale descântecelor și vrăjilor și acestea o descântau pe mireasă de deochi. Apoi, îi dădeau acesteia să bea din apa cea descântată și să se ude pe frunte și în moalele capului.

O altă influență a comportamentului premarital era reprezentată de superstiții, crezându-se că ” în funcție de cum va fi vremea în ziua nunții, așa va fi și viața tinerilor: dacă vremea e ploioasă, viața va fi mănoasă, dacă vremea e senină, va fi și viața lor senină, iar dacă e viforoasă sau furtunoasă, viața lor va fi tot așa.”

Alte superstiții spun că ” feciorii să nu mănânce din oală, că le plouă la nuntă”, în timp ce unele fete doritoare să afle cum le va fi soarta încercau să ghicească în ”pascalii”.

” Tradițiile magice și superstițioase în legătură cu nunta s-au menținut până la jumătatea secolului al XX-lea, când formele magice au început să fie tot mai puțin cunoscute și, ca urmare, au dispărut din viața tradițională. Au mai rămas să dăinuie, până în vremea noastră unele dintre credințele superstițioase care, înrădăcinate în popor, constituie adevărate auspicii, de care ar depinde bunul mers al ceremonialului și în continuare al căsătoriei.”

Logodna sau încredințarea.

” Cuvântul logodnă a fost inspirat din ritualul bisericesc, care, la rândul lui, l-a primit din limba slavonă, de la logodiții, care înseamnă a conveni, a se învoi, aici ” a se angaja solemn pentru o căsătorie viitoare”. ”

În perioada modernă, obiceiurile logodnei erau diferite de cele de la pețire, în majoritatea zilelor ținându-se cont de faptul că, după tradiție, nu se ținea joia sau sâmbăta.

De regulă, acest eveniment avea loc la casa miresei, împreună cu familiilor celor doi miri, fata fiind ascunsă și încuiată în casă. La casa miresei, după ce ” colăceriul ” rostea o orație, părinții fetei deschideau ușile și îi pofteau înăuntru.

Alți părinți nu încuiau ușile, ci ieșeau în întâmpinare, și îi pofteau în casă, în timp ce fata se ascundea. Întrebând de fată, se relua scena de la pețire când în fața tânărului se înfățișau cele 3 personaje feminine ale familiei și apoi abea, venea și fata.

În unele locuri, mirii se așezau în capul mesei, după care începea ritualul. Cei doi avea în față un vas cu grâu în care băiatul trebuia să pună câțiva bănuți de argint, iar fata batista, și apoi, o dată cu strigătele rudelor, să scoată din acel blid ceea ce a pus partenerul. După aceea, obiceiul era ca să se arunce cu o parte din grâu peste oaspeți, iar în restul de grâu se păstra până după cununie, iar năframa era dată socrului, alături de trăistuța și căciula tânărului, care era dată la rândul său fetei. Fata trebuia să coasă naframa pe cureaua trăistuței, iar la căciulă să coasă o pană, o floare, sp i-o dea tatălui ei și de la acesta să ajungă înapoi la mire.

În alte zone, ceremonia logodnei era oficiată de un bătrân care, punea inelele tinerilor pe marginile unei farfurii cu grâu sau orez și învârtea farfuria, schimbând poziția inelelor, le punea pe degetele mirilor și apoi avea loc o masă festivă.

În alte zone se obișnuia ca după logodnă tânărul să iasă afară din casă și să tragă câteva focuri de armă, anunțând prin acest gest sătenii despre faptul că s-a logodit.

În alte locuri, logodna se oficia fie la biserică, fie acasă la mireasă, dar cu participarea preotului care, îi întreba pe fiecare dintre tineri dacă este de acord și vor să se căsătorească, iar dacă unul dintre ei nu era de acord, logodna nu mai avea loc.

Există și un alt obicei care a fost destul de frecvent întâlnit în țara noastră, în care ritualul era mai dezvoltat, preotul trebuind ca înainte de oficiere să cerceteze detalii despre viața tinerilor, să realizeze spovedania și să îi întrebe pe amândoi dacă logodna este voia lor sau a altor persoane. Desigur au existat de-a lungul timpului și alte obiecte ce se ofereau cu încărcătura simbolică, bani,cămașă, prosopul etc.

”În secolul al XX-lea, ceremonialul de logodnă a păstrat, la început, vechile obiceiuri dar, cu timpul, a evoluat către o structură influențată de concepțiile moderne, care i-au afectat stilul tradițional. Din informațiile culese pe teren și aflate în arhivle de folclor s-au produs schimbări în toate provinciile românești.”

În funcție de zona țării ritualul logodnei s-a păstrat sau a suferit modificări, devenind mai simplu, în unele zone tinerii făcând schimb de inele, în alte zone preotul fiind cel care le dădea inelele, în timp ce uneori se discuta despre zestre sau, în alte zone, ceremonia având perioade diferite ca timp în care se oficia.

Desfacerea logodnei.

Desfacerea logodnei este o practică veche care, de-a lungul timpului, a cunoscut forme variate și care avea loc atunci când tinerii constatau că nu au făcut o alegere bună sau există diverse motive pentru care nu mai vor să se căsătorească.

” La sfârșitul secolului al XIX-lea, când unul dintre miri voia să desfacă logodna, trimitea un staroste la casa celuilalt, dându-i ” semnele de încredințare” să le restituie părinților, cu o formulă de scuzare pentru că cei ce l-au trimis s-a răzgândit. Gazdele primeau obiectele de la staroste și răspundeau cam așa: ” Nu face nemic, dacă n-a fost de la Dumnezeu să fie …”.”

În mai toate zonele în care se desfăcea logodna, se considerp cp cel care s-a răzgândit i-a create fetei sau băiatului un rejudiciu sau o mare ofernsă și trebuia să despăgubească cealaltă familie, în bani.

” Mai târziu, defacerea logodnei se întâlnea în mod frecvent în sate, modalitatea fiindc, după împrejurări, aproape asemănătoare. De regulă, se trimieau printr-o persoană anume, obiectele făcute ca daruri de logodnă. Despăgubirea în bani însă a ieșit din obicei și nu se dă nici astăzi, când desfacerile nu sunt deloc rare.”

II.1.2.Tradițiile la pregatirea nunții.

Pregătirile pentru nuntă, premergătoare logodnei, au constituit o perioadă importantă la români, întrucât căsătoria implica multe eforturi de organizare, dar și participarea familiilor mirilor, dar și a comunității.

Personajele nunții.

În tradiția românească pe lângu miri, cei mai importanți actori, fără de care nu se poate pregăti nunta, mai există o serie de personaje a căror participare este importantă: nașii, numiți ” nunii mari ” sau dacă tinerii aveau două perechi de nași, a doua pereche păstra denumirea de ” nunii mici”; vorniceii, cei carte îi ajutau pe tinerii miri; starostele; stolnicii si stolnicesele, cei care ajutau la îndeplinirea treburilor de nuntă, în funcțiie de cererile socrului mare; colțunarii sau colțunăresele, care aveau grijă de încălțămintea și îmbrăcămintea socrilor și a miresei; vătăjițele, nevestele tinere, istețe și glumețe, care îndeplineau mai multe funcții.

Mai existau de asemenea: druștele, ca și vorniceii, care alcătuiau suita miresei și erau cele care aveau mult de lucru, în special pentru mire, de obicei, acestea se alegeau din rudele apropiate tânărului; ”cumnatul de mână” era omul de încredere care se ocupa de rude, de mireasă și de tot ceea ce aveau nevoie mirii; ” fratele de ginere” sau ” fratele de mână”și uneori cazuri de soră a miresei, cu rol de a schimba căciula sa cu a ginerelui și de a conduce colăcerii sau conăcarii, tinerii ce alcătuiau suita mirelui. Alte persoane participante la nuntă erau: tarisfatul, asistentul nașului; stegarii; pocânzeii, rudele mmiresei care aduceau daruri; pozânzeicele, însoțitoarele miresei până la sfârșitul nunții; lăutarii; bucătărițele; cavalerii de onoare și alte persoane a căroa ajutor era necesar pentru a duce până la capăt organiizarea nunții.

Pregătirea costumelor de nuntă ( croitul)

” În tradiția nunții, pregătirea costumelor ceremoniale a rămas o preocupare până în vremea noastră, încadrată în datini speficice, care au păstrat multă vreme cutumele vechi … La sfârșitul desolului al XIX-lea, acestea se pregăteau la casa miresei, în săptămânile de la logodnă și până la nuntă.”

Obieciul românesc era ca mireasa să croiască o cămașă mirelui pâmă la logodnă, după care aceasta se ocupa și de restul cămășilot, însă în multe din zonele românești, toate aceste lucruri de făceau după logodnă.

Datorită faptului că era o muncă de lungă durată și miresei îi era foarte greu să se ocupe de toate hainele, ale mirelui, dar și ale socrilor, seara organiza împreună cu fetele și nevestele tinere, ca un fel de șezătoare ca să o ajute la cusur. La aceste șezători fetele cântau uneori cântece de nuntă, iar uneori venea și mirele în vizită și le cinstea. Cântecele aveau motivații de nuntă, în funcție de situația și relația mirilor.

Cămașa mirelui era cea care obiceiul spunea că trebuie cusută de mireasă, în timp ce, pentru celelalte cămăși, se cerea sprijinul fetelor, iar în funcție de regiune, modelele costumelor erau diferite, respectându-se diversitatea motivelor și tradițiilor regionale. În diverse zone, cămașa putea fi cumpărată de la oraș și uneori, după nuntă, se dăruia sau au fost cazuri când cămașa miresei se lucra de femeile cele mai pricepute din sat.

”Astăzi însă, influența stilului de oraș este peste tot și aceasta a dus la înlocuirea costumului tradițional cu cel lucrat în croitorie. Astfel, nu se mai face costumul de nuntă ca altă dată, iar momentul însuși a ieșit din ceremonial.”

Podoabele și însemnele de nuntă.

Pe lângă costumul de nuntă există o serie variată de elemente cu care se împodobesc nuntașii, care au semnificații, simbolice și care sunt specifice sărbătorii de nuntă românești.

Printre cele mai frecvente podoabe sunt prezente floarea de mire și cununa miresei, care se purtau chiar după logodna, însp există locuri în care mirele purta o pană de păun rinsă în pălărie și avea un brâu pe care erau inserați diverși bănuți.

În alte zone, în primele decenii ale secolului XX, se purta o coroniță făcută fie din flori artificiale și naturale, spice de grâu și alte ierburi, dar și mărgele, în alte zone se purtau mărgele la pălărie sau o pană de păun la clopot, pe când în unele ărți, floarea mirelui se prindea pe o batistă cusută sau cu o fundă din beteală.

” Podoaba tradițională de mire s-a menținut în formele descrise până la mijlocul secolului al XX-lea, când s-au produs unele schimbări, în sensul că, s-a generalizat floarea artificială de târg, pusă cu mai puține accesorii.

În vremea noastră, floarea se poartă mai ales în piept, uneori pusă pe o batistă, cu adaus de beteașă și chiar cu o bancnotă mai de valoare prinsp lângă floare.”

Cununa este considerată principașa podoabă a miresei, iar ea a avut diferite forme și variații ăn funcție de regiune: unele erau făcue din bănuți de aur și argint, altele din flori naturale, altele aveau și voal atașat, în unele zone se purtau flori artificiale cu voal sau catifea neagră, în alte zone se purta doar voal și multă beteală sau o cununiță din flori de hârtie sau o altă variantă era de a ămpodobi cununa cu mărgele.

”Un obicei introdus mai nou la sate este ca mireasa să poarte în mână un buchet de flori, după moda orășenească. O vreme, până în ultimii ani, s-au folosit în acest scop flori naturale, de sezon. Acum buchetele se cumpără o dată cu rochia de mirească, cununa și voalul, constituind un obiect de recuzită modern, de aceeași semnificație ( este tot florală) ca și cununa.”

Obiceiul de a pune flori altor personaje din cadrul nunții este o tradiție acceptată mai nou la români.

”Astăzi, obiceiul de a pune floare s-a extins, în unele locuri la toți nuntașii, însă folosindu-se flori mai mici, gestul fiind ca o formă de atenție față de cei ce iau parte la ceremonie.”

În anumite regiuni, mireasa purta o salbă, fie făcută din bănuți de argint, fie din mărgele, flori sau cruci.

O altă tradiție întânită de obicei în sudul țării este legată de bradul de nuntă, împodobit, adus în geneal de ginere și în jurul căruia jucau fetele și băieții.

Rolul bradului avea ca semnificație ”sfârșitul juneței; onoarea nunții; feciorie curată; … se folosea cu credința ca tinerii să stea verzi ca bradul și să nu se îmbolnăvească, precum nu dă bradul stricăciune”.

În unele părți, bradul era adus de cumnatul de mână sau un vornic la biserică, în alte părți se aducea numai la prima căsătorie, în altele se foloseau și brazi care se puneau la casele mirilor și uneori la biserică, cu o zi înainte de nuntă, pe când, în alte părți, se puneau brazi la carul de nuntă al miresei, iar la celelalte care ale nuntașilor se unea beteală.

O formă mai rară a acestui obicei, a fost întânită în Bucovina, unde familiile bogate puneau brăduți verzi pe drumul de la casa lor și până la biserică.

” În secolul al XX-lea, s-au folosit brazi la nuntă în toate provinciile românești, datina fiind, cum atestă informațiile culese pe teren la începutul secolului, chiar mai răspânditp decât o menționau datele anterioare. Formele de practicare au rămas însă, în esență, aceleași, fiind cu variații doar după zonă. ”

Împodobirea bradului se făcea de regulă de către tinerii care mergeau la mireasă acasă, de obicei împodobindu-se unsingur brad, cel care era dus la bisericpă și nu și cei care erau puși la casa mirelui, iar această tradiție era completată cu o masă festivă, în cadrul unuei petreceri, la care uneori participau și diferiți muzicieni. La această festivitate se juca ”hora bradului” sau ”nuneasca”, iar atunci când trebuia dus bradul la biserică, acesta era dus cu alai și multe strigături, iar după nuntă, bradul era adus cel mai frecvent la casa miresei.

Obiceiuri din alte zone vorbesc despre tradiția bradului ca făcându-se în ziua de dinaintea nunții, de regulă sâmbăta și povestesc ca, bradul, era adus de băieți din pădure, iar fetele îl împodobeau cu ghirlande de hârtie, cu panglici, flori de lână,clopoței etc.

”Pomul de nuntă. În unele părți s-a îndătinat a se face un pom de ceremonie, obiceiul fiind atestat pe la începutul secolului al XX-lea, deși credem că este mai vechi. În sudul țării se întâlnește numai le Stejaru, în județul Tulcea. O informație locală spune că se aducea ”un pom verde, așa era obiceiul. [ Îl pregătea]o rudă a mirelui, cu o zi înainte de nuntă”. Pomul se așeza la poartă, unde rămânea până după nuntă, când se usca”.

Această datină are interpretări și moduri diverse, în unele locuri se făcea de către miri, ăn altele de către nași, în altele de către stegari, uneori era împodobit cu turte, colaci, fructe, iar cel făcut de miri și alți tineri trebuia să conțină o cămașă pentru naș și cizme și papuci pentru nașă. În moldova, acest obicei se făcea cu mărul de nuntă, o crenguță din acesta era legată cu o batistă albă și purtată de vornic în fața alaiului, iar după era ținută împreună cu voalul miresei,lângă icoane, până la finalul nunții, când nu se mai păstra.

” De o vreme, nu se mai face pom la nuntă, decât în zonele cele mai tradiționale, vechea semnificație de vrednicie pe care s-a întemeiat datina însă a dispărut și, ca urmare, pomul a rămas un simplu element de recuzită, fiind adaptat ceremonialului.”

Un alt obicei caracteristic sfârșitului sexolului XIX este steagul preluat de la popoarele slave, care se făcea de cele mai multe ori cu 2-3 zile înainte de nuntă sau în alte zone, însă mai rar, dimineața în ziuacununiei.

Cele mai importante culori folosite la acesta erau roșu, galben și albastru, steagul fiind făcut din năfrămi cusute una peste alta. În vârful steagului era pusă o cruce formată din lemn, punându-se totodată spice de grâu și alte flori de la mireasă, uneori ornându-se cu colaci și clopoței.

În alte zone această podoabă era făcută de stegar, iar împodobirea se făcea și cu alte obiecte și materiale specifice, de la panglici, clopoței, flori de iarnă, zurgălăi,cordeluțe de mătase, ghirlande de flori, etc.

În funcție de zone și de tradiții steagul de nuntă era făcut ori cu o săptămână înainte, ori în alte zile sau în dimineața nunți, forma și elementele lui fiind diferite în funcție de locul și tradiția fiecărei regiuni, în timp ce rolul său a fost la fel de variat, întrucât în unelle zone steagul era plimbat la miri acasă, la biserică și apoi din nou la mire, în timp ce în alte zone steagul era păzit fiindcă obiceiul spunea că dacă era furat,nașul, stegarul sau uneori mirele trebuia ă facă o cinste celui ce l-a furat.

” Tradiția steagului s-a păstrat până mai târziu, după jumătatea secolului al XX-lea, acesta fiind, mai frecvent, un element de podoabă, specific la nunțile țărănești transilvane…”

” Acum, steagul nu se mai întâlnește peste tot, tradiția lui fiind influențată negativ de stilul modern adoptat frecvent la sate. Ca urmare, este reprezentat, de multe ori, doar simbolic, sau nu se mai face, ceea ce simplifică și partea de ritual aferentă acestui moment din ceremonial.”

Pregătirea mâncării. Cernutul și colacii de nuntă.

Pregătirea, gătirea și servirea bucatelor tradiționale de nuntă, la sfârșitul secolului XIX se făcea acasă la socri, iar ca un ajutor pentru a reuși să fie gata la timp mirii apelau la diferite femei din rândul neamurilor, dar și la femeile mai pricepute din sat.

De cele mai multe ori această pregătire începea cu câteva zile înainte, gospodarii tăiau porci și găini pentru această festivitate, însă printre primele bucate gătite erau cozonacii, pâinea, colacii, turtițele, plăcintele, apoi ciupercile, sarmalele, găluștele, răciturile și alte bucate alese.

De mare importanță la tradiția nunții erau bucatele ce se coceau, ritualul dinaintea coacerii fiind ” cernutul făinii”, care se făcea de obicei ăn ziua de luni, numită și ”ziua cernutului”.

” În Moldova, unde băețelu , călare pe șea toarnă făina în sita cea de deasupra, se aleg trei fete cu mamă și tată, ai căror părinți să nu fie priminiți, fiecare luând câte o sită, o cern una deasupra alteia ș-așa de binișor, ca nu cumva să se ciocnească, căci atunci va fi sfadă și trai rău în casa tinerilor.”

” În sec. Al XX-lea, tradiția pregătirii bucatelor de nuntă s-a menținut, la fel de bine, în toate zonele și chiar a evoluat spre un mod mai nou de aplicare, influențat de civișizația epocii. Informațiile notate în cursul cercetărilor efectuate de etnologi, în primele decenii ale secolului, ne dau date numeroase despre felurile de bucate folosite la nunțile românești de pretutindeni. Lista lor e lungă și cuprinde, în general după zone: de la supe, fripturi, sarmale, cârnați, caltaboș s.a până la plăcinte, cozonac, dulciuri de tot felul.

S-a făcut și se mai fac colacii de nuntă, folosiți la anumite momente de ceremonial. Tradiția din prima jumătate a secolului a ăstrat numiri diferite pentru ei, în toate provinciile.”

II.1.3.Obiceiurile din ziua de dinaintea nunții.

Chemarea.

Obicei ce datează din sec. XIX, chemarea era o datină asemănătoare în toate zonele țării și consta în faptul că, vorniceii mirelui, dar și cei ai miresei, plecau de la casele mirilor pentru a chema lumea la nuntă, de obicei începând cu personaje importante precum: socrii și nașii și până la sătenii mai săraci.

Ajunși la casa sătenilor, vornici trebuiau să îi invite la nuntă din partea mirilor pe stăpânii casei, printr-o orație specifică satului respectiv sau zonei, după care să-i servească din ploscă cu un pahar de vin sau de rachiu.

În alte zone cei desemnați cu chemarea se numeau chemători de mire, în alte locuri feciori de împărat, în alte zone la chemare mergea și mirele cu chemătorul.

” Obiceiul de a chema la nuntă în forma tradițională s-a menținut până în vremea noaastră. În deceniile de până după mijlocul secolului al XX-lea, se făcea tot de către vornici, vătăjei sau chemători, care, având însemne ( bețe cu năfrămi, flori la pălărie etc.) și plosca sau sticle cu băutură, umblau pe la casele celor vizati pentru a-i pofti la nuntă. Ca ritual, s-a păstrat cel menționat, cu formule protocolare și cinstirea gazdelor cu băutură. Însă, de la o vreme, nu s-au mai practicat orațiile lungi, în versuri, chemătorii folosind mai frecvent formulele scurte.”

În perioada 1929-1935, în Tara Oltului tradiția spune că, chemarea se făcea cu lăutari și dans, iar mirii primeau de la săteni prin vornici, diferite daruri: ” carne, slănină, lapte, pâine, păsări, colaci, verze etc.” și alte lucruri ce puteau fi folosite pentru pregătirea mesei festive de nuntă.

” Spre sfârșitul secolului, obiceiul chemării cu vornicei a decăzuut în toate părțile, aceștia prezentând tot mai puțină garanție în a-și face datoria cum trebuie. Ca urmare și numărul lor s-a redus semnificativ. Astăzi, se pun mai adesea 2-4 ”cavaleri de onoare”, care nu cheamă invitații, ci numai înspțesc pe miri pe parcursul ceremoniei. Pentru chemarea la nuntă, în unele sate, merg părinții mirilor cu băutură pe la rude și cunoscuți, în alte sate, se trimit învitații scrise, secvența aceasta fiind pe care de a urma modelul de la oraș.”

Scalda mirilor

Această tradiție descria ritualul conform căruia înainte sau chiar în ziua nunții, tinerii făceau o baie cu apă neîncepută și cu elemente simbolice menite sp le influențeze în bine viața lor, precum: bani de argint, lapte, miere, diferite flori, busuios etc.

” Într-o perioadă mai veche, probabil a existat și o formă de ceremonie care se petrecea cu această ocazie, scăldătoarea rituală fiind pomenitp de altfel și în basmele românești, precum și în tradițiile altor popoare: români, greci, hinduși. Evrei, ruși, albaneji etc. Cu timpul însă, scalda și-a pierdut caracterul ritual, astfel că în secolul al XIX-lea, scalda se practicp peste tot cam în același fel.”

Astăzi, acest obicei este considerat ca fiind o regulă generală și de bun simț, fiind un mod individual de pregătire a mirilor.

Bărbieritul

Ritualul de bărbierire a mirelui este un obicei foarte vechi care, de cele maimulte ori se realiza sâmbăta seara sau duminică dimineața, la care participau tineri și bărbați însurați.

Acest obicei era realizat de către un flăcău și la desfășurarea lui, ceilalți participanți cântau cântece triste care, adesea stârneau plânsul, numite și ”daoleală” sau ”cântec de jale”, vestind pierderea libertății, dar și povestind despre întâmplări sau probleme pe care le-ar putea întâmpina după căsătorie, de obicei, cele de care ar putea să sufere din cauza nevestei.

După bărbierit, mirele își punea hainele de nuntă, iar familia și rudele apropiate îl așezau după masă, în timp ce în alte zone, i se punea un colac învelit într-un prosop nou deasupra capului, trimis de mireasă, numit și ” prosopul bărbierului”, după care mirele il dădea flăcăului care l-a bărbierit și trebuia să facă daruri și lăutarilor.

Într-o altă zonă tradiția spunea că atunci când ” mirele era pregătit pentru bărbierit, i se punea un șervet înflorat la gât, i se stropea fața cu apă și vin roșu, semn al sănătății și bucuriei, apoi i se săpunea fața, în timp ce i se spunea sau chiar i se cânta de către lăutari cântecul mierelui la bărbierit.”

Acest obicei încă se mai practică în unele zone ca fiind un ritual mai deosebit care, și-a păstrat importanța, în timp ce, pentru unii a devenit o practică personașă, nemaifiind atât de ritualizată.

Gătirea miresei

Datina gătirii miresei se desfășăară de obicei, în același timp cu bărbieritul mirelui și este momentul în care druștele și alte fete o ajută pe mireasă să se pregătească pentru nuntă.

La cesct obicei, fetele participante îi cântă miresei cântece de jale și o ajută cu pieptănatul și împletitul părului, o ajută la îmbrăcatm îi pun salba și îi împletesc cununa.

”Mai târziu, în vremea noastră, obiceiul cununi din sâmbăta nunții s-a păstrat în zonele tradiționale, dar mai simplu, făcându-se gătirea miresei numai pentru ritualul din această zi.”

Ietăciunea mică

În secolul XIX se obișnuia ca mirii să-și ceară iertare de la părinșii lor înainte de cununie, mai ales atunci când, fata pleca de acasă în alt sat. Acest obicei descrie momentul ăn care fata se punea în genunchi în fața părinților șă cum un colăcer rostește o orație preluată ca o reluare de la iertarea din ziuna nunții, după care, de obicei părinții își binecuvântează copila, uneori folosind pâine și sare.

” În perioada următoare, iertarea s-a practicat în mod curent când fata pleca di casa părinților ei, dar în formă mai simplă, ea cerându-le singură iertare, iar părinții o sărutau și-i urau ca și acum, tot binele în viața.”

Schimburile

Obiceiul schimburilor face referire la darurile pe care și le fac reciproc mirii înainte de nuntă.

” În secolul al XIX-lea, obiceiul de a închina schimburile se ținea după iertăciune, când mirele era dintr-un sat cu mireasa, iar când ei nu erau din același sat, se ținea după conăcărie.”

Tradiția românească pornea printr-un vornicel trimis de mire la mireasa acasă care, era însărcinat de acesta pentru a duce darurile de nuntă pentru mireasă și alte lucruri care mirele considera că i-ar face plăcere alesei sale. Vornicelul pleca împreunp cu alți feciori și cu lăutari pentru a duce aceste daruri dar, o dată ajunși la casa miresei, vorniceii mirelui găseau poarta închisă de vorniceii miresei, iar după cțteva orații erau primiți în curte. Numiți și corăbierii mirelui, aceștia salută părinții fetei și după alte orații adresate miresei, îi dau acesteia darul de la mire, iar ca recompensă acesta era servit cu un ăahar de rachiu, în timp ce lăutarii cântau melodii vesele.

Același ritual, numai că îndreptat spre mire continuă, de astă dată, trimis prin vornicelul miresei, însă o practică destul de frecventă era ca vornicul mirelui să ducă darurile de la mireasă.

” Obiceiul schimburilor s-a păstrat și în secolul al XIX-lea fiind practicat în forma tradițională îndeosebi în Bucovina.”

” Acum, obiceiul schimburilor se face rareori, chiar in zona menționată, și nu mai are forma tradițională. De când nu se mai cos cămășile naționale pentru mire și pentru mireasă, darurile s-au schimbat. În același timp s-a redus și cadrul ceremonial, momentul fiind doar un prilej de a-și face mirii unele daruri mărunte, fără tirualul folcloric obișnuit.

În unele locuri din țară, momentul este un prilej de petrecere a mirelui din sat, la care articipă și dintre rudele familiei.”

g)Conăcăria

Acest obicei, păstrat până în a doua jumătate a sec. Al XIX-lea, avea loc numai atunci când mirii locuiau în sate diferite și presupunea ca mierele, însoțit de alți tineri să meargă acasă la mireasă și să o aducă în satul mirelui.

Datina spune că de obicei, vineri seara avea loc un fel de petrecere la mire acasă, cu fete și băieți, unde se dansa până la miezul nopții, iar a doua zi, mirele însoțit de tineri, plecau cu mulți cai, trăsuri, un car cu 4 boi și lăutari la casa fetei. În același timp și la casa miresei era petrecere, iar pentru mire și ceilalți feciri era pregătită o altă casă din vecinătate.

Ajunși în satul miresei, tânprul trimite doi conăcari la casa miresei care, prin orații, transmiteau gândurile și intențiile mirelui, cupă care celor doi li se puneau câte o naframă și împreună cu un însoțitor, trimis de mireasă, se întorc la mire, după care pornesc cu toții săre casa care le era pregătită.

O data ce masa era gata la asa fetei era trimis un mesager la mire care, îl invita pe el și pe nuntașii lui, în timp ce mirele trimitea înainte pe un vornicel cu daruri pentru mireasă.

Ajunși la casa miresei, mirele și nuntații săi dansau ca într-o confruntare cu nuntații miresei pentru a încerca să intre în casă, în timp ce nuntașii mieresi făceau tot posibilul pentru a-i opri. De cele mai multe ori mirele trimitea un vornicel după fată, însă era mai greu de ajuns la aceasta, întrucât nașul fetei punea câțiva oameni de bază să fie paznici.

Un alt obicei prezintă ca un mic duel între rudele mirilpr, un concurs de cai la care puteau să participe iar, dacă nu doreau trebuia să răscumpere fata pentru a o lua.

Alt obicei prezintă faptul că, după masă se aducea carul și trăsurile în care se încărca zestrea, iar nuntații mirelui încercau să ia cât mai repede lucrurile miresei și să le pună în trăsură, în timp ce două copile, numite ”cuscre” încercau sa-i respingă.

După multe încercări și multe negocieri, mirii își cereau iertare de la părinți și plecau.

” În perioada următoare conăcăria s-a păstrat aproape peste tot, fiind cunoscute mai multe variante locale.”

” În multe părți, conăcăria s-a făcut în ziuna nunții. De asemenea, s-a obișnuit a se face și când mireasa era din același sat cu mirele, fiind ritualul care marca luarea miresei de acasă, cum se mai întâlnește până astăzi.”

h)Vedrele.

Numită și vedrele, fedeleș sau mărgele această tradiție reprezintă petrecerile date la casa mirelui, în unele zone la nașul unuia dintre miri, în timp ce în alte zone aceste petreceri se făceau atât la mire, cât și la mireasă.

La aceste petreceri se obișnuia să participe rudele și alți nuntași, dar și tineri, care aduceau mirilor diverse daruri, de la animale, mâncăruri, băuturi etc.

” Datina de a face vedrele s-a păstrat în unele zone și în cursul secolului al XX-lea, fiind un moment de petrecere a tinerilor miri cu tovarășii lor de feciorie și respectiv, de fetie.”

” Acum momentul vedrelor este o simplă petrecere care se mai face uneori, când mirii voiesc să-și ia rămas bun în acest fel de la prietenii lor de tinerețe.

Punerea vârstei.

” Punerea vârstei înainte de cununie și tot grupul de scte care se face cu acest prilej are însă înțelesul că mirele își părăsește ceata de feciori în care a trăit până acum pentru a trece în rândul celor << așezați>>, adică a gospodarilor. Punerea vârstei înseamnă această despărțire, înțelesul acestui act de aici se desprinde; dar totodată este și semnul noii legături pe care omul o face prin cununie, când calitatea sa se schimbă cu adevărat.”

Acest obicei se desfășura la mireasă acasă, în ziua în care erau chemați de dimineață fetele și băieții la mire și mireasă acasă.

La mire acasă se confecționa steagul, după care avea loc o masă, unde tânărului mire și feciorilor lui le cântau lăutarii. După masă, mirele lua o sticlă cu vin și pornea cu ceilalți tineri la casa miresei pentru a lua parte la punerea vârstei. Aceștia erau aașteptați la casa miresei de socri și așezați la masă, timp în care mireasa și o verișoară a acesteia urmăreau să vadă unde își pune mirele pălăria.

În același timp, câțiva dintre tinerii cu care venise mirele amestecau pășăriile, iar când venea mireasa trebuia să poate un dialog cu invitații pentru a obține pălăria pe care o vroia. După pbșinerea pălăriei, aceasta trebuia să cpasa vârsta făcută din ornamente și să se întoarcă din nou la masă, aducând cu ea o nouă sticlă cu vin. Venind la masă, mirele glumește cu ea spunându-i că i-a găurit pălăria și râzând de ea, în timp ce alt fecior, prieten cu mirele, rostea o orație prin care îi spunea mirelui că ” Nu-i găurită,/ Că-i e foarte frumos împodobită / Cu floare frumoasă / De la cinstita ta mireasă … etc. ”

În final, mirele ia pășăria și o pune pe cap, după care era adusă mâncarea și lăudată prin diferite orații, toți cei prezenți luau masa împreună, după se jucau trei jocuri, urmând ca după toate acestea mirele și nuntașii săi să plece acasă.

” Obiceiul vârstei a existat până în vremea noastră, fiind legat de portul costumului tradițional de nuntă. De când costumul a fost înlocuit de cel modern de oraș, nu s-a mai purtat nici pălăria tradițională. Ca urmare nu s-a mai pus mirelui vârstă la pălărie, podoaba acestuia de nuntă fiind și aici floarea în piept.”

Venitu la oale.

Acest obicei se practica în Drăguș, în noaptea de sâmbătă spre duminică, când mâncarea se pregătea de către niște femei, numite sucăcioaie, venind întâi cele de la mire la mireasă și apoi invers. Datina avea două scopuri: primul, de a vedea dacă mâncarea este bună și cel de-al doilea, pentru a mai face încă o petrecere. Astfel. După miezul nopții, femeile de la mire, împreună cu un lăitar, câțiva tineri și câteva sticle de vin, plecau spre casa miresei.

Ajunși la mireasă acasă, lăutarul începe să cânte, iar cei din casă îi poftesc înăuntru și intrând, soacra mică îi chema în casă, mai întâi, pe cei mai bătrâni și pe sucăcioaie pentru a le pune la masă, în timp ce tinerii rămâneau afară pentru a cânta. După ce intrau în casă și tinerii, avea loc un joc în care musafirii trebuiau să fure câte ceva din casa oaspetilor, în timp ce gazdele să își păzească cât mai bine lucrurile.

După masă, mai ciocneau o dată, își umpleau sticlele aduse de la mire cu vin și plecau iar, abea după aceea, sucăcioaiele miresei se porneau spre casa mirelui.

Masa mică.

Datia aceasta prevedea o masă dată în sâmbăta de dinaintea nunți , în care, invitații erau serviți numai cu pâine și sare și primeau unul sau doua pahare de rachiu. Această practică avea de obiei lor după schimburi .” Dacă mirele era dintr-un sat cu mireasa, atunci masa se făcea acasă la mire, iar dacă mireasa era din alt sat, se făcea acasă la dânsa, când mirele mergea s-o ia și se ținea și conăcăria.”

Dacă masa avea loc la mireasă, după ce erau gata preparatele, familia trimitea un mesager care l invita pe mire și pe toți nuntașii la ei acasă. Ajunși în pas de joc la casa miresei, îîncepea un dans în care gazdele și nuntașii lor încercau să nu-i lase pe invitați în casă, iar dacă aceștia nu reușeau, nașul trebuia să le dea un dar celor pe care îi puseseră păzitori.

La finalul acestui joc se puneau la masă cu toții, un vornicel ținea o orație, după care era cinstit, iar toți se ospătau, ascultând cântecele lăutarilor.

Același obicei avea loc și la casa mirelui, însă după masa, toți participanții trebiau să se țină de mână și să înconjoare masa, după care să iasp afară din casă, conduși de vătăjelul care coordona dansul și ținea orații.

” Mai târiu, masa mică s-a făcut in Bucovina numai prin unele sate. De regulă, se făcea mai bogată, cu mâncare și băutură din belșug, dar nu numai la mireasă, cu pcazia luării ei de acasă de către mire. La fel se făcea în Moldova și în Muntenia. Partea folcloricp era mai redusă. Nu se mai întâlneau orații la masă,ci doar unele strigături la ”danț”. De un timp, obiceiul mesei nu se mai face decât prin Muntenia și atunci când mireasa este luată din alt sat.”

1.4. Ceremonialul din ziua nunții.

Toate pregătirile pentru nuntă de care am vorbit până în acest moment reprezintă bazele tradiției românești premergătoare desfășurării ceremonialului din ziua nunți. Astfel, voi continua să prezint tradițiile și obiceiurile specifice acestui ceremonial.

Gătirea mirilor.

Acest obicei nu este nou în tradiția românească, fiind o datină ce se făcea adesea în dimineața cununiei, în care mireasa era pregătită de druștele și de neamurile apropiate pentru ceremonia nunții. Gătirea se desfășura ărin pieptănarea părului miresei, împletirea cosițelor și prinderea unor cordeluțe în părul acesteia, la care cei prezenți cântau diferite cântece.

După aranjarea părului urma îmbrăcatul cu haine noi și punerea unui brâu de lână ” căruia îi fpceau un nou, pe care trebuia să-l dezlege numai bărbatul în patul nuăția; îi puneau apoi ” hobotul” pe umeri și salba la gât, acolo unde era obiceiul să se poarte salbă. ”

În continuare avea loc punerea cununei care era prinsă cu flori și încercarea de a o înveseli pe mireasa care pe tot parcusul acestor pregătiri plângea datorită emoțiilor și a regretului că părpsește fecioria pentru a deveni nevastă, prin cântece vesele.

Datina era ca după ce i se punea miresei cununa, aceasta să fie așezată de tatăl său după masă și apoi să urmeze o cinste, în care aceasta primea câte ceva și din partea socrilor, iar ca să fie cinstită ea trebuia să se prefacă că bea din paharul fiecăruia, umezindu-și buzele și mulțumind. Pe masă era punsă o franzelă acoperită de o batistă cusută frumos, iar în fiecare colț al mesei o solniță cu sare și câte un colac, alături de două sticle de rachiu. Obiceiul spune că, după nuntă, înainte ca mireasa să plece de acasă, aceasta îi oferea tatălui ei colacii și mai mai ei sarea, lua naframa și o punea sub brâu pentru a-și ștege fața după joc, în timp ce franzela o preea vornicelul.

Festivitatea continua cu șăutarii care cântau și cu vornicelul care, dansând, conducea mireasa pe drumul spre ieșirea din casă.

În același timp, obiceiul de gătire era prezent și la casa mirelui, care ajutat de druște, vornicei și alte neamuri, îmbrăca cămașa cusută de mireasă, alte haine noi, se așeza la masp, iar apoi era scos cu dansuri afară.

Următorul moment era marcat de ”iertăciune ”, un eveniment prezent la ambele case ale mirilor.

” La începutul sec. al XX-lea și în deceniile următoare, datinile de la pregătirea mirilor se păstrau peste tot cu caracterele vechi, nefiind încă afectate de influențele moderne. Datele culese din diferite zone atestă continuitatea formelor tradiționale, unele schimbări fiind semnalate ceva mai târziu.”

În unele zone se obișnuia ca mirii și să se întâlnească în dimineața cununiei, la biserică, iar după aceea, ca fiecare să meargă la casa lui pentru a se găti.

S-au remarcat schimbări de-a lungul timpului în ceea ce privește cununa care se punea pe capul miresei, începând a fi folosită tot mai des o coroniță, o diademă albă, ” împodobită cu mărgele și verdeață, numită ”munună”.

În alte zone, obiceiul era să se facă o masă la casa miresei, unde erau invitate fetele miresei și alte femei chemate la lucru, unde mâncând, mireasa le făcea diverse urări, în acest timp venind și niște femei cu daruri. După primirea darurilor, aceste femei erau și ele invitate la masa fetelor, în timp ce venea o altă femeie, chemată special și de obicei plătită, ce aducea cu ea un voal alb, după care ăncepea gătirea miresei.

” Mai de mult, fata îmbrăca pentru nuntă un cosrtum bătrânesc. După un timp, s-a adoptat costumul de săliște, devenit o modă aici, la începutul sec. al XX-lea.”

Obiceiul mai spunea că, în timpul în care mireasa era pregătită se cânta, de obicei de trei ori cântecul miresei , după care urmau cântece și jocuri, tot în număr de trei: ” o românească”, ” o învârtită” și apoi, din nou, ” o românească”.

” Variantele de tradiție mai nouă la gătirea mirilor exprimă, în general, asimilarea și de alte elemente în ceremonial, care unele fie au înlocuit dintre cele vechi, fie s-au îmbinat cu acestea în structuri contemporane diferite.”

” Cu timpul, după anii 1960, s-au produs schimbpri în ceea ce privește portul de mireasă. S-a folosit cămașa cu mâneci largi, din pânză fină de ” marchizet”, cusută peste tot cu motive naționale, catrința mai scurtă și pantofii de lac. La portul acesta se adaugă cununa cu ” șlaier” ( voal). Mai apoi, s-a adoptat tot mai frecvent rochia albă, iar pe cap purtând obișnuita cununa din flori artificiale sau o diademă, cu ” șlaier”, voaletă etc. cum se întâlnește până astăzi. În loc de Cântecul miresei,interpretata de femei pe versuri, melodia duioasa au început s-o cânte numai muzicanții, ca să plângă mireasa și femeile adunate, gândind că punerea cununei o desparte pe fată de frumusețea vieții de fetie.

În unele zone, schimbările s-au conturat în jurul aoptării cpstumului cumpărat, dar păstrându-se obiceiul de a cânta femeile cântecul miresei, în alte zoe în loc de acest cântec au loc chiuieli.

Până la jumatatea secolului XX, obiceiul era ca mireasa să poarte o cununiță cu două panglici, iar voalul se punea, după cununia religioasă, acasă la mireasă, înainte de a pleca la casa mirelui, în timp ce, începând cu a doua jumătate a secolului XX, acest obicei s-a generalizat, voalul purtându-se în ambele momente.

” În ultima vreme, episodul gătirii mirilor a ămbrăcat și forme mai moderne, Pentru pieptănat și aranjat părul. Mireasa merge frecvent la coafor sau se cheama o coafeză acasă. Apoi îmbrăcată cu rochie albă, împodobită cu cunună și voal, merge la cununie cu un buchet de flor în mână. La fel și mirele, nu mai poartă” tâmnir” la pălărie. Îmbrăcat, de regușă, în costum, i se pune doar floare ăîn piept.”

Iertaciunea

” În ziua nunții, înainte de a se porni la cununie, a fost obiceiul ca mirii să-și ceara iertăciune de la părinți. În sec. al XIX-lea, obiceiul se petrecera în două moduri: la fiecare dintre miri acasă, sau cu amândoi mirii, când mireasa a fost adusă din vreme la casa mirelui.

În situația când mireasa a fost adusă încă de sâmbăta acasă la mire, aici se făcea, duminică, după iertăciune.”

Obiceiul spune că în fața casei se puneau scaune pentru părinții mirilor și cele mai apropiate rude, se punea pe jos un covoraș tradițional, pe care se puneau în genunchie mirii pentru a căpăta binecuvântarea părinților. Lângă scaune, stătea un tânăr care spunea iertpciunea, urmată apoi de o urare, după care se pleca la biserică.

În alte zone, iertăciunile se făcea mai devreme, înainte de înconjorul mesei de trei ori, iar mireasa își cerea iertare de le toți cei prezenți, neamurilor și părinților sărutându-le mână, fraților și suratelor sărutându-le buzele, iar celorlalți cerându-le doar iertare. După momentul iertării și primirea binecuvântării, în unele părți nevestele cântau un cântec asemănptor cu cel numit cântecul miresei.

În același mod avea loc și momentul iertăciunii desfășurat la mire acasă.

” În secolul al XX-lea iertăciunea s-a păstrat cu ceremonialul obișnuit, până în vremea noastră … În unele părți, astăzi au dispărut colăcarii, de aceea și iertăciunea se făcea mai sumar, fără orații.”

Luarea miresei si plecarea la cununie

Acest obicei este asemănător cu cel al conăcăriei și este valabil, de obicei, atunci când mirii sunt din sate diferite iar, înaintea cununiei mireasa este luată de acasă cu alai.

Obiceiul era ca, după ce se cerea iertarea, nunta să portnească de la casa mirelui,oprindu-se la casa miresei, unde se rosteau orații și în unele zone se pregăteau doua care cu boi, ornate frumos, pentru a duce nunașii la biserică.

De cele mai multe ori , ajungând la casa miresei, nuntașii găseau poarta închisp, motiv pentru care se obișnuia să se trimită un colăcar înainte care să facă un schimb de orații și să pregătească terenul nuntașilor mirelui, pentru a putea intra în casa acesteia. O dată intrați, luau parte la câteva jocuri, cereau din nou fata, după care se porneau împreună spre biserică.

În alte zone, în casa miresei nu intra decât starostele mirelui, ceilalți nuntași așteptând afară, după care porneau cu toții spre biserică, în timp ce în alte zone, mirele cu alți feciori, luau steagul și lăutarii și mergeau la mireasă, țineau câteva orații și după multe încercări, se întâlneau mirii,” dăceau mâna unul cu celălalt și puneau mâna pe naframa de credință, În continuare, urma drumul până ce se întâlneau cu nașii și plecau cu toții la biserică.”

” Între credințele întâlnite la luarea miresei, una era aceea că mirele când venea la casa miresei, să se uite pe geam, iar ea printr-o salbă” ca să facă copii frumoși”. Alta: când pleca nunta la biserică pentru cununie, căuta să nu se întâlnească cu altă nuntă, ca să nu se vadă miresele, crezând, căci văzându-se, moare una dintre ele sau se despart căsătoriții.”

O altă credință era ca înainte de a pleca la cununie, miresei sp i se pună grâu sau pâine în panfof, crezând că-i va merge bine, iar după ce aceasta se urma în căruță, trebuia să rupă un colac în 4 și să lunce în patru locuri diferite. La fel, mirele trebuia sp dea de băut flăcăilor pentru a-i deschide poarta.

” Obiceiurile acestea s-au păstrat în majoritate și mai târziu. Doar puține s-au schimbat în perioada spre mijlocul secolului. De plidă, zestrea se lua sâmbăta seara și jucau la mireasă până duminică dimineața.”

Mai târziu, obiceiul spunea cp mireasa își lua zestrea de acasă, transportând-o în căruță, iar la ieșirea din casă unele fete se împotriveau și cereau plată, după care fiecare vătjel lua câte o pernă din zestrea miresei.

În alte zone, mireasa împreună cu nuntașii ei plecau separat de mire și cu ai săi nuntași și se întâlneau în fața bisericii. Mireasa lua cu ea la plecarea de acasă un colac pus la sân, în care era miere ” ca să ssie strângători ca stupu”.

În funcție de zonă există obiceiuri diferite și momente ale zilei sau zile diferite în care mireasa se lua de acasă, uneori acest lucru avea loc sâmbăta, alteori duminica, însă obiceiul cel mai frecvent din prima jumatate a sec XX spune că alaiul pleca de la mire la casa miresei, după care cu toți porneau spre cununie.

În alte zone era obiceiul ca mireasa să aducă apă în ziua nunții, în unele zone se obișnuia ca dimineața, împreună cu încă o persoană, aceasta să stropească în 4 părți și să o verse la picioarele nașilor, iar acasp sp îl stropească pe mire, pe nuntași și uneori bradul.

” După mijlocul sec. al XX-lea, în variantele de tradiție mai nouă, la luarea miresei s-au manifestat și tendințe moderne. În Bucovina, fenomenul a fost puțin mai vizibil pentru că, în unele zone s-au păstrat încă bine formele tradiționale. În alte părți, ceremonialul la acest moment a evoluat diferit în timp.”

În alte zone, după ierăciune se ornea spre nuntă în căruțe, în prima urca mirele, alături de tatăl lui și nașul mare, în ce-a de-a două urca mireasa cu druștele, iar în celelalte căruțe mergeau părinții, rudele apropiate și alți nuntași, în timp ce pe lângă căruța mirelui mergeau vătăjeii călare pe cai împodobiți de nuntă, alături de lăutari.

” În Transilvania, variantele de ceremonial la luarea miresei aveau, până prin anii 1960-1970, forme de tradiție mai puțin afectate de influențe moderne, în special, în zone mai conservatoare.”

În unele zone, porțile de la casa miresei erau legate până se ajungea la o înțelegere, în alte regiuni mirii plecau separat la cununie, în alte zone, după gătire, mirele trimitea o floare printr-un vornicel acasă la mireasă, mireasa îi trimitea înapoi o batistă, iar mirele trimitea colăcarii după mireasă, în alte zone mireasa era luată de două ori, înainte de cununie și după, în timp ce în alte zone se mergea după mireasă duminica, după masă.

” Un obicei era ca fetele, prietene ale miresei, înainte de a merge mireasa la cununie, să-și scrie numele pe talpa pantofilor acesteia. Se credea că ordinea în care au fost scrise fetele se vor mărita.”

” În perioada mai nouă, de pe la sfârșitul secolului al XX-lea, ceremonialul de la luarea miresei și plecarea la cununie și-a continuat existența cu unele schimbări mai evidente decât în trecut. De prin anii 1980, nu s-au mai pus călăreți ( sau călărași) la nuntă. În Bucovina, unde tradiția vătăjeilor călari era în mare cinste, s-a reluat de câteva ori în zona Câmpulungului, doar ca o reconstituire. În cele mai multe părți, alaiul a mers cu căruțele și foarte frecvent pe jos, mai ales vara. Acum se merge cu mașinișe.

De asemenea, s-au pierdut obiceiurile cu orații de la poarta miresei, la masă etc. Nu se mai face nici în Maramureș, nici în Bucovina ” nunta miresei”, la fel ” nunta mirelui”, acasă, înainte de cununie, secvențele acestea fiind astăzi fără ritual.Mirii pleacă acum de acasă după o scurtă iertăciune și alaiul cu nașii, alți nuntași se îndreaptă spre biserică, uneori chiar fără muzică ( aceasta fiind la local): Pe drum, mai mult se strigă și se chiuia.

În unele sate, s-a păstrat obiceiul ca feciorii să închidă calea miresei când pleacă la cununie, cerând ca mirele să plătească hulpea.”

Cununia.

”În perioada modernă și contemporană, obiceiurile la cununie au avut în centrul lor ceremonialul religios, care s-a desfășurat după ritualul obișnuit de cult la ” taina nunții”.

La sfârșitul sec al. XIX-lea, în biserică intrau miriiși cu ei nunii cei mari, care le țineau lumânările aprinse în tot timpl slujbei. În unele părți, n-aveau voie să intre rudele ( Hârșova) sau părinții ( Cobia ).”

În unele zone, obiceiul spunea ca mirii sa între cu pălăria, caciula, în biserică, în timp ce în alte părți stăteau cu capul descoperit sau și-l descoperau doar atunci când li se unea cununa.

Când intrau mirii n bisericp se așeza pe jos un covor sau o pânză, în unele zone tradiția spunea că mirii trebuia să pună doar piciorul drept pe acesta, iar cel ce punea primul piciorul conducea casa.

În alte zone, obiceiul spune că” mirii căutau să se calce unul pe altup pe picior. Cel care reușea aceasta mai întâi, se credea, la fel că va avea supremația și celalalt îi va fi supus.”

Sub covoraș se punea bănuțo, pe care mirii călcau cu semnificația că aceștia nu vor avere, ci își doresc să fie fericiți.

Cununia este un ritual ce avea loc după logodnă și care se făcea de obicei numai la oraș, purtându-se cununi de metal, în timp ce la sat acestea erau realizate de către rudele mirilor.

Cununile se făceau dintr-un cerc acoperit de lână colorată sau din crengușe de pomi roditori, din spice de grâu și flori de câmp, păstrându-se apoi lângă icoane.

” În legătuură cu cununile pe care le purtau mirii pe cap, existau mai multe credințe în popor. Mai întâi, cununa nu trebuia pusă oricum pe cap, o poziție nepotrivită fiind considerată un semn rău pentru viața tinerei perechi. De asemenea, trebuia păzită ca să nu cadă de pe cap, că altfel prevestea nenorocire.”

” La fel și pierderea inelului în ziua nunții era socotită ca atrage o soartă rea în viață.”

” Mirii, în timpul ceremoniei, stăteau descheiați la piept ” pentru a avea copii”, spune o tradiție, sau numai mireasa ” ca să fie liberă în traiul cu bărbatul.”

În unele locuri se aduceau în semn de omagiu colaci, un pom sau dulciuri, covrigi etc.

La un moment dat, preotul le dă mirilor un pahar de vin și o feliuță de pâine cu miere, ei trebuind să guste de trei ori, iar ”când se cântă ” Isaia dănțuiește…” și preotul cu mirii și nașii înconjurau masa, vorniceii aruncau prin biserică, dar mai ales asupra capetelor celor cununați, bani mărunți, nuci, alune și hainei uscat ” spre a arăta că prin aceasta pe de-o parte că tinerii cununați nu cer de la Dumnezeu, dătătorul de viață, decât timpuri roditoare de nuci, alune și hamei etc., iară pe de altă parte, că se leapădă de toate jocurile copilărești, având de aici înainte a se ocupa numai cu lucruri mai înalte și serioase.

În unele locuri, cât timp avea loc cununia, nuntașii jucau hore afară, aproape de biserică sau uneori se întreceau cu caii pe câmp, iar la sfârșitul cununiei, de obicei, mirii erau așteptați la ușă și luați într-un șir alături de alți feciori și druște, scoți în curtea biserici, unde se încingea o horă, după care cinsteau și erau cu toții poftiți la nuntă.

”În sec al XX-lea, la cununie s-au păstrat formele de datină în aspectul lor tradițional, ceremonialul religios fiind în esență același.”

” … La începutul sex. al XX-lea, se păstrau încă bine datinele la momentul religios. Se făcea ” legarea mâinilor mirilor cu o batistă, de obicei albă, înainte de punerea cununiilor pe cap”, ceea ce simboliza că ei au să trăiască împreună și unul pentru altul până la capătul vieții și se vor ajuta ăn toate împrejurimile. Pe capul mirilor se punea în cpntinuare sovonul ” ca simbol al fecioriei și al nevinovăției în care au trăit până aici”. Mai nou, sovonul și-a pierdut înțelesul inițial și e ” un material de rochie indiferent de culoare și desenele de pe el, pe care nașa îâ făcea cadou finei și care se prinde pe spatele mirilor când preotul le leagă mâinile cu batista.”

” De pe la mijlocul sec. al XX-lea, la cununie s-au înregistrat forme de tradiție de factură diferită: mai vechi și mai noi, ultimele fiind efectul schimbărilor apărute în timp … ”

În anumite sate ” se ducea un colac mare la biserică, numit ” colacul de cununie”. Se făcea ” în formă ătrată, la cât o jumătate de masă, decărat cu tot felul de forme din aluat, iar mai apoi împodobit cu flori de mușcată și frunze de tămâiță. Acest colac este plămădit de nașă în zilele de dinaintea nunții, iar la cununie era ținut deasupra capetelor mirilor, când se citea Evanghelia. Se credea că după cât de crescut și de rumen este acest colac, tot așa va fi și căsnicia celor doi.” După cununie, colacul era dăruit miresei, iar druștele o ajutau să-l ducă în casă.”

Începând din a doua jumătate a sex. XX, miresele purtau voal și la cununia religioasp, nu numai acasă, după cununie.

” O piesă de port specifică o constituiau zadiile. În vechime, mireasa purta la cununie patru zadii: una ăn față, o alta în spate, iar celelalte două pe părțile laterale. Acum, costumul acesta este depășit de tipurile mai noi.”

Masa la casa miresei.Colăcăria.

Datina românească afirmă existența unei mese festive dată la casa miresei, numită ” masa de cununie” care, de obicei, se făcea după cununie iar, în alte cazuri, înainte de cununie, astfel încât nu se mai mergea la mireasă decât pentru a lua zestrea , dacă nu era cazul, se mregea doar la mire.

La aceasta masă, mirii stăteau în capul mesei, aveau în dreapta doar bărbați, iar în stânga numai femei, așezându-i în funcție de poziția lor socială.

Masa era servită de colpcărițe, în timp ce colăcerul ținea o lungă orație, cântau lăutarii, iar mirii înainte de a se apuca de mâncat trebuia să mânânde un ou de găină.

În alte zone, mirii se așezau în capul mesei, iar un vornicel primea darurile aduse de invitați, mulțumind în numele mirilor.

” În prima jumătate a secolului al Xx-lea, masa de după cununie la mireasă se făcea numai în Moldova și Transilvania, de regulă fiind precedată de colăcărie. În Muntenia, unde se făcea ” masa mică” înainte de cununie. Nu se mai ținea și după cununie.”

Exisită multe alte variante ale tradițiilor de nuntă în ceea ce privește obiceiurile meselor festive după cununie, inspirate din vechile obiceiuri și care au forme variate în funcție de regiune.

” Mai nou, de când nunțile se fac, în majoritate, pe la localuri, ceremonia colacului și-a pierdut mediul tradițional și nu se mai fac decât cu totul excepțional, la unele nunți țărănești, obiceiul având menirea de a da rodnicie în viața tinerei perechi.”

Răpirea închipuită.

Acest obicei este specific secolului XIX și avea loc atunci când, la masă, era timpul ca mireasa să sosească și să stea alături de mire, după momentul în care ea se afla afară și dansa cu tinerii. În acest sens, nașul era cel care le dădea sarcină vorniceiulor miresei să o aducă pe aceasta dar, vrând să mai tragă de timp, aceștia aduc înaintea miresei alte două fete pe care vroiau să le pună la masă, spunându-le, rând pe rând, ca una dintre ele este mireasa.

Dacă mireasa afla că este căutată, aceasta fugea și se ascundea, însă vorniceii o coutau până o găseau și cu sau fără împotrivirile ei o ducau la masă, așezând-o lângă mire.

Astăzi, acest obicei se numește ” furatul miresei” și se face la masă, la un moment dat, când vorniceii o iau pe mireasă pe sus și o duc în altă parte furând-o de la mirele sau iar, după cse întorc 2-3 reprezentanți cu un pantof la mire, spunându-i ca dacă vrea să o aducă înapoi trebuie să îi plătească. După câteva târguieli, mirele se conformează cu cererile vorniceilor și le dă ceea ce ei cer, mireasa fiind adusă înapoi la petrecere.

Înhobotarea miresei.

Această tradiție a fost prezentă peste tot la români, de la sfârșitul sec. XIX, când se petrecea la masa dată la casa miresei după cununie, iar în alte zone la masa mare.

Obiceiul spune că în timp ce lputarii cântau ” războiul”, nașa îi scotea voalul miresei și îl arunca pe două bețișoare ținute de vornic, care se urca pe scaun și juca în toate părțile.

Vornicul vroia sp arunce voalul pe capul miresei, iar druștele erau cele care trebuiau sp aibă grijă , să nu-l lase, până când nașa îi punea ” broboada de nevastă”.

În unele zone, ceremonialul s-a redus, rămânând numai la masa mare, pe când, în alte zone i se punea miresei voalul încă de acasă, înainte de a porni spre casa mirelui.

Razboiul.

Obicei ce datează de la sfârșitul sec. XIX, în unele zone, se dăcea după servirea mesei, când nașul striga ” Salahori, să se deschidă plaiurile!”, iar lăutari începeau să cânte un cântec cu aceeași denumire, folosit de cele mai multe ori la împărțirea darurilor.

Obiceiul spune că, ” soacra mică, cum prindeau lăutarii a cânta, îndată se ducea și, scoțând dintr-o ladă sau din alt loc mai multe năfrămi frumoase, lega cu dânsele bățul fiecprui vornicel. Această legare însemna că vătăjeii erau cu misiunea isprăvită. Ei rămâneau mai departe la nuntă, dar locul lor îl luau vătăjițiele.”

Când nașul striga ” Firman împărătesc”, soacra mică aducea o farfurie pe care se afla p ” năframă din in, numită ” năframa mirelui”, o ” jemnă” și un pahar de rachiu. Pe toate acestea le închina ea mirelui sau le dădea unui vornicel să le închine, rostind și o orație.”

Mirele era cel care lua naframa și jemna, pe care le băga în trăistuță, gusta din paharul cu vin,iar restul vinului îl arunca spre pod, punea paharul ăn trăistuță, iar farfuria i-o înapoia soacrei.

La strigătul nașului: ” Caftan împărătesc”, soacra mică îi aducea mirelui ” cămașa de mire” și alte accesorii precum ” brâie de mătase sau lână, testimele, menite pentru neamurile cele mai apropiate ale mirelui, îndeosebi pentru pețitori și staroști.

În alte zone, acest schimb de daruri se făcea prin grăitorii mireilor, închinând lucrurile primite de la cele două soacre.

În alte zone se obișnuia ca, după cununie, când nașii vroiau să intre în casă, să iasă doua femei cu o căldare de apă și darurile pentru nași iar, după ce ceștia se spălau pe mâini și după ce vornicul rostea o orație, mireasa să îi întâmpine pe aceștia cu daruri. Apoi, prin vornic se împărțeau daruri la ceilalți nuntași, zicându-se o orație entru fiecare.

Acest obicei a dispărut în cele mai multe părți, iar în altele a fost inclus în schimburile de daruri de nuntă, pierzându-și identitatea.

Busuiocul.

” Busuiocul era un cântec pe care-l cântau lăutarii, la sfârșitul sec. al XIX-lea, când se ridicau nuntașii de la masa miresei. La acest moment, mirele cu mireasa și mesenii seprindeau cu toții într-un șir lung și jucau hora mare și legănându-se înconjurau masa de 3 ori.”

Acest cântec se mai numește și ” Nuneasca” în unele părți, fiind mai multe variante de jos și fiind întâlnit și în alte momente ale nunții.

Iertaciunea după cununie.

Momentul iertăciunii de după cununie este asemănător cu cel din cadrul nunții, iar obiceiul era ca acesta să se desfășoare la masa mare, organnizată la mireasă acasă, după scoaterea zestrei.

La acest obicei luau parte ambii miri, așezându-se pe un covoraș, în genunghi pe două perne în fața părinților, în timp ce un urător rostea o orație. În alte zone, orația de iertăciune era ținută de un lăutar iar, la sfârșitul acesteia, părinții îi binecuvântau pe miri cu pâine și sare, punându-le întâi pe capul mirelui și apoi pe al miresei.

O dată cu dispariția mesei tradiționale de la mireasă de acasă de după cununie, nici obiceiul iertăciunii nu se mai face, astăzi rămânând o singură variantă a acesteia și anume cea premergătoare cununiei.

Vulpea sau hulpea.

Obiceiul prezent în a doua jumătate a sec. XIX-lea, aproape în toate regiunile se desfășura de obicei atunci când se lua mireasa de acasă pentru a merge la cununie, în timp ce în alte zone se ținea și atunci când avea loc masa de după cununie de la mireasă de acasă.

Practica obiceiului este destul de asemănătoare și consta în faptul că poate miresei era închisă sau câtiva feciori blocau calea miresei pentru a obține de la mire o plată, în timp ce dacă miri erau din date diferite acest ocivei avea ca scop obținerea unei răscumpărări.

În prima jumătate a sec. XX, acest obicei s-a păstrat având variante asemănătoare, în unele zone doar denumirile diferint ” vamă”,” ierbărit” etc.

Prapurul.

În contextul nunții, prapurul era un obicei ce desemna o întrecere de care care avea loc la ” masa mică” sau la masa de după cununie, în timp ce în alte părți această întrecee avea loc în timpul cununiei.

” În cursul sec. al XX-lea. Obiceiul acesta a devenit tot mai rar și cu timpul s-a pierdut, iar sursele folclorice de dinainte de mijlocul secolului nu-l mai menționează.”

Ducerea sau Calea albă.

Obiceiul reprezintă drumul făcut de mireasă până la mire acasă, după masa de după cununie, cu alai și multe strigături, care se făcea mai adesea în zonele unde obiceiul mesei de după cununie s-a păstrat o perioadă mai îndelungată.

Pintelene.

Obiceiul rezent la sfârșitul sec. XIX evidenția momentul în care, după plecarea mirilor, a nașilor și a nuntașilor de la casa miresei, la un moment dat , oprindu-se cu toții, mirele ănsoțit de un colăcar făcea cale întoarsă la casa socrilor pentru a lua ” pintenele sau pintenul miresei, adică mahramaua miresei, vălul ei, și cu scopul de a invita pe socrii mici să vină în ziua următoare la terfărie( petrecere).”

Ajunși la poarte miresei, colăcerul rostea orația ” Pintenul”, după care starostele miresei răspundea și el în versuri, aducându-i o cârpă urâtă pe care colăcerul o refuză. Întree timp își face apariția soacra micp care vine și îi dă mirelui ă năframă pe care tânărul o răscumpără și apoi îi invită pe amnii socrii în numele spu și al nașului la petrecere.

” Obiceiul pintenele s-a pierdut cu timpul, astfel că, în cursul secolului al XX-lea nu a mai fost atestat … ”.

4.5. Obiceiurile de la petrecerea de nuntă.

Există o serie variată de obiceiuri și tradiții respectate în cadrul petrecerii de nuntă, însă datorită variațiilor regionale și a multitudini de forme ale acesor obiceiul voi continua a le descrie pe rând.

Masa mare.

Masa mare este un obiceai realizat după cununie, ce se desfășura la mire acasă și era petrecerea principală din cadrul ceremoniei de nuntă.

În secolul XIX, la această petrecere se desfășurau mai multe etape: ” întâmpinarea mirilor, primirea miresei de către soacră, ospățul propiu-zis, înhobotarea etc., obiceiuri menite în consecință, să realizeze integrarea mirilor în noua stare, de căsătoriți.”

Obiceiul în unele zone era ca pe drumul spre casa mirelui să fie trimis un vestitot pentru socrii mari care să aducă vestea înapoi că aceștia sunt așteptați iar, când ajungeau la casa mirelui, în alte zone nuntașii veneau direct la casa mirelui, descărcau din care zestrea miresei care, era primită de soacra mare ce îi spunea: ” De aici înainte îmi vei fi fiică și ajutor”, după care o sătura pe mireasă.

În continuare un obicei spunea că înaintea casei se pune o masă pe care se presărau flori, se punea pâine, sare și băutură, mireasa se urca pe masă și arunca grâu în toate cele 4 părți cardinale pentru a îndepărta relele și pentru a aduce fericirea ăn căsnicie. După ce cobora de pe masă, mireasa era învârtită de 3 ori în jurul unui vas cu apă. După care trebuia din acel vas să le toarne socrilor și nașilor apă să se spele pe mâini, după să îi stropescă pe toți nuntașii, iar la final, împreună cu mirele să toarne apa rămasă la rădăcina unui pom din grădină. Apoi avea loc hora, după care mireasa nu vroia să intre în casa socrișor însă, la rugămințile celorlalți se îndupleca, iar o dată intrată era ” primită de către soacră cu un frâu, prosop sau brâu, cu un colac ori un pahar de miere”.

În alte zone se obișnuia ca, ajunși în curte, carul miresei să fie tras în fața casei mirelui, în timp ce nașa dansa și chiuia, strigând-o pe soacra mare să iasă afară din casă pentru a-și întâmpina nora.

Obiceiurile din alte regiuni sunt asemănătoare, uneori socri o așteptau pe mireasă întâmpinând-o cu pâine, sare, zahăr sau miere, rachiu, ” obiecte care însemnau c tinerii cpsptoriți cât vor trăi să aibă de toate îndestulare și viața să le fie dulce ca mierea.”În continuare, soacra iși stropea nora cu agheazmă, o cinstea, o cobora din trăsură o înconjurau de 3 ori și apoi începeau a dansa.

În alte regiuni obiceiul era ca rudele apropiate să o întâmpine pe mireasă, în timp ce socrii erau în casă, iar soacra cea mare pregătea un fel de covoraș ca tinerii să nu calce pe pământ, după care ” ea se așeza cu spatele la horn, ca mireasa când intra în casă să nu se uite în cuptor, că se credea că nu e bine”. Tot aici, mirele își lua mireasa în brațe pentru a o coborâ din trăsură, după care prinzându-se în joc cu alți tineri întrau în casa, jucau de 3 ori înconjurând masa, dupăa care se așezau la masă.

Alte obiceiuri din alte zone spun că, atunci când mireasa intra în casă, socrul, nuntații sau , de obicei, un vornicel o ridica în brate pe mireasă pentru a nu călca pe prag, în timp ce, în alte locuri, ea avea grijă sa by calce pragul, pășind peste el.

De cele mai multe ori, unde era cazul, zestrea era descărcata de vornicei și neveste, timp în care chiuiau și strigau, iar apoi, fratele de mire juca hobotul, după care voalul se strângea și de cele mai multe ori cel care l-a jucat primrs o năframă frumoasă din partea miresei.

După intrarea miresei în casă, există și alte obiceiuri de primire a miresei, în unele sate se aduceau trăistuțele în care mireasa avea cele necesare în bucătărie, primite de la părinți și diverse mâncăruri, înșirându-se pe masp, în alte zone, soacra o ducea pe noră într-o cămăruță și îi dădea de mâncare, în alte regiuni era obiceiul ca mireasa să treacă este masă ca să fie cinstită și apoi să stea pe o bucată de lână pentr ca, copii ei să fie ” albi ca lâna și blânzi ca oaia”, în timp ce în alte zone în care nu se ținea obiceiul de a organiza masa mare, mirii intrau ăn casa socrilor și erau serviți cu o gustare și băutură.

” Masa mare era, în sec. al XIX-lea, o petrecere care se ținea acasă. După ce se așezau la masă, mirii, socrii, nunii și toți nuntașii, lumânările de cununie se puneau într-o cofiță dinaintea nunilor și ardeau acolo toată noaptea. Bucătărițele aduceau bucate: cozonac, răcituri ( piftie), supă cu tocmagi sau tăiței, sarmale, friptură etc.”

În funcție de zonă și de specificul mesei, se obișnuia ca, în unele locuri să se țină lungi orații înainte de masă sau după felul întâi, în alte zone nunta se ținea de seara până a doua zi, cu aproximativ 200 de invitați, iar obiceiul era ca înainte de masă aceștia să fie serviți cu un pahar de rachiu și o bucată de pâine, în timp ce, în unele zone la masă nu participau și feciorii, ci doar rudele, bărbați și femei casatorite.

Felurile de mâncare și cântecele nu erau aceleași în toate zonele, în timp ce în marea majoritate a regiunilor, era obiceiul de a se aduce la masă o găină sau un cocoș fript împodobit, pus în fața nașilor, aveau loc cântări diverse, iar obiceiul avea ca semnificație faptul că nașul trebuie să le dea un dar bănesc mirilor.

Următorul moment este prezentat ca fiind strângerea banilor care, era făcută de unul dintre mesenii cei mai pricepuți. El trebuia sp meargă în primul rând la nași, închinând două pahare de vin și doi colaci pentru aceștia, zicând o orație ți apoi să strângă banii de la ceilalți nuntași.

În alte zone, obiceiul strângerii banilor se face în același mod, fără însă a da colaci nașilor.

Un alt moment este cel al înhobotării care, de regulă, se făcea după miezul nopții și fiind un obicei asemănător cu cel făcut la masa de după cununie, la mireasă acasă.

” În sec. al XX-lea, masa mare a continuat să fie ținută cu forme ceremoniașe de tradiție. Dacă ritual nu s-au petrecut schimbări semnificative, o vreme, înafară de câteva momente din ceremonial care pe alocuri s-au defolclorizat, în schimb, petrecerea a dobândit un caracter mai amplu.”

” După dezlegarea gătelilor, miresei i se punea pe cap un fes roșu, apoi se începea înhobotirea peste fes cu hobotul, iar peste el cu miniștergură- un ștergar subțire lung de 2 metri, țesut cu vârste, care se prindea la urechi cu bolduri. Mireasa devenea stefel nevastă și purta broboada pentru totdeauna de acum în colo, fiindcă nu-i era îngăduit a mai umbla cu capul descoperit.

Când masa se strângea, nunii plecau acasă însoțiți de fini și nuntași, cu muzică și cu lumânările de cununie aprinse. Adesea, nunul cel mare invita pe nuntașii mirelui la el acasă, unde se făcea iar o masă de petrecere cu ” zamă ( supă), plăcinte și băutură.”

În unele părți masa mare se făcea atât la mire, cât și la mireasă, începând cu cea de la mireasă, unde mirii primeau cadourile și continuând seara sau în ziua următoare la mire, în alte părți masa se făcea doar la unul dintre miri, în timp ce atunci când mirii erau din sate diferite se făceau două mese separate.

O tradiție interesantă spunea că mirii mâncau la masă din același vas, simbolizând unirea celor doi, li se aduce lapte, smântână sau brânză ca să aibă copii cu pielea albă, în alte zone, mirii trebuiau să mănânce împreună un colac sau un ou , crezându-se cp astfel cei doi nu se vor despărții.

” La jumătatea sec. al XX-lea și în deceniile următoare, până prin anii 1970-1980, datinile la masa mare se țineau, deși apăruseră schimbări în forma lor fiind tendința evidentă spre modernizare. După această perioadă, a crescut interesul pentru dezvoltarea ospățului, care a devenit mai bogat și mai rafinat și a scăzut preocuparea pentru ritualul folcloric.

De la o vreme, masa s-a făcut preponderent într-un singur loc, la casa mirelui sau a miresei și frecvent la Căminul cultural sau în ” șatră”( cort mare amenajat în curtea celui cu nunta.”

” După anii 1980, datinele la masa mare în Bucovina au devenit mai puține. Chiar momentele principale din ceremonial s-au redus uneori, când nunta s-a făcut la local. Când petrecerea a avut loc acasă la unul dintre miri,s-a ținut la ospăț, fie și mai sumar, obiceiurile către nași, închinarea găinii și strângerea darurilor, iar înhobotarea s-a făcut fără ritual, coronița fiind oferită unei fete mai tinere ( unei druște), chiar de către mireasă.

De un timp, a devenit frecvent la nunta de la local jocul miresei, când mirii dansează cu o coregrafie deosebită, și răpirea sau furarea miresei de către feciori, pentru ca mirele să le plătească răcumpărarea în băuturp, obiceiurile acestea fiind aduse de prin alte părți.”

După anii 1980 tradiția și obiceiurile de la masa mare au început să aibă tot mai multe influențe orășenești. ” Petrecerea a devenit în ultimul timp, elementul central al nunții, cu ospăț și muzică din plin. La masă se strâng darurile, acum mai mult în bani, și în final mireasa se desparte de cunună și de voal, uneori cu un cântec pe care-l interîretează muzicanții, după vechile versiuni ale cântecului miresei.

Uncropul

Tradiția uncropului marchează sfârșitul nunții printr-o nouă petrecere, de astă data mai mică, numită î diferite zone ” uncrop, oncrop, concrop sau încrop, la proța, proțap și urcior etc.”sau ”rachiul miresei”,” terfărie”, ” la plăcinte” sau ” plăcintele” .

Această denumir3e vine din obiceiul ca la masă să se servească vin fiert condimentat, uneori amestecat cu pâine și denumit ișvar, iar denumirea ” la plăcinte” a apărut întrucât la masă erau servit la urmă, înainte de plăcinte.

Obiceiul se desfășura de obicei luni seară, invitați fiind numai cei ce au participat la masa mare, de astă dată invitația la această ceremonie fiind făcută de una dintre nevestele tinere, rudă a mirilor, care mergea cu vin și lăutari prin sat.

Luni, la masă, se servea vin fiert cu miere, apoi diverse mâncăruri, după care se închinau din nou pahare și avea loc din nou scena darurilor, însă într-o variantă mai sumarp, fiind dați mai puțini bănuți față de la masa mare.

Tradiția spune că mireasa nu putea participa la acest ritual până nu era gătită de nașă, astfel alături de nașa mare, câteva neveste, lăutari, mireasa intra într-o cameră separată și era gătită.

În altă zonă obiceiul era ca socrii sp se ămbrace cu cămășile primite de la mireasă, după care avea loc oferirea de daruri simbolice rudelor apropiate și apoi momentul mesei.

După masă se obișnuia a se juca pe bani ” Jocul miresei”, la familiile mai înstărite și la cei de la oraș, însă în alte zonw participanțiimergeau să vadă zestrea miresei.

” O datină mai veche la români a fost aceea care se aplica atunci când se adeverea că mireasa, în timpul fetiei sale, n-a fost cinstită. Nuna cea mare, dimpreună cu alte femei, lua o pereche de hamuri și înhăma cu dânsele pe părinții miresei, sau lua un jug și-i înjuga, sau spărgea mai multe oale de capul maicei, sau îi punea miresei în ziua de uncrop o pereche de ițe în gât și-apoi o jucau pe drumuri cu ele agățațte de gât, în timp ce lăutarii cântau iar publicul râdea. Și multe alte neplăceri făceau părinților pentru că nu și-au păzit fata.”

” Datinele în legătură cu fecioria miresei erau la fel de variate ca în alte părți. Când fata a fost găsită fecioară, se bea frecvent rachiu roșu. În caz că nu a fost cinstită practicile tradiționale erau de a o face de râs.”

” Obiceiul uncropului a rămas și în perioada mai nouă, îndeosebi la nunțile tradiționale, dar are caracterul de simplă petrecere care se dace cu neamurile mai apropiate. Când nunta are loc la local, rareori se mai face o nouă petrecere.”

II. 1.6.Obiceiurile de dupa nuntă.

Obiceiurile de după nuntă reprezintă tot o metodă de a-i ajuta pe tineri să se obișnuiască cu noul statut de tineri căsătoriți și momentul în care tinerii iși manifestă recunoștiința pentru tot ajutorul primit pentru desfășurarea ceremoniei.

Calea primară.

Acest obicei reprezintă momentul întoarcerii miresei pentru prima dată acasă, după nuntă, obicei ce se făcea ca un ritual de revenire pe drumul pe care a plecat, cu ceremonie.

” La sfârșitul sec. al XIX-lea, mai înainte de a merge la părinții spi, tânăra nevastă, cât și bărbatul său, trebuia să meargă la biserică, unde li se făcea rugăciune de după cununie. În unele locuri, nu-i era îngăduit ei a merge nici până la vecini după masa mare, până ce nu mergea mai întâi la biserica. Se numea ” scosul la biserică”, iar mirii mrergea însoțiți de nași. În multe părți, se duceau acum si lumânările de la cununie ( sau măcar o pereche).”

Ca localizare în timp,în unele zone acest obicei avea loc în a doua săptămână de după nuntă, în alte zone acest obicei se realiza a doua zi sau la trei zile după nuntă, în timp ce în alte regiuni acest obicei era considerat și când părinții miresei făceau primul drum la mire acasă pentru a participa la uncrop, în alte zone, miri se numau ” nevăstoi” timp de 6 săptămâni de la nuntă, până când, în cea de-a șasea duminică mergeau împreună ” pe vedere„ la părinții miresei.

Oricare dintre variantele acestui obicei avea loc, în timpul vizitei, la părinții fetei se organiza o masă numai în familie.

” În prima jumătate a sex XX, obiceiul de a merge pe ” cale primarp” avea caracterul mai mult a unei vizite de familie și, rareori, de petrecere.”

În alte zone se obișnuia a se merge, prima dată, în vizită la părințiimiresei la o săptămână după nuntă, în alte zone mirii veneau la aceștia cu plăcinte și cu o sticlă de rachiu, în timp ce socrii mici organizau o masă restrânsă, iar în alte zone perioada varia între o săptămână și șase săptămâni.

Există, de asemenea, și sate în care obiceiul nu era să se facă masă ci, mama fetei îi invita la o gustare, dându-le să mânânce ce avea gătit.

” După tradiție, în multe părți se mergea și la nași. Cu această ocazie, mirii dădeau ceva daruri și nașii îi primeau cu un mic ospăț în familie.”

Tradiția săune că existau și zone în care se organizau petreceri cu acest prilej, uneori ca la nuntă, făcându-se masă și având șăutari, unde erau invitate și alte rude sau prieteni care nu au putut participa la cununie și care le aduc sau le-au adus bani.

” Mai târziu, după mijlocul sec. al XX-lea, obiceiul de a face cale primară a fost atestat numai în unele zone cu ritual de tradiție.”

” Mai nou, vizita de ” cale primară ”se ține numai prin satele izolate unde amintesc de ea bătrânele. Frecvent este o întâlnire de familie după nuntă, chiar fără numire, scopul acesteia fiind de a-și revedea tânăra soție părinții.”

Mărul sau pomul.

Obiceiul mărului sau al pomului de cununie este întâlnit numai în zona transilvaniei. Care la sfârșitul sec. al XIX-lea, desfășurându-se după o perioadă de un an de la data cununiei.

Obiceiul se desfășurade regulă toamna, după ce tinerii miri aveau ” vinul cel nou, cumpărau vreo 12 vase de lut ( de regulă, ulcioare), lumânări de ceară, un scaun de brad, mai multe specii de poame și tot felul de turte, apoi făceau un parastas – ” capete” – atâtea câte ulcioare au cumpărat. Se chema preotul, apoi și 12 oameni săraci, pentru a li se da de pomană.

Astfel, ajutați de nași, mirii așezau niste mese în șură sau undeva sub un acoperiș, plantând între mese un pomișor bogat, încărcat cu tot felul de fructe. ” Din lumânări de ceară împleteau un șarpe mare cu un măr în gură; apoi luau o bucată de pânză albă ( giulgiu), învăluită laolaltă și legată cu o ” litră” de arnici roșu, turte, mai multe lumânări de cearp; acestea toate le puneau împreună cu șarpele pe pomul de cununie, care ănsemna ” pomul lui Adam din paradis”. Lângă pom puneau un scaunul cel de brad, iar pe mese, lângo fiecare ulcior puneau un parastas cu pom în el și încărcat de poame, lumânări, covrigi și turte, ca să fie pentru fiecare pereche de oameni.”

Apoi, se mai sacrifica o oaie, pielea punând-o pe masa de pomenire, iar preotul făcea un ritual cu rugăciuni pentru a binecuvânta toate cele puse. După aceea, fiecare își lua din pom ceea ce i s-a dat, ”nașul scotea pomul din pământ îâ descărca și aducea un vițel, pe care-l dădea finului pentru mărul de cununie”, după care urma prânzl pentru cei sărmani și apoi pentru familie.

” Datina pomului sau a mărului a cunoscut forme locale diferite, atât la gătirea pomului, cât și în cadrul ritualului. Prin unele părți, preotul închina pomul la nași, cu încă alte daruri, rostind câteva cuvinte ocazionale, iar nașul răspundea și mulțumea, menționând și el ce daruri făcea finilor. ”

”Alți autori din sex al XIX-lea, S. Fl. Marian, Nicolae Togan, apreciau că obiceiul mărului sau pomului, în forma aceasta, se întâlnea în puține localități. În alte părțo pierduse mult din originalitatea de altă dată, nu mai avea caracterul religios și devenea cu totul profan.”

Colăcimea.

Datina românească a colăcimii este un obicei prin care mirii își arată recunoștiința față de nașii care i-au cununat, este un obicei care era frecvent mai mult în zona Bucovinei și se aseamănă puțin nu obiceiul mărului sau al pomului.

Practica acestui obicei, la sfârșitul secolului al XIX-lea se putea face în orice zi, însă se obișnuia a se face de 3 ori pe an, la sărbătorile importante: în a doua zi de Crăciun, a doua zi de Bobotează sau în lunea ăaștilor, data fiind stabilită de comun acord cu nașii.

” Ceremonialul era simplu: finii pregăteau cam 2 perechi de colaci și alte daruri pe care le duceau și le închinau nașilor cu cuvintele: ” Poftim!… colacii ni-s mici, dar voia ni-i mare! … Atâta de la noi, de la Dumnezeu mai mult! …”

În unele sate, alături de colaci avea loc o orație după care nașii mulțumeau și le promiteau finilor cp le vor da și ei daruri. La sfârșitul orației, fiindu-le întinși colacii nașilor și aceștia dorind să-i ia în semn de mulțumire și apreciere, urătorul îi lua înapoi, spunând o nouă orație. În final, se dădeau colacii și vinul nașilor, aceștia mulțumind și la rândul lor, aceștia făceau o masă, o petrecere la care participau și neamurile.

” Obiceiul colăcimii, numit prin unele sate colăcărie, s-a păstrat în Bucovina până în vremea noastră. În anii ’70, încă se mai făcea prin sate, așa cum era și coșăcimea la nași de botez, dar nu toți duceau colaci la nași. Mai ales acolo unde a început să se pună mai mulți nași de cununie, obiceiul a decăzut din forma tradițională. Frecvent, s-au închinat colaci nașilor chiar la masa mare de nuntă, cum se mai practică și astăzi.”

Capitolul III :

Influențe ale alegerii parteneriale

III.1. Mituri legate de alegerea partenerului/partenerei de căsătorie.

În DEX, termenul de „mit” este explicat ca fiind o „povestire de origine populară cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii și viața socială”.

Imaginea partenerului de căsătorie a fost de-a lungul timpului influențată de o serie de mituri existente în societate, care nu au scos la iveala neaparat un punct de vedere corect , ci mai degrabă erau reprezentari ale traditiilor și mitologiilor păgâne. Miturile pot porni de la adevaruri fragmentare sau pot să nu aibă nici o legatură cu realitatea, afecteaza în general tinerii care sunt în căutarea dragostei și care iși construiesc imaginea acesteia și pot distruge o relație înainte ca ea să înceapă.

Pentru început, am considerat necesar să fac o scurtă prezentare a miturilor descrise de Ligia Mănăstireanu, în lucrarea ”Eu cu cine mă căsătoresc”care, după părerea mea sunt destul de frecvente în societatea contemporană și pe care, cel mai probabil, cea mai mare parte dintre noi le-au auzit măcar o data în viață. Miturile pe care urmeaza să le prezint, ce-i drept, într-o maniera mai succintă, prezintă credințele și așteptările întâlnite cel mai frecvent în rândul tinerilor de astăzi.

Mitul dragostei la prima vedere.

Acest mit exprimă o paralelă a experimentării iubiri între emoțiile și manifestările dragostei din stadiul incipient, în raport cu dragostea ce evolueaza, care nu mai este neaparat atât de vizibilă și exprimată în public și care devine mai reală și mai pătrunzatoare.

Mitul subliniază rapiditatea și instabilitatea manifestărilor în cazul dragostei adolescentine, referitoare la faptul că, uneori tinerii astăzi se iubesc, maine se urăsc, neputându-se vorbi încă de la început de o anumită stabilitate precum cea a dragostei „ adevarate”.

Există și confuzii între dragostea la prima vedere și dragostea „ adevarată”. În primul caz este vorba despre sentimente și emoții puternice, care sunt mai degrabă egoiste avand ca finalitate propria implinire, în timp ce dragostea adevarată este dezinteresată și preocupată în permanență de celalt.

Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne îndragostim, însă aceasta nu garantează reușita unei relații sau unei căsătorii, important este modul în care se continuă relația, fiindcă starea de emoție nu va fi întotdeauna constantă. Inconstanța nu însemnă că, cei care se căsătoresc nu se mai iubesc, ci dimpotrivă, doar că la un moment dat sentimentul de exaltare dispare.

Mitul sufletului- pereche.

Mitul sufletului – pereche iși are originea în mitologia greacă și în traditia hindusă, în prima dintre acestea se consideră că „inainte de naștere, un suflet perfect a fost împărțit într-un bărbat și o femeie, iar pentru a fi compleți, cei doi trebuie să se regăsească și să-și unească sufletele”, iar tradiția hindusă se baza pe credința conform căreia sufletul – pereche este o persoană pe care ai cunoscut-o într-o viața anterioară.

Totuși, sufletul – pereche nu este o persoană pe care trebuie să o gasești, ci reprezintă ce poti să devii.

Părerile cu privire la acest mit sunt împărțite. Unii cred că Dumnezeu a creat un singur suflet – pereche pentru fiecare, în timp ce, ceilalți consideră că nu există nici un fel de suport biblic care să demontreze acest lucru, că Dumnezeu le este aproape atunci âand ii este cerut ajutorul și că totul ține de cum reușește să se țină cont de raportul dintre emoții și rațiune.

Iubirea, pusă sub semnul întrebării ca accident sau destin, este o preocupare intensă pentru cei care nu iubesc cu adevarat , care nu au fost îndragostiti sau nu au iubit, în timp ce , cei care iubesc nu caută să raspundă la această întrebare, ci mai degrabă să se focalizeze pe propria relație.

O alta dovada a invaliditatii acestui mit este că, dragostea este un act de voință, motiv pentru care fericirea nu depinde de găsirea jumatății perfecte, ci de alegerea unui partener cu care se poate dezvolta o relație constructivă.

Mitul compatibilității.

Majoritatea lucrărilor de specialitate menționează că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie să se țină cont de compatibilitatea dintre parteneri, în caz contrar ajungându-se la divort, însă nu există dovezi în acest sens. Dacă lucrurile ar functiona astfel, după casătorie, ar fi simplu și clar că nu ar mai exista implicare din partea partenerilor pentru buna funcționare a relației, mizând pe faptul că și-au găsit partenerul compatibil .

Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple, întrucât pentru ca orice relație să fie funcționabilă există nevoia ca ambii parteneri să conclucreze pentru menținerea acesteia.

In general există o tendință de a ne cauta parteneri apropiați ca varstă, interese, nivel intelectual si statut social, de aceeași religie și rasă, însă aceasta nu este o regulă generală, existând și multe cupluri care s-au abatut de la această tendintă.

De fapt, compatibilitatea în căsătorie se refera la faptul că „ amandoi gândesc, acționează și simt la fel, astfel încât nevoile lor sunt împlinite și există puține aspecte care să împiedice acest lucru ”. Totuși, această definiție prezintă modul ideal al potrivirii dintre cei 2 și trebuie să ținem cont de faptul că, compatibilitatea se formează o data cu relația și suferă modificari de-a lungul timpului, în funcție de stadiul în care se află relatia .

Mitul pantofului sau al potrivirii sexuale.

În cadrul acestui mit este vorba despre încercarea mai multor relații sexuale înainte de căsătorie pentru a vedea dacă partenerii sunt compatibili, situație în care se face asemanarea cu probatul pantofilor. Cu toate acestea compatibilitatea sau incompatibilitatea partenerilor în ceea ce privește relațiile sexuale nu poate conduce neaparat la o căsnicie fericită, mai ales datorita faptului că, relațiile sexuale trebuie perfecționate pentru a le transforma în relații din ce în ce mai împinitoare. Problema este că ele se perfecionează într-o perioadă lungă de timp și nu există o rețetă sau o descriere a pașilor care garantează reușita sau finalitatea prin rezultatele dorite.

Mulți dintre tineri iși pun problema potrivirii sexuale, însă tot ei sunt cei care trebuie să aleagă varianta prin care află răspunsul, înainte sau după căsătorie, oricum, alegând oricare dintre aceste variante nu este garantată potrivirea partenerilor, ci doar circumstanțele în care se desfașoară. Spre exemplu, relațiile sexuale în căsătorie au efecte benefice fizice, emotionale și conturează cadrul normal de desfașurare ale acestora , reușita acestora bazandu-se pe masura investiției.

Mitul schimbării ( obiceiurilor proaste) după casătorie.

Acest mit este specific femeilor care cred că iși pot schimba partenerii după căsătorie și are la bază povestea „ Frumoasa și Bestia ” considerând că pot schimba un bărbat dacă il iubesc îndeajuns de mult.

Schimbarea este încurajată de cele mai multe ori de către prietene, membrii familiei, care vin cu diferite sfaturi și strategii, alaturi de care se alătură și mass-media care publică din ce în ce mai des diferite articole, pe diverse teme, care ofera sfaturi femeilor privind această schimbare.

Nevoia de schimbare a bărbatului este explicată prin faptul că identitatea femeii se regaseste în relații, mai ales în cea de căsătorie, preocupare care are loc pentru ca identitatea ei să nu aibă de suferit în cazul în care anumite obiceiuri comportamente ale partenerului lasă de dorit.

În general, concluzia la care au ajuns femeile care au încercat să facă schimbari în viața partenerului este că există o probabilitate mult prea mica ca el să se schimbe, fapt pentru care este foarte important ca alegerea partenerului de căsătorie să țina cont de posibilitatea de acceptare a persoanei, cu calitățile și defectele ei și de probabilitatea amplificarii acestora.

Există suficiente femei care au încercat să facă astfel de compromisuri, crezând în marea schimbare și cărora le este rușine să iasă în societate cu soții lor, însă, de cele mai multe ori nu au reușit decât să creeze tensiune, revoltă, descurajare sau să distrugă echilibrul relației.

Cu toate acestea, trebuie să admitem ca partenerul nostru este o fiiță umană, ca și noi de altfel și că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este perfect, deci avem și calități și defecte, iar pentru a putea avea o căsnicie linistită și fericită este important să ne alegem un partener care să ne accepte și să il putem accepta.

Mitul atracției irezistibile.

Acest mit se fundamentează pe ideea conform căreia majoritatea bărbaților prezintă o frica vis-a-vis de căsătorie, de a se dedica unei singure relații, întrucât se supraapreciază considerând că ar fi nedrept pentru celelalte femei care, sunt sau ar putea fi, interesate de acestia.

Acest gen de relații sunt deficitare, întrucât într-o relație „ sănătoasă” care ar putea duce la căsătorie principiul care ar trebui să primeze este cel al modestiei, privind partenerul mai presus de propria persoană.

Unii dintre acești bărbati se tem de căsătorie gândindu-se că iși vor piede libertatea, fug de ea și chiar fac glume pe seama celor care se căsătororesc, neîntelegând de fapt că, căsătoria este cea care oferă libertate și ca în timp ce iubirea romantică se tranformă într-o iubire profundă, adevarată.

Un exemplu interesant este dat de David DeWitt în „ Cartea bărbatului matur” în care acesta menționează faptul că „ A deveni soț implică un mare risc ”, subliniind faptul că orice bărbat este la un moment dat forțat să ia o decizie importantă: poate alege să ramană singur și să întampine dificultăți pe care ar putea să le depașească doar cu ajutorul unei soții, fie decide să iși asume riscul să se căsătoreasca cu o soție care îl ajută să se dezvolte sau nu. Este important de menționat că în exemplul anterior, autorul nu face referire la bărbatii cu o chemare spre celibat.

Căsătoria este una dintre experiențele ce pot maturiza un bărbat, evitând minciuna, cautarea fară sfârșit și suferinta femeilor, ce iese la iveală din percepția bărbaților cu privre la existența continuă a unei femei mult mai frumoase pe care și-ar dori să o cucerească.

Problema importantă a acestui mit este generată de faptul că majoritatea tinerilor doresc să beneficieze de toate lucrurile bune dintr-o relație, însă fara să-și asume responsabilitatea, în timp ce multe fete nu fac altceva decât să le usureze situația, acceptându-le orice pentru a nu-i pierde. Acest mod de gândire nu aratp decât modul de implicare superficial în relație, care nu îi ajută pe parteneri să gasească bucuria unei relații profunde și din care nici unul nu are nimic de castigat.

Mitul cavalerului pe cal alb și al printesei din turnul de fildes.

”Și au trăit fericiți până la adanci bătrâneți” este una dintre cele mai tragice afirmatii din literatură. Este tragică pentru că este falsă. Este un mit care a condus generații întregi să aibă niște așteptari de la căsătorie care nu sunt posibile.( Joshua Lievman) ”

Este drept că orice bărbat vrea o femeie frumoasă, care să-i dea putere să reuseasca să facă orice, a carei erou să fie, iar toate femeile iși doresc un bărbat care să lupte pentru ele , să fie căutate, dorite și prioritatea acestuia.

Acest mit vrea să sublinieze faptul că, de mici cu toții ne-am dorit la un moment dat să fim o printesă sau un cavaler / prinț și ne-am imaginat diferite situații în care prințul și prințesa s-au întalnit, au fugit împreună și au trait fericiți până la adanci bătrâneți.

„ Cu câtiva ani în urmă, un studiu a încercat să descopere ce așteptări aveau tinerii de la căsătorie și majoritatea sperau să gasească pe cineva ”care să mă iubească, să-mi arate afectiune, să-mi respecte idealurile, să aprecieze ceea ce doresc eu să realizez, să-mi înteleagă „toanle”, să-mi stimuleze ambițiile, să-mi confere încredere, să mă sprijine în dificultăți, să mă accepte asă cum sunt, să-mi admire talentele și abilitațile, să mă facă să mă simt important(ă) și să mă scoată din starea de singurătate.”

Multi tineri se căsătoresc crezând că vor scapa de stituațiile dificile de acasă, sau pentru a-și vedea propriile nevoi împlinite, mai ales cele financiare, însă acest tip de căsnicii nu au un final fericit, întrucât prințul pe cal alb nu poate să facă vrăji pentru ca situațiile dificile să dispară , iar căsătoriile cu cei bogați în scurt timp conduc la situația în care, soțiile se trezesc singure și bogate. Acest tip de căsătorii nu sunt benefice întrucât ele nu elimină singuratatea și nici situațiile dificile, întrucât scopul căsătoriei este împlinirea propriilor nevoi și nu a nevoilor reciproce.

Totuși, căsătoria nu rezolvă instantaneu toate problemele, deși poate modifica în timp situația prin vise, dorințe, însă nu te ajută să eviți greutățile vieții, ci să le depașești împreună cu propriul partener.

O altă lucrare, ”Alegerea partenerului – mituri , secrete , repetitii.” pune problema existenței a mai multor categorii de mituri care, după părerea lui A. Godeanu pot contribui la justificarea alegerii maritale și a modului în care poate fi influențată aceasta.

Lucrarea pornește în căutarea explicațiilor de la o constatare interesantă conform căreia, dacă ar fi să ne întrebam care sunt motivele care ne-au determinat să alegem pe cineva ca partener, probabil primul și cel mai fecvent răspuns va fi pus pe seama asemănărilor și complementarității însă, aceste motivații pot fi acceptate doar temporar, pană la apariția conflictelor, crizelor, cand întrebarile devin mai profunde iar analiza poate continua spre identificarea unor posibile repetiții cu potential patogen în context familial.

„ Familia noastra de origine și comunitatea participa la crearea unor povesti ( mituri) care ne influentează mai mult decât am crede. Ele ne pot bloca într-o matrice a mitologiilor familiale și comunitare, cu rol decisiv pentru sensul experienței noastre. Ansamblul miturilor și mitoroliiglor despre „ a fi bărbat„ , „ a fi femeie ”, „sexualitate ” sau „a te casători” sunt componente ale dinamicii intergeneraționale care influentează sau directionează subtil dezvoltarea persoanală a fiecăruia.”

Analiza elementelor istorice ale alegerii parteneriale pornește de la premisa conform căreia, alegerea partenerului reprezintă și a reprezentat un moment important atât în ceea ce privește căsătoria și alternativele sale, existând diferențe relevante în evoluția și înțelegerea alegerii, în functie de nivelul de dezvoltare al societații.

Spre exemplu, în societățile tradiționale alegerea partenerului era realizată după o serie de scopuri, primul și cel mai important fiind cel de protejare a familiei, motiv pentru care parinții și biserica erau cele mai importante instituții pentru pregătirea și stabilitatea cuplului, urmat de scopuri precum pastrarea moștenirii, averii, legăturilor familiale și a poziției sociale.

Astfel, în perioada traditională, accentul se pune pe dorințele părintilor în alegerea partenerilor, neglijându-se nevoile tinerilor, invocând respectarea rangului familiei și a mediului social, fapt ce demonstrează că „dorințele, așteptările, nevoile, sentimentele și pattern-urile relaționale manifestate în cuplul erotic sunt profund influențate și modelate de transmisia familială inter- și transgeneratională”

În orice comunitate, ca și în orice familie, există anumite idei despre ceea ce înseamnnă o relație, despre femei, despre bartati, etc. , însă suntem foarte puțin conștienți de modul în care aceste „învățături” se reflectă în în propriile noastre relații. Aceste mitologii familiale și comunitare generează așteptări care influențează modul în care are loc alegerea partenerului.

Totuși, pentru constituirea unei relații de bun augur este important să se țina cont de cunoașterea și implinirea nevoilor ambilor parteneri.

Miturile familiale și cele comunitare creează așteptari atât celui care transmite, cât și celui care primeste influențând alegerea partenerilor, însă un individ iși alege partenerul atât conștient, prin motivațiile persoanle conștiente pe care le argumentează, cât și inconștient, prin aspectele inconștiente ce țin de viața familială a fiecarui partener, transmise transgerațional.

Astfel, alegerea partenerială ține de aspecte ale domeniului intergenerațional, referitoare la memorita familială și mitologiile existente, dar privește și aspecte ale dinamicii inconșiente, adică ale transmiterii inconștientului familial prin mecanisme transgeneraționale.

„ Evelyn Granjon diferențiază între transmisia psihică intergenerațională și transmisia psihica transgeneraționala. Transmisia psihică intergeneraționala se referă la obiecte, fantasme, povești, mituri familiale integrabile, în timp ce transmisia psihica transgeneraționala vizează ‚nespusul’, secretele, ‚fantomele’ și alte oriecte ireprezentabile ( apud Ciccone, 1999).”

„Cercetarile clasice s-au centrat pe explorarea motivației conștiente, conturandu-se astfel câteva teorii care explică filtrele alegerii partenerilor. Potrivit teoriilor clasice, alegerea partenerului devine un proces de „filtrare”. Davies și Kearckoff ( apud Mitrofan, Ciuperca, 2009) susțin că decizia maritală este rezultatul unei selecții pe cinci paliere, în care câmpul alegerilor este succesiv îngustat până când alegerea finală este facută. Astfel, acești autori structurează progresiv urmatoarele ”filtre” :

Filtrul proximității, operând în alegerile tradiționale ale partenerilor, pe baza îngustării posibilitatilor de prospectare ( partenerii potențiali la care esti expus în mediul socio-geografic);

Filtrul similaritate-complementaritate, bazat pe teoria asemănării a lui Mower și pe teoria nevoilor complementare a lui R.Winch. Pe baza acestor teorii reunite s-a dezvoltat al treilea sistem de operare în selecția partenerului, numit mai frecvent filtrul complementarității ( kellz și Conlez,1987);

Filtrul atracției personale.

Filtrul compatibilității, în care dragostea romantică, dorința sexuală, sâanteia ”biochimică” a atracției fizice, armonia bioenergetica dezvaluie pe rând secretele afinităților elective;

Filtrul alegerii, bazat pe conștientizarea motivelor de atracție față de o persoană de sex opus, cristalizaâdu-se prin alegerea partenerului.”

Este important „să fim conștienți de mostenirea lasată de antecesori, ca realitate existentială transmisă nouă, urmașilor, de forta dinamicii inconștiente a alegerii parteneriale și de puterea de a schimba ceva în prezent. Esential este să devenim conștienți de fapte și legi nescrise, dar înscrise în codul transgenerațional al experienței personale, ca parte a experienței familiei de origine, ceea ce ne permite să surprindem dinamica dezvoltării noastre în cuplu dincolo de aparențele înșelatoare.”

III.1.a Mituri familiale, comunitare și miturile mass-media.

Alegerea partenerului este un lucru deplin motivat și asumat de fiecare dintre parteneri. De cele mai multe ori, în cadrul relației , ne dam seama la un moment dat, că partenerul / partenera seamană cu cineva din trecut sau din familia noastră și inevitabil această situație ne duce cu gândul la faptul că motivul pentru care am ales acest partener nu este deloc la întamplare. Unul dintre motivele unei astfel de alegeri poate fi legat de existența unui „model de rol-sex ” sau a unui model de comportament apreciat.

Miturie familiale se referă la percepțiile familiale cu privire la modul de a fi, femeie sau bărbat, la sexualitate,la percepții legate de căsătorie, adică la modul în catre trebuie să fie o persoană.

„Eliade argumentează că mitologia difuza propune adolescenților europeni numeroase modele de imitat. Vorbind despre aceste modele, el se referă și la eroi de romane, eroi de film, iar noi adaugăm actorii, eroii jocurilor pe calculator. etc. Toate aceste modalități de a fi în lume, specifice unei familii, ne influentează pe fiecare dintre noi.”

Miturile familiale sunt păstrate cu ajutorul memoriei familiale și au influente asupra vieții unui individ pe baza a trei dimensiuni : trecut, prezent și viitor, iar faptul că individul iși aduce aminte de un anumit lucru din trecut, de o anumita persoana a carui este descendent, face ca relațiile familiale să persiste.

Astfel, ca indivizi ne identificam cu modelele, normele,evenimentele și valorile familiei noastre, care reprezintă baza cu care pornim în propria viață, dar și modul în care percepem și ne construim propria viață.

Mitologiile mass-media fac referire la totalitatea miturilor care generează valori și modele de comportament acceptate de indivizi pentru o anumită perioada de timp. Ele sunt de cele mai multe ori neclare și uneori nefondate, însă reusesc să influenteze prin valorile de comportament promovate.

III.1.b. Rolul mitologiilor familiale și al mitologiilor comunitare în alegerea și dinamica partenerială.

O cercetrare asupra mărturiilor cuplurilor asistate a scos la iveală aspecte importante cu privire la modul în care miturile familiale influentează nevoile, așteptarile și dorințele partenerilor de cuplu. Astfel observăm că sunt prezente mituri precum :

Mituri referitoare la asumarea identității de gen :

Feminine :

-Analiza cazurilor românești investigate confirmând existeța mitului care afirmă că ”femeie sunt devotate soților și au grijă de casă și copii”.

-Prezența miturilor despre anumite personaje-cheie, feminine, din familie.

Masculine

-” Bărbatul trebuie să fie trecut prin viață, atunci când se căsătorește.”,” Bărbatul trebuie să aducă baniîn casă, mai degrabă decât să se ocupe de educația copiilor.”,”Deciziile în familie le ia în principal bărbatul.”, ” Bărbatul trebuie să-și asume rolul de tată în familie.”

Prezența acestor mituri readuc imaginea familiei tradiționale în vederea obținerii stabilității, continuității și se conturează în jurul responsabilității masculine, rolul femeii fiind în continuare cel tradițional al creșterii și educării copiilor, asociat cu sacrificiul și cu fidelitatea partenerilor.

Abaterile de la acest comportament conjugal sunt sancționate atât familial, cât și comunitar, femeile fiind cele mai dezavantajate în comparatie cu bărbații, care nu scapă nici ei , fiind judecați atunci când încalcă normele, atât în calitate de soț, cât și de părinte.

Precum și în societatea tradițională este promovată căsătoria, iar disfuncțiile sunt de cele mai multe ori ascunse, omise, ținute în tăcere, chiar și atunci când este vorba de abuz.

”Nu e de mirare faptul că mitul feminității și masculinității complementare pe axa puterii rigidizează așteptarile și comportamentele parteneriale, având și un risc mare de transmisie a relațiilor disimetrice de tip dominare-supunere, sau, la limită, a celor de tip ”persecutor-victima-salvator”. Mitul, deși întreține si valorizează stabilitatea familiei, are costuri emoționale și relaționale patogene, antrențnd comportament de tip sacrificiu, victimizare, abuz și abandon emoțional, divorț emoțional și erotic-sexua etc. Ele vor favoriza în cuplu și în familie defense nevrotice și scenarii fantasmatice, predispunând succesorii la roluri identitare uneori confuze și granițe identitare difuze sau rigide, triangulari și alianțe patogene între părinți și copii.”

” Mituri ( povești) ce se referă la sensul, scopul, condiționările, justificările și momentul alegerii partenerului și al căsătoriei.

-” Trebuie să faci copii, entru ca ei să aibă grijă de tine la bătrânețe.”; ”Dacă îi faci un copil bărbatului, el sigur nu te va părăsi.”; ”Să nu îmi vii însărcinată la ușă! Ai grijă!”; ” S-a căsătorit cu ea pentru că părinții ei aveau bani.”; ”M-am mutat din orașul meu natal, pentru că m-am căsătorit cu el și avea serviciul în altă localitate.”, ”Trebuie să vă cunoașteți o perioadă de timp, nu trebuie să vă căsătoriți imdeiat, întâi trebuie să vă aomodați unul cu celălalt, să vedeți cum vă înțelegeți.”, spune mama sau mătușa : ”S-a căsătorit cu unul mai în vârstă decât ea, pentru că el era mai matur.

Mituri ( povești ) ce se referă la sexualitatea în parteneriat :” Femeia trebuie să fie disponibilă sexual bărbatului ori de câte ori acesta își doreste.”, ” Bărbații își doresc ca femeile lor să nu fi avut mulți parteneri sau relații înainte …”.

Reflectând asupra acestor mituri menționate anterior este important de observat faptul că în familii există mituri, povești despre personaje – cheie , care mai târziu se regăsesc în propriile noastre vieti. Rolul acesor mituri se evidențiază prin menținerea legăturilor dintre membrii familiei, care transmite mai departe copiilor problemele nerezolvate ale părintilor sau predecesorilor.

O altă observație importantă atrage atenția asupra opoziției dintre nevoile, dorințele și așteptările subiecților și cele ale înaintașilor, opoziție ce a necesitat redefinirea nevoilor prin discuțiile dintre parteneri pentru depășirea problemelor și a impedimentelor relaționale. Astfel, nevoile identificate de A. S.Godeanu în urma interviurilor cu partenerii asistați în cadrul cercetării sunt :

” 1. Nevoi, așteptări și dorințe legate de modul de manifestare în cuplu al partenerului, din perspectiva partenerei:

de a fi apreciată, curtată, tratată cu tandrețe;

de a fi recunoscută în fața celorlalti ca paerteneră de viață;

de autonomie și respect reciproc;

de a participa la deciziile comune și de a fi informată;

de securizare;

de asumare de către partener a unei poziții mature și responsabile, astfel încât să fie capabili să se confrunte cu greutățile și provocările vieții;

de a nu fi forțată sau obligată să facă sex.

2. Nevoi, așteptări și dorințe legate de modul de manifestare în cuplu al artenerei, din perspectiva partenerului :

– de a fi îngrijit;

– de a îi recunoaște autonomia;

– de a nu fi intruzat și controlat de către partenera ( să nu îi solicite explicații foarte multe în legătură cu modul în care se simte sau acționează în diverse situații);

– de a fi respectat în deciziile pe care le ia pe cont propriu;

– de a fi tratat cu tandrețe, blândețe și feminitate;

– de a fi apreciat și admirat pentru ceea ce este și ce face;

– de a nu fi refuzat sexual.

3. Nevoi, așteptări și dorințe legate de alegerea partenerului și căsătoriei, comune ambilor :

– de a avea un partener stabil;

– de a fi confirmată de partener (ă), ca unica persoană importantă din viața lui ( ei);

– de a avea copii și de a-i crește împreună, prin implicarea ambilor parteneri în educatia acestora;

– preferința de a nu avea copii în afara căsătoriei;

– de a avea copii rezultați din dorința amândurora și mai puțin din nevoia unui singur partener;

– a manifesta respect pentru timpul liber al celuilalt și pentru implicarea acestuia în profesie;

– de a fi stimulat în dezvoltarea profesională de catre partener(ă);

– de a lua împreună hotărârile în cadrul familiei;

– de a-l face pe partener să adere la ritualurile pe care fiecare le moștenește din familia de origine;

– de a oferi copiilor un exemplu asupra rolurilor de mamă sau de tată;

– de a nu sta în parteneriat cu un ăartener violent;

– de a avea un partener cu un statul profesional bine definit ;

– de a avea bunăstare materiala;

– de a nu alege un partener care să corespundă unui membru al familiei privit negativ de ceilalți membrii ai familiei sau de comunitate;

– de a nu repeta relația partenerială disfuncțională a părinților;

4. Nevoi, așteptări și dorințe legate de sexualitate:

– de a fi un partener inventiv în relația sexuală;

– de a avea contact sexual frecvent;

– de a fi un partener fidel din punct de vedere al contactelor sexuale;

– de a comunica afectiv în cadrul actului sexual;

– de a avea o experiență comună în registrul sexual înainte de căsătorie.”

De cele mai multe ori dorințele, așteptările si nevoile noastre sunt influențate de miturile familiei noastre care ne creează scenarii de viată, alegerile parteneriale personale care de multe ori sunt alegeri repetabile. Asemănările sau diferențele dintre noi si strămoșii noștrii cu privire la destin și alegerile parteneriale sunt generate de miturile prezente în cadrul familiilor fiecăruia.

Miturile familiale sunt strâns legate de cele comunitare întrucât în fiecare dintre ele există anumite idei transmise despre parteneriat, despre cum at trebui să fie femeile,bărbații etc.

Este important de specificat faptul că miturile familiale reprezintă partea conștientă a transmisiei inter și transgeneraționale, însă există și o parte inconștientă și semi-conștientă de transmisie și anume, secretul familial definit prin evenimente/ întâmplări familiale ascunse care participă la conturarea ”hărții transgeneraționale a iubirii”.

”Harta transgenerațională a iubirii predispune individul unor alegeri parteneriale de multe ori inconștiente, unor pattern-uri compotamentale ce pot fi asociate cu blocaje, dependență, rupturi, separări. Aceste elemente specifice hărții transgeneraționale a iubirii se integrează unor scenarii de viață care întrețin atitudini, emoții, sentimente, relații și repetiții.”

III.1.c. Mitul androginului..

Un alt mit ce aduce explicații simbolice asupra modului de alegere arteneriale pornește de la premisa conform căreia, „ cuplul, în planul vieții profane, reface simbolic ” oul cosmic primordial”, figurat antropomorfic prin mitul androginului ( ce care amintește PLATON în ”Banchetul”), ca unitate fundamentală ce anulează contrariile. Fie că acest mit este evocat în anumite mistrasimuri privind starea androgină a lui Adam, ori în doctrinele gnosticilor creștini, androginia este prezentată ca o stare ințtială ce trebuie redobandită. Bărbatul și femeia aveau în forma lor primitiva, potrivit unei tradiții, un singur trup, înzestrat cu doua fețe; Dumnezeu I-a desparțit, dând fiecaruia câte un spate. De abea de acum înainte bărbatul și femeia vor începe o existență diferențiată. A spune, potrivit mitului Facerii – că Eva este scoasă din coasta lui Adam, înseamnă că întregul omenesc este nediferențiat la origine – precizează J.CHEVALIER și A. GHEERBRANT în Dictionar de Simboluri ( vol. 1-A-D-, Ed. Artemis, Bucuresti 1994, pg.98)”

III.2. Impiedimente în găsirea partenerului pentru căsătorie.

Majoritatea oamenilor încearcă pe parcursul vieții să își găsească un partener însă , această căutare nu garanteaza întotdeauna identificarea acestuia și nici costruirea unei relații solide care să conducă spre un mariaj fericit.

Există de asemenea o serie de impiedimente, de piedici care impun dificultați în identificarea partenerilor pentru căsătorie, precum:

Așteptarile nerealiste.

Acest tip de așteptari mizează numai pe ajutorul Lui Dumnezeu în găsirea ființei perfecte și după găsirea acesteia.

Căutarea perfecțiunii.

De cele mai multe ori avem tindința să pornim de la niste asteptări nerealiste în căutarea partenerului de căsătorie, dorind ca acesta să ne implinească toate nevoile și să fie perfect, dar de cele mai multe ori omitem să conștientiăam că nici noi nu suntem perfecți și că poate nu intotdeauna suntem niște parteneri foarte buni.

Capcana comparatiilor.

Unele persoane iși construiesc imaginea partenerului perfect plecând de la modelele pe care le au sau pe care le apreciază, însă există o problema destul de gravă atunci âand partenerului nu i se respectă trasăturile , caracteristicile persoanale, asteptându-se ca acesta să se comporte ca și respectivul model.

A dărui și a primi.

Când decidem să ne casătorim trebuie să fim pregătiți să daruim și să primim în relația de căsătorie. Problemele apar atunci când ambii parteneri au așteptari, dar nu sunt dispuși să dăruiasca, dar și în cazul în care unuia dintre parteneri ii este greu să primească dragostea sau atentia celuilalt, generând o frustrare a partenerului ce daruiește.

Lipsa disponibilității.

Există multe situații când, pe fondul indisponibilității, al faptului că sunt ocupați, că doresc să iși construiască un viitor sau o carieră, ca amână căsătoria etc. unii ajung să-și piardă candidații pentru căsătorie.

Disponibilitate exagerată.

Această piedică este cea opusă lipsei de disponibilitate și se referă la persoanele care iși doresc atât de mult să se căsătoreasca încât sunt dispuse să facă sau să renunțe la orice pentru a-și implini această dorintă.

De multe ori această exagerare are un efect negativ întrucât ii poate alunga pe posibilii candidați sau pe partenerul de cuplu, iar dacă această se manifestă la o vârstă mai înaintată există riscul de a se căsători cu oricine pentru a nu ramane singuri, decizie ce nu este aproape nici o dată favorabilă.

„ Vorbind la modul general, este mai puțin dureros să cauți să pui capăt singurătății decât să fii prins în lupta emoționala a unei căsătorii nefericite. Și totuși, amenințarea de a ajunge ”fată batrană” pare să le determine pe multe fete să se urce în primul tren care le ia înspre destinația căsătoriei. Cu toate acestea, de multe ori se aleg cu un bilet fară întoarcere spre dezastru. ”

Este foarte important ca oamenii să gândeasca pozitiv și să nu se acuze crezând că nimeni nu ii va dori vreodata, întrucât astfel se pot evita problemele emoționale , ar trebui să conștientizeze că există o multitudine de persoane care se confrunta cu această situație și că în timp iși pot gasi un partener potrivit.

Trasături indezirabile :

„ Dacă dragostea e oarba, de ce atat de multi bărbați sunt atrași de femei frumoase?”

ale femeilor

Există o expresie veche care vorbea despre faptul că există o serie de femei care nu sunt urate, ci doar neîngrijite, concepție greșită care este susținută și în mediul religios balcanic prin faptul că se consideră ca o femeie trebuie să se îngrijească de aspectul spiritual și nu de cel fizic ca să-i fie pe plac Lui Dumnezeu.

Astazi , indiferent de calitățile interioare și de sufletul persoanei, dacă aspectul său fizic este neîngrijit, această persoana nu este valorizată, trece neobservată neprezentând interes, datorită neîntelegerii interpretării corecte a conceptului de sfințenie.

În trecut accentul se punea pe „ puritate” , însă ea a devenit o calitate lipsită de farmec, în timp ce, există din ce în ce mai prezentă, o tendinta de abordarea a unui stil de viața nesănatos, plin de vicii și de exagerari.

O femeie reușește să fie frumoasă, atât pe baza trasăturilor ei fizice , cât și a celor psihice.

Există o serie de trasături psihice negative ale femeilor, pe care bărbații nu le apreciază:

agresivitate;

insensibilitate;

mândrie;

„cochetaria exagerată” – aprecieaza femeia îngrijita, însă nu exagerată;

falsa modestie ;

comportamentul matern – bărbații nu iși doresc încă o mamă;

dependența.

Important de reținut este faptul că orice femeie ar trebui să se îngrijească, însă să nu exagereze pentru a nu trece în extrema cealaltă, a excesului și să prezinte interes pentru a-și forma trasături dezirabile autentice.

Trebuie de asemenea să se aiba în vedere faptul că într-o relație procuparile partenerilor nu trebuie să se axeze doar pe propria persoană, ci și pe partenerul acesteia.

Un alt aspect important face referire la depașirea stereotipurilor de gen care de cele mai multe ori vizează inițiativa bărbatului și răspunsul său tăcerea femeii. Orice femeie matură iși poate asuma inițiativa unei relații adoptând comportamente care sunt situate la mijlocul perspectivelor genului, în zona gri a acestora.

ale bărbaților:

Ligia Manastireanu evidențiază faptul că înainte de a lua decizia de a se căsători, orice femeie, ar trebui să acumuleze niște cunoștiinte de bază despre bărbați, iar primul lucru pe care ar trebui să-l stie este ca bărbații pun accent pe latura vizuală, motiv pentru care sunt în primul rand atrași de aspectul fizic al femeilor. Datorita faptului că bărbații sunt „ fiinte preponderent vizuale” îndrumarea autoarei este să nu-și aleagă ca soție o candidată care nu se îngrijește, pentru că nu o va face nici după căsătorie și îi sfătuiește pe aceștia să nu se uite doar la suflet în relația de căsnicie, ci să-și aleagă o parteneră care să poată să le mențină admirația cât mai mult.

Prima perspectivă cu privire la trăsăturile indezirabile ale bărbaților face referire la igiena corporală in primul rând, menționând că femeile se plang cel mai des de această problemă, fără însă a insista pe aspectele de finețe, ci vorbind doar despre aspectele de bază. Tot aici, autoarea atrage atenția că există și situatii în care acest aspect este neglijat și datorită faptului că unele fete se preocupă sau sunt mai interesate de bunurile partenerului și mai putin de igiena corporală.

O alta tasătură insuportabilă de cele mai multe ori prezenței feminine este lipsa manierelor, lipsa de educație, manifestată adesea prin diferite remărci de cartier, care nu vor atrage decât partenere de același nivel.

Trasături de personalitate pe care nu le apreciază femeile la bărbați:

excesiv de timid;

egoist;

mândru.

O alta caracteristică negativă se referă la genul de bărbați care fac voia mamei , care sunt influențați de aceasta și care orice-ar face se întorc la mamele lor. Concepția de baza pe care mizează această caracteristică nu se referă neaparat la părăsirea sau abandonarea casei părintești sau a părinților, ci la asumarea responsabilităților și luarea propriilor decizii, fară a avea nevoie de aprobarea acestora.

Trasături complementare.

Este important să remarcăm faptul că, trăsăturile dezirabile ale femeilor sunt complementare cu cele ale bărbaților pentru că aceștia să devină candidați în vederea construirii unei relatii demne să ducă la căsătorie.

III.3. Locuri și idei în care se pot găsi potențialii parteneri pentru căsătorie.

În general, nu reușim să ne gasim o persoană potrivita fiindcă nu cautam unde trebuie sau avem impresia ca totul va veni de la sine și ca acea persoana ne va gasi. Este total greșit să plecam de la astfel de premise iar, pentru a ne mari șansele în gasirea partenerului este indicat să mergem în locurile în care se întalnesc alți tineri. Locul în care ne cautam posibilii parteneri ar trebui să fie în concordantă cu interesele și cu propriul nostru fel de a fi, întrucât de cele mai multe ori există o legatură între caracteristicile locului în care cautam și cele ale posibilelor persoane pe care le putem gasi. „ De plida, dacă vei merge într-un bar, vei gasi ’femei usoare’. Dacă vei merge la discotecă, vei gasi femei singure și doritoare. „

Ligia Mănăstireanu oferă câteva posibilăți, idei în care se pot gasi potentiali parteneri de casătorie, sugerându-le tinerilor:

„ … – Participa la excursii în aer liber, unde ai ocazia de a te întalni cu alti tineri;

Zilele de naștere și petrecerile organizate de prietenii tăi sunt ocazii bune de a cunoaște și alți tineri necăsătoriti într-un cadru mai restrâns, unde puteți întra în vorbă foarte ușor și puteți ajunge să vă cunoașteti;

Participă la evenimente sportive organizate de scoală sau de biserică: un joc amical de baschet sau de fotbal, un turneu de tenis;

Mergi în taberele organizate de biserică sau de scoala.Sunt ocazii bune de a cunoaște și tineri din alte parți, mai ales dacă ești dintr-un sat sau un oras mai mic…”

III.4.Vârsta pentru alegerea partenerului/partenerei maritale.

În analiza vârstei pentru alegerea partenerului de cuplu se pleaca de la premisa conform căreia, fiecare individ este liber să decidă când este pregatit să se casătorească. Totusi, în societatea românească există câteva standarde minime de vârsta care țin de dezvoltarea individului și se referă la perioada de după stagiul militar, după apariția pilozității faciale, etc., aceste elemente fiind privite ca semne ale maturizării .

Există de asemenea și situații în care cuplurile care vor să se căsătorească au copilarit împreună sau sunt într-o relație de mult timp și pot decide împreună ce e mai bine pentru ei și relația lor în momentul în care îndeplinesc condițiile minime ale maturizării psihologice, sociale, etc.

În ceea ce privește actul căsătoriei, se consideră că vârsta optimă pentru acest eventiment este aproximativ de 24-25 de ani, motivată fiind de faptul că, de cele mai multe ori la această vârstă tinerii și-au terminat studiile sau pregatirea profesională, au un loc de muncă și venituri proprii, fiind destul de maturi pentru a-și lua propriile decizii legate de alegerea partenerei/ partenerului și pentru a-și întemeia propria familie.

Analizând vârsta optimă pentru căsătoriei din punctul de vedere al diferențelor dintre sexe, se pune problema diferențelor de maturizare între cei doi parteneri de sex opus, considerandu-se că în general este cel mai bine ca într-o căsnicie bărbatul să fie cu 2 sau 3 ani mai mare decât partenera sa. Astfel se consideră că vârsta optimă pentru căsătorie a sexului feminin este situată în jurul vârstei de 23-24 ani, în timp ce pentru sexul masculin este de 25-26 de ani, vârstă la care se consideră că ambii parteneri au maturitatea necesară întemeierii unei familii durabile și armonioase.

III.5.Criterii de alegere a partenerului/partenerei de viață.

In lucrarea „Cum ne alegem partenerul ”, cei doi autori Partenie Anucuța și Partenie Virgil Anucuța, vorbesc despre criteriile considerate cele mai importante în cadrul acestei alegeri:

Trăsăturile fizice

Frumusețea fizică :

Se regasește în numeroase proverbe;

Este de cel mai multe ori negată;

Este un citeriu destul de important în ceea ce privește durabilitatea relației, cel putin în căsniciile de lungă durată, unde aspectul partenerului nu ne mai este indiferent;

De preferabil și cel mai bine este ca partenerii să se potrivească din punct de vedere fizic, adică să aibă trăsături fizice asemanatoare pentru a evita diferite probleme ce ar putea să apară între parteneri, precum indifelitatea.

Alte trăsături fizice importante:

Sănătatea;

Puterea de muncă

Înălțimea etc.

2 ) Particularitățile psihice – sunt extrem de importante în procesul decizional;

Particularitățile proceselor cognitive senzoriale:

Se refera la: senzații, percepții și reprezentari;

Cerințele parteneriale nu sunt de obicei prea mari, iar cele minime se refera la integritate structurală și funcțională și la claritatea reprezentărilor.

Particularitățile proceselor cognitive complexe, superioare:

Gândire, memorie și imaginație;

Exigențele parteneriale sunt în general mai ridicate în comparație cu cele ale proceselor cognitive senzoriale;

Sunt preferați partenerii inteligenți, cu o memorie bună și cu un nivel mai ridicat de imaginație;

Este de preferat existența unei potriviri în ceea ce privește aceste procese;

Este mai bine ca între parteneri aceste procese să fie diferite din punctul de vedere al structurii, mizand pe complementaritate, nu pe similitudine. ( ex. : gândire analitica – gândire sintetica; imaginație reproductivă – imaginație creatoare etc.)

Particularitățile proceselor afective:

Reacții emoționale, dispoziții, sentimente, emoții, pasiuni etc.

Afectivitatea, alaturi de rațiune este unul dintre criteriile cele mai importante ale alegerii partenerului ;

Important este să se facă diferența între sentimentul de iubire și emotia iubirii, pentru evitarea unei decizii pripite în ceea ce privește casătoria.

Particularitățile voinței:

Voința si calitățile voinței : puterea voinței, perseverența și independența, promtitudinea deciziei, curajul etc. – factori importanți și determinanți ai alegerii partenerului;

Voința și rațiunea il determină pe om să fie el insuși factor determinant, cu personalitate, autodeterminat;

Este important ca în cazul alegerii partenerului de viața să se ghideze și după nivelul voinței și calitatii voinței întrucât, dacă între cei doi parteneri cele 2 valori vor fi extreme există posibilitatea ca însușirile cognitiv-intelectuale ale subiectului să nu fie valorificate.

Particularitățile motivatiei:

Se refera la : motivații, interese, aspirații, convingeri, idealuri, concepții despre lume și viața etc.

Cu cât sunt mai diferite aceste trasături motivaționale se pune problema compatibilității sau incompatibilității dintre partineri, în timp ce existența unor interese comune, a unor convingeri și percepții comune face ca partenerii să se apropie unul mai ușor față de celalalt.

Particularitățile limbajului,comunicativitatea:

Se refera la : nivelul limbajului, volumul vocabularului, calitatea comunicarii etc.

Este important ca partenerii să fie compatibili din acest punct de vedere întrucât diferențele prea mari pot crea probleme acestora;

În relație rolurile nu raman fixe, schimbandu-se între cei doi parteneri;

Importanta deosebita trebuie acordată și comunicativității pentru a evita eventualele dificultăți;

Un alt spect important este comunicativitatea sau dispoziția spre comunicativitate care pune accentul nu numai pe comunicarea propiu-zisă, ci și pe motivația de a comunica ceea ce simt sau gândesc cei doi parteneri. Este important ca cei doi parteneri care doresc ăa se casătoreasca să încerce să comunice pentru a vedea dacă pot sau nu să realizeze această activitate împreună la nivel optim.

Particularitățile atenției, deprinderilor, obișnuințelor, priceperilor, activitații în general:

Se refera la Particularitățile atenției ( interna si externă; involuntară, volunată și postvoluntară) și de calitățile atenției : volum, stabilitate, concentrare, distributivitatea și flexibilitatea.

Trebuie avute în vedere și : deprinderile, priceperile și obișnuințele viitorului partener ( indiferent dacă obișnuințele sunt negative sau pozitive);

Sunt importante și principalele forme de activitate pe care viitorul partener le desfașoară :

~ predominant materiale sau predominant spirituale;

~ cognitive, afective, volitive;

~ principalele ( dominante) și secundare ( subordonate );

~ joc, învatare didactică, munca productiva, creatie etc.

Trasăturile de personalitate:

Personalitatea fiecarui om este unică, astfel încât fiecare om gândeste, se exprimă și actionează într-un mod propriu, diferit de al celorlalți.

Există de asemenea asemănări și deosebiri între oameni, asemănările grupand oamenii în diferite tipuri de personalitate, precum : introvertit, ambivalent și extravertit.”

Temperamentul

Un criteriu important în alegerea partenerului de viața de sex opus, reprezentand „ latura dinamico-energetică a personalitații” (– pg 17) cu rol în gruparea oamenilor pe care este absolut necesar ca parteneri să il cunoască.

Este de preferat ca viitorii arteneri să aibă temperamente diferite, întrucât se pot evita mult mai ușor situațiile impulsive sau cele care conduc la monotonia din cuplu.

Aptitudinile

În vederea întemeierii unei familii, cea mai favorabilă situație este cea în care ambii parteneri au aptitudini asemănatoare, se potrivesc sau sunt în echilibru, atât cele generale, cât și cele speciale.

Este mult mai greu ca aptitudinile celor 2 parteneri să fie similare sau deosebite.

Un alt aspect important este reprezentat de nivelul pregătirii care este bine să fie apropiat, identic pentru că diferențele prea mari pot provoca alte dificultăți, probleme.

Caracterul

Este unul dintre cele mai importante criterii dintre modalitățile personalitații pentru alegerea partenerului de viața de sex opus.

Structura sa este complexă din punct de vedere funcțional si împărțită în :

~ de comandă sau direcțională ( scopurile mari ale activității, drumul de viață ales, valorile alese și recunoscute de om; include o structură cognitivă, alta motivatională și alta afectivă);

~ de execuție ( mecanismele voluntare de pregatire, conectare și reglare a condiției în situația concretă dată; include patru tipuri de operatori de contectare, de activitate, de declanșare și ai conexiunii inverse).

Legatura dintre structura internă a caracterului și conduita manifestată a persoanei o constituie subsistemul atitudinal.

În vederea alegerii partenerului de viața de sex opus este important să cunoastem principalele lui caegorii de atitudini:

C1) Față de societate, față de ceilalți oameni, față de diferite instituții, față de structura și norma organizarii politice etc.

C2) Față de activitate, muncă ( sarguița, constiinciozitatea, harnicia, inițiativa etc. sau opusele lor );

C3) Față de propria persoană, față de sine insuși;

C4) Ecologiste față de natură, apararea și asigurarea unui mediu natural potrivit pentru existența omului;

C5) Față de cunoasterea stiintifică, artă, tehnică, religie și cultură în general ( de interes / dezinteres, preocupare / lipsa de preocupare față de ele ).

Trasăturile caracteriale constituie structuri psihice interne care conferă constanta modului de comportare a unei persoane în situații sociale semnificative pentru ea. Pg-20-21

Trasăturile caracteriale sunt de doua feluri comune ( bazate pe asemănări) și individuale ( bazate pe diferențiere) și se impart în :

~ 1-2 cardinale ( dominante, cu semnificație majoră pentru subiect, punându-și amprenta pe fiecare act de conduită);

~ 10 -15 centrale ( controlează o gama intinsă de situații obișnuite);

~ sute secundare ( periferice, mai puțin active).

Este important să cunoaștem cel puțin trasăturile cardinale de personalitate ale partenerului și cel mai bine este să ne gasim un partener cu trasături și atitudini similare, indentice sau cel putin să fie de același sens cu ale noastre , de preferat pozitive.

Opusă notiunii fizicii referitoare la faptul că „contrariile” se atrag, în casnicie este nevoie de doi parteneri cu o trăsătură cardinală pozitivă pentru ca partenerii să nu aiba dificultăți în ceea ce privește înțelegerea celuilalt partener.

Creativitatea

Necesitatea criteriului de creativitate în alegerea partenerului de viața face referire la faptul că persoanele creative pot obține realizari valoaroase, însă de cele mai multe ori sunt persoane care iși neglijează familia.

„ … A. Cosmocivi ( 1996) arata că în pasiune, apare o evidența unilateralitate. Chiar omul de știință dacă este pasionat iși neglijeaza viața de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu este sensibil la suferințele altora, fiindcă e receptiv doar la ceea ce are legatură cu problemele disciplinei sale.” (pg 22-23)

Particularități pedagogice

Este important în alegerea partenerului / partenerei să se țina cont de aceste particularități mai ales dacă cei 2 vor avea copii;

Calitățile pedagogice pot fi imparțite în 2 mari categorii :

Calitati atitudinale:

~ Umanismul în general și dragostea pentru copii în special, respect, încredere față de posibilitățile copilului;

~ Calități atitudinale de natură caracterial–morală ( spiritul de obiectivitate, cinstea, curajul, determinarea, corectitudinea, modestia, rabdarea, stapanirea de sine, optimismul etc.)

~ conștiința responsabilității și misiunii sale față de viitorul copilului etc.

Calitati aptitudinale ( se împart în aptitudini didactice și educative):

~ empatia, capacitatea de a ne transpune în situația celuilalt, de a prevedea eventualele dificultăți în învatarea sau rezultatele posibile ce le-ar putea obține;

~ spiritul de observație,calitățile gândirii, limbajul atenției etc.

~ tactul pedagogic ( capacitatea de a-și mentine stările pozitive și a le inhiba pe cele negative) etc.

Dat fiind faptul că fiecare tată ar trebui să-și educe copii, va avea nevoie de cât mai multe dintre calitățile și aptitudinile pedagogice, de aici și importanta particularitătilor pedagogice în ceea ce privește alegerea partenerului.

Gradul de cultură.

Depinde de nivelul de pregatire scolară și profesională;

Este bine ca între partener să existe o potrivire în ceea ce privește nivelul de cultură;

Diferența prea mare de cultură între parteneri va conduce la dificultăți în realizarea activitatilor comune zilnice;

Concordanța nu se refera neparat la faptul ca ambii parteneri ar trebui să aibă un nivel de cultură identic.

Gradul de integrare socială

Se referă la gradul de integrare în grupuri mai mari sau mai mici : cercul de prieteni, neamurile, vecinii etc., fiindcă ambii parteneri trăiesc între oameni.

Este important să existe o apropiere între gradul de ingerare socială al partenerilor, întrucât, discrepanța prea mare din acest punct de vedere nu conduce la o căsnicie armonioasă.

Situația materială

Este un criteriu important, iar cea mai favorabilă situație este cea în care există o oarecare apropiere între situatia materială a partenerilor, adică nu se află la poli opuși, întrucât de cele mai multe ori într-o astfel de relație, cel sărac poate avea beneficii materiale lânga cel bogat, dar nu întotdeauna celelalte caracteristici necesare iubirii, precum : iubire, afectivitate, înțelegere etc.

Capacitățile, priceperile și deprinderile profesionale;

Acest criteriu este strans legat de cel amintit anterior și anume de situatia materială, întrucât oamenii cu bune capacități, priceperi și deprinderi profesionale vor avea o stare materială mai bună decât cei care nu au astfel de abilitați.

Reușita profesională depinde mult și de felul în care partenerul / partenera știe să te motiveze, să te ambitioneze, să te mobilizeze etc.

Important este ca și în acest caz să existe mai degrabă asemănări decât diferențe.

Criteriile menționate anterior sunt printre principalele aspecte de care orice individ ar trebui să tină cont în căutarea și alegerea partenerului de viața, deși ținand cont de numarul mare de criterii, alegerea, decizia finala nu este atât de ușor de luat.

Un aspect important este cel legat de faptul ca este indicat să ținem cont de cât mai multe dintre criteriile menționate anterior, dar și de criteriile care sunt importante pentru noi, ierarhizandu-le pe toate după importanța pe care le-o acordam fiecare.

În cazul în care pentru alegerea partenerului de viața există situația în care un individ va alege dintre mai mulți candidați, trebuie avut în vedere faptul că, în eliminarea acestora, pot aparea și situatii în care 2 sau mai mulți candidați îndeplinesc aceeași condiție, motiv pentru care departajarea între aceștia va fi mai grea și persoana care alege va trebui să ia în calcul mai multe criterii.

„ Este bine ca fiecare subiect aflat în această situație să decidă cât mai corect dacă merită sau nu să facă pasul cel mare și de obicei unic în viața : casătoria. Dacă decizia este greșită urmarile sunt în toate cazurile grave: înselarea partenerului ( partenerei) de viața, violența față de aceasta, divorțul etc. Dacă între timp a venit și … „barza” consecințele asupra copilului (copiilor) sunt întotdeauna negative.”

III.6. – Teorii ale alegerii parteneriale/maritale.

Cum decid oamenii cu cine să se căsătorească ? Care sunt motivațiile conștiente și inconștiente care explică alegerea partenerului ? Sunt întrebări la care încearcă să răspundă o serie de cercetări sociologice și psihologice, concretizate în multiple „teorii ale alegerii maritale”

Am selectat pentru această cercetare câteva teorii pe care le consider relevante și care explică motivele alegerii parteneriale, precum:

1) Gradului de compatibilitate dintre parteneri.

Această teorie susține că stabilitatea cuplului poate sa fie influențată atunci când există similiaritate între parteneri, în timp ce, diferențele mari dintre partenerii maritali pot genera riscul incompatibilității, condcând spre disoluție maritală.

”Principalele dimensiuni de analiză a (in)compatibilității dintre parteneri sunt: vârsta, nivelul de educație, standardul economic, mediul de proveniență (rural sau urban), naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și concepția despre viață în general.

Aceste dimensiuni se reflectă concret în viața de familie, influențând gradul de acord/dezacord al soților asupra mai multor aspecte și activități (de exemplu, bugetul familial, timpul liber, prietenii, manifestarea afecțiunii). Aceste dezacorduri se pot transforma în surse de conflict. ”

Într-o lucrare de cercetare sociologică a familiei, Burgess și Cottrel consideră că vârsta la care partenerii se căsătoresc are o importanță deosebită, întrucât de ea depinde flexibilitatea și maturitatea soților. Concluzia cercetării atrage atenția asupra faptului că de cele mai multe ori căsătoriile încheiate la vârste foarte fragede nu conduc la o relație maritală fericită.

S-a constatat de asemenea că diferența de vârstă dintre soți nu prezintă probleme dacă nu este exagerată, în timp ce un alt studiu concluzionează faptul că egalitatea vârstelor celor doi soți sprijină stabilitatea cuplului.

2) Teoria stimul-valoare-rol.

”Teoria stimul – valoare – rol a lui B. Murstein tratează modelul general al alegerii partenerului. Trei stadii sunt cele care constituie procesul adoptării deciziei maritale:

                     1.Stadiul stimulilor se refera la modalitățile în care oamenii se simt atrași unii de ceilalți; Murstein atrage atenția asupra puterii primei impresii bazată pe atracția fizică care se conturează ca fiind foarte importantă. Un alt tip de atracție este cea interpersonală care reprezintă de fapt o relație de afiliere ce îi determină pe oameni să se evalueze pozitiv mutual; atracția interpersonală este corelată cu mai multi factori: atractivitate fizică, proximitate, similaritate, complementaritate, reciprocitate. Prin urmare, persoanele cu atractivitate fizică similară tind să devină parteneri.

                     2.Stadiul valorilor este stadiul descoperirilor; persoanele implicate descoperă dacă atitudinile și credințele lor sunt compatibile. Multe dintre valorile noastre sunt atat de strans legate de concepția despre sine încat respingerea acestora este imediat urmată de respingerea persoanei.

                     3.Stadiul rolurilor coincide cu perioada de testare a compatibilității rolurilor stabilind cât de bine se potrivesc cei doi parteneri.

Posibilul viitor partener de viață este supus unei evaluări continue pe o anumită perioadă de timp, perioada în urma căreia poate apărea sau nu decizia de casatorie. Evaluarea aceasta nu ne poate garanta că alegerea facută va fi una pentru toată viața”

Teoria schimbului psiho-social.

” Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce privește așteptările și aspirațiile lor în raport cu căsnicia. De la un cuplu la altul, așteptările și obiectivele sunt diferite. Chiar în interiorul aceluiași cuplu, dorințele și aspirațiile pot varia și se pot modifica de-a lungul anilor. Așteptările influențează foarte mult nivelul de satisfacție maritală. Schimbul psiho-social ne permite să înțelegem cum soții își pot realiza propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite, chiar opuse – prin mecanismele psihologice de pierdere/câștig, care devin criterii de evaluare a relației și opțiuni oferite soților. Repartizarea sarcinilor gospodărești, educația copiilor, banii disponibili, profesia fiecăruia, timpul liber, relațiile sexuale ș.a. – la un moment dat duc inevitabil la anumite tensiuni și fricțiuni care nu pot fi ocolite, atunci când soții au sentimentul că dau mai mult decât primesc.”

III.7. Cercetări și studii despre căsătorie în România

Familia a fost și va rămâne un subiect demn de studiat indiferent de perioada sa de evoluție, pentru că prezintă elemente noi de fiecare dată. Acesta este și motivul pentru care mulți cercetători s-au oprit la elemente care vizează relațiile de cuplu în cercetările lor.

R. Popescu surprinde în articolul său și date despre satisfacția maritală din Barometrul de Opinie Publică, 2002.

Studiul dorește să identifice modelul familial în societatea românească, distribuția rolurilor și structura de autoritate pe grupe de vârstă.

Subiecții intervievați consideră că pentru a fi fericit trebuie să ai un partener cu care să conviețuiești (56,6%), este important pentru tineri să iubească (90,4%) să existe încredere reciprocă, o locuință, bani, fidelitate dar de asemenea potrivire sexuală și copiii . Aceste elemente enumerate își schimbă importanța și ierarhia în funcție de sexul respondenților dar și de vârsta acestora.

Problemele care apar într-o căsătorie se datorează: lipsei banilor (79,1%) a consumului de alcool, discuțiilor în contradictoriu, al părinților, a stresului sau a violenței. Pentru cuplurile care au copiii, unele probleme și neînțelegeri se pot datora și acestora din urmă.

Deși trăim în secolul XXI mulți dintre cei chestionați sunt de părere că femeia trebuie să aibă grijă de copiii și de treburile domestice (64,9%) iar bărbatul este cel care trebuie să dețină autoritatea și să aducă bani în casă (71,1%) .

Se constată că atașamentul față de familie rămâne ridicat în ciuda dificultăților materiale pe care le traversează majoritatea gospodăriilor .

G. Ghebrea face referire în articolul său: „Factori ce afectează stabilitatea cuplului marital”, la cercetarea făcută pe 504 subiecți în București, 253 persoane căsătorite de cel puțin șapte ani și 253 persoane divorțate, în anul 1997 (Ghebrea, 1999:16). Subiecții au fost selectați aleatoriu din listele oferite de Oficiile de Stare Civilă din București și s-a folosit chestionarul autoaplicat.

Concluziile la care s-a ajuns după această cercetare au fost:

1) diferența de vârstă, în general, nu contează, însă căsnicia este mai stabilă dacă soția este mai în vârstă decât soțul.

2) 72% dintre subiecți au același nivel al educației ca și partenerul.

3) divorțul părinților crește probabilitatea divorțului copiilor.

4) 24% dintre respondenți au avut relații sexuale doar cu partenerul, 29% și cu alți parteneri iar 47% nu au avut relații sexuale înainte de căsătorie.

5) dacă în familia de origine a existat iubire acest aspect are importanță în noul cuplu.

6) 76% dintre subiecți au afirmat că familia de origine a fost de acord cu alegerea partenerului lor de cuplu.

7) locuirea noului cuplu cu una din familiile de origine are efect negativ asupra tinerilor.

8) o durată de cel puțin doi ani de cunoștință înainte de căsătorie crește probabilitatea stabilității căsniciei.

9) primii ani de căsătorie reprezintă perioada de risc maxim.

10) prietenii comuni contribuie la stabilitatea cuplului.

11) 72% dintre cei căsătoriți s-ar căsători tot cu aceeași persoană dacă ar fi în situația de a face acest lucru.

12) nemulțumirile în cuplu sunt date de aspecte precum: lipsa banilor (74%), gelozie (41%), distribuirea atribuțiilor casnice (22%), alcool, adulter (33%), copii, relații sexuale, independența soției, primii doi ani de căsătorie, relații tensionate cu familia de origine.

R. Popescu în „Calitatea vieții de familie în România”, analizează datele obținute în urma Diagnozei Calității Vieții din 1999.

În ceea ce privește viitorul familiei părerile sunt împărțite, unii dintre cercetători considerând că ritmul schimbărilor din societatea actuală a afectat familia ducând la o degradare ai ei, datorită socializării deficitare sau a presiunilor exterioare precum ocupația, schimbări economice, independența femeii, etc.

Concluziile acestui studiu, în urma analizei Diagnozei Calității Vieții, privind aspecte legate de familie s-au canalizat spre următoarele elemente:

1) familia deține primul loc pentru 85% dintre respondenți în ierarhia diferitelor domenii ale viații, aducând și cea mai mare satisfacție individului.

2) elementele care fac o căsătorie fericită sunt: iubirea reciprocă (46,8%), încrederea reciprocă (40,6%), locuința proprie (32,2%), sprijin reciproc (26,8), bani (26,1), fidelitate, copiii, potrivire sexuală, aceeași educație, vârste apropiate.

Se observă o diferență a elementelor care fac o relație satisfăcătoare comparativ cu rezultatele obținute la cercetarea efectuată pe eșantionul din București și prezentate în studiul G. Ghebrea. Dacă la acesta din urmă nu erau importante aspecte precum vârsta apropiată și nivelul educației, concluziile cercetării Institutului Calitatea Vieții observăm că acestea contează. Elementele regăsite la ambele studii sunt cele legate de fidelitate, potrivire sexuală și copii.

3) Problemele care afectează o căsătorie sunt pentru 56,3% lipsurile materiale sau a banilor, pentru 39,3% comportamentul copiilor, pentru 15,2% băutura.

4) 61,2% cred că femeia trebuie să se ocupe de treburi gospodărești iar 71,2% că bărbatul trebuie să întrețină financiar familia.

Viața de cuplu a românilor a fost analizat prin Barometrul de Opinie Publică în mai 2007. Studiul a fost făcut pe un eșantion probabilistic pentru populație adultă,1999 persoane, la nivel național, cu o eroare de reprezentativitate de +/- 2,3% pentru un nivel de încredere de 95%. Datele au fost culese în perioada 21 mai – 4 iunie 2007.

Au fost analizate aspecte precum: românii și viața de cuplu; roluri și statusuri în familie; relațiile între deciziile din cadrul cuplului; căsătoria fericită și motive de divorț;viața sexuală.

Concluziile sondajului de opinie s-au canalizat pe următoarele direcții:

1) locuri de întâlnire a viitorului soț/soție au fost locații precum: aceeași zonă de locuit, la serviciu, la școală, prin prieteni sau rude, baruri sau internet.

2) femeile petrec în gospodărie, în medie, odată și jumătate din timpul petrecut de partenerii lor. Decizii care privesc administrarea treburilor casnice și cele legate de educația copiilor sunt luate de comun acord de cei doi parteneri. Femeile, în special din mediul urban și cu educație ridicată optează pentru egalitatea în familie.

3) iubirea, așa cum am regăsit și în celelalte studii, este esențială pentru ca o căsătorie să meargă. Importante sunt și condițiile materiale, sprijinul reciproc, banii, respectul, fidelitatea. Motivele care duc la separarea partenerilor sunt apreciate de către persoanele chestionate a fi: violența (77,3%), consumul de alcool, infidelitatea (64,1%), absența iubirii, nepotrivirea sexuală (30,8%) sau de caracter, condiții materiale precare.

4) persoanele care au avut relații sexuale înainte de căsătorie consideră că acestea sunt un lucru bun (71%) însă în toate situațiile femeile sunt condamnate mai mult decât bărbații dacă au relații sexuale.

5) cuplurile actuale preferă să amâne apariția unui copil din motive de natură profesională sau financiară. Această amânare se face prin folosirea metodelor contraceptive la care apelează partenerii.

6) 50% dintre persoanele intervievate consideră că este bine să conviețuiești înainte de căsătorie cu partenerul.

7) 38% dintre respondenți cred că relațiile sexuale au legătură cu sentimentul de iubire.

8) 66,9% dintre subiecți cunosc ca metodă contraceptivă prezervativul însă numai 50,2% îl folosesc.

III.8. Importanța alegerii maritale pentru domeniul asistenței sociale.

”După cum bine știm, familia reprezintă primul mediu organizat în care este angajat individul și, ea are cea mai îndelungată influență asupra devenirii omului. Această instituție se bazează pe alegerea reciprocă a partenerilor de viață. Are originea în căsătorie și constituie unul din cele mai complexe micro-sisteme sociale.

Căsătoria este o problemă personală și individuală a fiecăruia și care poate fi corect rezolvată numai de cei care sunt personal implicați. Trebuie să remarc faptul că, un sfătuitor din afară asupra acestor probleme nu este indicat și arareori util.

Necunoscându-se pe sine, nu este de mirare că, atâtea vieți nu reușesc ori sunt întristate de necazuri ale spiritului și ale corpului sau torturate de descurajare, îndoială, disperare.

Nu este de mirare că omul în dorința lui oarbă și pasionată de libertate și satisfacții rebele și violente, să se revolte deseori cu violență și să încerce adesea a-și calma chinul lăuntric aruncându-se cu capul aplecat într-o viață de activități febrile, de agitație constantă, de emoții violente și inutile și de aventuri îndrăznețe.

O instituție (căsătoria, familia) ce se vrea constructivă are astfel, de suferit căci fiece individ ce aderă la această formă de comunicare – familie, aduce cu sine un bogat bagaj de obiceiuri, ritualuri, cutume, transferându-le partenerului, marcând relația între cei doi.

Dacă la început fiecare tinde să arate ce are mai bun, apoi din cauza oboselii, a rutinei (pe care nu o folosesc constructiv) încep a-și elibera vechi conflicte intrapsihice, declanșând adevărate războaie psihologice, distrugând acea legătură afectivă, acel cordon de argint – afectivitatea cu aspectul ei, dragostea. Astfel starea de normalitate a dispărut lăsând loc ceței dense, întunericului.

Uneori, după o scurtă perioadă de conviețuire, căsătoria își pierde farmecul și se dovedește arareori a fi o reușită. Amândouă părțile trebuie să caute ca prin efortul propriu să dacă din ea o reușită și nu trebuie precupețit nimic pentru a realiza un cămin fericit.”

După părerea mea, asistența socială este disciplina, domeniul care ar trebui sa sprijine demersurile tinerilor pentru întemeierea unei familii , dar și instituția familiei în vederea prevenirii separării, divorțului, abandonului copilului și a funcționării normale a cuplului marital.

Asistența socială alături de psihologie și de alte discipline complementare: sociologie, antropologie etc. sunt discipline care se implică în activități de : identificare a problemelor indivizilor, descrierea caracteristicilor, comportamentelor și nevoilor umane, elaborează studii de specialitate, stragerii și servicii de intervenție pe care, le adaptează permanent schimbărilor survenite atât din punct de vedere individului, cât și sociale.

În ceea ce privește consolidarea unei noi familii, asistența socială este foarte importantă, întrucât poate oferi sprijin în:

Identificarea nevoilor, problemelor cuplului/familiei și a strategiilor de rezolvare a acestora.

Consiliere, terapie familială sau de cuplu, in funcție de necesitate,

Accesarea de servicii de consiliere premaritala, maritala sau planificare familială,

Prevenirea abandonului copiilor

Restabilirea echilibrului familial și prevenirea separării, divorțului.

Medierea conflictelor maritale

Participarea la sedințe de consiliere/terapie de grup sau ședințe de suport

Oferirea de servicii și beneficii sociale pe o perioada determinata daca se constată necesitatea de intervenție serviciilor de asistență sociala pentru sprijinirea familiei.

Orientarea familiei spre alte alte servicii complementare domeniului: psihologie, psihiatrie, mediere.

Altele, în funcție de specificul problemelor și necesitățile identificate de asistentul social.

Având în vedere obiectivele asistenței sociale cu privire la întemeierea familiei, consider oportun a prezenta în continuare cele mai importante servicii de care pot beneficia cei ce doresc să se căsătorească, cei căsătoriți care întâmpină dificultăți în relația maritală și serviciile de informare, educare, promovarea sănătății și prevenire destinată celor care doresc să aibă copii.

”Consilierea premaritală este un tip de terapie cu ajutorul căreia cuplurile învață cum să se pregătească pentru căsătorie și are scopul de a spori șansele fericirii și durabilității căsniciilor, efectele sale pozitive făcându-si simțită prezența pentru mult timp după întreruperea terapiei.

Multe cupluri percep aceasta experiență ca pe un apel de trezire deoarece partenerii încep să devină conștienți de multele implicații ale căsniciei, implicații la care până atunci nu au avut ocazia să se gândească sau despre care nu au știut cum să discute.”

Beneficiile consilierii premaritale:

– Îmbunătățirea abilităților de comunicare;

 – Creșterea siguranței emoționale; 

– Descoperirea echilibrului relației;

– Analizarea așteptărilor cu privire la căsătorie;

– Identificarea problemelor care provin din familiile de origine. Etc.”

”Consilierea maritală este o formă de asistență psihologică acordată familiei, care, spre deosebire de terapia maritală, poate fi considerată mai limitată ca scop, deoarece pune în discuție numai un conflict particular legat de problemele immediate ale familiei; poate fi orientată către o sarcină specifică, de exemplu, creșterea unui copil. Mulți autori consideră dihotomia terapie – consiliere maritală ca fiind artificială,deoarece sunt mai multe asemănări decât deosebiri, ambele forme punând accent pe ajutorarea partenerilor în a face față mai eficient problemelor de cuplu.”

”Consilierul marital este deopotriva terapeut și educator. Când un cuplu vine la terapie, acesta îi ajutp să vada că problemele lor pot fi cauzate de o slabă informare în legatura cu abilitățile esențiale necesare în relațiile intime de cuplu. Rolul major al consilierului este să îi ajute să își dezvolte astfel de abilități.

Consilierul marital privește în mod optimist cea mai mare parte a problemelor cu care se confruntă cuplul atâta vreme cât există respect mutual și cooperare. Acest optimism îl ajută pe consilier să fie agent al schimbării instaurând un mediu în care există un simț al echilibrului între partenerii cuplului.

Scopul terapiei este acela de a ajuta cuplul să învețe arta comunicării în scopul de a reuși singur să clădească și să întrețină o relație pozitivă bazată pe respect mutual și egalitate între sexe.

Scopul este de a ajuta cuplul să-și dezvolte abilitățile necesare pentru menținerea unei căsnicii/relații sanatoase prin:

îmbunătățirea abilităților de comunicare;

îmbunătățirea abilităților de ascultare și de înțelegere a mesajului;

dezvoltarea curajului pentru a face schimbări;

sprijinăcuplul să depisteze care sunt schimbările utile;

reclădirea relației intime;

dezvoltarea unui program care să ajute la rezolvarea conflictelor – rezoluția privind conflictul;

dezvoltarea abilităților de auto-ajutorare cu scopul de a cladi și menține o relație bazată pe respect mutual și egalitate.”

”Planificarea familială – un complex de măsuri profilactice și informativ-educaționale, îndreptat spre formarea unei atitudini responsabile și sigure în comportamentul sexual, preîntîmpinarea apariției unei sarcini nedorite sau cu risc înalt, protejarea față de maladiile cu transmisie sexuală, reducerea mortalității și morbidității materne și infantile. Temelia planificării familiale o constituie protejarea medicală și juridică a tuturor grupelor de familii, care garantează controlul după funcția reproductivă ce ține de concepția, purtarea și păstrarea fătului, precum și de prevenirea și întreruperea gravidității.

Obiectivele planificării familiale au in vedere:

• Să ajute cuplurile și indivizii să-și realizeze scopurile reproducerii.

• Să prevină sarcinile nedorite și cu risc crescut.

• Să reducă morbiditatea și mortalitatea induse de sarcină.

• Să pună la dispoziție servicii medicale de calitate, convenabile, acceptabile și accesibile tuturor ce au nevoie de ele și le doresc.

• Să îmbunătățească calitatea consultației, informației, educației, comunicării, îndrumării și serviciilor.

• Să sporească participarea bărbaților și să-i determine să-și asume responsabilitatea în practica curentă a planificării familiale.

• Să promoveze alăptatul la sân pentru a mări intervalul între două nașteri.”

Capitolul IV. Cercetarea practică.

IV.1.Demersul metodologic.

Etapa metodologică vizează două tipuri de cercetare, calitativă și cantitativă, menite să sprijine cercetatorul în demesul de elaborare a unei lucrari stiintifice. Alegerea uneia dintre aceste metode este absolut necesară și orientează întregul proces al cercetării .

Am optat pentru alegerea metodei calitative de cercetare pentru a afla care sunt motivele, cum decid oamenii să se căsătorească astazi, care sunt lucrurile la care se așteaptă vis-a-vis de partener și de căsătorie și care sunt planurile pe termen lung ale acestora.

Consider că, pentru a obține aceste informații, metoda de cercetare calitativă este cea mai potrivită pentru că este o metodă deschisă prin care pot lua contact cu grupul țintă, prin care pot înțelege, descrie situația și modul în care acești oameni privesc lucrurile, motivațiile și argumentele furnizate pentru susținerea deciziei pe care au luat-o.

Un alt motiv pentru care am ales sa utilizez metoda calitativă de cercetare este susținut de faptul că, în cadrul metodelor calitative intervievatorul are posibilitatea de a relua contactul cu persoana intervievată pentru clarificarea aspectelor neîntelese, fapt ce, în situația cercetarii de față ajută la lămurirea problemelor de întelegere.

Înainte de a începe procesul efectiv de cercetare, am considerat oportun a mă opri la câteva definiri ale cercetarii calitative, pentru a ne contura o idee despre caracteristicile și particularitățile metodei de certcetare.

”Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln, sub coordonarea cărora, în 1994, a apărut primul tratat din domeniu, considerau că „Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativă, naturalistă a subiectului studiat. Aceasta înseamnă o studiere a lucrurilor în mediul lor natural, încercând să se înțeleagă sau să se interpreteze fenomenele în termenii semnificațiilor pe care oamenii le investesc.”

Dupa John W. Creswell (1998), „Cercetarea calitativă este un demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care explorează o problemă socială sau umană. Cercetătorul construiește o imagine holistă și complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecților și își conduce studiul său în mediul natural“.

In lucrarea ” Dictionar al metodelor calitative in stiintele umane si sociale.”, A. Mucchielii descrie cercetarea calitativă ca desemnand orice studiu empiric care are următoarele caracteristici:

„ cercetare este concepută dintr-o perspectivă comprehensivă.

își abordează subiectul de studiu într-un mod deschis și amplu.

include o culegere de date efectuată cu ajutorul metodelor calitative, care nu implică o cuantificare, cum ar fi:interviul, observația liberă și culegerea de documente.

analiza calitativă a datelor se face prin analiza cuvintelor prin alte cuvinte, fără a fi trecute printr-o operație numerică.

se termină cu o povestire și nu cu o demonstrație. ”

Cercetarea calitativă are mai multe caracteristici, după A. Mucchielli:

„menține un contact personal cu mediul și oamenii și au o sensibilitate față de puncte le lor de vedere.

Construirea problematicii e amplă.

Design-ul metodologic nu este niciodată complet înainte de startul cercetării, el evoluează până la saturație.

Etapele de culegere a datelor nu sunt separate tranșant, ci se suprapun uneori.”

Cercetarea calitativă este comparată de multe ori cu cea cantitativă, subliniindu-se diferențele dintre acestea:

Compararea celor doi poli (Mucchielli, 2002: 157)

P. Iluț prezintă diferențele dintre abordarea calitativă și cantitativă din prisma dimensiunilor :

(Iluț, P., ”Abordarea calitativă a socioumanului,concepte și metode”, Iași, Edit. Polirom, 1997, p. 63.)

I.1 Perspectiva teoretică abordată.

Perspectiva teoretică abordată în cadrul cercetării este interptretativă și pune accent pe teoria interacționist-simbolică.

Motivația alegerii perspectivei interpretative se justifică prin faptul că pune accent pe modul în care persoanele selectate pentru a participa la cercetare înteleg și dau sens aspectelor investigate, în funcție de reprezentările lor, de credințele și valorile lor constituite pe baza experiențelor personale.

Max Weber considera ca sociologia comprehensivă pune accentul pe caracterul “subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării analizelor asupra semnificațiilor investite și vehiculate de actorii sociali în interacțiunile și situațiile lor sociale”

Petru Iluț consideră ca abordarea naturalistă a fenomenelor și proceselor sociale are mai multe sensuri distincte precum : “studierea oamenilor în așezăminte și condiții sociale cotidiene, obișnuite (naturale) și cu metode nonexperimentale; un comportament general al cercetătorului marcat de naturalețe, de firesc în relațiile cu subiecții și comunitățile vizate (neafișarea superiorității, minimizatrea efectelor de străin etc.); asumpția că cercetătorul trebuie să ia în considerare atitudinea naturală a oamenilor obișnuiți față de lume”.

John W. Creswel completeaza descrierea acestei paradigme considerand că: “Cercetarea calitativă este un demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care explorează o problemă socială sau umană. Cercetătorul construiește o imagine holistă și complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecților și își conduce studiul său în mediul natural”.

Teoria interactionist-simbolică stă la baza paradigmei interpretative și se caracterizeaza prin concepte precum ”acțiune, interacțiune, situație socială, semnificații, simboluri, reguli, norme ,rol social, preluare sau adoptare de rol”. Teoria porneste de la ideea conform căreia indivizii umani acționează în funcție de modul în care înțeleg realitatea, anumite situații, semnificațiile acestora pentru ei și de experiențele interacțiunii din cadrul grupului social din care fac parte.

Mai mult, ” instituirea sinelui se realizează prin asocierea individuală de semnificații sau simboluri ( cum ar fi numele persoanelor, stilurile de vorbire, particularitățile vestimentare, gestica, mimina) și prin prezentarea personală în grup, în așa fel încât să corespundă propriei identități și a așteptărilor celorlalți.”

În cazul identificării criteriilor de selecție maritală, teoria interacționist-simbolică afirmă că, în funcție de experiența personală de viață și prin interacțiunile dintre parteneri, aceștia pot aprecia dacă caracteristicile lor corespund sau nu cu standardul propriu în ceea ce privește luarea deciziei maritale.

IV.2 Designul de cercetare.

IV.2.1 Scopul cercetării.

Certetarea are ca scop identificarea criteriilor și a modului în care persoanele își aleg partenerii pentru căsătorie.

Prin această cercetare îmi propun să aflu cum au loc alegerile partenerilor maritali, care sunt influentele exercitate în cadrul acestei alegeri, ce acceptă și ce nu acceptă /ar accepta la partener și să surprind viziunea pe care o au partenerii cu privire la relația și dorințele lor proietată e o perioadă de 10 ani.

IV.2.2 Obiectivele cercetării.

Stabilirea obiectivelor reprezintă un demers important în practica cercetarii sociologice, întrucat orientează reglementarea domeniului și a ariilor de analiză privind cercetarea. Obiectivele conturează și încurajează formularea de întrebari cu privire la obținerea datelor necesare, ajustează continuarea demersurilor și conturează pașii în vederea realizării unei cercetări corecte.

Importanța obiectivelor reiese din ce urmează a se studia în continuare, din punct de vedere practic, orientând pașii cercetatorului în obținerea de rezultate / raspunsuri relevante în acord cu standardele propuse.

Pentru realizarea cercetării obiectivele propuse sunt :

1) Identificarea momentului în care indivizii vor să se căsătorească.

2) Identificarea influențelor familiale în ceea ce privește alegerea maritală.

3) Identificarea evenimentelor și comportamentelor care determină încetarea căsătoriei.

4) Identificarea planurilor pe termen lung, de viitor, ale cuplului marital.

IV.2.3 Întrebarea generală de cercetare.

Pentru demersul cercetării mi-am stabilit o intrebare generală de cercetare cu privire la aspectele pe care doresc sa le investighez și prin care doresc să aflu : Care sunt criteriile si modul in care indivizii isi aleg parteneri maritali?

IV.2.4 Întrebări specifice de cercetare.

Stabilirea întrebarilor specifice de cercetare are ca scop reglementarea aspectelor particulare pe care vreau sa le investighez în urma intervievării subieților și care au in vedere obținerea informațiilor necesare cu privire desfășurarea cercetării.

Astfel, întrebările specifice de cercetare de la care am pornit în elaborarea cercetării sunt:

– Care sunt motivele care au stat / stau la baza căsătoriei?

– Care au fost circumstanțele în care și-au întâlnit partenerul/partenera?

– Cand si-au dat seama ca vor sa se casatoreasca?

– Care sunt calitatile partenerei/partenerului care au determinat luarea deciziei de?

– Care au fost asteptarile cu privire la casatorie?

– Au existat presiuni din partea familiei cu privire la casatorie?

– Convingerile familiale au influentat decizia casatoriei?

– Care sunt aspectele percepute ca fiind inadmisibile in relatia cu partenerul/partenera ?

– Ce aspecte sunt tolerate partenerei/partenerului?

– Ce își doresc sa realizeze impreuna cu partenerul in urmatorii 10 ani?

IV.2.5. Temele principale urmărite

Trebuie să precizez faptul că, pentru realizarea cercetării, nu am plecat de la niște ipoteze inițiale ci, de la întrebări care au reprezentat pentru mine puncte de reper în abordarea temei alese. Ghidul de interviu a fost unul semi-structurat. vizând următoarele axe tematice:

Temele urmarite in cadrul cercetării sunt:

Perioada de dinaintea casatoriei – cum s-au cunoscut; cat de mult a contat ca s-au cunoscut / nu s-au cunoscut inainte.

Decizia privind casatoria – cand si-au dat seama ca doresc sa se casatoreasca; care au fost asteptarile cu privire la casatorie; cat de mult a contat faptul ca au locuit/ nu au locuit impreuna inainte de a se casatori/in ceea ce priveste decizia de a se casatori?, ce calitati ale partenerului au favorizat dorinta de a se casatori.

Influente în alegerea partenerului marital – daca exista conceptii sau presiuni familiale care au influentat alegerea maritala; cum influenteaza relatia parintilor alegerea partenerului/parteneri maritale; care este importanta religiei in relatia maritala; care sunt aspectele pe care le tolereaza/nu le tolereaza partenerii.

Planuri de viitor – care este viziunea si ce isi doresc partenerii sa fi realizat pe o perioada de 10 ani de casnicie.

IV.3 Metoda de culegere a datelor- descriere și scurtă argumentare

„Prin „metodă” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca și în celelalte științe și în filosofie, se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective.”

”Chelcea ( 2001) face un inventar al criteriilor de clasificare a metodelor în științele socioumane: ” după criteriul temporal, facem distincție între metodele transversale, urmărind descoperirea relațiilor între laturile, aspectele, fenomenele si procesele socioumane la un moment dat ( observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivitatea, gradul de intervenție a cercetătorului asupra obiectului de studiu […] metode experimentale ( experimentul sociologic, psihologic etc.) și metode de observație ( studiul documentelor sociale, observație si altele). Metodele în științele sociale și comportamentale mai pot fi clasificate si după numărul unităților sociale ( anchetele socio-demografice, statistice, desemnâd investigarea unui număr mare de unități sociale(anchetelesocio-demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice)și metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unit ăți saufenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în procesul investigației empirice,metodele pot fi: de culegere a informațiilor (înregistrarea statistică,studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrarea a informațiilor (metodecantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercet ării (metodecantitative, interpretative etc.).”

”Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca și de teoria de la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, și de accesibilitatea metodelor și tehnicilor, de existența sau nu a instrumentelor de investigație adecvate, de resursele financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorită a concluziilor. știut fiind că fiecărei metode și tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în cercetările empirice se impune aplicarea convergentă a cât mai multor modalități de investigare, care corelate să conducă la aflarea adevărului. Limitele proprii fiecărei metode și tehnici pot fi depășite prin utilizarea convergentă a cât mai multora dintre ele. Analiza metodologică verifică respectarea acestui principiu și, mai ales, încearcă să stabilească articularea optimă a metodelor, tehnicilor și instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientă .”

.

IV.3.1 Tehnica de culegere a datelor- interviul semistructurat =+ observatia

Observația este o metodă științifică de colectare a datelor cuajutorul simțurilor. Eaînregistrează comportamenteleși evenimentele așacum apar eleși, de aceea, inexactitatea cauzată de memoria defectuoasă arespondentului asupra acțiunilor trecute sau de estimarea inadecvată acelor viitoare este eliminată.

dezavantaje ale aplicării acestei metode: control redus asupra variabilelorexterne, dificultăți de cuantificare, eșantioane mici (acestea fiinddezavantaje în termenii exigențelor cercetării cantitative). Cercetareacalitativăpresupune observarea fenomenului în contextul larg al aparițieiși desf ășurării lui, astfel că, variabilele externe suntși ele înregistrate,urmărite; apoi cuantificarea nu este un scop în sine al cercetării calitative,iar eșantionarea statisticănu esteproprie cercetării calitative. Dintre altedezavantaje amintesc: dificultatea de a pătrunde în anumite mediiși de astudia comportamente intime, percepția selectivăa observatorului carepoate distorsiona datele sau observarea unor comportamente care pot fiatipice.

În limba românã, termenul de „interviu“ reprezintã un neologism provenit din limba englezã (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivã în jurnalisticã ºi în ºtiinþele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba francezã entretien (conversaþie, convorbire) ºi „entrevue“ (întâlnire între douã sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, deºi reprezintã traducerea literalã a celui anglo-saxon, comportã totuºi un sens diferit: are o nuanþã utilitarã, de aranjament sau de surprizã (M. Grawitz, 1972, 629). Aceste precizãri de naturã lingvisticã ni se par necesare pentru cã, în sociologia româneascã, s-a fãcut distincþie între termenii de „interviu“ ºi „convorbire“ ºi pentru cã, pornind de la etimologia termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului ca modalitate de investigare în sociologie ºi psihologie. Pg 149 septimiu chelcea – initiere in cercetarea

Analizând caracteristicile interviului folosit în cercetarea calitativă,Agabrian (2004) precizează: „nu se utilizeazăîntrebări închise,cercetătorul nu are o atitudine formală (neutră, rațională, distantăsauchiar rece), el răspunde la întrebările puse de participanți, permiteemoțiilorși sentimentelor proprii să se manifeste în timpul cercetării. Estevorba de stabilirea unei relații de la „om la om” cu scopul de a înțelegeșimai puțin de a explica” (pag. 70)

IV.3.2. Metoda de analiză a datelor analiza tematică

IV.4 Descrierea grupului țintă

Gr Tinta:

Cupluri : ambii parteneri

Varsta cuprinsa intre 20-40 ani

Casatoriti ( de max 2 ani pana in prezent) / Necasatoriti ( care se casatoresc peste maxim 2 ani)

Selectie – Din cunostiinte, cu care nu am interactionat in relatii personale astfel : colegi, rudele prietenilor, prieteni, voluntari

IV.5. Rezultatele cercetării și interpretări

IV.6.Concluzii.

IV.7. Anexe

IV.8. Bibliografie.

Bibliografie :

Manastireanu, Ligia,”Eu cu cine ma casătoresc”, Edit.,Cluj-Napoca, an, pg.

Partenie, A., Partenie, V., A., „Cum ne alegem partenerul”, Edit. Excelsior, Timisoara, 2002

A. Sebastian,Godeanu – Alegerea partenerului – mituri , secrete , repetitii , Editura Sper :, ed. II, 2011, Colectia Doctoralia nr. 7 , Buc

Mitrofan, I., Ciuperca, C., „ Psihologia vieti de cuplu. Între iluzie și realitate.”, Editura SPER, Bucuresti , 2002.

Mitrofan, Iolanda, Cristian, Ciupercă, Psihologia relației de cuplu – abordare teoretica și explicativă. București, Editura SPER, 2009

Preotul Gh. I. Soare – ”Impedimentele la casatorie si motivele de divort.”, Bucuresti, Tipografia cartilor bisericesti, 1943 ( extras din revista Biserica Ortodoxa Romana, an. LXI ( 1943), nr.4-5, Aprilie-Iunie

( Mireillen și Herve Scala, trad. Valentina Chiriță – Cuplu în psihogenealogie. Influența familiei în alegerea partenerului – o explicație a succesului și eșecului în relații, bucuresti, Edit. PHILOBIA,2012)

Mitrofan, Iolanda, Ciuperca, C., „Psihologia și terapia cuplului”,Edit. SPER, Colecția Caiete Experiențiale Nr.13, București, 2009

John Welwood, trad. Raluca Todor, ”Calatoria inimii Calea iubirii conștiente”, Edit. Elena Francisc Publishing, București,2006.

Cojocaru, Nicolae,”Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români”,Editura Etnologică,vol. III,București, 2012,

Institutul de Etnografie și Folclor ” C. Brăiloiu”, ”Dobrogea,Muntenia. Sărbători și obiceiuri: Corpus de documente etnografice. Răspunsuri la chestionaele Atlasului Etnografic Român”, Edit.Etnologică,Bucerești, Vol. V, 2009.

Sevantos, Elena, ” Nunta la români – studiu istorico-etnograficu comparativu”, Editura Academiei Române,București, Tip. Carol Gobl,1889, p.77.

Marian, S. Fl., ” Nunta la români”, Editura Academiei Române, București, 1890.

Meițoiu, Ioan, ” Spectacolul nunților”, Edit. Casa Centrală a Creației Populare, București,1969,.

Mușlea, I. ,Bârlea, O., ”Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Ed. Minerva, București, 1970

Enache, Maria, ” Principalele rituri de trecere la români – nunta, moartea”, Tip. PrintXpert, Craiova, 2011, p. 7.

Ernest W. Burgess și Leonard S. Cottrell: Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall, New York, 1939,

Webografie :

http://www.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/corinteni-1/7/

Reviste:

Bernea, Ernest, ” Nunta în Țara Oltului. Încercare de sociologie românească.”, în ” Studii de folclor și literatură”, București, 1967, pp.60-64.

Firca, Prot. Iova, ” Elemente folclorice de ritual în Banat”, în ” Mitropolia Banatului”, am XIX ( 1969), nr.79

Drăgoi, Marius Dan, ” Ritualul nunții în satul Spermezeu”, în ” Studii și cercetări etnoculturale”, Bistrița,vol. VII, 2003.

Partea practica

Mucchielli, A., Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, 1996 [Tradus în română în 2002], Iași, Editura Polirom,

Iluț, Petru,” Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte și metode.”, Iași, Editura Polirom,1997

Chelcea,S.,”Tehnici de cercetare sociologica,Buc, Editura Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative,2001 https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/septimiu-chelcea-tehnici-de-cercetare-sociologica1.pdf, p .67.

Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr,”Dicționar de sociologie.”,București, Editura Babel, 1993

( Noul Cod Civil – Titlul I: Căsătorie, Capitolul I: Încheierea căsătoriei, – http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_familiei.php , site consultat la 4.04.2015, ora 12:30.

Popescu, R., „Familia tânără în societatea românească” în Revista Calitatea Vieții, XIV, nr.1, 2003

Ghebrea, G., „Factori ce afectează stabilitatea cuplului marital” în Revista Calitatea vieții, anul 10, nr. 1-2/1999

Popescu, R., „Calitatea vieții de familiei în România”, Academia Română, Institutul de cercetare a Calității vieții, Sesiunea de Comunicări Științifice 22.02.2002

Barometrul de opinie publică. Viața în cuplu (2007). Fundația Soros, autori: Bădescu, G., Kivu, M., Popescu, R., Rughiniș, C., Sandu, D., Voicu, O., p.16.

Tihan, Eusebiu, ”S.O.S. Asistența Socială”, Buc., Editura Institutul de Ecologie Sociala si Protectie Umană Focus, 2002

http://www.psihosuport.ro/psiholog/2013/08/ce-trebuie-sa-stii-despre-consilierea-premaritala/ , site consultat la data : 15.05.2015.

”Manual pentru profesioniști specialiști în incluziune socială”, Asociația TRANSCENA, http://www.economiesociala.anr.gov.ro/pdf/publicatii/manualul_formare_transcena.pdf , București,Octombrie 2010, site accesat la data de 15.05.2015.

http://www.psihoconsult.ro/index.php?id=56 , site consultat la data de 15.05.2015.

Zolotariov, Elena,”Planificarea familială. Informare. Educație. Comunicare: Curs universitar”, http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/zolotariov/planificarea_familiei.pdf,Bălți,2005, Pp.25-26, site accesat la data de: 15.05.2015.

Chelcea, S.,”Inițiere în cercetarea sociologică”,București, Edit.: Comunicare.ro, 2004, p.34.

Scârneci, Florentina, ” Îndrumar de cercetare calitativa în științele socioumane.”, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006, pp. 20-21, apud. Chelcea, S., 2001,Metodologia cercetării sociologice: metodecantitative și calitative, Editura Economică, București, p. 48.