Crisul Alb
Cuprins
Introducere
Capitolul I.
STUDII ȘI CERCETĂRI ASUPRA CIȘULUI ALB
Capitolul II
AȘEZARE GEOGRAFICĂ ȘI LIMITE
2.1.Amplasament și descriere
2.2.Condiții de mediu
2.2.1.Relieful
2.2.2.Clima
2.2.3.Solul
2.2.4.Vegetația și faunaCapitolul III
RESURSELE DE APĂ DIN BAZINUL CRIȘULUI ALB
3.1.Date bazinale.Bazinul hidrografic Crișuri
3.2.Administratia Națională Apele Române.Date generale
3.3. Elemente legate de bazinul hidrografic
3.4. Organizarea rețelei hidrografice
3.5.Regimul hidrologic
Capitolul IV
LUCRĂRI HIDROTEHNICE AMENAJATE PE RÂUL CRIȘ ALB
4.1.Acumulare nepermanentă Șicula.Date generale
4.1.1 .Caractersitici tehnice și constructive ale acumulării
4.2. Acumulare nepermanentă Cigher la Zărand.. .Date generale
4.2.1.Caracteristici tehnice și constructive ale acumularii
4.3.Date caracteristice pentru secțiunea barată în urma realizării celor două acumulări
Cap V, Impact
3.6. Fenomene hidrologice de risc
4.3.1.Regulament de exploatare a lucrării hidrotehnice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea de licenta, intitulată –Impactul lucrarilor hidrotehnice în reabilitarea Crișului Alb și aportul lor la dezvoltarea durabilă și regională -cuprinde patru capitole și practic este o lucrare complexă care conține probleme de amenajări constructii hidrotehnice pentru apărarea împotriva inundațiilor pe râul Crișul Alb. De-a lungul timpului, în România au avut loc diverse evenimente catastrofale produse atât din cauze naturale cât și din vina omului-toate fenomenele au un impact dăunător asupra populației,mediului înconjurător și bunurilor materiale ceea ce face necesară cunoașterea acestor evenimente, modul de prevenire și felul în care ne putem apăra în caz de urgență.
Nu există o estimare a frecvenței și mărimii dezastrelor naturale,practic orice zonă locuită este expusă pericolului,iar pe fondul schimbărilor climatice se pare că numărul fenomenelor nedorite de nimeni, se înregistrează tot mai des.
(cap Impact) Fenomenele care fac să crească vulnerabilitatea societății față de dezastrele naturale,sunt:
-creșterea populației;
-degradarea mediului etc;
Dezastrele naturale sunt fenomene naturale de origine geologică sau meteorologică și sunt cauzate de:
-ploi torențiale;
-inundații;
-cutremure de pământ;
-alunecări de teren;
-furtuni;
-incendii etc.
În această lucrare doresc să prezint impactul lucrarilor hidrotehnice amenajate pe râul Criș Alb pentru atenuarea efectelor pe care viiturile le pot avea în întregul său bazin hidrografic. In primul capitol se face o prezentare succintă a studiilor,cercetărilor geografice ale râului Crișul Alb.
Cap.I.Studii și cercetări asupra Crișului Alb. In acest capitol se prezintă evaluarea studiilor și cercetărilor geografice asupra râului Crișul Alb, așezarea geografică și limite, date bazinale ale bazinului hidrografic Crișuri. studiu hidrologic și hidraulic al bazinului hidrografic Crisuri precum si activitatea hidrologica si hidrogeologica din Bazinul hidrografic al râului Crișul Alb.Se prezintă apoi date despre clima-factorii genetici si dinamici ai ei, radiația solară, temperaturi minime si maxime ânregistrate în timp precum si date despre umezeala relativă a aerului.Nu putem face să nu amintim aici despre cantitățile de precipitații cazute în bazin-precipitatii care duc implicit la formarea de viituri si la apărare împotriva inundatiilor..
Cap.II .Așezare geografică și limite .Sunt prezentate în acest capitol bazinul hidrografic Criș Alb, condițiile de mediu –respectiv relieful ,clima ,solul,vegetația și fauna .
La sfârșitul capitolului sunt prezentate ariile protejate din bazin.
Cap.III.Resursele de apă din bazinul Criș Alb. În acest capitol sunt prezenate unitățile care administrează acest curs de apă,elemente legate de delimitarea bazinelor hidrografice din Romînia, organizarea rețelei hidrografice naționale și regimul hidrografic al Crișului Alb.
Cap.IV. Lucrările hidrotehnice amenajate pe râul Criș Alb Sunt prezentate în acest capitol cele două acumulări nepermanente Șicula și Cigher cu datele și parametrii specifici , precum și regulamentul de exploatare în diferite condiții a celor două acumulări,impactul lor asupra viiturilor de pe râul Criș Alb.
CAPITOLUL I
STUDII ȘI CERCETĂRI ASUPRA CIȘULUI ALB
Crișul Alb izvorăște de pe versantul vestic al Munților Bihor, fiind un afluent de ordinul I al Tisei. Are o lungime de 248 km, din care pe teritoriul României parcurge 234 km (până la granița cu Ungaria); are o suprafață a bazinului hidrografic de 4240 km2.
Valea Crișului Alb este cuprinsă (de-o parte și de alta a râului) între talveg și muchia terasei de 90-110 m. Limita față de Munții Zărandului coincide cu versantul stâng al văii Crișului Alb, în sectorul depresiunilor Brad, Hălmagiu și depresiunea Zărandului, iar întreaga regiune dintre defileul Vârfurile – Gurahonț și abrupturile sudice ale Munților Momei (măgurile vulcanice, Mizeșul, Teișul, dealul Tălagiului și culoarul Zimbru – Poiana Avram Iancu) aparțin zonei depresionare a Crișului Alb.
Aceste caracteristici au făcut ca valea Crișului Alb să devină un important culoar de trecere și legătură între depresiunile Brad, Hălmagiu, Gurahonț-Almaș, Zărand și Câmpia de vest prin construirea șoselei și căii ferate Arad-Brad (începută încă 1885).
In consemnări ale antichității, numele Crișului Alb, care străbate în drumul său o bună parte din teritoriul vestic al Transilvaniei, a fost menționat în scrierile și rapoartele unor călători străini, care au străbătut de-a lungul vremurilor o parte din aceste meleaguri.
Crișul Alb este pomenit în secolul al VI-lea în scrierile gotului Iordanes sub forma latinizată Grisia, Grissia, iar în secolul al X-lea sub forma grecizată Krisos la împăratul Constantin Porfirogenetul (grecii numeau aurul chrysos, probabil după locul de unde îl aduceau). Denumirea va apărea mai târziu în primele documente autro-ungare de cancelarie sub forma Crys, Crisius, ca de pildă în documentele din 1202-1203: „ad Crisium“, „per Crisium“, „super Crisium“, „transit Crisium“ sau într-un document din 1705 „fluvium qui nuncupatur Crys“.
După anul 1300 numele Crișului Alb, al afluenților acestuia și al comitatului Zărand, apar tot mai des menționate în actele și documentele vremii. Astfel printr-un act întocmit în cetatea Vișegradului la 8 septembrie 1331, soția magistrului Desideriu și fiul, său Heychuch dăruiesc comitelui Anton, cetatea Șiriei cu câteva sate și o moară pe apa Cigherului.
Mai târziu, aflăm dintr-o diplomă vești despre districte teritoriale românești (districtus olahales) situate pa valea Crișului Alb: Hălmagiu (Halmag), Vârfurile (Chich), Izvorul Crișului (Kőrősfő). În perioada 1404 – 1444 apar denumirile Crișul Alb (Féhér Kőrős) și Ribița (Ribicza).
Marele umanist și istoriograf Nicolaus Olahus, în lucrarea istorico-etnografică Hungaria (redactată la Bruxelles în 1536), capitolul XIV „Despre Transilvania“, referindu-se la Crișul Alb, notează:
". . . Iar Crișul Alb (izvorăște) din Munții Metaliferi ai Transilvaniei, lângă orășelul Abrud, de unde curge spre sud, pe lângă Baia de Criș spre cetatea Gyula și Bekes și se unește cu celelalte două Crișuri . . ."
Georg Reichertorffer, vorbind despre acest râu, scrie în lucrarea intitulată Chorographia Transilvaniae (1550):
„. . . Nu departe de aici, râul Criș, care desparte primele ținuturi ale Ungariei de marginile Transilvaniei, curge din munții Daciei în atingere cu Ungaria (înaintând) printre munții sălbatici și abrupți, cu șerpuiri neîncetate și cu mers rapid".
Localitatea Moneasa este menționată pentru prima dată în anul 1200 într-o schiță de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea.
În 1830, datorită frecventelor inundații și afectării terenurilor agricole încep lucrări complexe de amenajare ale văii Crișului Alb prin realizare de diguri. Sub îndrumarea Prefecturii Arad, în anul 1840 începe proiectarea și construirea Canalului Morilor (Nádor csatorna) cu finalizare în anul 1857.
Nendtvich Karoly a realizat primele analize chimice ale izvoarelor termale de la Moneasa în 1865 și, un an mai târziu, Kery (Bittner) care le-a descris prima dată și a făcut un număr de recomandări privind utilizarea lor.
Primul foraj pentru ape termale a fost săpat la Moneasa, până la 316 m, în perioada 1890-1895; debitul lui inițial a fost de 16,6 l/s apă cu temperatură de 25 °C. Odată cu construirea Pavilionului nr. 1 pe pârâul Băilor în 1891, s-au asigurat tratamente pentru afecțiunile de stomac și reumatism. (Markim 1895).
În perioada de după constituirea Statului Național Român se întâlnesc numeroase referiri de natură geografică la unele localități de pe valea Crișului Alb, cum sunt Crișcior, Zdrapti, Brad, Baia de Criș, Țebea, Vața, Gurahonț, efectuate de I. Safta, Al. Borza, R. Soo, E. I. Nyárady, P. C. Popescu, S. Pascovschi, V. Leandru, etc.
L. Sawicki publică în analele geografice din anul 1912 studii asupra problemei glaciațiunii din Munții Bihorului și din Carpați.
Emmanuel de Martonne va iniția, în anul 1921 “excursii geografice” în diferite regiuni ale României, care s-au dovedit a fi adevărate expediții de documentare în Munții Apuseni (Carpații Occidentali) și Munții Banatului.
Primele măsurători de radioactivitate a izvoarelor termale de la Moneasa au fost conduse de Athanasiu în 1927.
R. Ficheux, profesor în cadrul Departamentului de Geografie a Universității din Cluj în perioada 1935-1937, a continuat activitatea didactica a lui Emmanuel de Martonne, înregistrând rezultate interesante în cercetarea geomorfologica a Munților Apuseni.
Traian Mager în 1937 publică o monografie în 4 volume intitulată „Ținutul Hălmagiului” în care definește noțiunea de „Ținut al Hălmagiului”, aduce indicii despre vechimea și statornicirea așezărilor omenești, date despre vechii proprietari de pământ, nobili români, despre istoricul localităților, toponimia și onomastica în sprijinul istoriei și multe altele.
În 1941 T. P. Chițulescu și M. Socolescu publică o serie de studii geologice și miniere despre Munții Metaliferi. Din aceeași perioadă se remarcă studiile efectuate de St. Manciulea (1931), L. Someșan (1938,1939) și Tufescu V. (1942-1943) referitoare la Câmpia Crișurilor și a Tisei.
În 1941 A. Paucă publică în mai multe lucrări rezultatele cercetărilor floristice și lucrarea „Studiu fitosociologic în Munții Codru și Muma”, cu referire la afluenții Crișului Alb din Codru-Moma (v. Deznei, v. Monesei, v. Rășchirata).
Studii și cercetări din a doua jumătate a secolului al XX-lea. O cercetare detaliată se remarcă după al doilea război mondial, în special la nivel regional, uneori și cu anumite generalizări. De subliniat o sinteză a lui M. Pauca asupra neogenului din vest (1954) cât și V. Mutihac și L. Ionesi cu Geologia României (1974).
Importante contribuții de geografie și hidrologie, au fost aduse de numeroși cercetători și oameni de știință. Dintre aceștia menționăm: V. Hihăilescu cu lucrarea Dealurile și câmpiile României (1969), I. Berindei cu studii despre Câmpia Crișurilor (1968), Diaconu și colaboratorii cu lucrarea Scurgerea medie specifică a râurilor din R.P.R. (1954) și Râurile României (1971), Ujvari Iosif (Geografia apelor României, 1972), P. Coteț (1957 – Depresiunea Zărandului. Probleme de geografie, vol.IV), P. Coteț și colab. (1967), cu o hartă geomorfologică a Câmpiei Tisei și Crișurilor, Gh. Măhara cu studii despre Câmpia Crișurilor (1973), Valeria Velcea și Al. Savu (1982) prin lucrarea Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, P. Tudoran (în 1983 publică lucrarea Tara Zărandului – studiu geoecologic), Posea Gr. (1969, Evoluția principalelor văi carpatice – Mureșul, Crișul Repede, Crișul Alb), Vespremeanu E. (1972, Dealurile Lipovei și defileul Mureșului), Gâștescu P. (1990, Fluviile Terrei).
Din punct de vedere al cercetării hidrogeologice, în 1951 Institutul de Balneologie și Fizioterapie din București a realizat prima analiză chimică a apelor menționăm: V. Hihăilescu cu lucrarea Dealurile și câmpiile României (1969), I. Berindei cu studii despre Câmpia Crișurilor (1968), Diaconu și colaboratorii cu lucrarea Scurgerea medie specifică a râurilor din R.P.R. (1954) și Râurile României (1971), Ujvari Iosif (Geografia apelor României, 1972), P. Coteț (1957 – Depresiunea Zărandului. Probleme de geografie, vol.IV), P. Coteț și colab. (1967), cu o hartă geomorfologică a Câmpiei Tisei și Crișurilor, Gh. Măhara cu studii despre Câmpia Crișurilor (1973), Valeria Velcea și Al. Savu (1982) prin lucrarea Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, P. Tudoran (în 1983 publică lucrarea Tara Zărandului – studiu geoecologic), Posea Gr. (1969, Evoluția principalelor văi carpatice – Mureșul, Crișul Repede, Crișul Alb), Vespremeanu E. (1972, Dealurile Lipovei și defileul Mureșului), Gâștescu P. (1990, Fluviile Terrei).
Din punct de vedere al cercetării hidrogeologice, în 1951 Institutul de Balneologie și Fizioterapie din București a realizat prima analiză chimică a apelor și în 1958 Paucă a publicat un studiu de sinteză privind izvoarele termale din vestul Munților Apuseni, considerând că, apele de la Moneasa sunt un amestec de „ape de sute de metri adâncime, care se ridică sub presiune de vapori” și ape carstice reci și subliniind dificultatea delimitării
suprafețelor de protecție a izvoarelor (Pișota I. și Zaharia L. Hidrologie Generală).
Cât privește lucrările de cercetare hidrogeologică în zona Moneasa, sunt demne de notat măsurătorile complete de radioactivitate a apei, realizate de Szabo și Iosif în 1967, prima probă cu trasor pentru stabilirea genezei apelor termale – conduse de Slăvoacă, Orășeanu și Gaspar în 1970, primul studiu hidrogeologic detaliat făcut de Orășeanu în 1973, săparea a cinci noi boreholes hidrogeologice în perioada 1972-1987, o cercetare geofizică completă condusă de Apostol și colab. (1975) și calculul rezervelor exploatabile de apă termală și delimitarea ariei de protecție hidrogeologică în jurul rezervorului geotermal realizat de Orășeanu I. și Orășeanu R. în 1976.
În 1978 Halași a publicat două lucrări cu privire la endocarstul de la Moneasa și în 1985, împreună cu Gisela Halași și Birtalan a descris exploatarea și morfologia peșterii Grota Ursului (peștera de la băi).
O cercetare aparte, complexă, s-a întreprins în Câmpia Crișurilor de către Gh. Măhăra și Gr. Pop (1977). Pentru clarificarea evoluției câmpiei, un rol aparte îl au studiile asupra teraselor de pe râurile care coboară din munte în câmpie: L. Sawicki (1912), E. Vespremeanu (1972, 1973), N. Mihăilă (1988), I. Berindei (1964, 1977), Aurora Posea (1969, 1977).
În zona de izvoare a Crișului Alb, în masivul calcaros Vulcan au întreprins cercetări biogeografice: E. Ghișa, I. Pop, I. Hodișan, Maria Ciurchea, iar I. Pop și M. Hodișan publică în 1963 aspecte din flora și vegetația din valea Bulzești, afluent al Crișului Alb. Valea Ribiței cu izvoarele pe versantul sud-estic al Muntelui Găina, afluent de pe dreapta al Crișului Alb, a fost cercetată în 1976 de I. Hodișan, Șt. Suteu, V. Hodișan, N. Faur, iar în 1977 Șt. Suteu și N. Faur întreprind cercetări în zona carstică „Podul de la Grohot” din nord-vestul Munților Metaliferi.
Pentru unele aspecte generale mai menționăm: Enciclopedia geografică a României (1982 – Posea și colaboratorii), Harta regionării geomorfologice a României (Gr. Posea, L. Badea, 1984), Geografia României (vol. I, 1983, vol. II, 1984 și vol. IV, 1992). Colecția „Județele patriei” cuprinde de asemenea un material valoros geografic: Arad (1979), Bihor (1972), Alba și Hunedoara. Alte lucrări importante sunt: Clima României (vol I și II 1961, 1962), Cadastrul apelor din România – Aquaproiect (1992).
Flora, fauna și diverse aspecte ecologice au fost studiate de A. Ardelean (Flora și vegetația Crișului Alb, 1970-1997), Gh. Mohan, P. Covaci, Pop I. (Aspecte ale vegetației din lunca Crișului Alb – 1972), Pop I. și colab. (Flora și vegetația Munților Zărand – 1978), Suteu St. și Faur N. (Aspecte de vegetație în masivul Gurahonț) etc.
CAPITOLUL II
AȘEZARE GEOGRAFICĂ ȘI LIMITE
2.1.Amplasament și descriere
Sistemul hidrografic al Crișului Alb, dezvoltat în zona de contact a masivului Bihorului, a Munților Metaliferi, a Munților Zărand și Moma, drenează prin cursul său principal o succesiune de depresiuni tectonice situate în partea de sud și sud-vest a Munților Apuseni după care pătrunde în Câmpia de Vest. Crișul Alb izvorăște de pe versantul vestic al Munților Bihor.
Așezarea geografica este exemplificată în Figura 2.1.
Curgând la început pe direcția sud – est, apele lui lovesc lângă „moara lui Medrea” (mai jos de confluența cu Orzâștia) în parapetul de calcare jurasice ale Vulcanului (1266 m) de unde se orientează spre sud.
Bazinul Crișului Alb are pe teritoriul României o suprafață de 3957 km2, adică 92% din bazinul său (4240 km2) și este cu 13% mai mic decât bazinul de recepție al Crișului Negru și cu 64% mai mare decât cel al Crișului Repede. Din teritoriul României (237.500. km2) bazinul Crișului Alb ocupă procentual o suprafață de 1,66 %.
Cumpăna de ape delimitează bazinul Crișului Alb de bazinele învecinate: la nord bazinul Crișului Negru și bazinul Arieșului Mic, la nord-est Bazinul Abrud, la est bazinele Ampoi și Geoagiu iar la sud bazinul Mureșului.
Cumpăna de ape cu bazinul Mureșului este greu de delimitat în câmpie dar se identifică cu ușurință în zona deluroasă și montană unde unește vârfuri montane și deluroase după cum urmează: vf. Otcovac (382 m), vf. Fântâna Rece (572 m), vf. Crucea Țiganului (546 m), vf. Highis (799 m), Muntele Alb (557 m), Piatra Păcurari (629 m), Drocea (836 m), vf. Husului (804 m), dl. Pleșu (726 m), vf. Măgureaua.
La nord și nord-est cumpăna de ape față de Crișul Negru prin afluentul său Teuzul este foarte apropiată și nedecisă, după care în apropiere de localitatea Sebiș începe prin Dealul Mare urmat de o succesiune de dealuri (zona Donceni – Dezna), vf. Izoi, dl. Ronțaru, vf. Momuța (930 m), vf. Găina, vf. Curcubăta (1849 m).
Cumpăna de ape care delimitează bazinul Crișului Alb are o cu o lungime totală de 432 km din care 162 km pe malul drept și 270 km pe malul stâng.
Sistemul hidrografic Crișul Alb are o rețea secundară formată din 41 de afluenți de ordinul I (față de Crișul Alb), 48 de afluenți de ordinul II, 10 afluenți de ordinul III și 1 afluenți de ordinul IV. În bazinul Crișului Alb există câteva canale cu rol de regularizare a debitelor sau de desecare cum ar fi: Canalul Morilor, Canalul Matca ce face legătura dintre sistemul hidrografic Crișul Alb și cel al Mureșului, Canalul Militar.
De asemenea în bazinul Crișului Alb există trei lacuri de acumulare permanentă (Mihăileni, Tauț, Chier) și șase amenajări piscicole (Rovina, Ineu, Chișineu Criș, Socodor, Pilu și Seleuș).
Cele mai importante localități de pe valea Crișului Alb sunt: Brad, Hălmagiu, Gurahonț, Sebiș, Ineu, Pâncota, Chișineu Criș. După ocupațiile tradiționale, cu rădăcini adânci în trecutul poporului de pe aceste meleaguri, așezările de pe valea Crișului Alb pot fi divizate în câteva grupe: așezări pastorale (Grosuri, Tomnatec, Botfei), așezări pastoral-miniere (Stănija, Blăjeni, Obîrșa), așezări pastoral-agricole (Mesteacăn, Vața, Dezna), așezări meșteșugărești și așezări agricole, existente odată cu intrarea în Câmpia Crișurilor, de la Buteni până spre Vărșand.
Figura nr.2.1. Bazinul hidrografic Crișul Alb.
(după Administrația Bazinală de Ape Crișuri )
2.2.Condiții de mediu (climă,precipitații,sol,vegetație ,fauna)în bazinul hidrografic Crișul Alb
2.2.1.Relieful
Morfometria reliefului. Modelarea actuală a reliefului în arealul investigat se exercită în moduri variate, fiind condiționată de particularitățile orografice și climatice. O cauză esențială care determină mecanismul, intensitatea și distribuția spațială a acestor procese o constituie climatul specific acestei zone.
La modelarea actuală a reliefului participă două categorii de procese, deosebite după amploarea și desfășurarea lor în timp: procese permanente și procese periodice.
În bazinul Crișului Alb principalele forme de relief sunt: terasele fluviatile, lunca, versanții de racord, văile afluente, organismele torențiale, conurile de dejecție, etc. Marea diversitate a condițiilor de relief este exprimată și de indicii morfometrici (altimetrie, fragmentarea și energia de relief, pantele) care pot influența formarea resurselor de apă.
Hipsometria reliefului. Bazinul Crișului Alb se suprapune în procente diferite pe cele trei unități majore de relief: zona montană (29%, în est), zona piemontană (33%, în centrul bazinului) și zona de câmpie (38%, în vest), cu o dispunere în trepte ce coboară de la est spre vest (Anexa 5.1.).
Pe malul drept al Crișului Alb, în imediata apropiere a izvorului se regăsesc Munții Metaliferi prin Dealul Strâmba (1154 m). Tot pe partea dreaptă se întâlnesc următoarele subunități ale Munților Bihor: Vârful Găina (1486 m), pe cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului Mic și Crișul Alb reprezentând punctul cel mai înalt al reliefului, Vârful Prislop (848 m) și Vârful Dobrinu (988 m). Munții Moma sunt reprezentați prin Dealul Ronțanu (918 m), Vârful Momuța (929 m), Cornul Berhusului (811 m), Măgura Zugăului (880 m). În apropierea acestora se află zona munceilor care este reprezentată prin: Fața Dealului (474 m), Măgura Diecilor (741 m), Vf. Ciuhii (448 m), Vf. Fețelor (481 m).
Pe latura estică a bazinului Crișului Alb, pe malul stâng al acestuia, se desfășoară Munții Metaliferi. Înălțimea cea mai mare a acestora este Vârful Vulcan (1257 m), Vârful Fericelii (1172 m) și Vârful Chiuzului (1022 m).
Pe latura sudică a bazinului Crișului Alb, tot pe partea stângă a acestuia, se desfășoară zona munților Zărand, cu înălțimi mai reduse. În desfășurare de la est spre vest aceștia sunt: Vârful Smrenciului (763 m), Vârful Duba (969 m), Ruda Muncelului (775 m), Vârful Ciușului (704 m), Vârful Malului (899 m), Dealul Pleșu (726 m), Vârful Husului (804 m), Vârful Drocea (836 m), Piatra Păcurari (629 m), Muntele Alb (557 m), Vârful Highiș (799 m), Vf. Crucea Țiganului (546 m) și Fântâna Rece (572 m). Nu departe de Defileul Tălagiu-Aciuța se află Vârful Văratecul (881 m).
După zona montană urmează zona piemontană (a dealurilor vestice) cu înălțimi domoale. Cele mai caracteristice de la vest la est sunt Cioaca Măderatului (340,5 m),Dealul Pâncotei (230 m), Dâmbul Bogatului (401 m), Dealul Cornetu (318,8 m), Dealul Mocrei (378 m), Capul Dealului (305 m), Dealul Rugaciu (404 m), Dealul Culmii (561 m), Vf. Coasta Mare (360,9 m), Vf. Măgureaua (416,5 m) și Dealul Câmpurile (242,2 m), pe malul stâng al Crișului Alb.
Pe malul drept de la vest la est se identifică Dealul Mare (340 m), Pleșa (402,9 m), Dealul Berindia (363,4 m), Măgura Dobrosele (286,6 m), Dealul Tălagiului (464 m), Dealul Caselor (467,1 m), Măgura Ociu (438,6 m) și Dealul Ursoiu (408,6 m),
După ce Crișul Alb iese din defileul de la Joia Mare – Berindia, trecând prin depresiunea Zărand (120 m), traversează Câmpia Crișului (Dâmbuț 108 m, Seleușeni 108 m, Pădurea Socodor 92 m) și ajunge la granița de stat cu Ungaria (87 m altitudine).
Gradul de fragmentare a reliefului. Gradul de fragmentare a reliefului în suprafață este dat de rețeaua de văi afluente. Cunoscând fragmentarea reliefului putem aprecia cât din suprafața bazinului Crișului Alb este afectat de procesele de eroziune generat de rețeaua de văi afluente și cât reprezintă ele ca lungime, raportată la un km2. Raportând lungimea rețelei hidrografice (1477 km) la suprafața bazinului de 4240 km2, se obține o densitate a fragmentării reliefului pe ansamblul bazinului de 0,34 km/km2. Bazinul Crișului Alb are în cursul superior, amonte de Crișcior, o lungime a rețelei hidrografice de 116 km și o suprafață de bazin de 324 km2, de unde rezultă o densitate de 0,35 km/km2.
În sectorul montan înalt (Munții Bihorului, Metaliferi) gradul de fragmentare a reliefului ajunge la valori de 1,8 km/km2. Pe sectorul munților joși și a dealurilor piemontane fragmentarea reliefului oscilează între 0,35 și 0,80 km/km2, iar în câmpie variază între 0,09 și 0,22 km/km2. În câmpie se pot identifica câteva sectoare unde fragmentarea reliefului este între 0,5 – 1,0 km/km2, ca urmare a unor arii de convergență hidrografică.
Adâncimea fragmentării reliefului. În zona de izvor, Crișul Alb are o altitudine de 980 m iar cumpăna de ape din apropiere se situează la cea mai mare în zona Muntele Găina cu 1486 m, de unde rezultă o adâncime a fragmentării de 506 m. Cea mai mare adâncime a fragmentării se întâlnește în cursul superior al Crișului Alb, amonte de Crișcior. Astfel între localitatea Barza (300 m) și Vârful Fericelii (1172 m) se notează o adâncime a fragmentării reliefului de 872 m.
Adâncimea fragmentării reliefului începe să scadă pe măsură ce Crișul Alb înaintează în zona de dealuri și traversează depresiunile tectonice Brad, Hălmagiu și Almaș-Gurahonț și Zărand. Cel mai mic grad de fragmentare se întâlnește în zona de câmpie a bazinului Crișului Alb fiind cuprinsă între 0 și 30 m, ceea ce ne indică o eroziune liniară, de intensitate scăzută.
Elemente legate de morfometria văilor. Albia minoră a Crișului Alb din cursul superior prezintă un profil longitudinal cvasiconcav, datorită unei pante pronunțate (25-35 ‰). Profilul transversal este îngust și adâncit sub forma literei „V” în cursul superior și mediu. Valea din zona montană este mărginită de versanți abrupți și împăduriți. Amonte de satul Criș, albia minoră a râului are o lățime mai mică de 7-8 m, cursul apei fiind tipic montan, pe un pat bolovănos situat pe o matrice de nisip grosier. Apa are o curgere rapidă și turbulentă.
La Crișcior, după ce a parcurs 31 de km, albia minoră coboară la altitudinea de 291 m. De aici și până la Ineu, pe o distanță de 150 km, albia minoră are o diferență de nivel de 187 m, ceea ce corespunde unei pante de 1,2 m/km, valori caracteristice depresiunilor și culoarelor cu puternice aluvionări.
În cursul mediu apare fenomenul de meandrare, el fiind mai puternic în cursul inferior (aval de Sebiș). Meandrele sunt divagante, simple și complexe, ce pot contribui la formarea de ostroave și popine. Un exemplu este ostrovul formată în urmă cu 10 ani, amonte de podul peste Crișul Alb, pod situat pe drumul județean dintre localitatea Bârsa și Sebiș. Profilul transversal este foarte lat în cursul mediu și inferior. Crișul Alb prezintă vaduri rele, folosite pentru traversarea albiei cu utilaje agricole sau cu animale, maluri convexe și concave, grinduri nisipoase. Panta Crișului Alb în zona de câmpie este cuprinsă între 0,1 – 0,7 ‰, valorile scăzute întrețin fenomenul de meandrare.
Albia majoră (lunca) este zona adiacentă albiei minore (care este acoperită permanent cu apă) situată în lungul Crișului Alb sub formă simetrică. Lunca cuprinde un complex de forme de relief joase (lunca internă, centrală și externă) formate în principal de acțiunea constructivă a râului, de vârstă recentă (Pleistocen inferior, mediu, superior și Holocen). Lunca internă este situată în imediata vecinătatea albiei minore și pentru Crișul Alb ea se ridică deasupra nivelului apei cu câțiva centimetrii (20 – 30 cm) amonte de localitatea Brad și variază între 50 cm (la Vârfurile) și 180 cm (zona Bocsig – Ineu).
Lunca centrală este zona de mijloc a albiei majore și este formată din depozite fine de aluviuni. Lunca externă sau preterasa corespunde părții externe a albiei majore. În această zonă printre depozitele de aluviuni apar belciuge sau brațe părăsite, mlaștini datorită unui nivel hidrostatic crescut. Fenomenul de mlăștinire este bine reprezentat în zona localităților Berindia, Joia Mare, Buteni, Bârsa, Aldești.
Versanții văii Crișului Alb sunt abrupți în zona cursului superior unde valea s-a adâncit puternic. Mai apar versanți abrupți de diverse forme și la trecerea prin defileul Tălagiu – Aciuța. În funcție de structura geologică pe care se dezvoltă, versanții sunt afectați de procesul de șiroire, ravenare, solifluxiune, alunecări de teren. Analizând harta digitală a înclinării versanților se observă că în imediata vecinătate a Crișului versanții au înclinare redusă (0 – 3 grade), cu excepția defileului Tălagiu-Aciuța, unde pe o porțiune versantul malului drept are o înclinare de 8° – 35° iar versantul malului stâng are o înclinare mai mare de 26°.
Terasele apar bine dispuse în trepte pe stânga râului, la nord de culmea Dealurilor Cuiedului până sub Dealul Mocrea (378 m). Aceste terase, și mai ales lunca, lărgesc puternic fundul de vale imediat după ieșirea Crișului Alb din defileul de la Joia Mare, în arealul localităților Berindia, Joia Mare și Buteni.
Aici terasele coboară în profil longitudinal, citându-se mai ales terasa 2 (notată adesea 3, de cercetători) care scade de la 20 m (Buteni) la 5-7 m (vest Bocsig) și dispare sub Dealul Mocrea (SE de Ineu) (G. Posea, 1997).
Deși există unele diferențieri între cartările făcute de P. Coteț (1957) si P. Tudoran (1983), în mare, în Câmpia de terase a Bocsigului se dezvoltă larg treptele 2 și 4 (în numerotarea realizată de G. Posea, sau 3 și 5 în numerotarea autorilor citați mai sus), adică terasa de 20-5 m si cea de 45-60 m.
Morfologia reliefului. Bazinul Crișului Alb se dispune de la Est la Vest, motiv pentru care se dispune peste toate cele trei mari unități de relief (munți, dealuri și câmpie). Regiunea muntoasă situată în partea estică a bazinului este alcătuită dintr-o zonă înaltă, a munților și alta mai coborâtă, a munceilor (Velcea I, Velcea V., Mândruț O., Județul Arad, 1979.). Bazinul cuprinde: în partea nordică Munții Bihorului (Vf. Găina, 1486 m), în cea sudică Munții Zărandului (Vf. Drocea, 836 m; vf. Malului, 899 m) și Metaliferi (Vf. Fericeli, 1172 m), iar în nord-vest Munții Moma (Vf. Momuța, 929 m).
Regiunea piemontană, cu înălțimi ce variază între 250 și 750 m, se prezintă sub forma unui golf alungit și vălurit marginal de măguri și dealurile Codrului și a Momei, Hălmagiului, Bradului, Tăuțului, Cuiedului și Almașului, iar central, denivelat de bazinele Brad, Țebea, Hălmagiu, Gurahonț și Zărand, drenate de Crișul Alb și afluenții săi.
Regiunea de câmpie este unitatea de subsidență, cu intense procese aluvionare în cuaternar, cu depozite de pietrișuri aflate în alternanță cu straturile de marnă, nisipuri și argile, ce cresc în grosime de la est la vest. În cadrul acestei unități se poate diferenția câmpia înaltă a glacisurilor, cu condiții mai bune de scurgere a apelor față de câmpia joasă, cu o slabă înclinare fapt care explică numeroase meandre și brațe părăsite ale cursurilor, excesul de umiditate și scurgerea greoaie a apelor.
Figura nr 2.2. – Harta treptelor altimetrice ale reliefului în Bazinul Crișului Alb.(după Administrația Bazinală de Apă Crisuri Oradea)
2.2.2.Clima
Factori genetici ai climei.
Dată fiind poziția bazinului Crișului Alb, în zona de vest a țării, acesta are un fond climatic temperat continental spre subcontinental moderat cu influențe oceanice și diferențieri topo-climatice însemnate, caracterizat prin dominanța maselor de aer vestic și sud-vestic cu umiditate ridicată, la care se adaugă pătrunderi de aer tropical, iar din nord invazii de aer polar.
Principalii factorii genetici ai climei sunt: circulația maselor de aer, radiația solară și caracteristicile fizico-geografice (suprafața subiacentă).
Factorii dinamici. În România și implicit și în bazinul Crișului Alb (în conformitate cu Clima R.P.R., vol I și II, 1962), masele de aer pătrund prin intermediul centrilor barici care influențează continentul European (anticiclonul azoric, anticiclonul islandez, anticiclonul siberian și ciclonii mediteraneeni). Regiunea studiată este afectată cu o frecvență mai mică (nu în fiecare an) și de anticiclonii groenlandez, scandinav, nord african și ciclonul arab.
În bazinul Crișului Alb o frecvență mare o au masele de aer polar-maritim, rece și umed (la sfârșitul primăverii și vara), urmate de mase de aer polar continentale (reci și uscate iarna, calde și secetoase vara), și nu în ultimul rând a maselor de aer tropical maritime ce vin din sud și sud vest și determină iarna climă blândă, iar vara întrețin o mare instabilitate.
O frecvență scăzută o înregistrează masele de aer arctic-maritim cu origine nord Atlantică ce determină înghețuri timpurii toamna și târzii primăvara, tropical-continental din sezonul cald, când generează zile și nopți tropicale și în cele din urmă și foarte rar, masele de aer arctic – continental, care determină gerul uscat și de lungă durată.
Radiația solară, se caracterizează prin influența pe care o exercită asupra suprafeței bazinului Crișului Alb prin componentele sale: radiația solară directă, radiația difuză (0,02 cal/cm2 pe minut în diminețile de la sfârșitul iernii până la 0,25 cal/cm2 pe minut în mijlocul zilelor de vară), radiația reflectată (are valori maxime în timpul verii – circa 0,20 cal/cm2 și este mai scăzută în timpul iernii, circa 0,10 cal/cm2) și cea absorbită. În bazinul Crișului Alb, radiația solară globală înregistrează o valoare anuală de 114,30 kcal/cm2, cu un maxim în luna iulie (16,60 kcal/cm2) și minim în luna decembrie (2,68 kcal/cm2).
Principalele elemente climatice.
Au fost analizate în detaliu, la mai multe stații în lungul văii Crișului Alb elementele climatice precum: temperatura aerului, umiditatea relativă a aerului, nebulozitatea, durata de strălucire a soarelui, precipitațiile, regimul eolian, cu implicații directe și indirecte în formarea regimului hidrologic.
Temperatura aerului. Analizând datele climatice se constată că media multianuală a temperaturii aerului este de 10,6 °C la Ineu, 9,9 °C la Gurahonț și 8,9 °C la Tebea și Brad. Regimul termic se caracterizează prin scăderea temperaturii medii anuale și a fiecărei luni de la vest spre est și printr-o variație normală a mediilor lunare, ascendentă în lunile de primăvară – vară și descendentă în lunile de toamnă – iarnă. Pe măsură ce se înaintează spre est și se pătrunde în zona piemontană temperatura medie multianuală scade la 9,6 °C (la Hălmagiu) pentru ca în zona muntoasă ea să nu depășească 6,7 °C.
Aceeași repartiție o înregistrează și temperatura medie lunară, adică o evoluție descrescătoare de la vest spre est. Se înregistrează totuși o excepție de la această distribuție în lungul văii Crișului Alb, între depresiunea golf a Zărandului și depresiunea Brad în așa numitul „culoar al Crișului Alb” unde valorile temperaturii medii lunare și multianuale înregistrează o scădere mai atenuată comparativ cu valorile medii ale zonelor adiacente. Spre exemplu la Gurahonț, temperatura medie multianuală este de 9,9 °C (cu 0,3 °C mai mare decât cea de pe dealurile învecinate) iar la Țebea temperatura medie multianuală este de 8,9 °C față de 8,5 – 8,0 °C pe dealurile din apropiere.
Ca o primă concluzie putem afirma că regiunea depresionară Gurahonț – Hălmagiu – Brad temperaturile aerului nu prezintă valori negative mari pe perioade lungi de timp cum ar fi de așteptat (chiar dacă s-au înregistrat minime absolute de -22°C), ceea ce arată că aceasta prezintă un climat de adăpost. Temperatura medie a lunii celei mai reci (ianuarie) este relativ blândă pe valea Crișului Alb variind între -1 °C (în câmpia joasă a Crișului) și -5 °C (în munți), iar temperatura medie a lunii celei mai calde oscilează între 21 °C în zona câmpiei joase și 16 °C în regiunea muntoasă din est.
Temperaturi maxime și minime. Valorile extreme înregistrate sunt cuprinse între -30,0 °C (în 28 decembrie 2003) și +40,1 °C (în 15.08.1954) la Chișineu Criș, -26,8 °C (în 06.02.1954 la Ineu) și 38,7 °C în august 1992 la Ineu, -26,0 °C (în 01.02.1947) și +39,6 °C (în 16.08.1952) la Gurahonț, -29,1 °C (în 06.02.1954) și +38,9 °C (în 16.08.1952) la Hălmagiu.
Pornind de la aceste valori, amplitudinea maximă absolută este de 70,1 °C la Chișineu Criș, 65,5 °C la Ineu, 65,6 °C la Gurahonț și 68 °C la Hălmagiu.
Numărul mediu anual al zilelor cu îngheț (t < 0 °C) crește de la 90 în câmpie la 100 în zona deluroasă și la peste 150 pe culmile care asigură cumpăna de ape a bazinului Crișului Alb, maximul înregistrându-se în luna Ianuarie.
Numărul mediu anual al zilelor de vară (t > 25 °C) variază între 85 de zile în zona montană mergând până la 95 de zile în zona de câmpie și pe versanții piemontani cu expoziție sudică și sud-vestică.
Numărul mediu anual al zilelor tropicale (t > 30 °C) scade de la vest la est încadrându-se între 25 – 32 de zile cu un maxim în luna august.
Umezeala relativă a aerului. În decursul a 24 de ore (în ciclul zi- noapte) se constată valori minime la orele de la amiază când temperatura aerului este maximă, pe când valorile maxime se înregistrează noaptea târziu către dimineață. În decursul anului umiditatea relativa în bazinul Crișului Alb variază între 65 –75 % (vara) și 88 – 90 % (iarna). Valorile maxime apar în lunile noiembrie, decembrie și ianuarie, fiind cuprinse între 86% la Tebea, 84% la Gurahonț și 89% la Ineu, iar cele minime în aprilie, mai și august cu valori cuprinse între 71 și 73 %.
Nebulozitatea și durata de strălucire a Soarelui. În bazinul Crișului Alb, datorită influenței ciclonilor oceanici și mediteraneeni care aduc un aer maritim umed, nebulozitatea crește de la vest (5,8 zecimi) la est (6,1 zecimi), crește de la câmpie la munte (odată cu altitudinea). Pe parcursul unui an calendaristic, nebulozitatea maximă se înregistrează iarna (7,6 zecimi) iar cea minimă toamna (4,1 zecimi).
La stațiile Ineu și Gurahonț numărul mediu anual al zilelor cu cer senin este de 62 pe când la Tebea este de circa 50. In sens contrar numărul mediu anual al zilelor cu cer acoperit este de 135, pe când la stațiile Gurahonț și Ineu cerul acoperit scade sub 120 de zile.
Precipitațiile. Precipitațiile anuale – se caracterizează prin creșterea acestora de la vest la est. În perioada analizată (1896-1916; 1921-2002) cele mai mari cantități de precipitații (777,1 mm) au fost înregistrate în anul 1942, iar cele mai mici cantități de precipitații (224,7 mm) în anul 1932 la stația meteorologică Chișineu Criș. Anii cu precipitații excedentare au fost: 1931, 1933, 1937, 1940, 1941, 1944, 1951 – 1957, 1960, 1965 – 1967, 1970, 1974 – 1975, 1981, 1988, 1999. Precipitațiile au înregistrat valori deficitare în anii 1932, 1934 – 1936, 1938, 1942 – 1943, 1954, 1958, 1961 – 1964, 1968, 1971, 1996, 2002. Din șirul anilor luați în studiu, 63 % au avut valori cuprinse între 777,1 mm și 500,1 mm, iar 37,7 % au avut valori cuprinse între 500,0 mm și 230,0 mm.
Precipitațiile medii multianuale cresc ca valoare de la vest la est după repartiția altitudinală a reliefului, sub forma unor trepte de amfiteatru. Precipitațiile medii din câmpie variază între 540 mm – 650 mm, în regiunea piemontană de la 700 mm – 950 mm, iar în zona munților ce închid perimetrul bazinului amfiteatru al Crișului Alb acestea ajung până la 1000 mm – 1200 mm.
Precipitațiile medii anotimpuale din perioada de iarnă variază în jur de 100 mm în câmpia joasă, 130 mm în câmpia înaltă, 175 mm în zona piemontană și 250 mm în zona muntoasă. Cantitățile medii cele mai mari se înregistrează la sfârșit de primăvară și în plină vară, de 175 mm în câmpie, 250 mm în regiunea piemontană și peste 350 mm în zona munților, unde și cursurile sunt mai viguroase.
Precipitațiile înregistrate în 24 de ore au atins 128,5 mm (iunie 1970) la Chișineu Criș, 110,6 mm (mai 1949) la Gurahonț și 110 mm (noiembrie 1948) la Brad. Aceste valori diurne au depășit cantitățile normale lunare cu 73% la Chișineu Criș, 26,5% la Gurahonț și 47% la Brad, determinând viituri importante.
Stratul de zăpadă. Numărul mediu anual al zilelor în care solul este acoperit cu zăpadă este destul de scăzut, datorită pătrunderii maselor de aer atlantice sau mediteraneene și variază între 40 – 115. Grosimea stratului de zăpadă atinge 30 – 40 cm în câmpie (35,8 cm la Ineu) și poate depăși 90 – 150 cm în regiunea muntoasă. Stratul de zăpadă apare stabil în medie în primele 10 zile ale lunii decembrie și se topește la începutul lunii martie.
2.2.3.Solul
Învelișul pedologic are un rol important în formarea și scurgerea aluviunilor. Ploile torențiale prin acțiunea lor mecanică de dislocare de particule fine cât și acțiunea de spălare și transport a apelor de șiroire vor contribui la formarea debitului de aluviuni și la creșterea turbidității.
Principalele soluri de pe valea Crișului Alb. Multitudinea factorilor pedogenetici (umezeală, temperatură, alterarea rocilor, vegetația, etc) din cuprinsul bazinului Crișului Alb a dus la definitivarea unui strat edafic cu aspect de mozaic ce include soluri zonale și azonale.
SOLURILE ZONALE. Clasa argiluvisolurilor include soluri care au orizontul Bt îmbogățit în argilă migrată, fiind soluri care se dezvoltă și evoluează în zonele împădurite. Din această clasă întâlnim următoarele tipuri de sol: soluri brune luvice (brune podzolite) și luvisolurile albice (soluri podzolice argiloiluviale). Clasa cambisolurilor are o largă răspândire pe valea Crișului Alb în zona cursului mediu și superior (depresiunile Gurahonț, Hălmagiu, Brad) fiind reprezentată de solurile brune eu-mezobazice și acide. Clasa molisolurilor include soluri al căror caracter de diagnostic este dat de orizontul A molic de culori închise, cu conținut de humus de 1 – 20%, cu structură gromelurară, grăunțoasă sau poliedrică. Această clasă este reprezentată pe valea Crișului Alb de cernoziomuri, soluri cernozimoide și rendzinele.
SOLURILE AZONALE. Solurile azonale numite și intrazonale, sunt soluri care iau naștere sub acțiunea unor factori pedogenetici locali. Aceste soluri sunt grupate în mai multe clase, iar pe valea Crișului Alb mai frecvente sunt solurile hidromorfe, halomorfe, vertisoluri și soluri neevoluate, trunchiate și desfundate. Clasa solurilor hidromorfe cuprinde solurile care s-au format și evoluează în condițiile unui exces de apă pe o mare perioadă de timp. Pe valea Crișului Alb apar următoarele tipuri de soluri hidromorfe: lăcoviștile, solurile gleice și pseudogleice, soluri negre clinohidromorfe, etc. Clasa soluri halomorfe cunoscute și ca soluri saline și alcaline sau mai general sărături, sunt soluri ce au ca orizont de diagnostic orizonturile salic (sa) și natric (na). Condiția acumulării sărurilor solubile o reprezintă relieful depresionar și climatul arid. Apa freatică constituie principalul factor de salinizare. Principalele subtipuri de soluri halomorfe întâlnite (Chișineu Criș – Socodor) sunt: solonețul și solonceacul. Clasa vertisoluri include un singur tip de sol, cel de vertisol cu extindere restrânsă. Este un sol ce se formează pe un material parental argilos în condiții de variabilitate climatică (preciitații). Clasa solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate include acele soluri care se află într-un stadiu incipient de evoluție, care prezintă cel mult un orizont de bioacumulare, incomplet dezvoltat, situat direct pe roca mamă. Pe valea Crișului Alb am întâlnit următoarele tipuri: litosoluri, soluri aluviale și regosoluri.
Câmpia joasă a Crișurilor. Caracterizare geologică. Zona de câmpie a bazinului Crișului Alb are origine comună cu depresiunea Panonică, care în evoluție se suprapune celui de al doilea bloc rezultat din fracturarea micro-plăcii transilvano-panonice. Fundamentul său se compune din blocuri de șisturi cristaline, acoperite de sedimentar cretacic, peste care se află umplutura neogenă specifică depresiunii.
Depozitele de umplutură încep cu badenianul și sarmațianul și sunt compuse din marne, argile, conglomerate și nisipuri. Grosimea pliocenului variază de la câteva sute de metri, până la 2000 – 3000 m. El se află suprapus unor horsturi și grabene ale fundamentului. Cuaternarul acoperă toată câmpia și se compune din depozite fluvio-lacustre, pietrișuri, nisipuri, argile, argilă roșie, loessuri, depozite loessoide, nisip eolian, depozite de mlaștină și turbă.
2.2.4.Vegetația și fauna
Expoziția vestică și etajarea în trepte a văii Crișului Alb, alături de condițiile pedologice, climatice și morfologice au determinat în decursul timpului realizarea unei însemnate diversități a covorului vegetal. La această diversitate și mozaicare a covorului vegetal se adaugă și factorul antropic. Un rol însemnat în etajarea și zonarea vegetației din bazinul Crișului Alb îl reprezintă altitudinea. În funcție de aceasta și pe baza cenozelor vegetale naturale putem separa trei etaje de vegetație.
Zona de câmpie, situată în partea vestică a văii Crișului Alb și se întinde până la atitudinea de 250 m. Acestui etaj îi sunt caracteristice atât cenoze mezohigrofile din alianța Agrostion stolonifarae, cât și fitocenoze halofile ale asociațiilor Artemisio santonici – Festucetum pseudovinae, Puccinellietum limosae, Camphorosmetum annuae.
Etajul colinar ce urcă până la 550 m altitudine unde răspândirea fitocenozelor vegetale este influențată în mare parte și de expoziția versanților. Pe versanții însoriți din acest etaj vegetația lemnoasă zonală o formează cenozele asociațiilor Quercetum petraeae – cerris și Quercetum farnetto – cerris. Pe versanții mai umbriți se întâlnesc frecvent cenozele asociației Querco petraeae – Carpinetum. Vegetația secundară înfiripată pe aceste teritorii după defrișarea pădurilor este reprezentată, atât prin unele pâlcuri de tufișuri mezoxerofite ale asociației Pruno spinosae – Crataegetum, cât mai alea prin pajiștile mezoxerofile ale asociațiilor Agrostio – Festucetum rupicolae și Agrostio – Festucetum valesiacae.
Etajul montan, mai puțin diversificat, se întâlnește la altitudini mai mari de 600 m. Aici vegetația zonală o constituie fitocenozele asociației Carpino – Fagetum, care poate fi considerată pentru condițiile climatice și pedologice actuale, ca vegetația de climax. Cu totul insular și foarte rar, pe versanții însoriți ai etajului montan apar cenozele asociației Querco patraeae – Carpinetum.
Vegetația zonală. Distribuția etajată a asociațiilor vegetale naturale este sincronă treptelor de relief desfășurate pe o diferențe mari de altitudine. O serie de factori locali (petrografici, edafici, antropici), cât și condițiile climatice specifice bazinului Crișului Alb, conduc spre diversificarea învelișului vegetal prin apariția de asociații vegetale și formațiuni cu caracter intrazonal.
În funcție de acestea distingem: vegetația etajului nemoral, zona pădurilor montane de fag și a pajiștilor montane secundare, păduri colinare de fag și carpen, cât și pajiștile colinare secundare, zona pădurilor de stejar pedunculat în amestec cu carpen, păduri de gorun cu cerete, păduri de gârniță cu cer și specii de tei, terenuri agricole și pajiști sărăturate.
Vegetația azonală. În bazinul hidrografic al Crișului Alb cele mai reprezentative asociații azonale corespund luncilor.Vegetația de luncă este reprezentată de specii lemnoase și ierboase. Vegetația din lunca Crișului Alb și a principalilor afluenți este prezentă de la partea inferioară a etajului montan până în zona de câmpie, sporind în diversitate odată cu reducerea altitudinii. Vegetația de luncă cuprinde două tipuri principale de asociații: zăvoaiele sau pădurile de luncă și pajiștile de luncă.
Speciile care compun pajiștile de luncă se identifică sub forma a mai multor asociații vegetale. În lunca Crișului Alb, suprafețele plane sau cu microdepresiuni, care primăvara posedă o umiditate excesivă pentru ca vara sa fie uscate (cu apa freatica la – 0,5 m) sunt acoperite de Carex vulpina în proporție de 60% în asociere cu exemplare de Juncus compressus, Carex distans, Carex hirta, Festuca pratensis, Trifolium dubium, Taraxacum officinale, Ranunculus repens, Ranunculus acris. Astfel de pajiști ocupă suprafețe mari în raza localităților Brad, Rișculița, Mesteacăn și Țărmure. Pajiștile de rogoz și coada vulpii ocupă suprafețe întinse pe valea Crișului Alb, în lungul luncilor inundabile precum și în zonele umede din raza localităților Bocsig, Ineu, Mocrea.
Zăvoaiele sunt identificabile în lunca Crișului Alb în raza localităților Vârfurile, Hălmagiu, Gurahonț, Dieci, Buteni și Sebiș. Stratul arborescent cu o înălțime de 9 m este edificat din următoarele specii: Salix alba, Salix fragilis și Populus alba. Uneori se pot găsi și exemplare de Alnus glutinosa, Fraxinus excelsior, Frangula alnus și Quercus robur. Stratul arbustiv cu o înălțime medie de 2,5 –3,5 m este compus din exemplare de Ligustrum vulgare, Prunus spinosa și Rubus caesius. În acest strat mai apar și speciile Cornus sanguinea, Corylus avellana, Morus alba, Amorpha fruticosa, Viburnum lantana, Crataegus monogyna și Rosa canina. În stratul ierbos speciile dominante sunt: Calamagrostis epigeios, Agrostis stolonifera, Poa nemoralis, Galium aparine, Lysimachia nummularia, Dactylis glomerata, Angelica sylvestris.
Vegetația acvatică. În bazinul Crișului Alb, de-a lungul malurilor se dezvoltă o vegetație palustră bistratificată: – un strat cu o înălțime medie de 2 metri unde predomină stuful (Phragmites australis), papura (Typha latifolia), rogozul (Carex pseudocyperus); – un strat bazal cu o înălțime de 40 – 50 cm compus din specii higrofile și hidrofile: Oenanthe aquatica, Lysimachia vulgaris, Lycopus europaeus, Poa trivialis, Juncus effusus.
În raza localităților Valea Morii, Țărmure și Hălmagiu, apare mana de apă (Glyceria maxima) sub forma unor pâlcuri și în asociere cu alte 33 de specii cum ar fi: Phalaris arundinacea, Carex pseudocyperus, Mentha aquatica. Această cenoză se dezvoltă în ape stagnante cu un conținut bogat de materii organice. Sectoarele cu pantă redusă, unde curentul este slab, se remarcă o vegetație cu plante submerse: brădiș (Myriophyllum verticillatum), broscariță (Potamogeton natans), pașă (Potamogetum crispus). În unitățile lacustre (naturale și antropice) apar elemente plutitoare de genul: lintița (Lemna minor).
În cursul superior, există o serie de plante bine fixate de pietre și bolovani, cum sunt mușchii (Fontinalis) și algele filamentoase, care formează bioderma vegetală. Cele mai multe specii ale biodermei sunt specii reofile – adică adaptate la un curent puternic al apei. La adăpostul pietrelor și a stâncilor din apropierea malurilor există o multitudine de briofite și alge albastre.
Fauna. Pe cursul superior al Crișului Alb există o faună în care predomină larvele insectelor reofile – plecoptere, efemeroptere și trichoptere. Pe părțile inferioare ale galeților din patul albiei se găsesc chironomide în căsuțe formate din nisip grosier. Plecopterele sunt cele mai frecvente în micile cascade formate în spatele bolovanilor, fiind absente în zonele mâloase. Cea mai comună specie din grupul plecopterelor pentru această zonă, este Nemoura cinerea. Specia Perla marginata este caracteristică pentru zonele de izvor, dispărând pe măsură ce ne apropiem de cursul mediu. Efemeropterele sunt reprezentate prin familiile Heptageniidae și Baetidae, caracteristice pentru condițiile locale. În cadrul bentosului, densitatea oligochetelor este mică în sectorul de izvor. Pe fitonectonul ce acoperă galeții din cursul apei predomină speciile fitofile, cea mai reprezentativă fiind Pristina rosea, cât și unele specii de Nais.
Potamoplanctonul este constituit din rotiferi, hidracarieni, copepode. În patul albiei, pe galeți trăiește Ancylus fluviatilis, iar în zonele cu curgere mai lentă apare și Radix peregra. Dintre chironomide specia Thienemanniella flavescens se identifică doar în zona de izvor.
Efemeropterele sunt reprezentate prin familiile: Siphlonuridae, Heptageniidea, Baetidae și Ephemerellidae. Dintre nevertebrate apar frecvent larvele de odonate și plecoptere din familia Nemouridae.
Aval de localitatea Brad, apar pentru prima dată exemplare de melci acvatici (Galba truncatula) la Aciuța cât și unionide bivalve (Unio crassus) la Almaș. Unionidele sunt bine reprezentate prin 6 specii: Anodonta anatina, Anodonta woodiana, Pseudanodonta complanata, Unio pictorum, Unio tumidus și Unio crassus. În zona de graniță apare în grupuri mici și Anodonta cygnaea.
Ihtiofauna din cursul superior al Crișului Alb și al afluenților acestuia este reprezentată de exemplare adaptate la un curent puternic: zglăvocul, grindelul și păstrăvul (Salmo trutta fario) ,amonte de satul Criș și pe valea Monesei. După localitatea Brad, ihtiofauna este specifică zonei mrenei (Barbus meridionalis), alături de care se întâlnește scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus), porcușorul (Gobio sp.), nisiparița (Sabanejewia romanica) și se întinde până aval de Ineu. Ihtiofauna din cursul inferior al Crișului Alb este cea specifică zonei crapului (Cyprinus carpio) alături de care se găsește plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis), șalăul (Leuciperca sandra), știuca (Exos lucius), somnul (Silurus sp.) etc.
Specii adventive. Dintre plantele adventive pe valea Crișului Alb, pot fi amintite sălcioara (Solidago canadensis), Sora soarelui (Helianthus decapetalus) și napii porcești (Helianthus tuberosus), mărită-mă mamă (Rudbeckia laciniata), Gârdurarița (Sicyos angulata), Vița de Canada,
Obligeana (Acorus calamus).
Arii protejate.
REZERVATIA DOSUL LAURULUI – Rezervație botanică situată pe Valea Lustiului. Specie protejată: Laurul (Ilex aquifolium).
REZERVATIA BALTELE GURAHONT – Rezervație botanică situată pe raza comunei Gurahonț. Specie protejată: Centaurea simonkaiana Hav.- unicat în județ.
REZERVATIA “POIANA CU NARCISE ROVINA” – Rezervație botanică situată în apropiere de Ineu. Specie protejată: narcisele (Narcissus stellaris).
REZERVATIA BALTA ROVINA. Rezervația zoologică cu o suprafață de 120 ha este situată în apropierea orașului Ineu, la nord-est de acesta.
Limitele rezervației sunt variabile în funcție de nivelul apei. Principalele specii protejate: Barza neagra (Ciconia nigra), Codalb (Haliaeetus albicilla).
REZERVATIA MIXTA “DEALUL MOCREA” INEU. Rezervația se găsește pe raza orașului Ineu în fondul forestier administrat de către Ocolul Silvic Ineu. Principalele valori naturale protejate: Dealul Mocrea este un edificiu vulcanic, ce ocupa suprafață de 8 km. (4 km lungime și 2 km lățime) și cu înălțimea maxima de 378 m altitudine absoluta. Rezervația cuprinde o pădure cvasivirgină cu specii de cer, gârniță, gorun, stejar pufos, tei, carpen, salcâm, jugastru, arțar cu exemplare rare care ating și vârsta de 300 de ani.
REZERVATIA NATURALA MIXTA MONEASA – este unul din ultimele carsturi împădurite din Europa, conservarea sa, ca un relict, fiind o acțiune de un covârșitor interes pentru protecția naturii. Motivațiile sunt următoarele:
– existența stațiunii balneo – climaterice Moneasa;
– în zonă se întâlnesc calcare triasice în alternanta cu cele jurasice în care au fost generate forme ero- și endocarstice specifice. In bazin au fost descoperite 67 de pesteri si avene, ceea ce reprezintă 60% din peșterile munților Codru Moma (Peștera cu apa de la Moara 2012m, Paneul Teiului 2347m, Peștera Valea Burii 507m, peștera Liliecilor etc.)
-exista un bogat înveliș de vegetație alcătuit din păduri de foioase, care adăpostesc o faună variata și de asemenea un microclimat puternic ionizat cu influente pozitive asupra sănătății omului.
REZERVATIA CU SOLURI SARATURATE DE LA SOCODOR – se afla în Câmpia Crișurilor, ea se găsește pe raza comunei Socodor și însumează 95 ha. Zona este protejată pentru covorul vegetal alcatuit din specii halofile, xerofile și neofile (Festuca pseudovina, Statice gmelini, Hordeum histrix, Artemisa maritime, Poa bulbosa var. vivipara, Cynodon dactylonl,Puccinellia distans, Camphorosma ovata, Pholiurus panonicus, Agrostis stolonifera, Plantago lanceolata, Polignum aviculare etc.).
REZERVATIA “DEALUL PLESA” SEBIS – în apropierea orașului Sebiș, pe dealul Pleșa, până în apropierea localității Livada. Specia protejată: Gimpele (Ruscus aculeatus).
GRADINA BOTANICA MACEA.Rezervația este situată în intravilan. Specii protejate: tisa (Taxus baccata) vechi de 350-400 de ani, specii de cvercinee tot la fel de monumentale. Tot aici vegetează un număr de 1.901 unități taxonomice.
CAPITOLUL III
RESURSELE DE APĂ DIN BAZINUL CRIȘULUI ALB
3.1.Date bazinale.Bazinul hidrografic Crișuri
Situat in partea de vest a Romaniei, bazinul hidrografic al Crișurilor este mărginit la nord si nord-est de bazinul Someșului, la est și sud de bazinul Mureșului, iar la vest de frontiera cu Ungaria.
Bazinul Crișurilor este încadrat între 47°06' si 47°47' latitudine nordica si 20°04' și 23°09' longitudine estică incluzând urmatoarele râuri principale: Barcăul, Crișul Repede, Crișul Negru si Crisul Alb, care se unesc doua câte doua pe teritoriul Ungariei, formând un singur curs care confluează cu Tisa.
Suprafața totală a bazinului este de 25.537 kmp din care 14.860 kmp pe teritoriul Romaniei (6, 3% din suprafața țării), repartizați astfel pe bazine hidrografice: Ier 1392 kmp, Barcău 2025 kmp, Crișul Repede 2973 kmp, Crișul Negru
4230 kmp, Crișul Alb 4240 kmp.
Figura nr.3.1.Districtul bazinului Hidrografic Crișul Alb
(dupa A.B.A.Crișuri Oradea)
Bazinul hidrografic Crișuri cuprinde suprafețe din județele Satu-Mare, Sălaj, Cluj, Hunedoara, Arad si Bihor. Bazinul hidrografic Crișuri cuprinde un numar de 365 cursuri de apa codificate, lungimea rețelei hidrografice fiind de (7, 3% din lungimea totală a retelei hidrografice a tarii si o densitate de 0, 39 km/km²). În cuprinsul bazinului se disting 3 zone geomorfologice:
• munți (in proporție de 38%)
• dealuri (20%)
• campie ( 42%) eșalonate în ordine de la est la vest
3.2.Administrația Națională Apele Române – Administrația Bazinală de Apă Crișuri Oradea.Date generale
Administrația Națională Apele Române este instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, având ca scop cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, precum și administrarea infrastructurii Sistemului național de gospodărire a apelor.
Administrația Națională Apele Române iși desfașoară activitatea în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu statutul de organizare și funcționare, aprobat prin hotarâre a Guvernului, conform prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.
Administrația Națională Apele Române administrează apele din domeniul public al statului și infrastructura Sistemului Național de Gospodărire a Apelor formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundațiilor, canale, derivații interbazinale, prize de apă cu lucrările specifice, precum și infrastructura sistemelor naționale de veghe hidrologică, hidrogeologică și de monitorizare a calității resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoașterii și a gestionării unitare pe ansamblul țării, a resurselor de apă de suprafață și subterane.
Administratia Nationala Apele Romane își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu regulamentul de organizare popriu.
Administratia Nationala Apele Romane are în structura sa administrații bazinale de ape, organizate pe bazine si grupuri de bazine hidrografice, și în subordine unități fară personalitate juridica, care vor efectua operațiuni contabile până la nivelul balanței de verificare, în condițiile legislației în vigoare.
Figura nr 3.4.Bazine hidrografice în România
(după A.B.A. CRIȘURI ORADEA)
Sediul Administratiei Nationale Apele Romane este in municipiul Bucuresti, str. Edgar Quinet nr. 6, sectorul 1.
Figura nr.3.5.Sediu A.B.A.CRIȘURI ORADEA
Tel: 0259 442033 Fax: 0259 444237 Email: [anonimizat]
Website: www.apecrisuri.ro
ADMINISTRATIA BAZINALĂ DE APĂ ” CRIȘURI” Oradea prin Sistemul Hidrotehnic Crisul Alb Independent Chisineu Cris iși desfașoară activitatea în partea de nord –est a județului pe Râul Crișul Alb (în Jud. Arad 163 km , 71 km in Jud. Hunedoara ) și Râul Crișul Negru ( pe 25,5 km Jud Arad și 138,5 în Jud Bihor)
Suprafata bazinală a Râului Crișul Alb și Crișul Negru, în Jud .Arad este de 3612 Km2.
SISTEMUL HIDROTEHNIC CRIȘUL ALB INDEPENDENT(S.H.I). Chișineu Criș are în structura sa următoarele formații de lucru:
– Formația Brad
– Formația Ineu
– Formația Gurahont
– Formația Chier
– Formația Beliu
– Formația Chișineu Criș
– Formația Zerind
Principalele acumulări sunt:
Acumulare permanentă Tauț
Acumulare nepermanentă Chier
Acumulare nepermanentă Zărand
Acumulare nepermanentă Șicula
Acumulare nepermanentă Beliu
Acumulare nepermanentă Sartis
Acumulare nepermanentă Frunziș
Acumulare nepermanentă Zerindu Mic
Acumulare nepermanentă Cărand Răpsig
Capacitǎțile lucrǎrilor de combatere a inundațiilor :
394,519 km de îndiguiri din care 382,041 km în Jud. Arad și 12,478 km în Jud. Hunedoara;
258,5 km regularizări din care 240,1 km în Jud. Arad și 18,40 km în Jud. Hunedoara;
48,458 km apărări și consolidări de maluri din care 13,164 km în Jud .Arad și 61,22 km în Jud. Hunedoara;
44,60 km derivatii numai în Jud. Arad;
1 acumulare permanentă și 8 acumulări nepermanente.
Acumularea permanentă Tauț este singura acumulare permanentă din județ,are un volum maxim de acumulare în lac de 33,8 milioane mc.Brajul Tauț este un baraj de pamânt cu o lungime de 508 m și o înălțime de 22 mResursele de apă din bazinul Crișului Alb sunt constituite din rețeaua hidrografică (permanentă și temporară) la care se adaugă izvoarele și apele subterane (de suprafață și de adâncime), lacurile artificiale și naturale, heleștee și iazuri.
Crișul Alb este un organism hidrografic de ordinul I față de colectorul său, Tisa. El colectează apele din partea de sud și sud-vest a Munților Apuseni (județele Arad și Hunedoara). În bazinul Crișului Alb predomină rețeaua permanentă dispusă asimetric. În câmpie asimetria se accentuează, afluenții de pe partea stângă fiind mai extinși.
Principalii afluenți ai Crișului Alb sunt: Bucureșci (S = 84 km2; L = 17 km), Luncoiul (S = 67 km2; L = 11 km), Vața (S = 87 km2; L = 24 km), Bănești (S = 111 km2; L = 19 km) Anexa 9.1., Tăcășele cu lungime de 19 km și o suprafață bazinală de 71 km2 (Anexa 9.2.) în bazinul căruia se află izbucul de la Călugări, Sebișul (211 km2, lungime de 30 km, izvor la altitudine de 838 m) pe partea dreaptă, Chisindia (lungime de 21 km și suprafața bazinului hidrografic de 102 km2) pe partea stângă. De menționat este și existența Canalului Morilor, construit în anul 1857. Acesta prezintă 45 km lungime, 2,4 metri lățime și se desprinde din Crișul Alb amonte de localitatea Buteni (printr-o priză de apă de 2,5 m3). Trece printr-un sifonaj pe sub Cigher și Canalul Matca, pentru a reveni în apropiere de granița de stat a României prin intermediul Canalului Ciohoș în Crișul Alb.
În bazinul Crișului Alb mai există acumularea de la Mihăileni (10,3 mil mc) și un număr de 9 lacuri piscicole (Ineu, Rovina, Bocsig, Socodor, Pilu, Seleuș, Mânerău) alimentate din Canalul Morilor, Canalul Gut sau alte canale de drenare.
Activitatea hidrometrică din bazinul Crișului Alb are la bază cercetări și măsurători datând din a doua jumătate a secolului XIX. În jurul anului 1850 – 1857 pe baza acestor măsurători se proiectează și se execută Canalul Morilor cu scopul de a diminua debitele crescute ale Crișului Alb.
O organizare și o dezvoltare apreciabilă a stațiilor hidrometrice se produce după 1950 odată cu reorganizarea sistemului de gospodărire al apelor din România. După această dată pe Crișul Alb se fac măsurători la următoarele posturi hidrometrice: Crișcior, Gurahonț, Bocsig și Chișineu Criș.
La ora actuală în bazinul Crișului Alb există 2 stații hidrologice: Brad care centralizează date de la posturile hidrometrice – Buceș, Blăjeni, Bucureșci, Crișcior, Brad, Hălmagiu, Hălmăgel, Gurahonț, Brazi și Ineu care centralizează date de la posturile hidrometrice Chisindia, Sebiș, Ineu, Timercea, Tauț, Chier, Târnova, Seleuș și Chișineu Criș.
Figura nr .3.6.Delimitarea pe sisteme de gospodarirea apelor
(după Administrația Bazinală de Apă Crișuri Oradea)
3.3. Elemente legate de bazinul hidrografic
Cumpăna apelor – delimitează bazinul Crișului Alb de bazinele învecinate, la sud bazinul Mureșului, la nord bazinul Crișului Negru, la nord-est bazinul Arieșului Mare și Mic iar la est de bazinele Abrud, Ampoi și Geoagiu. Lungimea totală a cumpenei de ape pe teritoriul României este de 432 km, din care pe malul drept 162 km și 270 km pe malul stâng. Coeficientul de sinuozitate al cumpenei de apă este de: 1,87.
Date privind suprafața principalelor bazine hidrografice. Bazinul Crișului Alb are pe teritoriul României o suprafață de 3957 km2, adică 92% din bazinul său (4240 km2). Din această suprafață 69 % (circa 2730 km2) se dispune pe partea stângă a bazinului hidrografic și 31 % (1227 km2) pe partea dreaptă. Pe malul drept suprafețele de bazin ale afluenților de ordinul I ocupă circa 68,9% (846 km2 din cei 1227 km2), iar pe malul stâng 91% (2486 km2 din cei 2730 km2 aferenți malului stâng). Suprafețele interbazinale (Anexa 9.7.) dintre bazinele afluenților de ordinul I ai Crișului Alb ocupă o suprafață de 625 km2, din care 244 km2 (39%) pe malul stâng și 381 km2 (61%) pe malul drept. Bazinul Crișului Alb este cu 13% mai mic decât bazinul de recepție al Crișului Negru și cu 64% mai mare decât cel al Crișului Repede.
Lungimea și lățimea bazinelor hidrografice. Lungimea și lățimea bazinului hidrografic sunt parametri de formă care definesc suprafața de recepție. Bazinul Crișului Alb având o dezvoltare uniformă prezintă o lățime maximă de 44 km. Principalii afluenți ai Crișului Alb se înscriu cu lărgimi maxime ale bazinelor de recepție între 1,6 km (Craicovi), 14 km (Sighișoara) și 24 km (Cigher). Majoritatea afluenților Crișului Alb nu depășesc 10 km lățime. Crișul Alb prezintă o lățime medie de 27,8 km. Pentru bazinele secundare lățimile variază de la 1-2 kilometri la 19 km, ca de exemplu: Valea Satului (6,95 km), Luncoiu (6,38 km), Bucureșci (6,94 km), Vața (6,70 km), Sighișoara (9,21 km), V. Mare (2,61 km), Sebiș (8,50 km), Cigherul (19,02 km), Iosei (4,68 km), Tăcășele (4,70 km), Ribița (5,43 km) și Bradul (2,67 km).
Coeficientul de asimetrie. Crișul Alb prezintă o ușoară asimetrie având în vedere că din suprafața totală de 4240 km2, 69 % (circa 2926 km2) se dispune pe partea stângă a bazinului hidrografic și 31 % (1314 km2) se dispune pe partea dreaptă. Din calcule rezultă un coeficient de asimetrie de 0,75 pentru Crișul Alb, asimetrie ce este mai accentuată aval de confluența cu valea Sebiș, de unde cumpăna apelor de pe malul drept este foarte apropiată și indecisă. În ceea ce privește bazinele afluenților secundari, ele prezintă coeficienți de asimetrie foarte diferiți: Cigher (1,21), Potoc (1,01), Prăvăleni (0,99), Baldovin (0,96). Cele mai mici valori ale coeficientului de asimetrie se observa la bazinele Vața (0,01), Dumbrăvița (0,06), Bănești (0,10), Juncu (0,11).
Altitudinea medie a bazinelor. În țara noastră bazinul Crișului Alb prezintă o altitudine medie de 330 m. În cursul superior (până la Crișcior) Crișul Alb coboară puternic astfel încât altitudinea medie este de 610 m, după care panta râului scade ușor și altitudinea medie a bazinului ajunge la 515 m la Gurahonț și 437 la Ineu. Altitudinile medii ale bazinelor principalilor afluenți sunt diferite, în funcție de unitățile de relief în care se află. Altitudinile medii cele mai mari se observă la bazinele Valea Satului (695 m), Ribița (673 m), Birtin (641 m). Altitudinile medii cele mai mici se observă la afluenții care au bazinul de recepție în zona de câmpie: Valea Nouă- Chiser (104 m), Gut (157 m), Trei Holâmburi (158 m) și Potoc (174 m).
Panta medie a bazinelor și a văilor principale. În cursul superior, Crișul Alb are un profil longitudinal accentuat, bazinul având o pantă medie de 9-25 m/km. La Crișcior după un parcurs de 31 km râul coboară deja la altitudini mici (291 m). De aici până la Ineu, pe o distanță de 150 km cursul are o cădere de 187 m, ceea ce se apropie de căderea de 1,2 m/km, deci valori caracteristice depresiunilor și culoarelor cu puternice aluvionări. Pantele longitudinale ale Crișului Alb scad până la Chișineu Criș la 0,7 m/km iar în aval, în sectorul de câmpie, până aproape de Vărșand panta are valori de 0,2 – 0,3 m/km. Panta medie a bazinului Crișului Alb este de 4 ‰ și scade de la E la V, până la Crișcior este de 25‰, în sectorul mijlociu coboară între 2-1‰ iar în câmpie atinge 0,50 – 0,21‰. Panta cea mai mare corespunde zonei montane, care reprezintă principala suprafață de recepție a Crișului Alb.
3.4. Organizarea rețelei hidrografice.
Organizarea și ierarhizarea rețelei hidrografice din bazinul Crișului Alb. Bazinul Crișului Alb are un aspect dendritic și simetric, colectând apele din partea de sud și sud-vest a Munților Apuseni (județele Arad și Hunedoara). Majoritatea afluenților își au originea pe versanții sudici ai Bihorului, în Muntele Găina, Piatra Aradului, versantul de vest al Munților Codru-Moma, versantul nordic al Munților Zărand. Sistemul hidrografic al Crișului Alb totalizează un număr de 100 afluenți din care 41 sunt afluenți de ordinul I, 48 de ordinul II, 10 de ordinul III și un afluent de ordinul IV.
Lungimea râurilor din bazinul Crișului Alb – definită ca distanța în linie sinuoasă dintre izvor și gura de vărsare. Crișul Alb are o lungime 248 km. Dintre afluenții Crișului Alb (afluenți de ordinul I) se remarcă Cigherul cu o lungime de 56 km și valea Sebiș cu o lungime de 30 km. Restul afluenților de ordinul I sunt cu lungimi mai mici de 25 km. Dintre cei 48 sunt afluenți de ordinul II ce însumează 533 km, afluenții de pe malul drept însumează 111 km și 422 km pe malul stâng. Din cei 10 afluenți de ordinul III ai Crișului Alb, cel mai lung curs îl are Luncșoara (16 km) și cel mai scurt Valea Omeagului (5 km).
Coeficientul de sinuozitate al râurilor din bazinul Crișului Alb. Pe ansamblul său Crișul Alb are un coeficient de sinuozitate de 1,92. Amonte de confluența cu valea Sebiș coeficientul de sinuozitate este de 2,60, iar după confluența cu valea Sebiș, coeficientul de sinuozitate este de 1,38. Dintre afluenți de ordinul I ai Crișului Alb, cel mai sinuos organism este Vața cu un coeficient de 2,90 și Bucureșci cu un coeficient de 1,56. Sinuozitatea cea mai scăzută o au: Trei Holâmburi cu coeficient de 1.02, Valea Plaiului cu 1.03, Prăvăleni cu 1.04 și Ociu cu 1.05.
Coeficientul de ramificare al râurilor. Ramificarea unui râu se exprimă prin coeficientul de ramificare (despletire), care se calculează ca raport dintre suma lungimii tuturor brațelor despletite și lungimea brațului principal. La ora actuală Crișul Alb este îndiguit aval de localitatea Bocsig și până la frontieră. Odată cu aceste lucrări de îndiguire s-au realizat și corecții ale albiei, eliminându-se o serie de brațe și despletiri.
Densitatea rețelei hidrografice din bazinul Crișului Alb. În bazinul Crișului Alb lungimea rețelei hidrografice totale este 1477 km iar suprafața bazinului hidrografic este de 4240 km2. Din raportul 1477/4240 rezultă o densitate a rețelei hidrografice în bazinului Crișului Alb de 0,35 km/km2, asemănătoare densității medii pe țară, care este de circa 0,33 km/km2. Analizând pe bazine secundare se constată că afluenții cu cea mai mare densitate a rețelei hidrografice sunt: Craicovi (1,000 km/km2), Dumbrăvița (0,909 km/km2), Tebea și Ociu (0,687 km/km2), Feniș (0,692 km/km2). Printre afluenții a căror bazine au o densitate hidrografică medie se numără: Crocna (0,563 km/km2), Tăcășelele (0,464 km/km2), Sebiș (0,469 km/km2). Densitate mică a rețelei hidrografice se remarcă în bazinul hidrografic Valea Plaiului (0,294 km/km2) și Cigher (0,311 km/km2).
Caracterizare hidrologică a principalelor sisteme hidrografice din bazinul Crișului Alb.
Sistemul hidrografic al Crișului Alb este format din râuri alohtone, care vin din munte, au debite ridicate și permanente și râuri autohtone, cu obârșia în dealurile piemontane, caracterizate prin bazine mici de colectare a apei, debite scăzute și un caracter temporar.
Sectorul superior al Crișului Alb ține până în amonte de Blăjeni, și se caracterizează printr-un relief mai accidentat datorită atât unei litologii variate (gresii, calcare, piroclastite, șisturi cristaline) cât și numeroasei rețele de văi. Sectorul mijlociu corespunde marelui golf depresionar al Zărandului, care pătrunde până amonte de Sebiș, de unde se continuă cu celelalte depresiuni din cursul superior. Din acest sector bazinul Crișului Alb devine asimetric, cel mai extins este bazinul Cigherului de pe partea stângă (suprafață de 856 km2). De la Sebiș până la Ineu interfluviul drept devine foarte îngust; circa 1,5- 2 km despart bazinul Crișului Alb de bazinul Crișului Negru prin afluentul acestuia – Teuzul.
De la Răpsig, golful Zărandului se deschide larg, confundându-se cu Câmpia Crișului Alb, acesta fiind și ultimul sector al bazinului. În această zonă Crișul Alb meandrează puternic și prezintă numeroase brațe părăsite.
Principalii afluenți din cursul superior sunt: Valea Satului, Luncoiul, Vața, Sighișoara, Valea Mare, Cigherul, Valea Sebiș, Ioșa, Tăcășele în bazinul căruia se află izbucul de la Călugări, Râbiță, Brad, canalul Morilor și canalul Matca.
3.5.Regimul hidrologic.
Caracterizarea regimurilor hidrologice s-a realizat încă din anul 1956, pe baza caracteristicilor repartiției scurgerii în timpul anului și a surselor de alimentare. Astfel Crișul Alb se încadrează la un regim hidrologic de tipul pericarpatic vestic.
Sursele de alimentare. Cursurile de apă din bazinul Crișului Alb au o alimentare complexă, în care intră surse subterane (3%-19%) și surse de suprafață reprezentate de ploi și zăpezi.
Scurgerea medie multianuală. Scurgerea medie multianuală se exprimă cel mai bine prin debitul modul sau debitul mediu multianual Q0 (m3/s). Pentru calculul acestuia s-au analizat șiruri de date din perioada 1950 – 2003 (54 de ani) la stațiile hidrometrice de referință de pe cursul Crișului Alb (Crișcior, Gurahonț, Chișineu Criș).
Astfel, stația Blăjeni controlează o suprafață de 106 km2 cu un debit de 2,31 m3/s, la Crișcior 3,36 m3/s (324 km2), Gurahont 10,0 m3/s (1413 Km2), la Chișineu Criș 21,7 m3/s (3580 km2) și la frontieră 23,5 m3/s. Afluenții cu cea mai mare contribuție la alimentarea Crișului Alb sunt: Valea Deznei (2,57 mc/s) și Cigherul (1,29 mc/s).
Debitul mediu specific – reprezintă volumul de apă ce se scurge în unitatea de timp de pe o anumită unitate de suprafață. Debitul mediu specific cel mai mare pe Crișul Alb se înregistrează în cursul superior. Astfel la stația Crișcior se înregistrează o medie de 10,37 l/s/kmp pe când la Chișineu Criș debitul mediu specific înregistrat este cel mai mic (5,89 l/s/kmp). Valea Sebiș (Dezna) afluent principal pe partea dreaptă a Crișului Alb, are la stația Sebiș un debitul mediu specific de 12,35 l/s/kmp.
Volumul scurgerii medii W0 (m3) se calculează cu ajutorul formulei:
Wo = T Q0 106, și crește, ca și debitele, odată cu mărimea suprafeței de recepție. Astfel la Crișcior (324 km2) se înregistrează 105,659 mil.m3 /an, la Gurahonț (1413 km2) 315,360 mil.m3 /an și la Chișineu Criș (3580 km2) 665,409 mil.m3 /an.
Tabelul 3.1.
Date despre scurgerea medie în bazinul Crișului Alb.
(După A.B.A. Crișuri Oradea)
Scurgerea medie lunară, anuală și anotimpuală. Din analiza datelor hidrometrice înregistrate la cele trei stații de referință – Crișcior, Gurahonț, Chișineu Criș, de pe Crișul Alb (tabelul 9.11.), se observă debite medii lunare foarte scăzute în lunile august (sfârșit de vară), septembrie și octombrie (început de toamnă), urmând ca ele să crească în lunile de iarnă pentru a atinge un maxim în lunile de primăvară (martie – aprilie).
Tabelul 3. 2
Variația lunară a scurgerii medii (m3/s) în perioada 1950-2010 în bazinul Crișului Alb.
*(după A.B.A CRIȘURI – Oradea.)
De exemplu la stația hidrometrică Gurahonț, stație de referință pentru Crișul Alb, debitele medii lunare cele mai mici se înregistrează în luna august septembrie – sfârșit de vară (început de toamnă), urmând ca ele să crească în lunile de iarnă pentru a atinge un maxim în lunile februarie (sfârșit de iarnă – început de primăvară).
O analiză procentuală ne arată că în lunile de sfârșit de iarnă și început de primăvară (februarie – aprilie) scurgerea medie reprezintă 44,5% din totalul scurgerii anuale pe când în perioada de toamnă (lunile septembrie – noiembrie) scurgerea medie reprezintă doar 12,7% din totalul scurgerii.
Variația debitelor medii anuale Qm (m3/s). Din analiza scurgerii Qm în timp, rezultă ani cu debite medii foarte mari – în 1980 (37,3 m3/s) cu 170% mai mare față de debitul modul (21,7 m3/s) la Chișineu Criș și în 1970 (51,5 m3/s), intercalați cu grupe de valori mai reduse decât primele și delimitate de ani cu debite medii scăzute în 1961 (7,96 m3/s), și 1984 (11,9 m3/s cu mult mai mic decât debitul mediu multianual).
Scurgerea medie anotimpuală: Primăvara (III-V), se înregistrează scurgerea cea mai mare din bazin, cu valori procentuale cuprinse între 39,8% în zona montană – la Crișcior (din scurgerea anuală) și 38,8% în regiunea de câmpie – la Chișineu Criș, ceea ce determină de multe ori viituri și inundații catastrofale.
Vara (VI-VIII), deși cad cele mai mari cantități de precipitații (171.7 – 254.6 mm), scurgerea este mai scăzută decât iarna și primăvara, datorită pierderilor ridicate de apă prin evaporație și evapotranspirație (350-370 mm) și infiltrații. Vara, scurgerea cea mai mare se înregistrează la Gurahonț (18,3%) și la Chier (18,9%).
Toamna (IX-XI), când predomină alimentarea din sursele subterane, se înregistrează debitele cele mai scăzute pe toate cursurile din bazin. Scurgerea în acest anotimp este cuprinsă între 9,9% și 17,1%.
Iarna (XII-II), deși se înregistrează cele mai puține precipitații, este al doilea anotimp cu scurgere ridicată, datorită faptului că alături de precipitațiile solide, bazinul Crișului Alb beneficiază de frecvente ploi aduse de masele de aer din V și SV și de temperaturi uneori pozitive, care sporesc scurgerea superficială (pe un sol înghețat sau saturat cu apă) prin topirea parțială sau totală a stratului de zăpadă. Valorile scurgerii variază de la 32% la Crișcior la 35% Chier.
Scurgerea maximă – pentru Crișul Alb a fost analizată pe baza datelor provenite de la cele trei stații hidrometrice: Crișcior (în perioada 1969 – 2004), Gurahont (1954-1999), Chișineu Criș (1954-1963, 1967-1972, 1976-2003). S-au analizat și datele de la cei doi afluenți principali Cigherul la stația Chier (1976-1993) și Sebișul (valea Dezna) la Sebiș (în anii 1976-2004). La stația hidrometrică Gurahonț debitele maxime variază între 54,8 m3/s (în anul 1961) și 544 m3/s (în anul 1995), iar la Crișcior între 16,3 m3/s (1961) și 192 m3/s (1970). La stația hidrometrică Chișineu Criș debitul maxim variază între 61,8 m3/s (1967) și 704 m3/s (1981). Pe afluentul principal de pe partea stângă – Cigherul, debitul maxim anual este cuprins între 5,47 m3/s (în anul 1991) și 84,3 m3/s (1962). Valea Sebiș (afluent de dreapta) prezintă debite maxime ce oscilează între 13,2 m3/s (1992) și 181 m3/s (în anul 1981). Debitul maxim maximorum a fost înregistrat la stația hidrometrică Chișineu Criș la data de 07 aprilie 2000 în cantitate de 704 m3/s.
Scurgerea minimă. Din analiza debitelor minime zilnice, lunare si anuale pentru perioada 1950 – 2000 se observă că valorile cele mai mici s-au înregistrat în anii: 1958, 1961, 1968, 1971, 1972, 1984, 1990, 1992 și 1994, însă recordul a fost deținut de anul 1961. În anul 1961 a fost înregistrat debitul de etiaj (debitul minim minimorum) pentru toate stațiile hidrometrice de pe valea Crișului Alb.
3.6. Fenomene hidrologice de risc
Viiturile. Bazinul Crișului Alb, așezat în vestul țării, beneficiază de influențe climatice din SV, V, și NV care condiționează căderea de precipitații destul de bogate (500-1200 mm/an). Din aceste căderi de precipitații, circa 4-5% depășesc limita de 20 mm și pot da naștere la viituri de amplitudini diferite pe toate cursurile din bazin, cu urmări asupra cursului principal. Viiturile sunt generate de către ploile torențiale, de cele de durată sau în urma topirii stratului de zăpadă peste care se suprapun frecvente ploi.
În bazinul hidrografic al Crișului Alb în perioada 1955 – 2000 s-au înregistrat o mulțime de viituri, cel mai adesea 1 – 2 viituri pe an (1966, 1970 1974, 1986, 1999 și 2000).Ele pot avea un singur vârf maxim (viituri monoundice) cum au fost cele din anii 1979 (prima viitură), 1982, 1985, 1986, sau cu mai multe vârfuri (viituri poliundice) cum sunt cele din 1979 – viitura II, 1984 (cu două vârfuri) sau mai multe vârfuri. Tot în cadrul viiturilor cu mai multe vârfuri sunt și cele produse în anii 1958, 1962, 1970, 1974, care au un vârf principal (maxim) și două vârfuri mai mici (secundare).
Secarea râurilor. Din analiza datelor înregistrate la stațiile hidrometrice și din observațiile pe teren rezultă că fenomenul de secare se produce preponderent toamna, în luna septembrie, eventual octombrie, când pe unii afluenți ai Crișului Alb rezervele de apă scad prin drenare până la epuizare.
Din analiza datelor existente (măsurători și observații din ultimii 50 de ani) se constată că din cele 81 cursuri de apă afluente Crișului Alb, mai bine de jumătate (adică 41) nu seacă niciodată. Afluenții care seacă anual sunt în număr de 20 (circa 25%) iar restul seacă într-o perioadă de 1 la 50 de ani.
CAPITOLUL IV
LUCRĂRI HIDROTEHNICE AMENAJATE PE RÂUL CRIȘ ALB
4.1.Acumulare nepermanentă Șicula
4.1.1..Date generale .Amplasament
Acumularea Șicula face parte din proiectul „Amenajarea râului Crișul Alb pe sectorul Bocsig – Vărșand, județul Arad”
Acumularea este amplasată în B.H. Crișuri, în zona de luncă, pe malul stâng al râului Criș Alb ( km. 0+100 – 5+100 ), amonte de confluența cu pârâul Gut. Lucrarea este amplasată la E de localitatea Șicula, județul Arad.
Codul cadastral al râului Crișul Alb este III-1, iar al Canalului Gut este III-1.37. Acumularea nepermanentă Șicula face parte din proiect nr. 31/2001 „Amenajarea râului Crișul Alb pe sectorul Bocsig – Vărșand, județul Arad” a S.C. Aquacon Proiect S. A. Sibiu, în fazele de proiectare: Proiect tehnic + Detalii de execuție – Etapa II-a.
Categoria de importanță: în conformitate cu NTLH-021/2002 acumularea se încadrează în categoria D de importanță ( de importanță redusă ).
Clasa de importanță a lucrării este III, cu asigurarea de calcul de 2% și cea de verificare de 0,5% .
Zona seismică: Conform SR 11100/1-1993, regiunea se încadrează în zona de macroseismicitate de intensitate I=6 MKS, iar din punct de vedere al coeficienților de calcul ( conform P 100-92 ) se află în zona seismică F ( ks = 0,12 ), cu perioada de colț Tc = 0,7 sec.
Scopul acumulării nepermanente Șicula, alături de acumularea nepermanentă Cigher, este de atenuare a undelor de viitură pe râul Criș Alb, până la capacitatea de transport a acestuia ( asigurarea 5% ), apărarea obiectivelor inundabile pe sectorul Bocsig – frontiera cu Ungaria ( localități, terenuri arabile, pășuni, păduri, etc. )
Acumularea Șicula este o acumulare nepermanentă de tip polder ( acumulare laterală ), care intră în funcțiune doar la ape mari, așa că nu se pune problema ca prin acumulare să se asigure un debit minim în albia din aval ( debit de servitute ) pe râul Criș Alb.
Figura nr. 4.1 Acumulare nepermanentă Șicula
4.1.1 .Caractersitici tehnice și constructive ale acumulării
Caractersticile tehnice și constructive ale acumulării Șicula sunt prezentate în tabelele nr 4.4.1.și nr .4.4.2..
Tabel nr 4.1.
Parametrii caracteristici ai amenajării
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Tabel nr .4.2
Volumele acumulării
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Curba de capacitate ( curba volumelor ) este prezentată în Figura 4.7., iar curba suprafețelor este prezentată în Figura 4.8.
Digul perimetral: ( dig mal stâng râu Criș Alb, km. 0+100 – 5+100 )
Digul perimetral este din pământ de tip omogen.
Elementele digului perimetral sunt:
Deversorul de acces
Deversorul de acces este situat la km. 1+800 al digului perimetral și este un deversor de beton cu secțiune trapezoidală.
Deversorul are următoarele caracteristici:
Deversorul de acces se află încastrat în digul mal stâng râului Criș Alb, este de tip trapezoidal cu prag lat, cu cota crestei de 107.30 mdMN.
Constructiv, deversorul are lungimea de 100 m și lățimea de 13,2 m, cu un dig fuzibil din pământ de 1,0 m înălțime (cota 108.30 mdM). Pentru protecție la vitezele mari ce apar pe suprafața crestei deversorului, acesta este protejat cu dale din beton 3,0 x 2,5 x 0,3 m, iar pe taluze 3,0 x 2,5 x 0,2 m, iar perimetral un pinten din beton cu secțiunea 0,4 x 0,5 m pe tronsoane de 6,0 m cu rosturi.
Spre incinta polderului pe un beton de egalizare de 0,10 m grosime, pe o lungime de 4,0 m și o lățime de 100,0 m, se află un bazin disipator din beton armat cu adâncimea de 0,5 m și o rizbermă din blocuri din beton cu dimensiunile 1,0 x 1,0 x 0,5 și 1,0 x 1,0 x 0,3 m.
Taluzele și coronamentul au fost protejate cu pământ vegetal însămânțat cu iarbă.
Golirea de fund
Golirea de fund este amplasată la km. 0+600 al digului mal drept al pârâului Gut, la cca. 40,0 m amonte de digul de închidere.
Golirea este construită din 2 casete prefabricate din beton armat cu secțiunea de 2,0 x 2,8 m, cu 2 stavile plane metalice. Cele două deschideri ale stăvilarului sunt separate printr-o pilă centrală de 0,5 m grosime și 3,0 m lungime, și sunt echipate cu 2 stavile plane de 2,0 m x 2,8 m, manevrate prin mecanisme de manevrare manuale.
În continuarea coronamentului, la partea superioară a stăvilarului, peste culei și pilă, se află o pasarelă de acces din beton armat.
În zona de acces, pe 12,45 m se află un canal de acces betonat și evazat de la 4,5 m la 8,5 m, i = 0,01 ( 1% ). În continuarea canalului betonat se află un tronson de legătură cu pârâul Gut, cu h = 0,80 m, l = 8,5 m, m = 1:1,5.
Secțiunea canalului este protejată pe contur cu un pereu din dale de beton armate cu plase armate.
Datele caracteristice ale golirii de fund sunt:
Poziționarea acumulării Șicula este prezentată în figura 4.9.
Figura nr 4.1.Curba suprafețelor la acumularea nepermanentă Șicula
(după Administrația Bazinală de apă Oradea)
Figura nr.4.2.Curba suprafețelor la acumularea nepermanentă Șicula
(după Administrația Bazinală de apă Oradea)
Figura nr.4. 3.Poziționarea acumularilor nepermanente Șicula și Zărand(după A.B.A. Oradea)
4.2. Acumulare nepermanentă Cigher la Zărand.
4.2.1.Date generale.Amplasament
Acumularea nepermanentă Cigher este o acumulare care se află în administrarea Sistemului “Criș Alb Independent” – Chișineu Criș,(S.H.I.) din cadrul Administrației Bazinale de Apă “Crișuri” – Oradea.(A.B.A.)
Acumularea Cigher face parte din proiectul „Amenajarea râului Crișul Alb pe sectorul Șicula – Vărșand – frontieră”, județul .
Acumularea este amplasată în B.H. Crișuri, în zona de luncă, pe malul stâng al râului Criș Alb ( km. 0+000 – km. 8+250 ), amonte de confluența cu râul Cigher, aval de acumulare Șicula, în zona localității Zărand, județul Arad.
Figura nr 4.4..Acumulare nepermanentă Cigher la Zărand
Codul cadastral al râului Crișul Alb este III-1, iar al Canalului Gut este III-1.37. Planul de situație cu dispunerea Acumulării Cigher în cadrul bazinului hidrografic este prezentat în Fig.4.9..
Acumularea nepermanentă Cigher face parte din proiect nr. 31/2001 „Amenajarea râului Crișul Alb pe sectorul Șicula – Vărșand – frontieră” județul Arad, a S.C. Aquacon Proiect S. A. Sibiu, în fazele de proiectare: Proiect tehnic + Detalii de execuție – Etapa II-a.
Scopul acumulărilor nepermanente Cigher și Șicula, ambele aflate pe malul drept al Crișului Alb, este de atenuare a undelor de viitură pe râul Criș Alb, până la capacitatea de transport a acestuia ( asigurarea 5% ), apărarea obiectivelor inundabile aflate pe ambele maluri ale râului Criș Alb în zona localității Zărand.
Acumularea Cigher este o acumulare nepermanentă de tip polder ( acumulare laterală ), care intră în funcțiune doar la ape mari, așa că nu se pune problema ca prin acumulare să se asigure un debit minim în albia din aval ( debit de servitute ) pe râul Criș Alb.
4.2.2.Caracteristici tehnice și constructive ale acumularii Cigher-sunt prezentate în tabelele 4.3. și 4.4..
Tabel nr.4.3.
Parametrii caracteristici ai amenajării
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Tabel .4.4
Volumele în acumulare
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Figura 4.5.Curba suprafețelor la acumularea nepermanentă Cigher-Zărand
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Figura 4.6.Curba volumelor la acumularea nepermanentă Cigher –Zărand
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Caracteristici ale amenajării
Digul perimetral ( dig mal stâng râu Criș Alb )
Digul perimetral este din pământ de tip omogen, dispus la km. 0+000 – 8+250 al Râului Criș Alb.
Elementele digului perimetral sunt:
Dig remuu mal drept Cigher ( km. 0+000 – 5+250 )
Digul de remuu din pământ se încastrează în digul mal stâng al râului Criș Alb și are următoarele elemente:
Dig inelar de apărare
Digul inelar de apărare are rolul de apărare a stației de pompare și cantonului și are următoarele caracteristici:
Deversorul de acces
Deversorul de acces este situat la km. 2+000 – 2+100 al digului perimetral și este un deversor de beton cu secțiune trapezoidală.
Deversorul are următoarele caracteristici:
Deversorul de acces al apei din Râu Criș Alb în incinta acumulării, are secțiune trapezoidală cu lățimea de 13,2 m și înclinarea taluzelor 1:3. Suprafața deversorului și a taluzelor s-a protejat cu dale din beton de 3,0 x 2,5 x 0,3 m, fixate perimetral cu un pinten din beton cu secțiunea 0,4 x 0,5 m în tronsoane de 6,0 m cu rosturi.
Pentru protecția zonei dig mal pe 10 m în fața deversorului s-a executat o protecție din dale de beton 3,0 x 2,5 x 0,3 m cu pinten din beton pe contur, cu secțiunea 0,4 x 0,8 m pe tronsoane de 6 m cu rosturi.
Spre polder, pe un beton de egalizare de 0,1 m grosime, pe o lungime de 4 m și o lățime de 100 m, s-a executat un bazin disipator din beton armat cu adâncimea de 0,8 m și o rizbermă cu blocuri de beton în șah, cu dimensiunile 1,0 x 1,0 x 0,5 și 1,0 x 1,0 x 0,3 m cu pinten din beton pe contur, având dimensiunile 0,4 x 0,8 m, turnat în tronsoane de 6 m cu rosturi.
Golirea de fund
Golirea de fund este amplasată la km. 0+020 al digului mal drept al Cigherului. Golirea este prevăzută cu două galerii de secțiune 2,0 x 2,3 m, echipată cu două stavile metalice plane ( 2000 x 2300 mm ) acționate manual, amplasate în turnul de manevră din beton armat.
În aval de golirea de fund, construcția care asigură evacuarea apei în pârâul Cigher este un canal dreptunghiular din beton, cu lățimea de 4,5 m și panta i = 0,02.
Închiderea / deschiderea golirii se face cu un stăvilar cu două deschideri, separate printr-o pilă centrală de 0,5 m grosime și 3,0 m lungime, echipat cu două stavile plane de 2,0 x 2,3 m ce sunt acționate manual ( ridicare / coborâre ) de pe turnul de manevră. La partea superioară, peste culei și pilă se va executa o pasarelă de acces din beton armat.
În zona de acces a apei în secțiunea stăvilarului, pe o lungime de 8,35 m, canalul este evazat de la 8,5 m la 4,5 m. Aval de stăvilar ( tronsonul de debușare a apei în p. Cigher ), pe o lungime de 5,15 m, canalul este evazat de la 4,5 m la 8,5 m. În continuarea tronsonului evazat, pe o lungime de 66,40 m, canalul de evacuare a fost prelungit cu un tronson de legătură cu p. Cigher. În această zonă secțiunea canalului are înălțimea de 1,5 m, lățimea de 8,5 m și înclinația taluzelor de 1:1,5. Secțiunea canalului este protejată pe contur cu pereu din dale de beton de 0,3 m grosime, pe 0,5 m lățime.
Pe zona ce subtraversează digul, întreaga construcție a golirii a fost executată pe tronsoane de 4,4 m ÷ 8,35 m, în sistem cuvă din beton armat.
Datele caracteristice ale golirii de fund sunt:
4.3.Date caracteristice pentru secțiunea barată în urma realizării celor două acumulări
Zona studiată se întinde între localitățile Șicula, Seleus, Zărand, pe raza comunelor Șicula și Zărand, în albia majoră, pe malul stâng al râului Criș Alb, în zona de confluență cu pârâu Gut și râu Cigher.
Pe amplasametul cercetat (câmpia joasă aluvială), apa subterană este cantonată în orizontul nisipos al rocii de bază, iar nivelul hidrostatic în foraje este cuprins între 2,0 ÷ 8,2 m și înălțimea până la care se ridică apa capilară 1,5 ÷ 3,7 m.
În această zonă acviferul este monostrat, cu nivel parțial sub presiune și în relație directă cu pârâu Gut și râu Criș Alb.
În studiul geotehnic nr. 4485/2001 efectuat de proiectant, se menționează faptul că din punct de vedere geotehnic zona optimă pentru amplasarea tălpii fundației este zona de aerație, iar cea mai defavorabilă este zona activă.
Studiul hidrologic a fost elaborat de proiectant pentru fundamentarea proiectului de reabilitare a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor pe râului Criș Alb, pe sectorul Bocsig – frontieră ( 70 km ). Studiul s-a întocmit utilizând modelul MIPE pentru mișcarea permanentă și UNDA pentru tranzitarea viiturilor. Datele hidrologice au fost extrase din "Studiu hidrologic pe râul Crișu Alb în sectorul Bocsig – frontieră" elaborat de INMH București in mai 2001. Stațiile hidrometrice din acest sector sunt : Ineu, Chișineu Criș și Vărșand pe r.Crișu Alb și Chier pe r.Cigher.
Datele maxime pe râu Criș Alb, în diferite secțiuni de scurgere la diferite procente de probabilitate sunt prezentate în tabelul 4.3.8.
Tabel .4.5.
Debite maxime pe Crișul Alb în diferite secțiuni
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Tabel 4.6.
Caracteristicile undelor de viitură ( conform studiilor aparținând proiectului )
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Comparativ, debitele maxime și cotele maxime, dar cu rugozități reduse la valori normale ( 0,04 în albia minoră și 0,06 în albia majoră ) sunt redate în tabelul de mai jos:
Tabel 4.7.
Debite maximeși cote maxime pe diferite secțiuni
(după S.H.I.CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
Datele caracteristice pentru bazinul de recepție al acumulării sunt:
● suprafața bazinului de recepție = 2411 km2
● volum de atenuare al viiturilor = 6,5 mil m3
● coeficientul de acumulare = 0,0104
● coeficientul de atenuare ape mari = 1,08
● coeficientul de regularizare = 25%
● timp minim de golire(fără prejudicii) de la NNR = 38 ore.
Hidrografele de viitură pr Crișul Alb la Chișineu Criș și Ineu, sunt prezentate în anexele 11 ÷ 14 din prezentul regulament de exploatare.
4.3.1.Regulament de exploatare a lucrării hidrotehnice
Exploatarea în perioade de ape medii
Deoarece acumularea Șicula este o acumulare nepermanentă de șes ( polder lateral ), aceasta nu intră în funcțiune la niveluri medii ale apei pe Crișul Alb, decât la viituri ce depășesc asigurarea de 5%.
Nivelurile apei în lac se face prin mira dispusă amonte de golirea de fund a acumulării.
Deoarece acumularea este amplasată pe terenuri cu folosință pășune și arabil, pe perioada în care acumularea nu intră în funcțiune, terenurile din incintă vor fi exploatate de către deținătorii terenurilor respective, în condițiile prevăzute de legislația în vigoare.
O atenție deosebită se va acorda golirilor de fund, în așa fel încât formațiunile de gheață ce se formează pe cursurile de apă, să nu blocheze stavilele metalice plane prin îngrămădirea acestor formațiuni.. Acestea vor fi inspectate periodic pentru ca aceste fenomene să fie evitate și înlăturate, dacă apar.
O atenție deosebită se va acorda golirilor de fund, în așa fel încât formațiunile de gheață ce se formează pe cursurile de apă, să nu blocheze stavilele metalice plane prin îngrămădirea acestor formațiuni.. Acestea vor fi inspectate periodic pentru ca aceste fenomene să fie evitate și înlăturate, dacă apar.
În momentul în care nivelul apei în Crișul Alb crește peste cota de 108,30 mdMN, acumularea intră în funcțiune, atenuând viitura superioară asigurării de 5%. După erodarea digului fuzibil, când capacitatea de atenuare crește, debitul pe deversor ajunge până la valoarea de 144 mc./s., valoare la care corespunde asigurarea de 1%.
Cotele caracteristice de ape mari pe Crișul Alb sunt:
Cota de atenție ( CA ) 106,30 mdMN
Cota de inundație ( CI ) 107,30 mdMN
Cota de pericol ( CP ) 108,36 mdMN
Parametrii de apărare la posturile hidrometrice din amonte și aval de acumulare sunt prezentate în Anexa 5.
Exploatarea în perioade de ape mici sau deficitare
Acumularea nu funcționează în perioadele cu ape mici și deficitare pe Crișul Alb.
Exploatarea în perioada de timp friguros
Trecerea temperaturii aerului sub 0˚ C este urmată de răcirea stratului superficial al apei și datorită caracterului turbulent al cursurilor de apă, răcirea se propagă în întreg volumul apei, generând fenomene de îngheț; moment în care cursurile de apă trec în faza regimului de iarnă.
Convențional, se admite ca început al perioadei de iarnă apariția temperaturilor negative ale aerului, care sunt însoțite de apariția pe râuri a primelor formațiuni de gheață. Ca sfârșit al perioadei de iarnă se consideră momentul eliberării cursurilor de apă de gheață, sau alteori, momentul în care se produce creșterea nivelului apelor de primăvară.
De regulă aceste fenomene de iarnă au loc în perioada decembrie – februarie. Viiturile atenuate în acumulare și care prezindă formațiuni de gheață, au un grad de periculozitate mai ridicat decât viiturile normale, deoarece pe lângă debitul lichid ce acționează asupra construcțiilor, mai acționează și formațiunile de gheață și temperaturile negative.
Funcționarea acumulării în regim de ape mari nu presupune condiții speciale de exploatare:
● În momentul în care nivelul apei în Crișul Alb crește peste cota de 108,30 mdMN, acumularea intră în funcțiune, atenuând viitura superioară asigurării de 5%. La trecerea apei peste digulețul de pământ, acesta începe să se erodeze. După erodarea digului fuzibil, capacitatea de atenuare a deversorului crește. Debitul maxim de pe deversor poate ajunge până la valoarea maximă de 144 mc./s., valoare la care corespunde asigurarea de 1%.
● Stavilele golirii de fund sunt închise pentru ca apa să nu intre dinspre emisar în acumulare, decât în momentul depășirii cotei 108,30 mdMN.
● Evacuarea apelor din acumulare se face gravitațional în momentul în care nivelele permit acest lucru. La scăderea nivelelor apei pe Crișul Alb, volumele de apă acumulate în acumulare sunt evacuate peste deversorul de acces până la nivelul de 107,30 mdMN ( nivel cotă crestă deversor ). Pentru nivele aflate sub cota crestei deversorului, evacuarea se va face prin golirea de fund în pârâul Gut prin deschiderea stavilelor de la golirea de fund. Debitul maxim prin golirea de fund poate ajunge în situația cea mai favorabilă la valoarea de 47,0 mc./s.
● În cazul anticipării unor viituri succesive, se va dispune ca stavilele să se închidă în momentul în care viitura ajunge în fața acumulării, în așa fel încât viitura să nu se atenueze prin golirea de fund, ci doar peste deversor.
Pe timpul funcționării acumulării, prin personalul de la Formația Ineu, special instruit pentru exploatarea la ape mari, se vor urmări următoarele aspecte:
Nivelul maxim al apei în acumulare ( pentru determinarea volumului atenuat în acumulare ) .
Durata golirii acumulării.
Supravegherea specială a golirilor de fund pe timpul descărcării apei din acumulare, pentru a se evita blocarea acestora cu plutitori ( material lemnos, stuf, etc. ).
Apariția infiltrațiilor prin diguri și evoluția acestora în timp. Dacă este cazul se va interveni cu mijloace specifice pentru oprirea sau dezvoltarea fenomenului.
Oprirea accesului persoanelor străine la acumulare pe timpul funcționării ei.
Transmiterea la Dispeceratul Sistemului S.H.I. Chișineu Criș a parametrilor de exploatare.
Manevrele la golirile de fund se fac prin dispoziția șefului de formație și cu aprobarea șefului de sistem.
Manevrele efectuate la goliri se vor consemna în registrul de manevră existent la cantonul de exploatare.
Orice fenomen deosebit care se constată pe timpul exploatării acumulării, se va comunica șefului de formație în cel mai scurt timp.
Reguli de exploatare după trecerea viiturii
După trecerea viiturii și evacuarea apei din acumulare în emisar, se iau următoarele măsuri:
Se va face un control minuțios al stării golirilor de fund și deversorului de suprafață și modul în care acestea s-au comportat la trecerea viiturii.
Se va controla starea covorului vegetal după trecerea viiturii și dacă sunt degradări ale acestuia.
Se vor demola toate lucrările provizorii executate ( în cazul în care acestea s-au impus ) pe timpul acțiunii de apărare, și se va aduce acumularea la starea ei inițială.
Se vor inventaria materialele, uneltele și utilajele folosite la intervenție precum și starea lor.
Datele hidrologice înregistrate în perioada tranzitării viiturii, vor fi notate în registre speciale; date care se vor prelucra, corela și interpreta ulterior de către Dispeceratul D.A. Oradea și Dispeceratul Chișineu Criș.
Se vor face controale și observații pe linia urmăririi comportării în timp a construcțiilor.
Se va trece la refacerea digului fuzibil erodat pe timpul funcționării acumulării.
Stavilele golirii vor rămânea întredeschise pe timpul în care acumularea nu funcționează, pentru a permite evacuarea apelor provenite din ploi din incinta.
Figura nr .4.6.Schema sinoptică a bazinului Hidrografic Criș Alb
(după S.H.I. CRIȘ ALB CHIȘINEU CRIȘ)
CONCLUZII
Reducerea riscului de inundare este benefică pentru ameliorarea factorilor de mediu în zonă și instituirea unui șir de parametrii stabili ai acestora prin:
stoparea fenomenelor erozive în zona albiei respectiv pierderile ireversibile de teren, prin consolidarea malurilor;
crearea condițiilor pentru echilibrare ecologică și dezvoltare durabilă în zonele de influență a lucrărilor proiectate și executate.;
– În documentații întotdeauna, vor fi incluse lucrările și măsurile necesare pentru refacerea mediului deteriorat și pentru menținerea unor factori de mediu favorabili ecosistemelor din zona amplasamentelor.
După punerea în funcțiune a lucrărilor de protecție împotriva inundațiilor, acestea vor fi exploatate conform regulamentului de exploatare întocmit de proiectant.
Regulamentul va prevedea dotări necesare (post hidrometric, mire, etc.) și va institui programul de observații pentru urmărirea comportării în timp a lucrărilor.
Pentru terenurile ocupate temporar sau definitiv aflate în proprietate privată se vor acorda despăgubirile cuvenite, iar pentru terenurile aflate în proprietate publică se vor obține avizele corespunzătoare ale organelor administrației locale.
În acest sens se impune:
-executia lucrărilor hidrotehnice să se facă întotdeauna doar acolo unde este cazul și obligatoriu în urma unor studii speciale si documentații tehnice-respectiv proiecte;
-prin execuția acestor tip de lucrări să se respecte cadrul legislativ în vigoare;
-lucrările să se execute pe cât posibil în perioade de primavară, vară, toamnă;
-prin execuția lor să nu dăuneze factorilor de mediu; APĂ-AER-SOL.
Apărarea împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase precum si accidentele la construcții hidrotehnice reprezintă o activitate de protecție civilă a populației, de interes național și este reglementată prin Legea Apelor nr.107/1996 modificată și completată cu Legea 310/2004.În sensul legii, această activitate se realizează atât prin măsuri structurale –care au drept efect reducerea frecvenței sau înlăturarea totală a inundării zonelor riverane prin revărsarea apelor din albiile minore.Principalele lucrări ce se execută în acest scop sunt:
– lucrări de regularizare și consolidare a albiei minore;
– lucrări de îndiguire;
– acumulări și baraje pentru atenuarea undelor de viitură;
– lucrări de desecare și CES(combaterea eroziunii solului);
– lucrări de întreținere și reparații a lucrărilor hidrotehnice, întreținerea cursurilor de apă și decolmatări.
Ca măsuri non-structurale:pentru stabilirea orientărilor fundamentale privind gospodărirea durabilă, unitară, echilibrată și complexă a resurselor de apă se elaborează scheme-cadru de amenajare și gospodărire a apelor pe bazine sau grupe de bazine.Pe baza acestora se elaborează programe de dezvoltare a lucrărilor, instalațiilor și amenajărilor de gospodărire a apelor, care trebuie realizate pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea cantitativă și calitativă a apelor, apărarea împotriva acțiunilor distructive ale apelor, valorificarea potențialului apelor, în raport cu cerințele dezvoltării durabile a societății și în acord cu strategia și politicile de mediu.
Schemele cadru se aprobă prin hotărâre a Guvernului și se integrează în planurile de amenajare a teritoriului. La nivelul fiecărei administrații bazinale de apă, este organizat Comitetul de Bazin a cărui activitatea este reglementată prin Legea Apelor.
Din punct de vedere a gospodăririi apelor, actele de reglementare, sunt:
-avizul de gospodărire a apelor care se emite pe baza unei documentații tehnice elaborată de o unitate de proiectare certificată și care condiționează din punct de vedere tehnic și juridic execuția lucrărilor.
-autorizația de gospodărire a apelor reglementează punerea în funcțiune sau exploatarea acestor lucrări.
-notificare de începere a execuției;
-notificare de punere în funcțiune;
-aviz de amplasament;
-permis de traversare care se emite la traversarea lucrărilor cu rol de apărare;
-consultanța tehnică se referă la inundabilitatea amplasamentelor, schemele funcționale ale lucrărilor, alegerea soluțiilor tehnice, condițiile de evacuare a apelor uzate înj receptorii natutali etc.
-referate tehnice;
Conform prevederilor Legii Apelor nr.107/1996 modificată și completată cu Legea nr.310/2004, aplicarea măsurilor operative de apărare se realizează în mod unitar pe baza planurilor de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase sau accidentelor la construcții hidrotehnice care se elaborează pe bazine hidrografice, județe și localități precum și la obiectivele care pot fi afectate de astfel de fenomene sau accidente.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
ANTONESCU S. C., Biologia apelor, Editura didactică și pedagogică, București, 1976.
ARDELEAN A., Flora si vegetatia pe Valea Crișului Alb, Univ. "Vasile Goldiș", Arad -1999.
BARNEA M., CALCIU AL., Ecologie umană, Editura medicală, București, 1979.
BĂNARESCU P., BOȘCAIU N., Biogeografie, Editura științifică, București, 1973.
BĂLOIU V., Amenajarea bazinelor hidrografice și a cursurilor de apă, Ed. Ceres, 1980.
BERINDEI I, MAHARA, Câmpia Crișurilor, Crișul Repede. Tara Beiușului. Editura didactică și pedagogică, București, 1977.
BOTNARIUC N., Biologie generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1974.
BUZ V., Munții Codru – Moma, Rezumatul tezei de doctorat, 1980.
COTET P., Depresiunea Zărandului – observații geomorfologice, Probleme de Geografie, Editura Academiei, vol IV, București, 1957.
DUMESCU F., Considerații asupra rețelei hidrografice din partea centrală a Câmpiei de vest (zona Mureș – Crișul Negru), Revista Hidrotehnica, vol 26, nr.3, București, 1983.
DUMESCU F., Aspecte privind valorificarea apelor geotermale dintre Mureș și Crișul Alb (Câmpia de Vest), Revista Hidrotehnica, nr.4, București, 1984.
GÂȘTESCU P., Hidrologie, Editura Roza vânturilor, 1998.
GHEORGHE Al., Aplicații și probleme de hidrogeologie. Ed. Tehnicã, Bucuresti 1973.
GIURESCU C. C., Formarea poporului Român. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973.
GRUIESCU I., GRUMAZESCU C., Județul Hunedoara, Editura Academiei, București, 1970.
LAZARESCU D., POPOVICI V., Unele considerații asupra secetelor hidrologice, Revista Hidrotehnica, vol 26, nr.1, București, 1981.
MAGER T, Tinutul Hălmagiului – Monografie, Tiparul Tipografie Diecezane din Arad, vol I, II și III, 1938
MAHARA Gh., Câmpia Crișurilor. Studiu fizico-geografic. Cercetări în geografia României, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1977.
MIHĂILESCU V., Dealurile și câmpiile României, Editura științifică, București, 1966.
MOHAN Gh., ARDELEAN A., GEORGESCU M., Rezervații și monumente ale naturii din România, Ed. "Scaiul", 1993.
NEAMTU V., Considerații generale asupra determinării rețelei hidrografice. Revista de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărirea Apelor, nr.3, București, 1961.
NEGULESCU M., Protecția calității apelor, Editura tehnică, București 1982.
NEGULESCU M. și colab., Protecția mediului înconjurător, Editura tehnică, București 1995.
OANCEA C. M., Depresiunea Zărandului, Editura Vasile Goldis University Press, Arad, 2002.
PASCU M., Apele subterane din România, Editura Tehnică, București, 1980.
PÂRVA I., Drumuri în țara Zărandului, Editura Sport Turism, București, 1983.
PIȘOTA I., BUTA I., Hidrologie, Editura didactică și pedagogică, București, 1983.
POP Gr., Câmpia Crișurilor. Cercetări în geografia României. Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1977.
POSEA Gr., ILIE I., Grigore M, POPESCU N., Geomorfologie generală, București, 1970.
PREDA I., MAROSI I., Hidrogeologie. Editura didactică și Pedagogică, București, 1971.
ROSU Al., Geografia fizică a României. Editura didactică și Pedagogică, București, 1980.
SAVU H., Cercetări petrografice în cristalinul Masivului Drocea, D.S. Com. geol, vol XLIV (1962).
SIMIONESCU I., Flora României, Editura Tineretului, București, 1961.
TUDORAN P. Terasele Crișului Alb, Universitatea Babeș-Bolyai, 1972.
TUDORAN P. Relieful vulcanic din culoarul Crișului Alb, Universitatea Babeș-Bolyai, 1977.
TUDORAN P, Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București, 1983.
TUFESCU V., România. Editura Stiințifică, București, 1975.
TUFESGU V., TUFESCU M., Ecologia și activitatea umană, Editura Albatros, București, 1981.
ZAVOIANU I., Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei RSR, București, 1978.
40.*** Anuare hidrologice. Arhiva Direcția Ape Crișuri Oradea
41.***Atlasul cadastrului apelor din România, București, 1992.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
ANTONESCU S. C., Biologia apelor, Editura didactică și pedagogică, București, 1976.
ARDELEAN A., Flora si vegetatia pe Valea Crișului Alb, Univ. "Vasile Goldiș", Arad -1999.
BARNEA M., CALCIU AL., Ecologie umană, Editura medicală, București, 1979.
BĂNARESCU P., BOȘCAIU N., Biogeografie, Editura științifică, București, 1973.
BĂLOIU V., Amenajarea bazinelor hidrografice și a cursurilor de apă, Ed. Ceres, 1980.
BERINDEI I, MAHARA, Câmpia Crișurilor, Crișul Repede. Tara Beiușului. Editura didactică și pedagogică, București, 1977.
BOTNARIUC N., Biologie generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1974.
BUZ V., Munții Codru – Moma, Rezumatul tezei de doctorat, 1980.
COTET P., Depresiunea Zărandului – observații geomorfologice, Probleme de Geografie, Editura Academiei, vol IV, București, 1957.
DUMESCU F., Considerații asupra rețelei hidrografice din partea centrală a Câmpiei de vest (zona Mureș – Crișul Negru), Revista Hidrotehnica, vol 26, nr.3, București, 1983.
DUMESCU F., Aspecte privind valorificarea apelor geotermale dintre Mureș și Crișul Alb (Câmpia de Vest), Revista Hidrotehnica, nr.4, București, 1984.
GÂȘTESCU P., Hidrologie, Editura Roza vânturilor, 1998.
GHEORGHE Al., Aplicații și probleme de hidrogeologie. Ed. Tehnicã, Bucuresti 1973.
GIURESCU C. C., Formarea poporului Român. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973.
GRUIESCU I., GRUMAZESCU C., Județul Hunedoara, Editura Academiei, București, 1970.
LAZARESCU D., POPOVICI V., Unele considerații asupra secetelor hidrologice, Revista Hidrotehnica, vol 26, nr.1, București, 1981.
MAGER T, Tinutul Hălmagiului – Monografie, Tiparul Tipografie Diecezane din Arad, vol I, II și III, 1938
MAHARA Gh., Câmpia Crișurilor. Studiu fizico-geografic. Cercetări în geografia României, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1977.
MIHĂILESCU V., Dealurile și câmpiile României, Editura științifică, București, 1966.
MOHAN Gh., ARDELEAN A., GEORGESCU M., Rezervații și monumente ale naturii din România, Ed. "Scaiul", 1993.
NEAMTU V., Considerații generale asupra determinării rețelei hidrografice. Revista de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărirea Apelor, nr.3, București, 1961.
NEGULESCU M., Protecția calității apelor, Editura tehnică, București 1982.
NEGULESCU M. și colab., Protecția mediului înconjurător, Editura tehnică, București 1995.
OANCEA C. M., Depresiunea Zărandului, Editura Vasile Goldis University Press, Arad, 2002.
PASCU M., Apele subterane din România, Editura Tehnică, București, 1980.
PÂRVA I., Drumuri în țara Zărandului, Editura Sport Turism, București, 1983.
PIȘOTA I., BUTA I., Hidrologie, Editura didactică și pedagogică, București, 1983.
POP Gr., Câmpia Crișurilor. Cercetări în geografia României. Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1977.
POSEA Gr., ILIE I., Grigore M, POPESCU N., Geomorfologie generală, București, 1970.
PREDA I., MAROSI I., Hidrogeologie. Editura didactică și Pedagogică, București, 1971.
ROSU Al., Geografia fizică a României. Editura didactică și Pedagogică, București, 1980.
SAVU H., Cercetări petrografice în cristalinul Masivului Drocea, D.S. Com. geol, vol XLIV (1962).
SIMIONESCU I., Flora României, Editura Tineretului, București, 1961.
TUDORAN P. Terasele Crișului Alb, Universitatea Babeș-Bolyai, 1972.
TUDORAN P. Relieful vulcanic din culoarul Crișului Alb, Universitatea Babeș-Bolyai, 1977.
TUDORAN P, Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București, 1983.
TUFESCU V., România. Editura Stiințifică, București, 1975.
TUFESGU V., TUFESCU M., Ecologia și activitatea umană, Editura Albatros, București, 1981.
ZAVOIANU I., Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei RSR, București, 1978.
40.*** Anuare hidrologice. Arhiva Direcția Ape Crișuri Oradea
41.***Atlasul cadastrului apelor din România, București, 1992.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crisul Alb (ID: 113209)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.