Cristina Licenta (2) [308586]
CUPRINS
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE ÎN MATERIA DACTILOSCOPIEI
1.1 [anonimizat] “identificare judiciară”.
Referitor la identificarea judiciară a [anonimizat] s-au ridicat două probleme:
1. Stabilirea autorului după urme și dupa alte elemente ale comiterii faptei.
2. Identificarea persoanei recidiviste.
Identificarea autorului unei infracțiuni s-a făcut multă vreme prin folosirea unor elemente științifice corelate cu elementele mistice. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a vinovăției și a autorului ordaliile și torturile.
Și Practica judiciară din România a cunoscut însemnarea fizică a [anonimizat] a recidiviștilor. În vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu erau pravile care obligau ca cei ce au furat o dată să fie însemnați. Odată cu dezvoltarea societății modeme, a științei și a culturii s-[anonimizat], Criminalistica-știința anchetării infracțiunilor și infractorilor.
Primul care s-a gândit să aplice un sistem metodic de înregistrare a infractorilor a [anonimizat], fost șef al primei poliții judiciare din lume “Surete”. [anonimizat], el a [anonimizat], [anonimizat], aceasta constituind o primă încercare de cartotecă după “modus operandi”.
Arhiva Iui Vidocq a [anonimizat] a [anonimizat] 70 [anonimizat] 1880,”Surete-ul” avea peste 5.000.000 de asemenea fișe.
În această perioadă de criză a metodelor de înregistrare penală a infractorilor, in anul 1897 și-a făcut apariția pe scena mondială a [anonimizat] a imaginat sistemul antropometric de înregistrare. România s-a situat printre primele țări din lume care a adoptat sistemul de identificare conceput de Bertillon. Sub conducerea Prof. Dr. [anonimizat], la 15 martie 1892, [anonimizat] a infractorilor. [anonimizat], dactiloscopia, una din cele mai sigure metode de identificare a persoanei. Începând cu anul 1902, Ungaria, Austria, Danemarka, Spania, Elveția, apoi statele sudamericane au introdus sistemul dactiloscopic inventat de Edward Henry. Descoperitori ai metodei dactiloscopice de identificare a persoanei sunt considerați mai mulți autori. [anonimizat] a publicat o carte despre dactiloscopie în vederea identificării persoanei (în anul 1892 ,Fingerprins) [anonimizat] a descoperit sistemul de clasificare a amprentelor digitale și organizarea lor în cartoteci. Prof, dr. [anonimizat], deși la început a [anonimizat] a fost printre promotorii aplicării în România a dactiloscopiei.
Meritul pentru introducerea dactiloscopiei în România revine Dr. Andrei Ionescu, care, ca șef al Serviciului antropometric, și-a reorganizat serviciul pe această nouă metodă. Studiile referitoare la folosirea dactiloscopiei au fost continuate de Dr. Valentin Sava, medic legist, fost șef de lucrări la Facultatea de Medicină din București. În prima etapă, dactiloscopia a avut importanța mai mult pentru înregistrarea penală a infractorilor prin evidențele de cazier, astfel că cei ce purtau nume false nu se mai puteau ascunde. În România, organizarea unei evidențe prin înregistrarea penală a infractorilor, în baza fișelor dactiloscopice pe care se luau impresiunile digitale și palmare, a purtat și poartă denumirea de cazier judiciar. Cartotecile dactiloscopice au funcționat la organele de poliție și – paralel – pe lîngă fiecare tribunal județean, la parchetul respectiv, sub denumirea generică de “Birou de cazier și identificare judiciară”. Practica a dovedit că existența celor două caziere, independente unul față de altul, nu permite o cunoaștere totală a antecedentelor penale ale unui infractor, astfel că în 1952, s-a creat o evidență unică, care
cuprindea date începând de la punerea sub învinuire până la executarea pedepsei. În scopul perfecționării, organizării și activității sale, în anul 1972, Cazierul judiciar unic a fost supus unei noi reglementări.
După un studiu aprofundat și susținut – efectuat vreme de câțiva ani in străinătate, în special în Germania, unde dactiloscopia, datorită lui Robert Heinde, ajunsese la un grad înalt de perfecțiune – s-a născut interesul pentru organizarea în România a cartotecii monodactilare, expresie a unei trepte superioare de utilizare a dactiloscopiei pentru identificarea autorilor după urmele lăsate la fața locului. Dr. Constantin Țurai a fost promotorul acestei idei, iar după o susținută documentare și studii îndelungate a organizat, în anul 1973, prima cartotecă dactiloscopică monodactilară, care avea să dea multe roade în viitorii ani. În prezent cartotecile monodactilare nu mai sunt în uz, existând doar cartoteci decadactilare.
1.2 NOȚIUNI GENERALE
1.2.1 Structura pielii și formarea crestelor papilare.
Pielea este învelișul care îmbracă suprafața corpului uman. Ea este formată din trei straturi: epidermul,dermul și hipodermul.(fig.1)
Fig.1Secțiune transversală în piele. (www.scrigroup.com)
a) Epidermul;
b) Dermul.
Epidermul este partea exterioară a pielii, fiind alcătuit din mai multe straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte și formează un strat comos relativ dur, care face din epiderm un înveliș protector al pielii.
Dermul sau pielea propriu-zisă, este un țesut fibros, viu, conjunctiv și elastic. El conține vasele capilare, vasele arteriale și venoase, precum și terminațiile a numeroși nervi senzitivi.
Hipodermul este stratul cel mai profund, situat sub derm, care face legătura între piele și organele interioare.
La punctul de contact cu epidermul, la partea sa superioară, dermul prezintă o serie de proeminențe, de ridicături conice, care se numesc papile. În vârful papilelor, ce sunt străbătute fiecare de câte un canal, se află porii prin care este eliminată transpirația. Papilele dermice sunt înșiruite liniar, unele lângă altele. Rândurilor de papile le corespund rânduri de creste papilare situate la suprafața dermului.(fig.2).
Fig.2 – Dermul de pe care s-a dezlipit epidermul. (www.scrigroup.com)
a) Epidermul în care se mulează papilele;
b) Papilele conice ale stratului papilar.
Crestele papilare care se formează la suprafața dermului au o înălțime ce variază între 0,1-0,4 mm și o lățime între 0,2-0,7 mm. Ele sunt despărțite de niște șănțulețe numite „șanțuri papilare”, ce au aceleași dimensiuni ca ale crestelor pe care le separă. Forma crestelor papilare de la suprafața dermului este reprodusă identic de stratul epidermic, ceea ce face ca în exterior epidermul să prezinte aceleași caracteristici ca și dermul.
Sudoarea excretată de glandele sudoripare și substanțele grase (sebum) secretate de glandele sebacee formează la suprafața epidermului un strat de săruri și grăsimi care, la contactul cu un obiect, se depun pe acesta și redau întocmai forma crestelor papilare.
De asemenea, crestele papilare sunt legate de simțul tactil datorită terminațiilor senzitive care sunt localizate în derm și cu cât papilele – și, în consecință, crestele papilare – sunt mai numeroase cu atât simțul tactil este mai dezvoltat. Prin aceasta se explică și multitudinea de creste papilare existente pe suprafața interioară a mâinilor și picioarelor.
Crestele papilare existente pe suprafața pielii, de pe interiorul mâinilor și de pe talpa picioarelor, formează desenul papilar, un desen pe cât de complicat, pe atât de util în identitatea fizică a unei persoane.
Din desenele papilare sunt considerate ca făcând parte și încrețiturile pielii care străbat transversal crestele papilare, denumite linii albe, precum și liniile ce se formează pe epidermă în zona șanțurilor flexorale – Fig.3
Fig.3 – Desen papilar: (www.scrigroup.com)
a) Creste papilare;
b) Linii albe;
c) Linii ale șanțurilor flexorale.
Desenele papilare imprimate pe suprafața unor obiecte, cunoscute în criminalistică și sub denumirea de dactilograme, sunt de două feluri:
– dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate voluntar. În limbajul de specialitate acestea sunt denumite fie amprente papilare, fie impresiuni, fie amprente de comparat;
– dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un obiect oarecare. Sunt denumite urme papilare sau amprente în litigiu.
În funcție de locul unde se află situat pe suprafața pielii desenului papilar, impresiunile și urmele pot fi:
– digitale, când reprezintă crestele papilare de pe suprafața interioară a degetelor;
– palmare, când reprezintă crestele papilare de pe întreaga suprafață interioară a palmelor;
– plantare, când reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor.
În evidența dactiloscopică decadactilară a cazierului judiciar sunt înmagazinate și pot fi comparate numai impresiuni și respectiv urme, care reprezintă creste papilare de pe suprafața interioară a degetelor – mai precis zona falangetei.
Studiind cu atenție un desen papilar de la o falangetă, începând cu marginea degetului, respectiv a desenului papilar, urmărindu-se prima creastă se constată că ea pornește dintr-o latură a desenului, aproape de bază, își urmează traseul chiar pe marginea vârfului degetului și-l încheie în cealaltă parte, descriind un arc de cerc; continuându-se studiul cu traseul crestei care este situată imediat sub aceasta, se va constata că are aceeași formă, a unui arc de cerc, ca și prima creastă.
Examinându-se mai departe, se va observa că la un moment dat crestele nu mai au forma unui arc, ci a unor lațuri, spirale sau cercuri introduse unul într-altul și din ce în ce mai mici până se ajunge în centrul desenului, care poartă numele de nucleu.
Denumirea de dactiloscopie provine din cuvintele grecești (daktylos – deget; skopian – a studia), deci este știința identificării persoanelor cu ajutorul desenelor papilare.
Dactiloscopia este o parte a științei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare și plantare în scopul identificării persoanei.
Cu ajutorul dactiloscopiei decadactilare, cazierul judiciar rezolvă următoarele probleme:
– înregistrează dactiloscopic persoanele, în cazurile prevăzute de lege (reținute sau arestate preventiv, sau au început executarea pedepsei cu închisoarea etc.); – identifică persoanele în situațiile în care nu prezintă un act de identitate sau există suspiciuni asupra autenticității actului prezentat, uzează de nume sau acte de identitate false;
– identifică persoanele bolnave psihic și cadavrele a căror identitate nu se cunoaște;
– identifică infractori cu ajutorul urmelor papilare găsite la locul faptei.
1.2.2 Proprietățile desenelor papilare
Valoarea identificatoare a desenului papilar se datorește particularităților lui fundamentale:
– fixitatea;
– unicitatea desenului papilar.
Fixitatea desenului papilar constă în neschimbarea lui ca formă și construcție în tot timpul vieții. Desenul papilar își face apariția între a treia și a patra lună a vieții intrauterine, primește o formă definitivă prin luna a șasea, deci cu câteva luni înainte de naștere și nu dispare nici după moartea persoanei, decât prin procesul de putrefacție a țesuturilor.
În timp ce organismul se dezvoltă, se maturizează, în timp ce culoarea pielii, a părului espresia feței, trăsăturile și întregul fel de a fi al unei persoane se schimbă cu vârsta, cu evenimentele mai importante din viața ei, care și-au lăsat amprentele pe întregul fel de a se prezenta, desenul papilar rămâne în aceeași formă neschimbat ca structură, așa cum s-a format din perioada intrauterină.
Numeroasele experiențe în acest domeniu au dovedit că, luând impresiunile digitale ale unei persoane, la intervale mari de timp, de exemplu 25-30 de ani, și comparând între ele aceste impresiuni, structura desenelor papilare a rămas aceeași, adică raporturile în care se găsesc diferitele detalii de structură nu au suferit nici o modificare, modificându-se doar dimensiunile.
Incercările de distrugere a desenelor papilare, prin frecarea feței degetelor, prin opăriri sau procedee chimice, nu înlătură relieful caracteristic al desenelor papilare decât vremelnic. Arestaților care încearcă să-și înlăture desenele papilare prin frecarea degetelor de zid, li se îmbracă mâinile în mănuși și se prind în cătușe, până la ridicarea impresiunilor digitale de către serviciul tehnico-științific al poliției.
Desenele papilare pot fi înlăturate vremelnic prin diferiți reactivi chimici, aplicați în mod intenționat sau datorită muncii profesionale. Astfel, formolul, acetona etc. distrug desenele papilare, dar numai pentru un timp destul de scurt, căci datorită procesului de regenerare a pielii, ele se vor reface, fără nici o modificare după încetarea acțiunii acestor substanțe.
Tăieturile profunde alterează desenul papilar, brăzdându-1 cu cicatrici, dar nu-1 distrug complet, afară de unele cazuri când în urma zdrobirii degetului desenul papilar devine destul de greu de recunoscut. O dată cicatricea formată, ea însăși va servi ca element caracteristic în plus, pentru amprentele digitale formate după apariția cicatricei.
Criminalistul francez Edmond Locard a experimentat pe propriile degete. Arzându-se cu fierul roșu, cu apă clocotită și cu ulei încins, a constatat că, după vindecare, forma detaliilor desenului său papilar au rămas neschimbate1. Aceasta se explică prin faptul că papilele sunt așezate în stratul de profunzime al pielii și în cazurile de rănire ușoară, prin care nu li se afectează integritatea, crestele papilare se regenerează în forma lor anterioară.Sunt cunoscute în acest sens cazurile cioplitorilor în piatră, zidarilor, celor ce lucrează cu diferite substanțe chimice corosive ale căror desene papilare se alterează frecvent în procesul activității specifice. Încetând de a mai veni în contact cu asemenea corpuri sau substanțe, după 8-10 zile epidermul se va reface și va continua să prezinte aceleași caracteristici ale desenului papilar ca inainte de alterare.(fig.4,5)
Fig. 4 – Amprente ale unor degete cu creste papilare parțial distruse (www.scrigroup.com)
Fig. 5 – Amprente papilare cu cicatrice (www.scrigroup.com)
Unicitatea sau individualitatea desenului papilar este a doua însușire importantă a desenului papilar. La baza organizării identificării dactiloscopice stă unicitatea desenelor papilare. Unicitatea desenelor papilare constă în faptul că fiecare persoană are un desen papilar propriu, pentru fiecare deget în parte, neexistând două degete cu desene identice, chiar și la aceeași persoană. Marea varietate și complexitate a desenului papilar face ca aceasta să nu se poată reproduce în mod asemănător, decât la intervale foarte mari de ani, ceea ce nu stânjenește cercetarea penală.
După un calcul matematic, prin aranjamente și combinări, efectuat de către Galton și de către Balthazard, la care, de fapt, nu s-au luat în considerare toate elementele, s-a ajuns la rezultatul că la cca 64 miliarde de desene s-ar putea găsi două desene papilare cu caracteristici coincidente. Totuși se poate considera acest lucru imposibil, deoarece, conform legilor naturii, nu se admite existența a două lucruri absolut identice. Într-adevăr, dacă se iau în considerare și alte elemente decât cele patru avute în vedere de Balthazard, se constată, folosind formula probabilității compuse, că practic nu se pot găsi două amprente identice.
Deși practica metodei de identificare dactiloscopică împlinește în curând un secol, iar fișele întocmite de diferitele servicii de identificare sunt de ordinul a sute de milioane, nu s-au constatat asemănări între desenele papilare a două persoane, nici măcar în combinațiile unui singur deget. Desenul papilar, în complexitatea lui individuală, nu se transmite ereditar, deci nici sub acest aspect nu pot apărea asemănări.
Desenele papilare își păstrează fixitatea lor ca structură morfologică prin regenerarea continuă a pielii de pe fața mâinilor și talpa picioarelor, epiderma nouă formată reproducând, în continuare relieful dermei pe care o acoperă.
Această regenerare continuă a epidermei va reproduce fără modificări formele anterioare, atât timp cât leziuni eventuale nu ating derma sau stratul bazilar al epidermei, formând cicatrici, care apoi se regenerează ca o caracteristică proprie de structură.
”Unicitatea se explică prin varietatea desenelor papilare. Ele sunt variate atât în ceea ce privește forma generală, cât și în amănuntele construcției crestelor ce le compun. Chiar dacă se găsesc două desene papilare asemănătoare între ele, părând le prima vedere că ar fi identice, la o examinare amănunțită se poate vedea că detaliile formei crestelor papilare nu mai corespund ca număr, formă și plasament”.
1.3 IMPORTANȚA EXAMINĂRII PREALABILE A URMELOR PAPILARE ÎN IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
Identificarea criminalistică dactiloscopică este un proces de sine-stătător și cu o foarte mare valoare probantă în cadrul unui proces penal. Din punct de vedere teoretic este necesară o aprofundare a cunoștințelor, dobândite cu ocazia pregătirii din instituțiile specializate, precum și cea individuală. În studierea urmelor papilare, descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie să facem distincția a două stadii de cercetare, și anume:
analiza propriu-zisă a detaliilor caracteristice desenelor papilare;
analiza premergătoare (prealabilă);
Cu ocazia analizării premergătoare a urmelor papilare, în scopul identificării persoanei care le-a creat trebuie să ținem seama de anumiți factori externi, cum ar fi:
locul unde au fost descoperite urmele ;
natura, forma obiectului purtător de urme;
felul cum sunt dispuse urmele, forma lor;
Problemele ce apar cu ocazia desfășurării cercetării la fața locului, trebuie lămurite în această primă etapă și anume aceea a analizării prealabile a urmelor papilare, descoperite în câmpul infracțional. Aceste probleme sunt următoarele:
stabilirea porțiunii de piele care a creat urma;
stabilirea mâinii și a degetului de la care provin urmele ;
Nestabilind cu exactitate acea porțiune de piele, care a dus la crearea unei urme papilare la fața locului, litigioasă, rezultatul poate fi eronat și aici intervine experiența acumulată în domeniu, care poate înlătura un astfel de rezultat negativ. În stabilirea porțiunii pielii, care a creat urma, se diferențiau trei criterii care luate în mod izolat, pot oferi date certe pentru stabilirea acestei porțiuni.
Primul criteriu ar fi: felul desenului papilar, și se are în vedere aici delta, nucleul central, ori un fragment al acestora, liniile papilare respective, natura acestora.
În al doilea rând, trebuie avute în vedere forma și dimensiunile urmei. Astfel că, dacă suprafața palmară creează urme destul de specifice, relative, ușor determinabile, vârful degetelor, de regulă, lasă urme elipsoidale sau în formă de cerc, acestea nedepășind înalțimea de 2-2,5cm, iar lățimea de l,5cm. Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere și caracteristicile obiectelui purtător de urmă. De aceea destinația obiectului, mărimea lui, locul unde urma a fost imprimată, toate acestea constituind date importante, au darul de a ușura formarea unei păreri despre porțiunea de piele care a creat urma. Spre exemplu, pe clanța ușii se pot descoperi urme palmare dar și digitale, pe când pe un obiect de mici dimensiuni, cum ar fi o sticluță de mici dimensiuni, sunt foarte rare cazurile de a descoperi urme palmare (sticluța fiind ținută cu degetele până se desface capacul).
Stabilirera porțiunii pielii, care a creat urma, se poate face mai ușor în cazul în care pe obiectul respectiv sa imprimat un grup de urme. Acest fapt are o importanță practică numai dacă urmele au fost imprimate într-o anumită ordine, adică numai în cazul în care plasamentul acestor urme prezintă o corelație de grupare firească, conformă cu poziția naturală a degetelor.
Ca exemplu: pe diferite obiecte de formă cilindrică sau sferică, se pot descoperi 2-3 urme, conform ordinii de așezare a degetelor. În determinarea mâinii, trebuie pornit de la destinația și dimensiunile obiectului purtător de urmă, asociat cu deprinderile generale de folosire a mâinilor pentru uzul diferitelor obiecte. De exempu: un pahar este ridicat de obicei cu mâna dreaptă, o sticluța cu lac de unghii este ținută cu mâna stângă, iar capacul deșurubat cu mâna dreaptă. Dacă obiectul respectiv are dimensiuni relativ mari, el este ridicat cu ambele mâini.
Din cercetările efectuate asupra unui număr de persoane destul de mare, pentru determinarea folosirii mâinilor, în scopul ridicării a diferite obiecte, s-a constatat că aproximativ 97% din subiecți folosesc mâna dreaptă pentru ridicarea unui pahar, și numai un procent de aproximativ de 3% din subiecți sunt stângaci, acest procentaj fiind valabil, în cazul în care se uzează de o poziție obișnuită pentru ridicarea unui pahar.
La solicitarea ridicării unui obiect din mers s-a constatat că persoanele au ridicat respectivul obiect cu mâna pe partea în care a fost așezat obiectul – cu mâna dreaptă, când obiectul a fost dispus pe partea dreaptă în sensul de deplasare și invers; excepțiile fiind nesemnificative.
Dificultăți putem întâlni în cazurile urmelor singuratice ori a grupurilor de urme fără o anumită ordine de așezare. În astfel de situații, elementele disponibile (destinația obiectului, forma, mărimea urmei) ne oferă puține date pentru a ajunge la un rezultat indiscutabil. Unii autori recomandă studierea direcției și formei liniilor papilare, dar nici acest lucru nu poate fi o rezolvare certă. Studiind desenele papilare ale degetelor, se constată că anumite forme constructive au o frecvență mai mare la o mână decât la alta. Astfel că, desenele papilare monodeltice, din punct de vedere al plasamentului deltei, se află într-o corelație inversă cu mâna; în principiu, desenele papilare dextrodeltice le găsim la mâna stângă, iar desenele papilare sinistrodeltice le găsim la mâna dreaptă (desigur pot fi întâlnite și excepții, dar acestea sunt nesemnificative.)
În vederea determinării degetului creator de urmă, prima operație este aceea a stabilirii mâinii. Dacă avem de-a face cu un grup de urme (acestea fiind dispuse într-o ordine “naturală”) pentru stabilirea mâinii, problema degetului este ca și rezolvată, pe baza analizei formei, dimensiunii si plasamentului urmei.
CAPITOLUL 2
CERCETAREA URMELOR DE MÂNĂ RĂMASE PE OBIECTE 2.1 NOȚIUNEA URMELOR DE MÂNĂ. CONSTRUCȚIA DESENELOR PAPILARE. CLASIFICAREA LOR
2.1.1 Noțiunea urmelor de mână.
Prin urmă, în sens criminalistic, se înțelege: orice modificare materială produsă ca urmare a acțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului în care își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, conduc la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei.
Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înțelege acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului și victimei cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.
În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, deoarece fac parte din categoria urmelor ce se întâlnesc frecvent la fața locului și oferă numeroase elemente comparative ce duc la identificarea certă și rapidă a persoanei care le-a creat.
2.1.2 Construcția desenelor papilare
Construcția desenelor papilare este una diversificată, datorită căreia se poate trece la identificarea individuală. Desenele papilare de pe falangete au un rol important în identificarea individuală, de aceea vom trece la analizarea construcțiilor papilare. In materia dactiloscopiei sunt cunoscute 5 tipuri fundamentale de desene papilare:
1. tipul arc (adeltic)
2. tipul laț (monodeltic)
3. tipul cerc (bideltic)
4. tipul combinat (polideltic)
5. tipul amorf
Tipul arc (adeltic) este cel mai puțin răspândit, însumând cca. 7.1% din totalul dactilogramelor. El are o forma foarte simplă. La desenele papilare de tipul arc, crestele papilare pornesc de la o margine a falangetei spre cealaltă, urmând aceeași direcție cu crestele ce se află în regiunea bazală, din dreapta catre stânga. Cu cât crestele sunt depărtate față de regiunea bazală, cu atât crestele papilare se curbeaza mai puternic formând o convexitate către vârf fără a se întoarce către marginea de unde au plecat. Acest tip de desen papilar nu conține deltă, de unde se și mai numește tip adeltic.
Tipul laț (monodeltic) este cel mai răspândit însumând 59,7% din totalul dactilogramelor. Este denumit laț acel desen papilar în care una sau mai multe creste din regiunea centrală pornesc dintr-o margine a desenului papilar de pe falangetă, se îndreaptă către marginea opusă, fară să o atingă, se incovoaie, formând o buclă și se întorc la marginea de unde au plecat. Deci, denumirea vine de la forma generală a crestelor papilare din regiunea centrală, care sunt asemănătoare unor lațuri introduse unul în altul. In literatura de specialitate dactilogramele de acest fel se mai numesc și bucle.
Examinând un laț în mod izolat, se disting la el următoarele părți componente:
– capul lațului
– brațele lațului
– deschizătura lațului
Lațurile pot fi orientate vertical, oblic sau orizontal și, totodată, pot avea brațele lungi sau scurte. La tipul laț se disting destul de bine cele trei regiuni specifice desenului papilar digital, precum și cele două limitante. În punctul unde se întâlnesc aceste regiuni se formează numai o singură deltă, astfel că acest tip de dactilograme se mai numesc și tip monodeltic. Delta se găsește întotdeuna în partea opusă a deschizăturii lațului. Pentru ca un desen papilar să fie încadrat în tip laț, este suficient să aibă în regiunea centrală cel puțin un singur laț liber, cu condiția ca acesta să nu fie lipit de una din limitante.
Tipul cerc (bideltic) este format din creste papilare care urmează circular curbura falangetei și, prin unirea cu punctul de plecare, dau naștere la două unghiuri situate în extremități opuse. Între brațele acestor două unghiuri, crestele papilare existente se rotesc asemănător unui vârtej, de unde și numele de tip cerc sau verticil. Dactilograma de tip cerc, ca și cea de tip laț, are întodeauna în structura ei clar delimitate cele trei regiuni specifice desenului papilar digital. Deoarece, la acest desen papilar, centrul se prezintă în formă de cercuri concentrice, în spirale, în forme ovoidale sau în lațuri contrare – care se încolăcesc între ele – regiunea centrală va fi un desen complet închis și de formă circulară, astfel încât cele trei regiuni se întâlnesc în două puncte unde se formează două delte; de aceea se mai numește și tip bideltic.
Tipul combinat (polideltic) – cuprinde dactilograme digitale care au o formă mai rar întâlnită și este constituit din combinarea unuia sau a două desene de tip laț cu unul de tip cerc, sau prin combinarea a două desene de tip cerc, în urma căreia rezultă întotdeauna un desen papilar cu mai mult de două delte, de unde și denumirea de tip polideltic.
Tipul amorf – cuprinde dactilogramele digitale care au crestele nesistematizate pe regiuni.
Caracteristica sa constă în topografia neregulată a crestelor papilare, de unde își trage denumirea de amorf.
Palma propriu – zisă, fără degete, este la rândul ei împărțită în trei regiuni având ca limite șanțurile de flexiune palmare. De la baza degetelor până la șanțul de flexiune situat aproximativ orizontal în podul palmei se află regiunea digito – palmară, iar de la aceasta pornește un alt șanț de flexiune orientat relativ vertical către baza palmei, divizând-o în alte două regiuni : regiunea tenară, cea de la baza policelui, și regiunea hipotenară, care este situată spre exteriorul palmei.
În regiunea digito – palmară pot fi întâlnite creste cu aspect de arcuri, de lațuri simple, lațuri duble și delte. Nu se vor întâlni în această regiune creste papilare sub formă de cercuri, spirale sau alte forme caracteristice nucleului amprentelor papilare. În cele mai multe cazuri, arcurile întâlnite în regiunea digito – palmară au concavitatea îndreptată spre dreapta, la mâna dreaptă, și spre stânga, la mâna stângă. Lațurile simple pot fi întâlnite în zonele dintre degetul arătător și cel mijlociu, dintre degetul mijlociu și cel inelar, precum și dintre degetul inelar și cel mic. În zona dintre degetul mijlociu și cel inelar, precum și zona dintre degetul inelar și cel mic, pot fi uneori și lațuri duble. Tot aici, la baza degetelor, se găsește câte o deltă, care poartă denumirea de delta arătătorului, mijlociului, inelarului, și a degetului mic.
În regiunea hipotenară liniile papilare pot fi întâlnite sub formă de arcuri, lațuri, cercuri sau alte forme caracteristice nucleului unei dactilograme digitale. Arcurile din regiunea hipotenară sunt orientate mai frecvent cu concavitatea spre cea tenară, iar crestele sub formă de lațuri ori spirale sunt situate la baza regiunii. Dacă această regiune se găsește în dreapta dactilogramei palmare indică mâna dreaptă, iar în stânga ei indică mâna stângă.
Regiunea tenară, indiferent de configurația liniilor papilare, are forma specifică pulpei degetului mare. Ea este situată întotdeauna în stânga desenului papilar palmar, în cazul mâinii drepte, iar în cazul mâinii stângi se găsește în partea dreaptă a acestuia.
2.1.3 Clasificarea urmelor papilare
Urmele vizibile, care se mai numesc și colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuș etc. În unele cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte nu rețin în condiții perfecte caracteristicile desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbibării cu substanță a șanțurilor ce despart crestele papilare. În funcție de gradul de îmbâcsire a crestelor papilare cu substanță colorantă, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale sub forma de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale șanțurilor, colorate.(fig.6)
Fig. 6 – Urme lăsate de un deget murdar de sânge , prin atingerea repetată a obiectelor (www.scrigroup.com)
Explicația este următoarea: la început, datorită cantității mari de substanță colorantă, șanțurile sunt îmbibate cu substanța respectivă și, de aceea, urmele crestelor papilare nu se disting de cele ale șanțurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanța colorantă aflată pe crestele papilare, care sunt în relief, se subțiază din ce în ce până se șterge. Când pe creste nu se mai află materie colorantă se vor reproduce doar urmele șanțurilor papilare, prin depunerea substanței care se mai află în ele. În această situație urmele apar ca un negativ al desenelor papilare.
Reținându-se această particularitate a mecanismului de formare a urmelor colorate este de subliniat faptul că se pot produce erori prin aceea că în procesul de comparare se consideră crestele papilare ca fiind șanțuri, iar șanțurile drept creste papilare. În cazul unei astfel de erori identificarea nu mai este posibilă, concluziile unei expertize fiind totodată negative.De aceea, ori de câte ori se descoperă și se ridică o urmă colorată (cu sânge, praf, noroi, vopsea etc), este indicat ca ea să se compare așa cum se găsește, dar să se procedeze și la inversarea sa fotografică, pentru a se compara și în acest mod, în scopul de a se verifica dacă urma nu roduce șanțurile.
Urmele papilare invizibile (numite în mod curent și latente) rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele, ca efect al atingerii cu mâna voluntar sau involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când infractorul a pus mâna pe borcanul găsit pe fereastră, pe diferite cărți, acte sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apă dintr-un pahar etc.).
La crearea acestui gen de urme pot să concure și alte substanțe, deoarece vârfurile degetelor în anumite situații sunt murdărite cu o largă varietate de substanțe invizibile susceptibile transferului cum sunt, mai ales, grăsimile (ulei), unsorile de pe piesele metalice, produsele petroliere, cremele și vas linele incolore, sărurile de urină etc. Prin urme invizibile nu se înțeleg numai cele menționate, ci și acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinat corespunzător este necesar să fie relevate.
Urmele papilare de adâncime rămân prin imprimarea prafului crestelor papilare în diverse materii plastice, ca: argila proaspătă, chitul și vopseaua proaspătă de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite ori vopsite, ceara, anumite alimente, făina și altele, (fig. 7)
Crestele papilare se pot imprima și în gheață, ca urmare a topirii stratului de suprafață al acesteia, prin căldura emanată de deget. Ele pot fi descoperite cu mai multa ușurința, dar nu prezintă o valoare identificatoare prea mare . Pentru formarea lor, mana infractorului trebuie sa vina in contact cu un obiect plastic oarecare, ca: argila, chit proaspat, ceara, săpun, diferite alimente etc. Aceste urme trebuie pastrate cu multa grija si nu pot fi ridicate decât prin fotografiere sau mulaj.
În funcție de mecanismul de formare, elementele desenului papilar se reproduc în urmă în mod diferențiat. În acest sens se desprind trei situații:
a) când urma este statică, clară și bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă suficiente elemente de identificare a mâinilor creatoare;
Fig. 7 – Urme papilare de adancime: a) Lasate in plastilina unui sigiliu; b) Create prin detasarea stratului de praf atins cu mana. (www.scrigroup.com)
b) când urma este statică, clară și bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat (lut, noroi, nisip, praf, etc., nu permite reproducerea exactă a desenului papilar; în acest caz pot fi stabilite numai unele elemente generice, ca: numărul degetelor, lungimea și grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice ș.a.
c) când urma este dinamică – de pildă, mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din mână ori alunecă palma murdară de noroi pe un zid etc. – se reproduc foarte puține elemente caracteristice.
2.2 CĂUTAREA , DESCOPERIREA ȘI INTERPRETAREA URMELOR DE MÂNA LĂSATE LA FAȚA LOCULUI
2.2.1 Procesul de formare a urmelor de mână.
Urmele lăsate de mâinile infractorului se întâlnesc foarte des în cercetarea locului săvârșirii infracțiunii, pentru ca mâinile vin cel mai des în contact cu diferite obiecte, depunând substanțele care au aderat la ele, ridicând materii în stare pulverielentă sau depunând sub forma de urme indivizibile, resturi de sudoare și grăsime.
Urmele lăsate de mâini pot fi urme ale palmei întregi sau numai ale degetelor. Urmele lăsate de degete, în special sub forma de urme ale falangetelor, sunt cele mai des întâlnite.
”Importanța urmelor lăsate de mâini se datorează nu numai marii lor frecvențe, ci și valorii lor deosebite în procesul de identificare a persoanei, datorită caracteristicilor specifice de structură a desenelor papilare. Pielea din palma mâinilor prezintă un relief foarte complicat, format din creste și șănțulețe papilare structurate într-un desen specific si neschimbător pentru fiecare persoană. Crestele papilare reproduc șirul paralel al papilelor dermei, care au în vârful lor orificiile sudoripare, asigurând umezeala si flexibilitatea permanentă a pielii”.
”Transpirația continuă a palmelor determină formarea urmelor de suprafață ale acesteia pe toateobiectele cu care vine în contact. Materiile grase depuse în urmele lăsate de mâini, o data cu stratul de sudoare, sunt luate de pe celelalte părți ale corpului sau de pe diferite obiecte cu care mâinile vin în contact. In cercetarea urmelor lăsate de mâinile infractorului interesează, în primul rând, urmele statice ale mâinilor, singurele care reproduc construcția exterioară a pielii și pot să conțină elementele unei identificări individuale. Urmele dinamice, formate prin alunecarea suprafeței mâinilor pe anumite obiecte, se prezintă mai mult ca niște mânjituri, fară o valoare prea mare pentru identificarea individuală”.
2.2.2 Metode si mijloace de căutare a urmelor de mână.
Descoperirea urmelor de mâini rămase în câmpul infracțiunii presupune o activitate sistematică de căutare, ținând cont atât de natura locului unde s-a comis fapta, cât și de împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia. Aceste urme sunt de dimensiuni mici, uneori doar sub forma unor fragmente, neputând fi ușor observate. Neatenția sau superficialitatea în căutarea unor astfel de urme poate conduce fie la nedescoperirea ori ștergerea lor, fie la lăsarea în câmpul infracțiunii a ropriilor urme.
Dintre regulile statornice și recomandate de practica Criminalistică, amintim:
În cazul unui furt prin efracție, căutarea urmelor trebuie începută de la locul de pătrundere al făptuitorului în încăpere. De regulă, după urmele descoperite în locul infracțional se poate spune dacă infractorul a avut sau nu mâinile acoperite cu mănuși. Urmele trebuie căutate pe broasca ușii, precum și în orice alt loc pe unde ar fi putut intra autorul faptei.
Urmele digitale trebuie căutate și la instalațiile electrice, îndeosebi pe întrerupătoare, becuri și pe porțiunile de perete din jurul acestora. De asemenea, nu trebuie omise lucrurile despre care se presupune că au fost atinse ori lăsate de făptuitor la locul faptei ori în imediata sa apropiere, practica judiciară și literatura de specialitate semnalând cazuri când, pe intinerariul folosit pentru părăsirea locului infracțiunii, autorul faptei a abandonat fie instrumentele pe care le-a utilizat, fie ambalajul din hârtie al acestora.
De regulă, atât în cazul furturilor, cât și în cazul săvârșirii altor fapte – omor, tâlhărie, viol etc. – urmele digitale trebuie căutate pe toate suprafețele netede, cum ar fi:
– obiecte confecționate din sticlă;
– obiecte din porțelan sau ceramică zmăltuită;
– obiecte confecționate din lemn lustruit ori furniruit;
– obiecte din materiale plastice, de tipul ebonitei, bachelitei;
– obiecte din piele sau înlocuitori;
– obiecte metalice nichelate ori acoperite cu vopsea lucioasă ;
– hârtii, documente cu suprafețe lucioase;
Urmele digitale urmează a fi căutate și pe obiectele cu suprafețe mici,cum ar fi:
-butoni, nasturi, bijuterii, pe obiectele cu suprafețe poroasă – pereți, scânduri, pe fructe, legume. În condiții favorabile, urmele pot fi căutate și pe anumite suprafețe aspre – gulere de la îmbrăcăminte, lenjeria apretată, țesături, ziare – fapt ce impune căutarea lor și pe altfel de obiecte.
În activitatea organelor judiciare pot apărea situații când din primele cercetări se ajunge la |concluzia ca făptuitorul a acționat având mâinile acoperite cu mănuși. Nici în acest caz căutările nu trebuie abandonate, cunoscut fiind faptul că, de foarte multe ori, chiar și cei mai versați infractori abandoneaza mănușile pentru a executa o activitate mai migăloasă, pentru a fuma o țigară sau a bea apă ori băuturi alcoolice. Este vorba de urmele digitale invizibile
Pe bună dreptate, referindu-se la activitatea de căutare a urmelor digitale, C.Țurai spunea că specialistul criminalist trebuie să aibă “răbdare și intuiția unui mare artist ”. Pentru ușurarea căutării urmelor crestelor papilare se folosește un fascicol de lumină, înclinat sub un unghi de 45°, privind suprafața obiectului din direcția opusă.
La o asemenea înclinare, lumina dirijată se reflectă pe suprafața lucioasă, iar, în locul unde a rămas urma digitală, apare o pată mată, rezultată din faptul că grăsimea cu care este îmbibată urma absoarbe razele de lumină. Trebuie reținut că urmele digitale rămase pe hârtie nu vor fi căutate cu ajutorul fascicolului de lumen, ci cu ajutorul unor procedee de colorare directă, ce vor fi analizate ulterior la infraroșu. Căutarea urmelor vizibile – colorate – se face cu ușurință, ele putând fi puse în evidență prin examinarea cu ochiul liber ori cu ajutorul unei lupe. În cazuri deosebite se poate recurge la căutarea urmelor prin pulverizarea pe obiectul examinat a unei soluții pe baza de luminol. Sub acțiunea razelor ultraviolete, urma va apărea într-o liminiscență specifică, pentru un timp scurt.
Căutarea urmelor de mâini poate fi făcută și cu ajutorul lămpii portabile cu radiații ultraviolete – aflată în trusa criminalistică – , folosirea acesteia, alături de utilizarea unei surse puternice incidente de lumină, rămânând procedeul cel mai indicat.
Acest procedeu permite și cunoașterea stării urmelor și, în consecință, alegerea celor mai bune mijloace de relevare si fixare. In momentul de față se folosesc tot mai multe aparate portabile cu raza laser. Crime-lite 80s este o lanternă la care sunt aplicate (înșurubate) filtrele de care avem nevoie, în contextul cercetării criminalistice. Domeniul de utilizare îl reprezintă cercetarea la fața locului. Frecvența de undă este de 405 mm., în lumină ultravioletă. Se folosește în special pentru a căuta și evidenția fluidele.
Cel mai cunoscut și modem aparat cu raza laser este POLILIGHT (foto 9). Optimul de utilizare la acest aparat este: urme de spermă, urme de salivă, urme de sânge.
Foto 8 – POLILIGHT (www.nfsa.gov.pk)
Ce ne interesează este cercetarea urmei de sânge, care de obicei este o urmă papilară. Urma de sânge se tratează mai întâi astfel:
-soluție de hidrogen peroxide 15%-una parte in apă;
-soluție de ethanol (acid acetic);
Se va pulveriza soluția de ethanol peste urma presupusă a fi de sânge, după care soluția de hidrogen peroxide. Acest tratament dă rezultate deosebite pe covoare, mobilă cu tapițerie. Va putea fi pusă în evidență cu Polilightul, care va fi setat pe următorii parametrii – 450mm., urma de sânge, care se va observa cu ajutorul ochelarilor galbeni. Tratamentul aplicat nu va distruge urma, astfel că aceasta va putea fi analizată și din punct de vedere al ADN-ului. Avantajul tehnicii prezentate este că se poate fotografia ore întregi, urma fiind conservată. Comparativ cu tratartea cu luminol, unde durata de vizibilitate și conservare a urmelor este mai redusă, tratamentul, mai sus prezentat, are avantajul stabilității pe o perioadă mai îndelungată. Alte avantaje, testate practic, ale tehnicii polilight, în cazul cercetării la fața locului, sunt următoarele:
– nu trebuiesc mișcate obiectele;
– nu se mișcă urmele;
– nu se distrug urmele;
– se caută mai repede;
– pot fi fotografiate fară a impune aplicarea de diverse tratamente;
La cercetarea la fața locului, în încăperi, este bine ca podeaua să se cerceteze prima, deoarece pe aceasta este posibil să găsim cele mai multe microurme și urme.
2.2.3 Locurile unde pot fi descoperite urmele de mână.
Descoperirea urmelor presupune o cercetare sistematică și amănunțită a locului săvârșirii infracțiunii, prin observarea nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate. Ea include în principal două activități distincte: căutarea urmelor și relevarea urmelor. Căutarea urmelor este una dintre activitățile de bază ale cercetării la fața locului și se efectuează după o prealabilă orientare de ansamblu asupra întregului tablou al locului cercetării.
LOCURILE UNDE POT FI DESCOPERITE URMELE:
Urmele digitale se caută cu mare atenție pentru că sunt de dimensiuni mici, uneori reproducând doar fragmente ale desenelor papilare, care abia se pot observa. Pentru a fi descoperite cu ușurință se impune stabilirea locurilor de acces al autorului și al drumului parcurs – iter criminis – de acesta în câmpul infracțiunii, atât în scopul de a se delimita locul unde pot fi găsite urmele lăsate, cât și pentru ca ele să poată fi căutate și descoperite organizat și rapid.
Dacă este spartă o ușă, urmele pot fi descoperite pe broască, pe mânerele ușii sau în imediata lor apropiere și în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o fereastră, se caută cu atenție deosebită bucățile de geam spart întrucât pe acestea aproape întotdeauna rămân urmele digitale ale făptuitorului. Bucățile de geam nu se găsesc întotdeauna pe pervaz, ci uneori sunt aruncate departe, rezemate de zid sau ascunse. De aceea, ele trebuiesc căutate și examinate pentru a se stabili dacă provin de la fereastra în cauză și dacă au urme digitale.
La instalațiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereții din jurul acestora și becurile care au fost deșurubate total sau parțial de către făptuitor. Se pot găsi urme digitale pe obiectele pe care făptuitorul le-a adus și le-a lăsat ori uitat în câmpul infracțiunii sau în imediata lui apropiere, de exemplu, pe hârtia în care au fost ambalate uneltele pentru comiterea faptei, pe bateria veche a lanternei electrice, ce a fost schimbată la fața locului și aruncată. In condiții favorabile, urmele pot fi descoperite și pe suprafețe aspre, pe gulerele de la îmbrăcăminte, pe rufăria scrobită, pe țesături fine, pe manșete, ziare etc. La examinarea mobilei nu trebuie să se piardă din vedere locurile pe care făptuitorul le-a putut atinge prin scoaterea sertarelor, prin mutarea unui obiect ș.a. Chiar în cazul când făptuitorul lucrează cu mâinile înmănușate, la fața locului pot rămâne urmele sale papilare. In timpul mutării obiectelor grele din interior, mănușile pot să alunece, să se rupă sau să fie atât de deschise la locul de încheiere pe mână, încât prin deschizătură să rămână urma unei părți a palmei.
Când sa scotocit în plicuri sau în bibliotecă este de presupus că făptuitorul și-a scos mănușile, iar urmele trebuie căutate pe hârtia plicului, a cărților etc. De asemenea, făptuitorul își poate scoate mănușile, lăsând urme papilare, și datorită diminuării spiritului de precauție sub influența băuturilor alcoolice, consumate fie la locul faptei, fie anterior. Dacă s-au folosit mănuși de cauciuc, medicinale sau din vinilin și au fost abandonate la fața locului, acestea se ridică cu penseta și se caută amprentele făptuitorului, atât în exterior cât și în interior, tăindu-se cu atenție mănușa până la capătul degetelor. Aceste fapte atestă că nu trebuie să se renunțe la căutarea urmelor papilare, chiar și atunci când s-a ajuns la concluzia că făptuitorul a operat cu mănuși. Din cauza unor idei preconcepute că pe obiectele cu suprafață prea mică (butonii de la mănuși, nasturii de la haine, bijuterii etc.) sau pe fructe și legume ori pe obiectele cu suprafețe poroase (scânduri, pereți ș.a.) nu pot rămâne urme, se evită căutarea acestora pe ele, ce poate duce la nedescoperirea și distrugerea unor urme utile. In concluzie, se impune ca la cercetarea la fața locului să se examineze cu atenție toate suprafețele pe care ar fi posibil să rămână urme de mâini.
2.2.4 Interpretarea urmelor de mână descoperite la fața locului.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite cu ocazia cercetării locului faptei vizează obținerea unor informații preliminare privitoare la obiectul creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activității desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncite în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului de formare în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.
Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului si obiectelor ce au intrat în sfera de interes al autorului. De exemplu, dacă la fața locului se află un cadavru, prezentând urme evidente de violență, descoperindu-se și urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor cu scop de jaf.
Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor. Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență infracțională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puțin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect ne fiind deranjat de la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fară urme de forțare. Primele versiuni formulate de autoritățile de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, mai concret a unui infractor recidivist. O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei, și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.
Atât literatura de specialitate, cât și practica criminalistică sunt unanime în a aprecia că interpretarea la fața locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
– stabilirea acțiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracțiunii;
– determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma;
– stabilirea tipului de desen papilar;
– aprecierea valorii de identificare a urmei;
2.2.5 Încercări de camuflare a urmelor lăsate de mână.
Încercările de a camufla urmele lăsate de mâini la locul săvârșirii faptei, în activitatea infracțională sau cu ocazia redactării scrisorilor anonime, se fac fie prin folosirea mănușilor de piele, material plastic, cauciuc sau fie prin ștergerea urmelor formate pe diferite obiecte sau prin înlăturarea – pentru un timp oarecare – a desenelor papilare de pe falangete, cu diferite mijloace fizice și chimice. Dacă infractorul s-a servit de mănuși în timpul săvârșirii infracțiunii, urmele vor reproduce numai conturul degetelor sau al mâinii întregi și în unele cazuri detalii de țesătură sau de uzură. Examinarea acestor urme ne va indica natura materialului protector, eventuale malformații ale mâinilor sau lipsa unor degete. Întrebuințarea mănușilor de către infractori nu este prea frecventă și, în cercetările la locul săvârșirii faptei, urme de mâini înmănușate se întâlnesc destul de rar. Motivul acestei lipse de prevedere din partea infractorului se datorează nedeprinderii de a acționa cu mâinile înmănușate, mișcările fiind stingherite și simțul tactil pierzând din acuitate.
Uneori, la locul săvârșirii faptei se descoperă mănușile aruncate de infractor după ce, în primul moment, a încercat să le folosească. Totuși, se întâlnesc și cazuri când folosirea mănușilor se face cu dexteritate, atunci când infractorul s-a obișnuit cu folosirea lor sau este prevenit de posibilitatea de identificare după urmele lăsate de mâini.
Alte mijloace folosite de infractori pentru a evita formarea unor urme de mâini prea detaliate constau în tratarea falangetelor cu acetonă, frecarea degetelor de un obiect dur, acoperirea mâinii cu un strat subțire de parafină. Se cunosc unele cazuri de transplantare a pielii din alte părți ale corpului, îndeosebi la recidiviștii care încercau să evite acest mijloc de identificare.
Sunt cazuri când infractorul încearcă nu numai o camuflare a desenelor papilare, ci lăsarea unor alte urme, pentru a orienta cercetările pe o pistă greșită. Astfel, în practica de urmărire penală s-au întâlnit cazuri de folosire a unor mănuși de gutapercă sau alte materiale plastice, care reproduceau desenul papilar al unor alte persoanae, sau când infractorul a lăsat intenționat la locul faptei obiecte purtând urmele de mâini ale unor personae străine.
2.2.6 Determinarea vechimei urinei latente în funcție de obiectele purtătoare de urme.
Stabilirea vechimii urmelor papilare de mâini constituie o problemă de cea mai mare importanță, de ea urmând să se țină cont, atât cu ocazia căutării și descoperirii, cât și cu prilejul relevării acestora. O atare activitate debutează din momentul descoperirii urmelor și continuă până în momentul efectuării constatării tehnico-științifice sau expertizei criminalistice. Referitor la vechimea urmelor, din practica și literatura de specialitate reținem următoarele:
– Urmele de adâncime rămase în diferite substanțe cu un anumit grad de plasticitate se păstrează un timp îndelungat, cu condiția ca obiectul purtător de urmă să fie durabil prin el însuși;
– Urmele rămase pe obiecte de porțelan, sticlă, suprafețe netede – lustruite ori lăcuite-se pot păstra chiar ani de zile, cu condiția ca ele să fie bine protejate de acțiunea unor factori – căldură, lumină solară, ploaie etc. – care conduc la deteriorarea lor;
– Urmele papilare create cu negru de fum, pudră, făină etc. dispar relativ repede, în timp ce urmele de adâncime create pe ulei, vopsea, sânge se pot păstra un timp îndelungat; – Aceleași urme rămase pe hârtie se păstrează câteva ore, durata în timp fiind condiționată și de calitatea acesteia;
– Obiectele purtătoare de urme care se găsesc în aer liber pot păstra urmele papilare un timp mai scurt; – O conservare destul de bună a urmelor se realizează chiar sub acțiunea apei; sticlele, fragmentele de geam sau hârtiile umezite de rouă, ploaie, zăpadă păstrează urmele, înainte de relevare fiind necesară uscarea lentă a acestora.
2.3 METODE ȘI MIJLOACELE DE RELEVARE A URMELOR PAPILARE LĂSATE PE OBIECTE
2.3.1 Pudrarea sau prăfuirea.
Este procedeul cel mai răspândit și se poate realiza fie prin metode electrocasnice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversă. Există pensule din păr animal (veveriță, puf de gâscă, marabu, struț, etc.), din fibra de sticlă și pensule magnetice.
Eficacitatea procedeului este variabilă, în funcție de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experiența tehnicianului și de grija cu care se execută operația.
Pudrarea se utilizează, ca regulă generală, pentru tratarea suprafețelor netede, neadezive și numai în unele cazuri pe suporți poroși cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă și economică ce poate fi pusă în aplicare imediat la fața locului.
Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puțin praf și mișcarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrării. După apariția urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea excedentară de praf.
Substanțele întrebuințate la relevarea normelor digitale prin prafuire sunt numeroase (foto 14 -15) . Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic (ceruza), pudra de aluminiu III, pudra de argintorat, pulberea de fier redus cu hidrogen, pulberea de grafit, pudra de negru de fum Roșu de Sudan III, antracen, oxină, funingine de camfor, pudre fluorescente de diferite culori.
Foto 9 (www.6plus.ro)
Foto 10 (www.futura-sciences.com)
Se mai pot folosi și diferite amestecuri ca de exemplu: oxid de fier și humă, oxid de cupru și colofoniu, salicilat de sodiu și amidon, oxid de zinc și colofoniu, bioxid de mangan și talc sau grafit, negru de fum cu licopodiu și cuarț.
Trebuie subliniat faptul că în realitate numărul substanțelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel de variată. Se poate indica drept regula că orice colorant, pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să fie aderent (lipicios);
– să fie uscat (anhidru);
– să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).
Prăfuirea unei urme invizibile se face cu o anumită substanță, în funcție de culoarea și natura obiectului pe care se găsește urma. Se alege întotdeauna pudra ce are o culoare care să fie în contrast față de cea a obiectului în cauză. Când obiectul este de metal și are culoare albă se poate întrebuința Roșu de Sudan ori negru de fum. Pentru obiectele din porțelan, faianță, pantofi de culoare albă, nailon alb, prafurile mai indicate pentru relevarea urmelor digitale sunt negru de fum și pulberea de aluminiu.
Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan, etc.), se întrebuințează, în general, carbonatul bazic (ceruza). Se recomandă ca ceruza să fie presărată pe suprafața suportului, unde, datorită greutății sale, se lipește de urmele papilare. După aceasta, cu ajutorul pensulei se îndepărtează surplusul de pudră și urmele digitale vor rămâne colorate în alb.
Pudrarea cu pensula poate fi efectuată mai ales când suprafața purtătoare de urme a obiectului este orizontală. În cazul în care suprafața purtătoare de urme nu este orizontală și obiectul nu poate fi mișcat din cauza volumului sau a greutății sale (de exemplu, o sobă de teracotă, un șifonier etc.), atunci este indicat ca pulberea să fie pulverizată, înlocuindu-se astfel acțiunea greutății proprii a substanței cu presiunea pulverizatorului, după care curățirea ei de surplus de colorant se efectuează tot cu pensula. Pentru materialele cu suprafață aspră (laminate, forjate etc.), se utilizează pudra galbenă fluorescentă.Uneori, urmele digitale rămân ușor sau parțial oxidate. În asemenea cazuri, trebuie manifestată precauție la alegerea substanțelor colorate, cel mai indicat fiind folosirea pudrei de aluminiu, pentru a nu se risca distrugerea. Urmele proaspete, lăsate pe hârtie, pot fi uneori relevate prin prăfuire, dar fară pensulă. Ca excepție se folosește pensula magnetică numai în cazul utilizării pulberii magnetice. În cazul celorlalte pudre, hârtia se prinde cu multă precauție cu penseta de margini, pentru a nu se crea urme noi, și se mișcă în așa fel încât praful care s-a presărat deasupra să se plimbe pe toată suprafața hârtiei ( fig. 16).
Fig. 11 – Relevarea urmelor digitale pe hârtie , fără pensulă (www.scrigroup.com)
Mai pot fi folosite și alte substanțe ca de exemplu: pulberea de aluminiu, mai ales pentru urmele papilare vechi, negru de fum, iar în cazuri mai rare Roșu de Sudan III. Relevarea urmelor de pe hârtie se mai poate face și prin metoda prăfuirii cu iod. Se pune pe suprafața hârtiei o cantitate de iod pulbere, amestecat cu amidon în proporție de 25% iod și 75 % amidon, apoi se mișcă hârtia până când urmele apar relevate de culoare brună. Pulberea cu iod cu amidon, care se numește impropriu și amidon iodat, se prepară astfel: se pisează o parte din cristalele de iod până ce se transformă într-o pulbere fină, apoi se amestecă uniform cu alte trei părți de faină de amidon. Pulberea astfel preparată poate fi utilizată 2-3 luni, după care se prepară alta proaspătă.
În afară de hârtie mai sunt și alte obiecte în cazul cărora nu se poate folosi pensula dactiloscopică obișnuită (obiecte de cauciuc, lemn, piele, pereți etc.). pensula obișnuită colorează atât fondul cât și urmele, astfel că acestea nu se mai pot deosebi. În asemenea situații se folosește pensula magnetică. Ea este formată dintrun magnet cilindric fixat într-un mâner. Magnetul se introduce într-o pulbere fină, de fier redus cu hidrogen. Pulberea se adună la polul magnetului după direcția liniilor de forță. Plimbată pe suprafața cu urme papilare, pulberea aderă doar la urmele crestelor, fardul rămânând curat în majoritatea cazurilor.
Pensula magnetică nu poate fi folosită pentru relevarea urmelor de pe suprafețele cu grăsimi și de pe obiectele formagnetice (fier, oțel, fontă).
În cazul incendiilor la care s-au folosit substanțe inflamabile, în cazul unor furturi de piese auto sau de alimente, unde rămân urme pe suprafețe grase sau uleioase, acestea nu se mai pot releva cu pensula pentru că se îmbâcsesc.
”În astfel de situații, pentru relevare se recomandă clorura de plumb care dă rezultate la prelucrarea suprafețelor grase, mai ales la piese de mașini, obiecte din bachelită, din mase plastice, sticle și bidoane de ulei sau petrol, obiecte și haine din piele cu suprafețele grase, etc. Nu trebuie scăpat din vedere că această pudră este foarte toxică și acțiunea îndelungată asupra organismului – chiar și în doze mici – poate provoca toxicitate cronică. De aceea, locul unde se lucrează va fi bine aerisit, cele mai indicate fiind nișele chimice cu tiraj de aer prin sistem mecanic de ventilație”.
”Procedeul de relevare cu clorură de plumb este următorul: în primul rând substanța se usucă bine și se pisează pentru a fi ca o pudră fină uscată. Apoi, pudra se introduce într-un recipient care se atașează la pulverizatorul de pulbere. Orificiul tubului de pulverizare se ține la o distanță de 100-150 mm de urmă și înclinat la 45° față de aceasta. Se va avea în vedere ca jetul de pudră să treacă aproape razant peste vârfurile crestelor urmei (care reprezintă șanțurile)”.
”Praful relevant acționează asupra crestelor papilare din stratul de grăsime sau ulei, pe care le face rezistente, iar procesul consolidării desenului continuă și după terminarea relevării. După evidențierea urmelor, suporturile respective vor fi lăsate la temperatura camerei o perioadă de 24 ore, timp în care urma desenului papilar se consolidează și, în acest stadiu, poate fi fotografiată. După o perioadă de 10 zile urma se solidifică atât de puternic încât factorii externi ca: umezeala, praful, căldura etc. nu o mai pot distruge. După cum s-a arătat, alegerea prafului pentru relevare depinde, în mare măsură, de culoarea suprafeței pe care se găsesc urmele papilare”.
Dacă urmele se găsesc pe o suprafață multicoloră, pe un ambalaj de țigări, pe un tablou în culori, pe o revistă sau bancnotă, pe obiecte de masă plastică etc., este necesar să se utilizeze pentru relevare substanțe fluorescente. Urmele relevate cu astfel de pulbere devin vizibile la examinarea sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.
În afară de pudra galbenă fluorescentă, despre care s-a amintit, dintre pulberile care devin fluorescente sub acțiunea razelor ultraviolete se mai recomandă: antracetul, sulfura de zinc, ortosilicatul din zinc, oxină plus pudra de talc 50%, salicilatul de sodiu cu amidon, oxidul de zinc de colofoniu etc.
”Urmele de pe metale cromate sau nichelate nu se pot releva cu pudrele obișnuite și de aceea cea mai indicată este funinginea de camfor sau de polistiren. Funinginea se obține prin arderea unei anumite cantități de camfor ori polistiren sau chiar prin arderea unei lumânări fabricată pe bază de produse petroliere. Obiectul se trece cu porțiunea care cuprinde urma prin fumul ce rezultă în momentul când acestea ard și funinginea va adera pe locul atins de crestele papilare. Apoi, cu pensula fină se șterge surplusul de funingine, iar urma va apărea relevată în negru”.
”Un procedeu modem de relevare a urmelor latente, în mod deosebit a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră vid. Procedeul este destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune examinarea, de pildă, a unui amestec de aurcadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețele cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru. O metodă ce servește atât la relevarea urmelor de mâini cât și la relevarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialiști români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită “Optimoscop”.
În fine, o metodă particulară de relevare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie”.
2.3.2 Relevare prin tratamente chimice
”În afara tratamentului optic și mecanic, urmele papilare latente pot fi vizualizate cu o serie de substanțe chimice, în stare de vapori sau soluții. Acest tratament se aplică, de regulă, în laborator și permite obținerea unor rezultate spectaculoase. O serie de tehnici de relevare chimică pot fi folosite și de la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care se găsesc urme vechi sau atunci când se utilizează vaporizarea”.
Tehnica vaporizării este cunoscută de practicieni sub denumirea de aburire.
Aburirea cu vapori de iod.
Metoda este bazată pe aceea că vaporii de iod aderă repede pe unele substanțe organice. Substanțele organice, existente pe suprafața pielii și care lasă urme digitale, se colorează deosebit de intens cu iod. Metoda prelucrării cu iod se folosește de obicei la relevarea urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete.
Dezavantajul relevării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de repede: uneori de abia se reușește fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urma relevată cu iod va fi tratată cu o pastă de dextrină. Se va lua pasta cu degetul și se va trece peste urma relevată, ușor, fără a se freca, astfel ca la suprafață să adere un strat foarte subțire, și atunci urma va căpăta o culoare intensă, albastră – violet.
Urma astfel prelucrată este durabilă, însă imaginea ei se găsește într-un strat de pastă și pentru acest motiv hârtia nu trebuie să fie supusă unei acțiuni vătămătoare (să nu fie îndoită, frecată sau umezită). Se poate folosi și pelicanolul (pasta albă de lipit). Aburirea cu iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corosivă pentru suporturile metalice.
Aburirea cu vapori de acid fluorhidric.
”Procedeul se poate aplica numai în cazul urmelor papilare rămase pe sticlă și se bazează pe acțiunea corosivă a acidului fluorhidric asupra sticlei, conform reacției:
Si02+6HF= (SiF6)H2+2H20
Suprafața sticlei acoperită cu grăsime lăsată de crestele papilare nu este atacată de acidul fluorhidric, în timp ce spațiile dintre creste sunt atacate, iar sticla devine aici mată.
Aburirea se realizează prin simpla așezare a porțiunii de sticlă purtătoare de urme papilare deasupra unui vas din material plastic în care s-a introdus acid fluorhidric concentrat, astfel, încât vaporii degajați să vină în contact cu sticla. Timpul necesar relevării este de maxim 5 minute. După aceasta, sticla se spală cu apă din abundență, iar apoi se usucă cu hârtie de filtru sau cu o cârpă.
În lipsa acidului fluorhidric concentrat, se poate folosi un amestec de 2-3 g acid sulfuric concentrat.
Urma relevată prin acest procedeu permite examinarea crestoscopică sau poroscopică și se poate păstra un timp îndelungat”.
Folosirea soluției de Roșu de Sudan.
”Se pregătește o tavă sau un alt vas, în care obiectul purtător de urme este așezat pe două suporturi de lemn și apoi se toarnă peste el soluția de Roșu de Sudan III până la acoperirea completă. Se ține astfel 24 ore într-o cuvă, la temperatura de 40° C, după care se spală în apă rece și se usucă. Urmele digitale vor apărea într-o culoare roșu-cărămizie, fiind rezistente la frecare”.
Metoda Negrului de Sudan.
”Negrul de Sudan este o tinctură care colorează componentele grase ale glandelor sebacee producând o imagine albastru-închis. Se poate folosi cu succes la tratarea suprafețelor neporoase de sticlă, metal, material plastic, acoperite cu un strat subțire de grăsime, ulei, deșeuri alimentare, resturi uscate de băuturi etc., unde pudrele sunt ineficace. Poate fi folosit, de asemenea, drept colorant pentru relevarea cu cianoacrilat. Este contraindicat pentru suprafețele poroase.
Relevarea urmelor se face cu soluția activă care se varsă într-o cuvă curată și uscată. Obiectele mici purtătoare de urmă se scufundă în soluție timp de 2-3 minute unde pot fi manipulate cu ajutorul pensetelor. După aceasta, obiectele se spală cu grijă în apă curentă până la dispariția excesului de tinctură și se usucă apoi la temperatura ambiantă. Suporturile de dimensiuni mari pot fi tratate cu ajutorul unui pulverizator”.
Metoda nitratului de argint.
”Nitratul de argint reacționează cu clorurile prezente în urmele papilare latente producând clorură de argint care, după ce este expusă la lumină, se transformă în argint metalic dând amprentei o culoare maro-închis sau gri”.
”Reactivul este indicat pentru urme vechi, rămase pe lemn natur (brut), dar nu dă rezultate pe lemnul vopsit, lăcuit, ceruit sau pe articole ude. În cazul hârtiei este mult inferior soluției de ninhidrină”.
”Obiectul purtător de urme se poate scufunda în soluție, pulverizată cu un spray sau se poate acoperi uniform cu soluție folosind o pensulă. Tratamentul se aplică în laborator la lumină roșie și durează o secundă în cazul scufundării sau până la impregnarea întregii suprafețe după care, obiectul se usucă complet la întuneric apoi se expune la lumină intensă (u.v. sau soare) timp de 10-60 minute”.
Expunerea se prelungește până când fondul obiectului începe să se închidă. Iluminarea necesară se poate asigura prin folosirea unei lămpi Fotoflood de 500 W, amplasată la 500 mm de obiect.
Când urmele au atins maximum de contrast, trebuie fotografiate rapid. După fotografiere, obiectele purtătoare de urme se păstrează la întuneric”.
Tratarea cu ninhidrină.
”Relevarea cu ninhidrină se bazează pe reacția acesteia cu aminoacizii din transpirație. Este una din rarele metode care permit relevarea urmelor foarte vechi grație stabilității aminoacizilor pe suporturile poroase de celuloză, cum ar fi: hârtia și cartonul de diferite compoziții și calități. Aplicarea soluției pe obiectele purtătoare de urme se poate face prin tamponarea cu vată a suprafeței documentului, prin scufundarea acestuia într-o tavă cu soluția timp de câteva secunde ori turnarea lichidului peste documentul așezat în cuvă. După scurgerea soluției, documentele se suspendă pe un suport într-o încăpere întunecoasă timp de 12-15 ore”.
”Ninhidrina poate altera documentele, de aceea este bine să ne asigurăm că celelalte expertize la care acestea vor fi supuse, au fost efectuate. Înaintea aplicării tratamentului, documentele se vor fotografia și se va anunța anchetatorul care se ocupă de soluționarea dosarului asupra riscurilor de dizolvare a cernelii, înnegrirea hârtiei termosensibile și distrugerea textelor autocolante”.
Accelerarea relevării cu ninhidrină poate fi realizată printr-una din metodele expuse în continuare:
– trecerea suportului prin fața unei surse de căldură;
– punerea documentului în dulapul de uscat filme în care a fost așezat un vas cu apă caldă;
– așezarea documentului într-o învelitoare cartonată peste care se trece cu un fier de călcat;
– punerea hârtiei tratate într-o etuvă încălzită la 70° C cu o umiditate de 70% sau într-un cuptor cu
microunde la care ventilația a fost blocată la 80% cu o saturație de apă în jur de 5 mm la putere
maximă.
2.4 RIDICAREA, CONSERVAREA SI TRANSPORTAREA URMELOR PAPILARE ȘI A OBIECTELOR PURTĂTOARE DE URME.
2.4.1 Ridicarea urmelor de mână.
Prin ridicarea urmelor papilare se înțelege luarea lor sau a obiectului purtător de urme din câmpul infracțiunii cu scopul de a le transporta la laborator pentru a fi studiate sau de a fi anexate la dosarul cauzei.
În raport cu situațiile ivite la locul faptei și cu obiectul purtător al urmei papilare, se va aplica una din metodele de ridicare elaborate de criminalistică:
a) prin fotografiere;
b) prin transferarea pe peliculă adezivă;
c) prin mulaj;
d) prin ridicarea obiectelor purtătoarea de urme.
a. Ridicarea urmelor papilare prin fotografiere.
Fotografierea este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme și în special a celor de suprafață. Prin această metodă urmele nu sunt influențate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice și alte metode de ridicare.
Urmele papilare se fotografiază la laborator, unde sunt condiții optime.
Urmele papilare se fotografiază la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat la laborator. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață.
Urmele papilare se fotografiază numai după ce au fost scoase în evidență prin una din metodele de relevare. La fotografiere se luminează ambele părți, sau numai o parte, pentru a apărea toate detaliile și a se forma contrast între urmă și fond. În condiții speciale, urmele se vor fotografia direct, fără a fi relevate, pentru a se obține fotografia porilor sau a muchiilor crestelor papilare care este primul pas în expertiza poroscopică.
Este recomandabil ca ori de câte ori se va face o fotografie a urmelor la locul faptei, pe obiectele mari urma să fie acoperită cu o hârtie ce se lipește la colțuri și se sigilează și care se păstrează până ce se developează filmul. În caz că fotografierea n-a reușit, se va repeta, iar dacă s-a realizat în bune condiții, se va proceda la ridicarea urmelor și cu pelicule adezive.
b. Ridicarea urmelor prin transferarea pe peliculă adezivă.
În diferite situații se pot găsi urme digitale la care nu se poate realiza ridicarea lor pe cale fotografică, datorită convexității mari a obiectului purtător de urme, ca: becuri electrice mici, stilouri, eprubete, etc. De aceea, după relevare, astfel de urme se transferă pe pelicula adezivă. La fel se procedează și cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziției lor sau a spațiului strâmt nu permit întrebuințarea aparatului fotografic.
Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea fiind în funcție de culoarea urmei.
Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate; după aceea se taie o peliculă de culoare contrară prafului întrebuințat la relevare. Se ia apoi pelicula și după ce se desprinde celuloidul de protecție de deasupra se aplică peste urmă, apăsânduse bine cu degetul dintr-o margine în alta, pentru a elimina aerul. Se va avea grijă să nu se miște pelicula peste urmă, stricând-o. Apoi, pelicula se ridică, urma fiind transferată, și peste ea se așează bucata de celuloid de protecție.
În cazul utilizării peliculelor adezive, când aceasta nu s-a făcut cu suficientă atenție, la prelucrarea și examinarea lor în laborator se pot comite erori care împiedică identificarea. Trebuie să se țină seama de faptul că prin transferare urma se inversează: delta din dreapta apare în stânga și invers. De asemenea, urmele relevate cu pudre albe sau de culori deschise vor avea șanțurile negre și crestele albe, ceea ce reclamă inversarea lor pe cale fotografică, urmând ca apoi pozitivul să fie comparat din nou cu urma reală pentru a se verifica dacă nu s-a strecurat o greșeală care poate crea mari greutăți elucidării cazului.
c. Ridicarea urmelor papilare de adâncime prin mulaj.
”Urmele papilare de adâncime, în funcție de natura obiectului pe care au rămas, pot fi ridicate cu ajutorul mulajelor de stearină, parafină ceară, ceară cu oxid de zinc, alginat, latex sau ipsos”.
”Urmele de adâncime ce se ridică prin mulaj se creează când infractorul a pus degetele, mâna sau planta pe chitul proaspăt al geamului, pe obiectele proaspăt vopsite, pe unt, ciocolată, pe plastilina de la sigiliu, pe lumânările care s-au utilizat în diverse acțiuni infracționiste, pe săpun, pe sol moale, ș.a”.
”După ce au fost descoperite și fotografiate, urmele sunt pregătite în vederea ridicării lor cu ajutorul mulajelor. Pregătirea constă în curățirea de obiecte sau de particule străine ce au căzut în urmă, după formarea sa. Particulele de praf, nisip, bucățile de sticlă, vopsea uscată etc., se îndepărtează fie printr-un curent de aer, fie cu ajutorul unei pensete”.
După curățirea sa, urma se împrejmuiește cu plastilină, astfel ca mulajul să aibă o grosime suficientă pentru a nu se sparge ușor.
”După pregătirea urmei se prepară pasta pentru turnarea mulajului. În general, când obiectul primitor este dintr-o materie care se topește ușor (ceară, săpun, untură), pasta se prepară din ghips, avându-se în vedere ca praful de ghips să fie mai întâi cernut cu o sită deasă pentru a fi cât mai fin, lucru necesar unei reproduceri cât mai exacte a construcției desenelor papilare”.
În cazul când materia în care este formată urma rezistă la temperatură ridicată, se poate executa mulajul din parafină sau ceară 75% și zinc weiss 25%.
”În ultima vreme a intrat în practică confecționarea mulajelor dintr-un material foarte fin, numit alginat. Acest mulaj reproduce cel mai bine detaliile fine ale desenelor papilare. Se mai poate folosi pasta de mulaj care se livrează laboratoarelor uzinale dotate cu profilografe pentru măsurarea rugozității pieselor fine (profilografe de tipul Talysurf ori Perth O’Meter) sau mulajul de latex”.
”Mulajele obținute se vor unge cu tuș foarte fin și se vor rula pe hârtie, reproducându-se astfel urma desenului papilar ce va fi apoi fotografiată. Se mai poate rula mulajul fără tuș într-o suprafață presărată cu praf fin, după care se va fotografia urma creată în praf, sub un unghi de lumină. Dacă urma de praf nu este suficient de reușită, se curăță mulajul cu o pensulă fină și se face o altă urmă”.
2.4.2 Conservarea și transportarea urmelor și obiectelor purtătoare de urme.
Identificarea este întotdeauna precedată de activitatea organelor de urmărire penală în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor, fie de la locul comiterii infracțiunii, fie dintr-un alt loc care are
legătură cu comiterea faptei, de pildă domiciliul prezumtivului autor.
La fixarea și ridicarea urmelor, direct sau indirect (prin mulaj, fotografiere, materiale adezive etc.), se vor aplica regulile metodologice recomandate de tehnica criminalistică. Acestea sunt extrem de variate și cunosc o permanentă ameliorare în acord cu noile procedee și materiale de mulare puse la dispoziție de tehnologia modernă. Cum au un pronunțat caracter tehnic și sunt tratate pe larg în lucrările de specialitate, nu este în intenția noastră să ne oprim asupra lor. Ceea ce trebuie însă reținut este faptul că fixarea, ridicarea și ambalarea urmelor trebuie făcută rapid și cu utilizarea celor mai adecvate mijloace pentru redarea lor cât mai fidelă și conservată stării în care au fost găsite. Atunci când obiectele și urmele nu pot fi ridicate pentru a fi înaintate expertului, caracteristicile trebuie descrise cât mai exact, adică determinate individual și totodată localizate. La fel, se vor consemna modificările intervenite precum și orice alte elemente care să permită reconstituirea condițiilor de formare a urmei.
Descrierea și vizualizarea lor prin fotografii, schițe, desene etc., cu respectarea recomandărilor criminalisticii și a dispozițiilor procesuale, au și scopul de a asigura autenticitatea probelor materiale; astfel se previne pericolul prezentării unor probe false sau substituite, atunci când au fost lăsate în custodie, cum ar fi schimbarea pieselor de la autoturismul implicat în accident sau alcoolizarea frauduloasă a probelor de băuturi diluate.
Pe sticlă sau pe porțelan ori alte obiecte netede, urmele digitale se pot păstra ani de zile dacă ele sunt bine apărate.
De exemplu, într-un caz, pe suprafața internă a unei vitrine de muzeu, unde nu existau curenți de aer și temperatura era constantă, urmele au fost relevate foarte ușor după aproape 8 luni, lăsând impresia că sunt proaspete.
Urmele însă se conservă bine și pe metale, pe porțelanuri și chiar pe pereți. Se impune uneori aprecierea vechimii urmei pentru că în acest fel se poate face legătura între faptă și urmă.
Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.
Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. De pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.
După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.
C A P I T O L U L 3: EXPERTIZA URMELOR DE MÂNĂ RĂMASE PE OBIECTE
3.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EXPERIZELE JUDICIRE
3.1.1 Noțiuni introductive
Juriștii români au definit expertiza ca o cercetare care constă „din diferite operații specifice fiecărei specialități”, ca o „operațiune încredințată unor anumite persoane pe baza cunoștințelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal”2 sau ca fiind „constatarea, verificarea, prețuirea unor stări de fapt, de către oameni de știință sau de artă când judecătorii găsesc de cuviință să fie luminați prin cunoștințe speciale.”
Desfințarea sistemului probelor formulare a avut drept efect considerarea pe plan egal a tuturor mijloacelor de probațiune. Ca urmare, expertiza, deși in abstracto i se acordă o autoritate deosebită dat fiind fundamentul său științific, în practica lucrurilor este considerată ca orice alt mijloc de probă. Nu se recunoaște deci expertizei o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar.
In ce privește standardizarea tuturor metodicilor de expertiză, această problemă se discută de mult timp, în unele țări această activitate se află în toiul lucrărilor, în altele, spre exemplu, Rusia, ea se finalizează. Necesitatea efectuării acestei standardizări, adică creării unui catalog sau baze de informații cu descrierea amănunțită a fiecărei metode expertuale este evidentă, întrucât la ora actuală investigațiile de profil se efectuează de specialiști din multiple instituții de expertiză statală și nestatală, de experți particulari, care în activitatea lor frecvent se ciocnesc de problema asigurării metodice a efectuării expertizelor. Astăzi se simte necesitatea actualizării unor metode depășite din punct de vedere tehnic, aplicarea noilor tehnologii, bazate pe realizările de vârf ale științei și tehnicii moderne. Dispersarea publicațiilor în care sunt descrise aceste metodici, de multe ori în ediții departamentale, în literatura de specialitate din străinătate, îngreunează posibilitatea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată de a le cunoaște pentru a aprecia cu maximum de competență veridicitatea concluziilor așa cum se cere în Lege. Pentru mulți alți participanți ai proceselor judiciare această informație rămâne inaccesibilă, diminuând în mare măsură activitatea de implementare pe larg a principiului contradictorialității, egalității armelor în aceste procese.
Problema admisibilității expertizei ca mijloc de probă se poate pune sub un îndoit aspect:
1. Admisibilitatea sa de principiu, ca mijloc de probă.
2. Admisibilitatea sa în raport de cazul concret în care se ridică chestiunea afectării unei
expertize.
A discuta admisibilitatea expertizei sub primul aspect înseamnă, de fapt, a examina legalitatea acesteia, adică a vedea dacă expertiza este unul dintre mijloacele de dovadă prevăzute de lege. Potrivit articolelor 116-127 C.P.P. expertiza poate fi admisă decât pentru dovedirea unor împrejurări de fapt și, mai mult decât atât, a unor împrejurări de fapt pentru a căror lămurire este nevoie de un specialist, îndeplinite aceste condiții, expertiza poate fi considerată ca un mijloc de probă legal, admisibil.
Sub cel de-al doilea aspect se pune problema admisibilității expertizei în concret, înainte de a încuviința efectuarea unei expertize, trebuie să se examineze admisibilitatea și concludența ei1. Aprecierea admisibilității în concret a expertizei se va face ținându-se seama în primul rând de caracteristicile care dau conținut admisibilității sale de principiu. În acest sens, expertiza va fi admisibilă într-o cauză numai dacă se pune problema lămuririi unor împrejurări de fapt de către un specialist. Aprecierea în concret a admisibilității expertizei nu este însă posibilă decât dacă se are în vedere și concludența ei, adică dacă se constată că expertiza poartă asupra unor împrejurări de fapt a căror lămurire este de natură să ajute organul judiciar la rezolvarea cauzei.
3.1.2 Laboratorul examinări și expertize dactiloscopice
În cadrul Inspectoratului General de Poliție, există Institutul de Criminalistică înființat în anul 1968, în cadrul căruia se află Laboratorul examinări și expertize dactiloscopice (foto 21), ce a fost dotat în ultimii ani cu tehnică modernă, în scopul prevenirii și combaterii criminalității în România. Laboratorul examinări și expertize dactiloscopice are următoarele atribuții:
– organizează și actualizează băncile de date asistate de tehnică de calcul cuprinzând impresiunile papilare ale persoanelor cercetate de poliție în stare de arest sau libertate pentru comiterea unor infracțiuni de natură judiciară și urmele papilare de la cazurile nesoluționate aflate în evidența unităților și subunităților de poliție.
– codifică și examinează urmele de la cazurile aflate în lucru cu autori necunoscuți, precum și impresiunile infractorilor realizând identificarea dactiloscopică a făptuitorului, precum și conexiuni între cazurile nesoluționate. – verifică în băncile de date impresiunile persoanelor ale căror fișe dactiloscopice sunt trimise prin Interpol, precum și impresiunile cadavrelor cu identitate necunoscută, în vederea identificării lor.
– asigură implimentarea și respectarea în activitatea de identificare și expertiză dactiloscopică a standardelor europene consacrate acestui domeniu al criminalisticii. – efectuează examinări și expertize dactiloscopice în cazuri concrete aflate în lucru și efectuează noua expertiză dactiloscopică la solicitarea parchetelor, instanțelor judecătorești și unităților teritoriale ale poliției.
Foto 12 – Laborator examinări și expertize dactiloscopice ( www.igpr.ro )
”Ultima dotare și cea mai importantă a laboratorului a fost sistemul AFIS-2000-PRINTRAK de procesare a amprentelor și urmelor papilare”.
”Creșterea volumului de date privind impresiunile și urmele supuse examinării au făcut ca operativitatea și precizia cartotecilor monodactilare și decadactilare să fie considerabil diminuată. La aceasta trebuie adăugate cheltuielile mari de timp și de materiale impuse de amprentarea monodactilară și completarea fișelor”.
”Prin urmare, utilizarea tehnicilor moderne în dactiloscopie s-a impus ca o necesitate obiectivă. Stadiul actual al tehnologiei informatice și rezultatele obținute în domeniul tratării matematice a analizei imaginilor au permis punerea la punct și implementarea în activitatea practică a unor sisteme automate de identificare a amprentelor „AFIS – Automated Fingerprint Identification System””.
Acest sistem poate rezolva problemele reale ale utilizatorilor, fiind rodul mai multor ani de colaborare cu F.B.I. pentru dezvoltarea standardelor procesării automate a urmelor papilare.
”În prezent cele mai cunoscute și răspândite sisteme AFIS sunt cele produse de firma japoneză Nipon Electronic Corporation, de firma americană PRINTRAK și firma franceză MORPHO. Concepția și arhitectura acestora este aproximativ asemănătoare, diferențele constând în viteza de lucru, precizia, numărul stațiilor și al specialiștilor care le deservesc. PRINTRAK are peste 100 de agenții în toată lumea, care utilizează echipamentele sale”.
3.2 POSIBILITĂȚI OFERITE DE EXPERTIZELE DACTILOSCOPICE
Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâni la fața locului, de obținerea de informații privind persoana, precum și de precizarea raportului dintre urmă și activitatea infracțională.
Prin aceasta se încheie o activitate de cercetare complexă, ale cărei limite se situează între descoperirea urmelor de mâini și identificarea autorului.
În prezent, posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. Ele sunt însă și în funcție de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma, sau și modele de comparație.
Astfel:
a. Dacă expertului i se prezintă numai urma (eventual obiectul purtător de urmă) ridicată la fața locului, acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine (dreapta sau stânga), regiunea mâinii sau degetul care a format-o, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare.
b. În cazul în care expertului i se prezintă și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor de coincidență, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană.
Cu privire la termenii de urmă și impresiune, reamintim că deși exprimă, în esență, același lucru – reflectarea desenului papilar, cu ce are el mai caracteristic – folosirea lor s-a impus în practica și literatura de specialitate îndeosebi pentru a delimita urma formată în activitatea infracțională de „urma” obținută experimental, în scop de examinare comparativă.
Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Aceasta se poate efectua (mai rar) prin compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă, copii) . Frecvent, însă, identificarea se efectuează pe baza examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută (domiciliu, reședință, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz personal.
”Așa cum am menționat anterior, aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct: expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în clarificarea unor împrejurări privind săvârșirea infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie). Printre datele pe care le poate oferi în plus acest gen de expertiză, se găsesc cele referitoare la sex, vârstă, forță musculară și talia aproximativă a autorului” .
”Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării persoanei ce a lăsat urme în câmpul infracțional. În vederea efectuării examenului comparativ, expertul trebuie să dispună de impresiunile persoanelor suspecte, ale altor persoane ce au pătruns la locul faptei, uneori chiar ale persoanelor care au efectuat cercetarea și care, din neatenție sau neglijență, au creat urme la fața locului. Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, în primul rând a examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Operația de amprentare se face după mai multe metode și cu respectarea unor reguli de aplicabilitate generală, indiferent de procedeul folosit. Metoda cea mai uzitată în prezent constă în ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic. Pe o placă de sticlă sau de metal se întinde, cu ajutorul unui rulou de cauciuc, un strat subțire de tuș diluat cu terebentină” (foto 26 a,b).
Foto 13a – Masa de amprentat cu tuș tipografic ( www.discovery.metropotam.ro )
Foto 13b – Masa de amprentat cu tuș tipografic (www.discovery.metropotam.ro )
”Amprentarea se realizează prin rularea regiunii falangetei, în care va fi inclus și șanțul de flexiune, pe placa de tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică. Un alt procedeu constă din amprentarea chimică și prezintă două avantaje: este mai ușor de aplicat și nu murdărește mâinile. Pentru amprentare se folosește o tușieră obișnuită, impregnată cu un reactiv incolor, pe care se va rula degetul și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu soluția din tușieră. La ridicarea corectă a impresiunilor digitale, mai ales dacă acestea urmează să fie prelucrate prin intermediul unui calculator, trebuie să se respecte următoarele reguli de amprentare”:
– degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată; – rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spreinterior; de exemplu, de la mâna dreaptă, de la dreapta la stânga;
– atât pe placă și tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se mai reveni și fără a se apăsa.
3.3 METODOLOGIA EXPERTIZEI URMELOR DE MÂNĂ.
3.3.1 Expertiza urmelor de mână rămase pe obiecte
Așa cum s-a precizat, identificarea criminalistică a persoanei după urmele de mâini are ca fundament științific proprietățile desenelor papilare, respectiv unicitatea și fixitatea acestora. Pentru efectuarea examinării urmelor de mâini lăsate pe obiecte se folosesc următoarele mijloace tehnice:
– lupa dactiloscopică cu picior;
– lupa binoculară de cap;
– aparatele fotografice și dispozitivele de reprodus;
– aparatul „Faurot”, utilizat pentru compararea amprentelor;
– microscop comparator;
– computere;
Examinarea urmelor de mâini parcurge 4 etape, adică:
1. Examinarea separată.
2. Examinarea comparativă.
3. Demonstrația.
4. Formularea concluziei.
Examinarea separată.
”Etapa examinării separate vizează clarificarea următoarelor probleme:
– dacă urma prezentată pentru examinare este aptă pentru identificare, deci dacă este suficient de clar imprimată; – forma nucleului, tipul, subtipul și varietatea desenelor papilare;
– care este formula palmară a urmei;
– care este formula secundară și formulele monodactilare probabile”.
”Pentru a ușura comparațiile între urma papilară și amprenta model de comparație se recurge la mărirea fotografică, la aceeași scară. De regulă, mărirea fotografică se face de 4 ori. Mărirea urmei în litigiu și a amprentei de comparat se realizează, după cum urmează: – se obține pozitivul urmei în litigiu la aparatul de mărit, la scară optimă, de așa manieră încât toate detaliile caracteristice din urmă să fie clare;
– se măsoară distanța dintre două elemente mai depărtate de urmă, cu ajutorul compasului;
– sunt căutate elementele – între care s-a făcut măsurarea – în impresiunea model de comparație;
– se ridică pelicula, până când brațele compasului se sprijină pe elementele corespondente celor din urmă;
– se expune zona din impresiune care corespunde zonei din urma în litigiu”;
Pentru reușita examinării se impune aducerea crestelor papilare la același nivel de intensitate, îndeplinirea acestei cerințe având drept scop evitarea erorilor de interpretare2. Reamintim faptul că atât claritatea, cât și contrastul crestelor papilare depind de modul cum au fost relevate urmele, de substanțele de relevat utilizate și, nu în ultimul rând, de modul cum s-a executat fotografierea acestora și ridicarea cu ajutorul peliculei adezive de tip folio. De asemenea, trebuie subliniat faptul că aducerea crestelor papilare ale urmei la aceeași intensitate cu modelul de comparație se realizează și prin alegerea celor mai potrivite substanțe fotosensibile (cu granulație fină) și expunerea corectă la mărit. În cazul în care urma în litigiu a fost fixată necorespunzător pe negativ se recomandă – în raport cu situația concretă – fie copierea succesivă, fie slăbirea sau întărirea negativului, după regulile cunoscute.
Examinarea comparativă.
”De regulă, în examinarea comparativă se pornește de la un element caracteristic ce are o poziție stabilită cu certitudine, fie în nucleul desenului papilar, fie în deltă. Același element caracteristic este apoi căutat în zona corespunzătoare și la impresiunea model de comparație, procesul comparării continuând din creastă în creastă – fie ascendent, fie descendent – , în raport cu calitatea urmei. Este necesar ca elementele care se compară să fie simetric plasate în aceeași zonă digitală. Cu alte cuvinte, nu se poate compara, de exemplu, o bifurcație din deltă cu o bifurcație din nucleu. Examinarea comparativă presupune și compararea alăturată a fotogramelor amprentelor supuse examinării”.
Prin examinarea comparativă a caracteristicilor coincidente ale porilor se urmărește, în principal, elucidarea următoarelor probleme:
– formarea caracteristică a porilor;
– plasamentul porilor, unul în raport cu celălalt, inclusiv distanța și poziția lor pe creste;
– mărimea porului comparativ cu alți pori sau în unități absolute;
– numărul porilor pe o unitate de lungime dintr-o creastă papilară;
Demonstrația.
Pentru a demonstra rezultatele obținute prin examinările efectuate se pot folosi mai multe procedee, din care amintim:
Stabilirea continuității liniare
Acest procedeu constă în segmentarea a două ori mai multor părți ale fotogramelor amprentelor analizate. Părțile segmentate din urma în litigiu se lipește la impresiune, iar cele din impresiune la urmă (fig. 27). In felul acesta se poate constata dacă desenele papilare își schimbă sau nu aspectul morfologic, condiția fiind ca cele două fotograme să fie la aceeași scară.
Fig 14 – Continuitatea liniară (www.creeaza.com )
Diagrama punctelor de coincidentă.
Procedeul se realizează astfel: – o fotografie a urmei în litigiu și una a impresiunii model de comparație – realizate la aceeași scară – se lipesc alăturat pe o coală de hârtie; – sub planșa realizată prin lipirea celor două fotografii se așează o altă coală de hârtie, fixată pentru a nu se mișca;această coală va constitui suportul pentru realizarea diagramei; – în continuare, cele două fotografii sunt înțepate – cu un ac – în același loc, în așa fel încât să fie străpunsă ușor și coala de hârtie de sub planșă;
în final, se unesc prin linii drepte urmele de înțepătură, realizându-se cele două diagrame, (fig. 15-16)
Fig 15 – 16 Diagrama punctelor de coincidenta ale elementelor caracteristice individuale dintre urma in litigiu si impresiunea model de comparatie (www.creeaza.com )
”Subliniem faptul că figurile geometrice obținute nu vor fi niciodată perfect identice, acest fapt datorânduse mecanismelor de formare a urmei în litigiu și a impresiunii model de comparație, total diferite. Mecanismul de formare a urmei și a impresiunii sunt influențate de o serie de factori, cum ar fi : suportul diferit al urmei și impresiunii, direcția și modul de rulare a degetului, gradul de apăsare al acestuia, imprimare incompletă a unor caracteristici ale urmei în litigiu ș. a”.
Procedeul coordonatelor rectangulare.
”Acest procedeu constă în așezarea unui model în pătrat peste urma în litigiu și impresiunea digitală prelevată ca model de comparație, demonstrându-se poziția fiecărei caracteristici în parte. Reprezentarea prin rapoarte si proporții de hârtie milimetrică.
Procedeu ușor de realizat, acesta constă în trasarea fiecărui segment de dreaptă ce ia naștere între un punct fix de pe amprentă și fiecare din punctele de coincidență trasate și numerotate anterior. După numerotarea segmentelor, acestea se reproduc grafic – pe hârtie milimetrică – cu ajutorul compasului. Atunci când se ilustrează caracteristicile porilor se va proceda la microfotografierea sau macrofotografierea crestelor papilare direct pe peliculă fotografică negativă, crestele fiind mărite de 15-20 ori”.
Formularea concluziei.
”Expertul criminalist poate formula următoarele concluzii:
Cert pozitivă. O astfel de concluzie poate fi formulată în următoarea manieră: ’’Urma digitală ridicată de pe , în litigiu, a fost creată de degetul arătător de la mâna dreaptă a numitului D.F.”;
Cert negativă: ’’Urma digitală ridicată de pe…., în litigiu, nu a fost creată de R.E.”;
De probabilitate, de genul: ’’Fragmentul de urmă digitală ridicată de pe…., în litigiu, a fost probabil creat de degetul mijlociu de la mâna stângă a numitului H.F.”;
De imposibilitate, concluzie ce poate fi formulată de maniera: „Fragmentul de urmă ridicat de pe…., în litigiu, nu conține un număr minim de caracteristici necesare identificării”.”
3.3.2 Examinarea criminalistică a urmelor de mână lăsate pe corpul uman.
Impresiunile de mână – digitale și palmare a căror unicitate și imuabilitate este indiscutabilă, se fixează mai greu pe piele, mai mult sub forma urmelor de stratificare, preponderent de sânge. Când sunt greu vizibile amprentele pot fi detectate și evidențiate fotografic în radiații de 400 mm., bine difuzate de sângele proaspăt, care capătă strălucire. Pentru sângele vechi se va recurge la excitarea luminiscenței cu ultraviolet de 360 mm., urmată de fotografiere în infraroșu. Dacă rezultatul este negativ se va încerca colorarea crestelor prin tratare chimică. Impresiunile latente, produse prin depunere de sudoare și secreții sebacee, nu se văd cu ochiul liber. Relevarea lor pe piele este încă foarte dificilă și puțin practică, cel puțin în România. Dintre procedurile mai cunoscute sunt:
– radiografierea: tratarea cu pulbere de plumb și iradiere cu raze “x” – utilizarea laserului-argon: razele albastre-verzi provoacă o luminiscență galben-verzuie, care se fotografieaza printr-un filtru adegvat; unii cercetători cred că impresiunile digitale emit o luminiscență fară tratare prealabilă; alții susțin necesitatea tratării suportului cu un produs luminiscent;
– relevarea cu vapori de iod și fixarea pe o placă de argint expusă, la presarea pe pata închisă, la o lumină de 100-200 w; metoda dă rezultate satisfăcătoare la cadavre: după C. Gray pe cadavrele “calde” 20% din urme sunt utilizabile după 1-5 ore, iar pe cadavrele refrigerate 10% după 24 de ore;
– relevarea cu pulbere de fier și transfer pe foi adezive; se recomandă mai multe transferuri succesive
– ridicarea cu hârtie fotografică nedevelopată fixată, spălată și uscată, presată contra pielii și tratată cu prafuri de evidență;
Urmele de mâini apar și la strangulare sub forma unor semne de violență externă, echimoze si excoriații, dintre care o parte pot fi produse de unghii. Compararea imaginii de pe gâtul victimei cu datele antropometrice ale mâinilor bănuitului permit să se conchidă uneori, pe bază de experimente, dacă era posibilă exercitarea violențelor de către persoana respectivă. În schimb văditele neconcordanțe de ordin dimensional și spațial, mai ales distanța dintre degetul mare și arătător, au o valoare categorică pentru formularea unei concluzii negative, adică de excludere.
În ce privește urmele de unghii, de formă semilunară, acestea nu pot fi utile identificării, căci pielea nu reține caracteristici individuale ale unghiilor. Există însă cazuri în care se găsesc fragmente de unghii pe corpul și hainele victimei sau la fața locului și care pot conduce la descoperirea autorului în 2 moduri:
a. prin proba asamblării cu unghia ruptă a aparținătorului (reconstituirea întregului după părțile componente). b. prin corespondența striațiunilor de pe suprafața unghiilor comparate, a căror structură exterioară este strict individuală, ca și desenul papilar.
ANEXA
Identificarea urmelor lăsate de mănuși.
Mănușile sunt utilizate în viața de zi cu zi a oamenilor pentru a proteja derma mâinilor acestora de acțiunile factorilor înconjurători, creați atât natural (frig, acțiunea razelor solare, etc.) cât și artificial (substanțe chimice, așchii de diferite materiale etc.)Pe lângă protecția pe care o asigură față de factorii înconjurători, mănușile pot fi utilizate de către elemente infractoare pentru săvârșirea vreunei fapte ilicite , prevăzute de legea penală; pentru a ascunde sau masca urmele lăsate de partea cea mai expusă a corpului uman și anume mâna .Nimic nu este mai frustrant în activitatea poliției tehnico-științifice decât descoperirea la locul săvârșirii vreunei infracțiuni a urmelor mănușilor, specialistul criminalist neputând astfel ajuta anchetatorul în activitatea ulterioară de investigare si prindere a autorilor faptelor care încalcă legea penală. Materialele din care sunt fabricate diferitele tipuri de mănuși variază ca și activitățile pentru care sunt utilizate ; de la piele animală naturală până la fibre naturale sau artificiale , cauciuc, plastic și bineînțeles amestecurile care se realizează din acestea.
Prin mânuirea constantă a unor obiecte precum clanța ușilor, barele de metal ale mijloacelor de transport în comun s.a.m.d., mănușa se impregnează cu grăsime și murdărie, și chiar urme de transpirație. De aceea atunci când o mănușă intră în contact cu o suprafață netedă și dură, un strat din materia grasă creată la suprafața mănușii se depune adesea pe obiectele atinse într-un mod asemănător cu depunerea urmelor lăsate de mâna umană (amprentă).
Deși stratul de grăsime lăsat de mănușă este prin natura sa, mult mai slab și mai puțin dens și aderent decât cel lăsat de degete, este totuși posibil să o descoperim, relevând-o prin pudrare . Fiecare mănușă poate fi individualizată în mai multe moduri astfel; după materialul din care este făcută, după cusătura de unire efectuată la mașină sau la mână,după tricotaj, după perforațiile sale, după cutele și formele particulare pe care o folosire constantă au provocat-o, după deteriorările accidentale cauzate de utilizatorul ei (tăieturi, arsuri sau puncte uzate). Este posibil să descoperim câteva sau toate aceste particularități pe o urmă de mănușă lăsată la locurile unei crime.
Mănușile din piele
Sub denumirea generală de piele înțelegem toate pieile care păstrează mai mult sau mai puțin intactă structura ei originală și care a fost tratată prin anumite procedee chimice pentru a împiedica putrezirea sau descompunerea acesteia.Deși este utilizată pielea oricărui animal, pasăre sau reptilă pentru a face rost de o piele veritabilă, cea mai mare parte a mănușilor care nu sunt fabricate industrial (artificial), sunt din piele de berbec sau de porc.Pielea de bună calitate, fără defecte, nu necesită alt tratament, după vopsire, decât un lustruit în ultimul stadiu de fabricație.De multe ori pielea prezintă imperfecțiuni precum cicatrici, fibre de calitate proastă ori vopsea inegal răspândită care sunt restaurate prin vopsire, vopsire care poate ascunde aceste defecte.
Cusăturile
Pentru a asambla mănușa avem nevoie să coasem cu mare atenție mai întâi degetul mare apoi falangele și nu în cele din urmă să inserăm cupele în formă de diamant. Cusătura se poate face atât manual cât și automat, cu ajutorul mașinii de cusut utilizând mai multe puncte de sprijin corespunzătoare tipului de mănușă pe care dorim să o coasem și pentru fiecare punct de însăilare ce este diferit de celălalt și prin urmare prețios în a stabili o identificare.
Deteriorările
Mănușile din piele pot avea pe suportul acestora urme de neșters, cauzate de tăieturi sau arsuri intr-un mod asemănător cu ceea ce se petrece cu pielea umană. O asemenea deteriorare apare pe suportul din piele care prezintă o lipsă de detalii, urma fiind clar definită. De asemenea o mănușă foarte deteriorată va lăsa întotdeauna urme făcând să apară aceleași defecte.O cicatrice de pe o mănușă este în general datorată unui accident provocat în timpul utilizării acesteia, aceasta fiind un detaliu semnificativ în individualizarea și identificarea mănușii creatoare de urmă.
O mare importanță i se acordă și desfacerii cusăturilor deoarece acestea pot duce la identificarea obiectului creator de urmă (mănușa).
CONCLUZII
Dactiloscopia este o parte a științei criminalistice care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare și plantare în scopul identificării persoanei.
Totodată dactiloscopia, ca ramură distinctă a traseologiei judiciare, este de dată relativ recentă.
Creșterea fenomenului infracțional și diversificarea modurilor de operare au impus elaborarea unor metode eficiente de identificare a autorilor, având o fundamentare științifică.
Totodată, a devenit de strictă necesitate înregistrarea infractorilor și ținerea unei evidențe a recidiviștilor.
Fără îndoială, urmele de mâini sunt, de regulă, cel mai frecvent întâlnite în câmpul infracțiunii. Potrivit opiniilor de specialitate, este extrem de greu să se evite atingerea obiectelor cu mâna.
Ca urmare, pe acestea se depun diferite substanțe – aflate pe ea – , substanțe naturale – transpirație, grăsime -,substanțe aflate pe obiectele cu care făptuitorul a venit în contact – vopsea, praf s.a. -, ori se impune forma desenului degetului în substanța atinsă.
Amprentele papilare sunt considerate pe drept cuvânt una dintre cele mai bune metode de identificare a persoanelor.
Fiecare amprentă este unică, se formează înainte de a ne naște și rămâne neschimbată toată viața.
Deseori, amprentele seamănă între ele dar, în urma unei analize amănunțite se demonstrează că aparțin unor degete diferite.
De asemenea,este posibil ca amprentele aceluiași deget să pară diferite, în funcție de forța sau de suprafața pe care s-a realizat amprentarea. În urma examinării calificate se dovedește că ele aparțin aceluiași deget.
La crearea urmelor papilare au concurat de mai multe ori și alte substanțe deoarece vârfurile degetelor au fost murdărite cu o largă varietate de substanțe invizibile ,susceptibile transferului, cum sunt: grăsimile, unsorile de pe piesele metalice, produse petroliere, creme și vaseline incolore.
Pentru descoperirea acestei categorii de urme este necesară o atenție sporită pentru că acestea sunt de dimensiuni mici, uneori reproducând doar fragmente ale desenelor papilare care abia se pot observa cu ochiul liber.
La căutarea urmelor papilare, calitatea materialelor folosite pentru evidențierea și prelevarea acestora trebuie completată cu o gândire meticuloasă a criminalistului, care să intuiască modul de pătrundere, acel „iter criminis” al infractorului, să descopere ce l-ar fi putut tenta și chiar mijloacele folosite la înfăptuirea actului infracțional.
Totuși, este necesară o precauție deosebită pentru a nu se lăsa propriile urme și a nu fi șterse, din neatenție, pe cele care aparțin făptuitorului.
Identificarea sigură sau eliminarea amprentelor se pot realiza numai de către examinatori specializați și calificați, care întreprind comparații calitative și comparative ale geometriei diferitelor amprente.
BIBLIOGRAFIE:
1. CAMIL SUCIU – Criminalistica, Editura didactică și pedagogică, București, 1963 și 1972;
2. C. ȚURAI, C.I. LEONIDA – Dermatoglifologia. Amprente palmo-plantare, Editura medicală, 1976;
3. EMIL STANCU – Criminalistica, Editura Actami, București 1999,vol. I;
4. EMIL MIHULEAC – Expertiza judiciară, Editura Național, București; 5. GH. PĂȘESCU, ION R. CONSTANTIN – Secretele amprentelor papilare, Editura Național, București, 1996;
6. GHEORGHE GOLUBENCO – Considerații privind expertiza judiciară, lucrare prezentată la simpozionul de criminalistică din București, 2005;
7. IONESCU L, SANDU D – Identificarea criminalistică, Editura București, 1990; 8.INSTITUTUL DE CRIMINALISTICĂ – Tratat practic de criminalistică, Vol. I, 1976;
9. I.R. CONSTANTIN, M. RĂDULESCU – Tratat practic de criminalistică, Editura Național,
București;
10. INSTITUTUL DE CRIMINALISTICĂ – Documentar de criminalistică, Nr. 1, Editura Ministerului Administrației și Internelor;
11. MITRICEV V.S., SALAMANOV M.P. – Kriminalistika, Izdatelstva juridiceskaia literatura, Moscova, 1963;
12. SITE – www.discovery.metropotam.ro ; www.creeaza.com ; www.nfsa.gov.pk ; www.scrigroup.com ; www.6plus.ro ; www.futura-sciences.com ; www.igpr.ro .
13. REVISTA DE CRIMINALISTICĂ – NR. 6, 2005, Editura Administrației și Intemleor; 14.VASILE BERCHEȘAN, MARIN RUIU – Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București, 2004;
15. VASILE BERCHEȘAN- Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Editura Little Star, București, 2002, Vol. I;
16. VLADIMIR BELIȘ – Tratat de medicină legală, Vol.I, Editura medicală, București
17.http://www.scrigroup.com/educatie/sociologie/IDENTIFICAREA-PERSOANELOR-DUPA52574.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cristina Licenta (2) [308586] (ID: 308586)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.