Cristian IoNESCU [612909]

Cristian IoNESCU
40 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinăReflecții asupra art. 107 din Constituție
Prof. univ. dr. Cristian IONEsCU
ABSTRACT
In this study, the author comments the content of the article 107 from the
Romanian Constitution, revised in 2003. The article 107 of the Romanian Constitution regulates the role and position of the Prime minister within the Government and his very important powers. The author analyses the following themes: the view of the Constituent Assembly regarding the role of the Government in the constitutional architecture of the Romanian political system, the position of the Premier face to other members of the Government, the role and constitutional powers of the Prime minister, and the interim during the Premier`s impossibility to exercise his powers.
Keywords: Prime Minister, acting Prime minister, powers of the Premier, Government
REZUMAT
În acest studiu autorul comentează conținutul art. 107 din Constituția României, revizuită în 2003. Articolul 107 din Constituție reglementează rolul și poziția Primului Ministru în Guvern și importantele sale atribuții. Autorul analizează următoarele teme: concepția Adunării Constituante privind rolul Guvernului în arhitectura constituțională a sistemului politic românesc, poziția premierului față de ceilalți membrii ai Guvernului, rolul și puterile constituționale ale Primului Ministru și interimatul funcției de prim ministru în perioada în care premierul se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile.
Cuvinte-cheie: primul ministru, acțiunile primului ministru, atribuțiile premierului,
Guvern
Legislație relevantă: Constituția României, art. 107

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 41 Primul-ministru ARTICOLUL 107
(1) Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor
acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guver –
nului, care se dezbat cu prioritate.
(2) Președintele României nu-l poate revoca pe primul-ministru.(3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 106,
cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri
ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.
sUMAR:§ 1. Concepția Adunării Constituante privind rolul Guvernului în arhitectura constituțională a sistemului politic românesc
§ 2. Poziția primului-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului
§ 3. Rolul și puterile constituționale ale primului-ministru
§ 4. Președintele României nu îl poate revoca din funcție pe primul-ministru
§ 5. Interimatul funcției de prim-ministru
§ 6. Interimatul funcției de membru al Guvernului
COMENTARIU:
§ 1. Concepția Adunării Constituante privind rolul Guvernului
în arhitectura constituțională a sistemului politic românesc
La 22 decembrie 1989, Guvernul, ca instituție fundamentală a statului a supraviețuit revoltei populare care a avut ca rezultat, între altele, modificări esențiale în structura de exercitare a puterii. Marea Adunare Națională s-a autodizolvat. Alte instituții care și-au încetat de facto activitatea, au fost instituția Președintelui republicii și Consiliul de Stat, precum și alte organisme și instituții funcționale ale structurii de exercitare a puterii unice. Desființarea de facto și partidului comunist, care reprezenta baza ideologică a tuturor acestor organisme a însemnat dispariția oricărui fundament politic al puterii de stat. Spunem aceasta, deoarece înainte de 1990 nu se putea vorbi de o bază socială și politică a puterii, exprimată prin voința suverană a națiunii, manifestată pe cale electorală. Sursa politică a puterii fusese Partidul Comunist Român,

Cristian IoNESCU
42 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinădezintegrat spontan și de la sine chiar din primele momente ale revoltei populare victorioase de
la 22 decembrie 1989.
Singura autoritate publică neafectată în structura sa a fost Guvernul, ca o cerință a continuității
statului și ca partener de dialog în raporturile internaționale ale României, până la preluarea/recunoașterea de jure a Consiliului Frontului Salvării Naționale.
În comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989
s-a anunțat demiterea Guvernului și, totodată, s-a prevăzut că „toate ministerele și organele centrale în actuala lor structură își vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naționale pentru o desfășurare normală a întregii vieți economice și sociale”.
În Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a prevăzut că în calitate de organ suprem al puterii de stat, Consiliul Frontului Salvării Naționale are, între altele, și atribuția de a numi și revoca pe primul-ministru și de a aproba componenta Guvernului la propunerea
primului-ministru.
Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României
a prevăzut în art. 1 că Guvernul este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, administrația publică, pe întreg teritoriul țării. În lege s-a prevăzut, de asemenea, că primul-ministru este desemnat de Președintele României, iar componența Guvernului se aprobă, la propunerea primului-ministru, prin hotărâre de către Adunarea Deputaților și Senat. Prin Legea nr. 37/1990 s-a conturat poziția de întâietate a
primului-ministru în raporturile acestuia cu ceilalți membri ai Guvernului.
În ceea ce privește raporturile Guvernului cu cele două Camere ale Parlamentului și cu
Președintele României, Legea nr. 37/1990 a optat pentru un model corespunzător unei republici parlamentare. Unele dintre dispozițiile legii au anticipat tezele proiectului de constituție privind rolul Guvernului și raporturile acestuia cu Președintele României. De pildă, art. 5 din Legea nr. 37/1990 este, practic, identic cu art. 87 din Constituția aprobată în decembrie 1991, în numerotarea în vigoare până la revizuirea acesteia în 2003.
Adunarea Constituantă a conturat modelul republicii semiprezidențiale adaptat condițiilor
social-istorice și politice existente în România în perioada respectivă și concepțiilor politice susținute de reprezentanții partidelor parlamentare în Constituantă. În textele privind proiectul de constituție referitor la Guvern s-a prevăzut că acesta împarte puterea executivă cu președintele republicii. Adunarea Constituantă a aprobat astfel organizarea puterii executive potrivit modelului dualist în care șefului statului și Guvernului le revin atribuții distincte, comparabile ca pondere în procesul de guvernare. În ceea ce privește raporturile Guvernului cu Parlamentul, tezele au prevăzut că Adunarea Deputaților urma să aprobe componența și programul Guvernului la propunerea primului-ministru, prin acordarea votului de încredere
[1].
Referitor la raporturile dintre cele două autorități de vârf ale puterii executive, tezele au prevăzut că Președintele României urma să dețină ca prerogativă numirea primului-ministru în persoana unui deputat sau senator desemnat de partidul sau formațiunea politică majoritară în Adunarea Deputaților. Dacă din alegerile parlamentare nu s-ar fi degajat un partid sau formațiune politică majoritară, Președintele ar fi numit în funcția de prim-ministru un deputat sau senator în urma
[1] Geneza Constituției României, 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București,
1998, p. 448.

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 43 consultării grupurilor parlamentare[2]. Totodată, Președintele României avea atribuția ca la
propunerea primului-ministru să revoce sau să numească pe ceilalți membri ai Guvernului, în
caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului[3]. În teze s-a prevăzut, de asemenea,
că Guvernul asigură, la nivel național, sub controlul Parlamentului, în condițiile prevăzute în Constituție, stabilirea și realizarea politicii interne și externe potrivit programului său de guvernare. Rezultă, destul de limpede, că Adunarea Constituantă a rezervat Guvernului rolul pe care acesta îl are în mod obișnuit în regimurile parlamentare.
În concepția politică a Adunării Constituante, Guvernul urma să rezulte din voința suverană
a Parlamentului și să-și desfășoare activitatea sub controlul acestuia, ceea ce îi atrăgea o răspundere politică față de jocul legislativ. Adunarea Constituantă nu a prevăzut nici un raport de subordonare a primului-ministru față de Președintele României, deși acesta avea atribuția de a-l numi. Tezele au prevăzut, în acest sens, că primul-ministru, în termen de 5 zile de la numirea de către Președinte, supunea Adunării Deputaților componența și programul Guvernului și cerea acesteia votul de încredere. În caz de refuz, primul-ministru desemnat ar fi avut obligația de a prezenta Președintelui României demisia Guvernului, Președintele urmând să numească o nouă persoană care va forma noul Guvern
[4].
În privința primului-ministru, tezele au prevăzut că primul-ministru conduce Guvernul, coordonează activitatea miniștrilor, cu respectarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și răspunde de activitatea acestuia în fața Parlamentului. În acest sens, tezele au stabilit că Adunarea Deputaților poate angaja răspunderea Guvernului printr-o moțiune de cenzură, care poate fi depusă de Senat și va trebui să cuprindă o propunere de candidat pentru funcția de
prim-ministru.. Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituție propunea astfel introducerea în sistemul parlamentar românesc modelul moțiunii de cenzură constructive. Primul-ministru avea dreptul să solicite Adunării Deputaților adoptarea unei moțiuni de încredere cu privire la politica Guvernului prin care angajează răspunderea acestuia asupra unui program și a unei declarații de politică generală sau asupra unui proiect de lege. Propunerile Comisiei privind răspunderea politică a Guvernului erau completate prin alte teze care prevedeau că membrii Guvernului sunt solidar răspunzători pentru activitatea Guvernului și hotărârile, regulamentele, ordonanțele sau măsurile adoptate de acesta. De asemenea, fiecare membru al Guvernului era răspunzător și pentru propria activitate. Guvernul în întregul său și fiecare dintre membrii acestuia răspundeau pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor ce le revin în fața Parlamentului, potrivit dispozițiilor Constituției și a regulamentului fiecărei Camere
[5].
În fine, tezele au prevăzut că funcția de membru al Guvernului devine vacantă prin revocare, demisie ori ca urmare a pierderii drepturilor electorale. Dacă primul-ministru ar fi fost în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României urma să desemneze un alt membru al Guvernului să gireze funcția de prim-ministru pentru o perioadă ce nu putea depăși 15 zile. Același regim urma să se aplice și celorlalți membri ai Guvernului.
[2] Idem, p. 449.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 450.
[5] Idem, p. 451.Adunarea Deputaților |
răspunderea Guvernului |
moțiune de cenzură

Cristian IoNESCU
44 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinăAm rezumat în linii generale concepția Adunării Constituante privind rolul și structura
Guvernului, precum și raporturile acestuia cu Adunarea Deputaților și Președintele României pentru a avea un punct de referință în evaluarea dispozițiilor constituționale privind conținutul art. 107 din Constituție, proiectate pe fundalul celorlalte texte constituționale incidente. Se pot face astfel analize comparative ale dispozițiilor constituționale, de la primele intenții ale Adunării Constituante referitoare la configurarea conținutului acestora, până la forma lor normativă actuală. Lectura atentă a tezelor relevă ambiguitatea unor formulări, caracterul confuz al altora, lacune de reglementare, erori de sistematizare care au fost însă înlăturate aproape complet în dezbaterile parlamentare din cadrul Comisiei pentru elaborarea proiectului de Constituție și mai ales în plenul Adunării Constituante.
În final, art. 106 din Constituție (în prezent art. 107) a căpătat o formulare clară, completată în
2003 numai pentru a se evita o nouă interpretare răuvoitoare și interesată de către președintele republicii pentru a-și rezolva, prin abuz constituțional și exces de putere, conflictele personale cu primul-ministru. Prin revizuirea Constituției în 2003, textul constituțional referitor la
primul-ministru a fost completat printr-un alineat nou care prevede că Președintele României nu-l poate revoca pe primul-ministru.
§ 2. Poziția primului-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului
Constituția acordă o importanță majoră reglementării rolului Guvernului, atribuțiilor acestuia, actelor pe care le adoptă, responsabilității sale politice în fața Parlamentului, raporturilor instituționale și funcționale cu forul legislativ și o atenție minoră primului-ministru și membrilor Cabinetului. Adunarea Constituantă a alocat mai puține dispoziții referitoare la statutul și poziția constituționale ale premierului și ale celorlalți membri ai Guvernului, deoarece atenția acesteia s-a concentrat pe autoritățile publice cu vocația de exercitare a puterii statului și nu pe componența autorităților ca atare.
Dispozițiile constituționale referitoare la primul-ministru se referă, în principal, la fixarea
exclusivității rolului său în conducerea Guvernului și coordonarea activității membrilor acestuia, astfel cum aceasta rezultă din prima teză a art. 107 alin. (1) din Constituție. Puterea sa constituțională de conducere a Guvernului și de coordonare a activității membrilor acestuia nu este însă absolută, ci, dimpotrivă, limitată de cerința constituțională ca premierul să respecte atribuțiile ce revin acestora. Adunarea Constituantă a acordat, în principiu, o putere constituțională largă primului-ministru. Acesta este, însă, încorsetat de textul constituțional din cuprinsul art. 107 alin. (1), potrivit căruia este ținut (de Constituție) să nu încalce atribuțiile ce revin celorlalți membri ai Guvernului.
Precizarea este foarte interesantă, dacă ținem seama că atribuțiile concrete ce revin membrilor
Guvernului sunt stabilite prin lege de către Parlamentul ordinar. În plus, acesta suplimentează rolul Guvernului, stabilit în Constituție, cu cinci mari funcții pe care orice Cabinet este chemat să le exercite pentru realizarea programului său de guvernare (art. 5 din Legea nr. 90/2001). Cheia raporturilor existente între primul-ministru și ceilalți membri ai Guvernului este deținută,
astfel, de Parlament și nu rezultă decât principial din textul Constituției. Aceasta face ca puterea
efectivă a primului-ministru să poată fi limitată de larghețea reglementării legale a atribuțiilor generale ale miniștrilor și ale celorlalți membri ai Guvernului, precum și de atribuții specifice ale

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 45 acestora prevăzute în actele normative de organizare și funcționare ale fiecărui minister în parte.
Adevărata putere a primului-ministru constă în posibilitatea de a-și impune voința în ceea ce privește adoptarea hotărârilor și ordonanțelor și în dreptul său de a iniția procedura de remaniere a Cabinetului, amplitudinea acestuia depinzând, însă, de raporturile sale personale și politice pe care le are cu Președintele României și cu majoritatea parlamentară care susține programul de guvernare.
Statutul sau poziția pe care o ocupă orice instituție publică depinde de legitimitatea sa și de
importanța atribuțiilor ce i se conferă, precum și de amplitudinea conexiunilor pe care le are cu alte instituții publice și de nivelul la care se produc interferențele între acestea. Din această perspectivă vom spune că poziția primului-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului rezidă în natura raporturilor pe care acesta le are cu Parlamentul și cu Președintele României în ceea ce privește nominalizarea sa în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru și gradul de încredere de care se bucură din partea majorității parlamentare. Natura atribuțiilor
primului-ministru și importanța lor depind și de locul Guvernului în arhitectura organizării dualiste a puterii executive. Potrivit acestui model, Guvernul nu este subordonat administrativ niciunei alte autorități publice. Constituția conferă Guvernului, ca și Președintelui României sfere distincte de atribuții, care corespund rolurilor diferite ale acestora. Guvernul beneficiază de o libertate deplină de acțiune atâta vreme cât activitatea și acțiunile sale se încadrează cu programul de guvernare evaluat și acceptat de Parlament. Președintele României nu este implicat în realizarea de către Guvern a atribuțiilor sale constituționale și legale. Putem spune că Guvernul beneficiază de un grad ridicat de autonomie față de Președintele României și chiar față de Parlament, deși forul legislativ exercită un control politic permanent asupra acestuia.
Poziția primului-ministru nu numai față de colegii săi de cabinet, dar și față de Parlament
în întregul său, precum și față de Președintele României are o legătură cauzală cu rolul constituțional al Guvernului reglementat în art. 102 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia această autoritate publică executivă „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”. Se înțelege că unui asemenea rol trebuie să-i corespundă un statut al premierului de primă mărime, în ceea ce privește autoritatea față de conducătorii ministerelor și ai celorlalte autorități ale administrației publice centrale și locale. Constituția a stabilit atribuții ce revin Guvernului ca atare, în înfăptuirea rolului său constituțional, precum și atribuții exclusive ale primului-ministru. În plus, Legea nr. 90 din
26 martie 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, a prevăzut și alte atribuții în sarcina primului-ministru.
Rezumativ, factorii care configurează statutul și poziția primului-ministru în cadrul echipei
guvernamentale, precum și față de celelalte autorități publice sunt următorii:
a) primul-ministru este persoana nominalizată de Președintele României în calitate de candidat
pentru funcția de premier;
b) primul-ministru a întocmit programul de guvernare și lista membrilor Guvernului, pe care le-a prezentat Parlamentului în vederea obținerii din partea acestuia a votului de încredere;
c) primul-ministru a reușit să-și atragă susținerea majorității parlamentare;
d) primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia;procedură de remaniere |
Președintele României |
Guvern

Cristian IoNESCU
46 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinăe) primul-ministru are inițiativa exclusivă a remanierii guvernamentale, putând să-i propună
Președintelui României revocarea unor membri ai Guvernului și numirea altora;
f) primul-ministru are inițiativa schimbării structurii și a compoziției politice a Guvernului, situație în care cere aprobarea Parlamentului pentru schimbarea respectivă și îi propune Președintelui României să urmeze procedura prevăzută în art. 85 alin. (3) din Constituție;
g) Guvernul este demis dacă primul-ministru își dă demisia sau se află într-una din celelalte situații prevăzute în art. 106 din Constituție, cu excepția revocării;
h) primul-ministru nu poate fi supus procedurii de revocare;
i) primul-ministru are rolul decisiv în adoptarea de către Guvern a hotărârilor și ordonanțelor;
j) primul-ministru semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern;
k) primul-ministru contrasemnează decretele emise de Președintele României, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituție;
l) primul-ministru prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului;
m) primul-ministru convoacă și conduce ședințele Guvernului.
Alte dispoziții care reflectă poziția specială de întâietate a primului-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului sunt prevăzute în Legea nr. 90/2001, în Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, precum și în regulamentele Camerelor legislative.
Legea nr. 90/2001 prevede în art. 13 că primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile acestuia
cu Parlamentul, Președintele României, precum și cu celelalte autorități publice și instituții, inclusiv cu organismele importante ale societății civile (partide, sindicate, alte organizații neguvernamentale). Totodată, reprezentarea Guvernului în relațiile internaționale ale acestuia este asigurată tot de primul-ministru.
În ceea ce privește ministerele, acestea sunt conduse exclusiv de miniștrii, iar activitatea
acestora este coordonată de primul-ministru. Unii membri ai Guvernului pot avea calitatea de ministru de stat pentru coordonarea unor ministere. Miniștrii nu au o răspundere politică în fața
primului-ministru, deoarece Constituția a stabilit o astfel de răspundere exclusiv în fața Parlamentului. De altfel, și primul-ministru răspunde politic numai în fața Parlamentului. Evident, primul-ministru are latitudinea de a propune Președintelui României revocarea oricărui membru al Guvernului, a cărui activitate o socotește ineficientă sau necorespunzătoare obiectivelor prevăzute în programul de guvernare. Potrivit Legii nr. 90/2001, miniștrii de stat – dacă Guvernul are în structura sa o astfel de funcție – coordonează sub conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniștrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduce.
Legea nr. 90/2001 prevede că miniștrii răspund de întreaga activitate a ministerului în fața
Guvernului.
Așa cum rezultă din dispozițiile constituționale și legale, miniștrii au o răspundere directă privind
modul în care ministerele pe care le conduc pun în aplicare programul de guvernare în sfera de competență a acestora. Teoretic, primul-ministru nu are o posibilitate formală de a se interfera în modul în care miniștrii își conduc ministerele. Termenul de coordonare din cuprinsul art. 107 alin. (1) din Constituție nu înseamnă dreptul primului-ministru de a se interfera în activitatea

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 47 de conducere a unui minister. Este adevărat că un ministru care nu mai prezintă încredere în
fața primului-ministru va fi revocat la propunerea acestuia. Întrucât conducerea ministerelor se exercită de miniștrii, aceștia dețin și recurg la toate metodele de conducere, inclusiv la emiterea de ordine, instrucțiuni, metodologii, regulamente, care nu presupun acordul formal al primului-ministru.
§ 3. Rolul și puterile constituționale ale primului-ministru
Puterile constituționale ale primului-ministru izvorăsc din art. 102 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia rolul Guvernului constă în asigurarea realizării politicii interne și externe a țării, corespunzător programului de guvernare. Această dispoziție constituțională îl „leagă” pe primul-ministru de obiectivele incluse în programul de guvernare acceptat de Parlament. Este vorba de o constrângere fermă, nu numai pentru primul-ministru, ci și pentru toți ceilalți membri ai Guvernului. Asupra realizării programului de guvernare veghează comisiile parlamentare permanente, fiecare deputat și senator. Sunt incidente, în acest sens, și dispozițiile art. 109 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Ab initio, este interzis primului-ministru, ca de altfel și celorlalți membri ai Guvernului, să se
îndepărteze de la obiectivele cuprinse în programul de guvernare, ori să-l abandoneze. Art. 114 din Constituție permite angajarea răspunderii Guvernului pentru un program punctual, iar din momentul acordului tacit al Parlamentului asupra acestuia, primul-ministru capătă sarcina de a înfăptui programul respectiv. Nicio dispoziție constituțională sau legală nu permite primului-ministru să includă cu de la sine putere în activitatea Guvernului sau a ministerelor obiective de guvernare suplimentare, orientări politice care nu au legătură cu programul pentru care Parlamentul a acordat votul de încredere.
Se poate spune că în ceea ce privește guvernarea țării, actorul politic cel mai important, căruia
Constituția îi recunoaște rolul principal și îi conferă atribuții pe măsură în interiorul Guvernului este primul-ministru. Sprijinit de majoritatea parlamentară fidelă și disciplinată, primul-ministru nu întâmpină nicio opreliște în realizarea programului de guvernare sub controlul Parlamentului. Primul-ministru are o legătură instituțională și politică foarte strânsă cu cele două Camere legislative cărora le prezintă rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
O importanță particulară prezintă dispoziția constituțională din cuprinsul art. 107 alin. (1),
referitoare la aptitudinea sa de a prezenta Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, acte care se dezbat cu prioritate de Camere. În ceea ce ne privește, considerăm că astfel de rapoarte și declarații pot fi prezentate și Parlamentului ca atare. Cât privește conținutul rapoartelor și declarațiile pe care primul-ministru le-ar prezenta spre dezbatere Camerelor legislative, consider că acesta are o libertate deplină să prezinte ceea ce și cum dorește, respectând o singură condiție: documentele respective să aibă o legătură directă cu programul de guvernare, astfel încât, dacă Camerele decid să-și exprime poziția față de conținutul lor sau față de demersul primului-ministru, poziția respectivă să reflecte caracterul raporturilor constituționale între Parlament și Guvern. Rapoartele și declarațiile cu prim-ministru |
program de guvernare |
Parlament

Cristian IoNESCU
48 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinăprivire la politica Guvernului reflectă voința și poziția acestuia și nu cele ale primului-ministru. Și
regulamentele parlamentare conțin dispoziții care consolidează legăturile primului-ministru cu deputații și senatorii. Se asigură, în acest fel, o interferență funcțională între Camere și Guvern care creează cele mai bune premise pentru susținerea programului Cabinetului. Se înțelege că această interferență și, în general, modul în care Guvernul acționează în Camere pentru înfăptuirea programului său legislativ se află în atenția opoziției, care beneficiază sau poate să beneficieze din plin de instrumentele de control parlamentar conferite prin regulamentele parlamentare.
În calitate de șef al Guvernului, primul-ministru prezidează ședințele acestuia, în care se
dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării, precum și aspecte privind conducerea
generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare [art. 25 alin. (2)
din Legea nr. 90/2001]. Legea nr. 90/2001 a conferit o putere de decizie personală
primului-ministru în privința aprobării de către Guvern a hotărârilor și ordonanțelor. În acest sens, Legea nr. 90/2001 prevede în art. 27 alin. (1) că aceste acte normative se adoptă prin consens, procedură care exclude exprimarea explicită a vreunului vot, iar dacă nu se realizează consensul hotărăște primul-ministru. Aceeași procedură se aplică și în cazul tuturor celorlalte documente și măsuri dezbătute în ședințe ale Guvernului. Vorbim, în acest sens, de o adevărată putere constituțională și legală a primului-ministru pe care acesta o exercită sub control parlamentar. În calitatea și poziția pe care le ocupă în cadrul Guvernului și potrivit puterii sale decizionale în ședințele acestuia, primul-ministru exercită prin structuri specializate un control ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea Guvernului, precum și asupra prefecților. În felul acesta, primul-ministru deține rolul principal în realizarea de către Guvern a funcției sale de conducere generală a administrației publice centrale și locale.
Faptul că potrivit Constituției și legii sale organice Guvernul răspunde politic numai în fața
Parlamentului pentru întreaga sa activitate, îi conferă primului-ministru și celorlalți membri ai Cabinetului siguranța guvernării și adăpost împotriva criticilor opoziției, atâta vreme cât respectă și urmează întocmai programul de guvernare acceptat de Parlament. Iată cum cheia guvernării rezidă în capacitatea primului-ministru de a acționa astfel încât să-și păstreze pe întreaga durată a mandatului Parlamentului susținerea parlamentară necesară înfăptuirii programului de guvernare. Din susținerea majorității parlamentare rezultă și puterea constituțională efectivă a primului-ministru. Un avantaj al acestui model de guvernare, în care primul-ministru și toți membrii Guvernului sunt dedicați înfăptuirii programului acceptat de Parlament îl constituie faptul că programul de guvernare ca atare devine astfel cheia competiției electorale între partidele politice și elimină tentațiile și miza electorală, demagogia și corupția, precum și turbulențele din cadrul configurației politice a Camerelor legislative.
În ceea ce privește raporturile primului-ministru cu Președintele României trebuie avute
în vedere competența constituțională a premierului de a contrasemna decretele emise de Președinte în anumite domenii de activitate. Contrasemnarea decretelor prezidențiale de către primul-ministru nu înseamnă că acesta își asumă răspunderea pentru aplicarea și efectele acestora. Contrasemnarea decretelor, la care se face referire în art. 100 alin. (2) din Constituție, întărește poziția primului-ministru în raporturile acestuia cu Președintele României. Semnificația contrasemnării decretelor prezidențiale de către primul-ministru este pe deplin relevată de importanța domeniilor ce urmează a fi reglementate prin aceste acte: supunerea spre ratificare parlamentară a tratatelor internaționale încheiate în numele României și acreditarea/rechemarea

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 49 reprezentaților diplomatici ai României (atribuții ale Președintelui României în domeniul politicii
externe); declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate; instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Decretele prezidențiale respective concretizează exercitarea de către Președintele României a unora dintre cele mai importante atribuții ale sale. Contrasemnarea acestora de către primul-ministru este o pârghie instituțională stabilită de Constituție în beneficiul primului-ministru, cu ajutorul căreia acesta poate reechilibra raporturile de putere, vătămate prin excesul șefului statului. Refuzul motivat și justificat al primului-ministru de a contrasemna astfel de decrete prezidențiale îl împiedică pe un președinte de republică discreționar să se folosească de atribuțiile sale constituționale, împotriva unor interese naționale.
§ 4. Președintele României nu îl poate revoca din funcție pe primul-ministru
Textul inițial al Constituției nu permitea Președintelui României să îl revoce din funcție pe primul-ministru și să provoace prin acest act demiterea Guvernului. O asemenea latitudine constituțională a Președintelui României nici nu a făcut obiectul vreunei dezbateri în cadrul Adunării Constituante. Revocarea primului-ministru de către Președintele României era un non sens, dată fiind concepția Adunării Constituante referitoare la raporturile între Parlament și puterea executivă. De vreme ce Guvernul era expresia voinței suverane a forului reprezentativ, tot acesta era în măsură să pună capăt existenței Guvernului, votând o moțiune de cenzură îndreptată împotriva acestuia, nu a primului-ministru. Din moment ce rolul Președintelui Republicii privind formarea Guvernului se reducea la punerea în executare a hotărârii Parlamentului prin care acesta acorda votul de încredere, Președintele nu avea dreptul de a-l revoca pe primul-ministru, ci doar pe ceilalți membri ai Cabinetului, la propunerea premierului. După cum se poate observa cu ușurință, șeful statului nu avea și nici în prezent nu are dreptul să declanșeze procedura de remaniere guvernamentală. Stă în puterea constituțională a premierului să propună Președintelui României revocarea oricărui membru al echipei sale de guvernare.
Prin exces de putere și forțând interpretarea Constituției, președintele Emil Constantinescu i-a
revocat mandatul premierului Radu Vasile. Pentru a evita pe viitor un astfel de abuz, Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003 a introdus în art. 106 din Legea fundamentală – devenit art. 107 prin renumerotarea acestora – un alineat nou, alin. (2), care precizează explicit că „Președintele României nu-l poate revoca pe primul-ministru”.
Am arătat deja, într-un alt comentariu că textul citat este superfluu. Se poate spune, fără
a exagera foarte mult, că în acest caz textul constituțional s-a modificat empiric, fără o fundamentare teoretică, ca o reacție mecanică de autoapărare la un act agresiv și ilegitim.
Într-adevăr, prin definiție actul de revocare apare ca o sancțiune aplicată la propunerea premierului de către Președintele României, când ministrul în cauză sau un alt membru al Cabinetului nu a reușit să se ridice la exigențele impuse de primul-ministru. Având în vedere că sancționarea este justificată de instituirea unui anumit tip de răspundere, primul-ministru are o răspundere politică în fața Parlamentului, care i-a acordat votul de încredere și a susținut Guvernul și nu în fața Președintelui, mai ales că modelul executivului dualist presupune o anumită departajare a atribuțiilor conferite șefului statului și Guvernului.Președinte |
Adunare Constituantă |
răspundere politică

Cristian IoNESCU
50 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrin㧠5. Interimatul funcției de prim-ministru
Constituția nu precizează durata mandatului Guvernului, deoarece existența acestuia depinde
de legislatura Parlamentului. În mod normal, un Guvern își încheie mandatul la data constituirii unui nou for legislativ, moment de la care Președintele României este îndreptățit formal să declanșeze procedura prevăzută în art. 103 alin. (1) din Constituție, constând în desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru. Înainte de termen, funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocări, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute în lege (art. 106 din Constituție). Textul constituțional citat se aplică și primului-ministru, cu excepția revocării, întrucât așa cum prevede art. 107 alin. (2) din Legea fundamentală, premierul nu poate fi revocat.
Art. 107 alin. (3) din Constituție este clar: dacă primul-ministru demisionează, i se retrag
drepturile electorale sau și le pierde pe cale legală, ca urmare a stării speciale de sănătate mintală sau în alte cazuri prevăzute de lege, se află în stare de incompatibilitate ori este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, sau a decedat, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern.
Câteva concluzii de desprind din textul constituțional:
a) existența Guvernului depinde de prezența în fruntea sa a primului-ministru, care a reușit să
convingă majoritatea parlamentară să acorde votul de încredere, Cabinetului;
b) în locul premierului, căruia i-a încetat mandatul în una dintre situațiile menționate, nu
poate fi desemnată, chiar și numai pentru perioada interimatului, o altă persoană din afara Guvernului. Președintele României numește temporar în funcția de premier un alt membru al Guvernului, indiferent care ar fi funcția acestuia (viceprim-ministru, ministru de stat, ministru ori ministru-delegat). Este, deci, o condiție constituțională ca persoana respectivă să fi figurat pe lista membrilor Guvernului, acceptată de Parlament, sau să fi fost ulterior numită în calitate de membru al Guvernului prin procedura remanierii. Ideea este că Guvernul își continuă activitatea până la formarea unui nou Cabinet cu aceeași componentă și potrivit aceleași concepții politice, dar va avea doar o misiune de administrare a treburilor publice;
c) majoritatea parlamentară nu are nici un rol în declanșarea procedurii interimatului, inclusiv în
privința desemnării primului-ministru interimar. Motivul este simplu: fiind vorba de un interimat până la formarea unui nou Guvern, nu există un interes major pentru persoana primului-ministru interimar, deoarece, oricum se va forma un Guvern nou;
d) Președintele României are o libertate deplină de apreciere în ceea ce privește persoana din
cadrul componenței Guvernului pe care o desemnează ca prim-ministru interimar. Aceasta poate fi un viceprim-ministru sau un ministru, ori un ministru-delegat. Așa cum primul-ministru nu are un mandat ca atare, nici primului-ministru interimar nu i se va încredința un mandat special. Interimatul este o simplă preluare și continuare a atribuțiilor constituționale și legale ale primului-ministru, o continuare a activităților acestuia, întreruptă de situația care a provocat interimatul. Membrul Guvernului care asigură interimatul nu se află într-un cumul de funcții, ci își păstrează funcția pentru care a fost numit prin decret prezidențial. Este un drept legitim

Reflecții asupra art. 107 din Constituție
DOSAR |PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | 51 al Președintelui de a desemna primul-ministru interimar, pe care îl exercită ca urmare a rolului
constituțional al Președintelui de a veghea la buna funcționare a autorităților publice și de a asigura, ca reprezentant al statului, continuitatea activităților ce presupun autoritatea și puterea de comandă a acestuia. În exercitarea acestei atribuții, Președintele României emite un decret prezidențial, care în mod logic, nu trebuie contrasemnat;
e) Guvernul, condus de primul-ministru interimar este considerat
demis, potrivit art. 110 alin. (2) din Constituție. Primul-ministru interimar va prelua atribuțiile premierului și îi va continua obiectivele până la formarea noului Guvern, dar Cabinetul, ca atare, nu va mai avea deplinătatea rolului și a funcțiilor sale constituționale și legale, ci va îndeplini numai acele acte necesare administrării curente a treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern;
f) art. 107 alin. (3) din Constituție face referiri și la un interimat „imperfect” al funcției de
prim-ministru. Este vorba de o situație în care premierul se află în imposibilitate de a-și exercita
atribuțiile. Constituția nu precizează semnificația unei astfel de situații legată de persoana premierului. Nu contează deci, care ar fi cauza unei asemenea situații. Constituția conturează implicit ideea că premierul nu își poate îndeplini atribuțiile datorită unei cauze suficient de importante. Se înțelege că durata unei astfel de situații nu este scurtă și că este legată efectiv de persoana premierului. Oricând se pot ivi astfel de cauze: accidente banale sau grave, cu imposibilitatea de deplasare sau cu imobilizare la pat, intervenții chirurgicale severe urmate de o perioadă de convalescență sau de recuperare, accidente vasculare și alte stări medicale, inclusiv post-operatorii de durată, administrarea unor medicamente care pot afecta temporar capacitatea de exercițiu, etc.
Deși imposibilitatea premierului de a-și exercita funcțiile este temporară, durata acesteia nu
poate fi mai mare de 45 de zile. Dacă primul-ministru se află într-o astfel de situație, dar își reia atribuțiile până la împlinirea termenului de 45 de zile, prevăzut în art. 110 alin. (2) din Constituție, funcția sa nu va fi întreruptă.
Aflat într-o situație medicală gravă, primul-ministru poate să demisioneze. Nu ar fi de dorit ca în
astfel de situații, imposibilitatea premierului de a-și îndeplini atribuțiile să alterneze cu perioade pasagere de reluare a atribuțiilor sale;
g) Regimul juridic aplicabil primului-ministru în cazul imposibilității de exercitare a atribuțiilor
pentru o perioadă care nu depășește 45 de zile, este aplicabil și celorlalți membri ai Guvernului;
h) Constituția face trimitere în art. 110 alin. (2) și în art. 107 alin. (4) la durata maximă de 45 de
zile, a imposibilității premierului sau a altor membri ai Guvernului de a-și îndeplini atribuțiile, dar nu conține nici un indiciu referitor la momentul de debut al stării respective. În practică, termenul de 45 de zile va fi depășit în mod sigur. În mod normal, debutul stării de imposibilitate de exercitare a funcției de către orice membru al Guvernului ar trebui precizat într-un act medical eliberat de un organism competent (medic de familie, unitate sanitară, comisie de expertiză medicală etc.). În baza unui astfel de act (certificat) medical concludent nu se poate pune problema comensurării oficiale a perioadei la care face referire Constituția. Legea fundamentală nu face referire nici la autoritatea publică competentă să constate împlinirea termenului de 45 de zile. În ceea ce ne privește considerăm că Președintele României este autoritatea cea interimat |
situație medicală gravă |
Președinte

Cristian IoNESCU
52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 12/2013 | DOSAR
doctrinămai îndreptățită să cunoască starea de fapt în care se găsește primul-ministru și să constate
necesitatea numirii unui prim-ministru interimar. La rândul său, Parlamentul ar urma să constate cauza și momentul în care declanșează procedura de formare a unui nou Guvern, adoptând, în acest sens, o hotărâre prin care obligă pe Președintele României să recurgă la procedura prevăzută în art. 103 alin. (1) din Constituție.
§ 6. Interimatul funcției de membru al Guvernului
În art. 107 alin. (4) Constituția extinde regimul juridic al interimatului primului-ministru la membrii Guvernului prevăzând că acesta se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. Textul constituțional impune o precizare: în situația în care unui membru al Guvernului îi încetează funcția în condițiile art. 106 din Constituție [demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, deces, demiterea potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001], primul-ministru îi propune – ca obligație constituțională și legală – Președintelui României să declare vacantă funcția de membru al Guvernului, iar acesta va desemna un alt membru al Cabinetului pentru a îndeplini atribuțiile persoanei în cauză. Constituția folosește termenul de desemnare și nu cel de numire, care presupune o altă procedură și anume, cea a remanierii.
În situația aplicării art. 107 alin. (4) din Constituție, primul-ministru îndeplinește o obligație
constituțională, nu exercită un drept. Dreptul primului-ministru legat de această procedură se referă la propunerea, de fapt la nominalizarea ministrului interimar și a duratei perioadei interimatului, care poate fi la aprecierea premierului, mai mică de 45 de zile. Președintele, potrivit unei cutume instituite prin jurisprudența Curții Constituționale poate refuza propunerea de interimat. Într-o asemenea situație, primul-ministru îi va transmite Președintelui României o altă propunere, pe care acesta nu o mai poate refuza.
După epuizarea termenului perioadei de interimat, primul-ministru îi va propune Președintelui
României să numească un nou membru al Guvernului. Președintele poate să refuze motivat numirea în funcție a persoanei propuse de premier. Într-o astfel de situație interimatul ar trebui prelungit până la depunerea jurământului de către noul membru al Guvernului sau să fie instituit un nou interimat, firește, pentru o perioadă mai scurtă, deși nici Constituția, nici Legea
nr. 90/2001 nu reglementează o astfel de situație.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.