Criminalitatea Si Copii Strazii

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….4

A. Considerații preliminare…………………………………………………………………………………………….7

1.1 Determinări terminologice……………………………………………………………………………………………9

1.2 Legislația privind victimele infracțiunii………………………………………………………………………21

B. Analiza fenomenului marginalizării copiilor străzii…………………………………………………..24

2.1 Date statistice…………………………………………………………………………………………………………..24

2.2 Factori care generalizează victimizarea copiilor străzii…………………………………………………33

2.3 Studii de caz…………………………………………………………………………………………………………….35

C. Teorii criminologice………………………………………………………………………………………………….39

D. Prevenirea și combaterea victimizării copiilor străzii………………………………………. ……….62

4.1 Strategie instituțională……………………………………………………………………………………………….62

4.2 Măsuri ale ONG-urilor………………………………………………………………………………………………64

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………68

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..72

Introducere

Despre fenomenul  ,,copiii străzii” s-a vorbit pentru prima oară în 1979 cu ocazia anului internațional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:
         – Copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă și ale căror repere sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă;
         – Copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute în stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;
         – Copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă, și care în mod ocazional, sunt vizitați de familie.
            Copiii străzii provin, în special, din familii dezorganizate, reorganizate, numeroase cu status social redus, un grad scăzut de școlarizare, lipsă/slabă calificare, lipsa-insuficiența veniturilor.

Relele tratamente aplicate de părinți – în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar – sunt principalul motiv al vieții în stradă, invocat de copii. Bătăile, indiferentismul afectiv, agresiunile sexuale sunt invocate ca motive ce au determinat părăsirea locurilor de ocrotire.
Societatea Românească a fost marcată de apariția bruscă a acestui fenomen în 1990 și de o creștere a numărului de ,,copii ai străzii”. În 1990 au fost înregistrați 3500 de copii ai srăzii, în 1995 erau 6000 iar în prezent sunt la nivel național peste 8500.
Copiii stăzii reprezintă categoria copiilor care trăiesc în stradă – fenomen social întâlnit peste tot în lume, dar accentuat în societățile industrializate.
            Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, se împletesc factorii individuali și sociali, economici și materiali ce realizează efecte cumulative care măresc proporția fenomenului. Consecințele sunt deosebit de grave: tulburări de comportament, agresivitate, violență, decese, embolii, abuzuri sexuale, absența normelor morale și culturale. La nivelul societății consecințele sunt: delicvența juvenilă, extinderea analfabetismului, răspândirea bolilor venerice și SIDA, prostituția și noua generație de copii născuți în stradă.

UNICEF a studiat acest fenomen la nivel mondial și a elaborat o tipologie a copiilor străzii apărută și la noi:
– Copii în stradă care-și petrec cea mai mare parte a zilei în stradă și care au abandonat școala –53%;
– Copii pezenți în stradă temporar, perioadă ce poate dura de la câteva zile la câteva luni – dintre aceștia 21% sunt recuperabili (fugarii);
– Copii permanent în stradă care au abandonat definitiv școala.b#%l!^+a?
Instituțiile de ocrotire socială păstrează contactele cu familia sau cu alte instituții.
            Studiindu-se modul de organizare al acestor copii s-a constatat că au un stil de viață nomad,tribal,sub limita condițiilor normale de igienă și moralitate.
În limbajul sărac, care le este specific, copii străzii și-au creat și vehiculează propriile mituri, exprimând metaforic insecuritatea vieții lor.
          Ceea ce frapează este că nici unul dintre aceste mituri nu este pozitiv.
          Rapotrul cu lumea este generat de atitudinea ambivalentă a socialului față de ei și de conștiința unei devalorizări dublată de o judecată imatură, aflată în stadii de dezvoltare incipiente. Societatea îi respinge, pe de o parte pentru ca în același timp să aibă o atitudine de compasiune.
          Strada poate crea ocazia unor câștiguri neașteptate prin metode pe care judecata lor morală o poate îngădui fără bariere. Între copii și lume apare un raport de ,,victimă – călău”.
Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție “, iar simbolul vieții îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. Visul căminului este prezent acut la acești copii, casa reprezentând tot ce este normal – ,,o viață ca a oricărui om normal”.
În mediul urban zonele preferate de copiii străzii sunt cele centrale. În peste 50% din cazuri aceștia practică cerșetoria, evită zonele periferice, folosesc adăposturi de noapte în zonele centrale. Se remarcă un balans între alegerea zonelor centrale și periferice în funcție de anotimp, de modul de asociere în grupuri. Mobilitatea copiilor străzii are dimensiuni ample.

În lunile mai – septembrie se îndreaptă spre București și Constanța, iar iarna la București. Majoritatea acestor copii provin din familii dezorganizate, destructurate, reconstituite, instabile din punct de vedere material, moral, afectiv. Socializarea acestor copii este insuficientă și inadecvată.

O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvent și delicvent, datorat situațiilor limită cu care se confruntă. Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului.

Principala sursă de existență este cerșetoria. Copiii străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a supravețui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător.
Vechimea mare în stradă (56% sunt în stradă de 4-9 ani) relevă: ineficiența centrelor pentru copiii străzii, riscurile la care sunt supuși adolescenții: promiscuitate, consum de droguri, lipsa de responsabilități, obișnuința cu anumite libertăți, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de a fi instruiți în mediul școlar/profesional, prostituția, perspective sumbre ca adulți (cerșetori, boschetari, delicvenți).
          Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii prezintă un tablou de o mare diversitate, prostituția reprezentând o sursă de venit principală a copiilor străzii specifică mai ales fetelor, iar pedofilia este apanajul băieților preferați de cetățenii străini.
Există cazuri de minori români care pleacă în străinătate, fiind utilizați acolo pe piața sexului; asemenea cazuri sunt frecvente în Olanda și în Germania.
Programele oferite în sprijinul acestei categorii să ofere soluții viabile pentru reintegrarea lor în familie, școală și societate.

 În vreme ce în țări dezvoltate cerșetoria a dispărut de zeci sau chiar sute de ani, în România este în plină ascensiune. O mare parte din vină o poartă chiar populația care, dând bani din milă, încurajează acest fenomen. Din nefericire, problema este cu atât mai gravă cu cât, pentru a stârni și mai multă milă, sunt folosiți minori.                                     

Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit deoarece părinții nu sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare socială și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.

În țara noastra, în mediul urban și rural, numărul copiilor supuși acestei forme de exploatare este de aproximativ 70.000, conform datelor Institutului Național de Statistică. Raportul arată că, în mediul urban, majoritatea copiilor care cerșesc stau „la muncă” mai mult de opt ore pe zi, pentru a contribui la supraviețuirea familiilor lor. Conform raportului Institutului Național de Statistică, numărul minorilor implicați în forme grave de muncă în mediul urban și rural este de aproximativ 70.000.          
          Se estimează că aproximativ 5.000 se află în capitală și în alte câteva orașe mari (Iași, Constanța, Timișoara, Brașov, Craiova, Galați, Bacău, Ploiești, Brăila); dintre copiii care muncesc pe stradă mai mult de opt ore pe zi, 44% cerșesc în condiții dificile, cea mai mare parte a lor suferind de boli de piele, tbc, hepatită.

Aproximativ 60% dintre ei au abandonat școala, 34% sunt analfabeți, iar 40% au cunoștințe reduse de scris și de citit.

A. Considerații preliminare b#%l!^+a?

Despre fenomenul ,,copiii străzii” s-a vorbit pentru prima oară în 1979 cu ocazia anului internațional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:

– Copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă și ale căror repere sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă;

– Copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute în stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;

– Copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă, și care în mod ocazional, sunt vizitați de familie.

Copiii străzii provin, în special, din familii dezorganizate, reorganizate, numeroase cu status social redus, un grad scăzut de școlarizare, lipsă/slabă calificare, lipsa-insuficiența veniturilor.

Relele tratamente aplicate de părinți – în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar – sunt principalul motiv al vieții în stradă, invocat de copii. Bătăile, indiferentismul afectiv, agresiunile sexuale sunt invocate ca motive ce au determinat părăsirea locurilor de ocrotire.

Societatea Românească a fost marcată de apariția bruscă a acestui fenomen în 1990 și de o creștere a numărului de ,,copii ai străzii”. În 1990 au fost înregistrați 3500 de copii ai srăzii, în 1995 erau 6000 iar în prezent sunt la nivel național peste 8500.

Copiii stăzii reprezintă categoria copiilor care trăiesc în stradă – fenomen social întâlnit peste tot în lume, dar accentuat în societățile industrializate.

Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, se împletesc factorii individuali și sociali, economici și materiali ce realizează efecte cumulative care măresc proporția fenomenului.

Consecințele sunt deosebit de grave: tulburări de comportament, agresivitate, violență, decese, embolii, abuzuri sexuale, absența normelor morale și culturale. La nivelul societății consecințele sunt: delicvența juvenilă, extinderea analfabetismului, răspândirea bolilor venerice și SIDA, prostituția și noua generație de copii născuți în stradă. UNICEF a studiat acest fenomen la nivel mondial și a elaborat o tipologie a copiilor străzii apărută și la noi:

– Copii în stradă care-și petrec cea mai mare parte a zilei în stradă și care au abandonat școal –53%;

– Copii pezenți în stradă temporar, perioadă ce poate dura de la câteva zile la câteva luni – dintre aceștia 21% sut recuperabili(fugarii);

– Copii permanent în stradă care au abandonat definitiv școala.

Instituțiile de ocrotire socială păstrează contactele cu familia sau cu alte instituții. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Studiindu-se modul de organizare al acestor copii s-a constatat că au un stil de viață nomad, tribal, sub limita condițiilor normale de igienă și moralitate.

În limbajul sărac, care le este specific, copii străzii și-au creat și vehiculează propriile mituri, exprimând metaforic insecuritatea vieții lor. Ceea ce frapează este că nici unul dintre aceste mituri nu este pozitiv.

Rapotrul cu lumea este generat de atitudinea ambivalentă a socialului față de ei și de conștiința unei devalorizări dublată de o judecată imatură, aflată în stadii de dezvoltare incipiente. Societatea îi respinge, pe de o parte pentru ca în același timp să aibă o atitudine de compasiune.

Strada poate crea ocazia unor câștiguri neașteptate prin metode pe care judecata lor morală o poate îngădui fără bariere. Între copii și lume apare un raport de ,,victimă – călău”.

Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție “, iar simbolul vieții îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. Visul căminului este prezent acut la acești copii, casa reprezentând tot ce este normal – ,,o viață ca a oricărui om normal”.

În mediul urban zonele preferate de copiii străzii sunt cele centrale. În peste 50% din cazuri aceștia practică cerșetoria, evită zonele periferice, folosesc adăposturi de noapte în zonele centrale. Se remarcă un balans între alegerea zonelor centrale și periferice în funcție de anotimp, de modul de asociere în grupuri. Mobilitatea copiilor străzii are dimensiuni ample. În lunile mai – septembrie se îndreaptă spre București și Constanța, iar iarna la București. Majoritatea acestor copii provin din familii dezorganizate, destructurate, reconstituite, instabile din punct de vedere material, moral, afectiv. Socializarea acestor copii este insuficientă și inadecvată.

O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvent și delicvent, datorat situațiilor limită cu care se confruntă. Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existență este cerșetoria. Copiii străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a supravețui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător.

Vechimea mare în stradă (56% sunt în stradă de 4-9 ani) relevă:

1. ineficiența centrelor pentru copiii străzii;

2. riscurile la care sunt supuși adolescenții: promiscuitate, consum de droguri, lipsa de responsabilități, obișnuința cu anumite libertăți, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de a fi instruiți în mediul școlar/profesional, prostituția, perspective sumbre ca adulți (cerșetori, b#%l!^+a?boschetari, delicvenți).

Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii prezintă un tablou de o mare diversitate, prostituția reprezentând o sursă de venit principală a copiilor străzii specifică mai ales fetelor, iar pedofilia este apanajul băieților preferați de cetățenii străini.

Există cazuri de minori români care pleacă în străinătate, fiind utilizați acolo pe piața sexului; asemenea cazuri sunt frecvente în Olanda și în Germania.

Din păcate, copiii care trăiesc pe străzi sunt lipsiți de majoritatea drepturilor. În București, imediat după 1990, locuiau permanent pe străzi poate câteva zeci de copii. Aproximările cele mai recente întocmite de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) arată că peste 1000 de copii lucrau și/sau trăiau pe străzile din București la sfârșitul lui 2014, cu toate că aceasta ar putea fi doar o estimare conservatoare. Numărul copiilor care lucrează pe străzi pe timpul zilei a crescut. Mulți dintre copiii care lucrează pe stradă se confruntă cu probleme de sănătate, incluzând afecțiuni dermatologice, scabie, răni și arsuri, unii având chiar tuberculoză și hepatită, în vreme ce majoritatea dau și semne de subnutriție cronică.

Copiii străzii sunt de asemenea expuși abuzului sexual care de obicei începe în cadrul propriilor familii și apoi se continuă pe stradă, și abuzului fizic, cu aproximativ 50% dintre copiii care lucrează pe străzile Bucureștiului care susțin că au fost bătuți cel puțin o dată, în special de către poliție – conform unei evaluări rapide de situație din 2012. În încercarea de a face față asprimii vieții lor pe străzi, mulți dintre copii încep să folosească droguri sau solvenți, inclusiv diluanții obișnuiți pentr lipici și de vopsele.    

Și mai mult, copiii străzii continuă să fie discriminați de către autorități precum poliția, școala și sistemul de sănătate. Mulți copii ai străzii nu au fost niciodată la școală și sunt analfabeți.

1.1 Determinări terminologice

Conceptul de copil victimă. Copiii străzii, victime de cele mai multe ori, fac parte din peisajul orașelor și chiar al comunelor noastre. Fenomenul „copiii străzii” se află, paradoxal, în afara sistemului de supraveghere și suport al comunității.

Prin studiile și cercetările efectuate pe plan mondial asupra caracteristicilor și amplorii b#%l!^+a?b#%l!^+a?fenomenului, copiii străzii sunt identificați ca acei copii sau tineri care stau permanent pe stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei, procurându-și singuri și ilegal mijloacele de subzistență, fără să beneficieze de vreo formă de protecție din partea părinților ori a altor persoane abilitate (Organizația „Salvați copiii”,ian.2002,Planul Național privind protecția copiilor și tinerilor fără adăpost).

Există o serie de studii care demonstrează escaladarea fenomenului, mai ales în țări cu slabă dezvoltare economică și/ sau aflate în perioade de tranziție economică așa cum este țara noastră.

În țara noastră, se estimează că ar exista între 1.500 și 10.000 de copii ai străzii, dimensiunile exacte ale fenomenuluicopiii străzii nefiind cunoscute.

Statisticile UNICEF prognozau încă din anii ’90 că în primul deceniu al secolului XXI jumătate din populația lumii va avea sub 25 de ani și va locui în marile orașe; mulți dintre aceștia vor trăi în sărăcie. Aceleași statistici mai spun că aproximativ 150 de milioane de copii și tineri sunt în situația de a nu avea o locuință stabilă, trăind pe stradă și că marea lor majoritate provin din țările în curs de dezvoltare, printre care menționau pe primul loc America Latină. Din nefericire, numărul copiilor străzii crește zilnic și în țara noastră.

Explicarea genezei și evoluției fenomenului copiii străzii a făcut obiectul a numeroase studii și cercetări elaborate mai ales de organizațiile neguvernamentale, au fost studiate cauzele și factorii de risc care pot da seamă de amploarea și particularitățile fenomenului, avându-se în vedere consecințele și impactul acestuia atât la nivel economic și social, cât și la nivel psihologic individual în evoluția personalității fiecăruia dintre copiii străzii.

Existența acestor copii ai străzii trebuie să fie un semnal de alarmă pentru societate, pentru instituțiile care combat devianța și delincvența deoarece necuprinderea acestor copii în sistemul educațional duce inevitabil spre dezvoltarea unui comportament deviant.

Lipsa protecției sociale asupra copiilor străzii face din aceștia victime ale agresiunilor de orice tip, iar, mai târziu, acești copii deveniți adulți vor avea asupra societății aceleași comportamente agresive care le-au marcat copilăria.

Situațiile de abuz asupra copilului (fizic, sexual, emoțional) au fost aduse în atenția publicului românesc pentru prima dată de către mass-media, care de obicei prezintă cazuri șocante și inumane, dar realitatea statistică este cu mult mai mare. Odată cu informarea publică pe această temă și cu dezvoltarea serviciilor de asistență socială la nivel local se așteaptă o creștere a cazurilor înregistrate.

Interesul față de problema etică, socială și emoțională a violenței îndreptată împotriva copilului a evoluat în relație cu imaginea, locul și valoarea lui în societate. Câtă b#%l!^+a?vreme el era privit ca fiind rău de la naștere, negarea suferinței lui era un fapt omniprezent. Puterea adultului de a educa și de a socializa trebuia să-l modeleze și să-l ducă pe calea cea bună. Copilul era tratat cu violență spre binele lui și al umanității.

Abuzurile sexuale sunt regăsite cu regularitate în presa cotidiană. Fiecare eveniment semnalat este emoționant și în același timp oribil prin asumarea puterii adultului asupra copilului. Situația în țările în curs de dezvoltare este adesea mai gravă: copiii lucrează pentru noi, suntem interesați de organele lor.

Adultul abuziv pervertește legătura de respect și încredere care ar trebui să îl unească cu copilul. O denaturează de la funcția ei naturală care este eliberarea și autonomizarea copilului de adult. Părintele abuzator și obsesiv se cantonează în credința că fără el copilul nu poate să facă nimic.

Familia și societatea ar trebui să reprezinte “sanctuare” sau “creuzete” în care copilul crește, se dezvoltă, se instruiește și se educă pentru a se forma ca om și a reuși pe deplin în viață.

Întregul proces de dezvoltare psihică a copilului depinde de doi factori esențiali – zestrea biologică cu care a venit pe lume și mediul în care crește și se dezvoltă – care se influențează reciproc.

Copilăria, ca primă etapă a vieții omului este de maximă importanță pentru întreaga lui dezvoltare ulterioară. În copilărie se formează toate conduitele importante adaptive, se pun bazele personalității, se constituie structurile mai importante, energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile componentelor de bază – reacțiile afective – voliționale, multilateralitatea aspirațiilor.

Datorită importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale.

Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparențelor, nu au timp să aștepte: dacă sunt lăsați să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranță de suferit. Copilulcare a fost victima relelor tratamente ar putea reproduce violența sau ar putea deveni toată viața lui o povară pentru societatea care nu a știut să-l educe bine.

Suferința din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi integrată emoțional în ansamblul experiențelor personalității, dar nu se poate șterge. Să lași un copil singur cu suferința lui, nu este doar riscant, pentru comunitate el va trăi în continuare, dar este inacceptabil din punct de vedere al drepturilor fundamentale, este inuman.

Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Dreptul lui la o viață particulară, la intimitate și la o dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată și asigurată o lume în care b#%l!^+a?b#%l!^+a?dreptul copilului la protecție, libertate, să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună în pericol nici existența, nici dezvoltarea lui.

Din antichitate și până în sec. XX, nici o societate nu a recunoscut personalitatea proprie a copiilor, ci doar forța de muncă utilizată adesea de la vârste foarte fragede și în condiții deosebit de vitrege. Fără a beneficia de o protecție specială, minorii au fost victime ale războiului, ciumei, pierderii precoce a părinților, convulsiilor sociale.

Preocuparea societății pentru copil – din punct de vedere umanitar și legal – precum și necesitatea protejării sale atunci când provine dintr-un mediu familial neprielnic, uneori periculos, sunt relativ recente. În momentul de față, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici părinților săi, nici statului, ci aparține sieși, sub protecția părinților săi.

Abuzul săvârșit asupra minorului este conceptualizat la trei nivele de manifestare: societal, instituțional și familial.

Abuzul familial, tema predilectă a prezentei lucrări, este comis de către părinți sau de către acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.

În cunoașterea realității cu privire la abuz trebuie să avem în vedere: situația copiilor în fiecare țară, modelul cultural și factorii sociali, precum și indicatorii de sănătate ai populației infantile. În acest context mortalitatea și morbiditatea, adresabilitatea la rețeaua sanitară și educațională, prosperitatea și distribuția venitului sunt indici preliminari ai diferitelor nivele de risc.

Dacă eșecurile din sectoarele economice sau politice pot fi stopate sau diminuate prin mijloace legislative sau economice, eșecurile în educația copilului sunt pe termen lung.

Adeseori, considerăm că propria noastră maturitate și experiență sunt suficiente pentru a stabili modele educaționale pentru copii. Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își crește și educăcopilul. Cadrul didactic apreciază că pregătirea lui este cea mai indicată și suficientă pentru a instrui și orienta copilul în evoluția lui, și am putea continua enumerarea persoanelor adulte, specialiști sau nespecialiști în creșterea și educarea copilului care au aceleași convingeri și care sunt răspunzători de influența pe care o produc asupra lui.

Familia rămâne totuși principalul cadru de dezvoltare a copilului, și felul în care își îndeplinește funcțiile specifice influențează printr-o paletă de factori funcționarea societății în ansamblu. b#%l!^+a?

Societatea românească se confruntă cu o problemă gravă, aflată, din păcate, în plină ascensiune, și anume abuzul asupra copilului, problemă care preocupă și alarmează societatea, și mai ales profesioniștii din domeniul protecției copilului și a familiei.

Insuficienta cunoaștere teoretică a termenilor, conceptelor, teoriilor care țin de problematica abuzului asupra copilului, a consecințelor acestor fenomene asupra dezvoltării copilului, lacunele legislative în protecțiacopilului, numărul relativ redus al specialiștilor formați și cu experiență practică în acest domeniu, constituie, pe lângă complexitatea și dificultatea intervenției în astfel de cazuri, adevărate obstacole în calea diminuării și prevenirii abuzului și neglijării copilului.

Neglijarea și abuzul în cadrul intrafamilial afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele acestor fenomene sunt profunde și nefaste, însoțind copilul de-a lungul vieții sale. Cunoașterea și înțelegerea nevoilor copilului în funcție de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinții și adulții cu care el interacționează, reprezintă posibilitatea de a relaționa corect cu el și de a sesiza elementele unor traume, actionând profilactic și terapeutic.

Plecând de la considerentul că nu trbuie ca părinții să vadă copilul ca și un bun al lor, ci ca pe o persoană cu propria personalitate, consider că este necesar a se interveni acolo unde familia dă greș în educarea și creșterea copilului. Această intervenție trebuie să fie în interesul suprem al copilului, dar și în interesul familiei.

Pentru a preveni și a combate abuzul asupra copilului, specialiștii din domeniul protecției copilului, părinții, cadrele didactice, comunitatea, va trebui să mediteze mai des și să răspundă la următoarea întrebare: De ce trebuie să schimbăm ceva?:

– A lovi copilul este o violare a drepturilor lui fundamentale ca ființă umană;

– Pedeapsa fizică este o practică periculoasă, cauzând uneori vătămări „ accidentale” grave sau degenerând într-un comportament cunoscut ca abuz asupra copilului;

– Pedeapsa fizică aplicată copilului determină preluarea de către acesta a unor atitudini și comportamente violente- violența naște violență;

– Pedeapsa fizică nu-l învață nimic pozitiv pe copil;

– Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber.

Copilul este o ființă în devenire, cu nevoi și interese specifice. Pentru a se dezvolta armonios, pentru a deveni un adult echilibrat și adaptat, copilul are nevoie de:

– Dragoste din partea celor care îl îngrijesc pentru a deveni un adult echilibrat și b#%l!^+a?b#%l!^+a?adaptat;

– Condiții optime de dezvoltare fizică și sănătate;

– Un cadru familial echilibrat, fără tensiuni și conflicte, bazat pe atașament și respect între membrii familiei;

– Condiții de educație și acces la informație;

– Copilul are nevoie să i se recunoască valorile, să fie recompensat pentru

realizările sale înțeles atunci când greșește și ajutat să găsească soluțiile cele mai potrivite problemelor sale.

– Copilul poate fi educat cu tact și răbdare evitând violența și pedepsele nejustificate, acestea nu vor duce la disciplinarea copilului ci la reacții contrare așteptărilor adultului:

– Indiferența, ignorarea și respingerea copilului sunt la fel de traumatizante ca și hiperprotecția sau pretențiile prea mari din partea adultului.

Copiii au drepturi. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului recunoaște copiii ca deținători a numeroase drepturi esențiale. În Europa,protecția drepturilor fundamentale ale copilului este consolidată mai ales ca urmare a Convenției europene a drepturilor omului și a Cartei sociale europene. Pentru a da numai câteva exemple, cităm dreptul la viață, dreptul

de a nu fi supus la pedepse sau tratamente inumane sau degradante, protecțiafață de munca forțată sau sclavie, respectul vieții private și de familie, dreptul la protecție împotriva pericolelor, dreptul la educație.

Copilul este vulnerabil și are nevoie de protecție specială datorită caracteristicilor specifice vârstei :

– Lipsa aproape completă de posibilități fizice și psihice de apărare;

– Capacitatea redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau a altor persoane;

-Imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale altor persoane;

– Gradul crescut de sugestibilitate și inocență;

– Copilul trebuie recunoscut ca persoană independentă care reprezintă o valoare în sine și care are drepturi ce trebuie respectate.

– Copilul trebuie protejat împotriva oricăror forme de violență, maltratare, neglijare, împotriva exploatării sexuale, a abuzului sexual precum și a celorlalte forme de abuz.

Existența și creșterea numărului de copii ai străzii în orice parte a lumii generează un impact specific în plan socioeconomic.

Din punct de vedere economic, crește presiunea în raport cu identificarea unor resurse b#%l!^+a?financiare crescânde necesare prevenirii și combaterii fenomenului prin servicii de asistență socială costisitoare pentru orice țară, indiferent de nivelul său de dezvoltare.

Reintegrarea copiilor străzii într-o viață la nivelul standardelor acceptate de societate este un proces care statistic vorbind este rareori încununat de reușită. În consecință, actualii copii ai străzii vor deveni adulții care vor îngroșa categoria persoanelor fără ocupație și fără adăpost.

Existența grupului de copiii ai străzii constituie deja un semnal de alarmă pentru autorități, acest fenomen ducând la creșterea devianței și a delincvenței, deoarece necuprinderea acestor copii ai străzii în sistemul de ocrotire și educație duce inevitabil spre dezvoltarea unui comportament deviant.

Marginalizarea. Imaginea completă a „copiilor străzii”și dinamica fenomenului, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, generează percepții și evaluări ambivalente în rîndul marelui public. Este vorba de „oropsiți ai soartei, destine tragice, dezechilibre psiho-sociale sau teribilism, devianță”, fuga de ordine și de muncă? Răspunsul este cu atît mai dificil cu atât „lumea înconjurătoare” ne oferă o mare diversitate a copiilor întîlniți liberi „în mediul străzii”, fără însoțitori, fără părinți sau educatori.

Definirea și delimitarea acestei minorități se impune cu necesitate pentru a se putea interveni în vederea reducerii sau a eliminării acestui fenomen negativ al societății românești „în tranziție”. Importanța este pentru protecția lor reală să fie identificate:

• Familiile lor de origine, întrucît anchetele arată că așa-zișii „copii ai străzii” sunt în majoritate, fugiți sau îndepărtați de propria locuință (părinți alcoolici, violenți, drogați, infractori etc.);

• Mediile de proveniență în cazul în care nu sunt găsite familiile sau când copilul neagă sau se dezice de propria familie;

• Ultimul domiciliu, deoarece s-a constatat că unii copii ai străzii sunt de fapt „pensionari ai statului”, integrați în diferite instituții (centre de plasament, cămine spital speciale etc.)de unde au fugit pur și simplu;

• Copii cu adevărat „ai străzii”, orfani, abandonați, „dezrădăcinați” din propriile comunități, din familii destrămate etc. și microgrupurile de la „marginea străzii” din care fac parte.

Programele de protecție a acestor grupuri minoritare impun o bună cunoaștere a acestor aspecte, pentru a soluționa individual fiecare caz în funcție de împrejurările și resurse specifice.

Extinderea fenomenului „copii străzii”este favorizată de o serie variată de factori: macro-sociali (stare economică, sărăcia, degradarea instanțelor educative-familie, școală etc.), micro- b#%l!^+a?b#%l!^+a?sociali (bandele de cartier), slăbirea „controlului familial”, micro-comunitar (vecinii, prietenii rudele, învățători etc.).

Acești factori acționează în vecinătatea copilului și cu toate că el nu este direct implicat în această realitate în calitate de actor social, urmările își simt prezența. Controlul social supus de regulă unor sisteme normative și „scări de valori” socialmente acceptate, este înlocuit-ipotetic vorbind, în cazul „copiilor străzii” cu influența sau presiunea de grup (a bandelor de cartier în care funcționează alte norme și alte valori, de regulă anti-sociale).

Pus să aleagă între familie și stradă sau între școală și banda de cartier, copilul încă vulnerabil, încă lipsit de norme sigure și de un atașament familial normal, alege ceea ce este mai atractiv și mai comod strada și grupul de întâlnire.

Copilul își dezvoltă alte reprezentări sociale și își construește o altă identitate decît cea oferită de familie, școală și macro-societate. UNICEF ne oferă următoarea definiție prin enunțarea a cinci caracteristici ale copiilor străzii:

a) locuiesc „în stradă” ( în canale, gări, parcuri etc.);

b) relații slabe cu familia sau cu rudele (dacă există);

c) dezvoltă „strategii” proprii de supravețuire;

d) „oameni din stradă” înlocuiesc familia de origine;

e) sunt expuși unor riscuri și pericole specifice importante.

Lucchini Riccardo vorbește de șase parametri ai fenomenului „copii străzii”, fiecare în parte prezentând importanță pentru înțelegerea adecvată a acestei minorități și pentru realizarea unei protecții eficiente. Este vorba de:

1. Spațiul fizic în care trăiește „copilul străzii”- în România s-a lansat în această privință denumirea de „boschetar”;

2. Timpul (dimensiunea temporară) pe care copilul îl petrece în mediul stradal, alternanța între stradă și ceilalți;

3. Grupul de întîlnire sau de învățare socială stradală, cu cine își petrece timpul și care este rețeaua din care face parte;

4. Activitățile stradale ce fac în limitele străzii sau ale spațiului public;

5. Identitatea construită în spațiul public, care este imaginea de sine a copilului și care este reprezentarea străzii și a societății în conștiința celui care trăiește în aceste condiții;

6. Motivația plecării sau a preferinței pentru mediul străzii în dauna mediului familial, școlar sau instituțional. Eventuala motivație a „alternanței familie- stradă” și a eventualei re- b#%l!^+a?întoareceri în famila „a fiului … risipitor”.

Protecția „copiilor străzii” impune cunoașterea profundă a factorilor cauzali și a condițiilor favorizante între care în prima linie de influență:

a. Lipsa controlului familial și deci a socializării primare;

b. Destructurarea familiei de origine prin divorț sau decesul unui părinte (familiile monoparentale oferă străzii mulți copii-problemă!);

c. Starea de promiscuitate familială (cazurile în care părinți trăiesc în concubinaj, copilul fiind lipsit de unul dintre părinți naturali, stare de violentă și o tensiune permanentă în asemenea familii etc.)

d. Starea de sărăcie și mizerie „generalizată” (materială, morală, afectivă, relațională etc.);

e. Familia autoritară, lipsa solidarități și intimități familiale, „conflictul dintre generații” practicarea unei „uniuni libere” ca familie, inițierea precoce în viața sexuală a copiilor etc. ;

f. Alcoolismul, violență, consumul de droguri, tabagismul, imoralitatea familială, devianța de la normele sociale etc.;

g. În plan strict empiric este vorba de condiții precare de locuit, lipsa generală a confortului, „așteptat” ( în raport cu datele civilizației contemporane), influența nefastă a unor programe comerciale de televiziune, ideologizarea drepturilor (abstracte) și fetișizarea libertăți (ignorându-se orice responsabilitate familială, școlară, comunitară și socială).

Copiii care preferă strada în locul familiei sau a instituției de protecție se înscriu în zona devianței sociale, îndeosebi atunci când refuză școala, o abandonează sau fug de acasă, asociindu-se grupurile stradale sau bandelor de cartier.

W.I.White dezvoltă în acest sens, teoria „grupului de la colțul străzii” (corner street society) potrivit căreia perioada copilăriei se carecterizează prin dezvoltarea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare, grupuri care se întâlnesc, discută și stabilesc împreună planuri de acțiune.

Unele grupuri de acest tip au un statut periferic și marginal, fiind doninate de sentimente de insatisfacție, violență și agresivitate. În percepția lor, aceste grupuri reprezință un mod de supravețuire și de adaptare a celor marginalizați și frustrați, în ciuda caracterului anomic al conduitei și al dez-integrării sociale pe care o parcurg (în raport cu scara de valori a societăți globale).

Inițial simple „grupuri de joacă” sau de întâlnire, cu interese și aspirații comune, grupurile stradale evoluează rapid de la stadiul pre-deviant la devianță și delincvență socială. În grup pătrund indivizi cu grave deficiențe de socializare familială și școlară, conducerea b#%l!^+a?b#%l!^+a?grupului este preluată de un „leader”, de regulă individul cu experiență de viață care a abandonat familia și școala și care a trăit deja mai mult timp în stradă, a avut deja contact cu poliția sau cu justiția. Grupul inițial de prieteni devine un grup delincvent, cu manifestări violente, cu ac- tivițăți ilicite- furturi, alcoolism, toxicomanie, prostituție, crime.

Copilul nevinovat sau inocent devine la cîtiva timp după fuga de acasă și intrarea în mediul străzii un fumător, hoț de buzunare, cerșetor, drogat sau, nu în puține cazuri, un criminal.

Problema apare din momentiul în care socializarea primară se mută din famile în stradă ,iar funcțiile părinților, ale profesorilor și mediului social proxim sunt preluate din mers de către televiziunea comercială, presa de scandal, și mai ales de către grupurile deviante sau bandele de cartier.

În stradă copiii nu mai pot diferenția binele de rău, pierd contactul cu valorile și criteriile sociale normale de evaluare, adoptă în schimb norme interne de grup, contrare de regulă exigențelor civilizației contemporane.

Trebuie să avem, însă în vedere că relațiile anti-familiale sau anomice ale copiilor apar în condițiile specifice ale familiilor dezmembrate, disfuncționale, incapabile să ofere dragoste și căldură părintească. Copii care sunt tratați cu brutalitate de către părinți, care sunt persecutați, țind să dobândească atitudini ostile și conduite de nesupunere.

Strategiile de intervenție în vederea protecției „copiilor străzii” trebuie să se bazeze pe o bogată informație empirică asupra fenomenului și, în primul rând, cu privire la cariera acestor copii. De pildă, ipotetic vorbind, o asemenea carieră privește:

I. Cauza obiectivă și profundă a „fugii de acasă”.

II. Motivul (subiectiv) sau împrejurarea folosită în acest sens.

III. Modalitatea abandonării familiei (fuga la alte rude, integrarea într-un grup stradal, plecarea la cerșit sau furat, hoinăreală pe străzi sau prin mijloace de transport etc.

IV. Evoluția preferințelor în mediul străzii (cerșit, furt, vagabontaj, grup în marginea străzii, acceptarea altor rude-bunici, unchi etc.).

V. Construirea noii identității și a unor noi reprezentări sociale.

VI. Dinamica stilului de viață și a mijloacelor de supravețuire.

VII. Inserția în mediul străzii și adoptarea noilor norme de viață.

VIII. Navetismul social între stradă și familie (ritmul ipotecilor reîntoarceri în „cuibul părintesc”).

IX. Remigrarea definitivă în familia de origine. b#%l!^+a?

X. Re-inserția socială definitivă într-o instituție sau într-o altă familie (inclusiv prin constituirea propriei familii).

Cele mai bune strategii nu sunt cele în aval, adică după ce copilul a decis să fugă și a fugit deja de acasă, ci acțiunile în amonte, preventive, încercând să comunicăm cu eventualii fugari pentru a vedea în ce condiții copiii respectivi ar renunța la o asemenea conduită, sau la o asemenea strategie personală.

Ipotetic, noi considerăm că există factori încă nevalorificați în acest domeniu și tradiții care reactivate ar influiența pozitiv atît stabilitatea familială și comunitară a copilului, cît și atractivitatea școlară sau motivarea pentru succesul școlar. Propunem în acest sens:

a) înființarea treptată a cantinelor școlare, începînd cu satele cele mai izolate și sărace, valorificând parțial resursele locale (produse agricole, forța de muncă liberă etc.) și fondurile destinate alocațiilor pentru copii sau pentru veniturile garantate deturnate într-o măsură semnificativă spre consumul parazitar al adulțiilor (alcoolism, tabagism etc.). Anchetele de teren arată că în zilele de distribuire a alocațiilor și a celorlalte ajutoare sociale cresc brusc vânzările de băuturi alcoolice și tutun în baruri și restaurante.

b) aplicarea unor programe locale (sătești, de cartier etc.) de valorificare a resurselor „latente” în folosul familiilor sărace și al potențialilor „copii ai străzii”- gospodării sătești abandonate sau aflate în paragina, grădini sau livezi aflate în curs de degradare, a căror re-activare sau re-introducere în circuitul productiv ar asigura condiții decente de existență pentru marginalizați sau defavorizați;

c) sub diverse forme (legale), se pot atribui terenuri agricole încă nevalorificate familiilor cu mulții copii cu împrumut pe termen limitat, și cu condiția realizări lucrărilor necesare și a obținerii unor venituri pentru consumul propriu, familial;

d) realizarea unor rețele de activități solidare cu posturi de muncă protejate, dar necesare vieții comunitare și dezvoltări economice locale. Există, în acest sens, o bună experiență în țările dezvoltate ale U.E.etc.;

e) re-înființarea formelor școlare, mai ales în sate, ca mijloc de educație și de producție și ca strategie de eliminare a abandonului școlar;

Re-activarea cantinelor școlare ar avea –ipotetic- efecte pozitive îndeosebi în ceea ce privește reducerea fenomenului „copiii străzii”:

a. Fondurile bănești destinate protecției copiilor ajung direct la copii prin asigurarea funcționării normale a cantinelor școlare (cu mic dejun, gustare la mijlocul programului școlar, masa de prînz);

b. Crește motivația copiilor pentru programul școlar, scade absentismul, abandonul și b#%l!^+a?b#%l!^+a?eșecul școlar. Experiența recentă arată că „cornul și laptele” a generat deja efecte pozitive prin creșterea interesului școlar al copiilor;

c. Se asigură un eficient „control social” asupra copiilor, pe perioada absenței părinților din gospodărie, copiii fiind integrați de-a lungul zilei (pînă spre orele16-17) într-un mediu formativ adecvat (evitîndu-se influențele nocive ale „mediului străzii” și ale bandelor de cartier);

d. Se asigură o stare de sănătate adecvată și asistență medicală în caz de nevoie, evitându-se fenomenele negative în domeniu;

e. Se asigură părinților un confort psihic necesar unei munci eficiente în întreprinderi și instituții, știind că în lipsa lor copii de află „în siguranță”;

f. cantina școlară și programul formativ „post instrucție” va influiența într-o măsură determinată, pozitivă întreaga dezvoltare a copilului, reducîndu-se atît fenomenul „copii străzii" cât și alte forme de devianță sau infracționalitate juvenilă.

Orice calcul economic, contabil poate proba că beneficiile sociale sunt net superioare în raport cu resursele alocate și cheltuite. Nu trebuie ignorat faptul că: atunci cînd este vorba de destinul copiilor nici o cheltuială nu este exagerată, fiind vorba în fapt de destinul societății globale și practic resursele „puse în joc” sunt în mare resurse locale, unele dintre ele irosite sau nevalorificate (aflate în stare latentă): produse agricole care nu ajung niciodată la piață și care trebuie valorificate pe loc: lapte, ouă, legume, fructe, animale etc.; există de asemenea, forță de muncă locală disponibilă, meseriașii sau „ocupații tradiționale”, care pot fi re-activate etc.

Așadar, adevărata protecție a „copiilor străzii” se află în amonte, în programele de prevenire a devianței copilului spre condiute contrare normelor și valorilor sociale. Măsurile luate în aval sunt tardive, copilul fiind marcat deja pentru tot restul vieții de asemenea conduite.

1.2 Legislația privind victimele infracțiunii

Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, cu modificările și completările aduse prin OUG nr. 113/2007, aprobată prin Legea nr. 45/2008. b#%l!^+a?

În scopul asigurării protecției victimelor infracțiunilor, prezenta lege reglementează unele măsuri de informare a victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile acestora, precum și de consiliere psihologică, asistență juridică gratuită și compensație financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni.

Ministerul Justiției, prin Institutul Național al Magistraturii, și Ministerul Administrației și Internelor au obligația de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor.

Autoritățile publice cu atribuții în domeniul protecției victimelor infracțiunilor, în cooperare cu organizațiile neguvernamentale, organizează campanii publice de informare în acest domeniu.

Informarea victimelor infracțiunilor. Judecătorii, în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată, procurorii, ofițerii și agenții de poliție au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la:

a) serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;

b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;

c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;

e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții vătămate și ale părții civile;

f) condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile art. 86^1, 86^2, 86^4 și 86^5 din Codul de procedură penală, precum și de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor;

g) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat.

(2) Informațiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoștință victimei de către judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă.

(3) Informațiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse la cunoștință victimei, în scris sau verbal, într-o limbă pe care aceasta o înțelege.

(4) Îndeplinirea obligațiilor prevăzute la alin. (1) – (3) se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituția din care face parte judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care se prezintă victima.

ART. 5

(1) Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor, cu sprijinul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, asigură funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor. Prin intermediul liniei telefonice se asigură comunicarea informațiilor prevăzute la art. 4 alin. (1).

(2) Accesul la linia telefonică prevăzută la alin. (1) se asigură, în mod gratuit, prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel național. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

(3) Personalul care asigură comunicarea informațiilor prin intermediul liniei telefonice prevăzute la alin. (1) are obligația de a anunța unitățile de poliție dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol.

(4) Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale pot înființa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor.

(1) Informațiile prevăzute la art. 4 alin. (1) se publică pe paginile de Internet ale Ministerului Justiției și ale Ministerului Administrației și Internelor.

(2) Instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă instanțele judecătorești și unitățile de poliție pot publica pe pagina de Internet informațiile prevăzute la art. 4 alin. (1).

Consilierea psihologică asigurată de serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor se acordă gratuit, la cerere, pentru victimele tentativei la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal, pentru victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei, prevăzute la art. 180 alin. 1^1 și 2^1 și art. 181 alin. 1^1 din Codul penal, ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, ale infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală, prevăzute la art. 197, 198, art. 201 alin. 2 – 5 și la art. 202 din Codul penal, ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 306 din Codul penal, precum și pentru victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare.

Consilierea psihologică gratuită se acordă victimelor infracțiunilor prevăzute la alin. (1), dacă infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul României sau dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului României și victima este cetățean român sau străin care locuiește legal în România.

Consilierea psihologică gratuită asigurată de serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni.

Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază victima.

Cererea poate fi depusă numai după sesizarea organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată cu privire la săvârșirea infracțiunii. b#%l!^+a?

Cererea trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele, cetățenia, data și locul nașterii, domiciliul sau reședința victimei;

b) data, locul și circumstanțele săvârșirii infracțiunii;

c) data sesizării și organul judiciar sesizat.

La cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se anexează, în copie, documentele justificative pentru datele înscrise în cerere.

Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se soluționează în termen de 10 zile de la data depunerii.

Serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor pot asigura și alte forme de asistență a victimelor infracțiunilor.

Organizațiile neguvernamentale pot organiza, în mod independent sau în cooperare cu autoritățile publice, servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracțiunilor și pentru asigurarea altor forme de asistență a victimelor infracțiunilor. În acest scop, organizațiile neguvernamentale pot beneficia, în condițiile legii, de subvenții de la bugetul de stat.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

B. Analiza fenomenului marginalizării copiilor străzii

 Îi vedem pe străzi, în parc, la scările de bloc, la ușile magazinelor, în birturi sau la poarta spitalului. Sunt îmbrăcați în zdrențe, murdari, pletoși și neîngrijiți. Sunt copiii străzii care n-au unde să se adăpostească. Sunt dezorientați, dar nu agresează pe nimeni, nu cerșesc, sunt întotdeauna politicoși și îi privesc pe semenii lor cu ochii triști cerând parcă îndurare pentru viața de coșmar pe care o duc. b#%l!^+a?

Mulți dintre noi întoarcem însă privirea la astfel de destine. Fiecare își are povestea lui, unii au avut cândva o familie, dar acum nu mai reprezintă nimic. Sunt marginalizați și ignorați de toată lumea, inclusiv de autorități. O decepție, o tragedie în familie le-a scos la iveală slăbiciunile și i-a trimis în infernul vieții cotidiene, în sărăcie.

2.1 Date statistice

Societatea Românească a fost marcată de apariția bruscă a acestui fenomen în 1990 și de o creștere a numărului de copiii străzii.

În 1990 au fost înregistrați peste 3900 de copii ai străzii, în 1995 erau 6000. În prezent, la nivel național au trecut peste 8000.

Sărăcia, certurile și violențele în familie, la care se adaugă dezorganizarea familei, reprezintă în aproximativ 63 ,5% din situații principalii factori determinați și implicit, cauze care au condus la ajungerea copiilor pe stradă.

Fuga din instituții sau ieșirea din acestea la împlinirea vârstei de 18 ani sunt prezente în circa 13,7% din cazuri.

În 9,5% din cazuri este de vorba de motive individuale și anume dorința de a fi liber și de a câștiga mai mulți bani.

Absența familiei și lipsa unor întreținători legali ai copiilor este cauza întâlnită în circa 10% din situații.

Diferența până la o sută este dată de diferite cauze, mai mult sau mai puțin legate de familie.

Ce putem observa din această distribuție? Familia este principalul rezervor de copii ai străzii. Instituțiile guvernamentale contribuie în circa 1/5 din cazuri la perpetuarea fenomenului « copii străzii ».

Pentru mulți dintre copii întâlniți pe stradă, fuga de acasă a fost răspunsul dat de o ființă a cărei afectivitate este încă infantilă, unui conflict pe care nu poate să îl suporte. « Efectiv luăm bătaie mereu. Am fost legat și cu lanțul și cu de toate ….câteodată mă punea să pun capul pe tăietorul de lemne, mi-a dat cu toporul în cap, au văzut vecinii, au venit, m-au salvat. »

Majoritatea covârșitoare a copiilor provin dintr-un mediu familial dezorganizat și b#%l!^+a?tensionat, dominat de certuri între părinți și de abuzuri îndreptate spre ei și spre frații sau surorile lor.

Ei au găsit rezolvarea situației apăsătoare și nesigure în care se aflau, în acțiunea de evadare din acel mediu resimțit ca fiind ostil. Mijlocul de evadare a fost fuga de acasă. Chiar dacă între momentul conștientizării conflictului de către copii și momentul fugii efective de acasă se scurge, în multe cazuri, o perioada destul de lungă, fuga de acasă a copiilor care au fost găsiți pe stradă nu este rezultatul unui plan bine stabilit, ci, mai degrabă, exteriorizarea instinctului de autoapărare.

Fuga de acasă, ca manifestare de revoltă a copilului față de abuzurile suferite în familie, pe de o parte, și lipsa oricărei forme de comunicare afectivă cu părinții săi, pe de alta, este la început episodică, constând în plecări ocazionale sau accidentale de acasă, însoțite de absența de la ore (chiul).

Treptat dacă atmosfera familială rămâne neschimbată sau se înrăutățește, fuga de acasă devine frecventă, copilul întorcându-se, totuși în familie, ca într-un ,,adăpost de ultimă instanță,, (S .Vexliard după T.Rudica ).

Astfel, perioadele de timp petrecute în stradă devin din ce în ce mai lungi, iar în funcție de conjucturi (găsirea unui adăpost, acceptarea într-un grup, găsirea mijloacelor de subzistență minimă), copilul ajunge să trăiască permanent pe stradă.

Plecarea copilului de acasă este, după cum am precizat, determinată de un complex de factori asociați :

teamă față de părintele sever;

bătăile care îi sunt administrate în familie ca mijloc de educație;

revoltă față de exploatarea la care era supus (trimis să facă rost de bani prin cerșit, și în cazul unor copii, chiar îndemnați să fure sau să se prostitueze;

desfășurarea unor activități gospodărești, îngrijirea fraților mai mici;

sărăcia și tentația de a obține bani mai ușor cerșind, spălând parbrize sau furând;

abuzul sexual, în cazul fetelor, plictiseală sau nevoia de afirmare a independenței personale;

Chiar dacă, în unele cazuri, pare să fie o decizie personală a copilului, fuga de acasă este provocată de climatul familial inadecvat unei dezvoltări fizice și psihice normale.

În principal motivul plecării copiilor de acasă este violența părinților, violență manifestată prin bătăi frecvente, asociată, în cazul fetelor, cu violuri frecvente, repetate.

Cauzele familiale care au determinat ajungerea copiilor în stradă se pot observa și din clasificarea următoare, aceasta conține date exacte preluate dintr-un raport realizat de centru de informare și coordonare privind protecția copiilor fără adăpost. b#%l!^+a?

1. Mediul din care provin familia reprezintă principalul mediu din care au plecat copiii.

Astfel, mai mult de 83% dintre copii care trăiesc pe stradă sau care locuiesc într-un centru sau apartament social al ONG-urilor provin din familie; restul de 14% din centre de plasament (fostele case de copii).

Întrebările legate de mediul din care provin și condițiile de viață pe care îl aveau înainte au avut scopul de a cunoaște dacă veniturile familiale sunt suficiente pentru satisfacerea nevoilor de bază ale familiei.

Pentru a avea o imagine cât mai clară a situației economice a familiilor din care provin copii străzii, a fost cerută copiilor o descriere a locuinței.

Locuința nu reprezintă doar un indicator al satisfacerii nevoii elementare de adăpost, ci un reper necesar în analiza calității locuirii a nivelului de trăi, a statusului și a integrării sociale.

Deținerea unei locuințe asigură protecție fizică și socială individului. Când au fost rugați să descrie locuința în care trăiau copiii au început astfel « locuiesc la bloc; trei camere… ». Mulți dintre ei au spus că nu știu să descrie apartamentul în care trăiau. Alții au descris locuința sărăcăcioasă în care au trăit.

Spațiul fizic de locuit este adesea insuficient, insalubru și lipsit de obiectele necesare unei locuințe decente. Igiena locuinței, a îmbrăcămintei, a alimentației, sunt aspecte frecvente neglijate de mamă – în primul rând – și, apoi, de ceilalți membri ai familiei.

2. Structura familiei, situația maritală a părinților în ceea ce privește structura familiei situația se prezintă în felul următor:

37% au părinți căsătoriți;

19 % trăiesc în concubinaj;

17% sunt divorțați .

Se constată că 37% dintre copiii străzii provin din familii în care există ambii părinți (familii biparentale), iar 31% din familii monoparentale (un singur părinte mamă sau tată), dar totuși, chiar dacă statistica relatează că majoritatea copiilor ajunși în stradă provin din familii care au ambii părinți, ele pot fi numite familii dezorganizate acestea nu mai pot oferi un climat afectiv și educațional cu efecte benefice asupra personalității copiilor, adesea copii care provin din familii dezorganizate ridică probleme de ordin educativ (dificultăți de adaptare, labilitate emoțională, fragilitate morală, stări de anxietate).

În România, conform statisticilor, de peste 6 ani, majoritatea copiilor declarați dispăruți, fug de acasă alegând să trăiască pe străzi. În perioada 15.05.2011 și 15.05.2012 a fost solicitată b#%l!^+a?urmărirea, de către autoritățile abilitate, la nivel național pentru 3.177 de minori.

În aceeași perioada au fost găsiți 3.191 copii. La 15.05.2012, au rămas în lucru 320 de cazuri, cu 14 cazuri mai puțin față de aceeași dată a anului trecut. Din cele 320 de cazuri, 230 sunt cazuri de copii dispăruți și sesizate pentru prima dată de părinți sau reprezentanții legali, iar 90 dintre cazuri sunt cunoscute cu plecări repetate.

Ce îl determină pe copil să aleagă fuga de acasă și viața pe străzi?

"Cred că aș înnebuni de durere și disperare dacă copilul meu ar fi dat dispărut", sunt vorbele unui părinte, care cu siguranță empatizează toți părinții, însă cât de des auzim ca părinte protestul copilului "Nu vreau să mai merg la școală"?

Peste 95% din cazurile copiilor dispăruți, nu sunt răpiți, nu se pierd, aleg  "fuga voluntară". "Soluția" apare pe fondul abuzului emoțional, fizic sau chiar sexual, sunt martori, și implicit victime, ale violenței domestice.

Studiile demonstrează că aceaste incidente se întâmplă mai ales în familiile dezorganizate, înalt disfuncționale care se confruntă cu schimbări bruște și dramatice la nivelul structurii familiale – decesul unui părinte, divorț, apariția unui nou partener de cuplu etc. Consumul de alcool și sărăcia sunt de asemenea factori de risc suplimentari, ce contribuie la apariția acelor situații în care copiii simt și cred că singura soluție este să fugă de acasă.

De asemenea, tot la factori de risc intervine și evaluarea performanțelor școlare. Există clivaje în educația unui copil, există factori externi care influențează performanțele școlare ale acestora, iar frica de a comunica acasă o notă mică îi împinge ulterior pe copii către gesturi extrem de grave, cum ar fi fuga de acasă sau chiar suicidul.

Conflictul cu un cadru didactic, o situație de bullying în care copilul este victimizat constant devin cauze directe pentru absenteism școlar sau chiar abandon, culminând cu decizia unui copil de a fugi de acasă de teama reacției părintelui.

Dificultățile de ordin psihologic, emoționale și comportamentale ale copiilor, se regăsesc în rândul factorilor care determină fuga de acasă.

Studiile arată comorbidități îngrijorătoare ale fugii de acasă cu diferite tulburări de sănătate mintală: tulburare de conduită, depresie, ADHD, stres postraumatic, schizofrenie.

Îngrijorător este și faptul că, în rândul copiilor care trăiesc pe stradă, suicidul reprezintă prima cauză a decesului.

Excluziunea socială a minorului poate fi consecința unor serii de probleme care afectează o familie, și anume:

șomajul;

discriminarea;

competențele scăzute; b#%l!^+a?

veniturile mici;

locuința sărăcăcioasă sau lipsa acesteia;

problemele de sănătate;

destrămarea familiei.

Când asemenea probleme se corelează, acestea creează un cerc vicios care poate duce la pierderea locuinței cuiva.

Excluziunea socială are cauze și consecințe complexe și multi-dimensionale, creând probleme de lungă durată familiilor, atât din punct de vedere social, cât și economic.

Care sunt miturile referitoare la copiii fără adăpost?

Copiii care locuiesc pe străzi sunt periculoși. Pierderea casei este adesea asociată cu drogurile, alcoolul, violența și crima. Deci da, viața pe străzi poate fi periculoasă atât pentru minori cât și pentru minore. Cu toate acestea, foarte puține infracțiuni sunt comise împotriva celor care încearcă să-i ajute.

Furnizarea de hrană și adăpost încurajează copiii să rămână pe străzi.

Hrana și adăpostul sunt esențiale pentru viață – acesta este un drept fundamental al omului și e menționat în Constituție. Prin oferirea de adăpost și hrană, organizațiile care oferă sprijin, pot începe să formeze relații mutuale de încredere și respect. Apoi oferim suport pentru găsirea de locuri de muncă decente, iar atunci când beneficiarii sunt pregătiți, găsim locuințe la prețuri accesibile.

Vor exista întotdeauna copii care trăiesc pe stradă.

Mulți oameni cred că vor exista întotdeauna copii care vor trăi pe stradă și că este pur și simplu o problemă prea mare pentru a fi rezolvată. Această credință creează paralizie, ceea ce duce la apatie și respingere și apoi la credința că nu se mai poate face nimic pentru a atenua durerea și suferința pe care o împărtășesc mii de oameni, inclusiv femei și copii.
Mulți oameni consideră că vor exista întotdeauna copii fără adăpost și ar fi o problemă mult prea mare pentru a fi rezolvată.
Lipsa adăpostului poate fi soluționată. Autoritățile au amplificat situația forțând oamenii și copiii să trăiască pe străzi din cauza desființării serviciilor de adăpost, abandonând persoanele vulnerabile care părăsesc instituțiile de îngrijire și spitalele de psihiatrie.

Pe măsură ce tot mai multe familii și-au pierdut locuințele, autoritățile au încercat să ignore problemele care cauzează această situație iar lucrurile au început să se deterioreze rapid. În cele din urmă, familiile se văd obligate să-și părăsească locuințele din cauza crizei economice.
Pentru a pune capăt acestui fenomen, trebuie să gândim global și să acționăm local, prin b#%l!^+a?încurajarea soluțiilor locale împotriva problemei naționale, și anume, persoanele vulnerabile, în special femei și copii, care sunt forțate să trăiască pe străzi, din cauza unei lipse jalnice de sprijin și protecție adecvată.

În România, definiția legală a unei ‘persoane fără adăpost’ este furnizată de legea 292/2011 privind Sistemul Național de Asistență Socială, și anume: „persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate, de ordin social, medical, financiar economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare ori se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință”

ONU a împărțit categoria minorilor fără adăpost în două mari grupe:

Fenomen primar (sau lipsa unui acoperiș). Această categorie include persoane care locuiesc pe străzi, fără un adăpost efectiv.

Fenomen secundar. Această categorie poate include copii fără loc de reședință obișnuită care se deplasează frecvent între diferite tipuri de cazare (incluzând adăposturi, instituții pentru astfel de persoane).

Această categorie include minorii care trăiesc în locuințe private, dar care nu au niciun domiciliu fix în forma de recensământ.

FEANTSA, Federația Europeană a Organizațiilor Naționale care lucrează cu persoanele fără adăpost, a dezvoltat o tipologie europeană a persoanelor fără adăpost și excluziunea de la locuință (ETHOS), ca un mijloc de îmbunătățire a înțelegerii și de evaluare a persoanelor fără adăpost în Europa, precum și pentru a oferi un “limbaj” comun pentru schimburile transnaționale privind persoanele fără adăpost.

Această tipologie a fost lansată în 2005 și este utilizată pentru diferite scopuri – ca un cadru pentru dezbateri, în scopuri de colectare a datelor, în scopuri de politică socială, în scopul monitorizării, cât și în mass-media.

Fenomenul persoanelor fără adăpost este perceput și abordat în mod diferit în funcție de țară. A fost dezvoltat printr-o revizuire a definițiilor existente ale persoanelor fără adăpost și în funcție de realitățile de care se lovesc persoanelor fără adăpost dar și furnizorii de servicii, zi de zi. Prin urmare, categoriile identificate de ETHOS încearcă să acopere toate situațiile de viață și diferitele forme ale persoanelor fără adăpost în Europa:

fără acoperiș (fără un adăpost, condiții aspre de dormit);

fără adăpost (au un loc de dormit în instituții sau adăposturi speciale); b#%l!^+a?

locuințe nesigure (amenințați cu excluderea din cauza chiriei nesigure, evacuări, violență domestică);

locuințe inadecvate (rulote, locuințe improprii, supraaglomerare).

Cine rămâne fără adăpost?

Este greu de imaginat cum cineva poate ajunge de la a avea o casă într-o zi, până la a fi pe stradă în următoarea zi. Multe persoane minore care își pierd căminele, la început, au locuri de muncă și locuințe stabile, dar apoi factorii sociali și economici intervin provocând o schimbare rapidă a situației lor de viață. Principalii doi factori care conduc la pierderea căminelor sunt sărăcia și lipsa de locuințe la prețuri accesibile.

Pierderea locului de muncă este un fapt ce astăzi se întâmplă mai frecvent decât în urmă cu câteva decenii. Declinul locurilor de muncă din domeniul industrial, și locurile de muncă temporare și part-time au produs schimbări față de ceea ce a fost odată o piață de muncă mai stabilă.

În conformitate cu datele oferite de Banca Mondială, (mai 2013), România rămâne țara cu cele mai ridicate niveluri ale sărăciei în Uniunea Europeană cu mai mult de 30% din populație care trăiește cu mai puțin de 16,5 Ron (3,7 €) pe zi. Cu cât persoanele devin mai sărace, cu atât sunt mai predispuse la riscul de a-și pierde locuințele.

O altă zonă dificilă este lipsa de locuințe la prețuri accesibile. Lista de așteptare pentru locuințe sociale oferite prin intermediul autorităților locale este de cel puțin cinci ani, în București, și, în conformitate cu legea, cei fără un domiciliu nu reprezintă un grup de prioritate pentru locuințele sociale.

Un factor determinant al lipsei adăpostului,prioritar în rândul femeilor și copiilor, este violența domestică. Femeile cu parteneri violenți, uneori, trebuie să aleagă între a fi abuzate în propria casă sau a-și părăsi locuința, fără a avea un loc unde să se stabilească.

Femeile care își părăsesc căminele împreună cu copiii lor, din motivele citate mai sus, sunt supraviețuitori, dar chiar și în siguranța unui adăpost, refacerea, câștigarea stabilității și crearea unei rețele sănătoase de relații necesită timp.

Doar 31% din populație contribuie la sistemul actual de asigurări de sănătate controlate de stat, lăsând 14,8 milioane persoane fără acoperire de sănătate. În 2011, fondurile de îngrijire a sănătății au reprezentat 4% din PIB, față de 11% ale Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) în medie de 9%. O criză majoră în sfera sănătății poate distruge financiar familia.

Persoanele cu probleme de sănătate mintală, cum ar fi schizofrenie și tulburări de personalitate, își pot pierde locuințele din cauza unor dificultăți de adaptare la viața de familie, la locul de muncă și în societate. Închiderea unor instituții de îngrijire a sănătății mintale a lăsat b#%l!^+a?mulți foști pacienți fără un adăpost.

Nu orice persoană care își pierde locuința are o problemă cu abuzul de substanțe, dar multe se regăsesc în această situație și devin dependente de alcool și de alte substanțe. Problemele unui consumator de substanțe se întind pe tot parcursul vieții sale. Deoarece consumul de droguri este ilegal, de cele mai multe ori duce la alte activități ilegale pentru procurarea substanțelor, care pot duce și la închisoare. Abuzul de substanțe are un impact negativ asupra capacității unei persoane de a lucra și de a menține relații și cauzează probleme de sănătate cronice.

Trecerea de la tinerețe la maturitate este dificilă pentru mulți oameni, dar pentru tinerii care au crescut în sărăcie, această tranziție poate fi deosebit de dificilă. Tinerii care au fost în grija autorităților locale sunt mai predispuși să devină persoane fără adăpost. Programele de sprijin pentru tineret se încheie atunci când ajung la maturitate, cu toate că mulți sunt, de multe ori, nepregătiți pentru deciziile dificile la care trebuie să facă față la această vârstă.

Numeroase probleme se învârt în jurul sărăciei și creează deficite asupra relațiilor interpersonale. Oamenii epuizează relațiile lor personale în același mod în care se epuizează resursele lor financiare. Din momentul în care o persoană trăiește pe străzi sau într-un adăpost, relațiile sale sunt grav afectate. O relație simplă de prietenie poate fi un punct de plecare semnificativ în a ajuta o persoană pentru a se recupera din starea în care a rămas. A crede în cineva, a-l încuraja și asculta, îi poate da, de asemenea, posibilitatea de a încerca să-și rezolve problemele din alte domenii ale vieții sale.

Care este istoria persoanelor minore fără adăpost din România?

Deși multe persoane minore din România cred că fenomenul a început după 1989, persoanele fără adăpost au fost prezente, evident, și în timpul regimului comunist. În această perioadă, ei și alte “elemente anti-sociale”, au fost tratate în conformitate cu codul penal și izolați în închisori, precum și în centre de sănătate mintală și alte instituții.

În 1997 Casa Ioana (de exemplu) a deschis primul adăpost de noapte din țară în București, pentru bărbații vârstnici fără adăpost, la solicitarea primarului orașului.

Nu există o strategie națională de colectare a datelor cu privire la acest fenomen, iar datele disponibile sunt puține – la nivel național sunt disponibili doar indicatori generali de incluziune socială.

Singurele cifre disponibile provin dintr-un studiu realizat în 2004 de Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Institutul Național de Statistică, care estimează că numărul de persoane minore fără adăpost din România se ridică la 7000 -8000 persoane.

Potrivit unui purtător de cuvânt al Ministerului Muncii pentru un Peer Review din 2013 b#%l!^+a?privind persoanele minore fără adăpost, în Danemarca, în 2005, Guvernul s-a angajat să pună în aplicare un program național de trei ani pentru județele din țară și municipiul București, prin care se vor stabili 50 de adăposturi pentru persoanele fără adăpost.

Programul a fost finanțat de către stat și pus în aplicare prin intermediul Programului de Interes Național. Până la sfârșitul lunii noiembrie 2011, au fost stabilite 55 de centre. Cu toate acestea, serviciile de adulți pentru persoane care și-au pierdut locuințele sunt furnizate în 19 din cele 41 de județe și în doar 26 de orașe.

Amintiți-vă că nu toate aceste servicii oferă adăpost, multe dintre acestea oferă informații și consiliere – nu este clar cât de multe dintre aceste servicii funcționează încă în 2014.

Între 1 ianuarie și 31 decembrie 2011, au fost înregistrate 113,495 “persoane marginalizate”, de către autorități, din care:

41,085 nu dețin sau nu au închiriat o locuință;

l61,806 trăiesc în condiții inadecvate;

10,604 sunt oameni în vârstă, fără tutori legali sau îngrijitori;

Potrivit Eurostat, în 2011, 17,1% din populația UE locuia în adăposturi supraaglomerate, cu cele mai mari rate de supraaglomerare înregistrate în România (54,2%).

Nu există o strategie de integrare națională pentru persoanele care și-au pierdut locuințele în România, persoane care au fost întotdeauna menționate ca o prioritate generală în politicile anti-sărăcie, deoarece acestea sunt considerate un grup vulnerabil. Ca urmare a Hotărârii Guvernului (197/2006), un Program de interes național (PIN), a fost lansat cu scopul de a lupta împotriva excluziunii sociale prin crearea de centre sociale de urgență. Important, Guvernul a oferit o definiție a “persoanelor fără adăpost”, pentru prima dată, prin Legea 292/2011 privind Sistemul național de asistență socială.

A nu avea un adăpost înseamnă mai mult decât a nu avea un acoperiș deasupra capului. O casă nu este doar un spațiu fizic, ea are, de asemenea, o dimensiune juridică și socială. O casă oferă rădăcini, identitate, un sentiment de apartenență și un loc de bunăstare emoțională.

A nu deține un adăpost înseamnă să fii privat de cele mai sus menționate. Este o experiență izolantă și distructivă și înseamnă că aceste persoane sunt unele dintre cele mai vulnerabile și excluse social din societatea noastră.

2.2 Factori care generalizează victimizarea copiilor străzii

Până nu demult victimele au fost “actorul uitat” al sistemelor de justiție penală dar b#%l!^+a?astăzi, se poate spune, că în multe țări au devenit jucătorul cheie în această ecuație, prin interesul pe care guvernele îl acordă intereselor victimelor, prin modificări legislative și nu în ultimul rând prin grupurile de presiune alcătuite de victime.

Conceptul de ,,victimologie’’a fost promovat de psihiatrul american Frederick Wertham (1949) iar un alt perecursor al al acestei noi științe este Hans von Hentig- care a întreprins o serie de studii în care pune în evidență că în anumite cazuri, victima acționează ca un precipitator (în sensul de provocare) al infracțiunii, estimând la 26% această situație în cazurile de omor. Un alt studiu vorbește de 19% dintr-un eșantion 646 cazuri de viol în care victima a acționat ca precipitator al infracțiunii.

Acesta a determinat reacții virulente ale organizațiilor feministe care au contrestat metodologia de cercetare.

Odată cu creșterea ratei criminalității, începând cu anii 1960, au apărut și numeroase studii care s-au oprit asupra cercetării victimelor infracțiunilor, căutându-se definirea cât mai exactă a reacției în fața infracționalității pentru determinarea dimensiunii fenomenului și surprinderea conotațiilor sociale asociate victimizării.

În urma cercetărilor realizate s-au identificat categoriile de populații vulnerabile relevându-se că tinerii resimt frica de infracțiune, de posibilitatea de a fi victime într-o proporție mai mică, de asemenea femeile comparativ cu bărbații resimt frica de întunericul nopții în proporție de 57% față de barbați cu 12%.

La nivelul minorităților etnice din occident apar deosebiri în percepția fricii: asiaticii resimt cel mai puternic această angoasă iar afro-caraibienii cel mai puțin.

La un nivel mai abstract există un sentiment de insecuritate față de necivilitatea urbană, față de străzi neiluminate, față de imigranți etc.

Un impact și mai puternic au infracțiunile asupra persoanei, în cazul cărora victimele resimt efectele agresiunii, pe termen lung: 75% dintr-un lot de 300 intervievați resimțeau încă, la mai bine de 2,5 ani consecințele evenimentelor.

Cele mai persistente traume sunt cele suferite de persoanele care au suferit agresiuni sexuale: anxietate, slabă încredere în sine, insomnii, dificultăți

Cand ne oprim la studiul victimizarii avem in vedere ceea ce este numit ca fiind ,,fata neagra a familiei’’ deoarece abuzul sexual asupra ficei de catre tata este in proportie de 80% fiind locul unei interventii foarte specializate deoarece nu este vorba despre sex,ci despre lipsa b#%l!^+a?afectiunii,nu de personalitati violente ci despre compensarea lipsei puterii celor excesiv de timizi.

Impactul victimizării asupra victimelor furtului prin efracție crează sentimentul de teamă în propria locuință, infracțiunile asupra persoanei în care victimele resimt efectele agresiunii pe temen lung cele mai persistente traume sunt cele suferite de persoanele care au suferit agresiuni sexuale; anxietate, slabă încredere în sine, insomnii, dificultăți în relațiile cu persoanele de sex opus.

Prejudiciile resimțite de victime în urma unor infracțiuni sunt :

în cazul furtului- costuri financiare, timp pentru refacerea actelor ;

furt prin efracție – șoc emoțional, sentiment de insecuritate, pierderi financiare ;

abuzul sexual la copii – frică, rușine, sentiment de vină, iar pe termen lung slaba încredere în propria persoană, diminuarea capacității de înțelegere, învățare.

Există o sumă de factori care determină ca anumite victime să fie mai afectate decât altele chiar dacă au suferit același tip de infracțiune :

izolarea – persoanele care locuiesc singure resimt mai acut consecințele infracțiunii, stresul, frica ;

resursele – s-a observat că foarte puține dintre victime beneficiază de asigurarea bunurilor. În condițiile în care nu se recuperează prejudiciul în cazul infracțiunilor patrimoniale, a sărăciei celui afectat, efectele victimizării sunt de asemenea mai puternice;

vulnerabilitatea – există categorii de persoane considerate mai vulnerabile: femei, imigranți, minorități (etnice,confesionale), bătrâni, copii aceștia din urmă resimt foarte dur agresareaa spațiului care pentru ei este simbolul siguranței;

experiențele anterioare – pot amplifica sentimentul de insecuritate;

victimele hărțuirii rasiale suportă cea mai persistentă agresiune, resimțită la tot pasul: grafiti pe ziduri, remarci rasiale la serviciu, discriminare în școală;

2.3 Studii de caz

1. Crearea unui Centru modulat de îngrijire pentru 50 de copii care trăiesc pe străzi, marginalizați, in situație de risc, în localitatea Mircești, județul Iași”.
(a) localizarea proiectului: Regiunea Nord-Est, județul Iași,localitatea Mircești;
(b) perioada de implementare a proiectului: 15.04.2015- 15.6.2015.
(c) rezultatele proiectului:
Creșterea calității vieții copiilor marginalizați ce trăiesc pe străzi aflați în situații de risc;      b#%l!^+a?
– Diminuarea numărului de copii în situații de criză și a ‘’copiilor străzii’’;
– Realizarea centrului de îngrijire pentru 50 de copii marginalizați ai străzii aflați în dificultate;  

– Dotarea centrului cu materiale adecvate tipului de servicii oferite;                  
– Oferirea unui model alternativ de asistență îngrijire  care să respecte identitatea, integritatea și demnitatea copiilor străzii.                                               
– Sensibilizarea opiniei publice și mediatizarea acestui tip de proiect .   
(d) scurta descriere a proiectului:
Beneficiarii proiectului: Beneficiarii direcți ai serviciilor acestui Centru nou creat vor fi un număr de 50 de copii aflați în următoarele situații de risc (lipsiți de familie și de susținători legali sau dacă aceștia nu pot să își indeplinească obligațiile datorită stării de sănătate sau situației economice și a sarcinilor familiale; fără locuință și fără posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit pe baza resurselor proprii; cu venituri insuficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare (sau fără venituri); se află în imposibilitatea de se gospodări singure sau de a-și asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.)

Prezentul proiect își propune crearea unui Centru de îngrijire modulat pentru 50 de copii ai străzii marginalizați, defavorizați, aflați în situația de pierdere totală sau parțială a autonomiei din motive sociale, medicale sau psiho-afective.

Acest proiect este conceput din nevoia de a oferi o alternativă la serviciile clasice, preponderent medicale ale “orfelinatelor de copii“.

Centrul de îngrijire compus din 3 module familiale(căsuțe) ce va fi înființat prin prezentul proiect va pune la dispozitia rezidenților următoarele tipuri de servicii și oportunități: servicii de cazare și masa, servicii sociale (activități de prevenire a marginalizării sociale și de permanentizare a legăturilor cu familiile de proveniență), servicii medicale și de kinetoterapie, consiliere psihologică, atelier de terapie ocupațională și ergoterapie, consultanță juridică, asistență medicală de specialitate, servicii funerare și religioase.
  (e) rolul instituției: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului Iași a fost inițiatorul, solicitantul, beneficiarul și autoritatea de implementare a proiectului, dar și cofinanțator. 
(f) costurile proiectului (valoare eligibilă și a ajutorului financiar nerambursabil)
–     buget total: 18.500.000.000 lei
–     finanțare nerambusabilă: 15.000.000.000 lei MMSSF
–    cofinanțare C.J.: 3.5000.000.000 lei
(g) sponsori ai acțiunii: Guvernul României-Ministerul Muncii Solidarității Sociale și b#%l!^+a?Familiei

(h) echipa de implementare:
    Activitățile sunt monitorizate de un manager de proiect și de echipa de implementare care elaborează și rapoartele de progres. Aceasta echipă are un caracter de multidisciplinaritate și asigură derularea activităților conform specificațiilor din proiect

2. Activitatea Samusocial din România în cel de-al doilea trimestru al anului 2014

Conform estimărilor oficiale, în București există un numar de aproximativ 5.000 de copii ai străzii. Dintre aceștia, numărul de noi beneficiari înregistrați de Echipele Mobile și la Centrul de Zi ale Samusocial din România în lunile aprilie mai și iunie a depășit 430 de persoane fără adăpost.

  Rata copiilor – fete care sunt nevoite să trăiască în stradă, la nivelul Bucureștiului. Conform statisticilor Echipelor Mobile și ale Centrului de Zi ale Samusocial din România s-a constatat că rata minorelor care sunt nevoite să trăiască în stradă este mult mai mică față de cea a minorilor, la nivelul Bucureștiului. Astfel, din cauza violenței și a abuzurilor domestice, din cauza evacuării de către membrii propriilor familii și dezinstituționalizării din casele de copii, în Capitală trăiesc în stradă 406 fete, respectiv 22% din totalul persoanelor minore fără adapost.

  Repartiția pe grupe de vârstă a beneficiarilor Samusocial din România. În baza fișelor sociale ale Echipelor Mobile și ale Centrului de Zi a Samusocial din România s-a constatat că grupa de vârstă cea mai des întâlnită este între 14 – 18 ani (32.98%). Dintre aceștia, 27.6% sunt minori și 5, 4% sunt minore.

Următoarele grupe de vârsta sunt 11 – 14 ani (22.15%), 7 – 10 ani (17.07%) și 6-7 ani (17%).

Media persoanelor care primesc ajutorul Echipei Mobile de Zi – 8,7. Echipa Mobilă de Zi a Samusocial din România este formată dintr-un medic, un asistent social și un șofer și este activă în zilele de luni și joi, între orele 09.00 și 17.00.

Profesioniștii Samusocial din România oferă persoanelor minore fără adăpost servicii medicale și în stradă, informare și consiliere socială, iar în caz de nevoie însoțește beneficiarul la instituțiile publice și private cu scopul de a intermedia obținerea actelor de identitate, a ajutorului social, cantinei sociale sau să obțină un loc de muncă.

  Căi de supraviețuire a copiilor marginalizați ai străzii. Persoanele minore fără adăpost formează o categorie socială marginalizată, deoarece, conform concepțiilor greșite, cu toții credem ca ei singuri sunt de vină pentru situația dificilă în care se găsesc. Odată cu această concepție, încrederea acordată acestora este aproape de zero. Astfel, mulți dintre noi considerăm că minorii străzii nu mai au șanse de recuperare și de integrare în societate, însă nici nu le oferim această posibilitate. b#%l!^+a?

  Activitatea Samusocial din România în primul trimestru al anului 2015

Activitatea Samusocial din România consta în oferirea de servicii de asistență socială, medicală, consiliere psihologică pentru persoanele minore fără adăpost de la nivelul Capitalei. În condițiile în care, conform estimărilor oficiale, în București ar exista un număr de aproximativ 5.000 de minori ai străzii, numărul de noi beneficiari înregistrați de Echipele Mobile și la Centrul de Zi ale Samusocial din România în lunile ianuarie, februarie și martie a depășit 220 de persoane fără adăpost.

  Minorii străzii găsesc alternative la lipsa locurilor de adăpost din București. În ultimii ani, numărul persoanelor minore fără adăpost a crescut semnificativ, numai în București fiind cunoscuți aproximativ 5 000. Una și poate cea mai importantă nevoie actuală a lor este asigurarea unui adapost, având în vedere că numărul paturilor în adăposturile de noapte sunt mai mult decât insuficiente, respectiv doar 330 la nivelul Capitalei.

Probleme de sănătate în rândul minorilor străzii. Persoanele minore fără adapost se confruntă zilnic cu:

condiții precare de viață;

alimentație improprie;

luptă continuă pentru supraviețuire;

violență crescută;

desocializare;

lipsa oricărui sprijin din partea comunității;

lipsa oricăror condiții de igienă;

asocierea afecțiunilor psihiatrice cu alte afecțiuni somatice.

Noi beneficiari întâlniți de Samusocial din România în luna Ianuarie 2015. Echipele Mobile ale Samusocial din România și profesioniștii de la Centrul de zi au întâlnit în luna ianuarie a acestui an un număr de 82 de noi beneficiari care au apelat la serviciile organizației. Acest număr mare de noi beneficiari este un semnal de alarmă privind cauzele pentru care aceștia ajung să trăiască în stradă.

Cauzele pentru care persoanele minore fără adăpost sunt în stradă. În urmă studiilor efectuate de Echipele Mobile în rândul persoanelor minore fără adăpost, s-a constatat că această categorie populațională a ajuns în această situație nefavorabilă din cauza unor factori predominanți, cum ar fi: conflictele de familie care de cele mai multe ori au dus la divorțuri, escrocări imobiliare sau pierderea locului de muncă.

Gradul de satisfacere a serviciilor Centrului de Zi al Samusocial din România în rândul beneficiarilor. Grupul – țintă al Samusocial din România este reprezentat de populația minoră fără adăpost (PMFA = Persoană Minoră Fără Adăpost), persoane aflate în situație de excludere, b#%l!^+a?adică cele care dincolo de simplul criteriu material, se găsesc în situație de criză la nivel personal, psihic, relațional, social, juridic sau material. Astfel, persoană beneficiară nu este doar fără adăpost, ci se află și în imposibilitatea de a se mobiliza pentru a-și oferi unul.

Ținând cont de faptul că Samusocial din România este singura organizație la nivelul Capitalei care oferă ajutor de urgență acestei categorii populationale, era necesară evaluarea activității, pentru început, a Centrului de Zi.

Aici, beneficiarii primesc asistență socială și medicală, consiliere psihologică și psihiatrică, medicamente, mâncare, și au posibilitatea să se igienizeze.

Studiu privind indicatorii care definesc populația PMFA care a apelat la serviciile centrului de zi Samusocial

Acest studiu a avut ca obiectiv identificarea caracteristicilor care definesc populația de PMFA care au apelat la serviciile Cabinetului Samusocial în 2015.

Între cele 276 de fișe sociale analizate s-au regăsit atât cazuri noi cât și persoane cărora li s-a reactualizat fișa socială în 2015 (în special pentru proiectul susținut prin Legea 34).

În privința distribuției pe sexe constatăm că 72% sunt minori și 28% minore. 77% dintre beneficiarii apelanți provin din București și 23% din provincie.

Studiul indicatorilor de sănătate mintală în rândul populației minore fără adăpost din București. Rolul echipei mobile psihiatrice este de a diagnostica, orienta, trata direct în stradă și a monitoriza persoanele adulte fără adăpost cu tulburări psihiatrice.

Echipa mobilă psihiatrică Samusocial din România urmărește asistarea specializată a beneficiarilor cu probleme de sănătate mintală (în special din grupul schizofreniilor).

c. Teorii criminologice

Primele teorii criminologice științifice apar în secolul al XVIII-lea, odată cu lucrarea celebră a lui Cesare Beccaria: Despre infracțiuni și pedepse, lucrare ce a modernizat atât sistemul de justiție, cât și în special sistemul de sancționare a criminalilor.

În esență, criminologia ca știință (diferită de criminalistică – mult mai axată pe metode și practici de intervenție) combină elemente din psihologie, sociologie, medicină și statistică, studiind criminalitatea ca pe un fenomen global, complex, și practica anti-criminală.

După cum s-a menționat, primele teorii criminologice apar odată cu Beccaria, care a postulat unele principii valabile și astăzi, printre care: legalitatea încriminării și a sancționării – b#%l!^+a?legea singură poate prevedea faptele ce constituie infracțiuni și tot numai legea poate pedepsi; proporționalitatea sancțiunilor cu gravitatea faptei și caracterul moderat al pedepsei – Beccaria a criticat pedeapsa cu moartea, considerând privarea de libertate o sancțiune mai eficientă și umană.

De altfel, odată cu lucrarea sa, pedeapsa capitală începe să fie foarte rar aplicată.

Teoriile criminologice ale lui Beccaria au ajutat cu adevărat reforma justiției, acesta punând accentul pe posibilitatea și căile de a preveni infracțiunile.

Ca un răspuns la lucrarea sa, în secolul al XIX-lea se formează școala criminologică bio-antropologică, cu fondator pe Cesare Lombroso.

Aceasta se transformă în școala pozitivistă italiană, în cadrul căreia Enrico Ferri și Rafaelle Garofaro au contribuit masiv la formularea unor noi teorii criminologice.

Școala pozitivistă este prima care a privit criminalitatea, crima și criminalul ca fiind un fenomen complex, cu o cauzalitate multiplă, complexă.

Actul criminal ar fi cauzat de un complex de factori, atât interni, cât și externi. Lombroso creează una dintre teoriile criminologice extem de populare – deși astăzi învechite – cea a tipurilor criminale și a criminalului înnăscut: crima ar fi ereditară, criminalul moștenește o „nebunie morală” ce îl face indiferent normelor sociale. El a construit un portret-robot al criminalului, indicând câteva trăsături specifice celor mai mulți dintre aceștia – stigmate – fizice și psihice.

Aceste stigmate ar fi: un craniu asimetric, un nas mare și turtit, ceafă lată, dinți asimetrici. Potretul-robot al criminalului ar înfățișa, astfel, o adevărată bestie – ceea ce ar face atât de simplă recunoașterea lor.

Spre sfârșitul carierei, el și-a revizuit poziția mult prea deterministă, acceptând că o persoană poate deveni criminal și sub influența unor factori în afară de cei biologici și că nu există în mod necesar diferențe fizice între oameni normali și criminali.

Teoriile criminologice continuă să se dezvolte prin munca lui Enrico Ferri, care va pune accentul pe influența factorilor externi, sociali în adoptarea comportamentului criminal. El b#%l!^+a?acceptă că factorii biologici pot avea un rol, însă cei exteriori sunt cei mai importanți în dezvoltarea criminalului.

Ferri spune că trebuie dezvoltate și alte mijloace pentru reintegrarea individului criminal, pedeapsa în sine fiind de multe ori ineficientă – gândire extrem de modernă, care este astăzi o idee principală în cadrul sistemului justiției. Un alt reprezentat, Graofalo, va pune accent pe alți factori esențiali în dezvoltarea criminalului, și anume cei psihologici.

Ca răspuns la aceste teorii criminologice – care, deși au dezvoltat criminologia ca știință, au fost prea limitative – s-a dezvoltat școala sociologică franceză de gândire, cu reprezentanți ca Gabriel Tarde și Emile Durkheim.

Potrivit acestei școli, cel mai important în adoptarea comportamentului criminal este factorul social, mediul în care se dezvoltă individul. Tarde creează celebra teorie a imitației – comportamentele, inclusiv cel criminal, se învață social, ca o meserie. Se poate vorbi despre o imitație pozitivă – atunci când individul preia din societate modele pozitive și de o imitație negativă – modele de comportament deviante.

Emile Durkheim, celebrul sociolog, a creat una dintre cele mai cunoscute teorii criminologice: cea a anomiei sociale – stare de dereglare normativă a unei societăți, o dezorganizare care oferă oportunități individului neintegrat de a încalca orice normă, căci aceasta nu mai are putere asupra sa.

După Durkheim, crima ar fi un fenomen necesar în societate, de progres. Crima este un „fapt social normal”, luând în vedere constanta și generalitatea acesteia și faptul că nu a existat, nu există și nu va exista societate fără devianță – concept în care intră și crima. Devianța (implicit și crima) ar avea un rol social important: prin abaterea de la normă apare adaptarea și progresul, crearea altor norme mai eficiente și funcționale.

Alte teorii criminologice au fost construite de către psihologi, care bineineles că pun accentul pe factorul psihologic în adoptarea comportamentului criminal, nu pe cel biologic sau social. O teorie celebra, cea a personalității criminale – Jean Pinatel, postulează că personalitatea unui criminal se centrează pe un set specific de trăsături: labilitatea psihologică și emoțională (trecerea de la o emoție la altă și de la o idee la altă), egocentrismul (punerea pe prim plan a propriei pesoane și a propriilor nevoi), indiferență afectivă (lipsa reacțiilor afective și emoționale la vederea suferinței sau a lipsurilor altora), agresivitate (latentă sau activă).

Acest complex de trăsături ar favoriza un individ să treacă la înfăptuirea actului criminal: mulți ne imaginăm în situații-limită „cum ar fi să fur asta”, „cum ar fi să îi dau în cap”, însă individul care prezintă aceste caracteristici va trece la fapt.

Alte teorii criminologice sunt de natură psihanalitică, avându-i în centru pe Sigmund Freud, Alfred Adler și Carl Gustav Jung. După cum se știe, Freud (părintele psihanalizei) a pus accentul pe un instinct sexual, un complex oedipian care ar avea la bază dorința inconștientă a copilului pentru părintele de sex opus și dorința de anihilare a celui de același sex. Un complex oedipian intens și nerezolvat, alături de „teama de castrare” și de acumularea diverselor frustrări pot conduce omul la comportamentul de tip criminal.

Criminalul ar fi criminal din frustrare combinată cu vinovăție. Alfred Adler pune la baza crimei existența a două complexe: cel al inferiorității și cel al superiorității, complexe b#%l!^+a?dezvoltate încă din primii ani de viață.

Deși nu se poate contesta total valoarea teoriilor criminologice de factură psihanalitică, li s-a reproșat faptul că ignoră în cunoștință de cauză influența evidentă a unor factori sociali. De altfel, fiecare specialist are tendința de a favoriza excesiv propriul domeniu: psihologii se bazează pe factorii personalității, sociologii pe factori sociali și mediu, bio-antropologii pe factorii biologici și fiziologici, psihanaliștii pe analiza inconștientului.

Teoriile criminologice moderne încearcă (fără a reuși total) să combine toți acești factori, recunoscând că în funcție de crimă și criminal, unii pot fi mai importanți decât alții. Totuși, factorii sociali și psihologici au câștigat teren, cei biologici și psihanalitici fiind mai degrabă ignorați în practica criminologică modernă.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Considerând drept corect și fundamentat științific punctul de vedere “tradițional” cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptată de cunoștințe, pe măsura dezvoltării științifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majoră analizată de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noțiune într-un concept operațional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Prin aceasta, modelul nostru de analiză evită considerarea criminalității ca o totalitate a infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziție care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.

Analiza operează, de asemenea, o distincție între criminalitatea reală, aparentă și legală.

Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului justiției penale și înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiției penale. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifică încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

Ca element component al sistemului, infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracțional, având identitate, particularități și funcții proprii.

Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței determină dificultăți metodologice și conceptuale precum și o nedorită interferență cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.

În dreptul penal românesc, conceptul de infracțiune nu este formal, redus la o simplă etichetă pe care societatea o aplică unor indivizi sau grupuri sociale defavorizate. Consacrat în cuprinsul unei norme juridice (art. 17 C.pen.) acest concept reflectă aspectul material, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii, evidențiind factorii de condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia.

Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează.

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existența unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferențieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc. , care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale și b#%l!^+a?“trecerea la act”.

Ultimele două decenii au evidențiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infracțiunii. Pe bună dreptate s-a reproșat criminologiei că și-a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic.

Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victimă, constatându-se că, în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.

Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Orientată către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra criminalității.

Reacția socială intervine atât ante-factum, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post-factum, prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a infractorilor.

Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive. Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului instituționalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concretă de prevenire și combatere a criminalității.

În conformitate cu opțiunea teoretică prezentată, obiectul sintetic al criminologiei – fenomenul infracțional – integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente. Interconexiunile și interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic orientat spre identificarea cauzelor criminalității. Cauzalitatea apare însă în dublă ipostază: aceea de scop al studiului criminologic, dar și de obiect al criminologiei. Deși “paradigma etiologică” a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracțional, pe de o parte, și a infracțiunii, pe de altă parte, presupune și analiza cauzelor care le determină și a condițiilor favorizante. De aici concluzia că includerea cauzalității în obiectul criminologiei ar reprezenta o repetare nejustificată.

În aceeași manieră, problematica reacției sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracțională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a criminalității constituie unul din scopurile acestei științe.

Ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o dată cu evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu. Confruntată cu realitatea infracțională, criminologia a trebuit să-și reconsidere și să-și reorienteze și problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalității.

Referindu-se la prevenirea și controlul criminalității, J.Pinatel susține că “definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, știință complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie și științele juridice.

Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Identic cu scopul științelor penale, scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o știință normativă. Această distincție necesară nu exclude raporturile permanente și utile între cele două discipline, ele susținându-se reciproc și conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive și represive care se aplică în practica activității de combatere a criminalității.

O altă deosebire se evidențiază în privința scopului imediat al celor două discipline. În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale, criminologia urmărește stabilirea cauzelor care determină producerea criminalității.

Opiniile teoretice cu privire la obiectul și scopul criminologiei se regăsesc și în concepțiile despre funcțiile acestei discipline.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentanților criminologiei tradiționale consideră că aceasta are o funcție descriptivă și una explicativă.

Promotorii tendințelor moderne care militează pentru o implicare mai mare în sfera politicii penale adaugă funcția predictivă (anticipativă) și funcția profilactică (preventivă).

Fenomenologia criminalității a constituit o condiție absolut necesară cunoașterii obiectului de studiu al criminologiei. H. Mannheim include în noțiunea de fenomenologie sau simptomatologie a crimei observarea și colectarea datelor referitoare la criminalitate și criminali, tipologiile infractorilor și ale comportamentelor infracționale, caracteristicile fizico- b#%l!^+a?psihice ale acestora și evoluția carierei lor criminale, starea și dinamica faptelor antisociale comise.

Utilizând metode și tehnici de recoltare și prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau moderne, promotorii acestei funcții au încercat să demonstreze – pe calea studiului descriptiv – atât existența unor diferențe semnificative între infractori și non-infractori, cât și evoluția stării infracționale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată.

Conceptele operaționale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea și actul.

Mediul este un concept operațional care are mai multe accepțiuni:

mediul fizic sau geografic este mediul natural, înconjurător, în care trăiesc oamenii. Formele de relief, clima, anotimpurile își pun amprenta asupra personalității omului.

mediul social poate fi tratat la nivel macrosocial, microsocial, după cum poate lua și accepțiunile de mediu ecologic, cultural, economic etc. Metoda de analiză descriptivă în criminologie distinge, pe de o parte, mediul social global, iar pe de altă parte, mediul personal:

mediul social global cuprinde totalitatea factorilor istorici, culturali, instituționali etc. , care determină influențe comune tuturor membrilor societății;

mediul personal sau psihosocial cuprinde relațiile interpersonale dominante, statusurile psihosociale realizate de oameni, scopurile și acțiunile lor colective, modelele de comportament promovate, sistemul de norme și valori. Cu privire la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian E. de Greeff distinge:

mediul ineluctabil (mediul familial);

mediul ocazional (școlar, profesional etc.);

mediul ales sau acceptat (anturaj);

mediul impus (militar, penitenciar).

Faptul că individul se adaptează la acest mediu nu înseamnă că este în totalitate de acord cu el. Un dezacord există întotdeauna și el poate evolua până la inadaptare și conflict.

Terenul este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin bioconstituțional ale individului. Pentru a-i determina sfera, J. Pinatel face următoarele precizări:

la bază este ereditatea, moștenirea informațională genetică;

dacă la ereditate se adaugă mutațiile genetice, se obține nativul;

dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului, în uter, se obține congenitalul;

dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creșterea, se obține constituționalul;

dacă la constituțional se adaugă modificările determinate de influențele fizice și psihice de-a lungul existenței umane, se obține terenul.

Personalitatea este un concept pe care îl vom trata pe larg într-un capitol ulterior. Diversitatea de opinii cu privire la acest concept este determinată de apartenența autorilor la orientări teoretice diferite. În ce ne privește, preferăm definiția formulată în psihologie: personalitatea semnifică subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice.

Situația reprezintă, în sens larg, ansamblul de împrejurări obiective și subiective ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea.

Criminologul suedez Olof Kinberg a acordat o importanță aparte situațiilor precriminale, distingând în această perspectivă:

situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de infractor;

situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor;

situații mixte sau intermediare în care, pe de o parte, situația este căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta.

Caracterul obiectiv al complexului personalitate – situație a fost pus în evidență de criminologul austriac Exner, care a demonstrat că modalitățile de execuție a unor infracțiuni pot fi facilitate de anumite împrejurări, circumstanțe favorabile.

Actul infracțional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situații.

În criminologia clinică, complexul personalitate – situație constituie schema fundamentală a explicației “trecerii la act”.

Descrierea principalelor caracteristici ale criminalității precum și a corelațiilor acestui b#%l!^+a?fenomen cu factorii politici, economici, culturali, demografici etc. , se realizează prin utilizarea unor surse de documentare variate, între care se evidențiază statistica. Întrucât criminologia nu dispune de un sistem statistic propriu, ea apelează la datele existente în alte domenii, cum ar fi: statisticile judiciare, penitenciare, economice, demografice etc. Această situație generează unele dificultăți, fapt care i-a determinat pe criminologi să elaboreze procedee specifice prin care să amelioreze sistemul de înregistrare statistică a criminalității.

De asemenea, analiza științifică a stării și dinamicii criminalității nu poate evita analiza corelativă a unui complex de factori, între care menționăm: indicatorii dezvoltării social-economice, tipul cultural predominant, modelul de politică penală, cadrul legislativ etc. De exemplu, atunci când se procedează la o descriere a dinamicii criminalității pe o perioadă mai mare de timp, un factor important care trebuie luat în considerare este evoluția politicii penale. Acest factor este relevant deoarece opiniile cu privire la sfera faptelor considerate că întrunesc un grad de pericol social care determină incriminarea lor ca infracțiuni s-a modificat de-a lungul timpului și continuă să se modifice. În consecință, procesul de incriminare și dezincriminare penală a unor fapte a evoluat și el, cu consecințe inerente asupra datelor statistice, situație care trebuie relevată în cadrul analizei descriptive a fenomenului infracțional.

“În al doilea rând – notează H.Mannheim – faptele nu au nici un înțeles fără interpretare, evaluare și o înțelegere generală, iar noi avem nevoie de un nivel considerabil de cunoaștere a vieții în general și experiența anumitor sectoare specifice pentru a ajunge la o interpretare corectă a faptelor observate”.

Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează fenomenul infracțional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. De aici decurge importanța funcției explicative a criminologiei. Datorită faptului că, de-a lungul timpului, cercetarea și explicarea cauzalității fenomenului infracțional a preocupat pe marea majoritate a criminologilor, istoria criminologiei pare a fi o istorie a modelelor etiologice.

Principalele concepte operaționale de ordin explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza, condiția, efectul, factorul, mobilul, indicele. Uneori modul de utilizare a acestor concepte poate crea confuzii, diverși autori conferindu-le o semnificație diferită, în conformitate cu baza filosofică adoptată și cu propria perspectivă asupra obiectului de studiu. Astfel, mai ales în deceniile 6 și 7, când o dată cu apariția noilor tendințe în criminologie s-au manifestat rezerve cu privire la cercetarea etiologică a fenomenului infracțional, o serie de cercetători au produs o anumită pervertire a categoriilor filosofice de cauză (element care determină în mod necesar producerea fenomenului) și condiție (element favorizator), incluzându-le în noțiunea de factori (orice element care, într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima).

“Înainte de toate – susține H. Mannheim – există o concluzie foarte simplă, dar fundamentală, că în criminologie nu există cauze ale crimei care să fie atât necesare cât și suficiente. Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, în conjugare cu alți factori. Infracțiunile nu se vor produce datorită unui singur factor care, în mod invariabil, ar determina acest rezultat”.

Indiferent dacă aceste opinii au sau nu au la bază un anumit substrat ideologic, ele vin în contradicție cu obiectul și scopul criminologiei, motiv pentru care au fost respinse de o bună parte a criminologilor occidentali.

Pentru clarificarea conceptelor operaționale utilizate pentru explicarea fenomenului infracțional, adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracțiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societății sau grupului studiat.

Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistența formelor clasice de inadaptare economică și culturală, a formelor hiperadaptate ale criminalității organizate și în “gulere albe”, precum și apariția unor forme noi, de la o etapă la alta, preocupă tot mai mult forurile statale și suprastatale, instituțiile specializate, oamenii de știință. Importanța fenomenului infracțional, sub aspectul gravelor prejudicii pe care le produce, face imperios necesară aprecierea științifică a dinamicii sale pe termen lung, în scopul identificării și evaluării măsurilor ce se impun pentru prevenirea și combaterea acestuia.

Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele științifice din alte domenii ale cunoașterii, de la modelele matematice, până la cele informatice și euristice.

Cercetarea de predicție vizează anticiparea unor modificări cantitative și calitative în dinamica fenomenului infracțional, atât în ceea ce privește tipologiile infracționale, cât și autorii implicați.

Conceptele operaționale de ordin predictiv utilizate cu o frecvență mai mare sunt: b#%l!^+a?prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză.

În contextul marilor schimbări sociale și politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multiplă și al proceselor tensionate determinate de acestea, problema prevenirii și combaterii flagelului criminalității nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăți și inconveniente ar prezenta.

Deși controversată, implicarea criminologiei în identificarea, studierea și elaborarea unor programe științifice de prevenire și combatere a fenomenului infracțional nu poate fi pusă la îndoială, acesta fiind unul din scopurile disciplinei. În această direcție, criminologia colaborează cu dreptul penal, politica penală și penologia, oferind rezultatele propriilor cercetări.

Funcția profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalității, în înlănțuirea lor logică și transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Conceptele operaționale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv sunt: reacție socială, control social, modelul clasic de prevenire (prevenire generală, prevenire specială), modelul social de prevenire (prevenire primară, secundară și terțiară), modelul situațional de prevenire, răspuns social, tratament, resocializare, reintegrare socială.

Concluzionând, vom defini criminologia ca fiind știința care studiază fenomenul social al criminalității, în scopul prevenirii și combaterii acestuia.

Evoluția criminologiilor specializate către criminologia generală s-a desfășurat, cel mai adesea, sub semnul unor acerbe lupte de idei. Confruntările de opinii au avut un rol pozitiv, propulsând teoriile care s-au impus din punct de vedere științific pentru momentul concret istoric în care au fost lansate, creând curente noi de gândire științifică, dar generând uneori și controverse din care criminologia a avut de câștigat.

Problema tratării marilor curente în criminologie este deosebit de sensibilă deoarece se întâmplă frecvent ca oamenii de știință care au o orientare comună în problemele esențiale ale domeniului cercetat să aibă opinii diferite în privința altor aspecte ale aceluiași domeniu.

S-a constatat că marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalității fenomenului infracțional, istoria criminologiei fiind una a modelelor etiologice. Acest criteriu a fost considerat relevant, fiind utilizat de mulți istorici ai criminologiei în includerea teoriilor criminologice în diverse orientări care s-au conturat în decursul timpului.

În cadrul orientării biologice, sau antropologic – biologice cum mai este ea denumită, sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanță hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului, încercarea de a demonstra existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferențiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului.

Cesare Lombroso* este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregătită de predecesorii săi. “Eu, sublinia autorul, n-am făcut decât să dau un corp mai organic concluziilor care pluteau în aer, încă nedescoperite”. Atât J.Pinatel cât și H.Mannheim subliniază că originea teoriei lui C.Lombroso se găsește în teoriile evoluționiste ale lui Darwin, în lucrările de frenologie ale medicului vienez Frederik Joseph Gall (1758-1828), în studiile de fizionomie ale lui J.K. Lavater (1741-1801), în conceptele lui Charles Morel asupra rolului degenerescenței speciei umane etc.

După terminarea studiilor de medicină la Padova, Viena și Pavia, Lombroso a efectuat unele cercetări în domeniul patologiei craniului și psihiatriei. După ce a fost angajat ca medic militar, el a efectuat studii antropometrice asupra a 3000 de militari în scopul stabilirii unor diferențe fizice între locuitorii diferitelor regiuni din Italia. În anul 1874 a devenit lector la Catedra de medicină legală și igienă publică a Universității din Torino, iar în anul 1876 a publicat cea mai cunoscută lucrare o sa, “L'uomo delinquente” (Omul delincvent).

În primele ediții ale acestei lucrări, Lombroso extinde concepția lui Gall cu privire la corelația dintre anomaliile craniului și funcțiile creierului și la alte trăsături ale individului. În urma efectuării unor examene antropometrice, medicale și psihologice asupra a 5907 delincvenți, el a formulat ipoteza atavismului evoluționist, potrivit căreia, caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane sub forma unor “stigmate anatomice” (malformații ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor și picioarelor). Ulterior Lombroso a lărgit această ipoteză incluzând degenerescența epileptică, precum și alte anomalii de natură fiziologică, constituțională și psihologică. Când la o persoană sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un criminal înnăscut, un individ cu puternice înclinații b#%l!^+a?criminogene, care nu pot fi neutralizate prin influența pozitivă a mediului (termenul de “criminal înnăscut” nu a fost inventat de Lombroso, ci de discipolul său, Enrico Ferri). Totuși, anomaliile amintite (între care insensibilitatea morală, vanitatea, incorigibilitatea) nu presupun în mod necesar săvârșirea de infracțiuni, ci constituie doar o predispoziție în acest sens, printr-un efect de daltonism moral.

Inițial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor. Ulterior, sub efectul criticilor ce i s-au adus, a limitat acest procent la 30-35%. Totodată, el a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional și din obișnuință. Studiile de psihiatrie pe care le-a efectuat l-au dus la concluzia unor similitudini între criminalul înnăscut și criminalul alienat, între ei apărând ca o categorie intermediară, nebunul moral.

Deși spre sfârșitul carierei sale Lombroso acceptă și alți factori în etiologia crimei, încercarea sa de a demonstra că există o deosebire de natură între criminal și noncriminal, opinia cu privire la stigmatul și inferioritatea biologică, rămân ideile fundamentale ale teoriei pe care a elaborat-o.

Teoriile lui Lombroso au determinat, la vremea respectivă, replici severe, în special din partea lui Lacassagne, Manouvrier, Topinard și Gabriel Tarde, care au subliniat lipsa de fundament științific a conceptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca și erorile de ordin metodologic.

La începutul secolului al XX-lea, cercetătorul englez Charles Goring**, în lucrarea “The English Convict” (Condamnatul englez), a dat o puternică replică teoriei lombrosiene. El a efectuat un studiu pe un eșantion de 3000 de deținuți recidiviști, sintetizând 96 de trăsături, a căror distribuire în cadrul eșantionului folosit o compară cu aceea a unui grup de control selecționat, în cea mai mare parte studenți ai universităților Cambridge și Oxford. Autorul evidențiază erorile comise de Lombroso, infirmând teoria criminalului înnăscut, dar fără a nega o anumită inferioritate de ordin intelectual a infractorului. Goring explică această inferioritate prin ereditate, deschizând, astfel, o nouă linie de cercetare.

Curentul biotipurilor criminale reprezintă o variantă modernă a antropologiei criminale. El are la bază lucrările tipologice realizate de Ernst Kretschmer în Germania, N.Pende în Italia și William Sheldon în S.U.A.

În lucrarea “Physique and Character” (Fizic și caracter), Kretschmer și-a propus să analizeze relațiile complexe existente între diferitele tipuri biologice și anormalitatea mentală și a caracterului.

Pornind de la conformația fizică a individului, el a stabilit următoarele tipuri:

leptosom sau astenic, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguști și musculatură subdezvoltată; este tipul rece, rezervat, nesociabil;

atletic, cu musculatură puternică, robust, prezintă o bună stabilitate psihologică dar ocazional poate deveni exploziv;

picnic, scund și rotund, cu tendințe spre îngrășare; este prietenos și sociabil.

Autorul apreciază că tipurile mixte au o mare frecvență. Între acestea, el a acordat atenție tipului displastic, particularizat prin anumite disfuncționalități glandulare. Concluziile lui Kretschmer cu privire la relația dintre aceste tipuri și criminalitate sunt următoarele:

există o distribuție relativ egală a tipurilor identificate, în câmp infracțional;

există o anumită corelație între tipul constituțional și tipul de infracțiune, astenicul fiind asociat cu infracțiunile contra proprietății, atleticul cu infracțiunile contra persoanei, picnicul cu fraudele, escrocheriile, displasticul cu infracțiunile sexuale.

Mult mai influentă a fost teoria tipologică elaborată de tipologul american W.Sheldon. Ea se bazează pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind un raport între dezvoltarea corporală și trăsăturile energodinamice ale personalității de tipul:

endomorf-viscerotonic (cu o dezvoltare mai pronunțată a organelor interne);

mezomorf-stomatotonic (cu o dezvoltare puternică a musculaturii);

ectomorf-cerebrotonic (cu o mai mare dezvoltare a scoarței cerebrale și a inteligenței).

Sheldon a stabilit pe cale experimentală că cele mai multe cazuri de delincvență apar în cazul tipului mezomorf.

Teoriile biotipologice au fost analizate și criticate sever de Edwin Sutherland și Donald Cressey, care le-au apreciat drept lipsite de suport științific. Cu toate acestea, linia de cercetare tipologică nu a fost abandonată.

Această teorie a fost promovată de italianul Benigno di Tulio care a utilizat un concept fundamental similar celui folosit de Kinberg, dar cu o semnificație mai largă. În opinia lui di Tulio constituția cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare și congenitale, iar pe de altă parte, elemente dobândite în timpul vieții în special în prima ei parte.

Constituția delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale, înnăscute) ce determină tendințele criminogene, care însă nu duc în mod automat la săvârșirea de infracțiuni, ci numai favorizează ca un subiect să comită crima mai ușor decât altul.

Un concept important în teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezintă nivelul b#%l!^+a?de la care excitațiile exterioare îl determină pe individ să comită actul infracțional. Astfel, dacă toți indivizii pot prezenta reacții antisociale, declanșarea acestora nu este condiționată de o intensitate similară a stimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru alții mai puternic. Crima, asemănător concepției lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare socială.

Aproprierea lui di Tulio de determinismul pozitivist (pe care el îl critică) este evidentă, aceasta susținând teza existenței unei constituții delincvente care separă infractorul de noninfractor.

Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice care au în comun conceptul de personalitate criminală ca bază teoretică a explicării cauzalității fenomenului infracțional. Atât prin modalitățile de abordare a acestui concept, cât și prin caracterul mai mult sau mai puțin accentuat al determinismului psihologic în etiologia criminalității, aceste teorii sunt extrem de diverse, în unele situații apropiindu-se fie de orientarea biologică, fie de cea sociologică.

Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austriacul Sigmund Freud (1856-1939), a dominat orientarea psihologică în criminologie în perioada interbelică. Prin studiile efectuate, el a încercat să demonstreze existența unei personalități antisociale ce ține de sfera psihologiei normale și să explice mecanismul de formare a acesteia. Pe bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică.

Unele din aspectele gândirii psihanalitice sunt de real interes pentru înțelegerea mecanismelor umane care îl conduc pe individ spre comiterea infracțiunilor, pe când altele sunt de mică relevanță ori acceptate cu serioase rezerve.

Teoria lui Freud a fost elaborată în două etape. Într-o primă etapă, una din cele mai cunoscute idei ale acestei teorii a fost cea referitoare la inconștient, “partea invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg și, într-un anume fel, cel mai puternic sector al minții noastre”. Acesta este distinct de preconștient care, deși în mod normal este similar inconștientului, poate fi stimulat prin procesele gândirii și deveni conștient. Inconștientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului și memoria sa refulată (reprimată, alungată) din sfera conștientului în inconștient, în mare parte provenind din experiențele traumatizante din timpul copilăriei timpurii. Aceasta înseamnă că atât gândurile omului, cât și emoțiile și acțiunile sale sunt guvernate de forțe ascunse în procesele memoriei sale și care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială numită psihanaliză. În viziunea lui Freud, pulsiunile inconștiente reprezintă factorul determinant al vieții psihice. Inconștientul, preconștientul și conștientul sunt concepute de Freud ca niște entități autonome între care impulsurile circulă pe verticală, ascendent și descendent.

Ulterior, Freud și-a îmbunătățit teoria, propunând o nouă structurare a psihicului uman. Cea de-a doua clasificare freudiană se referă la personalitate și cuprinde Eul, Supereul și Sinele.

Eul (Ego) reprezintă conștiința de sine, nucleul personalității, în alcătuirea căreia intră cunoștințele și imaginea despre sine, precum și atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele mai importante interese și valori.

Supereul (Super-Ego) este conștiința morală și constituie expresia existenței individului în mediul social, purtătorul normelor etico-morale și al regulilor de conviețuire socială. Supereul este achiziția recentă și relativ fragilă a individului, dezvoltată în conformitate cu normele și nivelul socio-cultural al comunității din care face parte.

Născut din inconștient, ca și Eul, Supereul constituie un triumf al elementului conștient, element care devine cu atât mai evident cu cât omul este mai matur, mai sănătos și mai elevat sub aspect social.

Sinele (Id), una din cele trei entități ale personalității, constituie un complex de instincte și tendințe refulate, care are caracter apersonal și nu este trăit în mod conștient. El constituie polul pulsional al personalității, depozitar al tendințelor instinctive predominant sexuale și agresive (expresie a instinctelor vieții și morții), care pune organismul în tensiune. Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalității, reprezentant al influențelor ereditare, rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare și a lumii subiective. Totuși și condițiile socio-morale ajung să se integreze sinelui. După cum spune Freud, Sinele este o “realitate psihică adecvată” care nu are însă conștiința realității obiective.

Din această sumară trecere în revistă a rolului jucat de cele trei entități ale personalității rezultă că Eul este expus atacurilor din partea celor două puteri, ostile și incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui și cenzura exercitată de Supereu. În mod natural, Eul încearcă b#%l!^+a?să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive și conștiința morală a individului, dând o formă acceptabilă dorințelor Sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supereu, într-un proces numit sublimare. În cele mai multe cazuri sublimarea va reuși, realizându-se o conciliere a celor două forțe oponente, ceea ce conduce la o anumită stabilitate psihică a individului. Echilibrul se poate obține, temporar, și prin deturnarea de la scopul inițial a impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberării energiilor latente (ex.: prin sport), în cadrul unui proces de compensare.

Când sublimarea și compensarea nu reușesc să producă echilibrul necesar, Supereul utilizează represiunea, determinând refularea în inconștient a instinctelor nedorite, unde vor rămâne până când vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, înlăturând barierele impuse de Eu și Supereu. Aceste răbufniri ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele benigne (ex.: ticurile verbale, de gestică ori comportamentale) până la manifestările periculoase, violente.

În concepția lui Freud, diferența dintre infractor și noninfractor s-ar situa la nivelul Supereului. Pulsiunile organice antisociale , tendințele infracționale, ar fi prezente la toți indivizii, dar rămân ascunse în procesele profunde (“abisale”) ale personalității acestora, fiind controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării și trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârșește în permanență, datorită experiențelor succesive acumulate precum și prin structurarea Supereului.

Freud insistă asupra faptului că entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcție de tipul de structurare al acestuia, care ar putea fi interpretat astfel:

a) insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferențiată a instinctelor și tendințelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaștere, nepricepere, indiferență ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat;

b) structurarea negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale care, în timp, a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferența afectivă, lipsa de sensibilitate față de suferința umană.

c) structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conștiințe morale extremiste. Acest tip de Supereu are drept caracteristică faptul că indivizii asimilează, inițial, norme sociale pozitive, din categoria celor dominante în societate. Ulterior, ajung să considere drept absolute adevărurile relative configurate de normele respective și să nege valoarea oricăror alte adevăruri posibile. Din această categorie fac parte atât fanaticii de toate nuanțele. Supereul fanatic se formează în contextul unor situații de frustrare cu bază diversă (rasială, etnică, politică sau religioasă). Reprezentanții fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopește într-un Eu colectiv, adesea nebulos și absurd, care utilizează deviza “distruge pentru a salva”.

Supereul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se, sau nu, ordinului de a controla și stăpâni pulsiunile Sinelui. Eșuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză și, în final, pot determina trecerea la actul infracțional.

În clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a săvârșit infracțiunea datorită complexului de vinovăție. Complexul de vinovăție ar favoriza comiterea crimei în momentul în care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil, astfel încât pedeapsa este așteptată ca o eliberare. În acest mod este explicat faptul că unii infractori își “semnează” crima, pentru a fi cât mai repede descoperiți.

Freud nu a fost un criminolog. Preocupările sale în legătură cu mecanismele psihologice care declanșează comportamentul infracțional au fost mai degrabă episodice.

În schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influențat în mare măsură cercetările criminologice ulterioare, rezultând un număr important de teorii al căror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologică a comportamentului infracțional aparține lui Alfred Adler (1870-1937), care a devenit cunoscut în urma inventării conceptului de “complex de inferioritate”.

Teoria lui Adler pleacă de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanșează dorința acestuia de a-și depăși condiția proprie, în contextul unor relații de compensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria sa a fost comparată cu “filosofia puterii” a lui Friedrich Nietzsche, cu care, însă, nu are prea multe elemente comune. În timp ce Nietzsche este atras în principal de puternicul superman, Adler acordă mai mare atenție slăbiciunii umane. Când individul devine conștient de carențele sale, încearcă să le compenseze ajungând uneori la supracompensare. În acest fel, bâlbâitul Demostene orientându-și toată energia în lupta împotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar Beethoven, depășindu-și surzenia accentuată de care suferea, a creat opere nemuritoare. Legea compensației în natură este recunoscută de multă vreme și este pusa în legătură cu conceptul de sublimare al lui Freud.

În cazul în care deficiența nu este depășită, sentimentul de inferioritate poate degenera în complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales că acest complex poate fi b#%l!^+a?atribuit oricărei persoane. Inferioritatea este un concept relativ și de aceea întotdeauna va exista un domeniu în care un om se va simți inferior altuia, fie că e vorba de vârstă, sex, fizic, inteligență, rasă, clasă socială sau nivel de pregătire.

Complexul de inferioritate poate conduce la săvârșirea de infracțiuni, deoarece acesta este o cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenția opiniei publice, în felul acesta compensându-și psihologic propria inferioritate. Astfel de situații sunt relativ frecvente în societatea industrială, determinate de sentimentele de frustrare și înstrăinare. Sunt cunoscute studiile asupra unor infracțiuni la siguranța circulației rutiere săvârșite de persoane care, pentru a-și compensa sentimentele de inferioritate, își iau ca aliat automobilul, caii-putere ai motorului devenind o prelungire a propriei forțe.

Pe lângă sentimentul de inferioritate și slăbiciune, care sunt principalele caracteristici ale acestui tip de infractor, Adler adaugă lipsa de cooperare ca urmare a sentimentelor de frustrare apărute în condițiile unei copilării nefericite.

Criticii teoriei lui Adler, după ce menționează importanța considerabilă a conceptelor și mecanismelor utilizate de autor, apreciază că el este înclinat să simplifice în mod exagerat problematica psihologiei infractorului. În contrast cu psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind sofisticată, Adler are tendința să renunțe prea ușor la bogăția complexității vieții psihologice pe care psihanaliza tocmai o câștigase. Se relevă faptul că Adler ia în considerare doar partea rațională a fenomenelor pe care le descrie și nu poate vedea dincolo de determinismele raționale ale comportamentului uman.

Criminologii americani F.Alexander și H.Staub au utilizat entitățile psihice propuse de Freud pentru analiza diferitelor tipologii infracționale. Astfel, în cazul infractorilor din obișnuință nu ar exista un conflict între Eu și Supereu, întrucât aceștia aparțin unui mediu antisocial iar conduita lor este conformă normelor care guvernează acest mediu. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora își suspendă funcția morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze echilibrul.

Psihanalistul August Aichorn a utilizat noțiunile referitoare la nevroze și psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. Acesta considera că, deși mediul social (factorii exogeni) îl influențează pe individ, acesta nu trece la săvârșirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcție. Aichorn a numit această predispoziție – “delincvență latentă”. Cercetările lui August Aichorn au fost continuate de Kate Friedlander.

O anumită influență asupra criminologiei au avut și tipologiile construite pe baze psihanalitice. Carl Gustav Jung (1875-1960) joacă un rol important în acest domeniu, în principal datorită introducerii tipului psihologic și conceptelor sale de introvertit și extrovertit. Aplicarea acestor concepte în criminologie aparține, în special, lui H.Eysenck care, încercând să demonstreze existența unei personalități specifice a infractorului, consideră că principala cauză a criminalității trebuie văzută în eșecul unei anumite componente a personalității de a se comporta acceptabil din punct de vedere social.

Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este criminologul belgian Etienne de Greef. El consideră că structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare și de simpatie. În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera, determinând un sentiment de injustiție, o stare de inhibiție și indiferență afectivă. În opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce la comiterea actului infracțional.

În evoluția acestui proces se disting trei etape. În prima etapă, numită de autor “faza asentimentului temperat”, individul normal suferă o degradare progresivă a personalității ca urmare a unor frustrări repetate. Convins de injustiția mediului social în care trăiește, el nu mai găsește nici o rațiune pentru a respecta codul moral al acestui mediu.

În cea de-a doua etapă, denumită a “asentimentului formulat”, individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări, caută un mediu mai tolerant.

În cea de-a treia etapă apare “criza”, în decursul căreia este acceptată eliminarea victimei, așteptându-se ocazia favorabilă pentru “trecerea la act”. În această ultimă fază, individul trece printr-o “stare psihică periculoasă”, care prefigurează “trecerea la act”.

Procesul criminogen este axat de E. de Greef pe un Eu care consimte și tolerează ideea crimei. Elementul de diferențiere între infractor și noninfractor constă în faptul că infractorul trece mai ușor la comiterea actului, într-o situație favorabilă, deci o diferență de grad. Trăsătura psihică fundamentală care permite trecerea la act ar fi indiferența afectivă a individului.

Această teorie aparține criminologului francez Jean Pinatel și reprezintă una din cele mai complete teorii formulate în cadrul orientării psihologice. Teoria lui Pinatel este axată pe conceptul de personalitate criminală în cadrul căruia sintetizează elementele esențiale ale teoriilor anterioare, mai ales viziunea dinamică asupra entităților personalității și abordarea diferențiată a mecanismelor și proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorală. b#%l!^+a?

Respingând teza existenței unei diferențe de natură umană între infractori și noninfractori, Pinatel preia opinia lui Etienne de Greef, conform căreia există o diferență de grad între personalitatea celor două categorii, precum și între diferitele categorii de infractori (de la ocazional la recidivistul înrăit).

Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea și indiferența afectivă), luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane și numai reunirea lor într-o constelație conferă personalității un caracter infracțional. Această constelație de trăsături ar reprezenta nucleul central al personalității criminale, care apare ca o rezultantă și nu ca un destin.

Conform conceptului de personalitate criminală, infracțiunea este o faptă omenească, iar infractorii sunt oameni ca toți ceilalți; ceea ce îi deosebește este “trecerea la act” care constituie expresia “diferenței de grad”. În consecință, între personalitatea infractorilor si cea a noninfractorilor ar exista doar o diferență cantitativă și nu una calitativă.

Pentru Pinatel, teoria personalității criminale, construită pe bazele criminologiei generale, a constituit o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice, vizând tratamentul și resocializarea infractorilor.

Atât reprezentanții orientării biologice, cât și cei ai orientării psihologice au abordat cu prioritate etiologia de ordin endogen a criminalității. Teoriile elaborate în acest plan al cercetării științifice au fost considerate nesatisfăcătoare de către adepții orientării sociologice, care au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanță determinărilor de ordin social, absolutizând, uneori, procesul de socializare a omului.

Orientarea sociologică în criminologie a furnizat o consistentă literatură de specialitate, structurată într-o mare diversitate de curente, teorii și opinii inspirate de sociologia și psihologia socială. Primele explicații etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de școala franco-belgiană a mediului social, din cuprinsul căreia se detașează unele aspecte interesante care impun o prezentare detaliată.

Emile Durkheim (1858-1917) este unul din fondatorii sociologiei ca știință și are mari merite în analiza criminologică a fenomenului infracțional. Teoria sa a influențat profund gândirea criminologică modernă.

Prima trăsătură definitorie a teoriei lui Durkheim este punctul de vedere conform căruia criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil în toate societățile. Inevitabilitatea crimei se datorează eterogenității condiției umane. Întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin da la tipul colectiv este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracțional. Din această poziție teoretică rezultă că infracționalitatea nu este determinată de cauze excepționale ci, în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparține. Pe de altă parte, criminalitatea trebuie înțeleasă și analizată nu prin ea însăși, ci în strânsă legătură cu o cultură determinată în timp și spațiu.

Crima, afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică, făcând diferența între bine și rău și atrăgând atenția asupra stării sociale precare a unei națiuni.

O altă contribuție valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea de către Durkheim a conceptului de anomie (de la grecescul a nomos – fără norme), care desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruște (războaie, revoluții, crize economice etc.). Întrucât nici o ființă umană nu poate fi fericită dacă nu există un echilibru între nevoile sale și posibilitățile de a le satisface, iar dereglarea socială determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de suicid, dar și comportamentul infracțional al oamenilor, la baza căruia ar sta determinismul social și nu predispozițiile psihologice ale individului.

Jurist și sociolog, profesor universitar și avocat celebru, redactor șef al ziarului socialist “Avanti” și fondator al revistei juridice “La scuola pozitiva”, autor de cursuri și lucrări științifice renumite, Enrico Ferri (1856-1929)*** a fost una din marile personalități ale criminologiei, considerat drept fondatorul criminologiei sociologice.

Discipol al lui Lombroso, Ferri acceptă determinismul endogen al maestrului său, dar propriile sale cercetări s-au oprit mai ales asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului infracțional. Totodată, autorul își pune întrebarea firească de ce în condiții exogene similare numai anumiți indivizi comit infracțiuni. Conform opiniilor sale, răspunsul la această interogație este acela că delictul este un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât și biologică, în modalități și grade diferite în funcție de caracteristicile persoanei implicate, ale locului și timpului comiterii faptei penale.

Cu ocazia celui de-al IV-lea Congres Internațional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896), Ferri a prezentat următoarea clasificare a factorilor criminogeni :

factori antropologici (endogeni) reprezentați în trei grupe : cei care țin de constituția organică a infractorului, cei care corespund constituției sale psihice și în ultimul rând caracteristicile personale (vârstă, sex etc.); b#%l!^+a?

factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condițiile atmosferice etc.), care constituie o primă varietate de factori exogeni;

factorii mediului social: densitatea populației, familia, educația, opinia publică, producția industrială, alcoolismul, organizarea economică și politică etc.

Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri reliefează faptul că aceștia se regăsesc mai ales în planul general al fenomenului infracțional. De altfel, autorul a reformulat “legea saturației mediului” aparținând lui Quetelet, elaborând “legea suprasaturației”, conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi războiul, revoluția, foametea etc., produce o creștere bruscă a criminalității. O dată cu epuizarea evenimentului în cauză, criminalitatea revine la limitele sale “normale”.

D. Prevenirea și combaterea victimizării copiilor străzii

4.1 Strategie instituțională

Copiii străzii, cei romi, din rural, săraci sau cu dizabilități sunt încă vulnerabili, dar prin noua Strategie pentru protecția copilului ne propunem să avem servicii pentru a asigura respectarea drepturilor tuturor, a declarat directorul Direcției Protecția Copilului, Elena Tudor, la dezbaterea publică a documentului.

Directorul Direcției Protecția Copilului (DPC) din Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), Elena Tudor, a decalarat vineri, la dezbaterea publică a Strategiei naționale pentru protecția și promovarea drepturilor copilului pentru perioada 2014-2020, că documentul a fost astfel gândit încât în următorii ani să existe servicii integrate pentru copii, la un anumit nivel de calitate.

"Ne dorim să fie respectate drepturile tuturor copiilor. Copiii săraci, cei din rural, copiii romi, copiii străzii și copiii cu dizabilități sunt în continuare vulnerabili. Avem încă probleme și pe partea de violență și am prevăzut măsuri și în acest sens", a explicat directorul DPC.

Reprezentantul UNICEF în România, Sandie Blanchet, a subliniat, cu același prilej, că noua strategie pune mai mult accentul pe prevenire și va avansa mai pregnant problematica copilului pe agenda publică a Guvernului.

La rândul său, secretarul de stat responsabil de asistența socială din MMFPSPV, Codrin Scutaru, a arătat că problematica copilului nu poate fi tratată doar de o direcție sau de un singur minister, el precizând că este nevoie de contribuția mult mai multor instituții.

"Venim cu acest document într-un moment important, când reconfigurăm toate politicile publice din România. Acest document asigură cadrul de implementare a unor priorități. (…) Din păcate, vorbim de o lipsă de alocare adecvată a resurselor. Ne trebuie mai multe resurse și trebuie să spunem acest lucru", a declarat Scutaru.

Tot la dezbaterea publică a strategiei, directorul executiv de la Fundația SERA România, Bogdan Simion, a arătat că la nivel local lipsesc până și serviciile publice de asistență socială (SPAS), care ar trebui să asigure monitorizarea modului de respectare a drepturilor copiilor, să identifice și să evalueze situații care impun acordarea de servicii și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa, dar și să realizeze activități de prevenire a separării copilului de familia sa, atribuție relevantă pentru identificarea copiilor la risc de exploatare prin muncă, evaluarea acestor situații și realizarea planului de servicii pentru acești copii, familie și persoane importante pentru copil.

"În 2006, potrivit USAID, funcționau doar 33 la sută din SPAS-uri. Studiul Ministerului Muncii finalizat anul trecut arată că 66 la sută din SPAS-uri sunt dezvoltate. Cu alte cuvinte, statul încă nu își acoperă propria obligație, de a avea un simplu serviciu. (…) S-a discutat, la un moment dat, de introducerea în planurile de fonduri ale administrației publice locale, în partea de cheltuire a SPAS-urilor, a unui capitol care să permită cheltuirea de bani pentru prevenție. Cred că ar fi mai util decât orice altă discuție conceptuală. Mecanismul există, problema e că nu are de unde să ia banul", a mai spus Simion.

Directorul de advocacy de la World Vision România, Daniela Buzducea, a subliniat că este b#%l!^+a?nevoie de o prioritizare a acțiunilor prevăzute în strategie, acestea trebuind să fie corelate cu fondurile disponibile.

În strategia supusă dezbaterii publice se arată că părinții vor reprezenta un grup-țintă, pentru ei fiind prevăzute măsuri prin care se va oferi asistența și sprijinul necesare în vederea creșterii copiilor, accesul la un sistem integrat de îngrijire și educare, în creșe, servicii de îngrijire de zi, concomitent cu asigurarea accesului la o bună îngrijire și educație antepreșcolară și preșcolară.

"Activitățile prin care se va realiza punerea în practică a acestor măsuri vor avea în vedere sprijinirea consolidării și dezvoltării rețelei de creșe, grădinițe și a programelor de tip «after-school» care să permită modelarea intelectuală a tinerelor generații, în paralel cu asigurarea serviciilor de asistență medicală, dezvoltare fizică (în cluburi școlare sportive) și socioculturală", se arată în documentul publicat de MMFPSPV.

Potrivit inițiatorilor proiectului, continuarea reformei în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului este strâns legată de continuarea reformei în domeniul asistenței sociale, care va trebui să asigure transformarea acestuia într-un sistem proactiv, ceea ce înseamnă că va trebuie să se treacă de la asistența acordată pasiv individului pe construirea măsurilor de protecție socială în jurul protecției familiei, prin creșterea gradului de securitate socială, dar și al responsabilității individuale printr-o politică care să se centreze pe copil și familie.

Strategia națională pentru protecția și promovarea drepturilor copilului pentru perioada 2014 -2020 vizează și adolescenții, inițiatorii arătând că "nevoile concrete de dezvoltare și afirmare a acestora impun adoptarea unor măsuri imediate".

Astfel, abordarea problematicii adolescenților, prin prisma drepturilor copilului, va avea în vedere stimularea acestei categorii în vederea afirmării lor și a sprijinirii integrării lor mai bune în societate.

Strategia cuprinde mai multe obiective, unul dintre acestea fiind creșterea gradului de acoperire a serviciilor la nivel local. Acest obiectiv ar urma să fie realizat prin asigurarea unui serviciu public de asistență socială funcțional în fiecare unitate administrativ-teritorială, prin creșterea accesului copiilor la servicii de sănătate de tip preventiv și curativ, prin creșterea accesului la educație, prin dezvoltarea de facilități destinate activităților recreative și petrecere a timpului liber, dar și prin dezvoltarea de servicii comunitare integrate.

Un al doilea obiectiv este creșterea calității tuturor serviciilor furnizate copiilor, prin creșterea calității serviciilor de educație, dar și a resurselor umane din serviciile sociale, de educație și de sănătate pentru copii.

Un alt obiectiv se referă la întărirea capacității de evaluare și monitorizare a drepturilor copilului și a situației sociale, în acest sens propunându-se instituirea unui sistem național de monitorizare și evaluare cu privire la situația copiilor din România, crearea unui mecanism de identificare și monitorizare a tuturor copiilor vulnerabili și stimularea culturii organizaționale în utilizarea evaluării în toate instituțiile publice cu rol activ în promovarea drepturilor copilului.

Rezultatele de impact așteptate la sfârșitul perioadei de implementare a strategiei vizează ieșirea copiilor din sărăcie sau excluziune socială, reducerea cu cinci la sută a decalajului de acces al copiilor din mediul rural la servicii, reducerea cu 30 la sută a numărului copiilor separați temporar sau definitiv de familie și închiderea tuturor instituțiilor clasice destinate minorilor separați temporar sau definitiv de familie.

La finalul perioadei de implementare, inițiatorii strategiei speră ca minorii de vârstă mică separați temporar sau definitiv de familie să beneficieze de îngrijire în servicii de tip familial, cei cu cerințe educative speciale să aibă acces la educație incluzivă, cei cu dizabilități să aibă acces la servicii de depistare precoce, evaluare și reabilitare, dar și să se reducă semnificativ numărul copiilor victime ale oricarei forme de violență.

Printre rezultatele așteptate se numără și scăderea cu 50 la sută a abandonul școlar în învățământul obligatoriu, dublarea numărulului de copii între zero și trei ani care beneficiază de servicii de educație și îngrijire timpurie și creșterea la cel puțin 95 la sută a numărului de copii cu vârsta cuprinsă între patru și șase ani care frecventează învățământul preșcolar.

4.2 Măsuri ale ONG-urilor

La lucrarile seminarului cu tema ‘Viata pe strada’ din data de 06.03.2007 organizat de Serviciul Delincventa Juvenila si Asistenta Copiilor Strazii din cadrul DGASPC sector 6 au fost prezenti reprezentanti ai ANPDC, Centrul de Coordonare a Actiunilor privind Copiii Strazii, ai Politiei Comunitare sector 6, ai Sectiilor de Politie nr.20,21 si 22, ai organizatiilor ‘Salvati Copiii’, ‘Parada’, ‘Samu Social’, ‘Orasul sperantei’ si ai serviciilor Delincventa Juvenila si Asistenta Copiilor Strazii, Interventii in Regim de Urgenta, Prevenirea Marginalizarii Sociale, Asistenta Situatiilor de Abuz, Neglijare, Trafic si Exploatare a Copilului, Centrului de zi pentru copiii strazii ‘Speranta’, Centrului de Primire si Evaluare in Regim de Urgenta ‘Arlechino’ ale DGASPC sector 6. Totodata a fost prezent ca invitat un beneficiar al DGASPC sector 6, persoana care a trait in strada o perioada lunga de timp si care a impartasit participantilor din experienta vietii in canal, despre nevoile unei astfel de persoane si suportul de care are nevoie pentru o reintegrare eficienta. Seminarul s-a referit exclusiv la problematica copiilor si a familiilor aflate pe strada pe raza sectorului 6, a fost destinat persoanelor care lucreaza direct cu acest tip de beneficiari, a fost centrat pe formularea problemelor concrete, pe identificarea b#%l!^+a?resurselor reale din comunitate si pe conturarea unor modalitati de interventie coordonata. Pe b#%l!^+a?tot parcursul lucrarilor a fost mentinuta distinctia initiala a celor 3 tipuri de situatii in care se pot gasi copiii in strada : copii nesupravegheati aflati permanent in strada, copii cu familia in strada, copii aflati la cersit sau care presteaza diverse munci in strada fara a locui acolo.

Prin acest seminar ne-am propus sa cream premisele imbunatatirii interventiei pentru cazurile aflate in strada prin conturarea unei retele interinstitutionale la nivelul sectorului 6. Pentru aceasta am incercat sa parcurgem urmatorii pasi:

Am realizat o analiza cat mai completa a situatiei copiilor si familiilor cu copii aflate pe strada, materializata printr-o harta cu zonele in care se gasesc acesti beneficiari ce a fost pusa la dispozitia participantilor pentru modificare si completare. Atat cifra finala obtinuta de 114 copii din care 51 in familii cat si repartizarea pe grupuri si zone au fost considerate in unanimitate de cei prezenti drept realiste si potrivite ca puncte de plecare in studiul situatiei de pe strada.

Am intreprins o analiza a serviciilor oferite pentru aceasta categorie de beneficiari de catre toti actorii sociali prezenti la intalnire si am constatat complementaritatea programelor  si necesitatea coordonarii demersurilor intreprinse pentru rezolvarea unui caz concret. S-a remarcat necesitatea specializarii interventiei, sustinerea unor programe aplicate pe sectoare bine delimitate si asumarea raspunderii fiecarui partener pe domeniul propriu de activitate. Totodata au fost depistate lipsurile din oferta de servicii din comunitate si s-au facut propuneri pentru completarea acesteia la nivelul infrastructurii si amijloacelor de interventie pe termen mediu sau lung.

S-a stabilit un acord de principiu asupra obiectivelor comune si a necesitatii interventiei in parteneriat precum si asupra disponibilitatii tuturor organizatiilor prezente de a participa la intocmirea si aplicarea planurilor de servicii pe cazurile punctuale, corespunzator programelor si resurselor gestionate de fiecare. Consideram ca prin aceasta se face un prim pas spre realizarea unui management de caz  integrat la nivelul intregii comunitati si spre coagularea unei retele de interventie interinstitutionale pe raza sectorului 6.

Dificultatile semnalate de participanti:

inexistenta sau insuficienta elementelor de infrastructura: locuri in centre de primire specilizate pentru copii strazii si orientate pe desfasurarea de activitati cu acestia, adapost pentru copiii strazii, adapost pentru familiile si adultii din strada, locuri in centru maternal si asistenti maternali disponibili pentru situatii de urgenta.

dificultatea de a procura acte de identitate pentru copiii si adulti aflati pe strada, din cauza lipsei domiciliului.

problema trimiterii copiilor care au domiciliul in alte judete desi nu mai au de mult timp suport familial acolo.

problema acceptarii rapide a DGASPC din judete a cazurilor copiilor ce tin de competenta lor.

durata prea mare a procedurii in instanta de judecata si lipsa unor judecatori specializati in cauzele cu minori.

cunoasterea deficitara a prevederilor Legii 272/2004 de catre o parte din actorii sociali implicati.

Propuneri de imbunatatire a activitatii si modalitati de cooperare:

deschiderea unui adapost pentru copiii – strazii posibil prin accesare fondurilor europene coordonate de ANPDC

deschiderea unui adapost de noapte pentru familiile cu copii din strada.

coordonarea interventiei prin stabilirea de obiective comune si a unui plan de interventie agreat de toate organizatiile ce lucreaza cu grupul sau persoana respectiva.

implicarea ANPDC in preluarea de catre DGASPC judetene a cazurilor copiilor ce nu au domiciliul in Bucuresti.

sustinerea reciproca  intre institutii in rezolvarea problemelor.

schimb de informatii periodic intre DGASPC si ONG-urile implicate referitoare la grupurile din strada.

participarea tuturor organizatiilor la o campanie de avertizare a populatiei cu privire la fenomenul cersetoriei in care sunt implicati copiii.

Ce ne propunem:

scoaterea din strada cu prioritate a copiilor nesupravegheati cu varsta sub 10 ani.

colaborarea dintre DGASPC sector 6 si Politie pentru luarea unor masuri de protectie pentru copiii obligati sa cerseasca de catre adulti si pentru tragerea la raspundere penala a adultilor abuzatori.

sprijinirea familiilor cu copii aflate in strada in vederea reintegrarii lor sociale prin pastrarea nucleului familial  atata vreme cat familia nu pune in pericol copilul.

informarea reciproca intre organizatiile implicate pentru crearea unei baze de date pentru copiii strazii si pentru cunoasterea locurilor libere din centre.

intocmirea de planuri de servicii comune intre DGASPC si ONG-uri pe cazuri punctuale. b#%l!^+a?

desfasurarea unei campanii de informare a populatiei cu privire la exploatarea copiilor care sunt pusi la cersit pentru a evita proliferarea fenomenului prin oferirea de bani copiilor din strada.

mentinerea contactului intre participantii la seminar prin intalniri periodice si schimb de informatii.

Concluzii

Pentru prima dată s-a vorbit despre fenomenul „copiii străzii” în 1979, cu ocazia anului internațional al copilului. În literatura de specialitate sunt descrise trei categorii de copii ai străzii:

-copii ai străzii – cei care trăiesc în mod total în stradă și ale căror repere de viață sunt în mod exclusiv reprezentate de stradă, de instituțiile și serviciile care le sunt asociate;

– copii pe stradă – cei care alternează momentele petrecute pe stradă cu cele petrecute în centrele de cazare sau în familie;

-copii în stradă – cei care trăiesc pe stradă, și care în mod ocazional, sunt vizitații de membrii familiei.

Cea mai numeroasă categorie este formată însă din copiii aflați în situații de risc de a deveni ai străzii.

După timpul petrecut pe stradă, copiii străzii pot fi:

– permanenți – care trăiesc de mai mulți ani pe stradă, ruptura dintre ei, familie și societate fiind foarte mare;

– ocazionali – păstrează sporadic legătura cu familia, au abandonat total școala, manifestă o puternică tendință de a rămâne pe stradă;

– lucrătorii în stradă – explorați de familie, adesea trimiși să cerșească.

După situația lor familială și relația cu părinții:

– copii căutând aventură, explorează și apoi se întorc acasă, totul având caracter episodic;

– copii care pleacă de acasă pentru a atrage atenția părinților sau care protestează asupra climatului familial;

– copii proveniți din familii destrămate, neglizați afectiv sau considerați proprietatea părinților;

– copii supuși violenței familiale sau abuzului, situație asociată, de regulă, cu alcoolismul părinților și pauperitatea.

După modul de proveniență:

– copii proveniți din familiile naturale;

– copii proveniți din mediu instituțional;

– copii proveniți din familii adoptive sau de plasament.

Indiferent de denumirea și de criteriul de clasificare folosit, cadrul lor de viață este orașul, străzile, terenurile virane, cladirile părăsite sau aflate în construcție, gările, parcările sau străduțele care traversează cartierile sărace și periferice.

Copiii stăzii provin în special din familii dezorganizate, reorganizate, numeroase cu statut social redus,cu grad scăzut de școlarizare, lipsă/slabă calificare, lipsă/ocazionalloc de muncă, lipsă/insuficiența veniturilor. Relele tratamente aplicate de părinți în special de tatăl vitreg, alcoolic, prea autoritar sunt principalul motival vieții în stradă, invocat de copiii. Bătăile, indiferentismul afectiv, agresiunile sexuale sunt invocate ca motive ce au determinat părăsirea instituțiilor de ocrotire.

În rândul copiilor străzii se remarcă o incidență crescută a bolilor și dizabilităților ca: tulburări de limbaj și de vorbire, retardul mintal, tulburările de comportament. Vocabularul sărac, gramaticadefectuasă atrag atenția asupra comportamentului lingvistic al acestor copii, tot așa cum atrag atenția și celelalte manifestări particulare cum ar fi: îmbrăcămintea, hoinăreala fără țintă, punga la gură și nas, doemitul sub ochii trecătorilor. b#%l!^+a?

Strada inseamnă pentru ei „drog, libertate, bani și distracție”, iar simbolul vieții îl constituie casa rfeprezentând tot ce este normal „o viață ca a oricărui om”.

Profilul psihologic al copiilor străzii

Oportunismul – caută să câștige încrederea interlocutorului prin farmece sau milă, făcând apel la valori tradiționale pe care leintuiește cu o surprinzăoare acuitate, relatează variante diferite privind propriile fapte în funcție de interlocutor (poliție, jurnalism, asistent social, caritabil ș.a.).

Anomia – majoritatea copiilor străzii simt o adevărată teamă de a asimila valori, fie din lipsa (conflictele cu familia, fuga sau abandonul familial mascat estompează integrarea unor valori etice), fie dintr-o atitudine ambiguă (mulți sunt navetiști în ambivalența familie-stradă). Comportamentul specific adolescenței este slab structuratm iar preocuparea pentru viitor ecte practic inexistentă.

Depresie și ipohonfrie – caută să convingă adulții cât de nenorociți sunt, ei însiși încep să-și construiască convingerile și devin triști, ipohondri și aproape constant autopunitivi.

Regresie afectivă – izolat și închis în sine, incapabil să-și exprime nevoia compensativă de afectivitate.

Tulburări de concentrare – asociate cu incapacitate psihomotorie și ciu gesturi de tip autist (clătinare steriotipă, eclipse de atenție și interes, automutilare rituală).

Ambiguitate – atitudine publicului față de acești copiii (teamă sau agresivitate) le cresc ambivalența față de adulți și de ceea ce se află în afara străzii.

Cum se poate interveni?

Asistența socială stradală s-a născut ca soluție de intervenție, având ca principiu cunoașterea profundă a problemei „copiilor străzii”și dezvoltarea unei intervenții comunitare în mediul de manifestare a fenomenului (în stradă).

Se cristalizează, astfel apariția unei noi profesiuni (asistentul social stradal), care acționează în mediu dechis, în mijlocul copiilor străzii. Acest profesionost social își realizează rolul, îndeplinind următoarele funcții:

– observarea și stabilirea legăturii cu clientul – această etapă a intervenției exprimă acțiunile centrate pe observarea, pe stabilirea primului contact, cunoașterea inițială a regulilor, a comportamentului și stilului de viață caracteristic străzii;

– stabilirea relațiilor de încredere reciprocă – aceasta exprimă raporturile dintre asistentul stradal și client, face referire la atitudinile reciproce dintre ei, relațiile și schimbările de informații, dialog, acceptarea și respectul celuilalt. La acest nivel este foarte important ca asistentul stradal să facă efortul de a înțelege „cultura străzii” pentru a găsi cele mai bune căi de creștere a înțegerii reciproce și atragere a copilului apre social.

Reintegrarea socială a clientului

Reintegrarea socială a clientului înglobează un întreg ansamblu de acțiuni ale asistentului stradal pentru a susține copilul străzii în reintegrarea sa socială. Problema principală în această etapă este de a-l determina să-și schimbe modul de viață.

Aceste acțiuni presupun ajutarea copilului pentru a obține documentele personale, convingerea sa pentru a merge la semi-internat sau pentru a se întoarce în familie; de asemenea sunt necesare acțiuni și la nivelul mediului social, pentru a schimba reprezentările sociale despre copiii străzii.

Evoluția fenomenului copiii străzii poate fii stopată prin măsuri de prevenire cu acțiune directă asupra cauzalități. Șansele copiilor de se integra (re)integra social depin de programale, proiectele și strategiile de intervenție, de calitatea intervenției și nu în ultimul rând de structura și motivația clientului.

Relația copil al străzi – societatea este biunivocă, la copil trebuie să fie stimulată și să apară dorința de a se integra social, iar societatea trebuie să-l sprijine pentru a realiza această inserție, și nu să întrețină prejudecățile și ostilitățile față de ei.

Legii:

• Legea nr.18/ 1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului;

• Legea nr.116/ 2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale;

• Ordonanța de Urgență 26/ 1997 privind protecția copilului în dificultate, republicată;

• Hotărârea de Guvern nr.539/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernamentală în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004)

• Legea nr. 203/ 2000 pentru ratificarea Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme de muncă a copiilor; b#%l!^+a?

• Legea nr.470/ 2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000.

Bibliografie b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1. Ortansa Brezeanu, ”Prevenirea criminalității la început de mileniu”, Editura Fundației României de Mâine, 2001;

2. E.de Greeff, Introduction à la criminologie, Bruxelles, Ed.Van den Plas, 1946;

3. Ferreol, Gilles. Copiii maltratați, Trad. de R. Gârmacea, Psihologia. –1995;

4. Helfer, R. Child abuse and neglect: The diagnostic process and treatment programs. – Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1975;

5. O.Kinberg, Les situations psychologiques précriminelles révélatrices des caracteres de l'état dangereux, Bulletin de la Société Internationale de Criminologie, 1951;

6. Miftode Vasile, Sociologia populațiilor vulnerabile, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2004;

7. Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985;

8. J.Pinatel, La société criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1971;

9. R. M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989;

10. Th.Sellin, M.Wolfgang, The Measurement of Delinquency, New York, Ed.Wiley.

=== Ϲuрrіnѕ ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….4

A. Considerații preliminare…………………………………………………………………………………………….7

1.1 Determinări terminologice……………………………………………………………………………………………9

1.2 Legislația privind victimele infracțiunii………………………………………………………………………21

B. Analiza fenomenului marginalizării copiilor străzii…………………………………………………..24

2.1 Date statistice…………………………………………………………………………………………………………..24

2.2 Factori care generalizează victimizarea copiilor străzii…………………………………………………33

2.3 Studii de caz…………………………………………………………………………………………………………….35

C. Teorii criminologice………………………………………………………………………………………………….39

D. Prevenirea și combaterea victimizării copiilor străzii………………………………………. ……….62

4.1 Strategie instituțională……………………………………………………………………………………………….62

4.2 Măsuri ale ONG-urilor………………………………………………………………………………………………64

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………68

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..72

=== Віblіogrɑfіe ===

Bibliografie b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1. Ortansa Brezeanu, ”Prevenirea criminalității la început de mileniu”, Editura Fundației României de Mâine, 2001;

2. E.de Greeff, Introduction à la criminologie, Bruxelles, Ed.Van den Plas, 1946;

3. Ferreol, Gilles. Copiii maltratați, Trad. de R. Gârmacea, Psihologia. –1995;

4. Helfer, R. Child abuse and neglect: The diagnostic process and treatment programs. – Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1975;

5. O.Kinberg, Les situations psychologiques précriminelles révélatrices des caracteres de l'état dangereux, Bulletin de la Société Internationale de Criminologie, 1951;

6. Miftode Vasile, Sociologia populațiilor vulnerabile, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2004;

7. Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985;

8. J.Pinatel, La société criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1971;

9. R. M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989;

10. Th.Sellin, M.Wolfgang, The Measurement of Delinquency, New York, Ed.Wiley.