Criminalistica Urmelor de Maini Si Picioare

LUCRARE DE LICENȚĂ

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE MÂINI ȘI PICIOARE

CAPITOLUL I

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE FORMATE DE CORPUL UMAN

Noțiunea de urmă a infracțiunii

Majoritatea faptelor oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară. De asemenea, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii. Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au ca și fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.

Criminalistul francez, Edmond LOCARD, afirma: ,,este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”.

Este unanim admis în literatura de specialitate că, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.

Din interpretarea acestei definiții este evident că noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlnește în practica judiciară. Astfel, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau ia mijloacele folosite), ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă ia implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.

Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului sau instrumentele folosite și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvârșit fapta. Dacă în timpul comiterii infracțiunii s-au imprimat zgomotele și dialogul dintre persoanele implicate, ne aflăm în prezența unui mijloc material de probă important, așa cum prevăd dispozițiile art.94 și 95 C.pr.pen., întrucât poartă o urmă evidentă a faptei săvârșite, deși este o urmă sonoră și nu o urmă de mână, de dinți sau de sânge.

Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate ,,totalitatea1 elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau ,,cele mai variate schimbări care.pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”.

Într-o altă opinie, urma este interpretată, într-un sens larg, ca ,,Schitibare, ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urma, într-un sens restrâns, ca ,,o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

Alfredo Niceforo a dat o definiție simplă și clară urmei, în timp ce alți autori au optat pentru o formulare destui de cuprinzătoare care, în fond, învederează aceleași elemente: constituie urmă ,,orice modificare materiala produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea, făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate.

Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de Traseologie. În sensul său larg, așa cum a fost consacrat, termenul traseologie circumstanțiazâ îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ș.a.). în sens restrâns, examinările traseologice vizează urmele de instrumente sau agenți vulnerând.

Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii, ce diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de specialiști, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Pentru o înțelegere mai exactă a evoluției concepțiilor asupra acestor categorii de reflectări ale actelor infracționale, menționăm, câteva dintre modurile mai importante de clasificare a urmelor infracțiunii: într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, se face distincția între urme și pete.

În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: ,,urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere”) și ,,urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc. La rândul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.

Într-o lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro- și micro urme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).

Alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare (criteriu pe care îl considerăm demn de luat în seamă), le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin aceea că nu indică relația cu autorul. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.

În esență, criteriile generale de clasificare a urmelor sunt cele de mai jos.

a. Factorul creator de urmă. Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal ș.a.). Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atunci când se examinează, de pildă, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.

b. Tipul sau natura urmei, în funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de pildă, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel:

– Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.

– Urme sub formă de pete sau resturi de matern organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de pâr, praful, ciobul, pilitura, pelicula de vopsea, resturile vegetale etc.), denumite generic și urme materie.

– Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).

– Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.

– Macro si microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mișcare, pe încălțăminte și pantalon. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.

c. Modul de formare a urmelor. Acest criteriu are în vedere, pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectul creator și obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau în adâncime). Astfel:

– Urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucât redau elemente caracteristice, utile identificării, cum este cazul urmelor de mâini, de buze, de picioare ș.a.

– Urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele.permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc.

– Urme de suprafață, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratificare, formate prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport (de exemplu, atingerea cu mâna a unei suprafețe prăfuite).

– Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma (de exemplu, urma de picior în pământ moale).

d. Alte criterii de clasificare a urmelor. Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia. De menționat, de asemenea, categoria așa-numitelor ,,urme poziționale", cum sunt denumite modificările intervenite în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, față de masă trasă, dulap deschis, veioză aprinsă).

În acest capitol ne vom opri asupra cercetării criminalistice a uneia dintre cele mai importante categorii de urme și anume urmele lăsate de un factor determinant, pe care îl denumim generic corpul uman sau, mai exact, de elementele sale anatomice. Precizăm că, atunci când ne referim la această categorie de urme, majoritatea cu valoare particulară în procesul de identificare, avem în vedere atât persoana făptuitorului sau pe alți participanți la săvârșirea infracțiunii, cât și pe victima acesteia.

Abordarea acestei problematici este concepută în următoarea succesiune: vor fi prezentate mai întâi urmele care reproduc forma acelor elemente anatomice care vin în contact cu un obiect ori suprafață oarecare, cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinți, de buze sau ale altor părți ale corpului, într-un capitol distinct, va fi tratată cercetarea urmelor de natură biologică umană, sânge, spermă, salivă, firul de păr, precum și urmele olfactive.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA DACTILOSCOPICĂ; TEHNICI DE CERCETARE A URMELOR PAPILARE

2.1. Considerații preliminare privind desenele papilare

Necesitatea elaborării și introducerii în activitatea organelor judiciare a unor metode eficiente, fundamentate științific, de identificare a infractorilor, precum și de înregistrare a acestora, în scopul cunoașterii recidiviștilor, s-a făcut simțită încă de la începutul secolului. După primii pași ai lui Alphonse Bertitton – considerat drept unul dintre întemeietorii poliției științifice și, deci, al Criminalisticii – cu sistemul său greoi de înregistrare antropometrică, în lumea justiției s-a impus un sistem nou de identificare, bazat pe particularitățile desenului papilar al fiecărui individ.

Deși prima identificare a unui infractor pe baza urmelor digitale este atribuită englezului Henry Faulds – realizată la Tokio, în anul 1879, cu prilejul cercetării unui omor – metoda constituie rodul activității mai multor oameni de știință, mulți dintre ei medici. Apropiat acestei date și la noi în țară a fost obținut un prim succes, în anul 1896, de către dr. Nicolae Minovici, care a reușit identificarea autorului unui furt cu ajutorul urmelor de mâini.

Cercetările întreprinse o lungă perioadă de timp asupra caracteristicilor desenelor papilare și a utilității lor în identificarea persoanelor au pus bazele unei ramuri importante a:științei criminalistice, cunoscută sub denumirea de dactiloscopie. Termenul de dactiloscopie derivă din cuvintele grecești dactilos = deget și scopia = prin care se poate privi, cerceta.

În prezent, activități cum sunt, spre pildă, identificarea autorilor unor infracțiuni, depistarea recidiviștilor, ca și identificarea de cadavre necunoscute, au la bază metodele proprii acestui domeniu al Criminalistica.

Cercetările intreprinse asupra caracteristicilor desenelor papilare și ale utilității lor în identificarea persoanelor, au pus bazele unei ramuri importante a științei criminalistice: dactiloscopia.

Dactiloscopia este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei.

Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase și importante elemente de identificare a persoanei se datorește unor proprietăți:

unicitatea desenului papilar- numărul și varietatea formelor și detaliilor caracteristice, practic, fac imposibilă întâlnirea a două amprente identiceâ

fixitatea desenului papilar- constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a șasea de viață intrauterină, până la moartea persoanei

inalterabilitatea- în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat, numai rănile adânci precum și boli ca lepra, pot duce la alterarea desenului papilar.

Desenul papilar este foarte variat și se poate clasifica pe categorii, grupe sau tipuri, după mai multe criterii:

după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă:

-zonele falangetei, falanginei și falangei – regiunea digitală cu regiunea palmară (cu zonele palmară, tenară și hipotenară)

Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone: bazală, centrală și marginală.

după forma desenului din zona centrală și de poziția și numărul deltelor (deltă=locul de întâlnire a celor trei zone)

desene adeltice (sau de tip arc) lipsite de zona centrală

desene monodeltice (de tip laț) care pot fi dextrodeltice sau sinistrodeltice

desene bideltice (de tip cerc)

desene polideltice (de tip combinat)

desene excepționale (sau amorfe), cele întâlnite în țara noastră purtând denumirea de desene danteliforme.

Urmele papilare se formează prin contactul direct al mâinii cu o suprafață sau cu un obiect, în funcție de modul de formare, distingându-se mai multe categorii:

urmele vizibile- sunt lăsate de mâini murdărite (cu vopsea, noroi etc); ele nu rețin în condiții perfecte caracteristicile desenului papilar

urmele invizibile- sunt lăsate de mâini prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele pe suprafețe sau obiecte

urmele de adâncime- sunt lăsate de mâini prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii: sol argilos, zăpadă moale etc.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dertnice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă și epidermă, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descuamare.

În vârful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale și substanțe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.

Raportat la valoarea de identificare, motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar, în întregul său, ci însele crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, puncte caracteristice de natură să deosebească un individ de altul.

2.2. Proprietățile desenului papilar

Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase și importante elemente de identificare a persoanei se datorește următoarelor proprietăți:

– Unicitatea desenului papilar. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.

La această concluzie s-a ajuns atât prin îndelungate cercetări, cât și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornind u-se de la un număr de 4 caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente. Dacă numărul detaliilor caracteristice se mărește, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare persoană este identică numai cu sine însăși și, totodată, se deosebește de toate celelalte.

– Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicații în procesul identificării, o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare.

Această proprietate nu trebuie interpretată într-o manieră fixistă, întrucât nu se exclude posibilitatea ivirii unei anumite modificări, cum ar fi, de exemplu, apariția sau dispariția unui detaliu, fără o intervenție mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferență calitativă între desenele papilare ale aceleași persoane.

– Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dennic, distrugând papilele, precum și unele boli, de tipul leprei, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Cercetările întreprinse de specialiști, dintre care unii au executat experimente pe propriile amprente digitale, au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei sau apă fierbinte nu este capabilă să distrugă amprentele, în fapt, însăși existența unei cicatrice este de natură să ofere un element prețios de identificare.

Numeroasele exemple desprinse din practica judiciară au demonstrat că încercările unor infractori de a-și altera desenul papilar prin frecarea de o suprafață abrazivă sau prin folosirea unei substanțe chimice corosive au rămas fără nici un rezultat, întrucât astfel nu sunt afectate papilele dermei. Au existat însă, îndeosebi în perioada prohibiției, și încercări de transplant sau de înlăturare chirurgicală, puține la număr și fără efect pe plan juridic, intervenția fiind depistată și dovedită. Spațiul nu ne permite să facem referiri la unele încercări spectaculoase de modificare a desenelor papilare, menționate de E.Hoover, ale unor gangsteri americani, în perioada anilor 1929-1933, încercări întreprinse chiar de medici corupți, însă rămase tară nici un rezultat, F.B.I.-ul reușind să-i identifice tară dificultăți .

Teoretic, nu se exclude posibilitatea unui fals de amprentă, dar acesta nu se efectuează de infractor pe sau cu propriile dermatoglife, ci printr-un transfer de amprente. Or, tocmai modul de obținere și transferare propriu-zisă a urmei face ușor detectabilă încercarea de disimulare și oferă indicii privitoare la autorul faptei.

În privința proprietăților desenului papilar, o parte din autori apreciază că acestea se reduc numai la două: unicitatea și fixitatea, inalterabilitatea fiind considerată o componentă a fixității. Credem, însă, că o distincție între cele două proprietăți este necesară pentru delimitarea stabilității naturale a desenului papilar (fixitate) de imposibilitatea modificării artificiale.

2.3. Clasificarea desenului papilar

Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate. Din această cauză s-a impus împărțirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, clasificare determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu și eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare.

Primul criteriu -îi reprezintă regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară, în funcție de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează:

– Regiunea digitală- cu zonele falangetei, falanginei și falangei, care sunt despărțite de șanțurile flexorale.

– Regiunea palmară- cu zonele palmară, tenară și hipotenară.

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o importanță aproape egală în identificare. Dintre acestea se disting, totuși, desenele de pe falangele, ale căror urme rămân cel mai frecvent la fața locului. Datorită particularităților lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice.

Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone:

– Zona bazală- este dispusă între șanțul flexoral și centrul desenului.

– Zona centrală- sau nucleară, este zona ce deține ponderea cea mai mare în clasificare.

– Zona marginală-este alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului. Locul de întâlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de DELTA, fiind și ea de mai multe feluri (de exemplu, delta albă, delta neagră etc.). Precizăm, însă, că nu întotdeauna, așa cum se va vedea mai jos, desenul papilar cuprinde trei zone.

Al doilea criteriu, raportat și la cel de mai sus, este impus as forma desenului din zona centrală și as poziția și numărul deltelor, după cum urmează:

a) Desenele adeltice sau de tip arc, sunt lipsite de zona centrală.

b) Desene monodeltice sau de tip laț, în care zona centrală are forma unui laț pornind din dreapta sau din stânga desenului, de aici și subclasificarea în dextrodeltice și sinistrodeltice.

c) Desene bideltice sau de tip cerc, zona centrală fiind sub formă de cerc, de spirală, de lațuri gemene ș.a..

d) Desene polideltice sau de tip combinat, majoritatea prezentând trei delte și foarte rar chiar și patru delte.

e) Desene excepționale sau amorfe, care nu se apropie de desenele papilare obișnuite. Literatura de specialitate semnalează, astfel, un tip de desen (simian) similar maimuțelor, întâlnit la unii handicapați mintal, precum și un tip denumit danteliform, întâlnit în țara noastră.

2.4. Detaliile caracteristice ale desenului papilar

Pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, a căror contribuție în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă a individului.

Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atât din țara noastră, cât și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii. Vom prezenta mai jos câteva detalii caracteristice, cu precizarea că determinarea acestora se face pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos. Astfel:

– capăt de creastă papilară, respectiv început de creastă, situat la stânga, și sfârșit de creastă papilară, dispus în dreapta;

– bifurcare, deci creastă papilară în două creste, și trifurcare, dacă creasta se împarte în trei creste;

– contopire simplă și contopire triplă, ce reprezintă reversul situației de mai sus;

– întrerupere în traseul crestei, pe o porțiune de cea. 2 mm;

– fragment de creastă papilară;

– butonieră, determinată de o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la traseul normal;

– inel, detaliu care se apropie de butonieră, fiind însă circular;

– deviere a două creste ce aveau tendința să-și unească traseul;

– intersecție a două creste papilare;

– cârlig, detaliu format de un fragment mic de creastă, atașat unei creste mai mari;

– anastomoză, creastă ce unește, sub forma unui pod, alte două creste papilare.

Într-un desen papilar digital se pot găsi în jur de 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea unei persoane, așa cum se va vedea, este necesar să se descopere în urma de la fața locului și în impresiunea de control un număr de detalii (de regulă 12) care să corespundă nu numai ca tip, dar și ca poziție, de unde și denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.

Poroscopia și crestoscopia. Detaliile sau punctele caracteristice ale desenelor papilare pot fi exploatate cu succes în identificarea criminalistică, numai dacă sunt prezente într-un număr suficient sau reflectate, în condiții bune, de urmă.

Sunt frecvente împrejurările în care, la fața locului, urmele digitale se prezintă sub forma unor fragmente de creste papilare. Și în aceste cazuri identificarea este posibilă prin examinarea formei porilor și a marginilor crestelor papilare, mai bine redate de urmă. De exemplu, pentru identificarea unui fragment de urmă papilară de câțiva milimetri pătrați, revelată în condiții bune la fața locului, nu se poate recurge la un examen comparativ între urmă și impresiunea de pe fișa dactiloscopică, ridicată prin metoda clasică a cerneluirii care astupă porii. Pentru aceasta, impresiunea de comparație se obține, în linii mari, în felul următor: degetul se rulează pe suprafața unui amestec (format din ceară galbenă, colofoniu, spermanțet și seu), după care se rulează din nou, imediat, pe celuloid, pentru a se putea mări, prin proiecție, suprafața urmei.

CAPITOLUL III

CERCETAREA ȘI INTERPRETAREA LA FAȚA LOCULUI A URMELOR DE MÂINI ȘI PICIOARE

3.1.Considerații privind formarea urmelor de mâini

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modalitatea în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contact direct fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare, în funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

Urme de mâini statice sau dinamice -valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

Urme de suprafață sau de adâncime -în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a. se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață.

La rândul lor, urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mână (sudoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe suprafața atinsă, și prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

Urme vizibile sau latente- întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Explicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor.

Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentificare, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte, în practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, diti cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei inițiale.

Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.

3.1.2. Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia "pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor".

După cum subliniază C.Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă ,,răbdarea și intuiția unui mare artist”.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare, în aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. însele suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței unnelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc.).

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvârșit la un magazin universal, infractorul, intenționând să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei, în ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora.

Specialiștii criminalistl cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei.

Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminai. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight.

Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.

3.1.3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. în primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului deformare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora.

În condițiile complexe și dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverență, răbdare, calm în căutarea și revelarea urmelor.

O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel care conduce cercetarea la fața locului -dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.

3.1.4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente

Descoperirea urmelor papilare și revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume. De altfel, INTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări, în primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. în al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

Revelarea prin metode fizice. Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină – de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme.

Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma: (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare închisă);

– să prezinte o aderență selectivă, numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice urmei.

Dintre substanțele întrebuințate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de plumb), negrul de fum, roșul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. Acești revelatori, considerați tradiționali, se folosesc pentru suprafețele netede.

Revelarea urmelor papilare pe suprafețe multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Revelatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calității lor, singurele suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.

În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor ,,SIRCHIE”, ,,FAUROT” sau firma austriacă "FOLIEN-VOGEL", punând la dispoziție noi produse, având la bază aceleași substanțe, cărora însă li se adaugă și altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden).

Răspândirea, ca și îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect, se fac cu ajutorul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai pot folosii și pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafețele mari. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin folosirea așa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. În ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică.

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid . Procedeu destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

O metodă ce servește atât la revelarea urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, ela borat de specialiști, români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită ,,Optimoscop”.

În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie.

Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.). În funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:

– O metodă folosită curent An practică, pe care unii autori nu o includ în categoria procedeelor chimice (deși se bazează pe o reacție de natură chimică) constă în revelarea cu vapori de iod – pe care unii specialiști o denumesc ,,aburire”, termen pe care îl considerăm inexact – îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie și pe pereți. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat.

– Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (cosmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).

Un alt reactiv, intrat în uzul organelor de specialitate, este soluția denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, în care revelarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se fie la soluții care determină o fluorescentă specifică, fie la soluția de ieucoverdemalachit, folosită în special la urmele formate prin depuneri de sânge, cum este luminolul.

Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – de neconceput până acum câțiva ani – este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în țara noastră, putând fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciare. Specialiștii japonezi au reușit revelarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții.

Revelarea prin metode optice. Revelarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deține folosirea laserului.

Radiația de tip laser (laser de argon) este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinând apariția unei fluorescente specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La: nevoie fluorescenta poate fi întărită ..prin: tratare cu ninhîdrină. De remarcat că procedeul nu este distractiv (se folosește o radiație laser de joasă putere), putând fi reluat de mai multe ori. Procedeul, pus la punct de specialiștii canadieni, a permis revelări de urme, cu o vechime de 9 ani aflate pe filele unei cărți, în prezent firma americană "CRIMESCOPE" a pus la punct o instalație laser portabilă destinată revelărilor urmelor latente, nu numai papilare și depistării unor falsuri.

O altă metodă optică o constituie disperia luminoasă a unei raze de lumină incidență, proiectată spre suprafețele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv și permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică, a urmei.

3.1.5. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini

A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de

altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor

Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă și detaliată a urmelor și metodelor de revelare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale.

Totodată, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini (pahare, vase, scrumiere etc.).

Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen., fotografiile vor însoți procesul-verbal, organele de urmărire penală și instanțele de judecată fiind chemate să verifice, printre altele, dacă afirmațiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Fotografiile se execută după revelarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă există pericolul degradării și este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie, în principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după care se insistă asupra porțiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se executa de la o distanță de 15 cm, prin atașarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulație fină și o iluminare laterală sub un unghi de 45°.

Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanța de revelare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.

Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii și să se prevină reflectarea aparatului în oglindă.

Urmele create prin prinderea cu degetele a unei bucăți de geam sau a unui alt obiect transparent, urme dispuse față în față, se revelează diferit, cu substanțe în contrast de culoare (de exemplu ceruză și roșu Sudan III). La fotografierea urmei revelate în alb, se montează în spatele geamului un ecran roșu (pentru estomparea culorii urmei revelate cu roșu Sudan III), iar pentru fotografierea urmei roșii se montează un ecran alb.

Fotografia de reflexe, procedeu aplicat mai ales când există pericolul distrugerii urmei prin mijloacele curente de revelare fizică sau chimică pe un obiect transparent, se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeței cu o hârtie de culoare închisă, în spatele obiectului se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează și sursa de lumină. Urmele nerevelate mai pot fi fotografiate pe baza aceluiași principiu: reflectarea sau difracția diferită a luminii în zona de dispunere a urmei, cu ajutorul unor dispozitive speciale.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele întocmite la fața locului și care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă și obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după revelarea și fotografierea urmelor, în eventualitatea în care condițiile de la fața locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcție de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reține urma în condiții bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare față de substanța folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obținându-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurând un fond negru.

Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

3.1.6. Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini

O operație foarte importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea este realizată de către un specialist criminalist și are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, in continuare, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.

Un prim aspect vizat de interpretare este stabilirea locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la fața locului se găsește un cadavru, prezentând urme evidente de violență, (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se și urme pe sertare, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor în scop de jaf.

Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional, informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea unor date privitoare la faptă și autor.

Se deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit,dacă era nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență infracțională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puțin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefiind deranjat de la locul său, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forțare, primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, s-a descoperit, în interiorul ei, o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.

O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.

Interpretarea urmelor vizează, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, a mâinii probabile căreia îi aparține urma. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sunt șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere a obiectului, pentru determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică,

3.1.7. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini

Posibilități oferite de expertizele dactiloscopice. Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținere de informații privind persoana, precum și de stabilire a raportului dintre urmă și activitatea infracțională, în prezent, posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. Ele sunt însă și în funcție de faptul dacă expertului i se prezintă numai urma, sau și modele de comparație. Astfel:

Dacă expertului i se prezintă numai urma (eventual obiectul purtător de urmă) ridicată la fața locului, acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine (dreapta sau stânga), regiunea mâinii sau degetul care a format-o, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare.

În cazul în care expertului i se prezintă și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană.

Cu privire la termenii de urmă și impresiune, reamintim că deși exprimă, în esență, același lucru – reflectarea desenului papilar, cu ceea ce are el mai caracteristic – folosirea lor s-a impus în practica și literatura de specialitate îndeosebi pentru a delimita urma formată, în activitatea infracțională, de "urma" obținută experimental, în scop de examinare comparativă.

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Aceasta se poate efectua (mai rar) prin compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele ale presupuselor rude apropiate (tată, mamă, copii). Frecvent, însă, identificarea se efectuează pe baza examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută (domiciliu, reședință, loc de muncă), respectiv de pe obiectele de uz personal.

Așa cum am menționat anterior, aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct: expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în clarificarea unor împrejurări privind săvârșirea infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie). Printre datele pe care le poate oferi în plus acest gen de expertiză, se găsesc cele referitoare la sex, vârstă, forță musculară și talia aproximativă a autorului.

Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării persoanei ce a lăsat urme în câmpul infracțional, în vederea efectuării examenului comparativ, expertul trebuie să dispună de impresiunile persoanelor suspecte, ale altor persoane care au pătruns'la locul faptei, uneori chiar ale persoanelor care au efectuat cercetarea și care, din'neatenție sau neglijență, au creat urme la fața locului.

Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, în primul rând â examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Operația de amprentare se face după mai multe metode, cea mai' uzitată îri prezent constând în ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic. Pe o placă de sticlă sau de metal se întinde, cu ajutorai unui rulou de cauciuc, un strat subțire de tuș diluat cu terebentină. Amprentarea se realizează prin rularea regiunii falangetei. în care va fi inclus și șanțul flexoral, pe placa cu tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.

Un alt procedeu constă în amprentarea chimică și prezintă două avantaje: este mai ușor de aplicat și nu murdărește mâinile. Pentru amprentare se folosesc o tușieră obișnuită, impregnată cu un reactiv incolor, pe care se va aila degetul și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu soluția din tușieră.

Ridicarea de impresiuni care să servească examinărilorporoscopice, dacă urmele revelate la fața locului corespund calitativ acestui gen de identificare, este mai laborioasă. Amintim, în acest sens, că pentru amprentare se apelează la un amestec de ceară și rășină grecească, întins pe o placă de sticlă sau hârtie lucioasă de foarte bună calitate, pe care va fi rulat degetul.

La ridicarea corectă a impresiunilor digitale, mai ales dacă acestea urmează să fie prelucrate prin intermediul unui calculator, trebuie să se respecte următoarele reguli de amprentare:

– degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată;

– rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spre interior; de exemplu, la mâna dreaptă, de la dreapta la stânga; – atât pe placă sau tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se reveni și fără a se apăsa.

Amprentarea cadavrelor prezintă, în mod firesc, anumite particularități, din cauza proceselor specifice putrefacției, rigidității cadaverice, mumificării și deshidratării, în situații normale, pe fiecare deget se aplică cu un rulou special cerneala de amprentare, după care pe deget se apasă hârtia susținută de o spatulă sau un suport metalic având o formă apropiată de un încălțător.

La degetele deshidratate se poate injecta sub piele glicerina, ulei de parafină sau se poate aplica o metodă mai nouă, constând în pudrarea fiecărui deget, urmată de transferarea pe o folie fină. Dintre procedeele de amprentare a cadavrelor, experimentate de curând, amintim pe cel în care s-au folosit un mulaj de silicon și o peliculă de vopsea de pictură, pentru identificarea unui cadavru cu epiderma puternic încrețită. Un astfel de procedeu este util și în cazul cadavrelor aflate în stare de mumificare.

3.2. Efectuarea examenului dactiloscopic comparativ

Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. în prezent, pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele AFRS (Automatic Fingerprint Recognition System) sau AFIȘ (Automatic Fingerprint Identification System) cunoscute și sub denumirea de MORPHO Systems, utilizate în Franța, Austria, Spania, SUA, Japonia, Indonezia, Hong-Kong.

Examinarea separată a urmelor, pe baza formulei dactiloscopice mono, sau decadactilare, în vederea stabilirii tipului, subtipului și varietății desenului papilar, conduce la restrângerea numărului de impresiuni cercetate.

Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare. Cu toate că nu există o regulă generală privind numărul acestor detalii, el variind pe plan mondial între 8 și 17, la noi în țară s-a impus în practică așa-numita regulă a celor ,,12 puncte coincidente”.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practică, s-a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative, nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente. De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cicatricei , întâlnit cu o frecvență de sub l % la cea. 200 de impresiuni, față de un capăt de creastă papilară (început sau sfârșit) prezent cu o frecvență de peste 25 % . Dacă se au în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice, probabilitatea de repetare a acestor puncte este de l la 37 de milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de l la 972 milioane.

Rapoartele de expertiză, în primul rând cele cu concluzii categorice de identificare, sunt însoțite de planșe fotografice, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, potrivit procedeelor folosite în examenul comparativ, astfel încât să se indice punctele coincidente, ori să se stabilească continuitatea prin metoda îmbucșării sau să se prezinte diagrama punctelor coincidente. Indicarea punctelor coincidente pe fotograme este, însă, procedeul cel mai semnificativ.

Figura 1.1. Determinarea vechimii urmelor de mâini formate pe suprafețe de sticlă (sau de natură apropiată) și relevate cu ceruză

Sursa: C.Țurai, Tratat de Criminalistică

3.3. Considerații preliminare privind urmele de picioare

Urmele de picioare reprezintă o altă categorie foarte importantă de urme create inevitabil la locul faptei, cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.

3.3.1.Clasificarea urmelor de picioare

Din categoria urmelor de picioare, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semi-încălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte. Cu privire la urmele de încălțăminte, precizăm că unii autori consideră că fac parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului, la aceasta se poate adăuga și argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată.

Urmele plantei piciorului, respectiv urmele formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului), având caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitățile morfofiziologice, poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.

Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:

– regiunea metatarsofalangiană- este cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, și frecvenței cu care se imprimă la fața locului;

– regiunea metatarsiană- întâlnită frecvent;

– regiunea tarsiană- imprimată parțial;

– regiunea călcâiului- este caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Urmele piciorului semiîncălțat sau ale ciorapilor pot reproduce forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale și a țesăturii, ele pot servi la determinări de grup și chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare (de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși acestea prezintă elemente particulare mai puține.

3.3.2.Formarea urmelor de picioare

Urmele de picioare se formează în condiții oarecum apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea, acestea se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme.

Caracteristic pentru această categorie de urme mai este faptul că între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încălțăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării, astfel, o urmă a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc).

Pe măsură ce viteza de deplasare crește, se scurtează și urma, astfel încât la o urmă formată în alergare, pe lângă o arcuire mai pronunțată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant și formele regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană sau regiunea vârfului încălțămintei, aceasta în funcție și de plasticitatea obiectului primitor de urmă.

În legătură cu urmele de picioare precizăm că nu trebuie confundată o urmă dinamică (prin excelență o urmă de alunecare), cu urma creată de piciorul aflat în mers, urmă de natură statică. Precizarea este valabilă și pentru alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, cele ale mijloacelor de transport.

3.3.3.Cercetarea criminalistică la fața locului a urmelor de picioare

Descoperirea urmelor de picioare, datorită naturii lor, avem în vedere inevitabilitatea lor și locul în care se pot forma – urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului.

Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum, covoare, sol ș.a.), cu atât mai mult cu cât pe suprafețele menționate pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum ar fi, fire de păr, urme organice și anorganice, diverse resturi de materiale și, bineînțeles, microurme.

La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare.

Descoperirea urmelor de picioare. Descoperirea și revelarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafețe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire și de revelare sunt practic aceleași, diferențe substanțiale nu există nici în privința urmelor vizibile de stratificare sau de destratificare.

Urmele de încălțăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de mâini și de cele ale piciorului goi, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pentru urmele pe suprafețe de genul covoarelor, mochetelor ș.a. se folosesc dispozitive ce pot pune în evidență urma pe baza electricității statice.

O măsură de primă urgență necesară ce va fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie, urina va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de acțiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare, de asemenea, ele trebuie protejate și de ,,valul curioșilor” ori de prezența prea multor persoane la fața locului.

După descoperirea și revelarea lor, este obligatorie măsurarea urmelor, inclusiv bidimensional, interesând lungimea acestora, lățimile în regiunea metatarsiană și tarsiană, lățimea călcâiului, și poziția degetelor., în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare. În procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, dar și a elementelor cărării de urme, dacă ele există, se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare ș.a.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

Frecvent, înaintea fotografierii este necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea constă, de exemplu, în scoaterea cu o pensetă a eventualelor frunze, a altor resturi materiale căzute în urmă (după formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregătirea se face cu multă atenție, evitându-se distrugerea detaliilor. De pildă, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe jumătate, se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc.

Aparatul de fotografiat se instalează perpendicular pe urmă, sursele de lumină sunt dispuse, de regulă, lateral, pentru evidențierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zăpadă este necesară folosirea filtrelor galbene sau eventuala pudrare ușoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice, dacă urma nu prezintă un contrast suficient față de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei, urmele de suprafață insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidențiere mai clară.

La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, și măsurarea liniară sau bidimensionala, prin așezarea de-a lungul și de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru, acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat măsurătorilor fotografice.

Ridicarea prin mulajul urmei formate în adâncime este o etapă importantă a cercetării, care se desfășoară imediat după fotografierea și, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.

În linii mari, un mulaj se obține în felul următor: urma se pregătește, în sensul scoaterii apei și a corpurilor străine căzute în ea, după care se înconjoară cu o bandă de tablă, pentru a se preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este suficient de adâncă, în continuare, se prepară compoziția, prin turnarea treptată a prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau plastic (denumit și cancioc) în care se află apă. După ce compoziția ajunge la consistența smântânii, se toarnă un prim strat în urmă, astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu bețișoare și se adaugă și o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj, în continuare, se mai adaugă praf de ghips în vas, până când compoziția capătă o consistență mai mare și se toarnă în urmă, iar mulajul ajunge la o grosime de peste 3cm. în momentul în care mulajul începe să se încălzească, înseamnă că ghipsul face priză, după ce se întărește, se scoate cu grijă, săpând în jurul lui, se spală într-un jet de apă călduță, fără a se freca sau lăcui, după care este lăsat să se usuce.

Alături de ghips, ca substanțe de mulare se pot folosi diverse materiale, în funcție de natura urmei, cum sunt: plastilina, parafina, amestecul de ghips cu ciment, latexul, diverși polimeri (stomalgina sau sielast).

Datorita diverselor împrejurări întâlnite la fața locului, se impune o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunțuros sau moale, în zăpadă etc. Astfel:

– la urmele formate în nisip este necesară o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de sarlac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;

-la urmele formate în pământ zgrunțuros se astupă găurile prin presărarea- de parafină răzuită, care se încălzește și se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ;

– urmele care prezintă prea multă umiditate pot fi întărite prin presărarea unui strat foarte subțire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în; urmă, pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăți de pământ;

După urmele în zăpadă se poate efectua un mulaj din sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răci rapid, fară a-și pierde repede fluiditatea. Urma de zăpadă se mai poate ridica și cu un mulaj de ghips sau, mai nou, cu materiale plastice. O altă metodă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de colodion sau fixativ de păr, operație repetată până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips.

3.3.3. Particularități în cercetarea cărării de urme

Cărarea de urme constituie, obiectul unei cercetări atente la fata locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei, în legătură cu aceste caracteristici ale mersului precizăm că ele pot oferi indicii prețioase, în legătură cu persoana infractorului, chiar și în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în condiții bune. Este semnificativ în acest sens un exemplu din practica de specialitate, în care autorul unui omor a fost identificat inclusiv pe baza elementelor cărării de urme, formate de piciorul semiîncălțat, pe cimentul unui culoar.

Principalele elemente care caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:

– direcția de mișcare, ori axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare;

– linia mersului, este reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul, lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din față a lor;

– lățimea pasului, reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară sau interioară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luându-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului;

– unghiul de mers, fiind măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.

3.3.4.Interpretarea la fața locului

Interpretarea urmelor de picioare se referă atât la urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme, astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.

Cărarea de urme conține în plus, date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălțime, la starea psihofizică etc. De exemplu, lungimea pasului este mai mare la bărbați decât la femei cu cea. 20cm (70-90 cm față de 50-60cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii și bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-și mențină echilibrul (marinarii, constructorii).

Neregularitățile apărute în mers pot indica nu numai o anumită stare psihică sau patologică (boală, beție, neliniște), dar chiar și încercări de derulare a cercetărilor, constând în mersul cu spatele (reflectat de lungimea și unghiul mic ale pasului), sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. Se mai poate stabili dacă persoana cunoștea locul, dacă s-a folosit de o lumină pe timpul nopții, dacă a stat la pândă ș.a.

3.3.5. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare

Problemele principale care pot fi rezolvate prin expertiza criminalistică a urmelor de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol sau de cea a încălțămintei, sunt în funcție de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma (în sensul mulajului, fotogramei sau desenului) ridicată de la fața locului, sau și urma și modelele tip de comparație (printre care incluzând și încălțămintea ridicată de la persoanele suspecte).

Dacă expertului i se trimite doar urma, el poate să soluționeze următoarele aspecte: determinarea sexului, vârstei, taliei și greutății aproximative a persoanei creatoare de urmă, particularitățile anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.

Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se pot determina piciorul și regiunea sa anatomică care a format-o, precum și prezența caracteristicilor de identificare, în privința urmei de încălțăminte, este posibilă determinarea tipului de încălțăminte, pe baza comparării cu tălpile aflate în colecțiile laboratoarelor de criminalistică, precum și a diferitelor particularități, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii cercului suspecților, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încălțămintei creatoare de urmă.

În masura în care expertului i se vor pune la dispoziție modele de comparație, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălțămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă. Aceasta reclamă obținerea de modele de comparație, pentru ca examinarea comparativă să se efectueze prin modele având aceeași proveniență: fotograma cu fotograma, mulajul cu mulajul etc.

În obținerea modelelor, îndeosebi la urmele de adâncime, trebuie să se țină seama de condițiile în care s-a creat urma, cu toate acestea, date fiind greutățile firești apărute în astfel de expertize, apreciem ca foarte utilă recomandarea făcută în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte, să se folosească un material mai plastic, capabil să rețină toate detaliile, iar individul bănuit să fie pus să efectueze mai multe impresiuni.

Totodată se impune ca organul de urmărire penală care a solicitat expertiza să-l avertizeze pe expertul criminalist dacă are anumitei suspiciuni sau-indicii privind eventualele încercări ale făptuitorului de'disimulare: prin purtarea unei ]alte perechi de încălțăminte ori prin crearea de urme false etc.;

Identifîcarea după urmele de picioare este perfect posibilă și în ipoteza piciorului încălțat în ciorapi, nu atât după particularitățile'materialului din care sunt confecționați aceștia (posibilă și asta), cât după morfologia piciorului, ponderea deținând-o caracteristicile regiunilor metatarsofalangiană și metatarsiană. Practic, în aceste situații ne aflăm în fața unei expertize complexe traseologice și antropologice.

CONCLUZII

Oriunde ar călca, ( infractorul) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea.

Prin urma rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), incercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.

Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex.: modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafacerii).

BIBLIOGRAFIE

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. II, București, 1995.

Z. Biernaczck, Unele aspecte ale problematicii microurmelor, referat prezentat la simpozionul intitulat Microurme, ținut la Varșovia în 1972.

I. Andrei, L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București.1966.

T. Buta, Amprentarea pe cale chimică a persoanelor, Supliment la în slujba patriei, Editura Șansa, București, 1985.

E. Caranatiu, Creșterea și dresajul câinilor de serviciu, Editura de Stat,București, 1951.

L. Cârjan , Tratat de criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2006.

P.F.Ceecaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962.

A. Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001.

L. Coman, Folosirea polistirenului expandat pentru revelarea urmelor digitale, în Culegerea de comunicări Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

I. R. Constantin și M.Rădulescu, Dactiloscopia, Ministerului de Interne, București, 1975.

M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, București, 2009.

I.R.Constantin, Gh. Niță și Gh. Bratu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Editura Universul juridic, București, 2004.

C-tin. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, Metode și Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2004.

M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol.I., Editura Ministerului de Interne, București, 1978.

I. Enescu, Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr.1-2/1989.

C.E. O'Hara. Principii de bază ale cercetării penale, C.C.Thomas, Illinois, S.U.A., 1976.

I. Iacobuță, M. Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004.

I. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978.

G. Matei, Considerații privind amprenta genetică R.C. nr.1/2001 și R. C., nr.2/2001.

M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Editura Socec, București, 1930.

T. Mircea, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

V. Molnar, Expertiza urmelor de sânge, vol.II, Editura Medicală București, 1956.

D.Moise, Contribuții la stabilirea vechimii urinelor papilare. în culegerea de referate, Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1979.

I. Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2010

T. Olaru, Dezvoltarea școlii românești de criminalistică, în culegerea de referate Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

C. Panghe și T. Barbu, în Tratat practic de criminalistică. vol. II, Editura M.I. București, 1966.

Gh. Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000.

M. Rose , Revista de Medicină Legală, martie, 1994.

V. Sava, Manual de dactiloscopie, Editura Didactică și Pedagogică București,1993.

C. J. Smerecki și C. Owcn Loveloy, Identification par la morphologie du pied, în R1PC nr.390, august-septembrie 1995.

I. Stoenescu, Creșterea și dresajul câinilor, Editura Militară, București, 1968.

D.T. Ștefănescu și L.Bărbârii, Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică, în R.D. septembrie, 2001.

C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

M.Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

J.I. Thornton, La doctrine de la dissimilitude unique dans l'identifîcation dactyloscopique, în R.I.P.C., nr. 306, martie 1977.

J.Thorwald, Un secol de luptă cu delincventa, trad. în limba română, Ed. Junimea, Iași. 1981.

C.Țurai, Enigmele unor amprente, Ed. Albatros, București, 1984.

C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică, București. 1947.

C.Țurai și C. I. Leonida, Dermatoglifologia. Amprente palmoplantare, Ed. Medicală, București, l971.

C.Țurai și C. Panghe, Un nou tip de desen papilar digital, palmar, și plantar, tipul danteliform și problemele de clasificare și identificare medico-legală și criminalistică pe care le ridică, comunicare prezentată la Societatea de științe medicale, București, 1973.

L.Vasiliu și M.Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic in infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/1984.

L. A.Vinberg și S.M. Mitricev, Criminalistica, Ed. Albatros, București, 1952.

Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958.

BIBLIOGRAFIE

V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. II, București, 1995.

Z. Biernaczck, Unele aspecte ale problematicii microurmelor, referat prezentat la simpozionul intitulat Microurme, ținut la Varșovia în 1972.

I. Andrei, L Bilegan, V.Molanr, Medicina legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București.1966.

T. Buta, Amprentarea pe cale chimică a persoanelor, Supliment la în slujba patriei, Editura Șansa, București, 1985.

E. Caranatiu, Creșterea și dresajul câinilor de serviciu, Editura de Stat,București, 1951.

L. Cârjan , Tratat de criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2006.

P.F.Ceecaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962.

A. Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001.

L. Coman, Folosirea polistirenului expandat pentru revelarea urmelor digitale, în Culegerea de comunicări Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

I. R. Constantin și M.Rădulescu, Dactiloscopia, Ministerului de Interne, București, 1975.

M. Constantinescu, Unele reguli privind efectuarea identificării criminalistice, în culegerea de referate Prezent și perspectivă în știința criminalistică, București, 2009.

I.R.Constantin, Gh. Niță și Gh. Bratu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, Editura Universul juridic, București, 2004.

C-tin. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, Metode și Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 2004.

M. Dragomir și Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol.I., Editura Ministerului de Interne, București, 1978.

I. Enescu, Amprenta genetică – tehnică de vârf în identificarea medico-legală și biocriminalistică, în P.C.C., nr.1-2/1989.

C.E. O'Hara. Principii de bază ale cercetării penale, C.C.Thomas, Illinois, S.U.A., 1976.

I. Iacobuță, M. Covalciuc, Criminalistică, Editura Pamfilius, Iași, 2004.

I. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie expertizelor, în RRD, nr. 3/1978.

G. Matei, Considerații privind amprenta genetică R.C. nr.1/2001 și R. C., nr.2/2001.

M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol.II, Editura Socec, București, 1930.

T. Mircea, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

V. Molnar, Expertiza urmelor de sânge, vol.II, Editura Medicală București, 1956.

D.Moise, Contribuții la stabilirea vechimii urinelor papilare. în culegerea de referate, Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1979.

I. Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București, 2010

T. Olaru, Dezvoltarea școlii românești de criminalistică, în culegerea de referate Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

C. Panghe și T. Barbu, în Tratat practic de criminalistică. vol. II, Editura M.I. București, 1966.

Gh. Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000.

M. Rose , Revista de Medicină Legală, martie, 1994.

V. Sava, Manual de dactiloscopie, Editura Didactică și Pedagogică București,1993.

C. J. Smerecki și C. Owcn Loveloy, Identification par la morphologie du pied, în R1PC nr.390, august-septembrie 1995.

I. Stoenescu, Creșterea și dresajul câinilor, Editura Militară, București, 1968.

D.T. Ștefănescu și L.Bărbârii, Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică, în R.D. septembrie, 2001.

C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

M.Terbancea, M. Vasiliu, M. Boia, K. Crainic, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în culegerea Școala românească de criminalistică, Editura Ministerului de Interne, București, 1975.

J.I. Thornton, La doctrine de la dissimilitude unique dans l'identifîcation dactyloscopique, în R.I.P.C., nr. 306, martie 1977.

J.Thorwald, Un secol de luptă cu delincventa, trad. în limba română, Ed. Junimea, Iași. 1981.

C.Țurai, Enigmele unor amprente, Ed. Albatros, București, 1984.

C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică, București. 1947.

C.Țurai și C. I. Leonida, Dermatoglifologia. Amprente palmoplantare, Ed. Medicală, București, l971.

C.Țurai și C. Panghe, Un nou tip de desen papilar digital, palmar, și plantar, tipul danteliform și problemele de clasificare și identificare medico-legală și criminalistică pe care le ridică, comunicare prezentată la Societatea de științe medicale, București, 1973.

L.Vasiliu și M.Terbancea, Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic in infracțiunile de omor, în PCC, nr. 1-2/1984.

L. A.Vinberg și S.M. Mitricev, Criminalistica, Ed. Albatros, București, 1952.

Mihail Kernbach, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958.