Criminalistica – Notiune, Obiect, Caractere Si Sistem
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Considerații generale privind știința criminalisticii și familiarizarea cu noțiunile de suspect, inculpat, întâlnite în reglementările legale
Secțiunea I – Criminalistica – noțiune, obiect, caractere și sistem
Secțiunea a II-a – Principiile investigației criminalistice
Secțiunea a III-a – Calitatea procesuală, drepturile, obligațiile părților și a subiecților procesuali principali în procesul penal, conform Codului de procedură penală
§ 1. Calitatea de suspect, inculpat, drepturile și obligațiile acestora în procesul penal
§ 2. Calitatea de parte vătămată, drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal
§ 3. Calitatea de parte civilă, drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal
§ 4. Calitatea de parte responsabilă civilmente, drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal
Secțiunea a IV-a – Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
§ 1. Declarația suspectului,inculpatului
§ 2. Reglementarea procesual penală a audierii suspectului, inculpatului
§ 3. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului, inculpatului
CAPITOLUL II – Aspecte psihologice privind suspectul , inculpatul și organele judiciare
Secțiunea I – Ascultarea suspectului, inculpatului din perspectivă psihologică
§ 1. Caracteristicile interogatoriului și planurile situaționale întâlnite în cadrul acestuia
§ 2. Comportamentul psihologic al suspectului, inculpatului înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii
§ 3. Elemente psihologice privind formarea declarației suspectului ,inculpatului
§ 4. Particularități psihologice survenite în timpul audierii suspectului , inculpatului
Secțiunea a II-a – Conduita psihologică a organului judiciar
CAPITOLUL III – Etapele pregătitoare în vederea audierii suspectului, inculpatului
Secțiunea I – Studierea materialului din dosarul cauzei
Secțiunea a II-a – Cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice ale suspectului, inculpatului
Secțiunea a III-a – Întocmirea planului de ascultare
Secțiunea a IV-a – Alte activități premergătoare :
§ 1. Organizarea și stabilirea ordinii în care se va desfășura ascultarea
§ 2. Asigurarea prezenței apărătorului
§3. Asigurarea prezenței interpretului, părintelui și a altor persoane îndreptățite să participe în cursul ascultării
§ 4. Asigurarea condițiilor materiale în care se va desfășura ascultarea
§ 5. Verificarea identității suspectului, inculpatului
CAPITOLUL IV – Etapele ascultării suspectului , inculpatului
Secțiunea I – Tactica de ascultare în faza relatării libere
Secțiunea a II-a – Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Secțiunea a III-a – Procedeele tactice utilizate în ascultarea suspectului, inculpatului
§ 1. Folosirea întrebărilor detaliu
§ 2. Ascultarea încrucișată
§ 3. Ascultarea sistematică
§ 4. Ascultarea repetată
§ 5. Teoria complexului de vinovăție
§ 6. Tactica întâlnirilor surpriză
§ 7. Folosirea probelor de vinovăție
§ 8. Ascultarea suspectului, inculpatului referitor la activitatea celorlalți participanți la comiterea infracțiunii
§ 9. Solicitarea justificării manierei în care suspectul , inculpatul a folosit timpul într-o anumită perioadă
Secțiunea a IV-a – Particularitățile ascultării suspecților, inculpaților minori
Secțiunea a V-a – Mijloace tehnice folosite în depistarea comportamentului simulat
Secțiunea a VI-a – Consemnarea și verificarea declarațiilor suspectului, inculpatului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I – Considerații generale privind știința criminalisticii și familiarizarea cu noțiunile de suspect, inculpat întâlnite în reglementările legale
Secțiunea I – Criminalistica – noțiune, obiect, caractere și sistem
În cadrul oricărei societăți, apărarea ordinii de drept se realizează prin activități de combatere și prevenire eficientă a faptelor antisociale, cu ajutorul metodelor științifice și deasemenea, cu respectarea dispozițiilor legale.
De multe ori, pentru a soluționa o cauză de natură penală, aplicarea regulilor de drept se dovedește a fi insuficientă. Penaliștii dreptului modern susțin unanim teoria potrivit căreia , pentru a putea rezolva cu succes un astfel de caz,sunt necesare diferite metode științifice de investigare a realității de la fața locului, precum și reguli tactice specifice de realizare a unor acte procedurale.
Plecând de la această premisă, devine evidentă necesitatea existenței unui sistem științific coerent, destinat investigării faptelor de natură penală.
În România, știința care ajută la descoperirea faptelor penale, la urmărirea și identificarea infractorilor ,poartă denumirea de ,,criminalistică’’.
Criminalistica, deopotrivă știință și artă, creează și utilizează mijloace și metode științifice ce ajută la descoperirea, fixarea, ridicarea și analiza probelor materiale, realizarea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, cu scopul de a descoperi infracțiunile, de a recunoaște infractorii și de a putea proba vinovăția acestora.
Fiind o disciplină de sine stătătoare, ce servește la descoperirea și cercetarea infracțiunilor cu scopul de a afla adevărul, criminalistica are un obiect de studiu propriu, ce implică desfășurarea unor activități pentru :
– emiterea de metode și mijloace pentru căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor produse de infracțiune, a instrumentelor utilizate, a mijloacelor de transport și fenomenelor chimico-fizice , cu scopul de a identifica făptuitorii și obiecte care poartă urme;
– crearea unui sistem compus din metode și mijloace caracteristice, bazat pe folosirea logicii și psihologiei judiciare, precum și a altor științe aplicate pentru prevenirea, descoperirea și cercetarea faptelor infracționale,cu scopul de a obține rezultate optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace și timp.
-cunoașterea mediului infracțional și a evoluției acestuia, a modurilor de operare folosite pentru a săvârși fapte de natură penală, cu scopul de a identifica cele mai bune metode de prevenire și combatere a acestuia.
Criminalisticii îi sunt specifice anumite caractere, astfel:
– caracterul judiciar – scoate în evidență unitatea dintre știința criminalisticii și activitățile de cercetare și urmărire penală. Dovada acestui caracter o întâlnim de cele mai multe ori în practică, atunci când finalizarea cauzei penale este urmată de o etapă a strângerii de probe, clarificării circumstanțelor în care fapta ilicită a fost săvârșită, identificării autorului și uneori ,chiar și a victimei.
– caracterul autonom – dacă analizăm obiectul criminalisticii, vom constata că acesta este diferit față de obiectul celorlalte științe juridice, știința criminalisticii fiind singura care își propune să elaboreze metode și mijloace tehnico-științifice de constatare, ridicare și examinare a urmelor, faptelor de natură penală și de identificare a infractorilor.
– caracterul unitar – în domeniul criminalisticii, necesită rezolvare atât diversitatea de fapte penale întâlnite în societate, cât și circumstanțele deosebite, singulare sau realizate de 2 sau mai mulți făptuitori , în care se desfășoară faptele ilicite.
– caracterul pluridisciplinar – criminalistica este ,, o punte de legătură între științele naturii și științele juridice, prin intermediul ei , metodele celor dintâi găsindu-și aplicare și în procesul judiciar.’’
Rolul criminalisticii în aflarea adevărului trebuie privit întotdeauna într-un sens deschis. Sistemul acesteia este compus din 3 părți :
1. Tehnica criminalistică se ocupă de asigurarea mijloacelor și metodelor științifice necesare pentru a descoperi , fixa,a interpreta și a examina ,în condiții de laborator, a urmelor produse de faptele contrare legii, a mijloacelor materiale de probă cu scopul de a recunoaște infractorii, victimele, armele și implicit instrumentele folosite în infracțiune.
2. Tactica criminalistică reprezintă partea care cuprinde un sistem de procedee și reguli definitorii, cu scopul de a efectua anumite activități sau acte procedurale, ce începe din momentul cercetării la fața locului.
3. Metodologia criminalistică presupune investigarea faptelor de natură penală, urmată de conduita organului judiciar, ce este destinată descoperirii și administrării probelor necesare pentru a dovedi existența sau inexistența, după caz, a elementelor constitutive ale uneia sau mai multor fapte ilicite.
Secțiunea a II-a – Principiile investigației criminalistice
Pentru realizarea scopului criminalisticii în activitatea practică, este necesar a fi respectate următoarele principii, ele fiind de aplicabilitate generală:
1. Principiul legalității – presupune respectarea dispozițiilor legale în vigoare, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, scopul fiind ca nicio persoană care a încălcat legea să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta săvârșită și să nu rămână nepedepsită și nicio persoană nevinovată să nu fie cercetată și pedepsită pe nedrept.
2. Principiul prezumției de nevinovăție – potrivit acestui principiu, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată nevinovată. Probele utile pentru a dovedi vinovăția unei persoane sunt administrate de organele judiciare, doar acestora revenindu-le această obligație.
3. Principiul aflării adevărului – presupune oglindirea exactă a realității într-o manieră cât mai obiectivă în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor.
4. Principiul operativității – necesită luarea tuturor măsurilor pentru ca faptele ce constituie infracțiuni să fie constatate la timp, iar tragerea la răspundere penală să se facă cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii.
5. Principiul necesității și oportunității – conform acestuia, organele judiciare sunt nevoite să întreprindă măsurile strict necesare pentru dovedirea vinovăției făptuitorilor iar administrarea probelor în cauzele penale să nu fie tergiversată.
Secțiunea a III-a – Calitatea procesuală, drepturile,obligațiile părților și a subiecților procesuali principali în procesul penal, conform Codului de procedură penală
Faptele antisociale sunt produsul direct al raporturilor dintre oameni, ele existând și putând primi calificări diferite, precum imorale sau inumane. Aceastea, însă, nu pot fi calificate drept infracțiuni decât în momentul în care în care legea le consideră ca fiind ilicite, sancționându-le cu pedepsele prevăzute pentru fiecare în parte.
România, este un stat de drept, democratic și social, în care toți cetățenii, se bucură de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și alte legi, dar, totodată, acestora le revine și îndatorirea de a se supune obligațiilor prevăzute de legile în vigoare, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără niciun fel de discriminare.
Desfășurarea procesului penal conferă autorului infracțiunii diferite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte. În funcție de aceste calități procesuale, subiectul infracțiunii va avea numite drepturi și obligații, pe care urmează să le exercite sau să le suporte pe parcursul activității procesuale.
Au calitatea de subiecți procesuali principali suspectul și persoana vătămată, conform art. 33 din CPP iar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți în procesul penal, așa cum prevăd dispozițiile art. 32 CPP.
§ 1. Calitatea de suspect, inculpat, drepturile și obligațiile acestora în procesul penal
Suspectul reprezintă persoana fizică sau juridică, cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Este necesar a se deosebi noțiunea de suspect de noțiunile de făptuitor,inculpat și condamnat.
Persoana care a săvârșit o faptă de natură penală și prevăzută de legea în vigoare, cu privire la care înca nu s-a dispus începerea urmăririi penale ,poartă denumirea de făptuitor.
Atunci când se pronunță o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă în procesul penal asupra unei persoane, aceasta dobândește calitatea de persoană condamnată.
Calitatea de suspect poate exista numai în cursul urmăririi penale până la dispunerea unei soluții de clasare sau renunțare la urmărirea penală sau a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Atunci când, din datele și probele existente în cauză, rezultă indicii rezonabile privind faptul că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, astfel persoana dobândind calitatea de suspect.Astfel, se stabilește un moment procesual important, ce are semnificația unei ,,acuzații penale’’ împotriva unei persoane și anume atunci când, procurorul, evaluând datele descoperite ( de exemplu: un raport de constatare sau expertiză extrajudiciar sau existența unor date din care rezultă comportamentul simulat al unei persoane ) și probele existente în cauză, are bănuiala rezonabilă că o anumită persoana a produs fapta prevăzută de legea penală.
Acuzația în materie penală are un caracter autonom și semnifică notificarea oficială, formulată de autoritatea competentă în domeniu, prin care se impută persoanei săvârșirea infracțiunii, atrăgând repercusiunile importante asupra acesteia.
Atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile legale și se stabilește faptul că nu există cazuri care împiedică exercitarea acțiunii penale ( prevăzute la art. 16, alin.(1), CPP ), organul de cercetare penală sau procurorul va dispune inițial începerea urmăririi penale cu privire la faptă, astfel cum este reglementat în art. 305, alin.(1) din CPP.
Continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect se dispune întotdeauna după începerea urmăririi penale asupra faptei ( in rem) și nu simultan cu aceasta. Urmărirea penală va continua să fie efectuată, după ce datele și probele au fost evaluate, asupra persoanei ( in personam) , prin aceeași ordonanță și nu presupune o nouă începere a urmăririi penale.
Procurorul este singurul organ judiciar competent care ordonă efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect. Prin același act procedural, acuzatul dobândește mai întâi calitatea de suspect iar apoi calitatea de inculpat.
Suspectul nu este parte în procesul penal și nu este nici subiect pasiv al acțiunii penale sau civile, acesta fiind doar un subiect procesual principal. Deosebit de inculpat, suspectul nu poate fi arestat preventiv sau arestat la domiciliu și nici nu poate fi supus măsurii controlului judiciar sau pe cauțiune. În schimb, asupra acestuia poate fi dispusă o singură măsură preventivă, reținerea.
O persoană poate dobândi calitatea procesuală de suspect și după dispunerea continuării urmăririi penale ,atunci când procurorul extinde urmărirea penală pentru alte fapte sau față de alte persoane.
Nu pot fi suspecți în cauzele penale minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data comiterii infracțiunii, statul, autoritățile publice ( Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecătorească ( instanțele Ministerului Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională), instituțiile publice ( Banca Națională a României, penitenciarele, Institutul Național al Magistraturii și alte asemenea).
Calitatea de suspect prezintă un caracter personal și nu poate fi transmisă. La constatarea decesului persoanei fizice sau la desființarea persoanei juridice, moștenitorii sau succesorii în drepturi nu dobândesc calitatea de suspect iar procurorul va dispune clasarea dosarului.
Primul drept al suspectului reiese din dispozițiile art. 10, alin.(3) CPP coroborat cu dispozițiile art. 307 CPP. Astfel, persoana care a dobândit calitatea de suspect este informată de către procuror sau de către organul de cercetare penală, de îndată și înainte de prima sa audiere, despre faptul că este suspect într-o cauză de natură penală, i se prezintă fapta pentru care suspectat, precum și încadrarea juridică a acesteia, conform ordonanței prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect și nu în ultimul rând , drepturile procesuale, prevăzute expres de dispozițiile art. 83 CPP.
În cursul procesului penal, suspectului i se expun următoarele drepturi de care acesta beneficiază:
– dreptul de a nu face niciun fel de declarație în timpul desfășurării procesului penal, explicându-i-se faptul că, dacă va refuza să furnizeze informații, suspectul nu va suferi niciun fel de consecință defavorabilă, în caz contrar, informațiile furnizate putând fi folosite drept mijloace de probă împotriva sa;
– dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este suspectat, precum și încadrarea juridică a acesteia;
– dreptul de a putea consulta dosarul, cu respectarea prevederilor legale;
– dreptul de își desemna un avocat , în caz contrar, desemnându-i-se, în cazurile de asistență obligatorie, un avocat din oficiu;
– dreptul de a propune administrarea de probe, în condițiile legii, de a ridica excepții, precum și de a pune concluzii;
– suspectul are, de asemenea, dreptul de a formula orice alte cereri ce soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
-dreptul de a se bucura în mod gratuit de serviciile unui interpret, în cazurile în care nu înțelege, se află în imposibilitatea de a se exprima coerent sau nu poate comunica în limba română;
-dreptul de a apela la serviciile unui mediator, cu respectarea prevederilor legale;
-drepturile de a fi informat privitor la drepturile de care dispune;
-alte drepturi prevăzute de lege.
Suspectul, pe lângă drepturile enumerate mai sus, are și următoarele obligații corelative:
-obligația de a fi prezent ori de câte ori organele judiciare dispun chemarea sa, fiind avertizat că, în cazul neprezentării, se poate emite mandat de aducere împotriva sa iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
-obligația de a comunica, în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare de adresă, în caz contrar, citațiile și orice alte acte de comunicare la prima adresă rămânând valabile și se va considera ca le-a luat la cunoștință.
Inculpatul este reprezentat de persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Acesta deține calitate de parte în proces și se situează pe aceeași poziție procesuală cu celelalte părți.
Întrucât față de inculpat este angajată răspunderea penală, acesta este nevoit să dețină mijloacele necesare și suficiente pentru a combate o învinuire nereală. Mijloacele folosite trebuie să asigure un răspuns la replică potrivit părților cu interese contrare, dar mai ales procurorului care susține învinuirea. Datorită acestor aspecte, inculpatul, subiect pasiv al acțiunii penale, este considerat cea mai importantă parte din cadrul procesului penal, deoarece obiectivul declanșării procesului penal este întocmai reprezentat de tragerea la răspundere penală și civilă.
Inculpatul este parte în proces, pe durata desfășurării urmăririi penale și în faza camerei preliminare sau a judecății, acesta deținând calitatea de subiect pasiv atât al acțiunii penale, cât și al celei civile.
Calitatea de inculpat o poate dobândi persoana împotriva căreia procurorul a pus în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Pot avea calitatea de inculpați următoarele persoane: autorii, coautorii, complicii, instigatorii la săvârșirea infracțiunii în forma tentativei,consumată sau epuizată, cu capacitate penală, atât persoane fizice, cât și persoane juridice.
Aceleași persoane care nu pot dobândi calitatea de suspect, nu pot dobândi nici calitatea de inculpat.
Calitatea de inculpat are caracter personal și netransmisibil, așadar, în momentul survenirii decesului persoanei fizice, respectiv desființarea persoanei juridice, moștenitorii sau succesorii în drepturi nu dobândesc calitatea de inculpat ci, în această situație, procurorul va dispune clasarea iar instanța de judecată încetarea procesului penal.
Este necesar ca persoana față de care se dispune urmărirea penală să fie determinată, cunoscută, identificată , altfel tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză, precum și aplicarea pedepsei prevăzute de lege nu va fi posibilă.
Drepturile ,precum și obligațiile corelative prevăzute în cazul suspectului în cursul urmăririi penale, sunt de aplicabilitate și în cazul inculpatului, cu deosebirea că, inculpatului i se mai adaugă o obligație, cea de a se supune măsurilor dispuse de organele de urmărire penală sau de judecătorul de drepturi și libertăți ( de exemplu, o măsură preventivă, percheziția corporală sau domiciliară și alte asemenea prevăzute de lege ).
§ 3.Calitatea de parte vătămată, drepturile și obligațiile acesteia în cadrul procesului penal
Partea vătămată este reprezentată de persoana fizică sau juridică ce a suportat o vătămare fizică, morală sau materială. Aceasta nu are calitatea de parte,în schimb, reglementarea legală oferindu-i calitatea de subiect procesual principal, având, în principiu, drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru părți, cu excepția dispozițiilor acordate de lege doar acestora din urmă, așa cum dispune art. 33, alin. (3) CPP.
Partea vătămată are dreptul de a participa în cadrul procesului penal după începerea urmăririi penale in rem, pe parcursul întregii faze de urmărire penală, în faza de cameră preliminară sau în cea de judecată.
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală dobândește calitatea procesuală de persoană vătămată, neavând importanță felul în care s-a produs vătămarea și modul prin care s-a săvârșit fapta penală.
În cazul persoanei vătămate ce nu dorește să ia parte în cadrul procesului penal având această calitate și pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, aceasta va avea îndatorirea de a aduce la cunoștința organului judiciar decizia sa.
În acest caz, se va pune semnul egalității între manifestarea de voință a persoanei vătămate și renunțarea la calitatea sa de subiect procesual principal. Această renunțare poate avea loc chiar și în cazul faptelor penale unde împăcarea este permisă, deoarece acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Pe de altă parte, în situațiile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ea nu va putea să renunțe la calitatea de persoană vătămată , însă își va putea retrage plângerea prealabilă.
Pe durata desfășurării procesului penal, partea vătămată dispune de următoarele drepturi, conform art 81, alin. (1) CPP :
-dreptul de a fi informată referitor la drepturile de care dispune conform legii;
-dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
-dreptul de a formula orice alte cereri referitoare la soluționarea laturii penale a cauzei;
-dreptul la informare, într-un termen rezonabil, referitor la stadiul urmăririi penale, la cererea sa stipulată în mod expres, cu condiția de a preciza o adresă valabilă pe teritoriul României, o adresă de e-mail sau mesagerie electronică, unde informațiile să îi fie comunicate.
-dreptul la consultarea dosarului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;
-dreptul la ascultare;
-dreptul de a înainta întrebări inculpatului, martorilor sau ,după caz, experților;
-dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret, atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
-dreptul la asistare sau reprezentare;
-dreptul de a apela la un mediator, potrivit dispozițiilor legii;
-alte drepturi prevăzute de lege.
În afară de drepturile prevăzute în CPP, persoana vătămată beneficiază și de anumite drepturi speciale reglementate în legi speciale, ca de exemplu, Legea nr. 211/ 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Această lege adaugă printre obligațiile procurorilor, ofițerilor și agenților de poliție unde se prezintă victimele, să le încunoștiințeze în scris sau verbal,cu privire la serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică, organul de urmărire penală unde aceasta poate face plângere precum și condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite.
Persoanei vătămate îi revin următoarele obligații corelative:
-obligația de a se prezenta ori de câte ori este chemată de către organele judiciare;
-obligația de a comunica orice schimbare în legătura cu adresa acesteia.
Calitatea de persoană vătămată are caracter personal și este netransmisibilă, de aici rezultând faptul că , în momentul constatării decesului persoanei fizice sau desființării persoanei juridice, moștenitorii, respectiv succesorii în drepturi, nu vor dobândi calitatea de persoană vătămată.
§ 3. Calitatea de parte civilă, drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal
Persoana fizică sau juridică ce exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal și solicită daune interese materiale și/sau morale inculpatului sau părții responsabile civilmente, poartă denumirea de parte civilă.
Au posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal una sau mai multe persoane, pe același temei sau chiar pe temeiuri diferite. Calitatea de parte civilă a persoanei vătămate prin infracțiune nu suprimă dreptul acesteia de a participa în cauză, în calitate de persoană vătămată.
Dispozițiile procedurale în vigoare obligă organele de urmărire penală sau instanța de judecată, după caz, să asculte persoanele care au suferit o vătămare prin infracțiune. Înainte de a proceda la prima ascultare, acesteia i se pun în vedere că, dacă a suferit o pagubă materială sau morală, se poate constitui parte civilă în proces. De asemenea, i se atrage atenția asupra faptului că declarația de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, în fața instanței de judecată, până la începerea cercetării judecătorești.
Persoana care se constituie parte civilă se bucură de aceleași drepturi destinate persoanei vătămate iar obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt similare cu cele ale persoanei vătămate.
§ 4. Partea responsabilă civilmente, drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal
Spre deosebire de regulile prevăzute de legea penală, reguli care consacră caracterul personal al răspunderii penale, legea civilă prevede că, pentru a repara o pagubă produsă printr-o infracțiune, este necesară angajarea și răspunderea a altor persoane decât cele care au provocat-o.
Persoana care, potrivit legii civile, este obligată din punct de vedere legal sau convențional să repare în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în solidar în proces, este parte în procesul penal și poartă denumirea de parte responsabilă civilmente.
Pot avea calitatea de persoane responsabile civilmente atât persoanele care exercită supravegherea copiilor minori, la data săvârșirii infracțiunii, chiar dacă au devenit majori la data la care instanța a fost sesizată, cât și comitenții, pentru pagubele produse de prepușii lor.
În momentul rezolvării laturii civile, partea responsabilă civilmente deține aceeași poziție și are la îndemână același căi procesuale pentru a își dovedi susținerile sale ca și inculpatul.
Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv al acțiunii civile și nu este subiect și în latura penală a cauzelor, însă are posibilitatea de a invoca probele administrate în soluționarea cauzei penale pentru dovedirea faptului că acțiunea civilă este neîntemeiată sau pagubele ce sunt pretinse nu au fost produse în realitate sau întiderea lor este diminuată.
Există o strânsă legătură între inculpat și partea responsabilă civilmente deoarece probele ce sunt administrate în cauză, îi pot fi, după caz, favorabile sau defavorabile acesteia din urmă. Această legătură , însă, nu este absolută, deoarece partea responsabilă civilmente poate dovedi că fapta pe care inculpatul a săvârșit-o nu este de natură a atrage răspunderea sa civilă, nefiind îndeplinite condițiile legale.
Art. 21 CPP dispune că; ,,prezența în proces a persoanei resposabile civilmente poate avea loc,la cererea părții îndreptățite, potrivit legii civile.’’
Drepturile persoanei responsabile civilmente coincid cu cele de care se bucură persoana vătămată, și se exercită în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile, potrivit art. 81 CPP.
Secțiunea a IV-a – Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii
Conform legii procesual penale, proba este reprezentată de orice element de fapt care contribuie la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei vinovate de săvârșirea acesteia, precum și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal ( art. 97 alin. (1) CPP ).
Mijloacele de probă sunt acelea prin care se stabilesc faptele sau împrejurările ce constituie probe. Potrivit art. 97, alin. (2) din CPP, proba se obține, în cadrul procesului penal, prin următoarele mijloace :
a) declarația suspectului sau inculpatului;
b) declarația persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă:
f) orice alt mijloc de probă care, prin lege, nu este interzis.
Procedeul probatoriu, conform art. 97 (3), reprezintă modalitatea prin care este obținut un mijloc de probă, ca de exemplu, ascultarea părților, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, confruntarea, efectuarea unei expertize.
Probatoriul este reprezentat de ansamblul probelor administrate într-o cauză de natură penală, precum materialul probator care se găsește între coperțile unui dosar penal).
Între mijloacele de probă, probe și mijloace probatorii se află o legătură foarte strânsă, așadar ascultarea inculpatului va reprezenta procedeul probatoriu având ca finalitate mijlocul de probă reprezentat de declarațiile acestuia, prin care se stabilesc fapte sau împrejurări legate de săvârșirea faptei prevăzută de lege, care reprezintă probe în cauza penală. Spre exemplu, în cazul în care este săvârșită infracțiunea de violare de domiciliu, proba este reprezentată de faptul pătrunderii fără consimțământ și fără drept în locuința proprietarului. Totodată, mijlocul de probă îl reprezintă declarația părții vătămate sau a martorilor care au văzut comiterea faptei iar procedeul probatoriu se derulează prin ascultarea martorului sau a părții vătămate.
§ 1. Declarația suspectului, inculpatului
Declarația suspectului sau a inculpatului înseamnă mijlocul de probă care se compune din relatările suspectului sau inculpatului privitoare la fapta și acuzația ce i se aduce în legătură cu acestea, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea sa cu alte persoane.
Declarația reprezintă una din formele prin care suspectul sau inculpatul își exercită propriul drept la apărare prin sine însuși în cadrul procesului penal , astfel aceasta nu impune nicio obligație, întrucât suspectul sau inculpatul poate invoca dreptul la tăcere și astfel, poate refuza să dea declarații.
În schimb, organele judiciare au obligația pozitivă de a depune toate eforturile din punct de vedere legal pentru a asculta suspectul sau inculpatul, respectându-i, totodată , drepturile sale .
Dreptul suspectului sau inculpatului de a păstra tăcerea semnifică garanția procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil. Art 83, lit. a) CPP prevede informarea, înainte de a fi ascultat, asupra calității în care este audiat, fapta prevăzută de lege pentru care este suspectat că ar fi comis-o sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, precum și încadrarea juridică a acesteia. În continuare, suspectul sau inculpatul va fi informat și cu privire la dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal și i se atrage atenția că, în cazul refuzului de a da declarații, acesta nu va suferi nicio consecință defavorabilă, însă , dacă va da declarații, ele vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
În situația măsurilor preventive, înainte de a se trece la etapa de audiere, organul de cercetare penală, procurorul ori judecătorul de drepturi și libertăți are obligația de a informa suspectul sau inculpatul asupra dreptului de a fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu și asupra dreptului de a nu face niciun fel de declarație, exceptând furnizarea de informații referitoare la identitatea sa, fiind avertizat că ceea ce va declara poate fi folosit împotriva sa.
În cursul judecății, instanța are îndatorirea de a explica inculpatului situația învinuirii care i se aduce, de a îl informa pe inculpat privitor la dreptul de a nu face nicio declarație, fiind avertizat că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, precum și de a îl înștiința cu privire la dreptul de a putea adresa întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar, așa cum prevăd dispozițiile art. 374 alin. (2) CPP.
În cazul în care, pe durata desfășurării cercetării judecătorești, inculpatul refuză să dea declarații și invocă dreptul la tăcere, instanța va dispune citirea declarațiilor pe care le-a dat anterior. Dreptul la tăcere al inculpatului nu este încălcat prin citirea declarațiilor de către judecător, în situația în care aceste declarații au fost obținute în absența oricărei ,,constrîngeri inadecvate’’. Instanța nu are dreptul de a trage concluzii referitoare la vinovăția inculpatului bazate pe tăcerea acestuia.
Sancțiunea care intervine în cazul în care inculpatului nu îi este adus la cunoștință dreptul la tăcere se numește excluderea mijlocului de probă nelegal sau neloial obținut, atât în cazul ascultării timpul urmăririi penale , cât și în cazul ascultării în fața cercetării judecătorești, conform art. 102 (2) CPP.
Pentru respectarea dreptului la tăcere, este necesar ca orrganele de urmărire penală să administreze mijloacele de probă fără să îl constrângă pe inculpat sau suspect și fără a pune presiune pe acesta. De asemenea , organele de urmărire penală nu au voie să recurgă la tratamente inumane sau degradante, torturi sau să folosească manopere ce încalcă principiile legalității și loialității administrării probelor, spre exemplu, administrarea unor substanțe care afectează capacitatea persoanei audiate și o împiedică pe aceasta să relateze, într-un mod conștient și voluntar, împrejurărirle de fapt.
În hotărârea din 7 aprilie 2009, în cauza Tiron c. României, în paragraful 43 al acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a manifestat surprinderea față de refuzul instanțelor din România de a dispune punerea în libertate a reclamantului din cauza atitudinii sale din timpul instrumentării de a nu recunoaște anumite fapte. În hotărârea dată, Curtea a evocat nu numai că acest fapt nu poate justifica luarea unei măsuri privative de libertate, dar poate aduce atingere drepturilor de a nu face declarații și de a nu contribui la propria incriminare, astfel cum aceste drepturi sunt garantate de art. 6 din Convenție.
Refuzul suspectului sau al inculpatului de a se supune testului poligraf nu trebuie să fie interpretat ca un indiciu al vinovăției, chiar și în situația când instanța, fiind în fața deliberării, constată că din mijloacele de probă administrate există o probațiune solidă referitoare la vinovăția acestuia.
În schimb, respingerea cererii suspectului sau inculpatului de a fi supus testului poligraf nu reprezintă o încălcare a principiului echitabilității procedurii, deoarece persoanei suspectate nu îi este garantat un drept de utilizare a ,,detectorului de minciuni’’.
Dreptul de a nu contribui la propria incriminare reprezintă garanția procedurală care se deduce din dreptul la un proces echitabil, Convenția europeană stipulândă că organele judiciare sau orice alte autorități de stat nu pot obliga un suspect sau inculpat să coopereze prin oferirea de probe care l-ar putea acuza sau care ar putea constitui temeiul unei noi învinuiri penale.
Suspectul sau inculpatul are dreptul de a refuza să dea declarații, să răspundă întrebărilor sau să remită înscrisuri sau obiecte ce ar putea să îl acuze.
Dacă sunt îndeplinite condițiile din art. 282 CPP, respectiv vătămarea dreptului la un proces echitabil este vizibilă, obținerea declarației suspectului sau inculpatului cu încălcarea privilegiului împotriva incriminării poate atrage sancțiunea nulității relative și în final, excluderea probei.
§ 2. Reglementarea procesual penală a audierii suspectului, inculpatului
În vechea reglementare, repsectiv în CPP din 1968, se prevedea faptul că organul de urmărire, înainte de a proceda la ascultarea suspectului sau inculpatului , avea îndatorirea de a îl solicita să dea o declarație scrisă personal, privitoare la învinuirea adusă, înainte de prima ascultare, actualul cod renunțând la aplicarea acestei prevederi.
Pentru ca dreptul la apărare să fie garantat, după ce se dispune continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, organele de urmărire penală au îndatorirea de a proceda la ascultarea acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 109 și 110 CPP.
Potrivit CPP, declarațiile suspectului sau ale inculpatului sunt obținute prin două procedee:
a) prin ascultare;
b) prin confruntare.
a) În cazul ascultării, este necesar a fi realizată în cazurile expres prevăzute de lege, ca de exemplu, în procedura de luare a măsurii arestării preventive, ori din oficiu sau la cerere, ori de câte ori este indispensabilă aflării adevărului în cauză. Audierea reprezintă un drept al suspectului sau inculpatului, oferindu-i acestuia șansa de a realiza o apărare concretă și efectivă și totodată, reprezintă o obligație a organelor judiciare.
Audierea se execută la sediul organului judiciar. Dacă suspectul sau inculpatul nu poate fi prezent pentru audiere, organul de urmărire penală sau instața de judecată îl va asculta acolo unde se află,cu excepția cazurile în care legea dispune altfel.
Audierea inculpatului aflat în detenție este posibilă, de exemplu, în cazurile în care este arestat preventiv în altă cauză ori execută măsura educativă a internării într-un centru de detenție. În acest caz, audierea se face la locul de deținere prin videoconferință, doar în anumite situații excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor sau intereselor părților.
În cazurile prevăzute de lege unde asistența juridică este obligatorie, ascultarea nu poate avea loc decât în prezența avocatului la locul de deținere al suspectului sau inculpatului.
În cursul urmăririi penale , ascultarea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Înregistrările constituie o garanție importantă împotriva supunerii inculpatului sau suspectului, în timpul audierii, la rele-tratamente.
Atunci când este imposibil ca inculpatul sau suspectul să fie înregistrat,de exemplu, lipsesc mijloacele tehnice ori mai mulți suspecți sau inculpați sunt audiați simultan în același birou iar înregistrarea nu se poate realiza din motive de ordin tehnic, acest fapt trebuie consemnat în declarația suspectului sau inculpatului și este necesar a fi indicat concret motivul pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
Ascultarea este compusă din 2 etape. Prima etapă constă în adresarea întrebărilor și lămuririlor prealabile și aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor procesuale.Cea de-a doua etapă constă în relatarea orală, în mod liber a faptelor sau împrejurărilor de fapt legate de acuzare.
La debutul primei audieri, organul judiciar îi pune întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, cetățenia, starea civilă, numele și prenumele părinților, situația sa militară, studiile, profesia sau ocupația, locul de muncă, adresa unde acesta locuiește efectiv precum și adresa la care dorește să fie înștiințat despre actele de procedură, antecedentele sale penale sau dacă se desfășoară alt proces penal împotriva sa, dacă dorește să solicite un interpret, în situația în care nu vorbește sau nu înțelege limba română sau este în imposibilitate de a se exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru a se stabili situația sa personală.
La audierile ulterioare, întrebările enumerate mai sus se repetă numai dacă organul judiciar consideră necesar acest aspect.
După aceste aspecte, suspectul sau inculpatul este informat despre calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru care este suspectat sau pentru care acțiunea penală a fost pusă în mișcare, precum și încadrarea juridică a acesteia.
Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la drepturile pe care acesta le are, conform art 83 CPP, precum și la obligațiile de a se prezenta la chemările organelor judiciare, în caz contrar, putându-se emite un mandat de aducere împotriva sa iar în caz de sustragere se poate dispune arestarea sa preventivă, precum și de a comunica în scris, în termen de trei zile, orice schimbare a adresei, fiind avertizat că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice acte comunicate la prima adresă vor rămâne valabile și vor fi considerate luate la cunoștință.
De asemenea, drepturile și obligațiile i se comunică și în scris, sub semnătura sa, iar atunci când nu poate sau refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Atunci când asistența juridică a suspectului sau inculpatului nu este obligatorie, dacă organul judiciar nu își respectă obligația procedurală pozitivă de a informa acuzatul cu privire la dreptul său de a-și numi un avocat ales și dacă încearcă să împiedice, în orice mod participarea avocatului ales în cadrul audierii, declarația obținută poate fi lovită de nulitate relativă și pe cale de consecință, se va proceda la excluderea probei în cauză.
Organul judiciar are datoria de a aduce la cunoștina inculpatului faptul că poate încheia, în faza de urmărire penală, un acord de recunoaștere a vinovăției, iar, în faza de judecată , poate beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.
În cauza Minculescu c. României din 13 noiembrie 2012, Curtea Europeană a observat că ,potrivit legislației române, reclamantul nu dispunea de dreptul de a beneficia de asistența unui apărător sau de a fi înștiințat cu privire la dreptul la apărare sau dreptul de a păstra tăcerea, ținând cont de faptul că asupra reclamantului nu a fost dispusă începerea urmăririi penale.Astfel, Curtea a statuat că reclamantul a recunoscut săvârșirea faptei în declarația sa olografă dată în fața poliției, în absența unui apărător.
Curtea a constatat că prima instanță și-a întemeiat soluția de condamnare pe declarațiile făcute de reclamant pe durata desfășurării actelor premergătoare, la acel moment nefiind asistat de către un apărător.
Trecând peste toate aceste aspecte, Curtea de Apel a delimitat, prin decizia sa,acele mijloacele de probă care au fost considerate pertinente în pronunțarea soluției de condamnare.
Motivând decizia sa, instanța de apel a arătat că probele avute avute în vedere la soluția de condamnare sunt numai cele administrate pe durata desfășurării urmăririi penale și a judecății în primă instanță.
Mai presus de aceste aspecte, Curtea de Apel nu a făcut trimitere la declarațiile oferite în momentul în care reclamantul nu a fost asistat de către avocat și nici nu a făcut mențiune cu privire la recunoașterea faptelor realizată de către reclamant în acele declarații.
În concluzie, chiar dacă reclamantul nu a fost asistat de apărător în momentul în care a oferit primele declarații în fața organelor de cercetare penală, Curtea a considerat că noțiunea de echitate, cuprinsă de art. 6 din Convenție, nu a fost încălcată.
În cadrul relatării orale, libere a faptelor sau împrejurărilor de fapt legate de acuzare, cu prilejul ascultării, suspectul sau inculpatul nu va depune jurământ. Acesta este lăsat să dea declarații referitoare la fapta prevăzută de legea penală, care i-a fost de altfel adusă la cunoștință, urmând ca procurorul, instanța, părțile, subiecții procesuali principali sau avocații acestora să îi adreseze întrebări.
Suspectul sau inculpatul beneficiază de dreptul de a se consulta cu avocatul, înainte și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate încuviința acestuia utilizarea însemnărilor sau notițelor proprii. Deopotrivă, suspectul sau inculpatul, în timpul audierii, poate dispune de dreptul său la tăcere cu privire la oricare dintre faptele sau împrejurările asupra cărora este interogat.
Diferit de vechea reglementare, CPP actual a renunțat la textul de lege care prevedea că, în cadrul procedurii ascultării suspectului sau inculpatului, este interzis a se începe cu reamintirea sau citirea declarațiilor date anterior în cauză.
În faza de judecată, atunci când sunt prezenți mai mulți inculpați, ascultarea fiecăruia dintre aceștia se realizeaă în prezența celorlalți inculpați, însă, dacă interesul aflării adevărului o impune, instanța poate încuviința audierea unui inculpat fără a fi de față și ceilalți inculpați în cauză.
Atunci când, în cursu audierii, suspectul sau inculpatul prezintă semne vizibile de oboseală excesivă ori simptomele unei boli care îi afectează capacitatea psihică sau fizică de a participa în cadrul audierii, organul judiciar are obligația de a întrerupe ascultarea și dacă situația o impune, va lua măsuri pentru ca persoana să fie consultată de către un medic.
Declarațiile suspectului sau inculpatului se vor consemna în scris, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată. Inculpatul sau suspectul semnează declarația, în cazul în care este de acord cu conținutul acesteia și dacă consideră că trebuie completată, rectificată ori mai sunt necesare anumite precizări, acestea vor fi inserate în finalul declarației, alături de semnătura acestuia.
În situația în care suspectul sau inculpatul nu poate sau nu dorește să semneze, organul judiciar va consemna acest aspect în declarația scrisă și va fi semnată de către organul de urmărire penală care l-a audiat pe suspect sau inculpat, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, în situația în care aceștia au fost de față, precum și de interpret, în situația în care declarația a fost luată printr-un interpret.
Declarația suspectului sau inculpatului are următoarele caractere juridice:
a) este divizibilă, însemnând faptul că poate fi acceptată în tot sau în parte, după cum se coroborează cu celelalte probe existente în cauză;
b) este retractabilă, în sensul că se poate reveni ulterior asupra acesteia și poate fi retractată în tot sau în parte de către suspect sau inculpat. Organele judiciare dispun de posibilitatea de a solicita suspectului sau inculpatului să le ofere acestora o motivare asupra schimbării poziției procesuale.
Dacă declarațiile sunt contradictorii, organele judiciare au posibilitatea de a reține, la stabilirea situației de fapt, acea declarație a suspectului sau inculpatului care se completează cu restul probelor ce au fost administrate în cauză.
b) Atunci când între declarațiile oferite anterior în cauză de către suspect sau inculpat și declarațiile celorlalte părți, subiecți procesuali principali ori martori , există nepotriviri și lămurirea cauzei o impune, se va trece la procedeul probatoriu al confruntării.
Persoanele confruntate sunt ascultate referitor la faptele și împrejurărirle asupra cărora declarațiile anterioare se contrazic.
Organul de urmărire penală sau instanța poate disune ca persoanele confruntate să își adreseze reciproc întrebări iar acestea se vor consemna într-un proces verbal.
§ 3. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului, inculpatului
Codul de procedură penală actual păstrează regula lipsei de ierarhie a probelor, acestea neavând o valoare dinainte stabilită de lege, ci sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Cu privire la pronunțarea unei decizii asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța va hotărî motivat, făcând trimitere la toate probele evaluate în cauză.
Condamnarea se va dispune doar în momentul în care instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă.Mai mult, art. 103 , alin. (3) CPP stabilește că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile martorilor protejați, investigatorului sau ale colaboratorilor, acestea fiind necesar a se corobora cu restul ansamblului probator.
O singură probă indirectă nu poate fi niciodată suficientă, ci este necesar un număr semnificativ de probe indirecte, din a căror coroborare să fie posibilă stabilirea existenței sau inexistenței faptei ori vinovăția sau nevinovăția persoanei care a săvârșit-o.
CAPITOLUL II – Aspecte psihologice privind suspectul , inculpatul și organele judiciare
Secțiunea I – ascultarea suspectului, inculpatului din perspectivă psihologică
Încă de la începuturile sale, știința psihologiei și-a dovedit roulul productiv în cadrul justiției. Astfel, cei mai importanți psihologi au dedicat acestui domeniu numeroase studii și au alocat timp necesar cercetării complexe pentru ca aplicarea psihologiei să fie posibilă în domeniul jurisprudenței astăzi.
Acest efort a pus bazele psihologiei judiciare, ce are ca obiect studiul nuanțat și aprofundat a persoanei umane implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și a evidențierii legalităților psihologice menite să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.
Modul de aplicare al tacticii în criminalistică se află în strânsă legătură cu psihologia judiciară, aceasta oferind date și mijloacele necesare stabilirii potențialului psihlogic al suspectului sau inculpatului, pe baza cărora organul judiciar decide strategia optimă în procesul de obținere a datelor, pe baza cărora se poate susține în mod relevant un caz.
Totodată, suspectul sau inculpatul are un interes major referitor la datele și informațiile strânse de către anchetator, deoarece în această confruntare psihologică, acesta trebuie să extragă elementele cele mai relevante pentru a-și construi strategia de apărare.
Drept urmare, ascultarea suspectului sau a inculpatului devine un joc al inteligenței, purtat înainte de toate cu arme psihologice.
Încă din cele mai vechi timpuri, a fost observată existența anumitor clase de indivizi ce posedă anumite caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie că se face referire la modul de a gândi, fie pe partea temperamentală sau a constituției lor fizice.
Încercarea de a clasifica și de a creea profiluri infracționale prezintă importanță deosebită atât sub aspect teoretic, cât și practic.
Din punct de vedere teoretic, reprezintă un ajutor real în elaborarea unor modele explicative ce prezintă modul în care personalitățile infractorilor pot fi structurate și, totodată, scoate în evidență anumite particularități referitoare la evoluția și formarea unor asemenea structuri într-un timp determinat.
Din punct de vedere practic, sprijină organizarea unor acțiuni sociale preventive și creează programe de recuperare și reintegrare socială. De asemenea, studierea profilului infracțional reprezintă un ajutor pentru organele judiciare prin finalizarea intenției lor de stabilire a adevărului și, nu în ultimul rând, de soluționare legală a cauzei.
§ 1. Caracteristicile interogatoriului și planurile situaționale întâlnite în cadrul acesteia
Interogatoriul judiciar semnifică contactul dintre două persoane, ce se desfășoară în mod verbal, pe fondul tensiunilor emoționale, sistematic și organizat științific, purtat de reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită, cu scopul de a culege date și informații cu privire la o faptă de natură infracțională, în vederea lămuririi aspectelor precum locul comiterii faptei, de ce aceasta s-a comis, identificarea făptuitorilor și tragerea lor la răspundere penală.
Caracteristicile interogatoriului se pot extrage cu ușurință din practica judiciară iar în substanța acestora regăsim următoarele:
a) opozabilitatea intereselor celor două entități – anchetatorul are interesul de a afla adevărul pe baza mijloacelor legale pe care acesta le are la dispoziție iar suspectul sau inculpatul, dorind cu orice preț libertatea, încearcă să ascundă adevărul;
b) inegalitatea de statut – anchetatorul are o poziție relativ privilegiată comparativ cu suspectul sau inculpatul, care este nevoit să suporte urmaările încălcării legii, în cazul în care vinovăția sa va fi dovedită;
c) tensiunea comportamentului expresiv – este cunoscută sub forma sintagmei potrivit căreia anchetatorul și suspectul sau inculpatul nu colaborează, ei doar confruntâmdu-se;
d) demersul contradictoriu, în zig-zag – denotă faptul că suspectul sau inculpatul nu va recunoaște fapta decât în caul în care va fi sigur de tăria și solidaritatea probelor. Acest aspect ține foarte mult de maniera în care este văzut anchetatorul prin ochii suspectului sau al inculpatului. Dacă acesta îl socotește inferior, va recunoaște cât mai puțin dar dacă anchetatorul se va impune și va da dovadă de superioritate, sunt șanse mari ca suspectul să recunoască fapta pe parcursul interogatoriului judiciar. De aceea, este foarte importantă etapa pregătirii ascultării în așa fel încât acuzarea să nu prezinte puncte vulnerabile pe care persoana interogată sau chiar apărătorul acesteia să încerce să le exploateze.
e) intimitatea, stresul și riscul pe care interogatoriul îl implică reprezintă o realitate palpabilă. Pentru a interveni recunoașterea din partea părții interogate, aceasta necesită intimitate psihologică, ce se poate asigura doar într-un cadru ergonomic și doar prin persoana anchetatorului, către care își va deschide sufletul. Recunoașterea va înlătura stresul, pe când riscul nu se va putea substitui cu nimic, acesta fiind suportat de către anchetator.
În cazul interogatoriului, întâlnim următoarele planuri situaționale:
a) Planul deschis, unde informațiile privind comiterea infrațiunii sunt știute de ambele părți, în această situație recunoașterea având loc fără niciun fel de problemă. Întâlnim acest plan în cadrul infracțiunilor flagrante dar întotdeauna trebuie avut în vedere și faptul că atitudinea suspectului sau inculpatului poate ascunde, în unele cazuri, fapte mult mai grave;
b) Planul orb, unde probele și mijloacele de probă sunt știute doar de către anchetator ( de exemplu, denunțurile, înregistrările convorbiririlor telefonice), caz în care anchetatorul va trebui să îl stârnească pe suspect sau inculpat să mărturisească, folosind anumite procedee tactice, precum prezentarea probelor de vinovăție sau o întâlnire surpriză.
c) Planul ascuns relevă situația în care informațiile asupra comiterii infracțiunii sunt știute doar de către suspect sau inculpat. În acest caz, numai interogatoriul psihanalitic sau tehnica poligraf poate promite rezultate;
d) Planul necunoscut, definit prin faptul că informațiile referitoare la săvârșirea infracțiunii sunt necunoscute atât anchetatorului cât și persoanei bănuite. Este cazul concret al persoanelor suspecte aduse la sediul organului judiciar, în situația anumitor razii sau acțiuni și în acest caz, doar calități precum răbdarea, intuiția, știința de a asculta și dialogul pot ajuta acuzarea, dacă situația o impune.
§ 1. Comportamentul psihologic al suspectului, inculpatului înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii
În timpul efectuării activității ilicite, suspectul sau inculpatul participă cu întreaga ființă și își mobilizează energiile sale fizice și psihice pentru a reuși. Înainte de a săvârși fapta, suspectul sau inculpatul trece prin procese de analiză și sinteză, care vizează, în mod special, motivele determinante în luarea hotărârii, actele preparatorii, actele executorii și comportamentul pe care îl va înfățișa după săvârșirea actului infracțional, toate aceste aspecte fiind cuprinse de o încărcătură afectiv-emoțională definitorie.
Procesele psihice, din clipa luării deciziei până la comiterea faptei infracționale, parcurg 2 segmente, și anume, stadiul mintal și stadiul practic.
În cadrul stadiului mintal, se produc procese psihice intense, extenuante, care decid luarea deciziei de a comite fapta infracțională. Consumul interior se axează, în mod special, pe analiza gradului de risc la care se va supune, raportat la miza jocului în care urmează să pătrundă.
În continuare, riscul va trece pe un plan secundar, nefiind neglijat total iar procesele psihice încep a fi dirijate spre miza pusă în joc. Astfel, se produc analize ample asupra locului faptei, configurate în variante de lucru, dintre care suspectul sau inculpatul o va alege pe cea optimă.
În cadrul stadiului practic, apare, ca o nevoie, identificarea locului faptei, care atrage după sine o serie de etape premergătoare săvârșirii infracțiunii :
– stabilirea unui plan de acțiune, mai exact, o schiță a acestuia;
– procurarea instrumentelor și a mijloacelor necesare;
– selectarea complicilor;
– vegherea obiectivului și identificarea anumitor împrejurări care sunt în măsură a asigura succesul ( spre exemplu: ușa deschisă de la balcon sau lăsarea unui bilet în ușă pe care scrie că victima lipsește 2 ore );
– colectarea de date referitoare la programul de lucru al persoanelor care domiciliază sau își desfășoară activitatea în respectiva încăpere;
– fixarea datei și a perioadei de timp în care va opera.
Este posibil ca stadiul practic să fie întârziat, în cazul în care nu sunt îndeplinite cerințele reușitei sau dacă aspecte imprevizibile survin pe parcursul etapelor.
Suspectul sau inculpatul va manifesta o deosebită atenție în:
– înfăptuirea rezoluțiunii infracționale într-un interval cât mai scurt;
– soluționarea avantajoasă a situațiilor imprevizibile;
– desfășurarea activităților sale, într-o manieră cât mai curată, cu o reducere cât mai substanțială a urmelor sau, dacă este posibil, fără urme.
Asupra autocontrolului suspectului sau inculpatului poate interveni teama de a fi descoperit sau pot să apară circumstanțe neașteptate, ceea ce produce, la nivelul personalității sale scăpări ,de multe ori, bizare, cum ar fi: producerea de urme, abandonul sau pierderea anumitor obiecte la locul faptei, acestea urmând a fi valorificate de către echipa de cercetare a locului faptei.
După consumarea faptei infracționale, suspectul sau inculpatul simte nevoia interioară de a se apăra și va depune toate diligențele pentru a reuși să se sustragă de la identificare și de la tragerea la răspundere penală. Procesele psihice sunt de o intensitate ridicată și se focalizează pe întreg ansamblul activității, interpretând și analizând aspectele negative sau pozitive din cadrul acesteia.
Strategiile de anihilare a identificării există într-un număr destul de mare și sunt în mod continuu active, persoana vinovată de săvârșirea faptei penale intervenind prin rectificarea sau remedierea conținutului, pentru realizarea scopului propus. Astfel, la un interval de timp scurt după comiterea infracțiunii, suspectul sau inculpatul își poate face apariția în locuri suprapopulate, ieșind în evidență prin scandaluri, discuții contradictorii sau deplasări alături de persoane ce inspiră încredere la domiciliile acestora. Aceste aspecte țin de conceptul supranumit ,,alibi’’ care se definește printr-o construcție de tip mintal, o strategie cognitiv-demonstrativă, acoperită parțial din punct de vedere faptic, prin care persoana bănuită de comiterea faptei infracționale încearcă să rămână cât mai aproape de intervalul comiterii faptei iar din punct de vedere al spațiului, să stea cât mai departe de locul în care fapta s-a produs.
Există cazuri în care suspectul sau inculpatul, acționând sub imperiul unor stimuli puternici, își face simțită prezența la locul faptei și se preocupă de modul în care se desfășoară ancheta, în unele cazuri, participând chiar la îndeplinirea ei, oferindu-se în calitate de martor ocular sau asistent, acest fapt dându-i oportunitatea de a vedea modul în care echipa lucrează pentru strângerea probelor.De asemenea, în practica judiciară, regăsim situații în care însuși inculpatul sau suspectul expediază scrisori anonime despre persoanele care au comis fapta penală, evident altele decât persoana sa.
În unele situații, suspectul sau inculpatul, după comiterea faptei ilicite, poate săvârși fapte penale de o gravitate redusă față de fapta penală săvârșită inițial, cu scopul de a fi depistat și arestat, întârziind, în acest mod, inculparea și pentru respectiva faptă.
§ 2. Elemente psihologice privind formarea declarației suspectului, inculpatului
Declarațiile suspectului sau ale inculpatului privitoare la faptele proprii nu sunt niciodata accidentale, fiecare afirmație și fiecare negare a unui fapt reprezintă consecința unui proces psihologic destul de cuprinzător.
Descrierea propriilor acțiuni sau inacțiuni de către suspect sau inculpat reprezintă un proces mult mai amplu, comparativ cu formularea mărturiilor.
Procesul psihologic parcurge următoarele etape:
a) Percepția ( recepția);
b) Prelucrarea logică;
c) Stocarea faptelor;
d) Reproducerea sau recunoașterea
Recepția senzorială este primul pas spre formarea declarației deoarece senzațiile sunt moduri de a reflecta în cortexul uman caracteristicile obiectelor și a fenomenelor din jurul nostru, operând asupra organelor de simț.
Senzația reprezintă forma cea mai simplă de reflectare a calităților obiectelor sau persoanelor, diferit de percepție, care presupune o reflectare mai amplă, fiind provocată de intensitatea stimulilor care operează asupra analizatorilor.
Recepția senzorială diferă de la o persoana la cealaltă, în raport de forța stimulului capabil să o producă.
Stocarea faptelor percepute cuprinde intervalul de timp dintre momentul săvârșirii faptei infracționale și cel al reproducerii sub orice formă, verbală sau scrisă, în fața organelor judiciare. Activitatea de memorare presupune un caracter activ, individualizat prin activități de regrupare, restructurare, reorganizare, fiind determinată de stările emoționale intense care continuă să crească în intensitate, fapt ce poate impune ajustări, corecturi sau adăugiri în cazul informațiilor percepute.
Interesul organului judiciar este de a beneficia de informații calitative și conservate într-un stadiu cât mai nealterat, corecte și aproape de realitate.
Reproducerea sau recunoașterea reprezintă ultima etapă a procesului psihologic, în care suspectul sau inculpatul va încerca să cenzureze cu mare atenție tot ceea ce își reamintește, nu va lăsa nimic fără acoperire, vizând în permanență materialul probator deținut de anchetator.
În momentul în care suspectul sau inculpatul și anchetatorul se află unul în fața celuilalt, persoana anchetată manifestă anumite stări de puternică tulburare emoțională iar faptul că a ajuns până în acest punct îi provoacă o stare de agitație continuă. Chiar dacă nu este vinovată de comiterea faptei, adusă în fața justiției, persoana este marcată de o astfel de experiență, aceasta reflectând asupra faptului că totul poate produce consecințe asupra familiei, profesiei sau relațiilor sale sociale.
Factori precum mediul și atmosfera în care se efectuează interogatoriul judiciar, sobrietatea și amabilitatea anchetatorului, îl influențează pe suspect sau inculpat, acesta neștiind ce dovezi ar putea deține anchetatorul împotriva sa.
Dacă persoana interogată are un trecut infracțional bogat, aceasta va adopta o atitudine de expectativă și va încerca să obțină cât mai multe date referitoare la fapta pentru care este acuzat și dovezile pe care anchetatorul le are împotriva sa. În cazul acestei tipologii infracționale, se va constata destul de greu apariția emoției dar anchetatorul are toate șansele să simtă irascibilitatea și încordarea, dacă acesta are agilitatea necesară.
Dimpotrivă, dacă persoana interogată la prima sa infracțiune, aceasta nu va reuși să se stăpânească pe sine și va încerca pe cât posibil să se exteriorizeze, deoarece sentimenul cel mai puternic resimțit este teama.
Încă din primul contact vizual, anchetatorul este nevoit să studieze conduita nuanțată a suspectului sau inculpatului, inclusiv gesturile făcute de acesta, mimica și maniera în care își aruncă privirea asupra organului de cercetare penală și comportamentul său raportat la situația în care acesta se găsește ( dacă are un comportament ostil sau încearcă să coopereze cu anchetatorul).
Impedimentul cel mai mare nu îl reprezintă perceperea , de către anchetator, a expresiilor pronunțate ale suspectului sau inculpatului, ci tocmai analiza, într-o manieră cât mai critică, a acestora. Se întâmplă ca suspectul sau inculpatul să fie o persoană emotivă iar simpla întâlnire cu organele judiciare o va determina să adopte o conduită din care reiese vinovăția. Pe de altă parte, anchetatorul este nevoit, în situația anumitor suspecți sau inculpați, să observe latura voluntară a conduitei acestora deoarece se pot exterioriza ca fiind frustrați sau ofensați de învinuirea adusă, vor încerca să discute tot timpul și de asemenea, vor susține, în mare parte, prin scuze copilărești, faptul că acuzațiile împotriva acestora sunt nefondate, ei considerându-se nevinvați.
Această categorie de persoane interogate încearcă să își fortifice ideea interioară potrivit căreia este comisă o mare nedreptate la adresa lor și procedează la amenințări în spatele cărora se ascund drepturile fundamentale ale omului ori anumite cunoștințe ,,sus puse’’.
În alte situații, suspectul sau inculpatul își expune calmitatea și stăpânirea de sine ori mirarea asupra faptului că a fost pus într-o circumstanță stânjenitoare, începe a scoate în evidență incompetența organelor judiciare, care nu sunt în stare să găsească vinovatul și apelează la tot felul de astfel de trucuri.
Sunt cazuri în care suspectul sau inculpatul se preface în fața anchetatorului, prin simularea unor stări de boală, leșin, afișând un dezechilibru de natură psihică, ori simulează lipsa auzului, mai ales în cadrul întrebărilor critice referitoare la fapta penală comisă. Un bun anchetator întotdeauna va observa lipsa de spontaneitate a atitudini și va trage concluzia că această conduită a suspectului sau inculpatului este nemotivată și total deplasată.
Suspectul sau inculpatul depune eforturi considerabile de a se adapta la noul mediu în care se află. Pe lângă simptomele de natură fiziologică, mai există anumiți factori care pot determina cu facilitate starea de spirit interioară a acestuia. Aceste simptome sunt recunoscute sub denumirea de ,,ticuri’’ și reprezintă anumite atitudini conștiente care au devenit reflexe necondiționate. Toate aceste ticuri spun ceva despre persoana interogată, acestea trădându-l, important fiind ca și anchetatorul să le înțeleagă sensul. În fond, toate aceste reacții semnifică dezacordul intern dintre adevăr și minciună, dintre ce se spune în realitate și ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și reprezintă nesiguranța psihică pe care suspectul sau inculpatul o trăiește în fața anchetatorului.
§ 4. Particularități psihologice survenite în timpul audierii suspectului, inculpatului
Pe parcursul activității de anchetă, suspectul sau inculpatul experimentează anumite stări viscerale și somatice, pe fondul trăirilor emoționale ca de exemplu:
– creșterea volumului din vase precum și a presiunii sanguine, însoțite în prealabil de modificarea bătăilor inimii. Acestea se manifestă cel mai bine în zona de tâmplă și prin paloarea feței;
-accelerarea și dereglarea respiratorie. Apar senzațiile de sufocare, însoțite de răgușirea și vibrația vocii, precum și scăderea considerabilă a proceselor salivare ( buzele îi sunt foarte uscate și apare nevoia permanentă de a bea apă);
-contractarea mușchilor scheletici, epxrimată prin blocarea funcțiilor locomotorii sau crispare;
– schimbarea mimicii și totodată a pantomimicii, resimțirea tensiunii psihice care modifică comportamentul aferent suspectului sau inculpatului. Acesta, din senin, manifestă interes în culegerea scamelor imaginare, aranjarea hainelor într-o manieră exesivă și se trădează singur prin frământarea sau tremuratul mâinilor.
– schimbarea timpului de latență sau reacție exprimat prin îtârzierea răspunsului. Comparativ cu întrebările necritice, răspunsurile din cadrul întrebărilor critice sunt oferite după 4-5 secunde, în care suspectul sau inculpatul încearcă să găsească un răspuns cât mai credibil pentru a nu își înrăutăți situația.
Persoana care se ocupă de efectuarea anchetei este nevoit să fixeze anumite aspecte,cum ar fi : dacă persoana interogată este vinovată pentru faptele sale și astfel, declarațiile sale în care acesta pledează pentru nevinovăția lui sunt simulate, dacă este nevinovat însă este dominat de instabilitate emoțională, dacă este nevinovat însă își declară vinovăția pentru a părea erou, sau dacă este nevinovat însă a construit o întreagă poveste datorită imaginației sale bogate.
Cele enumerate mai sus reprezintă cele mai cunoscute comportamente însușite de suspecți sau inculpați în fața organelor de cercetare penală.
În practică, s-a observat faptul că se poate colabora, pe durata desfășurării anchetei, cu o persoană instabilă emoțional, tehnica fiind recurgerea la discuții preliminare, secundare față de motivul anchetării, care vizează profesia, starea de sănătate, antecedentele din trecut și alte asemenea. Această discuție preliminară are menirea de a deconecta suspectul sau inculpatul de încordarea nervoasă care se produce inevitabil într-o asemenea împrejurare și să stabilească o relație anchetator-anchetat. O astfel de ambianță îi dă posibilitatea suspectului sau inculpatului să își limpezească gândurile și se va simți relativ ușurat de starea de disconfort psihic pe care situația sa îl produce.
Saltul direct la etapa chestionării, într-o manieră rapidă și directă, are ca finalitate inhibarea emoțională a suspectului sau inculpatului, acompaniată de manifestări neurovegetative și micogesticulare, mai ales în cazurile în care suspectul sau inculpatul este minor, se află în stări de convalescență sau este femeie ori o persoană vârstnică. Aceasta va adopta conduita unei persoane vinovate ori va resimți o teamă în a vorbi. O astfel de metodă arată lipsa de profesionalism a organului judiciar deoarece șansele aflării adevărului cresc doar în momentul în care problemele suspectului sau inculpatului sunt ascultate și creerea unui cadrul din care acesta înțelege că poate avea încredere în anchetator.
Anchetarea directă, realizată într-o manieră dură, din punct de vedere al psihologilor, nu face decât să producă o derutare a persoanei instabile emoțional, această metodă fiind mai mult utilizată în cazul marorilor.
Trebuie spus faptul că suspectul sau inculpatul emotiv, dacă nu va fi ajutat, va fi foarte sensibil și ilogic. Atunci când acesta începe să declare, trebuie să i se acorde timpul necesar pentru a își duce declarația până la capăt, fără a fi întrerupt prin alte întrebări cu privire la probe, fiindcă în cazul în care suspectul sau inculpatul nu este vinovat de comiterea infracțiunii, la nivelul psihicului acestuia se produce o decădere treptată care poate cu ușurință conduce la mărturisirea unor fapte pe care acesta nu le-a săvârșit.
În cazul suspectului sau inculpatului nevinovat, dacă organul de cercetare penală reușește să formeze un climat de încredere și dacă îl va stimula într-un sens pozitiv pe acesta să colaboreze pentru aflarea adevărului în cauză, persoana anchetată va povesti degajată cele întâmplate, va argumenta și va justifica probele și mijloacele de probă pentru a întări cele spuse. Surprinderea referitoare la cum a ajuns în această postură este manifestată într-o un mod natural și va răspunde într-o manieră rapidă și la obiect la întrebările pe care anchetatorul i le adresează.
În cazul suspectului sau inculpatului care este vinovat de fapta pe care a săvârșsit-o sau și-a adus aportul la săvârșirea acesteia, el nu poate trece cu ușurință peste motivul pentru care se află în acea încăpere, nedispunând de capcitatea de a își schimba preocupările, cum se întâmplă în cazul persoanei care nu este vinovată. Singura problemă internă pe care o manifestă acesta la momentul respectiv este fapta comisă și ce se va întâmpla după comiterea acesteia. Desigur că este lucid și realizează faptul că nu se află în această postură pentru altfel de discuții, ci pentru a fi întrebat despre fapta pe care a săvârșit-o însă nu dorește să fie luat prin suprindere și încearcă să își ascundă emoțiile și să își reprime gesturile care l-ar putea trăda.
Pentru o persoană care ancheteaza, este foarte ușor de observat lipsa de naturalețe, frica și nervozitatea continuă pe care suspectul sau inculpatul nu le poate ascunde.
Practica judiciară a reliefat că, între aceste două atitudini prezentate mai sus, se poate face diferența într-o manieră simplă, prin constatarea și înțelegerea simptomelor psiho-comportamentale și a reacțiilor acestor persoane în momentul în care le sunt adresate întrebări ce vizează aspecte critice ale faptei infracționale.
Cele mai uzitate modele de întrebări de către anchetatori în astfel de cazuri sunt:
– ,,Dacă susțineți că nu ați săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?’’
– ,,Care este părerea dumneavoastră, va fi descoperit autorul acestei fapte?’’
– ,,Ce considerați că merită o persoană care a săvârșit o astfel de faptă?’’
S-a remarcat faptul că o persoană sinceră va oferi răspunsuri într-o manieră naturală, își va exprima în mod deschis părerea, va oferi variante pe care aceasta le consideră posibile, va propune probe cât și mijloace de probă. Drept urmare, răspunsurile obținute în mod obișnuit de la o persoană inocentă sunt:
– ,, Nu va putea scăpa de rigorile legii’’
– ,,Trebuie să răspundă pentru faptele sale’’
– ,,Pedepsele sunt foarte mici pentru astfel de persoane.’’
Aceste replici sunt însoțite de o atitudine sinceră, deschisă și colaboratoare, persoana fiind degajată și naturală.
Aflat în fața acelorași întrebări, persoana vinovată devine îndoielnică, dezorientată adoptând o atitudine care lasă impresia că aceasta nu înțelege despre ce este vorba. Întrebările au asupra acesteia un efect paralizant și devine uimit atunci când este rugat să spună ceea ce consideră despre o faptă penală al cărei autor el știe că este.
Suspectul sau inculpatul nu are idee despre informațiile pe care le deține anchetatorul referitor la fapta comisă de acesta, drept urmare el intră într-un stadiu al contradicției cu sine însuși, în care nu știe dacă să recunoască și să își ușureze speranța sau să conteste totul, mergând pe premisa că nu i se poate proba vinovăția.
De obicei, acesta adoptă o atitudine defensivă și încearcă să ofere răspunsuri neutre, de genul:
– ,, Nu am idee.’’
– ,, De ce mă întrebați pe mine?’’
– ,, Nu pot răsfrânge vina asupra nimănui.’’
– ,,Poate că va fi prins.’’
– ,,Ce-o vrea legea.’’
Suspectul sau inculpatul oferă răspunsurile pe fondul unei stări emotive puternice și dă dovadă de falsitate, stângăcie, neimplicare și nu reușește să ofere soluții pentru prinderea persoanei vinovate.
Toate aceste aspecte enumerate mai sus nu sunt altceva decât dovezi pentru a stabili dacă subiectul interogat suferă de tulburări psihice, și nu sunt criterii de stabilire a vinovăției sau a nevinovăției. Tot ceea ce se poate obține prin studiul psihologic al suspectului sau inculpatului în momentul ascultării ,trebuie în mod necesar și obligatoriu coroborat cu dovezile din dosarul cauzei.
Fiecare caz în parte este unic și are particularitățile sale proprii, la fel cum toate particularitățile psihologice ale indivizilor sunt unice, cât și modul de comportament al acestora din fața organelor de cercetare penală, de aceea fiind necesar ca anchetatorul să trateze situația cu seriozitate și să dețină o amplă experiență practică în activitatea sa.
Secțiunea a II-a – Conduita psihologică a organului judiciar
Spre deosebire de alte profesii, profesia de organ de urmărire penală este una aparte, datorită faptului că întreaga activitate pe care acesta o îndeplinește reprezintă, în ansamblul său, societatea iar realizările sau eșecurile sale produc consecințe nu doar asupra instituției în care acesta își desfășoară activitatea zilnică, ci și asupra societății.
Organul judiciar are îndatorirea de a respecta normele legale în vigoare, pe durata desfășurării întregii activități, precum și regulile generate pe parcurs de practica în materie.
Este necesar, într-o astfel de profesie, ca persoana care se ocupă de desfășurarea interogatoriului să aibă o atitudine pozitivă necondiționată, să dea dovadă de toleranță și să manifeste o atitudine lipsită de prejudecăți. Prejudecățile legate de anumite grupuri minoritare pot cu ușurință scade performanța anchetatorului.
Profesia de organ de urmărire penală presupune atât un respect cu privire la propria persoană cât și interesul pentru o perfecționare continuă a pregătirii de specialitate, prin stiudiu și aplicarea corectă a comportamentelor legale.
Organul judiciar are obligația de a își desfășura profesia cu respectarea adevărului.
În educarea anchetatorilor, își aduce o contribuție desăvârșită contactul cu suspecții sau inculpații, în cadrul unor circumstanțe și situații complexe iar astfel de experiențe le dezvoltă acestora calități precum : perspicacitatea, insistența, spiritul de observație, subtilitatea deducțiilor și a sintezelor, forța argumentării logice, promptitudine în sesizarea anumitor relații, toate acestea formând așa-numita intuiție profesională sau fler.
Pentru a fi un anchetator bun, trebuie, în primul rând să simți plăcere în a lucra cu oamenii, deoarece încrederea și aprecierea celui ascultat trebuie câștigate. Pentru o interogare eficiență, nu se va recurge niciodată la forța de persuasiune. Anchetatorul i se impune să dețină capacitatea de a purta discuții într-o manieră inteligentă, exprimându-se într-un mod clar , cu un grad ridicat ridicat de profesionalism.
Anchetatorul este nevoit să își reprime anumite stări precum iritabilitatea, superficialitatea, duritatea, tendința de a exagera și de a suspecta orice persoană audiată. Un ajutor real pentru un rezultat cât mai favorabil în anchetă îl constituie și utilizarea mijloacelor de înregistrare audio-vizuală a declarațiilor suspectului sau inculpatului.
Indiferent dacă, pe parcursul audierii, persoana audiată se contrazice, anchetatorul trebuie să se stăpânească pe sine și să nu întrerupă manifestările de plictiseală, irascibilitate sau neastâmpăr ale acestuia și trebuie să dea dovadă de răbdare. Este foarte important ca anchetatorul să își țină reacțiile proprii sub control, astfel încât să ofere ansamblul unei suprafețe psihice perfect plane.
De asemenea, este necesar ca anchetatorul să își dezvolte și anumite calități actoricești, pentru a reuși , în caz de nevoie, să simuleze stări, trăiri sau să joace rolul oricărui fel de personaj. Acesta trebuie să reuseașcă să simuleze stări precum furia, nervozitatea, simpatia, fără a-și pierde sângele rece iar toate acestea trebuie să se sincronizeze perfect cu mimica, gestica, tonul și atitudinea acestuia.
Alte calități pe care este imperios necesar să le dețină sunt: obiceiul de a privi întotdeauna interlocutorul în ochi, interpretarea corectă a comportamentului raportată la întrebările cheie din cadrul anchetei, asigurarea liniștii necesare desfășurării anchetei, încrederea în sine, echilibrul, precum și ,, tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a concluzionat că totul este în zadar.’’
Studiul conduitei anchetatorilor din relațiile anchetator-anchetat a relevat anumite clasificări, cea mai des întâlnită în literatura de specialitate fiind următoarea clasificare tipologică :
a) Anchetatorul temperat – este persoana care manifestă o conduită firească, naturală, ascultă cu atenție, curiozitate și interes ceea ce are de spus interlocutorul, este o persoană care analizează orice detaliu, calmă, tenace și îngăduitoare, are o intervenție oportună și eficace, concordanță cu situația, pentru a clarifica aspectele cruciale ce vizează ancheta.
b) Anchetatorul amabil – este caracterizează printr-o anumită transparență față de anchetat și nu ezită în a își trateze interlocutorul cu o țigară sau cu o cafea. Atmosfera naturală ,degajată pe care acesta o creează, îi oferă posibilitatea de a studia în detaliu psihologia suspectului sau inculpatului. În această situație, trebuie avut în vedere faptul că această amabilitate a sa trebuie să se desfășoare pe toată durata anchetei deoarece dacă schimbarea cadrului se produce brusc iar anchetatorul adoptă o atitudine ,,brutală’’, suspectul sau inculpatul se va inhiba iar investigația poate fi compromisă.
c) Anchetatorul autoritar – este un tip de anchetator care adoptă o atitudine statică, solemnă, gravă, și își impune , pe toată durata anchetei, într-o manieră imperativă , voința sa în fața suspectului sau inculpatului. De asemenea, nu manifestă interes în descoperirea psihologiei anchetatului iar acest fapt duce la o convorbire lipsită de pozitivitate, anchetatorul bazându-se mai mullt pe intimidarea suspectului sau inculpatului decât pe încurajarea acestuia de a colabora pentru aflarea adevărului.
d) Anchetatorul vorbăreț – se particularizează prin complexe legate de necesitatea de a se afirma sau de a se elibera de o tensiune afectivă iar logoreea reprezintă modul de a se ieși din aceste stări. Anchetatorul vorbăreț va interveni în momente nepotrivite și o va face într-o modalitate ineficiență, astfel încât va periclita desfășurarea anchetei și rezultatele acesteia.
e) Anchetatorul cabotin – reprezintă persoana care exagerează în utilizarea tehnicilor ce țin de domeniul actoriei. Astfel de exagerări pot creea situații nepotrivite pentru desfășurarea anchetei judiciare, precum amuzament, desconsiderare, sau chiar inhibarea anchetatului iar aceste stări duc inevitabil la compromiterea rezultatelor anchetei.
f) Anchetatorul patern – este cel care are o conduită pașnică, dovedind uneori compasiune față de suspect sau inculpat. O astfel de atitudine poate fi percepută, în mod special de cei recidiviști și poate conduce la ezitarea recunoașterii faptelor.
Există cazuri, în cadrul procesului penal, în care organul judiciar se întâlnește cu un inculpat de rea-credință, care ascunde adevărul și încearcă să prezinte, în fața acestuia, o realitate diferită. Această atitudine a inculpaților de rea-credință poate fi descoperită, într-o manieră facilă, de către magistratul care deține o pregătire profesională corespunzătoare și solidă, care este atent pe tot parcursul desfășurării procedurilor nu numai la relatările acestuia, cât și la comportamentul pe care îl adoptă.
Magistratul poate obține informațiile necesare referitoare la gândurile și sentimentele inculpatului în momentul în care acesta neagă sau afirmă cele spuse, când urmărește, prin relatările sale false, să reprezinte adevărul sau atunci când declară că nu își mai amintește firul evenimentelor, din interpretarea comportamentului și a reacțiilor exterioare ale perosanei.
Tensiunea anchetei judiciare este crucială pentru a descoperi soluția optimă, aceasta fiind de multe ori comparată cu tensiunea psihologică specifică unui joc de șah, unde parteneri cu stiluri diferite se confruntă : pe de o parte, anchetatorul, tehnic și plin de imaginație, iar pe de altă parte, infractorul speculativ și viclean.
CAPITOLUL III – Etape pregătitoare în vederea audierii suspectului, inculpatului
Scopul procesului penal îl reprezintă constatarea faptelor infracționale, astfel ca orice persoană care a comis o faptă de natură penală să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Eficacitatea ascultării suspectului sau inculpatului ține, în primul rând, de maniera în care orgaanul de urmărire penală realizează pregătirea actului procedural.
Pregătirea în vederea ascultării implică fixarea probemelor care necesită lămurire, a tacticii de ascultare, a materialului probator utilizat pe durata desfășurării ascultării, cu respectarea particularităților fiecărei infracțiuni, de împrejurările comiterii, de trăsăturile de personalitate și de psihologia suspectului sau inculpatului.
Dacă organul de urmărire penală va trece cu ușurință peste această primă etapă a interogatoriului, imperios necesară de altfel, se poate confrunta cu consecințe negative ce se pot răspândi asupra întregului proces penal.
Secțiunea I – Studierea materialului din dosarul cauzei
Este de preferat ca, în prealabil, anchetatorul să își confere o perioadă de timp rezonabilă pentru a putea efectua studiul asupra materialului din dosarul cauzei.
Pe baza materialelor prezente la dosarul cauzei, organul judiciar stabilește persoanele care urmează să fie audiate, valoarea materialului probator și chestiunile avute în vedere în momentul efectuării activiății de urmărire penală.
Din materialele cauzei vor stabili valorile lezate, natura faptei penale comise, persoanele care sunt implicate, cum a fost produsă fapta, martorii, urmările faptei, vârsta victimelor precum și cuprinsul total al prejudiciului produs.
Privitor la natura faptei comise, este necesar să se fixeze aspectul dacă fapta a fost îndreptată împotriva patrimoniului, caz în care, trebuie recunoscute particularitățile bunurilor spre a fi identificate și puse în urmărire locală sau generală.
Atunci când fapta ilicită vizează persoana, este necesar să se stabilească în ce rezidă, urmărirle produse, starea în care victima se află și dacă se poate desfășura un iterogatoriu cu aceasta pentru a putea identifica persoana vinovată.
Coroborând aceste aspecte, este util a se descoperi dacă persoana vinovată poate fi identificată de către persoana vătămată, astfel identificarea va fi foarte ușor de făcut. Dacă nu va fi posibil, atunci victima va fi nevoită să descrie semnalmentele definitorii ale obiectelor vestimentare, numărul de persoane implicate în săvârșirea infracțiunii precum și activitățile derulate de fiecare în parte. De asemenea, se cuvine să rezulte din materialele existente în cauză: locul și timpul săvârșirii faptei, maniera în care victima a fost abordată, direcția din care au apărut și spre care au plecat agresorii, dacă s-au utilizat arme sau substanțe chimice paralizante sau mijloace de transport, particularități care duc spre o identificare eficientă, toate aceste aspecte trebuind a fi raportate la maniera în care a înțeles activitatea ilicită, total sau doar parțial, datorită punerii în stare de neputință de a reacționa sau în stare de inconștiență.
Obligația anchetatoturlui nu rezidă doar în lecturarea materialului, ci și în analiza acestuia, într-o manieră cât mai adecvată, ceea ce presupune mult profesionalism și o experiență practică vastă.
Efectul principal al studiului materialelor îl reprezintă înțelegerea, de către organul judiciar, a ansamblului de aspecte infracționale.
Este imposibil ca interogatoriul judiciar să înceapă mai înainte ca anchetatorul să ia la cunoștință un minim de date privind infracțiunea. Într-un atare caz, este logic faptul că nu se poate crea un plan de ascultare și nici nu se pot stabili probleme care necesită lămurire.
Din această cauză, documentarea asupra materialelor cauzei va fi efectuată după ce vor fi desfășurate alte activități premergătoare, precum: cercetarea la fața locului, examinarea și analiza materialelor probatorii existente, luarea declarațiilor martorilor oculari sau victimelor, în cazul în care există supraviețuitori, dispunerea efectuării unei expertize sau a unei constatări tehnico-științifice și alte asemenea.
Concluziile expertizei medico-legale, constatările tehnico-științifice sau expertizele criminalistice dispuse în cadrul cauzei penale instrumentate, sunt, de asemenea, eficiente de studiu.
Atunci când anchetatorul trece la interogare, acesta trebuie deja să aibă structurată în minte maniera în care autorul faptei a acționat, fie doar o parte din aceasta, urmând ca mărturisirea suspectului sau inculpatului să îi întregească convingerile.
Secțiunea a II-a – Cunoașterea personalității și a trăsăturilor psihice ale suspectului, inculpatului
Înțelegerea personalității suspectului sau inculpatului reprezintă o cerință de tactică criminalistică. în strânsă legătură cu aflarea adevărului, folositoare anchetatorului în activitatea de dinaintea începerii interogatoriului judiciar. Acesta nu poate crea sau selecționa procedeele tactice fără a înțelege în ce măsură sunt eficace, raportate la personalitatea suspectului sau inculpatului.
Personalitatea reprezintă un sistem de trăsături de natură fizică, fiziologică, social-morală, care prezintă, în comportamentul persoanei, un echilibru relativ. Astfel de laturi dau unei persoane individualitate, determinând-o să fie unică raportat la celelalte persoane iar individualitatea sa se manifestă prin conduita acțională, afectivă sau verbală a persoanei. Personalitatea este alcătuită din temperament, caracter și aptitudini pe care le regăsim în psihologia suspectului sau inculpatului și pe care anchetatorul este dator să le stăpânească.
Anchetatorul poate verifica multiple surse pentru a putea afla personalitatea persoanei pe care o audiază, spre exemplu, datele obținute cu ajutorul părinților, prietenilor, vecinilor, colegilor de școală sau serviciu, recomandările de la locurile de muncă iar acesta trebuie să le utilizeze pentru a construi o descriere cât mai aproape de realitate.
Caracterul este stabilit de totalitatea trăsăturilor importante și calitativ definitorii ale personalității care se manifestă în activitatea umană, în mod permanent, prin aptitudini față de alte persoane, față de muncă și activitate, la modul general.
Ansamblul caracterului uman este construit prin educație dar este ,de asemenea, influențat de maniera în care fiecare dintre noi asimilăm educația primită, în care prelucrăm informațiile, și ne adaptăm la diferite medii sociale.
Educația determină persoana să consimtă și să aproprieze, într-o manieră inidividuală, influențele sociale pozitive sau negative. Influențele de acest gen descind din mediul familial și din relațiile sociale pe care persoana le întreprinde.
Sunt cazuri în care anumite persoane nu reacționează la influențele defavorabile iar anchetatorul are îndatorirea de a cunoaște, după realizarea unor cercetări adecvate, dacă suspectul sau inculpatul care urmează a fi ascultat își găsește locul în această categorie. Astfel, psihologii sunt de părere că există două tipuri definitorii de personalitate, una conformă cu normele societății iar alta neconformă, denumită personalitate deviantă.
Conduita deviantă și tendințele criminale alcătuiesc excepția, nu regula. Ele pot fi stârnite de persoană însuși sau de mediul în care se desfășoară. Această persoană dovedește a avea anumite conduite cu o semnificație morală negativă, precum egoismul, sensibilitatea, înfumurarea sau nesinceritatea.
Persoanele care îmbrățișează o atitudine de conformare la normele morale și legale ale societății se definesc prin sinceritate, demnitate, corectitudine și expansivitate.
Temperamentul vizează latura dinamică, energetică a persoanei, desemnând însușiri generale ale conduitei, pe baza cărora se formează un stil specific pentru fiecare individ în parte. Sistemul nervos central condiționează temperamentul prin anumite particularități precum echilbrul proceselor fundamentale: excitația și inhibiția.
Doctrina psihologiei judiciare a distins patru tipuri temperamentale fundamentale:
a) tipologia sanguină, definită atât de aspecte pozitive precum stabilitatea, emotivitatea, adaptabilitatea, cât și de aspecte negative, așa cum sunt istabilitatea, ușoara influențare a personalității și lipsa puterii de a se concentra;
b) tipologia colerică se definește prin intensitatea proceselor afective, un simț al reacției dezvoltat,în sens pozitiv și excitabilitate, irascibilitate, violență, îndărătnicire în sens negativ;
c) în cadrul tipologiei flegmatice, persoana este pașnică, îngăduitoare, are o bună dispoziție dar, în schimb, posedă și un timp al reacției scăzut, este tipicară, comodă, și cu aplecare spre stereotipuri;
d) tipologia melancolică este caracterizată de stăruința, responsabilitatea, sensibilitatea și seriozitatea subiectului, aspecte pozitive de altfel, dar totodată, de pesimism, îndoială, ezitare.
Ca urmare, audierea suspectului sau inculpatului trebuie sistematizată astfel încât acesta să se simtă integrat în cadrul acestui plan de cercetare. Întrebările la care organul judiciar este nevoit să răspundă, în cadrul modului de desfășurare a ascultării suspectului sau inculpatului, sunt:
– ,,unde, în ce situații, cum și când va fi efectuată ascultarea?’’
– ,,care sunt chestiunile care trebuie lămurite cu această ocazie?’’
În cadrul primei interogorări, nu se recomandă ca anchetatorul să atingă toate problemele necunoscute ale cauzei, deoarece îi poate oferi posibilitatea suspectului sau inculpatului să afle informațiie deținute de acesta. Sunt situații în care suspectul sau inculpatul în stare de recidivă, având cunoștințe referitoare la mecanismul procedurii tactice a audierii, al pașilor pe care anchetatorul îi urmează, își poate da seama ce fel de date deține anchetatorul și cât de incriminatorii sunt acestea.
Chestiunile care vor fi clarificate în timpul ascultării trebuie să aibă o ordine firească iar anchetatorul trebuie să aloce spațiu și pentru modificarea planului său, în cazul în care apar elemente noi, neștiute de către anchetator, care inevitabil apar odată cu fiecare ascultare, ca de exemplu, noi mărturisiri ale suspectului sau inculpatului, în contradicție cu cele declarate anterior sau care conțin fapte necunoscute pentru organul de cercetare penală sau relatări asupra existenței unor complici.
Aptitudinile reprezintă ansambluri ale personalității suspectului sau inculpatului și este necesar a fi cunoscute de către anchetator. Ele sunt însușiri psihice ce caracterizează fiecare individ în parte și se manifestă prin anumite însușiri fiziologice. Aptitudinile se divid în:
a) aptitudini generale, precum inteligența, memoria vizuală, spiritual de observație;
b) aptitudini speciale, precum urechea muzicală sau talentul.
Pentru ca ancheta să ajungă la obiectivul propus, documentația trebuie să țină cont atât de aptitudinile generale, cât și de cele speciale ale suspectului sau inculpatului deoarece fiecare infracțiune în parte este purtătoare a amprentei personalității acestuia.
Literatura de tactică criminalistică face mențiuni și despre mediul familal în care suspectul sau inculpatul a trăit, școlile pe care acesta le-a urmat, profesiile sau anturajul, aspecte care sunt de natură a conduce la conturarea personalității sale. De asemenea, atunci când este cazul, este necesar a se lua în considerare și antecedentele sale penale, stagiul militar satisfăcut precum și conduita sa pe perioada desfășurării acestuia.
În concluzie, înțelegerea anumitor aspecte precum inteligența, slăbiciunile, pasiunile, comportamentul atât în cadrul familiei cât și în afara acestuia, activitatea desfășurată la locul de muncă duc la o desfășurare eficace și bună a audierii și la o luarea unei decizii corecte în cadrul individualizării pedepsei.
Secțiunea a III-a – Întocmirea planului de ascultare
Toată activitatea de pregătire a audierii suspectului sau inculpatului se va concluziona în elaborarea unui plan de ascultare, care va cuprinde chestiuniile care necesită clarificare, ordinea în care vor fi tratate, precum și materialul probator care va fi prezentat. În momentul în care planul este elaborat, se va acorda atenție naturii infracțiunii, poziției suspectului sau inculpatului până în acel moment și procedeului tactic de ascultare ales.
În cazul tuturor cauzelor penale se află anumite chestiuni generale ce trebuie lămurite cu sprijinul suspectului sau inculpatului, astfel:
– dobândirea informațiilor complete referitoare la fapta comisă;
– înțelegerea și revizuirea probelor, argumentelor pe care le expune în cadrul apărării sale;
– confirmarea faptului că acesta minte, în momentul în care afirmațiile sale contrazic faptele consfințite și probate;
– aflarea tuturor faptelor penale comise de acesta, precum și a participanților la săvârșirea acestora.
Mai mult de atât, fiecare cauză în parte își reprezintă particularitățile proprii, definite de natura obiectului faptei penale, împrejurările comiterii faptei, numărul de participanți, natura contribuției fiecăruia și alte asemenea aspecte.
Pentru a afla adevărul, este absolut necesar să se clarifice toate problemele concrete, care se referă la faptă și nu doar a celor generale, comune pentru toate infracțiunile.
Planul de ascultare trebuie întocmit de fiecare dată când suspectul sau inculpatul este interogat, chiar dacă, în esența sa, cauza pare simplu de lămurit. În plus, în cazul pluralității de infractori, planul de ascultare trebuie să fie redactat în mod individual, raportat la tipologia fiecăruia, la contribuția pe care au oferit-o la săvârșirea faptei, la antecedentele penale și la poziția adoptată pe durata desfășurării anchetei.
Din perspectiva tacticii, atunci când formulează o întrebare, anchetatorul trebuie să acorde o foarte mare atenție, să știe ce anume să întrebe, cum să întrebe, pe cine și când să adreseze o anumită întrebare.
Raportat la doctrina judiciară ,există trei categorii fundamentale de întrebări care fundamentează planul de ascultare:
a) întrebările temă – acestea dețin un caracter general și oferă șansa suspectului sau inculpatului să mărturisească tot ceea ce știe legat de faptă sau faptele comise de acesta;
b) întrebările problemă – acestea vizează clarificarea unor chestiuni din cadrul activității din momentul comiterii infracțiunii, garantând caracterul sistematic al interogatoriului;
c) Întrebările detaliu – acestea se deosebesc prin faptul că sunt concrete, suspectul sau inculpatul trebuind să dea explicații și detalii. Din această clasă fac parte întrebările de completare, de control, de referință și cele de verificare.
Trepetele peste care trebuie să treacă întrebările sunt următoarele:
– formularea acestora să se facă în conformitate cu gradul de înțelegere al suspectului sau inculpatului;
– să fie precise, concise, exacte;
– să fie deschise, lăsând posibilitatea de a detalia pe marginea acestora;
– să constrângă suspectul sau inculpatul la eventuale explicații, relatări în plus;
– să nu scurteze răspunsul așteptat;
– să provoace surprindere și totodată, să nu dezorienteze.
În cazul în care audierea suspectului sau inculpatului se desfășoară în cadrul mai multor faze, aspect determinat de aflarea unor noi probe, de comportamentul din cadrul anchetei, de stadiul în care se aflau cercetările raportat la data ascultării anterioare, se va realiza un plan de ascultare pentru fiecare etapă în parte iar astfel, se vor elimina lacunele și tergiversarea cercetătorilor.
Înterogațiile din cadrul planului de ascultare trebuie aranjate cronologic sau psihologic, raportat la firea și conduita suspectului sau inculpatului pe durata desfășurării anchetei. De asemenea, se vor lua în considerare toate circumstanțele care pot apărea pe durata desfășurării audierii, pentru a nu se ajunge la surprinderea organului de urmărire penală.
Concluzionând, nu numai anchetatorul este dator să dețină capacități de a gândi dezvoltate și să aibă o atenție distributivă, ci și planul de ascultare trebuie să aibă un caracter cât mai elastic, pentru a putea fi modificat după cum desfășurarea ascultării și declarațiile suspectului sau inculpatului impun. Elasticitatea planului de ascultare va duce la facultatea de a modifica și adapta planul pentru fiecare situație, însă nu și la schimbarea sau substituirea acestuia, pentru că ar fi foarte greu ca anchetatorul să improvizeze un nou plan în momentul audierii, care să dea dovadă și de eficiență în același timp.
Secțiunea a IV-a – Alte activiăți premergătoare
§ 1. Organizarea și stabilirea ordinii în care se va desfășura ascultarea
În cadrul procesului penal, audierea suspectului sau inculpatului semnifică numai o treaptă care duce spre realizarea scopului acestuia și anume aflarea adevărului privitor la fapta comisă.
Raportat la datele inițiale, anchetatorul elaborează strategia de anchetă, cu versiunile aferente modului în care se va desfășura audierea.
În plus, dacă suspectul sau inculpatul atinge anumite subiecte care nu sunt trecute în planul de ascultare, anchetatorul trebuie să adopte o conduită normală și să îi permită acestuia să vorbească, să nu îl oprească și chiar să îl încurajeze iar apoi acesta va modifica planul de ascultare. Anchetatorul va face apel la virtuțile sale profesionale, pentru a reuși să imbine, într-o modalitate cât mai eficientă, afirmațiile primite în ansamblul de probleme pe care acesta dorea să le lămurească.
Astfel, organul judiciar are datoria de a cunoaște în prealabil datele necesare pentru aflarea adevărului în cauză.
Pe durata desfășurării ascultării, suspectul sau inculpatul trebuie să fie convins că la dosar se află dovezi îndestulătoare pentru condamnarea sa. În cadrul fiecărei cauze penale se află probe ce nu se cuvin a fi aflate de către persoana anchetată în prima fază a urmăririi penale. Este necesar ca anchetatorul să fie abil și să prezinte fiecare probă la momentul oportun, această practică fiind denumită de către doctrinari ,,arma surprizei’’.
Până la momentul prezentării probelor în fața suspectului sau inculpatului, se impune ca acestea să fie revizuite pentru ca anchetatorul să nu prezinte în fața anchetatului probe false, nesigure, neconvingătoare și să dea dovadă de neglijență.
După ce anchetatorul își selectează materialul probator pe care urmează să îl utilizeze, va consfinți la maniera în care îl va prezenta, raportat la caracterul suspectului sau inculpatului și la natura probelor.
De multe ori, utilizarea materialului probator în cadrul anchetei este determinată de faptul că suspectul sau inculpatul nu dorește să coopereze cu organul judiciar și va invoca momente precum: insuficiența probelor, faptul că dacă nu va recunoaște nu va răspunde penal sau recunoașterea faptei va atrage disprețul public.
Prezentarea materialului probator se va desfășura pe etape și va debuta cu probele care au o valoare mai redusă dar care susțin în mod categoric vinovăția suspectului sau inculpatului.
Momentul esențial este reprezentat de prezentarea probelor de vinovăție și trebuie stabilit cu foarte mare precauție, raportat la starea psihică persoanei anchetate, apreciată de la caz la caz, într-o manieră obiectivă.
Stabilirea ordinii în care se va desfășura ascultarea prezintă o influență nemijlocită aspura modalității de aducere a suspecților sau inculpaților în cabinetul de anchetă și este caracteristică pentru cauzele penale complexe, unde întâlnim mai mulți suspecți sau inculpați.
Regula este că audierea va debuta cu cei despre care se dețin date mai numeroase sau cei care au oferit declarații necontradictorii cu materialul probator obținut până la acel moment. Există totuși posibilitatea ca această regulă să fie modificată datorită anumitor factori, precum forma de participație la săvârșirea faptei penale ( coautor, instigator, complice), antecedentele penale ( recidiviști sau infractori primari) și nu în ultimul rând, individualitatea fiecăruia dintre ei.
Organizarea și modalitatea în care sunt aduși trebuie să ducă la evitarea contactului între persoanele interesate în cauză, cel puțin în faza de urmărire penală. Mai mult de atât, este necesar a se evita relațiile între suspecții sau inculpații care au fost deja ascultați și cei care urmează să fie audiați, pentru că aceștia pot oferi cu ușurință date despre declarațiile lor, informațiile și probele pe care le dețin organele de cercetare penală.
Trebuie, cu orice preț, evitată comunicarea dintre suspecți sau inculpați, care vor să cadă la un acord între ei cu privire la ceea ce vor declara, precum și dintre aceștia și martori sau partea vătămată. Există posibilitatea ca aceștia să amenințe celelalte persoane care urmează a fi anchetate, periclitând astfel ancheta.
Eventualitatea unei comunicări se extinde în momentul în care suspectul sau inculpatul este cercetat în stare de libertate. Este recomandat ca acesta să fie citat la prima oră, în dimineața zilei în care urmează să se desfășoare ascultarea iar în cazul în care în cauză există mai mulți suspecți sau inculpați, aceștia să fie audiați în camere separate și la ore diferite, în instituția unde organul de urmărire penală își desfășoară activitatea. Dacă situația o impune, anchetatorul poate merge la locul în care suspectul sau inculpatul se găsește, ca de exemplu, la spital, penitenciar, locul de muncă sau chiar domiciliul acestuia.
De asemenea, este posibilă desfășurarea audierii la locul unde fapta a fost comisă, în mod special, în cazurile cu infractori instabili pe fond emoțional, precum și în situația infracțiunilor comise cu violență, ca de exemplu, violul, omorul sau tâlhăria, bazându-se pe caracterul expresiv al locului faptei.
§ 2. Asigurarea prezenței apărătorului
Dreptul la apărare reprezintă un drept fundamental, reglementat atât de dreptul intern cât și de cel internațional, întrucât este de un real interes în desfășurarea activității judiciare.
În sens larg, dreptul la apărare cuprinde ansamblul drepturilor și regulilor de procedură care dă persoanei facultatea de a se apăra contra acuzațiilor care i se aduc, să dezmintă orice fel de învinuire și să reliefeze nevinovăția sa. Toate aceste ipoteze pot fi susținute de către suspect sau inculpat ori de către avocat.
În sens restrâns, dreptul la apărare oferă doar posibilitatea de a apela la serviciile unui avocat în cadrul procesului, de către persoana care vrea să își exercite dreptul pe riscul său.
Există cazuri în care asistența juridică este obligatorie pentru anumite categorii de persoane, precum minorii, militarii în termen sau cu termen redus, rezerviștii, elevii sau studenții unor instituții militare de învățământ. Pentru aceste categorii de persoane, organul judiciar trebuie să numească un avocat și să îl informeze despre data și ora în care se vor efectua activitățile de urmărire penală care necesită prezența sa. Avocatul ales sau numit din oficiu devine astfel, garantul siguranței persoanei.
§3. Asigurarea prezenței interpretului, părintelui și a altor persoane îndreptățite să participe în cursul ascultării
Art. 505 din CPP dispune că, în cazul în care suspectul sau inculpatul este minor, având vârsta cuprinsă între 14-16 ani, organul de urmărire penală este obligat să citeze, în cadrul oricărei ascultări sau confruntări a minorului, părinții acestuia, sau , după caz, tutorele, curatorul sau persoana în grija ori supravegherea căreia acesta se află provizoriu, precum și Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din cadrul localității în care are loc ascultarea.
În cazul în care suspectul sau inculpatul minor, are vârsta cuprinsă între 16-18 ani, organul de urmărire penală are posibilitatea de a cita, în cadrul oricărei audieri sau confruntări a minorului pe părinții acestuia, sau după caz, pe tutore, curator sau persona în grija ori supravegherea căreia acesta se află provizoriu, precum și Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, din localitatea unde se desfășoară, doar dacă apreciază că este necesară o astfel de intervenție.
Motivul pentru care se impune această măsură rezidă în asigurarea unui mediu care îi conferă minorului siguranță și încredere, ceea ce ajută la realizarea relației psihologice anchetator-anchetat, asigurând totodată condiții cât mai favorabile desfășurării interogatoriului judiciar.
Activitatea se realizează în momentul preliminar ascultării, fapt ce duce la înțelegerea relațiilor care există între suspectul sau inculpatul minor și persoanele cărora a fost încredințat spre creștere și educare, pe de o parte și persoanele pe care minorul le consideră de încredere, pe de altă parte.
De asemenea, reglementarea legală cuprinsă în art. 105 CPP , prevede dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret, în cazurile în care persoana ascultată nu înțelege, nu vorbește sau este în imposibilitatea de a se exprima corect în limba română .
Există două modalități prin care se poate desemna interpretul și anume, de către organele judiciare sau ales de către părți, dintre experții autorizați de lege.
Prin execepție, reglementarea din cadrul art. 105, alin. (2) CPP stabilește că, în cazul în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale ori dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea se poate desfășura în prezența oricărei persoane care are capacitatea de a comunica cu cel audiat, organul judiciar având însă îndatorirea de a relua audierea prin interpret, imediat ce aceasta este posibilă.
În cazul în care persoana ascultată este surdă, mută sau surdo-mută, ascultarea se va realiza cu participarea unei persoane care poate comunica prin limbajul special. În astfel de cazuri, comunicarea se poate realiza și în scris.
În cazurile excepționale, atunci când nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special iar comunicarea nu se poate face în scris, ascultarea persoanei mute, surde sau surdo-mute se va realiza cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în ce limite se aplică dreptul la asistența gratuită a unui interpret, și anume de la instructia preparatorie și documentele aflate la dosarul cauzei, ședința de judecată și hotărârea pronunțată, fără a se traduce în scris toate documentele sau actele oficiale aflate la dosar.
§ 4. Asigurarea condițiilor materiale în care se va desfășura ascultarea
Organele de urmărire penală au îndatorirea de a crea un cadrul corespunzător desfășurării interogatoriului judiciar. Pentru a realiza acest cadrul, se impune ca locul în care va avea loc audierea să fie amenajat așa încât suspectul sau inculpatul să nu aibă impresia că este un joc sau o sarcină în plus.
Anchetatorul nu trebuie să omită rolul factorilor ergonomici în dobândirea unor declarații veridice, de exemplu, asigurarea unor condiții minime de comoditate, precum scanulu, biroul, lumina naturală și cea artificială iar căldura asigură nu doar premisa dialogului, ci și înregistrarea corectă a primei declarații.
Prima impresie pe care trebuie să o lase camera de anchetă o reprezintă gravitatea circumstanței în care suspectul sau inculpatul se află și oficialitatea activității desfășurate aici. Pentru ca acest lucru să fie posibil, camera trebuie să fie curată, oxigenată iar toate lucrurile ordonate.
Biroul dezordonat al anchetatorului, încărcat de dosare sau hârtii aruncate într-un mod haotic pe jos, îi va creea impresia suspectului sau inculpatului că nu va fi duce o muncă foarte grea în a ascunde adevărul de organul de urmărire penală, dat fiind faptul că acesta este neglijent atât cu biroul său cât și cu propriile sale gânduri.
Practica judiciară a întărit argumentul potrivit căruia este necesar ca anumite măsuri adiționale să fie luate, precum:
– plasarea suspecților sau inculpaților cât mai departe de ușă sau de fereastră, deoarece au existat cazuri în care aceștia au dorit să fugă sau să se sinucidă;
– plasarea unui obstacol între aceștia și fereastră pentru a îi împiedica să își materializeze intențiile proprii de a fugi sau de a se automutila, precum un birou sau o masă;
– adunarea tuturor lucrurilor care taie, înțeapă și sunt dure, de exemplu, ace de birou, agrafe pentru hârtie, cuțite, lame, pixuri, din jurul locului în care suspectul sau inculpatul va fi poziționat, deoarece acesta poate cu ușurință să utilizeze aceste lucruri pentru a își provoca anumite răni, pentru a agresa anchetatorul sau pur și simplu pentru a pune la cale o diversiune care poate întârzia ancheta, ca de exemplu, înghițirea agrafelor sau acelor.
Relația anchetator-anchetat trebuie să fie nemijlocită și să fie în permanență dominată de contactul psihologic dintre aceștia, fiind rând pe rând subiect și obiect al cunoașterii.
Anchetatorul, față de suspect sau inculpat, se află pe o poziție superioară, stabilită de faptul că acesta are cunoștinție despre toate împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită, deține o strategie și o linie tactică pe care le va folosi pe parcursul interogatoriului și cunoaște situațiile în care suspectul sau inculpatul spune lucruri neadevărate sau este sincer și relatează în conformitate cu probele din dosar.
Suspectul sau inculpatul, pe durata desfășurării audierii, va îmbrățișa fie o atitudine rezervată, fie una de încăpățânare, fundamentată în funcție de tipologia personalității, recidivism și contactul frecvent cu organele judiciare, precum și de seriozitatea consecințelor infracțiunii comise.
Impedimentele care apar în stabilirea contactului psihologic sunt datorate, în mare parte, manierei anchetatorului de îl aborda în mod direct pe suspect sau inculpat, cu o lipsă de tact și o aroganță specifică poziției de superioritate în care se află, pe seama antecedentelor penale sau aspectelor legate de săvârșirea faptei.
Pentru un contact psihologic pozitiv, se recomandă a se ține cont de următorii factori:
– atitudinea deschisă și relaxată adoptată de către anchetator în momentul în care primește suspectul sau inculpatul în cabinetul unde se va desfășura ancheta;
– diminuarea opoziției de interese dintre anchetator-anchetat și predispoziția anchetatului spre a îl determina pe suspect sau inculpat să colaboreze, flatându-l atunci când este cazul, pentru a minimaliza pericolul care poate apărea în cursul derulării ascultării;
– dezvoltarea unei atmosfere favorabilă unei comunicări sincere și deschise;
– dobândirea încrederii prin indicarea calităților și defectelor pe care suspectul sau inculpatul le posedă, insistându-se mai mult asupra calităților deoarece defectele îl pot deranja pe acesta;
– este necesar ca, în limbajul utilizat, să se ocolească pe cât de mult posibil, expresii care conțin o încărcătură emoțională pentru suspect sau inculpat, ca de exemplu, omor, vătămare, fiind recomandabil ca acestea să fie înlocuite cu altele care se potrivesc situației;
– exprimarea interesului raportat la cele spuse de suspect sau inculpat, indiferent dacă anchetatorul deja cunoaște aceste aspecte din alte surse;
– convocarea unor persoane apropiate suspectului sau inculpatului.
Pot avea consecințe nefavorabile asupra desfășurării audierii factori precum aspectul exterior neîngrijit, irascibilitatea,gesturile care trădează intoleranța la anumite acesorii ce fac parte din ținută ( de exemplu cravata sau ceasul), și vor pune în pericol desfăurarea auditoriului. Datorită acestor aspecte, suspectul sau inculpatul îl va considera pe anchetator egal cu acesta sau îi va întreține senzația că îi este superior, ceea ce, din punct de vedere psihic, constituie o luptă pierdută între anchetat și anchetator, acesta din urmă reușind cu greu să îl mai stăpânească și să îl impulsioneze pe suspect sau inculpat să mărturisească săvârșirea faptelor.
Atunci când suspectul sau inculpatul nu se poate prezenta la audiere, organul judiciar este obligat să meargă să îl audieze pe acesta în locul în care se află. Locul respectiv nu va suferi nicio modificare, fiind acceptat, necondiționat, din motive umanitare generate de starea în care se află suspectul sau inculpatul,ca de exemplu, o boală, nu se poate deplasa sau are o vârstă înaintată.
Desigur că soluția favorabilă anchetatorului este cea în care acesta nu este nevoit să se deplaseze și să transporte probele în alte locuri, deoarece dat fiind faptul că este familiarizat cu locul ascultării, îi conferă acestuia posibilitatea de a organiza interogatoriul în condiții optime.
În momentul în care audierea începe, nu trebuie să existe niciun fel de telefon fix sau mobil iar dacă există, acestea trebuie închise pe perioada desfășurării interogatoriului. De asemenea,nu se va permite accesul nici altor anchetatori sau aceștia vor avea un acces limitat pentru a se putea realiza momentul psihologic prielnic în care suspectul sau inculpatul să recunoască fapta.
§ 5. Verificarea identității suspectului, inculpatului
În primul rând, pentru a se putea trece la audierea suspectului sau inculpatului, organele judiciare se vor asigura că persoana care urmează să fie audiată coincide cu persoana suspectată sau inculpată în cauză. Astfel, recunoașterea suspectului sau inculpatului se face prin adresarea anumitor întrebări referitoare la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studiile pe care acesta le are, situația militară, locul de muncă pe care îl ocupă, ocupația, adresa, antecedentele penale și alte date asemenea, folositoare pentru a stabili situația sa personală.
În cazul în care, din datele existente privind identitatea sau din declarațiile suspectului sau inculpatului nu reiese în mod clar identitatea sau se constată anumite suspiciuni referitoare la aceaasta, organul de urmărire penală are posibilitatea de a cere băncilor de date din serviciile de poliție să furnizeze informațiile necesare identificării.
Datele suplimentare precum cele privind anumite date biografice, activități desfășurate anterior comiterii faptei, preocupările importante din viața socială sunt folosite în mod special atunci când anchetorul dorește să îl deconecteze și să îl relaxeze pe suspect sau inculpat dar totodată îl și atenționează asupra faptului că persoana sa este foarte bine cunoscută. Astfel de aspecte îl dezarmează pe suspect sau inculpat și îl determină să considere că organul judiciar are suficiente informații pentru a îi demonstra vinovăția, din moment ce știe ce aspectele care nu au legătură cu fapta comisă.
Abilitatea și inteligența anchetatorului îi conferă acestuia posibilitatea dezvoltării unui dialog cu suspectul sau inculpatul prin care reușește să îl deconecteze pe acesta de la încondarea emoțională caracteristică întâlnirilor oficiale cu autoritățile judiciare.
Organul de urmărire penală are îndatorirea ca, înainte de prima etapă a audierii, să informeze suspectul sau inculpatul asupra dreptului său de a fi asistat de un apărător ales sau numit din ofociu, dispoziție care va fi de asemenea menționată în conținutul declarației. Dacă suspectul sau inculpatul dispune de un avocat care îi apără interesele, acesta va apela la serviciile acestuia, altfel va fi asistat de un avocat numit din oficiu iar în cazul în care respinge asistența juridică, se va menționa expres acest aspect în declarație.
După ce anchetatorul îndeplinește aceste obligații, va informa anchetatul despre situația în care acesta se află prin adresarea unei întrebări temă, iar apoi îi va solicita acestuia să dea declarații cu priire la vinovăția sau nevinovăția sa. Nu se acceptă din partea anchetatorului ca acesta să se comporte cu anchetatul ca și cu o persoană stigmatizată, deja condamnată.
Un exemplu de întrebare cu caracter de generalitate poate fi următorul :
,,Sunteți suspectat de comiterea infraciunii de tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 233 din Codul penal, constând în aceea că, în seara zilei de 31 mai, prin violență, ați deposedat pe X de cojocul de blană, geanta diplomat în care găseau 10.000 de lei, verigheta, ceasul și lănțișorul de aur în valoare totală de 8.000 de lei. Ce aveți de declarat referitor la fapta care vi se impută ?’’
Suspectul sau inculpatul poate adopta o atitudine cooperantă și va admite fapta datorită regretelor, remușcărilor sau mustrărilor de conștiință ori nevoii de a scăpa de tensiune sau din orgoliu, aspect care dus spre o mărturisire sinceră, stârnită de motive de ordin etic precum regretul sau dorința de a îndura răul pentru răul cauzat. Suspectul sau inculpatul aflat într-o asemenea situație, va povesti faptele succesiv, pornind de la momentul pregătirii până la cel post-infracțional.
Capitolul IV – Etapele ascultării suspectului, inculpatului
Eficacitatea audierii suspectului sau inculpatului se bazează, într-o măsură considerabilă pe maniera în care organul de urmărire penală efectuează pregătirea în vederea ascultării.
Pregătirea pentru audierea suspectului sau inculpatului implică:
– fixarea problemelor care necesită lămurire;
– stabilirea tacticii de ascultare;
– constituirea materialului probator care se va folosi în timpul audierii.
Pe lângă aceste aspecte, se vor lua în considerare însușirile fiecărei infracțiuni și se va ține cont de împrejurările în care fapta a fost comisă, de tipologia și psihologia suspectului sau inculpatului. Dacă organul judiciar trece peste această primă etapă sau o tratează cu superficialitate, este posibil ca aceste aspecte să genereze consecințe negative care se vor răsfrânge asupra întregului proces penal.
Pentru a percepe conduita suspectului sau inculpatului din timpul ascultării, maniera în care expune elementele de interes și condițiile în care anchetatorii pot obține declarații relativ identice cu documentele din materialul probator, este necesar a fi analizat procesul de formare al declarațiilor, care se divide în patru faze importante: percepția (recepția) informației, prelucrarea logică a acesteia, memorarea și reactivarea. Audierea impune,de asemenea, organului judiciar o serie de obligații, menite să ducă la aflarea adevărului în cauză.
Secțiunea I – Tactica de ascultare în faza relatării libere
Doctrinarii sunt de părere că anchetatorul trebuie să adopte o conduită specifică în această fază, concretizată prin:
– permiterea relatării libere a suspectului sau inculpatului despre împrejurările în care fapta a fost comisă, indiferent dacă ceea ce declară este în neconcordanță cu realitatea. Întreruperea relatării se face în mod excepțional, doar în cazurile în care suspectul sau inculpatul se îndepărtează de la subiect iar anchetatorul are îndatorirea de a îl socilita pentru a reveni la fondul probemei;
– înregistrarea aspectelor peste care s-a sărit din neglijență, a ezitărilor și a contrazicerilor, care vor forma fundamente pentru folosirea întrebărilor;
– analiza suspectului sau inculpatului ajută la realizarea cunoașterii;
– dovedirea unei stăpâniri de sine, stăruință, calm și să aibă o atitudine care sa nu își dezvăluie în niciun fel resentimentele față de suspect sau inculpat;
Relatarea în mod liber, referitoare la modul în care s-a comis fapta, chiar și în cazul în care declarațiile sunt mincinoase, prezintă anumite avantaje,precum:
– ordinea în care fapta penală s-a derulat, prin descrierea pas cu pas a activității ilicite;
– câștigarea unor informații noi asupra împrejurărilor cauzei și asupra altor persoane care au participat la comiterea faptei, necunoscute anchetatorului până la acel moment;
– înțelegerea tipologiei suspectului sau inculpatului, referitor la poziția sa față de fapta săvârșită.
Din practica judiciară în materie a rezultat înclinația suspectului sau inculpatului spre a se sustrage de la sancțiunea pe care o va primi, utilizând cele mai viclene metode pentru a induce în eroare organul judiciar. Acesta poate refuza să declare sau poate să retracteze declarațiile anterioare iar aceste atitudini rămân nesancționate de legea penală.
Argumentul pentru comportamentul invocat al suspectului sau inculpatului se bazează pe ipoteza netragerii la răspundere, deoarece recunoașterea sa nu există, pe nedivulgarea idenții celorlați suspecți sau inculpați atunci când fapta penală a fost comisă în participație și datorită unor motive de ordin patologic, ca de exemplu, o boală psihică de care acesta suferă.
Selecționarea procedeelor tactice care se vor utiliza în cauză este influențată de tipologia suspectului sau inculpatului, de trăsăturile sale de caracter, predispozițiile și înclinațiile. Descoperirea acestora se realizează prin activități directe precum: investigarea criminalistică a locului faptei, ascultarea părții vătămate, audierea martorilor, percheziția și alte asemenea.
De asemenea, nu sunt de neglijat nici aspectele privitoare la trăsăturile de temperament ale suspectului sau inculpatului. În cazul în care se încadrează în tipologia emoțională, acesta va fi controlat de regrete și va adopta o atitudine împăciuitoare, de înțelegere a aspectelor și de colaborare cu anchetatorul, pe când tipologia emoțională va fi total opus și nu va dori să colaboreze în anchetă. Pentru această din urmă categorie de suspecț sau inculpat, se parcurge și etapa ascultării repetate.
Secțiunea a II-a – Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Factorii esențiali și cruciali pentru o audiere reușită prin adresarea întrebărilor sunt:
– maniera în care întrebările sunt exprimate;
– momentul folosirii întrebărilor;
– materialul probator;
– comportamentul persoanei audiate.
În practica judiciară, au fost identificate patru tipuri de atitudini pe care suspectul sau inculpatul le adoptă în cadrul anchetei:
a) recunoaște fapta penală comisă;
b) nu recunoaște fapta penală comisă și dezminte solidaritatea probelor deținute împotriva acestuia;
c) tăinuiește adevărul prin recunoașterea altor infracțiuni care presupun o pedeapsă mai scăzută;
d) refuză să dea orice fel de declarații.
Trebuie precizat faptul că suspectul sau inculpatul poate apela la una sau la toate aceste atitudini iar acesta nu poate fi sancționat deoarece, până la intervenția unei hotărâri definitive în faza de judecată, acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție.
În situația suspecților sau inculpaților cinstiți dar ale căror mărturisiri cuprind greșeli, omiteri sau contradicții, anchetatorul v recurge la întrebări de completare, de verificare și de referință, care au menirea de a completa declarația dobândită în faza relatării libere.
Întrebările introductive vor fi reprezentate de cele prevăzute în planul de ascultare, însă pot fi și alte întrebări deduse din relatarea liberă, în conformitate cu poziția suspectului sau inculpatului față de infracțiunea comisă și de faptele apărute pe parcursul desfășurării audierii.
Întrebările sunt selectate în raport de poziția suspectului sau inculpatului: recunoaște fapta, infirmă, infirmă parțial sau refuză să facă declarații. Atunci când suspectul sau inculpatul nu recunoaște infracțiunea comisă sau o recunoaște pentru ca mai apoi să retracteze mărturisirea, se impune ca, pe lângă întrebările problemă, să se utilizeze și întrebări detaliu și anumite procedee tactice de ascultare, care și-au dovedit eficiența în nenumărate cazuri.
Secțiunea a III-a – Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului, inculpatului
Scopul alegerii procedeelor tactice este reprezentat de atitudinea suspectului sau inculpatului raportată la fapta pe care a comis-o, precum și de conformația sa psihică.
Alături de cazurile tipice întâlnite în practica judiciară, se regăsesc și situații în care, chiar dacă suspectul sau inculpatul colaborează cu anchetatorul, acesta prezintă lacune de memorie ori întrebarea îi provoacă o sugestie directă. Această conjunctură poate fi înlăturată cu ajutorul întrebărilor de detaliu, de completare sau de referință, care au drept scop amintirea informației sau cu întrebări de verificare, care să ajute la determinarea împrejurărilor în care fapta a fost comisă.
În cazurile în care cel anchetat declară fapte neconforme cu materialul probatoriu, lacunare, contrare sau dezaprobă învinuirea, persistă în faptul că se consideră nevinovat, refuză să facă mărturisiri ori își retractează declarațiile anterioare, îl va pune pe anchetator în fața unor dificultăți care îngreunează desfășurarea anchetei.
Drept urmare, tactica de ascultare primește anumite sarcini și însușiri destul de complexe. Pentru astfel de situații, doctrina criminalistică a creat anumite procedee tactice de ascultare, a căror eficacitate a fost dovedită de practica organelor de urmărire penală.
O tactică corectă presupune ajustarea regulilor generale în funcție de fiecare caz în parte, de tipologia anchetatului și de atitudinea acestuia față de infracțiunea săvârșită.
§ 1. Folosirea întrebărilor detaliu
Scopul întrebărilor detaliu este de a primi de la cel anchetat detalii cu privire la modalitatea în care fapta infracțională a fost săvârșită, pentru a se putea autoriza verificarea explicațiilor. De asemenea, întrebările detaliu au rolul de a îi dovedi celui anchetat netemeinicia declarațiilor sale și impulsionarea acestuia spre a renunța la negarea faptelor comise.
Practicienii sunt de părere că această tactică oferă rezultate promițătoare în cauzele cu suspecți sau inculpați care au antecedente penale și o oarecare experiență infracțională acumulată, care, deși plănuiesc o strategie bine pusă la punct, săvârșesc anumite erori și neconcordanțe logice.
Așadar, este necesar ca aspectele menționate mai sus să fie valorificate, prin utiliarea acestei categorii de întrebări, pentru a determina:
– procurarea informațiilor necesare în vederea aflării adevărului;
– cooperarea suspectului sau inculpatului;
– lămurirea anumitor aspecte din dosarul cauzei.
Astfel, întrebările detaliu, alături de alte tactici de ascultare, sunt utilizate în mod frecvent în situațiile în care suspectul sau inculpatul declară aspecte neconcludente și care se contrazic.
§ 2. Ascultarea încrucișată
Tactica ascultării încrucișate rezidă în audierea suspectului sau inculpatului de către doi sau mai mulți anchetatori simultan, având ca finalitate demontarea sistemului de apărare al anchetatului, care adoptă poziția negării totale a infracțiunii comise.
Câștigul pe care îl aduce această tactică este reprezentat de faptul că suspectul sau inculpatul nu are posibilitatea de a pregăti afirmații mincinoase, întrebările fiindu-i înaintate de către fiecare anchetator în mod alternativ și într-un tempo alert.
Poziția ocupată de către anchetatori este deosebit de importantă în desfășurarea acestui procedeu tactic de audiere, care este necesar să fie frontală, laterală dreapta sau stânga și puțin mai în spate, astfel încât suspectul sau inculpatul să nu îl observe, determinându-l pe acesta nu doar să recepteze auditiv întrebările dar să se și îndrepte spre sursa sonoră, fapt ce ajută la crearea unui haos în planul său de apărare.
Această tactică trebuie utilizată în situații excepționale deoarece poate avea ca finalitate situații neplăcute, precum dezorientarea suspecților sau inculpaților care posedă o structură psihică scăzută, încurcarea sau inhibarea acestora.
Există, de asemenea, și posibilitatea ca anchetatorii să se încurce reciproc, în momentele când nu au studiat îndeajuns documentele prezente în dosar și nu au depus eforturi în a se pregăti pentru interogatoriul încrucișat.
§ 3. Ascultarea sistematică
Ascultarea sistematică se utilizează în situația suspectului sau inculpatului sincer, pentru clarificarea împrejurărilor de fapt care au dus la comiterea infracțiunii.
În mod excepțional, procedeul se utilizează și în situația în care anchetatorul se confruntă cu suspecți sau inculpați nesinceri, deoarece natura acestei tactici este reprezentată de povestirea în mod cronologic a secvențelor prealabile săvârșirii faptei, apoi săvârșirea propriu-zisă iar în cele din urmă activitatea post-infracțională, care conține compunerea de alibiuri, vânzarea bunurilor dobândite prin infracțiune sau valorificarea acestora și alte asemenea aspecte.
Practica judiciară a demonstrat că această tactică își atinge obiectivul în cauzele cu pluralitate de infractori și a concursului de infracțiuni, anchetatorul având îndatorirea de a stabili cu ce infracțiune să înceapă interogatoriul ( cele cu pericol social mai scăzut sau cele care prezintă un pericol social deosebit), raportat la tipologia și psihologia suspectului și a celorlalți participanți la săvârșirea faptei penale.
§ 4. Ascultarea repetată
Organul recurge la tactica de ascultare repetată în situația în care se confruntă cu declarații neadevărate, lacunare sau care se contrazic. Acest procedeu tactic rezidă în audierea la anumite perioade de timp determinate a suspectului sau inculpatului privitor la aceleași fapte și împrejurări, punându-se un accent aparte pe amănunte.
Tactica ascultării repetate se sprijină exclusiv pe întrebări de detaliu. Acest procedeu și-a dovedit de-a lungul timpului eficiența în cazul suspecților sau inculpaților recidiviști, care se prezintă pregătiți în fața anchetatorilor, în sensul că aceștia memorează declarațiile pe care le vor da în cadrul audierii.
Deși planul suspectului sau inculpatului, în aparență, pare destul de rezistent, în esența acestuia se află totuși anumite lacune, erori sau contradicții care nu sunt susținute de logică, datorită lipsei de argumente.
S-a observat, în practica anchetatorilor, faptul că anumite întrebări detaliu devin de nesuportat pentru anumiți suspecți sau inculpați, ceea ce impulsionează renunțarea la poziția de negare și începerea cooperării cu anchetatorul.
Între mărturisirile suspectului sau inculpatului își vor face inveitabil loc opinii contrare sau neconcordanțe, deși acesta stăruie să redea cât mai exact declarațiile anterioare. Întocmai aceste contraziceri constituie izvorul netemeiniciei declarației și temeiul determinării recunoașterii.
§ 5. Teoria complexului de vinovăție
Tactica ,,complexului de vinovăție’’ are drept scop aflarea adevărului într-o manieră facilă, în cazul suspecților sau inculpaților sensibili și melancolici.
Cuprinsul acestui procedeu rezidă în adresarea alternativă a anumitor întrebări neutre, independente de cauză, alternativ cu întrebări care conțin cuvinte critice, privitoare la infracțiunea cercetată, precum și la rezultatele acesteia, ca de exemplu, numele victimei sau denumirea bunurilor însușite prin infracțiune.
Pentru ca obiectivul acestei tactici, anume obținerea unor declarații sincere, să se realizeze, trebuie ca anchetatorul să observe cu foarte mare atenție reacțiile suspectului sau inculpatului atunci când îi adresează întrebările, în special cele cu tentă afectogenă, deoarece succesul tacticii se sprijină pe stimul, adică întrebarea, și reacția la aceasta, care poate să determine utilizarea altor procedee tactice.
§ 6. Tactica întâlnirilor surpriză
Tactica întâlnirilor surpriză se utilizează în situația participației penale și își dovedește eficiența atunci când anchetatorul recurge la ea în momente de tensiune psihică, create în mod voluntar de acesta, pentru a primi declarații sincere.
Procedeul se bazează pe adresarea anumitor interogații către suspect sau inculpat, ca de exemplu: ,, Cine v-a ajutat să procurați arma crimei? ‘’, după ce suspectul sau inculpatul a observat că unul dintre complici a fost dus într-o cameră alăturată pentru audiere. Această tactică este recunoscută și sub denumirea de ,,tactica întâlnirilor neașteptate’’.
§ 7. Folosirea probelor de vinovăție
Această tactică se utilizează în mod special în cazurile cu suspecți sau inculpați care ascund adevărul ori care se folosesc de pistele oferite involuntar de către anchetator pentru a deturna adevărul și a îngreuna cercetările în vederea salvării sale de tragerea la răspundere penală.Suspecții sau inculpații care fac parte din această categorie, vor proceda la recunoașterea faptei doar în momentul în care au convingerea că probele folosite împotriva lor sunt temeinice.
Atunci când se recurge la acest procedeu, anchetatorul trebuie să îndeplinească anumite cerințe, precum:
– să stăpânească foarte bine probele din dosarul cauzei, a legăturilor survenite între acestea și fapta penală săvârșită;
– să stabilească eficacitatea fiecărei probe în parte, momentul psihologic oportun în care să utilizeze aceste probe și să le ordoneze cronologic, conform prezentării pe care o va susține în fața celui audiat;
– să determine în mod rezonabil și rațional întrebările care vor urma după ce se vor prezenta probele.
Anchetatorul are obligația de a acționa cu foarte mare atenție în cadrul acestei tactici deoarece orice greșeală a sa poate să conpromită toate eforturile depuse pentru determinarea suspectului sau inculpatului să declare fapta în mod sincer și complet.
Tocmai din considerentele enumerate, esete necesar ca anchetatorul să fie chibzuit și să dea dovadă de profesionalism pentru a putea realiza obiectivul propus și trebuie să se raporteze în permanență la tipologia și psihologia suspectului sau inculpatului audiat.
Procedeul folosirii probelor de vinovăție are două forme, și anume:
a) prezentarea frontală;
b) prezentarea progresivă.
Prezentarea frontală rezidă în apariția bruscă, imprevizibilă, încă din faza incipientă a ascultării, a probelor care susțin vinovăția suspectului sau inculpatului, urmată de adresarea întrebărilor în mod nemijlocit cu privire la infracțiunea comisă. Această formă este condamnabilă în privința rezultatului, mai exact, în cazurile în care probele de vinovăție există într-un număr destul de mic sau nu conțin informații concludente, deoarece anchetatul își poate recunoaște fapta doar dacă este probat și își va da seama de dificultatea în care se află anchetatorul.
În luarea deciziei asupra momentului oportun pentru a prezenta probele, se ține seama în special de evoluția ascultării și se urmărește încărcătura psihică și atitudinea suspectului sau inculpatului față de audiere. Regula este că, prezentarea frontală a probelor se dispune doar ulterior discuției cu audiatul, tocmai pentru a fixa poziția acestuia legată de aspectele care urmează să fie probate prin această tactică.
Cea de a doua formă, prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, se utilizează la o scară mai largă față de precenta formă și constă în ascultarea preliminară a suspectului sau inculpatului, succedată de prezentarea în mod gradal a probelor care îl incriminează pe acesta.
În practică, această tactică și-a dovedit eficiența datorită caracterul complex pe care îl deține. Astfel, anchetatorul începe cu probele care dovedesc vinovăția într-o măsură mai mică, urmând apoi ca el să recurgă la probele convingătoare și astfel realizează o linie de demascare ascendentă a suspectului sau inculpatului.
Poate constitui un moment incipient al prezentării progresive lăsarea la vedere în încăperea unde se desfășoară audierea, a unor lucruri care au fost ale victime iar ulterior au fost însușite de către suspect sau inculpat, analizându-se reacția acestuia.
§ 8. Ascultarea suspectului, inculpatului referitor la activitatea celorlați participanți la comiterea infracțiunii
Cunoașterea participanților la săvârșirea infracțiunii, îi permite anchetatorului să identifice veriga slabă cu care va începe audierea, cerându-i să declare ceea ce știe despre activitatea celorlalți, menținându-i impresia că persoana sa contează mai puțin.
Concentrându-se pe această ipoteză, suspectul poate face cunoscută activitatea săvârșită de ceilalți suspecți sau inculpați sau poate manifesta prudență, interesându-se în prealabil despre declarațiile acestora, comportament specific înțelegerilor interenite asupra conduitei din timpul anchetei, în cazul ascultării și identificării.
Substanța acestei tactici este reprezentată de ascultarea individuală, unde suspectul sau inculpatul va declara, în mod principal, despre alte persoane implicate și în mod secundar, despre persoana sa, acest aspect din urmă fiind neobligatoriu. Tactica este denumită de practica judiciară prin sintagma ,, legarea declarațiilor’’ deoarece aceasta întregește informațiile deținute la dosarul probei.
Tactica de față își găsește în mod practic utilitatea, de multe ori, în cauzele în care anchetatorul va încerca să negocieze cu anchetatul răspunderea penală a acestuia.
§ 8. Solicitarea justificării manierei în care suspectul, inculpatul a folosit timpul într-o anumită perioadă
Timpul critic semnifică intervalul de timp anterior desfășurării activității infracționale, durata acestei activități și durata post-infacțională. Ca și întindere, duratele pot fi mai mici sau mai mari unele față de celelalte, neexistând un criteriu standard în această privință.
Folosirea acestei tactici se impune atunci când suspectul sau inculpatul respinge orice dialog cu anchetatorul sau atunci când anchetatul este încăpățânat și contradictoriu în declarațiile date.
Substanța acestei tactici este reprezentată de lămuririle pe care suspectul sau inculpatul ascultat le oferă anchetatorului despre maniera în care acesta a folosit timpul în perioada corespunzătoare comiterii faptei, acestea urmând a fi verificate pe ore, zile, minute, locuri și persoane cu care a intrat în contact. Contradicțiile care rezultă din verificare creează premisele audierii suspectului sau inculpatului, căruia i se va solicita să dea explicații și astfel fiind determinat să mărturisească fapta săvârșită.
Secțiunea a IV-a – Particularitățile ascultării suspecților, inculpaților minori
Audierea suspectului sau inculpatului minor este diferită față de ascultarea majorului, din cauza anumitor aspecte,precum:
– psihologia minorului este marcată de modelele parentale care, nu de foarte puține ori, intră în conflict cu legea, circumstanța în care se găsește, aceea de suspect sau inculpat, datorându-se învățării prin imitație;
– neavând experiență din punctul de vedere al vieții, minorului îi va fi dificil să intre în profuzimea evenimentelor pe care le percepe dar pe care nu le poate reda în perspectivă, aspect esențial pentru cauza în care este suspectat sau inculpat;
– imaginația, influența, frica pe care o resimte față de autorități, curajul înțeles într-o manieră greșită, marchează, într-o anumită măsură, procesele psihice proprii percepției, memorării sau reproducerii celor întâmplate, atât vizual, cât și auditiv;
– educația deficitară sau centrată pe agresivitate și criminalitate fac din minor un coechipier temut în cadrul interogatoriul judiciar, care își va susține nevinovăția indiferent dacă probele împotriva sa sunt suficient de concludente.
Pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului minor parcurge aceleași trepte ca și în cazul celui major. Atunci când anchetatorul studiază dosarul cauzei, acesta este nevoit să fixeze anumite aspecte, precum natura faptei comise, dacă a existat sau nu participație în cauză, a agravantei legale, rolul pe care minorul l-a jucat în cadrul săvârșirii faptei, gradul de implicare al acestuia, dacă minorul a asigurat paza celor care au operat sau a profitat de bunurile dobândite prin infracțiune.
Cunoașterea suspectului sau inculpatului minor formează problema centrală a anchetatorului iar maniera în care acesta o va gestiona, va determina succesul sau nereușita audierii. Trăsăturile de personalitate și tipologia minorului suspectat sau inculpat se determină prin două tipuri de activități:
a) activități directe, de exemplu, audierea altor suspecți sau inculpați ori efectuarea percheziției;
b) activități de altă natură, un exemplu relevant fiind investigațiile desfășurate în cadrul domiciliului ori la unitatea de învățământ unde minorul este înmatriculat.
Ancheta socială contribuie în mod pozitiv la cunoașterea minorului suspectat sau inculpat. Din activitățile destinate cunoașterii, este necesar să rezulte aspecte precum: starea psihică, motivația care l-a determinat pe acesta să comită fapta, persoanele în care minorul are încredere, cele cărora acesta este încredințat spre educare și creștere, domiciliul sau reședința minorului, programul său de învățământ, aptitudinile, abilitățile, hobby-urile și alte asemenea caracteristici.
Atunci când realizează planul de ascultare, anchetatorul trebuie să ia în calcul nivelul de dezvoltare psihică și intelectuală al suspectului sau inculpatului minor, care trebuie să se oglindească în maniera cum întrebările sunt formulate, astfel încât acestea să fie percepute și să nu stârnească o atitudine încăpățânată.
Locul audierii suspectului sau inculpatului minor este reprezentat de sediul organului judiciar și poate determina o influență pozitivă asupra comportamentului din cadrul anchetei.
Asistarea minorului suspectat sau inculpat în cadrul interogatoriului este obligatorie, apărătorul putând fi ales ori numit din oficiu și informat asupra datei în care activitatea respectivă va avea loc . Aprărătorul este considerat garantul intereselor minorului și are îndatorirea de a ajuta organul judiciar să lămurească anumite chestiuni favorabile anchetatului. De asemenea, minorul suspectat sau inculpat are dreptul de a recurge la serviciile unui interpret, în aceleași cazuri care se aplică și inculpatului sau suspectului major.
Organul judiciar are îndatorirea de a adresa o invitație la locul în care se va desfășura interogatoriul și persoanelor care se ocupă de creșterea și educarea minorului anchetat. Referitor la această regulă tactică, anchetatorul o va chema să asiste la audiere pe persoana în care minorul anchetat are încredere, în prezența căreia raportul psihologic se poate realiza fără dificultăți. Drept urmare, este necesară și studierea persoanei invitate pentru a se evita invitarea unor persoane care pot influența suspecții sau inculpații minori să recunoască faptele comise pentru a salva alți participanți, în majoritatea cazurilor majori, de tragerea la răspundere penală.
În ziua ascultării, curierul va aduce minorul suspectat sau inculpat la locul audierii, împiedicânu-se astfel evaentualitatea purtării unor discuții între părinți și minori sau minori și alte persoane interesante în a îl influența pe acesta.
Audierea suspectului sau inculpatului minor parcurge aceleași trepte ca și în situația suspectului sau inculpatului adult, diferența constând în vârsta persoanei. Comportamentul minorului audiat este stabilit de tipologia acestuia, de vârstă, mediul în care acesta trăiește, antecedentele sale panel sau de conduită, anturaj, exercitarea unor amenințări cu fapte foarte grave la adresa sa dacă acesta va da declarații, în cazul pluralității de infractori.
Dacă este necesar, în cazul minorului audiat pot fi utilizate anumite procedee tactice, acestea alegându-se în funcție de atitudinea sa în cadrul audierii, influența venită din partea părinților sau de persoanele interesate ca acesta să declare într-un anumit mod, precum și de felul în care se înfăptuiește raportul psihologic.
În ceea ce privește verificarea datelor de indentitate, se va pune accent nu numai pe relevarea lor ci și pe anumite aspecte de ordin biografic ori de alte natură care să ducă la concluzia că anchetatorul cunoaște foarte bine persoana minorului suspectat sau inculpat.
Discuțiile purtate cu minorul audiat trebuie să se desfășoare într-un limbaj accesibil acestuia, iar înclinațiile sale spre a inventa sau a exagera în privința anumitor lucruri , să fie îndepărtate de îndată prin comportamentul calm, atent al organului de urmărire penală.
Întrebările detaliu sunt folosite în cauzele cu suspecți sau inculpați minori cu scopul de a îl determina pe acesta să dea explicații și să agumenteze activitățile desfășurate în concretizarea rezoluției infracționale. Este necesar a se ocoli întrebările capcană sau cele sugestive, cunoscându-se sugestia dezvoltată a minorilor raportată la adulți.
În momentul în care anchetatorul consemnează declarațiile, acestea vor fi stabilite în ordinea relatării, cu vocabularul folosit de minor, fără a sări peste detaliile necesare verificării și persoanele care ar putea certifica cele declarate . După ce va consemna, anchetatorul va citi declarația minorului suspect sau inculpat în cauză iar toate persoanele prezente la interogatoriu o vor semna pe ficare pagină.
Secțiunea a V-a – Mijoacele tehnice folosite în depistarea comportamentului simulat
,,Detectorul de minciuni’’ reprezintă o denumire improprie a testului poligraf deoarece acesta nu are rolul de a înregistra minciuna, ci se ocupă cu înregistrarea modificărilor fiziogice ale organismului în stările emoționale care însoțesc minciuna.
Poligraful reprezintă aparatul care înregistrează sub formă grafică trei indicatori fundamentali ai modificărilor fiziologice definitorii pentru stările de stres psihologic și anume:
a) tensiunea arterială și pulsul;
b) tulburările respiratorii;
c) rezistența electrodermică (RED);
Atunci când poligraful este pornit, acesta înregistrează pe o bandă de hârtie specială, care rulează continuu, cu ajutorul unei penițe acționate electronic ce redau traseele grafice caracteristice modificărilor fiziologice, raportate la răspunsurile date întrebărilor puse de către psihologul expert.
Aparatele noi au capacitatea de a înregistra și un al patrulea element și anume, presiunea musculară a membrelor inferioare și superioare ale suspectului sau inculpatului audiat.
Anchetatorul poate sesiza comportamentul simulat cu ajutorul detectorului stresului emoțional din timbrul vocal, denumit ,,Dektor’’, care cuantifică grafic vibrația timbrului vocal și a vorbirii cauzate de emoții, precum și cu ajutorul detectorului de stres din scriere, care redă prin gesturi grafice schimbările survenite în caligrafia unei persoane ce se găsește într-o stare de tensiune psihică. Trăsăturile scrisului înregistrate vor oferi informații privitoare la: timpul de latență, durata scrierii răspunsului precum și presiunea scrisului.
Locul în care se desfășoară testarea este pregătit în mod special, în sensul că acesta se izolează fonic, astfel încât să garanteze confortul necesar examinării, deoarece și cel mai mic zgomot care intervine din exterior sau din interior, precum soneria unui telefon sau discuțiile dintre două persoane, poate influența negativ cursul desfășurării audierii.
Testul se compune din 5-10 întrebări cu caracter neutru, de control și cu un puternic impact emoțional care se vor referi la împrejurările comiterii faptei penale.
Specialistut va decide dacă, pe lângă aplicarea testului, va folosi de asemenea stimuli vizuali, precum diapozitive cu locul în care fapta a a fost săvârșită, prezentate într-un interval de timp determinat. Întrebările care compun testul vor fi adresate suspectului sau inculpatului începând cu cele relevante, apoi urmând cele de control și finalizând cu cele fără relevanță, fără a îi prezenta testului celui audiat în configurația reală.
Pentru ca testul să fie un real succes, se impune ca suspectul sau inculpatul să fie examinat medical în prealabil, pentru a nu interveni greșeli în momentul în care bio-diagrama este analizată.
Dialogul dinainte de test sau instructajul are menirea de a îl pregăti pe cel audiat pentru testare și constă în lămuririle oferite de examinator despre maniera în care aparatul operează, comportamentul pe care trebuie să îl aibă pe durata desfășurării testării, răspunsurile obligatorii la întrebările care i se adresează, atitudinea relaxată și deschisă pe durata examinării.
După acest pas, urmează așezarea suspectului sau inculpatului pe scaun, cu privirea în față, picioarele depărtate și sprijinite pe podea, mâna stângă pusă pe suportul scaunului iar cealaltă pe biroul în care poligraful se află. Se trece la instalarea tubului pneumograf în jurul pieptului și abdomenului, manșonul de tensiune la unul dintre brațe iar electrozii la celalalt braț pe degetele mâinii. Examinatorul se va afla în dreapa și puțin mai în spate față de persoana testată.
Desfășurarea testării debutează cu înaintarea unor interogații neutre, neavând legătură cu fapta penală comisă, precum datele de identitate, studiile și domiciliul, acestea având rolul de a diminua tensiunae emoțională și de a stabili reacția normală a persoanei audiate. Întrebările cu impact emoțional sunt raportate în mod nemijlocit la fapta penală comisă.
Se impune ca întrebările de control să facă referire la o activitate infracțională apropiată de natura faptei pentru care este testat . Întrebările se adresează din 10 în 10 secunde, cu notarea obligatorie a numărului acestora pe diagramă în momentul în care suspectul sau inculpatul răspunde. Dacă răspunsul este afirmativ, se notează cu semnul ,,+’’ iar dacă răspunsul este negativ, se va nota cu minus ,,-’’ și de asemenea, se vor nota și alte aspecte incidente testării, precum mișcările, comentariile, tusea, oftatul și alte asemenea. Dacă textul este însoțit de o imagine, atunci intervalul de adresare al întrebărilor crește la 10-15 secunde, cu notarea obligatorie pe diagramă.
Raportat la complexitatea cauzei și la tipologia suspectului sau inculpatului examinat, testul fundamental poate fi completat și cu alte teste.
Interpretarea rezultatelor se realizează prin comparația dintre testele grafice cu întrebările neutre și cele cu încărcătură emoțională.
Secțiunea a VI-a – Consemnarea și verificarea declarațiilor suspectului, inculpatului
Declarația inițială a suspectului sau inculpatului se consemnează pe o coală albă format A4 de către acesta, cu lexicul său propriu și trebuie să facă referire la fapta penală ce i se impută. Potrivit art. 110 din CPP, se vor consemna în declarație inclusiv întrebările adresate pe parcursul audierii, cine a formulat aceste întrebări iar de fiecare dată se va face mențiune despre ora începerii și ora încheierii ascultării.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este de acord cu conținutul declarației scrise, o va semna. Dacă acesta este în imposibilitate de a semna sau pur și simplu refuză acest lucru, organul judiciar va consemna aceste aspecte în declarația scrisă.
Dacă suspectul sau inculpatul dorește să completeze, să rectifice sau să precizeze alte aspecte referitoare la săvârșirea faptei penale, va putea face acest lucru în finalul declarației, cu semnătura acestuia, potrivit art. 110, alin (2) CPP.
Declarația scrisă, este semnată de către organul de urmărire penală care a efectuat audierea suspectului sau inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de către președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, părții vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, în situația în care aceștia din urmă au fost prezenți, precum și de către interpret, atunci când declarația s-a susținut printr-un interpret, așa cum relatează art 110, alin (4) CPP.
În cazul în care audierea nu se poate înregistra cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, se va consemna acest aspect în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
Se impune ca etapa consemnării să fie cât mai aproape de maniera în care a expus-o suspectul sau inculpatul, cu aceeași terminologie, fără reformulări sau sintetizări, cu excepția cuvintelor vulgare, care vor fi redate în termeni literari .
Consemnarea trebuie să fie realizată în așa mod încât anchetatorul să nu îl distragă pe suspect sau inculpat de la ceea ce acesta declară și sa nu îl deranjeze.
Practica judiciară a decis că este necesară o verificare responsabilă, temeinică și operativă în cazul declarațiilor suspecților sau inculpaților, deoarece este foarte important să se cunoască poziția pe care acesta a adoptat-o în anchetă, dacă a fost sincer sau de rea credință, aceste chestiuni determinând chemarea ulterioară la un nou interogatoriu.
Declarația suspectului sau inculpatului se verifică prin realizarea unei comăarații între datele relatate de acesta și informațiile de care organul de cercetare penală dispune, strânse cu ocazia cercetării la fața locului ori a perchezițiilor.
Dacă , în urma verificărilor dispuse, reiese faptul că suspectul sau inculpatul este nesincer, organul judiciar îl va invita la o nouă audiere, cu arătarea motivelor pentru care s-a dispus această măsură, precum și a consecințelor la care se expune.
Aprecierea conținutului declarațiilor se va realiza într-o manieră obiectivă, renunțându-se la idei preconcepute, întreaga desfășurare a evenimentelor fiind stăpânită de prezumția de nevinovăție.
CONCLUZII
Prin intrarea în vigoare a Legii 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, la data de 1 februarie 2014, se poate afirma că procedura ascultării suspectului sau inculpatului s-a definitivt și aliniat la standardele impuse de dreptul Uniunii Europene.
Datorită tehnologiei existente în ziua de astăzi, devine din ce în ce mai dificil ca persoanele care săvârșesc infracțiuni să se sustragă de la răspunderea penală. De asemenea, pregătirea profesională temeinică a anchetatorilor reprezintă un adevărat ,,dușman’’ pentru cei care încearcă prin diferite căi să fie de rea-credință și să declare fapte care nu sunt adevărate sau să simuleze comportamente contrare tipologiei lor.
Declarația suspectului sau a inculpatului reprezintă un drept al acestuia, nu o obligație și dispune de o dublă funcționalitate. Pe de o parte, aceasta furnizează informațiile necesare pentru aflarea adevărului în cauză, iar pe de altă parte, se constituie într-o garanție a dreptului la apărare al suspectului sau inculpatului.
Declarația suspectului sau inculpatului este divizibilă și se pot reține doar anumite aspecte care interesează organul judiciar și , în același timp, retractabilă, astfel că se poate reveni asupra ei sau a supra anumitor aspecte din declarație.
Organele judiciare sunt obligate să nu aducă niciun comentariu pe fondul revenirii în declarație a inculpatului și să o rețină pe cea care se completează cel mai bine cu celelalte probe în cauză.
Ascultarea suspectului sau inculpatului reprezintă una dintre cele mai complexe și anevoiase activități cu care se confruntă organul judiciar, activitate care își dovedește eficiența doar dacă organul judiciar a dobândit o pregătire temeinică și deține anumite calități, precum inteligența, tactul, perspicacitatea, abilitatea, răbdarea sau toleranța.
Ascultarea îi aduce pe poziții de contradictorialitate pe anchetator și pe suspect sau inculpat, care, de multe ori nu colaborează ci se confruntă.
Anchetatorul trebuie să fie inteligent și conștient că, dacă va da dovadă chiar și de un singur moment de slăbiciune, suspectul sau inculpatul va profita de aceasta iar acest aspect va cântări hotărâtor în reușita activității de cercetare penală.
Organul judiciar trebuie să adopte o atitudine detașată și imparțială și să aprecieze în mod lucid faptele pentru care persoana din fața acestuia este audiată.
Suspectului sau inculpatului i se va verifica identitatea, pentru a se evita greșelile și neînțelegerile privind datele de identitate ale persoanei care urmează a fi audiată iar apoi, i se va aduce la cunoștință esența faptei pe care se presupune că a comis-o.
Astfel, urmează o etapă de discuții prealabile, în care se vor aborda subiecte precum pregătirea profesională a acestuia ori preocupările sale. Pe această cale, anchetatorul realizează o conexiune psihică, de natură să conducă , de multe ori , la o atitudine sinceră.
În faza relatării libere, anchetatorul îi va adresa suspectului sau inculpatului o întrebare cu caracter general și îi va solicita să declare tot ceea ce știe legat de fapta pe care se presupune că a comis-o.
Anchetatorul are îndatorirea de a nu îl întrerupe pe anchetat prin adresarea unei noi întrebări sau prin anumite comentarii, chiar dacă constată faptul că acesta este nesincer și îl va lăsa să termine ce are de declarat. Atunci când anchetatorul observă că declarația se îndepărtează de subiectul cauzei iar cel anchetat detaliază foarte mult, discuția va fi reorientată spre cauza principală, cerându-i-se aspecte asupra fondului cauzei.
Dacă într-o cauză sunt existente mai multe fapte penale, se impune ca ascultarea să privească fiecare împrejurare în parte.
După finalizarea relatării libere cu privire la împrejurările săvârșirii faptei , urmează ca organul judiciar să adreseze întrebări referitoare la acele episoade. Numai după clarificarea completă a împrejurărilor unei anumite fapte, se poate trece mai departe la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte.
Prin intermediul relatării libere, se va stabili poziția suspectului sau inculpatului prin comparația declarațiilor cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Concluziile rezultate din această fază vor fi folosite pentru a stabili procedeele tactice care urmează a fi utilizate în continuare.
Indiferent dacă suspectul sau inculpatul prezintă o atitudine neprietenoasă și respinge în totalitate, atât probele pe care organul de urmărire penală le deține împotriva sa, cât și faptele pe care se presupune că le-a săvârșit, anchetatorul nu trebuie să adopte o poziție dușmănoasă și nici nu trebuie să aibă anumite reacții rigide ci acesta trebuie să dea dovadă de răbdare și își continue tactica pentru a putea dovedi contradicția dintre declarațiile suspectului sau inculpatului și probele existente.
După ce suspectul sau inculpatul a relatat liber despre fapta pe care se presupune că a comis-o, i se vor adresa întrebări privitoare la obiectul cauzei și la infracțiunea comisă. Adresarea de întrebări pentru a lămuri împrejurările cauzei constituie ultima etapă din procedeul ascultării suspectului sau inculpatului, etapă în care se oglindește modul cum această activitate a fost pregătită.
Ascultarea suspectului sau a inculpatului reprezintă activitatea procesuală și de tactică cirminalistică realizată de către organele judiciare, pentru a stabili datele cu valoarea probatorie necesare aflării adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Confruntarea presupune o activitate care rezidă în ascultarea simultană a două persoane, care anterior au fost audiate separat, recurgându-se la aceasta datorită contrzicerilor cu privire la aceeași problemă din declarațiile acestora.
Fiecare din activitățile de tactică criminalistică prezintă o importanță deosebită, prin intermediul lor realizându-se aflarea adevărului cu privire la faptă și persoana care a comis-o, precum și lămurirea chestiunilor care nu pot fi dezvășuite prin utilizarea mijloacelor de probă comune.
Declarațiile suspectului sau inculpatului, în urma ascultării acestuia, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul procesului penal, vor ajuta instanța de judecată pentru a soluționa în mod corect cauza penală cu care a fost sesizată.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criminalistica – Notiune, Obiect, Caractere Si Sistem (ID: 113180)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.