Criminalistica Ca Stiinta

CUPRINS

CAPITOLUL I

1. CRIMINALISTICA CA ȘTIINȚĂ

Secțiunea 1 Definiția și importanța științei criminalisticii.

Secțiunea 2. Obiectul Criminalisticii.

Secțiunea 3. Metode de investigare criminalistică.

Secțiunea 4. Caracterele Criminalisticii.

Secțiunea 5. Legătura Criminalisticii cu alte științe.

Secțiunea 6. Sistemul Criminalisticii.

Secțiunea 7. Principiile științei Criminalisticii.

CAPITOLUL II

2.TACTICA CRIMINALISTICĂ 

Secțiunea 1.Noțiunea si obiectul tacticii criminalistice.

Secțiunea 2.Principiile tacticii criminalistice.

Secțiunea 3.Contributia tacticii criminalistice la prevenirea infractiunilor.

CAPITOLUL III

3. PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ SI PROCEDEELE PROBATORII IN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1. Noțiuni generale privind procesul penal.

Secțiunea 2. Importanța probelor în procesul penal.

Secțiunea 3. Mijloacele de proba.

Secțiunea 4. Declarațiile suspectului.

Secțiunea 5. Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții civilmente responsabile.

Secțiunea 6. Declarațiile martorilor.

Secțiunea 7. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor.

Secțiunea 8. Înscrisurile ca mijloc de probă.

Secțiunea 9. Mijloacele materiale de probă.

Secțiunea 10. Procedee probatorii de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă

Secțiunea 11. Metode speciale de cercetare și supraveghere

Secțiunea 12. Constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale si expertizele.

Secțiunea 13. Concluziile constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor.

CAPITOLUL IV

4. CONFRUNTAREA CA PROCEDEU SPECIAL DE AUDIERE A PERSOANELOR

Secțiunea 1. Notiunea și scopul confruntarii.

Secțiunea 2. Pregatirea efectuarii confruntarii.

Secțiunea 3. Desfașurarea confruntării si materializarea rezultatelor.

CAPITOLUL V

5. CONCLUZII

CAPITOLUL I

1.CRIMINALISTICA CA ȘTIINȚĂ

Secțiunea 1. Definiția și importanța științei criminalisticii

Criminalistica a fost considerată o știință în înțelesul deplin al cuvântului, poate una dintre primele științe de graniță.

Criminalistica ca știință judiciară datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fondatorul ei fiind recunoscut ca fiind un judecător de instrucție austriac și profesor de drept penal, Hans Gross. El a folosit pentru prima dată în literatura juridică termenul de criminalistică în anul 1893, prin editarea Manualului judecătorului de instrucție, care a fost reeditat în scurt timp sub denumirea Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii. Anterior lui Hans Gross, un reputat specialist francez, Alphonse Bertillon, șef al Serviciului de identificare judiciar din Paris la sfârșitul secolului trecut a pregătit cadrul apariției științei criminalisticii.

Criminalistica a fost cunoscută până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și sub denumirea de poliție tehnică sau poliție științifică, aceste denumiri referindu-se numai la componenta sa tehnico-științifică, nu și la cea tactică și metodologică.

Criminalistică este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

„Criminalistica este știința contra crimei" .Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu Criminalisticii, prezintă importanță cel puțin pe două planuri distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidențiază unitatea și autonomia sa (dar numai în anumite limite) față de celelalte științe juridice și nejuridice, dar aflate în slujba justiției: medicină legală, psihologia judiciară, fizica, chimia și biologia judiciară etc.

Așadar, obiectul criminalisticii îl constituie crearea de mijloace tehnice și elaborarea de metode și procedee proprii de lucru, dar și adoptarea și perfecționarea altora din diverse domenii ale științei, necesare în lupta de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Secțiunea 2. Obiectul Criminalisticii

Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg – proprie multor domenii ale științei – reprezintă elementul definitoriu al investigațiilor criminalistice. Prin rezonanța să practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuși.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

În legătură cu noțiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim admis. Din punctul nostru de vedere, considerăm că obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături:

– obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp, susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracțional;

– obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci și prin însuși raportul cauzal cu fapta cercetată.

Secțiunea 3. Metode de investigare criminalistică

Datorită obiectului propriu de cercetare, Criminalisticii îi sunt specifice anumite metode de cunoaștere, unele dintre ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului său.

Metodele de investigare criminalistică sunt următoarele:

1. La baza metodologiei criminalistice se situează modalitățile generale de cunoaștere cum sunt observația, analiza, sinteză, deducția, inducția, comparația, adaptate la specificul obiectului Criminalisticii. De exemplu, metoda comparativă este fundamentală în procesul de identificare a persoanelor și obiectelor, ea constituind baza metodologică a activității de expertiză criminalistică.

2. Metodele adaptate la specificul Criminalisticii din alte domenii științifice, pe primul loc aflându-se metodele de analiză fizico-chimică a urmelor și microurmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte și materii, metodele biologice de examinare a urmelor de secreții, excreții ori țesuturi moi, metodele antropologice, metodele de examinare optică în radiații vizibile sau invizibile.

3. Metode de examinare proprii Criminalisticii, care țin de particularitățile obiectului său de cercetare, cum ar fi de exemplu următoarele:

– metode destinate descoperirii și exminării îndeosebi comparative, a urmelor sau mijloacelor de probă;

– metode de identificare a persoanelor și cadavrelor după semnalmente exterioare ori după resturi osoase;

– metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute etc..

4. Procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza generalizării experienței organelor judiciare, cât și prin adaptarea unor elemente de cunoaștere aparținând psihologiei.

5. Metode tehnice de prevenire a infracțiunilor, cum ar fi de exemplu, cele care se referă la prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public sau particular.

În literatura de specialitate au fost exprimate și opinii menite să confere o notă și mai pronunțată de specificitate ansamblului metodelor de investigare criminalistică. Un astfel de exemplu este teoria autorului Charles E.OʼHara care consideră că metodologia anchetei penale se fundamentează pe regulă celor trei I: informația, interogatoriul și instrumentarea. Această opinie reprezintă esența modului de a se proceda în dovedirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane. Alți autori, precum prof. univ. dr. Cămil Suciu, îmbrățișează un criteriu bipartit de clasificare a metodelor de investigare criminalistică, clasificându-le în metode tehnico-științifice și tactice. Un alt autor precum Pierre Fernand Ceccaldi, consideră că metodele Criminalisticii sunt matematice, fotografice, microscopice, etc..

Prin urmare toate aceste opinii nu reprezintă în fond decât preocupări de evidențiere a caracterului științific al Criminalisticii, prin evidențierea elementelor ce conferă un contur propriu metodologiei sale, precum și a contribuției pe care o are în stabilirea adevărului.

Secțiunea 4. Caracterele Criminalisticii

Criminalistică este o știință cu un obiect propriu, specific de cercetare, având o contribuție particulară la realizarea justiției.

Criminalisticii, ca știință autonomă îi sunt specifice următoarele caractere:

A. Caracterul judiciar

Caracterul judiciar este determinat de legătura strânsă a Criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală, cât și cu activitatea de judecată. În majoritatea cazurilor, activitatea de soluționare a cauzelor penale este precedată de cea a strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, identificării autorului și câteodată, chiar a victimei. Acest proces începe din faza cercetării la fața locului și continuă cu activitățile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum și cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli tactice elaborate de Criminalistică.

Este însă de precizat că, deși activitatea de investigare criminalistică se desfășoară în strictă conformitate cu respectarea unor reguli de drept, acestei științe nu i se poate atribui un caracter juridic, dat fiind obiectul său specific care se înscrie în acțiunea tehnico-tactică de investigare a faptelor antisociale.

B. Caracterul autonom

Obiectul științei Criminalisticii este unul specific, deosebit de cel al altor științe juridice sau judiciare. Caracterul autonom al Criminalisticii subzistă în faptul că, nicio altă știință din cadrul celor juridice sau judiciare nu are același obiect, adică cel de a elabora metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a infractorilor și nici cel de a prelua și adapta, din diverse domenii ale științelor naturii, procedee sau metode capabile să faciliteze clarificarea împrejurărilor de fapt în care s- a comis actul ilicit. Chiar și în domeniul prevenirii săvârșirii de fapte antisociale, prezent în politica penală și comun tuturor ramurilor dreptului nostru, Criminalistica are metode și procedee specifice numai ei.

C. Caracterul unitar

Structura complexă a Criminalisticii este impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale ce trebuie investigate, cât și de împrejurările deosebite în care se săvârșesc faptele ilicite. Criminalistică se constituie într-un sistem armonios și unitar, determinat de însăși finalitatea acestei științe, aflarea adevărului în procesul judiciar.

Criminalistică reprezintă un sistem unitar, dacă avem în vedere structura sa:

1. Tehnica criminalistică care cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor tehnico- științifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii.

2. Tactica criminalistică care cuprinde ansamblul procedeelor și regulilor specifice de efectuare a activităților de urmărire penală și de judecată.

3. Metodologia criminalistică care se referă la particularitățile investigării unor categorii de infracțiuni.

D. Caracterul pluror antisociale.

B. Caracterul autonom

Obiectul științei Criminalisticii este unul specific, deosebit de cel al altor științe juridice sau judiciare. Caracterul autonom al Criminalisticii subzistă în faptul că, nicio altă știință din cadrul celor juridice sau judiciare nu are același obiect, adică cel de a elabora metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a infractorilor și nici cel de a prelua și adapta, din diverse domenii ale științelor naturii, procedee sau metode capabile să faciliteze clarificarea împrejurărilor de fapt în care s- a comis actul ilicit. Chiar și în domeniul prevenirii săvârșirii de fapte antisociale, prezent în politica penală și comun tuturor ramurilor dreptului nostru, Criminalistica are metode și procedee specifice numai ei.

C. Caracterul unitar

Structura complexă a Criminalisticii este impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale ce trebuie investigate, cât și de împrejurările deosebite în care se săvârșesc faptele ilicite. Criminalistică se constituie într-un sistem armonios și unitar, determinat de însăși finalitatea acestei științe, aflarea adevărului în procesul judiciar.

Criminalistică reprezintă un sistem unitar, dacă avem în vedere structura sa:

1. Tehnica criminalistică care cuprinde totalitatea metodelor și mijloacelor tehnico- științifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii.

2. Tactica criminalistică care cuprinde ansamblul procedeelor și regulilor specifice de efectuare a activităților de urmărire penală și de judecată.

3. Metodologia criminalistică care se referă la particularitățile investigării unor categorii de infracțiuni.

D. Caracterul pluridisciplinar

Autorii de specialitate au considerat faptul că, știința Criminalisticii reprezintă „o punte de legătură între științele naturii și științele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-și aplicarea în procesul judiciar" pentru stabilirea adevărului.

În activitatea complexă de prevenire a fenomenului infracțional, în lupta dusă de organele judiciare pentru descoperirea infracțiunilor și identificarea autorilor, se face tot mai mult simțită nevoia recurgerii la mijloace, metode, procedee din ce în ce mai perfecționate și eficiente.

Criminalistică preia cuceririle științelor naturii, cum sunt cele din domeniul fizicii, chimiei, medicinei, biologiei, matematicii, perfecționându-și metodele de investigare proprii și utilizându-le în cercetările sale. Ignorarea cuceririlor acestor științe, precum și perfecționarea neîncetată a mijloacelor proprii, ar fi astăzi de neconceput pentru o cercetare criminalistică temeinică a urmelor infracțiunii sau a mijloacelor materiale de probă. Chiar pe plan tactic se remarcă necesitatea alăturării regulilor de desfășurare a activităților de investigare, de anchetă, a unor procedee tehnice prin care să se demonstreze științific rezultatele obținute în cursul urmăririi penale.

Secțiunea 5. Legătura Criminalisticii cu alte științe

Cu toate că are un caracter autonom prin natura obiectului său care vizează aflarea adevărului în justiție, Criminalistica are strânse legături cu științele juridice, științele judiciare, cât și cu științele naturii.

1. Legătura cu științele juridice

Dintre toate științele juridice, Criminalistica are cele mai strânse legături cu Dreptul penal, Dreptul procesual penal și Criminologia. Legăturile nu se rezumă doar la științele penale, ci și la alte ramuri ale dreptului. Așadar practica a demonstrat că în unele cazuri a căror rezolvare juridică aparține domeniului dreptului muncii, dreptului transportului, dreptului civil, există situații care pot fi rezolvate numai prin mijloace și metode specifice Criminalisticii.

A. Legătura cu dreptul penal

Pornind de la scopul fundamental al Dreptului penal, apărarea valorilor și relațiilor sociale esențiale ale societății, remarcăm o strânsă conexiune între această ramură și Criminalistică, ultima având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală, de cercetare și interpretare a urmelor acestora, precum și de identificare a autorilor infracțiunilor.

Prin urmare, Criminalistica contribuie la clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracțiunilor, respectiv a obiectului, a subiectului, a laturii obiective și a celei subiective.

B. Legătura cu dreptul procesual penal

Criminalistică este strâns legată de Dreptul procesual penal al cărui obiect vizează „studiul normelor juridice procesual penale și al raporturilor juridice reglementate de acestea", conexiune materializată pe câmpul de luptă împotriva fenomenului infracțional, activitatea criminalisticii servind scopului procesului penal prin descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului.

Întreaga activitate de investigare criminalistică se desfășoară în conformitate cu normele de drept, cele procesual penale având o poziție preponderentă. Așadar legătura Criminalisticii cu Dreptul procesual penal constă în primul rând prin aceea că metodele și regulile de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal numai în limitele permise de normele dreptului procesual penal. În al doilea rând, normele procesual penale stabilite de Codul de procedură penală prevăd anumite activități de urmărire penală cum sunt de exemplu, percheziția, cercetarea la fața locului, confruntarea, sau reconstituirea, ascultarea martorilor și a inculpatului, iar Criminalistica elaborează regulile după care aceste acte de urmărire penală trebuie realizate.

C. Legătura cu Criminologia

Conexiunea dintre Criminalistică și Criminologie este determinată de scopul comun

general al celor două științe, respectiv combaterea și prevenirea fenomenului infracțional. Diferența dintre cele două științe își găsește reflectarea în specificitatea obiectelor lor. În esență, Criminologia studiază starea, dinamica, cauzele și condițiile care favorizează existența fenomenului infracțional, recomandând măsuri destinate prevenirii și combaterii faptelor penale, în timp ce Criminalistica elaborează metode și procedee tehnico-științifice și tactice de descoperire și cercetare a infracțiunilor, a urmelor acestora, precum și de identificare a infractorilor.

Prin urmare, „Criminalistica oferă mijloacele științifice de elucidare a unor cazuri concrete, atât în materie penală, cât și în materie civilă, în timp ce Criminologia este o cercetare fundamentală preponderent sociologică, incluzând variate aspecte de ordin medical, psihologic, psihiatric, economic, statistic, juridic și cultural".

2. Legătura cu științele judiciare

Alături de științele juridice, Criminalistica are prin natura obiectului său, numeroase legături cu alte științe sau ramuri ale acestora, respectiv cu așa numitele științe „auxiliare" dreptului, în primul rând cu Medicină legală și Psihologia judiciară.

A. Legătura cu Medicină legală

Criminalistică are legături strânse cu Medicină legală, existând domenii, cum ar fi cercetarea infracțiunilor împotriva persoanei (omorurile, infracțiunile cu violență, violurile), cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și cadavrelor după semnalmentele exterioare sau după resturi osoase, în care asistăm la o întrepătrundere a celor două științe. De asemenea, o serie de oameni de știință din domeniul Medicinei legale (frații Nicolae, Ștefan și Mina Minovici) și-au adus contribuția la dezvoltarea Criminalisticii în domeniul dreptului și al învățământului superior juridic.

Referitor la distincția dintre obiectul Criminalisticii și obiectul Medicinei legale, remarcăm că Medicină legală este o știință care studiază „problemele patologiei umane, legate de viața, sănătatea și activitatea omului, ca fapte incriminate sau relații sociale ocrotite de lege, în scopul de oferi probe cu caracter științific"

. Deci Medicină legală este o știință „care își pune cunoștințele sale în slujba justiției, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic".

B. Legătura cu Psihologia judiciară

În procesul judiciar organele de urmărire penală și de judecată trebuie să posede cunoștințe privind legile de bază ale Psihologiei, precum și despre condițiile subiective sau obiective care pot influența procesele de percepție și de memorare.

Legătura Psihologiei judiciare cu Criminalistică se manifestă prin elaborarea metodelor tactice de ascultare a martorilor, învinuiților, inculpaților, chiar și în situația în care aceștia sunt minori, bolnavi sau handicapați mintal, precum și prin efectuarea unor activități de urmărire penală, cum sunt confruntarea, prezentarea pentru recunoaștere, percheziția.

3. Legătura cu științele naturii

Datorită caracterului pluridisciplinar al Criminalisticii, știință aflată la granița dintre

științele juridice și științele naturii, se poate remarca o multitudine de legături între Criminalistică și celelalte științe exacte. De exemplu, de la Fizică sunt preluate și adaptate metode și mijloace de observare, analiză și investigare fotografică, microscopică, spectrală, fonică, atomică. Din Chimie sunt împrumutate metode de analiză necesare cercetării falsului în înscrisuri, de produse alimentare sau medicamentoase, descoperirii toxicelor și stupefiantelor, etc.. Din Biologie sunt împrumutate metodele și procedeele de cercetare a urmelor materiilor organice, cum sunt firele de păr, petele de sânge, de salivă, de spermă, sau mai nou, identificarea pe baza mărcii genetice.

Totodată din domeniul Logicii sunt utilizate în Criminalistică metodele generale de cunoaștere, cum sunt observația, analiza, sinteză, deducția, inducția, comparația, fiind elaborate și verificate versiunile (ipotezele) pe baza acestor metode. Aceleași principii ale Logicii își găsesc aplicarea în Criminalistică și cu ocazia descoperirii și studierii urmelor, demonstrându-se conexiunea dintre cele două științe.

Criminalistică utilizează și aplicațiile Matematicii care sunt multiple: în domeniul fotografiei judiciare prin efectuarea de măsurători directe la fața locului, stabilirea dimensiunii subiectului cu ajutorul fotografiei judiciare, determinarea distanței focale a obiectivului aparatului fotografic după fotografie, determinarea înălțimii de la care s-a fotografiat, determinarea unghiului de fotografiere al axei de fotografiere cu planul solului etc.; în domeniul balisticii judiciare prin determinarea unghiului de impact al glonțului cu planul țintei, calcularea valorii unghiurilor, determinarea direcției de tragere, determinarea locurilor unde s-au aflat trăgătorul și persoana în care s-a tras.

Secțiunea 6. Sistemul Criminalisticii

Evaluarea exactă a contribuției pe care știința Criminalisticii o are la soluționarea cauzelor penale și la aflarea adevărului, impune următoarea precizare: rolul Criminalisticii în aflarea adevărului trebuie privit într-un sens larg. Criminalistică cuprinde pe lângă componenta tehnico-științifică propriu-zisă și componenta tactică, specifică efectuării unor acte importante de urmărire penală, precum și componenta metodologică a investigării faptelor penale. Astfel structura Criminalisticii nu se referă numai la partea sa tehnico- științifică, această știință întinzându-și aria de acțiune asupra întregului proces penal, contribuind, totodată, și la elucidarea unor probleme din alte ramuri ale dreptului.

În literatura de specialitate predomină ideea că aria de acțiune a Criminalisticii cuprinde întregul proces penal, începând cu faza de urmărire penală și terminând cu faza de judecată.

Că știință care contribuie la aflarea adevărului în justiție, Criminalistica este structurată în trei ramuri strâns legate între ele: Tehnica criminalistică, Tactica criminalistică și Metodologia criminalistică.

1. Tehnica criminalistică. Tehnica criminalistică este destinată asigurării metodelor și mijloacelor tehnico-științifice destinate descoperirii, fixării, ridicării, interpretării și examinării în condiții de laborator a urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor utilizate sau produse ale actului ilicit.

Tehnica criminalistică cuprinde pe lângă prezentarea problematicii traseologiei și o privire asupra laboratoarelor criminalistice, dactiloscopiei judiciare, grafoscopiei judiciare, expertizei tehnice a documentelor, balisticii judiciare precum și asupra executării fotografiei judiciare, domeniu cu evidente rezonanțe în întreaga activitate de investigare criminalistică.

2. Tactica criminalistică. Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de procedee și reguli specifice destinate desfășurării activităților de urmărire penală și de judecată. Domeniul tactic al Criminalisticii este rezultanta studierii și generalizării practicii judiciare, precum și al adaptării la necesitățile actului de investigare a elementelor de Psihologie judiciară. Acesta reprezintă suportul științific pe baza căruia sunt realizate multe dintre activitățile de investigare sau procedurale în scopul aflării adevărului în procesul penal, cum ar fi de exemplu, cercetarea la fața locului, reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea suspectuluisau a inculpatului, a persoanelor vătămate, a martorilor, efectuarea perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, etc.

3. Metodologia criminalistică. Metodologia criminalistică vizează cercetarea unor categorii de infracțiuni cum sunt infracțiunile împotriva vieții, sustragerile din avutul public sau personal, accidentele rutiere, navale sau aeriene, etc. Investigarea fiecărui fapt penal presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii și administrării probelor necesare dovedirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii.

Metodologia criminalistică impune utilizarea tuturor metodelor tehnice și a procedeelor tactice aparținând primelor două ramuri ale Criminalisticii, acestea interferându- se în momentul anchetei propriu-zise, ceea ce demonstrează că este imposibil de făcut o disociere între elementele structurale ale acestei științe, a procesului, indiferent de faza sa, ori a naturii faptei investigate.

Secțiunea 7. Principiile științei Criminalisticii

Subordonându-se în principal scopului procesului penal, Criminalistica este călăuzită de principiile de bază care guvernează modul de organizare a sistemului judiciar și activitatea desfășurată pe parcursul procesului penal.

Principiile fundamentale ale Criminalisticii, unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal au la bază aceeași concepție definitorie pentru modul de realizare a justiției în cauzele penale. Astfel cum noțiunea de principiu fundamental al procesului penal „poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale", la fel și noțiunea de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepțiunea de regulă aplicabilă tuturor domeniilor ei.

Sistemul principiilor Criminalisticii

Analiza sistemului principiilor fundamentale ale Criminalisticii presupune, în primul rând, conturarea acestui acestui sistem prin raportarea la specificul obiectului Criminalisticii și la rolul jucat în stabilirea adevărului.

Sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii include principii cu caracter general valabile funcționării oricărui stat de drept izvorâte din prevederile Constituției, ale Codului penal, ale Codului de procedură penală, cum sunt principiul legalității, principiul aflării adevărului, principiul prezumției de nevinovăție.

Alături de principiile cu aplicare generală, vom întâlni și reguli fundamentale proprii Criminalisticii, cum sunt de exemplu, principiul identității, principiul operativității în efectuarea investigației penale, principiul potrivit căruia orice faptă infracțională lasă urme. Așadar se poate observa că ne aflăm în fața unui sistem unitar de reguli fundamentale, în care se îmbină armonios principiile generale de Drept penal și Drept procesual penal, cu principiile proprii Criminalisticii.

Principiile fundamentale ale Criminalisticii

1. Principiul legalității

Principiul legalității este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept.

El este prevăzut atât în Constituția României, cât și în normele penale. Astfel în cuprinsul art.2 din Codul penal și în art.2 din Codul de procedură penală se prevede că întreaga activitate procesual penală, în consecință și aceea proprie investigării criminalistice a infracțiunilor se desfășoară în strictă conformitate cu prevederile legii. Prin posibilitățile sale specifice, Criminalistica servește acelui deziderat, conform căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor și să nu rămână nepedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie sancționat sau pedepsit pe nedrept.

Prin urmare principiul legalității fiind un principiu fundamental al Criminalisticii are menirea să evidențieze faptul că toate activitățile de investigare criminalistică trebuie să se desfășoare în concordanță cu prevederile legale.

2. Principiul aflării adevărului

Acest principiu are o importanță mare, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiției penale, este imperios necesară aflarea adevărului. Art.3 din Codul de procedură penală prevede faptul că „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului". Realizarea acestei cerințe presupune reflectarea exactă a realității obiective în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor. Aflarea adevărului este consecința unei activități complexe de investigare a faptelor și împrejurărilor concrete, obiective privind o anumită cauză.

Criminalistică fiind o știință care utilizează o multitudine de procedee, tehnici și metode, aceasta pune la dispoziția justiției mijloace de cunoaștere științifică a adevărului.

3. Principiul prezumției de nevinovăție

Conform acestui principiu aflat în Codul de procedură penală, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Prezumția de nevinovăție nu se limitează numai la o fază sau alta a procesului penal, operând, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, pe tot parcursul său.

În activitatea complexă de cercetare și analiză a urmelor unei infracțiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiștii criminaliști trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabili vinovăția, cât și elementele de dovedire a nevinovăției.

Ca argument al importanței științei Criminalisticii în garantarea prezumției de nevinovăție poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluții de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului.

4. Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal

Toate faptele ilicite ale omului, ca de altfel orice activitate a să produc transformări sau modificări în mediul înconjurător, care constituie urme ale infracțiunii și reprezintă una din premisele de bază ale investigării criminalistice, contribuind la identificarea persoanei care le-a creat, fiind unanim admisă teza că nu poate exista infracțiune fără urme.

5. Principiul identității

În centrul cercetărilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală.

Principiul identității se referă la faptul că orice persoană care a săvârșit o infracțiune sau orice obiect ce a fost utilizat la comiterea ei pot fi asemănătoare cu altele, dar nu pot fi identice decât cu ele însele.

Identificarea reprezintă un proces de căutare și valorificare științifică a probelor necesare descoperirii infractorului și soluționării procesului penal. La baza acestui proces care se caracterizează prin varietate și complexitate, stă un principiu fundamental al gândirii umane și anume, principiul identității.

Prin urmare, principiul identității dobândește prin intermediul Criminalisticii anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecților infracțiunii, fie activi, fie pasivi, cât și prin stabilirea exactă a tuturor faptelor și împrejurărilor în care a fost săvârșită o anumită faptă penală.

6. Principiul operativității în efectuarea investigațiilor penale

Acest principiu este caracteristic întregii activități consacrate rezolvării cauzelor penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum și la identificarea infractorilor. În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că rapiditatea are consecințe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că „odată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiecte, dispar oamenii și obiectele". Potrivit unei experiențe bogate în practică se desprinde cu claritate ideea că șansele de descoperire a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susțină afirmația că „timpul lucrează în favoarea infractorului". Urgența are rezonanță pe parcursul întregii activități de cercetare criminalistică.

Așadar principiul operativității în efectuarea investigațiilor penale presupune că între timpul scurs de la data săvârșirii infracțiunii și șansele de descoperire a autorului infracțiunii există un raport invers proporțional.

Alte principii fundamentale proprii Criminalisticii sunt următoarele:

Procesul cercetării infracțiunilor reprezintă un caz particular de cunoaștere a realității obiective. Fiecare infracțiune are particularitățile ei legate de natura faptei, împrejurările în care s-a săvârșit, persoana infractorului, mijloacele și metodele utilizate, mobilul comiterii faptei, etc.

2. Orice fenomen legat de infracțiune produce în aceleași condiții, aceleași efecte.

3. Examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparație (se compară urmele rămase la locul faptei, obiectele, înscrisurile în litigiu cu modelele tip ridicate de la persoanele suspectate a fi autori ai infracțiunii).

Pe lângă principiile fundamentale proprii Criminalisticii, organele judiciare trebuie să aibă în vedere și principiile specifice acestei științe, în special activităților de tactică criminalistică de a căror respectare depinde obținerea rezultatului dorit: principiul conspirativității, care se referă la păstrarea secretului în legătură cu activitățile de investigare desfășurate și a rezultatelor acestora; principiul necesității conform căruia se vor derula numai activitățile de investigare care sunt strict necesare aflării adevărului; principiul oportunității care vizează alegerea momentului în care respectivele activități de investigare vor fi declanșate în așa fel încât să fie realizat obiectivul propus prin respectiva activitate.

CAPITOLUL II

2.TACTICA CRIMINALISTICĂ

Secțiunea 1.Noțiunea si obiectul tacticii criminalistice.

Asa cum am prezentat anterior, criminalistica este știinta juridică, cu caracter autonom si unitar, care studiaza, elaboreaza si foloseste metode si, mijloace tehnico-stiintifice, procedee tactice si metodice destinate descoperirii si cercetarii infractiunilor, identificarii faptuitorilor si prevenirii faptelor antisociale.

Știinta criminalistica este compusa din trei parti: tehnica criminalistică, tactica criminalistică si metodica cercetarii diferitelor genuri de infractiuni.

Tactica criminalistica, este constituita dintr-un sistem de metode si procedee specifice, bazate pe dispozițiile legii procesual penale și pe experienta fasta generalizata a organelor de urmarire penala, pe folosirea logicii si psihologiei judiciare, precum și a altor știinte aplicate pentru prevenirea, descoperirea si cercetarea infractiunilor in scopul obținerii de rezultate optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace și timp. Ea are ca obiect elaborarea și folosirea de metode si procedee specifice, rezultate din cercetarile proprii sau preluate din alte știinte aplicate

pentru realizarea scopului procesului penal, acela ca nici o incalcare a legii sa nu ramina nepedepsita și, in acelasi timp, nimeni sa nu fie sanctionat pe nedrept.

Totalitatea metodelor si procedeelor ce constituie tactica criminalistică se fundamentează pe dispozitiile Codului de procedura penala in vigoare, cu privire la mijloacele de probă si la diferitele activitați de urmărire penală, reprezentând, totodata, experienta pozitiva acumulată a organelor de urmarire penala in materie.

Caracterul juridic al criminalisticii, deci al tacticii penale consta tocmai in aceea ca metodele si procedeele specifice sunt aplicate in prevenirea și combaterea infractiunilor.

In cadrul tacticii criminalistice se disting doua parți principale, si anume:

1.principiile generale ale tacticii criminalistice care stau la baza tuturor activitaților de urmarire penală si

2.tactica desfasurarii diferitelor activitați concrete ca: planificarea, cercetarea la fata locului, percheziția, reținerea și arestarea preventiva, liberarea provizorie, ascultarea suspectului sau inculpatului, ascultarea martorilor, confruntarea, reconstituirea ș.a., toate in scopul prevenirii infracțiunilor, constatarii la timp si in mod complet a faptelor antisociale savirșite.

Problema esențiala a tacticii criminalistice este organizarea, planificarea si conducerea cercetarilor in fiecare cauză penală. Tactica criminalistică pune la dispozitia organelor de urmarire penală un ansamblu de metode si procedee de planificare, începind cu cele mai generale, pîna la nivelul unei cauze penale concrete, in raport cu particularitățile diferitelor genuri de infractiuni.

Metodele si procedeele tactice privind organizarea, planificarea si conducerea cercetarilor ofera numai cadrul general, de orientare principială a organelor de urmarire penala. Transpunerea lor in fapt ofera un câmp larg de inițiativă creatoare organelor de urmarire penala, care sint chemate sa solutioneze nu doar o cauză penală in general, ci o anumită cauză privind o infractiune concretă, savârsită in imprejurari specifice.

O alta problemă importantă a tacticii criminalistice o reprezinta stabilirea priorităților in activitatea de urmarire penală, precum si folosirea judicioasă a forțelor destinate rezolvarii operative si de calitate a unei cauze penale. In acest scop este necesar ca de la început sa se stabileasca ordinea in care se execută activitatile necesare pentru conturarea infracțiunii, pentru stabilirea concretă a stării de fapt si dovedirea vinovației participanților, apoi sarcinile care revin fiecarui membru din colectivul ce lucrează in cauza și termenele de timp la care acestea trebuie executate.

In legatura cu organizarea, planificarea si conducerea urmaririi penale, tactica criminalistica oferă o serie de metode si procedee privind modul in care se execută sarcinile stabilite, regulile si criteriile de apreciere a rezultatelor obținute, a calitații si pertinenței probelor administrate, in scopul lamuririi cauzei sub toate aspectele. Sarcina organelor de urmarire penala nu se rezuma doar la stabilirea faptului ca a fost săvârșită o anumita infractiune si ca autorul ei este o persoană bine-determinată; ele sunt obligate să administreze probele necesare pentru aflarea adevărului si pentru lamurirea cauzei, sub toate aspectele, in vederea justei

solutionarii a acesteia. Deci, organele de urmarire penală au obligația de a stabi nu numai infractiunea și faptuitorul, ci și imprejurarile concrete in care a fost săviâsită fapta, modul in care a actionat autorul, motivația faptei sale, precum și orice alte date în legătura cu infracțiunea,

care constituie elemente importante pentru clarificarea situației de fapt și pentru corecta dozare a pedepsei ce urmează sa fie aplicată.

Tactica criminalistică mai cuprinde tactica efectuării diferitelor activități de urmărire penală.

Cu privire la cercetarea la fața locului, de exemplu, tactica criminalistică a elaborat reguli privind organizarea activitătii respective, modul în care este condusă, felul de a acționa al participanților la aceasta activitate, modul de materializare a rezultatelor obținute, in raport cu

specificul locului faptei, cu natura infracțiunii savârșite și urmarile ei.

La fel se pune problema in cazul percheziției. Tactica a elaborat si a pus la dispoziția organelor de urmarire penală metodele și regulile privind pregatirea și conducerea acestei activități, procedeele si mijloacele folosite pentru cautarea obiectelor, inscrisurile si valorile ce intereseaza cauza in care se efectueaza percheziția etc.

Referitor la ascultarea suspectului sau inculpatului, în afară de problemele privind pregatirea, desfașurarea si materializarea rezultatelor activității, tactica criminalistică este preocupată de psihologia acestuia, dar si a celui ce conduce ascultarea, de elaborarea procedeelor tactice de ascultare, de stabilirea regulilor privind comportarea organului de urmărire penală în timpul cercetării în scopul crearii „momentului psihologic" favorabil marturisirii sau pentru înlaturarea prin mijloace legale a împotrivirii faptuitorului, a poziției de a respinge învinuirea ce i se aduce.

Organele de urmarire penală dispun de o multitudine de mijloace tehnice necesare prevenirii si combaterii infracțiunilor si a altor fapte antisociale. Aceasta impune in mod necesar perfecționarea continua a tacticii criminalistice, ea urmând sa stabileasca metodele și procedeele cele mai eficiente de folosire a acestor mijloace tehnice in activitatea de urmarire penală.

Sectiunea 2. Principiile tacticii criminalistice

În pregatirea și efectuarea diferitelor activitați de tactica criminalistică, trebuie să fie respectate o serie de principii decurgând din dispozițiile legii procesual penale si din normele deontologice ale anchetei fără de care realizarea scopului urmarit nu este posibilă, dupa cum urmeaza:

-Principiul legalității presupune cunoașterea aprofundată si aplicarea intocmai a dispozițiilor legale in toate activitatile ce se întreprind. In întreaga lor activitate, organele de urmărire penală trebuie sa manifeste un adevarat cult pentru adevăr si dreptate, sa dovedeasca mult discernamânt in analizarea si efectuarea măsurilor legale care se impun pentru prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor, pentru asigurarea tragerii temeinice si legale la raspundere penală a persoanelor vinovate.

-Principiul respectarii demnitații umane. In orice activitate pe care o desfășoara — ascultarea persoanei vătămate sau părtii vatamate, părtii civile ori responsabile civilmente, efectuarea percheziției, ascultarea martorilor, executarea masurilor preventive ori asiguratorii, ascultarea suspectului sau inculpatului etc., trebuie să fie respectată cu strictete demnitatea umană, cunoscut fiind faptul ca supunerea persoanelor aflate in

curs de urmarire penală la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante se pedepseste prin lege.

-In strânsă legatură cu respectarea demnitatii umane se inscrie garantarea dreptului la apărare. Potrivit acestui principiu dreptul la apărare este garantat suspectului, inculpatului si celorlalte parți implicate in procesul penal, iar organele de urmarire penală sunt obligate sa asigure deplina exercitare a acestui drept.

-Principiul prezumtiei de nevinovăție, potrivit caruia, pâna la stabilirea vinovației, persoana este considerata nevinovată, iar organele de urmărire penală au datoria sa dovedească atât vinovăția și gravitatea faptelor, cât si nevinovăția persoanei cercetate.

-Principiul fermității, potrivit caruia, organele de urmarire penală trebuie sa acționeze cu hotărâre pentru asigurarea tragerii la raspundere a celor care au săvârșit infractiuni sau alte acte antisociale, asa incât nici o persoana vinovată să nu se poată sustrage răspunderii pentru faptele săvirsite.

-Principiul obiectivității impune organelor de urmarire penală ca, la proiectarea, pregatirea si desfașurarea activităților de tactică criminalistică, sa respecte cu strictețe dispozițiile legale si regulile stabilite de experiența pozitivă acumulată privind prevenirea, descoperirea și

cercetarea diferitelor genuri de infracțiuni, să foloseasca multiplele posibilități pe care știința si tehnica le ofera pentru aflarea adevărului în instrumentarea cauzelor penale.

-Principiul necesității si oportunității presupune analizarea atentă, dar și critică a activităților si măsurilor ce se impun a fi întreprinse pe parcursul desfășurării urmaririi penale. Respectind acest principiu, organele de urmarire penală au posibilitatea sa soluționeze operativ si la un înalt nivel calitativ, cauzele penale cu care au fost investite pentru a le instrumenta.

-Principiul operativității, potrivit caruia trebuie să se asigure luarea tuturor măsurilor și desfasurarea activităților ce se impun in astfel încât să se realizeze o apropiere maximă a momentului tragerii la raspundere penală de cel al savârșirii infracțiunii, cu efecte deosebite pentru activitatea de prevenire.

-Principiul conspirativității impune asigurarea secretului activitătilor ce urmeaza a fi efectuate, pentru ca persoanele interesate sa nu cunoască despre pregătirile ce se fac cu privire la ele, să nu aiba posibilitatea de a măsuri pentru a îngreuna desfășurarea cercetării si aflarea adevărului in cauza respectiva.

-Principiul planificării, conform căruia în toate cazurile activitățile de urmarire penală ce urmează a fi întreprinse trebuie sa fie precedate de o judicioasa planificare și pregătire în mod temeinic, condiții hotărâtoare pentru realizarea scopului pe care-1 urmăresc.

Aceste principii se conditioneaza reciproc si respectarea lor întocmai, combinată cu alegerea celor mai adecvate procedee tactice si aplicarea lor în raport cu particularitățile activitaților care se întreprind, determină desfașurarea unei munci de calitate menită să asigure o bună finalitate judiciara in cauzele penale instrumentate.

Secțiunea 3. Contribuția tacticii criminalistice la prevenirea infracțiunilor.

În activitatea de prevenire a infracțiunilor o contibuție esențială isi aduce si munca de urmarire penală, aceasta constituind principalul domeniu de aplicare a tacticii criminalistice.

Asa cum rezulta din Noul Cod de procedura penală al României, scopul acțiunii penale este constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încit orice persoană ce a săvirșit o infracțiune sa fie pedepsită potrivit vinovației sale si nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la raspundere penala. Din, acest principiu se desprinde importanta sarcină de prevenire pe care trebuie sa o realizeze organele de urmărire penală. In complexa opera de prevenire, tactica criminalistică are un rol deosebit, acesta realizându-se printr-o gama variată de modalități specifice. Practic nu există activitate de tactică criminalistică efectuată operativ si calificat pentru aflarea adevarului in fiecare cauză penală concretă care să nu contribuie la prevenirea savârșirii de infracțiuni pe viitor; in cele ce urmeaza ne vom referi la principalele modalități folosite in acest scop.

a) Efectuarea actelor premergatoare

Prevenirea săvirșirii de infracțiuni poate fi asigurată daca organele de urmarire penală efectuează cu operativitate actele premergatoare în vederea administrării datelor necesare începerii urmaririi penale. Operativitatea și calitatea actelor premergatoare asigură descoperirea infracțiunilor înca din faza incipientă când urmările sunt reduse si ușor de inlăturat; întreruperea activității ilicite înainte ca infractorii să atragă la comiterea faptei minori sau persoane fara antecedente penale; posibilități sporite de administrare a probelor pentru dovedirea infracțiunilor si a vinovației participantilor.

b) Cercetarea la fața locului

Cu ocazia cercetării la fața locului, pe lânga descoperirea, fixarea, ridicarea si examinarea urmelor si a mijloacelor materiale de proba, se evidențiaza condițiile si împrejurările care au favorizat sau înlesnit savârșirea infracțiunii si, pe aceasta bază, se poate acționa în mod eficient pe linia prevenirii. Intervenția operativă la locul unde s-a savârșit infracțiunea este de natură nu numai să rezolve calitativ sarcinile specifice cercetării la fața locului, ci, in raport cu natura faptei si a locului de cercetat, să și prevină extinderea pagubelor sau aparitia altor consecințe

dăunatoare.

c) Constatarea tehnico-științifică și expertiza

Instrumentarea cauzelor penale necesită in mod frecvent recurgerea la concluziile unor experți sau specialiști. Este de reținut ca în afara aportului pe care-1 aduc la rezolvarea multiplelor probleme ce se ridică pe parcursul urmăririi penale, specialiștii pot contribui la prevenirea savârșirii de infracțiuni tocmai prin evidențierea cauzelor ce le-au determinat, a împrejurărilor si condițiilor care le-au favorizat si prin formularea propunerilor necesare înlaturarii lor. Practica organelor judiciare demonstreaza că au fost numeroase cazurile în care pe baza concluziilor specialiștilor si a propunerilor acestora au fost initiate si aplicate masurile corespunzatoare de prevenire.

d) Luarea masurilor preventive si asiguratorii

Având în vedere ca măsurile preventive aduc atingere libertătii persoanei, in aprecierea și hotărârea luării lor trebuie sa se dovedeasca o deosebita atentie in analizarea fiecarui caz in parte, respectându-se cu strictețe prevederile dispozițiilor actelor normative. În hotarârea si luarea masurilor preventive trebuie sa se tina seama ca incalcarea legalitații înseamna atât luarea acestora împotriva unor persoane nevinovate, cit și neluarea lor atunci cind situația o impune si legea permite. Un rol important in acesta direcție, il are in prezent prin dispozițiile NCPP, judecătorul de drepturi si libertăți, participant actual in procesul penal conform Art.30 NCPP, si care are rolul special, conform Art.53 NCPP de a soluționa cererile privind luarea acestor masuri.

Lipsa de fermitate in luarea sau propunerea masurilor preventive constituie o încalcare flagrantă a legii cu urmări deosebite asupra activitații de prevenire prin faptul ca infractorii periculoși pot să săvârșeasca noi acte antisociale, iar cei predispuși să comită astfel de fapte pot trece concret la materializarea intențiilor ilicite. Totodată, lipsa de încredere a cetațenilor in promptitudinea și fermitatea organelor de urmarire penală in prinderea si asigurarea pedepsirii infractorilor este de natura să creeze o opinie nefavorabilă cu consecințe asupra prevenției generale. Luarea cu operativitate a masurilor asiguratorii pentru repararea pagubelor materiale cauzate prin infracțiune, a garantării executării pedepsei amenzii, pe lânga scopul specific pe care-1 realizează, are și un important rol preventiv prin aceea ca membrii societații se conving ca legile statului combat si pe aceasta cale faptele prin care se prejudiciază avutul public și privat al cetațenilor.

e) Ascultarea martorilor, suspecților sau inculpaților

Însușirea și stăpinirea tacticii de ascultare, a psihologiei persoanelor ascultate, pregatirea temeinica a acestei activitați, conducerea ei cu maiestrie duce la obținerea unor date prețioase, atât pentru prevenirea specială in cauza in care se efectuează urmarirea penală, cât si pentru des-

prinderea de concluzii valoroase care sa fundamenteze luarea de măsuri de prevenire cu caracter general.

f) Efectuarea reconstituirii

Prin reconstituirea la fața locului a împrejurărilor in care, a fost savârșită infracțiunea, organele de urmarire penală iau cunostința direct de condițiile care au favorizat sau înlesnit activitatea ilicită. Constatările facute cu aceasta ocazie, împreună cu cele rezultate din alte activitați de urmărire penală desfașurate in cauza, constituie temei pentru aprecierea măsurilor de prevenire ce se impun a fi luate.

g) Aplicarca procedurii speciale de urmărire și judecare

În toate cazurile de infracțiuni flagrante, care indeplinesc condițiile pentru a fi urmarite si judecate potrivit procedurii speciale, trebuie să fie aplicată aceasta procedură. In acest mod, asigurarea unei operativitați maxime in tragerea la răspundere penală a celor vinovați are efecte benefice atât asupra prevenției speciale, cât și a celei generale.

h) Colaborarea permanentă cu factorii având atribuții pe linia apărării ordinii de drept, a vieții și integritații persoanelor, a avutului public și privat

Întreaga activitate de urmarire penala trebuie sa-și aducă contribuția la prevenirea savirșirii de infractiuni. Ceea ce este deosebit de important (si prin aceasta se explică contribuția majoră pe care o poate aduce urmarirea penală la prevenirea infractiunilor) constă in faptul că

instrumentând o anumită cauză penală organele de urmarire au posibilitatea să stabilească care anume, din multitudinea de cauze, condiții si împrejurari, au determinat, favorizat sau înlesnit, în acel caz, savârșirea infracțiunii si să stabilească masuri de prevenire concrete, specifice, diferențiate, care să le asigure o maxima eficiență.

Tocmai de pe aceasta poziție și dispunând de date de asemenea natura, organele de urmarire penală pot si trebuie să realizeze o colaborare permanenta cu diverși factori implicați în activitatea de prevenire pentru a asigura eficiența acesteia. Se poate afirma ca într-un stat de drept, nu există factor care să nu fie implicat, sub o formă sau alta, in activitatea de prevenire și cu care, organele de urmarire penală sa nu asigure o temeinică si eficientă conlucrare în acest scop. De aceea încercăm doar să punctăm unele organisme si direcții in care se poate realiza conlucrarea.

Astfel, organele de urmarire penală, impreună cu organele poliției judiciare, cu biroul national Interpol, jandarmeria, Politia locala, Parchetele și justiția, in urma analizării situației operative, a cauzelor, condițiilor si imprejurărilor ce au determinat, înlesnit ori favorizat savârșirea unor infracțiuni pot concluziona asupra măsurilor de prevenire care se impun în anumite domenii de activitate.

Colaborarea cu organele Directiei Anti-frauda (fosta Garda financiară), cu A.N.P.C., cu organe ale inspectiei sanitar-veterinare este de natură să prevină evaziunile fiscale, fabricarea sau

punerea in circulatie a unor produse necorespunzatoare din punct de vedere calitativ ori daunatoare pentru sanătatea populației.

Prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, mai ales a sustragerilor, din avutul public si privat impune conlucrarea organelor de urmarire penală cu consiliile de administrație ale regiilor autonome si ale societaților comerciale, cu conducerile sindicatelor si colectivele de salariați ce-si desfașoara activitatea in cadrul acestor unitati, pentru aflarea din timp a informațiilor necesare.

Pentru valorificarea eficientă a datelor privind cauzele, condițiile si împrejurările care au determinat, favorizat sau inlesnit săvârșirea de infractiuni, organele de urmarire penală trebuie sa aiba in vedere urmatoarele :

— maxima operativitate în inițierea măsurilor preventive; atunci când perpetuarea unor stari negative ar crea pericolul săvârșirii de noi infracțiuni, masurile de prevenire trebuie luate chiar înainte de terminarea cercetărilor ;

— alegerea celor mai corespunzatoare metode de valorificare a datelor în raport cu specificul condițiilor si imprejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii in respectivul domeniu de activitate sau societate prejudiciată ;

— urmărirea modului în care se îndeplinesc măsurile de prevenire inițiate ;

avansarea de propuneri pentru elaborarea unor acte normative/legi, care să reglementeze mai bine activitatea in anumite domenii de activitate.

CAPITOLUL III

3.PROBELE, MIJLOACELE DE PROBA SI PROCEDEELE PROBATORII IN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1.Noțiuni generale privind procesul penal

1. Justiția penală.

Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină și să includă în sfera represiunii penale acele situații ce devin periculoase pentru ordinea de drept. Respectarea ordinii de drept se asigura prin vasta activitate desfășurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de cai, metode și mijloace de natură să înfăptuiască justiția penală. În înfăptuirea actului de justiție un rol deosebit îl au instanțele de judecată. Legea fundamentală, Constituția, face referiri la acest aspect stipulând sau arătând ca justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție (denumită în trecut Curtea Supremă de Justiție) și prin celelalte instante de judecată stabilite de lege se înfăptuiește în numele legii..

Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale izvorâte din interesele individuale impun existența unei societăți capabile să asigure satisfacerea membrilor comunității ce o compun..

În acest sens, justiția reprezintă un instrument important al statului de drept menit să contribuie la apărarea valorilor fundamentale ale omului. De aici cerința că ordinea de drept, reglementarea socială să se bazeze pe justiție în scopul realizării binelui comun. Pentru apărarea intereselor sale orice persoană are consfiintit accesul la justiție. Legea 303/2004 pentru organizarea judecătorească prin dispozițiile art. 2, alin. 2 prevede ca „instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății”. Justiția se înfăptuiește în numele legii de către judecători care sunt independenți și care se supun numai legii.

2. Procesul penal – noțiune, scop, rol educativ, fazele procesului penal.

Aplicarea legii penale se materializează prin organele specializate ale statului care au sarcina de a descoperi o infracțiune săvârșită, de identificare a autorilor în vederea tragerii la răspundere penală a acestora și pentru restabilirea ordinii de drept încălcate. Această activitate procesuală se înfăptuiește printr-un complex de acte succesive care datorită desfășurării lor coordonate și progresive reprezintă un proces, adică un lanț de manifestări consecutive la capătul căruia se va putea hotărî dacă este sau nu cazul să fie aplicată o sancțiune. O astfel de activitate este procesul penal. În literatura juridică de specialitate definiția procesului penal data de diferiți autori este, în esență, apropriata cu cea care urmează a fi redata.

Procesul penal este o activitate reglementata de lege desfășurată de organele competente cu participarea părților și a altor persoane în scopul constatării la timp și în mod concret a faptelor ce constituie infracțiuni astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

3. Trăsăturile definitorii ce caracterizează noțiunea de proces penal.

Procesul penal este o activitate reglementată de lege care se desfășoară succesiv și coordonat;

Termenul de proces derivă din latinescul procedere = a înainte, a progresa;

Noțiunea de proces penal este mai largă incluzând pe lângă activitatea instanțelor judecătorești și subiecte procesuale (Ministerul Public, organele de cercetare penală, părțile și alte persoane)

Procesul penal are loc doar într-o cauză penală.

4. Scopul procesului penal.

Din definiția procesului penal rezulta implicit și scopul acestuia. Înscris în art. 1 Cod Procedura Penală scopul imediat al oricărui proces „este constarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Scopul imediat al oricărui proces este acela de a constata la timp faptele ce constituie infracțiuni în vederea sancționării persoanelor socialmente periculoase dar și a individualizării pedepselor ce urmează a fi aplicate. Scopul general al procesului penal este acela de „apărare a ordinii de drept a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, de prevenire a infracțiunilor, precum și de educare a cetățenilor în spiritul respectării legilor”.

5. Fazele procesului penal.

Procesul penal așa cum rezultă din definiția să cuprinde numeroase activități complexe pe parcursul unor etape succesive care impun anumite reguli.

Procesul penal modern cuprinde trei faze:

-Urmărirea penală;

-Judecata;

-Punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive.

Procesul penal astfel alcătuit s-a dovedit eficace în realizarea raporturilor juridice penale. Sub acest aspect Ion Tanoviceanu în „Tratat de drept și procedura penală” (1924) arata: „cercetarea constituie actul întâi al dramei penale, judecata actul doi iar executarea epilogul”.

Fazele sunt diviziuni ale procesului penal în care își desfășoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcțiile lor procesuale și după epuizarea lor pot fi date anumite soluții privind cauza penală.

În faza urmăririi penale sunt cuprinse etapele cercetării penale care au ca obiect strângerea probelor pentru trimiterea în judecata a inculpatului. Noul Cod de procedura penală cuprinde în partea specială numeroase dispoziții referitoare la activitatea de cercetare penală. Această activitate este efectuată de organele de cercetare penală și procuror. Conform noilor modificări aduse Codului de procedura penală Instanță de judecată poate interveni în faza anchetei penale.

Judecata începe o dată cu sesizarea instanței și dăinuie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Ultima fază a procesului penal, punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive, reprezintă momentul final al procesului penal.

Este posibil ca procesul penal să nu parcurgă cele trei faze. Este cazul infracțiunilor prevăzute de art. 288 alin. 2, NCPP, lipsind faza de urmărire penală deoarece plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată. Este așa-numita forma atipica a procesului penal.

6. Faptele juridice procesual penale.

Noțiunea de fapt juridic procesual penal.

Definim faptele juridice procesual penale ca fiind împrejurările de fapt care potrivit legii dau naștere, modifica sau sting raporturi juridice procesual penale sau împiedica nașterea lor. Faptele juridice procesual penale se clasifica în acțiuni și evenimente.Acțiunile sunt fapte juridice dependente de voința oamenilor. Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voința oamenilor.

După efectele care le produc faptele juridice pot fi: constitutive, modificatoare, fapte extinctive și impeditive.

Sunt considerate fapte juridice constitutive: săvârșirea unei infracțiuni, formularea unei plângeri prealabile, constituirea de parte civilă.

Sunt fapte juridice modificatoare: punerea în mișcare a acțiunii penale, împlinirea vârstei de 14 ani.

Sunt fapte juridice extinctive: împăcarea parților, decesul făptuitorului, retragerea plângerii prealabile.

Intervenția unor asemenea împrejurări conduce la stingerea raportului juridic procesual penal. Faptele juridice procesual penale impeditive sunt printre altele: amnistia intervenita înainte de declanșarea procesului penal, lipsa plângerii prealabile. Apariția unor asemenea împrejurări împiedica nașterea raportului juridic penal.

7. Raporturile juridice procesual penale.

Sunt acele raporturi ce se nasc intre organele de judecată și persoanele care sunt trase la răspundere penală.

În literatura juridică de specialitate se susține că în cadrul procesului penal pe lângă raporturile juridice procesual penala principale exista și raporturi juridice procesual penale auxiliare. Din punct de vedere structural raporturile juridice procesual penale conțin următoarele elemente:

Subiecții raportului juridic procesual penal sunt participanții la activitatea procesual penală;

Conținutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor și obligațiile subiecților care participa la desfășurarea procesului penal;

Obiectul raportului juridic procesual penal este dat de existența sau inexistentă raportului de drept, substanțial de conflict, dedus sau adus spre soluționare în fata organelor judiciare.

Trăsături specifice raportului juridic procesual penal.

Sunt raporturi juridice de autoritate, adică de putere, deoarece tragerea la răspundere penală are loc prin manifestarea de voință a puterii exercitate de către stat. Raporturile juridice procesual penale i-au naștere de regulă peste și înafara acordului de voința al părților. Unul din subiecți este un organ al statului deși există situații în care nu mereu găsim un subiect care este organ al statului. De exemplu: raportul juridic dintre avocat și inculpat. Drepturile organelor judecătorești au valoarea de obligații ale acestora.

8. Normele de drept procesual penal.

Noțiune.

Dreptul procesual penal cuprinde ansamblul normelor juridice procesual penale. Normele de drept procesual penal sunt acele norme care reglementează desfășurarea procesului penal și au în principiu aceleași reguli de conduită ca și celelalte norme juridice cu particularitatea că ele se adresează numai participanților la procesul penal.

Clasificarea normelor de drept procesual penal.

Sub aspectul conținutului reglementarilor distingem intre:

-Norme procesuale care cuprind dispoziții referitoare la actele ce trebuie îndeplinite;

-Norme procedurale care prevăd cum trebuie aduse la îndeplinire actele procesuale pentru a-și produce efectele pe care legea le-a conferit organelor judiciare;

Din punct de vedere al aplicabilității normele procesual penale sunt:

-norme generale care se aplică tuturor cauzelor penale;

-norme speciale care se aplica numai unor categorii de cauze penale.

În raport de obiectul reglementarii normele de drept procesual penal pot fi clasificate în:

-norme de organizare;

-norme de competentă;

-norme de procedura.

9. Știința dreptului procesual penal.

Obiectul sarcinile și metodele dreptului procesual penal.

Știința dreptului procesual penal nu se confunda cu dreptul procesual penal, ea având un caracter autonom. Ca obiect de studiu știința dreptului procesual penal își canalizează activitatea în direcțiile cercetării normelor procesual penale, a condițiilor obiective care au determinat reglementările anumitor instituții procesuale, elaborarea unor reguli deduse din studierea practicii judecătorești și a doctrinei. Știința dreptului procesual penal folosește o serie de metode de cercetare: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, inducția, deducția, etc.

Legăturile științei dreptului procesual penal cu alte științe ale dreptului.

Deși știința dreptului procesual penal are un caracter autonom ea nu exclude legăturile cu alte științe ale dreptului: medicină legală, criminalistică, psihiatrie judiciară, statistica judiciară, etc.

10. Izvoarele dreptului procesual penal.

În știința juridică termenul de izvor desemnează de fapt sursele, originea, factorii de determinare și creare a dreptului. Știința juridică distinge între izvoarele materiale și cele formale.

Izvoarele materiale ale dreptului îl constituie suma ideilor materializate în normele juridice.

Izvoarele formale reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate. Urmare a importanței procesului penal normele sociale sunt reglementate prin lege. Legea în sensul ei larg este singurul izvor de drept. Constituția este legea fundamentală care stabilește reguli cu caracter general, fundamental izvoarelor de drept pentru toate normele de drept. Codul de procedura penală este principalul izvor al dreptului procesual penal deoarece cuprinde majoritatea normelor ce organizează și sistematizează activitatea procesuală. Primul cod de procedura penală modern a apărut la 02.12.1964 în Principatele Unite și a rămas în vigoare până la 19.03.1936 când a fost adoptat un nou cod de procedura penală. Și acest cod a suferit numeroase modificări în perioada 1948-1960, fiind înlocuit cu un alt cod care a intrat în vigoare la 12.12.1968. Noul Cod de Procedura Penala NCPP, conform Legii nr. 255/2013 de punere in aplicare a noului Cod de procedura penala, .a intrat in vigoare pe data de 01.02.2014, fiind actualizat imediat pe data de 07.02.2014, datorită problemelor aparute prin aplicarea sa.

Codul penal este de asemenea un principal izvor de drept procesual penal pentru că cuprinde dispoziții referitoare la procesul penal. Noul Cod Penal a fost adoptat prin Legea nr.286/2009 si a intrat in vigoare pe date de 01.02.2014, potrivit Legii nr.187/2012.

Codul de procedura civilă conține și el dispoziții aplicabile procesului penal: referitor la bunurile ce nu pot fi sechestrate, cheltuielile de judecată. Codul civil poate fi izvor de drept procesual penal: prin Art. 1000, referitor la delicte si cvasi-delicte. Pot constitui izvoare ale dreptului procesual penal si legea de organizare judecătorească, legea pentru organizarea parchetelor și instanțelor.

11. Interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual penal.

Normele dreptului procesual penal sunt suficient de clare dar când se apreciază că este necesar se explica termenii.

În funcție de subiecții interpretării, aceasta poate fi:

-interpretarea legală se face de către cel care a emis actul (Parlamentul);

-interpretarea judiciară este cea efectuată de organele judiciare;

-interpretarea doctrinară este realizată de cei care studiază teoretic normele de drept

procesual penal și nu este obligatorie.

Ca metode istorice putem întâlni folosite:

a. Interpretare gramaticală

b. Interpretare sistematică

c. Interpretare logică sau rațională

Normele de drept procesual penal au o aplicare în timp și spațiu.

Aplicarea în timp se face de la intrarea în vigoare a legii care devine obligatorie și până la abrogarea ei. Dată când aceste acte normative intra în vigoare este precizată în actul normativ. Dacă nu este precizată data, atunci acest act normativ intra în vigoare la 3 zile după cu publicarea în Monitorul Oficial.

În situații excepționale legea nouă poate prevedea unele situații în care anumite dispoziții din legea anterioară rămân valabile sub legea nouă.

Aplicarea în spațiu are la bază principiul teritorialității potrivit căruia dispozițiile legii de procedura penală nu pot fi aplicate decât actelor procesuale și procedurale efectuate pe teritoriul României. Actele procedurale efectuate pe nave sau aeronave romanești sunt sonsiderate a fi elaborate tot pe teritoriul țării. Atunci când acte procedurale sau acte procesual sunt întreprinse înafara țării se apelează la o comisie rogatorie (Legea 281/2003) si Art.200 NCPP.

Secțiunea 2.Importanța probelor în procesul penal

Procesul penal consta într-un proces de cunoaștere, în care organele judiciare trebuie să ajungă la aflarea adevărului și în acest scop desfășoară activitatea de probațiune, în vederea constatării existenței infracțiunilor, servindu-se de probele obținute prin mijloacele de probă.

Probele ajung la cunostiinta organelor de probă prin anumite mijloace numite mijloace de probă, care sunt precizate expres și limitativ de legea penală și prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe. Între probe și mijloacele de probă exista o legătură foarte strânsă, proba judiciara putând fi obținută numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

Sub aspect funcțional, proba are un dublu aspect:

1) este un instrument de cunoaștere prin care organele judecătorești afla adevărul;

2) este un instrument de dovedire, acest caracter manifestându-se pregnant prin condiția contradictorialității procesului penal, când părțile folosesc și administrează probele în vederea dovedirii argumentelor formulate.

Importanta probelor în procesul penal consta în faptul că înfăptuirea justiției depinde de sistemul probelor, deoarece din momentul în care a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitiva problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Astfel, legea de procedura penală nu admite trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane pe baza cunoștiințelor personale ale organelor de urmărire penală sau ale instanței de judecată, ci în hotărârile lor, organele de judecată trebuind să se întemeieze pe probele obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. 

Legea de procedura penală prevede în art. 285 NCPP că urmărirea penală are ca obiect strângerea de probe necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestuia fără de care procurorul nu poate dispune trimiterea în judecată. Prima instanță își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză și nu poate condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente din care să rezulte vinovăția sa. Instanța de control judiciar (de apel sau de recurs) are obligația de a examina dacă în cauză au fost administrate probele necesare aflării adevărului și dacă faptele corespund probelor administrate și respecta adevărul.

Așadar, cunoașterea obiectului probațiunii are deosebită importantă pentru soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit , fixând limitele cercetării, pentru organele judiciare.

Clasificarea probelor.

Probele în procesul penal se clasifica după trei criterii:
1) după funcția procesuală pentru care intervin , exista: probe în acuzare sau probe în

apărare; probele în acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovăției inculpatului și la stabilirea circumstanțelor agravante; probele în apărare sunt cele care au ca obiect înlăturarea învinuirii, dovedirea nevinovăției inculpatului și stabilirea circumstanțelor atenuante;

2) după sursa, exista: probe imediate sau probe mediate; probele imediate sunt cele care provin din sursa lor originală, adică acelea care au ajuns la cunostiinta organelor judecătorești printr-un izvor direct cum ar fi, de exemplu, conținutul declarației unui martor ocular sau conținutul unui înscris original; probele mediate sunt cele obținute dintr-o altă sursă decât cea originală, cum ar fi conținutul declarației unui martor care relatează ce a auzit de la un martor ocular sau conținutul unei copii a înscrisului original; În cazul probelor mediate, este posibil să se strecoare greșeli sau neconcordante, de aceea probele mediate trebuie verificate cu mai multă atenție și pot fi acceptate numai în absența probelor imediate sau alături de acestea;

3) după legătura lor cu obiectul probațiunii, exista: probe directe sau probe indirecte; probele directe sunt cele care dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția inculpatului, ele conținând informații care, fără ajutorul altor probe, conduc la rezolvarea problemelor existente într-o cauză penală, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant sau conținutul declarației suspectuluisau inculpatului care recunoaște fapta; probele indirecte nu pot furniza informații care să dovedească în mod direct vinovăția sau nevinovăția inculpatului, aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penala numai în măsura în care se coroborează cu alte probe directe sau indirecte ; sunt probe indirecte: găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea acestuia de a dovedi proveniența sau prezența sa în apropierea locului de unde s-a furat obiectul etc.; probațiunea cu probe indirecte este mai complexă, deoarece o singură probă indirecta nu este suficientă pentru dovedirea vinovăției sau a nevinovăției inculpatului, în probațiunea indirectă fiind necesară strângerea unui ansamblu de probe indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la fapta .

Importanța probelor

Din momentul declanșării procesului penal și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, toate probeleme fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. 
Pe întreg parcursul procesului penal, organele judiciare identifică, strâng și interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează și judecă. 

În faza urmăririi penale, organele de urmărire penală strâng probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Probele administrate sunt atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, indiferent dacă acesta recunoaște sau nu fapta ce i se impută. Constatând, în activitatea de supraveghere penale, probele din doar sunt suficiente și legal adminsitrate, procurorul va proceda, în conformitate cu prevederile Art. 309 din NCPP , la punerea in mișcare a acțiunii penale.
În faza de judecată, în cadrul etapei cercetării judecătorești, se adminsitrează probele pe baza cărora s-a întocmit materialul de urmărire penală și se pot administra probe noi. Instanța de judecată nu-l va putea condamna pe inculpat dacă nu există probe suficiente și concludente din care să rezulte voința să. În acest sens, instanța de judecată își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză. 

Asamblul normelor juridice care reglementează probele și mijloacele de probă poartă denumirea de sistem probator sau sistem de probațiune , acesta având o influență hotărâtoare în făptuirea justiției penale. 

În sistemul formal sau al probelor legale , mijloacele admisibile sunt limitate prin lege, stabilindu-le anticipat gradul de credibilitate și realizând o ierarhizare a acestora, din care decurgea forța probantă diferențiată pentru fiecare în parte. În acest fel, proba devine regina probelor, probatio probatissima sau regina pobatium. 

Secțiunea 3. Mijloacele de proba

În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă. Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.

Art. 97 NCPP, definește proba ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Mijloacele de probă reprezintă o categorie juridică care desemnează căile sau operațiunile prin care, în temeiul legii, se descoperă și se pune în valoare conținutul probelor. Prin mijlocirea lor se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau secundară, completă sau parțială – pe care fiecare probă o procură cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, gradul și felul contribuției participanților, vinovăția acestora, etc. În literatura de specialitate sunt definite că mijloacele legale prin care se administrează probele sau mijloace legal utilizate pentru dovedirea unui fapt.

Legea enumeră mijloacele de probă în mod limitativ.

Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin alte mijloace neenunțate expres și exhaustiv de normă juridică. Probele se pot obtine prin mijloacele enumerate în art. 97, aln.(2) NCPP, după cum urmează:

-declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

-declarațiile persoanei vătămate,

-declarațiile părții civile sau ale parții responsabile civilmente;

-declarațiile martorilor;

-înscrisurile;

-înregistrările audio sau video;

-fotografiile;

-mijloacele materiale de probă;

-constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale si expertizele.

Caracterele mijloacelor de probă

1.Caracterul legal -constă în aceea că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și penal, cât și cele specifice procesului penal, precum și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.

Legea prevede limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege, aceasta datorită faptului că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure.

Totodată legea stabilește, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe. De asemenea, legea prevede, în mod expres, situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă.

2. Caracterul istoric. Mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au menținut, iar altele au evoluat.

Clasificarea mijloacelor de probă

Mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate în raport cu mai multe criterii astfel :

În raport de criteriul formei de exprimare, există:

-mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile suspectului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;

-mijloace de probă scrise în care intră probele materiale;

-mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale, precum și expertizele.

În raport de sediul materiei, există:

-mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;

-mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;

-mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile suspectului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale si expertizele.

Secțiunea 4. Declarațiile suspectului

Art. 107 NCPP: Întrebările adresate suspectului sau a inculpatului
(1)La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedura, antecedentele penale sau dacă împotriva să se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.
(2)Întrebările prevăzute la alin. (1) se repeta la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar considera necesar.

Art. 108 NCPP: Comunicarea drepturilor și a obligațiilor

(1)Organul judiciar comunica suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

(2)Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștința drepturile prevăzute la Art. 83 NCPP, precum și următoarele obligații:

a)obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atragandu-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

b)obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atragandu-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresa rămân valabile și se considera că le-a luat la cunoștință.

(3)În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoștința drepturile și obligațiile prevăzute la alin. (2) și i se înmânează, sub semnătura, un formular scris care cuprinde aceste drepturi, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Art. 109 NCPP: Modul de ascultare

(1)După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicata, după care i se pot pune întrebări.

(2)Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când considera necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

(3)Dacă în cursul audierii suspectul sau inculpatul își exercita dreptul de a nu da nicio declarație, ascultarea nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.

Art. 110 NCPP: Consemnarea declarațiilor

(1)Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declarație se consemnează totodată ora începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.
(2)Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sauinculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.
(3)Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
(4)Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, partii civile sau partii responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.
(5)În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Organul judiciar care efectuează cercetarea sau judecată este obligat, ca efect al dreptului de apărare și al prezumției de nevinovăție să asculte suspectul sau inculpatul.

La urmărirea penală ascultarea începe cu declarația scrisă personal.

În Legea nr.281 din 01.07.2003 intrată în vigoare din 1 ianuarie 2004 s-a preluat după model american și obligația organului de urmărire penală ca în momentul reținerii suspectului, să i se aducă la cunoștință dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgândui-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, acest drept fiind acum statuat in Art.83 NCPP din Capitolul 4, denumit generic Inculpatul si drepturile acestuia, iar Art. 78 NCPP, prevede ca ”Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel”.

Atât în faza urmăririi penale cât și în faza de judecată, ascultarea cuprinde două etape:

1.prima etapă cuprinde întrebări privind numele, prenumele, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale; prezentare sub identitate falsă poate fi sancționată penal;

2.a doua etapă cuprinde respectarea dispozițiilor Art. 83 NCPP coroborat cu Art.78 NCPP, adică obligatia de a i se aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului despre dreptul de a avea un apărător și apoi i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătura cu aceasta. Pentru această fază operează dreptul la tăcere sau suspectul este lăsat să expună liber ce dorește.

În cursul relatărilor libere este interzis suspectului sau inculpatului să se folosească de declarațiile scrise, pregătite anterior, însă în cauzele complexe se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

După terminarea relatării libere, suspectul sau inculpatul este întrebat asupra unor amănunte pentru a se preciza situația prezentată sau i se pun întrebări pentru a verifica concordanța celor relatate cu alte date deținute din diferite probe. Dacă suspectul sau inculpatul nu recunoaște comiterea faptei, i se vor cere explicații cu privire la învinuire, asupra apărărilor pe care le înțelege să le facă, dacă dorește acest lucru și asupra probelor pe care înțelege să le propună.

În cursul urmăririi penale, datorită caracterelor necontradictoriu și nepublic ale acesteia, suspectul sau inculpatul este ascultat de organul de cercetare penală sau de procuror doar în prezența avocatului, fără a fi de față ceilalți inculpați sau alte persoane.

În faza de judecată, regula este că inculpatul este ascultat în prezența celorlalți co-inculpați, a părților și a apărătorilor, excepție făcând martorii care sunt scoși din sală. Dacă interesul general al aflării adevărului reclamă, instanța este îndrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpați, fără ca ceilalți să fie de față, dar este obligată să dispună ca declarațiile luate separat să fie citite celorlalți inculpați, după ascultarea lor.

În faza de urmărire penală, după ce suspectul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul ca și la învinuirea ce i se aduce; de asemenea, suspectul sau inculpatul este întrebat cu privire la probele care înțelege să le propună și, eventual, la mijloacele de probă. În faza de judecată, inculpatul este lăsat să spună tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi se pot formula întrebări de către președintele și ceilalți membri ai completului, precum și de procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face, instanța având dreptul să respingă întrebările care nu sunt necesare în cauză. Numai în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt – dat de președinte înainte de a încheia dezbaterile – nu i se pot pune întrebări. Totuși, dacă inculpatul relevă, chiar în ultimul cuvânt, fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța poate să dispună reluarea cercetării judecătorești.

Suspectul sau inculpatul pot fi ascultați în mod repetat pentru aflarea adevărului. Dacă aceștia nu se pot prezenta la sediul organului pentru a fi audiați, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea lor la locul unde se află.

Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact. În fiecare declarație se va menționa ora începerii și ora încheierii ascultării. Se vor folosi pe cât posibil cuvintele utilizate de acesta, pentru a păstra exactitatea relatării. Declarația scrisă se citește acestuia și, dacă cere, i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conținutul acesteia, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Dacă nu poate semna sau refuză să o semneze, se va face mențiune despre aceasta.

Dacă suspectul sau inculpatul revine asupra unor relatări sau propune completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează și se semnează în aceleași condiții. (Art. 110 NCPP).

În cursul urmăririi penale, consemnarea se face de organul judiciar sau grefierul procurorului după dictarea acestuia. Declarațiile se contrasemnează de organul de urmărire penală, de judecatorul de drepturi si libertati sau de președintele instanței, de avocatul partii ascultate și de interpret daca s-au folosit serviciile sale.

NCPP consacra faptul ca declarațiile suspectului sau inculpatului se înregistreaza cu mijloace tehnice audio sau audio-video cu respectarea regulilor privind corectitudinea și exactitatea înregistrărilor, ca si practica obisnuita, imposibilitatea inregistrarii fiind exceptia, fapt care se consemneaza in declaratia supectului sau inculpatului, cu indicarea concreta a motivului pentru care inregistrarea nu a fost posibila.

Declarațiile date cu ocazia ascultării inculpatului înainte de a se încheia dezbaterile în primă instanță, ca și declarațiile acestuia în căile de atac, nu au doar caracterul de concluzii orale, cum s-a spus în doctrină37, ci reprezintă o ultimă șansă pe care legea o acordă inculpatului spre a releva noi dovezi apte să contribuie la aflarea adevărului în cauză, datorită împrejurării că, în atare ultime declarații, inculpatul poate releva fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, situație care atrage legalmente obligația instanței de a dispune reluarea cercetării judecătorești.

În principiu, până la încheierea dezbaterilor, în primă instanță sau apel ori în recurs, declarațiile inculpatului își păstrează dubla lor calitate de mijloc de probă și mijloc de apărare.

Suspectul sau inculpatul trebuie să fie ascultat întotdeauna, cu excepția situației celui dispărut sau care se sustrage de la chemările organului de judecată sau care nu locuiește în țară , ori nu dorește să facă declarații; nerespectarea acestei obligații atrage, de principiu, sancțiunea nulității relative, iar atunci când ascultarea suspectului sau inculpatului și asistența judiciară sunt obligatorii conform legii, nulitatea absolută, deoarece se încalcă dreptul la apărare.

Există situații în care suspectul sau inculpatul trebuie ascultat și asistat în mod obligatoriu. Aceste cazuri sunt, cu titlu exemplificativ:

● în faza de urmărire penală, dacă se prezintă la organul judiciar, suspectul este ascultat la începutul și la sfârșitul urmăririi penale, de către procuror;

● cu ocazia luării măsurii de arestare preventivă, în faza de urmărire penală, cu asistarea apărătorului; cu prilejul prelungirii duratei măsurii arestării preventive, ori a soluționării unei plângeri formulate împotriva ordonanței de arestare preventivă.

● în faza de judecată, inculpatul prezent este ascultat obligatoriu, după citirea actului de sesizare a instanței.

● înainte de a se dispune arestarea preventivă, în faza de judecată.

În cazul în care actul procesual al ascultării suspectului s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor legale care asigură dreptul la apărare și s-a produs prin aceasta o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel, ori s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor privind asistența obligatorie de către un apărător a suspectului, sancțiunea este cea a anulării acestui act.

Secțiunea 5. Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții civilmente responsabile

Procedura obținerii declarațiilor.

Sediul materiei se afla in continutul Art.111-113 NCPP.

Organul de urmărire penală este obligat în cursul urmăririi penale să cheme pentru a fi ascultate: persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și persoană responsabilă civilmente, potrivit legii civile pentru paguba produsă prin infracțiune de suspect sau de inculpat, neaudierea acestora ducând la desființarea sentinței.

Persoana vătămată va fi atenționată că poate participa la proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. I se va atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă, se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Persoana vătămată dacă nu este constituită parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor.

Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când acesta, după ce s-a constituit parte civilă a renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe la proces ca parte vătămată.

Persoană responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi ascultată în această calitate. Modul de ascultare a acestor părți nu diferă de al inculpatului sau suspectului și se face potrivit dispozițiilor privind pe aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.

Indiferent că persoana vatamata este o persoană fizică sau juridica sau o institutie publica, acțiunea civilă nu se poate porni și executa din oficiu, ci această trebuie să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal.

Intenționăm să aducem în discuție dreptul procesual pe care îl are, în contextul amintit, persoana vătămată care este o institutie publica, de a fi informată despre declanșarea procesului penal în cadrul căruia ar urma să participe, în urma manifestării voinței sale exprese, ca parte civilă.

Am amintit că persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare materială sau morală. Întrucât persoana vătămată nu are calitate de parte în procesul penal, ea participă în cadrul acesteia numai dacă organele judiciare o solicită pentru realizarea unor activități. Însă organele judiciare au și anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească față de aceasta indiferent că este vorba despre o persoană fizică sau despre o unitate publica ori o altă persoană juridică. Potrivit art. 81 NCPP “organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune”. În cazul acțiunilor penale directe procesul penal cunoaște o formă atipică, în sensul că îi lipsește faza urmăririi penale, obligația conținută în art. 81 NCPP revine exclusiv instanței de judecată. Se impune citarea persoanei juridice păgubite prin infracțiune în calitate de parte vătămată, urmând ca la înfățișarea reprezentantului acesteia să i se pună în vedere că se poate constitui parte civilă. Dreptul persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în fața instanței nu constituie și o obligație a sa de a urma această cale. Este posibil ca în urma citării sale, persoana juridică să refuze expres să se constituie parte civilă, urmând să exercite ulterior acțiunea civilă. Este de asemenea posibil ca societatea citată să nu răspundă în nici un fel și să nu se prezinte în fața instanței prin reprezentantul ei.

Valoarea probantă a declarațiilor părților.

Fiind părți în proces au de apărat o anumită poziție. Legea nu le poate determina să declare adevărul. Pentru acest motiv, declarațiile acestor părți sunt pe același plan cu declarațiile suspectului sau inculpatului, în sensul că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleași considerente audierea părților nu poate avea loc sub prestarea jurământului.

Într-un caz de vătămare corporală se arată “conținutul discuțiilor dintre părți și împrejurările concrete în care inculpata l-a lovit pe partea vătămată nu a fost posibil să se rețină decât din coroborarea declarațiilor părților, cu observarea caracterelor retractabil și divizibil ale declarațiilor de inculpat și parte vătămată, aceasta, întrucât nu a existat nici un martor direct la conflict. Astfel, partea vătămată susține că au existat două etape ale incidentului, în care inculpata a exercitat violențe fizice împotriva sa. Existența celor două părți ale conflictului este confirmată de martora C.M.M. și de inculpată. Faptul că inculpata l-ar fi lovit în vreun fel pe partea vătămată nu poate fi acceptat, neexistând nici o probă directă în acest sens….”

Secțiunea 4. Declarațiile martorilor.

Un alt mijloc de probă consacrat de Noul Cod de procedură penală român este audierea martorilor, cuprinse in Art.114-124 NCPP, Având în vedere importanța acestui mijloc de probă legea comună reglementează acest procedeu foarte amănunțit.

Calitatea de martor în procesul penal.

Într-o formulare simplistă, chiar laică, în doctrina mai veche martorii sunt definiți ca fiind “ochii și urechile justiției” .

Martorul este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situații:

-are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

-fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații și date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

-se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei. Orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului indiferent de sex, vârstă (în anumite limite), religie, cetățenie, funcție sau poziția socială a persoanei care este chemată să depună ca martor.

Cazurile în care o persoană nu poate fi martor.

Există situații în care anumite persoane nu pot fi obligate a avea calitatea de martori. Aceste situații sunt:

a) Persoanele obligate a păstra secretul profesional.

Regula este stabilită de art. 116 NCPP, care prevede că persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei.

Categoria de secret profesional este stabilită de statutul profesiei, de exemplu avocatul, medicul, farmacistul, preotul. Pentru a opera această interdicție este necesar că faptele și împrejurările să fie cunoscute din exercițiul profesiunii sau al serviciului. Dacă au dobândit aceste cunoștințe din alte împrejurări nu este interzisă ascultarea lor ca martori. Totuși cu acordul persoanei sau unității față de care este obligată persoană poate fi ascultată ca martor. De asemenea dispoziția legală nu acționează dacă este vorba de unele date care privesc săvârșirea unei infracțiuni contra statului sau contra păcii și omenirii.

b) Minorii de până la 14 ani singuri.

Articolul 124 NCPP prevede faptul că minorul poate fi ascultat ca martor, până la vârsta de 14 ani numai în prezența uneia dintre părți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere .

c) Soțul și rudele apropiate.

Potrivit art. 117 NCPP soțul și rudele apropiate ale suspectului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Acestora legea le dă posibilitatea să depună mărturie dacă sunt de acord și în acest caz le revin drepturile și obligațiile pe care le are orice martor.

Drepturile și obligațiile procesuale ale martorilor

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale. Astfel din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. (art.120 NCPP). În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar (art.283 NCPP) sau poate fi adus cu mandat de aducere (art. 120 NCPP).

Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 273 NCPP.).

De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a relata adevărul în declarațiile sale despre ceea ce știe.

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană. Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației si are drepturile prevazute de art.120 NCPP: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza ; să i se consemneze exact ce a declarat si sa i se inregistreze declaratia cu mijloace tehnice audio; dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor.

În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281/01 iulie 2003 . In prezent reglementarea Protectiei martorilor este conținută in Art.125-130 NCPP,

Tot conform legii amintite mai sus elaborarea și implementarea schemei de sprijin revine Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M.), direcție creată în cadrul Ministerului de Interne și aflată în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române. Organele abilitate de a solicita, pe baza unei propuneri motivate în acest sens, includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor sunt:

– în faza de urmărire penală, organul de cercetare penală solicită procurorului includerea martorului în program;

– în faza judecății, procurorul solicită instanței competente includerea martorului în program.

Propunerea de includere în Program trebuie să fie însoțită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea și de o evaluare a O.N.P.M. cu privire la posibilitatea includerii în Program a persoanei. În cazul în care este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța va comunica O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în Program, iar O.N.P.M. va lua toate măsurile necesare elaborării și implementării schemei de sprijin.

Includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor se poate realiza doar de catre Instanța care dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

-are calitatea de martor în sensul acestei legi precum și membrii de familie ai martorului protejat sau este persoană apropiată de respectivul martor;

-persoana se află în stare de pericol ca urmare a informațiilor și datelor furnizate sau a declarațiilor sale;

-există o propunere motivată din partea organelor abilitate;

Art. 4, alin. 2 dispune că poate fi inclusă în Program și o persoană care are, într-o altă cauză, calitatea de:

-organizator ori conducător de grup sau organizație criminală;

-instigator sau autor al infracțiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.

Martorul, membru de familie său persoană apropiată martorului, pentru care s-a dispus includerea în Program, dobândesc calitatea de martor protejat în momentul semnării Protocolului de protecție.

În cadrul schemei de sprijin se prevăd măsurile de protecție și asistență, precum și obligația de a le implementa.

Conform prevederilor aceleiași legi măsurile de protecție pot fi:

-protecția datelor de identitate a martorului protejat;

-protecția declarației acestuia;

-ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

-protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează locurile de deținere;

-măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

-schimbarea domiciliului;

-schimbarea identității;

-schimbarea înfățișării.

Măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, se referă la:

-reinserția în alt mediu social;

-recalificarea profesională;

-schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

-asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identtății reale a martorului sau a localității acesteia de domiciliu ori reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă identitate. Măsura poate fi dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, iar în cursul judecății de către instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Actele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului , în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Tot în vederea asigurării cadrului maxim de securitate pentru martorii care furnizează date utile în rezolvarea cauzei, și dacă există mijloace tehnice corespunzătoare procurorul sau instanța după caz, poate admite ca martorul să fie ascultat și fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată.Casetele video și audio care conțin înregistrările martorilor se păstrează la fel ca și datele de identificare ale acestuia în condiții de maximă siguranță, sigilate la sediul instanței. Instanța de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiați martorii. Procurorul sau instanța după caz poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată.

Programul de protecție a matorului încetează în una dintre următoarele situații:

-la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă;

-dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

-dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune;

-dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul a aderat la un grup sau organizație criminală,

-dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea protocolului;

-dacă viață, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată;

-dacă martorul protejat decedează.

Legea privind protecția martorului a intrat în vigoare la data de 28 Ianuarie 2003.

Procedura de audire a martorilor.

Martorii vor fi ascultați de organul de urmărire, în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată vor fi ascultați de către instanță, selectându-se martorii a căror depoziție este concludentă și utilă cauzei. Martorii propuși vor fi ascultați chiar dacă partea care i-a propus a renunțat la aceasta. În cursul judecății, procurorul și părțile pot propune și ascultarea altor martori.

În cursul urmăririi penale, martorii vor fi ascultați fără prezența inculpatului și a celorlalți martori. În cursul judecății martorii sunt ascultați pe rând, pentru a nu se influența unii pe alții, fiind invitați ceilalți martori să părăsească sala. După audierea martorului i se poate cere acestuia să rămână în sală.

Audierea martorului se face în două etape.

În prima etapă martorul este întrebat mai întâi despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Dacă există îndoieli asupra identității martorului, se vă o verificare prin orice mijloc de probă. În continuare martorul vă fi întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea (dușmănie, prietenie, indiferente) precum și dacă a suferit vre-o pagubă de pe urma infracțiunii.

Dacă este soț sau rudă apropiată cu suspectul sau inculpatul, i se pune în vedere martorului că nu este obligat să facă declarații (art.117 NCPP) după îndeplinirea acestor dispoziții procesuale, martorul trebuie să depună jurământul.

Martorul creștin, în timpul depunerii jurământului, ține mâna pe cruce sau pe Biblie, cel de altă confesiune se va referi la divinitatea confesiunii de care aparțin; martorul fără confesiune va jura pe onoare și conștiință că va spune adevărul iar martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul se va obliga că va spune adevărul și nu va ascunde nimic din ceea ce știe.

În declarație se mai consemnează faptul că organul judiciar care face audierea a pus în vedere martorului că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământul, dar i se va atrage atenția să spună adevărul și este audiat în prezența unuia dintre părinți ori a altui reprezentant legal.

Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște în legătură cu cauza. Audierea se desfășoară astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. După ce martorul a făcut declarațiile pe care le-a crezut de cuviință, i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Întrebările pot fi: de precizare a unor date, de completare a relatărilor și de verificare a sincerității sau a exactității relatărilor făcute. Sunt interzise întrebările tendențios sugestive și cele care nu au legătură cu cauza. Depozițiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților.

Valoarea probantă a declarațiilor martorilor

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regulă generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare.

Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință .

Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .

Martorii asistenți

Efectuarea anumitor activități procesuale trebuie făcută în prezența unor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat actele procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenți.

Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei. Ei sunt garanți care atestă că rezultatul și modul de desfășurare a activității procesuale este cel consemnat în actele întocmite. De exemplu în cazul unei percheziții, deși nu cunosc împrejurările cauzei, pot confirma că anumite obiecte s-au găsit la cel percheziționat sau că percheziția a decurs în condițiile consemnate în procesul verbal.

Martorii asistenți sunt considerați în literatură martori procedurali, spre deosebire de martorii de fond care au calitatea de martori procesuali.

Numărul martorilor asistenți este cel puțin de doi. Sunt excluși a fi martori asistenți următoarele categorii de persoane:

-minorii sub 14 ani;

-cei interesați în cauză;

-cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Secțiunea 7. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor

Prevederile legale reglementează două procedee speciale de ascultare a unor persoane și anume: confruntarea și folosirea interpreților.

1.Confruntarea.

Sediul materiei se află in continutul Art.131 NCPP.

Pentru aflarea adevărului, când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (părți și martori), se procedează la confruntarea acestora.

Confruntarea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună.

Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declarațiile persoanelor existente în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.

Persoanele sunt chemate în fața organului judiciar și sunt ascultate împreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

Procesul verbal care se încheie cu acest prilej va cuprinde pe lângă datele introductive, întrebările puse de organul judiciar fiecărui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat.

Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlăture în totul sau în parte contrazicerile.

Dacă nepotrivirile inițiale persistă, organul judiciar va încerca să lămurească contradicțiile într-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.

2. Folosirea interpreților

Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc.(art.105 NCPP).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română.

Interpretului i se aplică dispozițiile art. 283 NCPP , privind obligația netergiversarii cauzei si neprezentării si raspunsului la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 273 NCPP.

Nerespectarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

Secțiunea 8. Înscrisurile ca mijloc de probă

Noțiune și natura juridică.

După unii autori prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză, etc. sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hârtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic, fișele folosite la CEC sau la alte întreprinderi, confecționate și ele din diferite materiale, răbojuri etc.

Tot conform aceleiași păreri pot fi asimilate cu înscrisurile și declarațiile verbale ale părților înregistrate mecanic pe bandă de magnetofon, peliculă, disc audio, etc.

După alți autori a căror părere o împărtășim, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Fotografiile, schemele sau planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.

Într-o definiție generală, prin înscris se înțelege consemnarea de date și despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.

Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe. În procesul civil au precădere înscrisurile, în timp ce în procesul penal au precadere probele orale. Deși nu sunt atât de numeroase ca în dreptul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului.

Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte, cu intenția de servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutul lor ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme de alterare ale scrisului.

Clasificarea înscrisurilor.

Literatura de specialitate reține clasificarea înscrisurilor după mai multe criterii. Astfel avem:

După scopul urmărit la întocmirea lor:

– înscrisuri preconstituite – cele întocmite special pentru a servi ca probe;

– înscrisuri nepreconstituite – celelalte înscrisuri;

După efectul lor:

– înscrisuri originare – sunt înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic;

– înscrisuri recognitive – sunt înscrisurile întocmite pentru o recunoaștere a existenței înscrisurilor originare pierdute sau distruse, pe care le înlocuiesc;

– înscrisuri confirmative – sunt înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic, făcându-l valabil, dacă respectă cerințele impuse;

După raportul dintre ele, există înscrisuri originale sau copii; semnate sau nesemnate.

În materie penală, existența unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile avute de această problemă în dreptul civil. Chiar în puținele cazuri când ar putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a proba fapta penală ci pentru a demonstra existența anumitor aspecte în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea.

De exemplu folosirea unui act de stare civilă într-o infracțiune de omor nu probează săvârșirea infracțiunii ca atare, ci împrejurarea că făptuitorul este rudă său soț cu victima și deci, faptei urmează a i se dă o anumită încadrare juridică (omor calificat – art. 189 Noul Cod penal).

În dreptul penal, cea mai importantă împărțire a înscrisurilor este cea care deosebește înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate.

Înscrisurile necaracterizate sunt cele care nu au fost inventate anume ca mijloc de probă, scopul lor inițial fiind total diferit; acestea sunt obiectele care conțin mențiuni scriptice din care pot fi obținute elementele de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal: documente, acte, scrisori, tipărituri, scheme, planșe, dosare, hărți, fotografii, schițe, crochiuri, etc. Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal și constituie asemenea înscrisuri procesele verbale încheiate de organele judiciare în cursul desfășurării procesului penal.

Procesele-verbale

Procesul-verbal este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar face o constatare.

Prin procesele-verbale organele judiciare constată elementele faptice legate de săvârșirea infracțiunii și care astfel cunoscute și administrate în procesul penal dau înscrisului respectiv finalitatea unui mijloc de probă.

Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesele-verbale au, de regulă, un caracter judiciar, fiind încheiate în cursul procesului penal pentru consemnarea unor fapte și împrejurări constatate prin propriile simțuri de organul judiciar .

Constituie mijloace de probă:

-procesele-verbale încheiate de organele de cercetare care constată în cadrul actelor premergătoare datele necesare pentru a se putea declanșa urmărirea penală;

-procesele-verbale încheiate de organele de constatare cu privire la împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii;

-procesele-verbale de confruntare, de cercetare la fața locului, de ridicare de obiecte, de percheziție în măsura în care consemnează împrejurările de fapt având legătură cu soluționarea cauzei.

Sunt dovezi procedurale:

-procesul verbal de predare a citației;

-procesele-verbale de îndreptare a erorilor materiale de către organul de urmărire penală;

-procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală.

Procesele – verbale încheiate de alte organe abilitate de lege să le întocmească vor avea valoarea unor înscrisuri extrajudiciare.

Legea prevede o anumită structură a procesului-verbal acesta cuprinzând:

● în partea introductivă, data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele și calitatea celui care și încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

● partea descriptivă: descrierea amănunțită a celor constatate fără a se trece impresiile, părerile, opiniile organului constatator (de exemplu, pata de pe îmbrăcăminte este de sânge; vinovat este x sau y); a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal; obiecțiile și explicațiile acestora; alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;

● partea finală constă din semnăturile organului care încheie procesul verbal, ale martorilor-asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul verbal.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit, iar în cazul în care una dintre persoanele îndreptățite nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

În practică s-a reținut că nesemnarea procesului verbal de către asistent nu poate duce la înlăturarea actului, în special în cazul în care cele prevăzute în procesul verbal sunt confirmate de ansamblul probelor din dosar.

Încălcarea dispozițiilor legale care prevăd formele în care trebuie încheiat procesul-verbal atrage sancțiunea nulității relative.

Valoarea probantă a înscrisurilor.

Dispozițiile procedurii penale române nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici cele ale Noului Cod de procedură civilă și ale Noului Cod civil.

Legislația actuală este consecventă în stabilirea liberei aprecieri a probelor, modificare adusă C.pr.pen. prin Legea nr. 45/1993, întărind regula enunțată.

Înscrisurile autentice, procesele-verbale, își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite, autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operând o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul-verbal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea lor în fals, pot fi înlăturate, motivat, de către organul judiciar dacă intima sa convingere este că actul nu reflectă adevărul.

Procesul verbal constituie mijloc de probă că înscris numai pentru constatările personale ale organelor care îl încheie.

Secțiunea 9. Mijloacele materiale de probă

Definirea mijloacelor materiale de probă.

Urmele materiale ale faptei și cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente prețioase, uneori unice, pentru cunoașterea adevărului și soluționarea justă a cauzei penale, deci indispensabile mijloace de probă.

Conform art. 197 NCPP sunt considerate mijloace materiale de probă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturilor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost comisă, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale.

Valoarea probantă a mijloacele materiale de probă, denumite corpus delicti, era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi îndatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii –princer inscripiendum de re quam de reo. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casă incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.

.

Sunt mijloace materiale de probă :

• obiecte ce conțin o urmare a acțiunii – înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate, cadavrul său corpul unei persoane cu leziuni provocate prin agresiune, clădire incendiată, minată, etc.;

• obiecte ce poartă o urmă a infracțiunii – urmele de mâini pe portiera unui autoturism furat, urmele de topor sau a unei “guri de lup” pe o ușă spartă, urmele biologice de pe îmbrăcăminte;

• obiecte ce pot servi la aflarea adevărului – fotografii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtând amprente sau urme biologice;

• obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârșirea infracțiunii – armele de foc sau altele, narcoticele sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, instrumentele pentru ambalarea și fabricarea drogurilor, utilaje pentru executarea de titluri de valoare, etichete false, etc.;

• obiecte care sunt produsul infracțiunii – ca rezultat material al faptei: armele produse ilegal, monedele, titlurile de valoare, timbrele falsificate, alimentele falsificate; ca beneficii obținute din infracțiune: valorile de orice fel, obiectele a căror obținere este interzisă, droguri, arme, explozibili, substanțe radioactive.

• orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal – cum ar fi deținerea unor obiecte a căror deținere este interzisă

Procedura obținerii și a folosirii mijloacelor materiale.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal în care se descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare se pot face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico-științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate.

Valoarea probantă.

Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă. Organele judiciare le acceptă sau nu, după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul.

Secțiunea 10. Procedee probatorii de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă.

1.Ridicarea de obiecte și înscrisuri.

În cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are cunoștință de existența unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, are obligația să le ridice și să le atașeze la dosarul cauzei. Această activitate constituie un act procedural de strângere de mijloace de probă. Ridicarea se face în două modalități: prin predare de bunăvoie sau ridicare silită.

Predarea de bunăvoie are loc după exprimarea cererii de către organul judiciar. Instituțiile publice, dacă sunt în posesia unui obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă, sunt obligate să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată. În cazul în care se apreciază că este suficientă o copie a înscrisului, reține numai copia. În acest caz, organul judiciar trebuie să se asigure că originalul nu va dispărea sau va suferi modificări. Dacă obiectul sau înscrisul are un caracter secret , predarea se va face în condiții în care să se asigure păstrarea secretului.

Ridicarea silită are loc în situațiile în care înscrisul sau obiectul, deși este cerut, nu este predat de bunăvoie. Procurorul prin rezoluție iar instanța prin încheiere va dispune ridicarea forțată.

Ridicare de obiecte sau înscrisuri se face de către organul judiciar între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiuni flagrante. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se permite si după ora 20, când aceasta a început anterior sau urmează unei percheziții care depășește ora respectivă.

Obiectele și înscrisurile se ridică în prezența unor martori asistenți.

Obiectele sau înscrisurile supuse ridicării se identifică, se păstrează, conservă sau valorifică potrivit dispozițiilor art. 162-163 NCPP ; obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care se ridică și celor care asistă pentru a fi recunoscute și însemnate spre a nu putea fi înlocuite cu altele, după care se etichetează și sigilează.

Probele pentru analiză (aliment sau produs alterat sau falsificat) se ridică cel puțin în dublu exemplar și se sigilează, una din probe lăsându-se celui de la care a fost ridicat eșantionul. Există obiecte a căror păstrare, în vederea examinării ulterioare și folosirii ca mijloace de probă, este foarte importantă pentru soluționarea cauzei, dar care nu pot fi ridicate. Ele se sechestrează, potrivit normelor legale privind sechestru asigurător și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se consemnează într-un proces verbal, care pe lângă mențiunile generale, mai cuprinde: locul, timpul și condițiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute, specificarea obiectelor care nu au fost indicate din diverse motive, precum și acelea care au fost lăsate în păstrare.

Procesul-verbal se întocmește în dublu exemplar, din care o copie se lasă celui de la care se face ridicarea.

2.Percheziția.

Percheziția este un act procedural prin care se obțin mijloace de probă cunoscute dacă nu sunt predate de bunăvoie de către cei la care se află sau neagă existența lor sau nu spun unde se află, sau mijloace de probă necunoscute, dar a căror existență este bănuită, mijloace de probă care se află la domiciliul sau reședința unei persoane sau asupra acestuia .

Dacă în vechea reglementare Codul de procedură penală stabilea că dispunerea efectuării percheziției revenea procurorului, în forma sa actuală, legiuitorul atribuie sarcina dispunerii perchezitiei instanței de judecată, la cererea procurorului.

Considerăm că, ținând cont de caracterul independent pe care îl au judecătorii în comparație cu caracterul de subordonare al procurorului, transferarea sarcinii de autorizare a perchezițiilor, respectiv a responsabilității acesteia de partea judecătorului este o măsură utilă pentru evitarea unor influențe menite să pericliteze în mod negativ actul de justiție respectiv drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului.

De la regula autorizării de către instanță a efectuării percheziției există o excepție și anume în cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale când procurorul poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze despre această instanța.

În legătură cu acest aspect se ridică problema nerespectării în mod frecvent a voinței legiuitorului, aceea de control din partea instanței a legalității percheziției, lăsând o portiță legislativă la îndemâna procurorilor care pot invoca urgența la fiecare caz de percheziție și abia apoi să informeze instanța în legătură cu efectuarea acesteia..

Considerăm că este necesară o reglementare mult mai strictă a acestui control al legalității din partea instanței în efectuarea perchezițiilor respectiv a art. 159 NCPP alineat 14, deoarece în forma actuală nu este rezolvată pe deplin problema eventualelor abuzuri din partea procurorilor conform voinței legiuitorului.

O altă problemă controversată pe care o ridică autorizarea perchezițiilor este aceea legată de dispunerea acesteia. Datorită faptului că legiuitorul nu specifică modalitatea prin care se dispune considerăm că se aplică regula comună în materie și anume că acesta se hotărăște în Camera de Consiliu și se dispune prin încheiere. În legătură cu dezbaterea acestea în camera de consiliu se ridică problema dacă părțile trebuie citate sau nu. Considerăm că procurorul ar trebui citat deoarece el este cel care motivează necesitatea efectuării percheziției însă nu putem neglija principiul egalității de arme în procesul penal respectiv neparticiparea suspectului sau inculpatului. Pe de altă parte participarea suspectului sau inculpatului la ședință, ar lipsi de eficiență percheziția al cărei scop este acela de a surprinde lucrurile căutate exact acolo unde se bănuiește că ar fi, însă prin informarea suspectului sau inculpatului despre o eventuală percheziție la domiciliul său obiectele căutate ar putea fi ascunse sau mutate din acel loc.

În final concluzionăm că deliberarea are loc în Camera de Consiliu, fără participarea părților însă fără o eficiență maximă în ceea ce privește expunerea motivelor, acestea rezumându-se doar la relatarea scrisă a acestora de către procuror.

Percheziția trebuie desfășurată cu respectarea drepturilor fundamentale ca inviolabilitatea domiciliului și a reședinței expres consacrate de Constituție în art. 27, articol care prevede și situațiile care derogă de la acest drept.

Perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale, informatice sau a unui vehicul.

Percheziția poate fi dispusă numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu excepția infracțiunilor flagrante și ori de câte ori legea dispune altfel. Înainte de începerea urmăririi penale percheziția poate fi dispusă numai cu consimțământul persoanei în cauză.

Înainte de începerea percheziției, organul judiciar este obligat să se legitimeze și în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de instanță sau după caz a procurorului.

Percheziția se desfășoară numai în prezența persoanei la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu. Când persoana la cere se face percheziția este reținută sau arestată va fi adusă la percheziție. Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să dechidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta, având totodată obligația de a se limita la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor ce au legătură cu fapta. Despre efectuarea percheziției se întocmește un proces verbal de către organul judiciar. În acesta se fac mențiuni despre locul, timpul și condițiile obiectelor sau înscrisul obiectelor găsite și ridicate sau nu, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute. O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziția ori reprezentantului acestuia după caz. Obiectele ridicate prin efectuarea percheziției servesc ca mijloace de probă dacă sunt utile pentru aflarea adevărului și dacă nu este cazul să se restituie acestea se conservă sau se valorifică.

Garanțiile inviolabilității domiciliului.

Inviolabilitatea domiciliului este consacrată în art. 27 din Constituția României ca drept fundamental al ființei umane și reprezintă, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului valori supreme și garantate ale societății.

De asemenea , referitor la domiciliu trebuie avut în vedere și articolul 8 al Convenției Europene a drepturilor omului care prevede că “orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și corespondenței sale” .

În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane.

Această interdicție nu este absolută, fiind circumscrisă unor coordonate impuse de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției. Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege și se constituie într-un sistem de garanții având rolul de a asigura inviolabilitatea domiciliului.

În doctrina procesual penală s-a precizat că percheziția reprezintă un act procedural care se efectuează când persoana căreia i s-a cerut să predea obiectele sau înscrisuri cunoscute organului judiciar refuză să le predea de bună voie sau tăgăduiește existența sau deținerea lor precum și ori de câte ori este necesar pentru descoperirea și strângerea altor mijloace de probă.

Percheziția ca activitate de strângere a mijloacelor de probă cunoscute ca și cea de descoperire de noi mijloace de probă trebuie circumscrisă numai rezolvării unei cauze penale. Poate fi efectuată oricărei persoane care are legătură cu fapta care formează obiectul cauzei penale: suspect, inculpat, parte vătămată, martori, etc.

Doctrina menționează că percheziția trebuie efectuată numai când există indicii suficiente și serioase că pe această cale se vor descoperi probe, iar acest act procedural este indispensabil pentru aflarea adevărului în justa rezolvare a cauzei.

Cu privire la condițiile dispunerii perchezițiilor, rezultă două situații:

-există un înscris sau obiect care interesează urmărirea penală sau judecata și care se află în posesia unei persoane fizice sau juridice

-organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă:

-persoana fizică sau juridică a refuzat să-l predea sau tăgăduiește existența sau deținerea lui.

-actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor.

Art. 159 NCPP prevede că percheziția se efectuează de către organul de cercetare penală între orele 6 °° -20 ˚˚, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când urmează a se efectua într-un local public; percheziția începută peste zi poate continua și în timpul nopții.

Organul judiciar care efectuează percheziția are obligația de a lua măsuri că împrejurările și faptele din viața privată a celui percheziționat, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. Aceeași îndatorire specială este opozabilă în egală măsură și celorlalte persoane care asistă la efectuarea percheziției. Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea perchezițiilor, ce a produs o vătămare cere nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța cât și procurorul vor dispune, anularea actului procedural.

3. Cercetarea la fața locului

Organele judiciare au obligația de a căuta și administra toate probele necesare aflării adevărului. Cercetarea la fața locului se înscrie în principalele activități de descoperire și ridicare a obiectelor (urmelor) și înscrisurilor care au legătură cu fapta comisă. În faza de urmărire penală acest procedeu constituie debutul în declanșarea procesului penal în majoritatea cauzelor.

Cercetarea la fața locului constă în deplasarea organului judiciar la fața locului unde s-a săvârșit infracțiunea sau unde s-a produs rezultatul ori au rămas urme, în vederea constatării situației locului, a stabilirii poziției și a stării mijloacelor de probă, a relevării urmelor, fixării, ridicării în vederea examinării și stabilirii împrejurărilor comiterii faptei.

Dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală, părțile trebuie încunoștințate de organul de urmărire penală. Cercetarea se face în prezența lor, numai când este necesară obținerea unor relații de cercetarea sau audierea lor la fața locului.

În cursul judecății, instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului, cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia este obligatorie.

Pentru a asigura condițiile necesare unei bune desfășurări a cercetării la fața locului, organul judiciar care o efectuează poate interzice persoanelor care se află la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării. După efectuarea cercetării la fața locului de întocmește un proces-verbal în care se face o descriere amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.

Dacă s-au făcut schițe, desene, fotografii, înregistrări video sau alte asemenea lucrări, acestea se vizează și se anexează la procesul-verbal.

4. Reconstituirea

Reconstituirea este o activitate procedurală, constând în reproducerea artificială a condițiilor și a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea sau orice fapt care prezintă importanță pentru cauză, pentru a stabili dacă fapta s-a comis ori putea să se comită în împrejurările date.

Prin acest procedeu probator se verifică:

• unele declarații – posibilitatea de observare, de percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen;

• posibilitățile de săvârșire a infracțiunii într-un anumit mod;

• dacă în urma unor activități determinate se produc rezultate;

• dacă suspectul sau inculpatul prezintă deprinderile necesare săvârșirii unei activități determinate.

Nu se vor face reconstituiri în cazul în care aceasta ar afecta victima (viol) sau în cazul în care există pericolul de a comite o nouă infracțiune.

Reconstituirea se efectuează în prezența inculpatului deoarece acesta este direct interesat de rezultatele ei și poate da lămuririle necesare. În ceea ce privește prezența celorlalte părți și a martorilor cercetați, se aplică dispozițiile de la cercetarea locului.

5. Fixarea.

La sfârșitul efectuării reconstituirii se va întocmi un proces-verbal în care se vor consemna toate operațiunile care au avut loc și rezultatul obținut, fiind de asemenea valabile dispozițiile de la cercetarea locului faptei.

Secțiunea 11. Metode speciale de supraveghere sau cercetare.

Reglementare in NCPP.

Noul Cod de procedură, include noile metode moderne de cercetare criminalistică, în cuprinsul unul capitol special, incluzând în acesta și controversata proba cu înregistrări audio, sau audio-video pe bandă magnetică, interceptarea corespondenței poștale sau electronice, interceptarea comunicațiilor la distanță, accesul la sistemul informatic, localizarea prin GPS, utilizarea investigatorilor sub acoperire, livrarea supravegheată, obtinerea de date de la operatorii de rețele publice de comunicații, etc., așa cum sunt prevazute in Art. 138 NCPP.

(1) – Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:

a. interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;

b. accesul la un sistem informatic;

c. supravegherea video, audio sau prin fotografiere;

d. localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;

e. obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;

f. reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;

g. utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;

h. participarea autorizată la anumite activități;

i. livrarea supravegheată;

j. obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

(2) – Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.

(3) – Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.

(4) – Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

(5) – Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic.

(6) – Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.

(7) – Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.

(8) – Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.

(9) – Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.

(10) – Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

(11) – Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă.

(12) – Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.

(13) – Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e).

Art. 139

(1) – Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b. măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;

c. probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) – Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3) – Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

(4) – Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele Noul Cod de procedura penala prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.

Art. 140

(1) – Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.

(2) – Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.

(3) – Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.

(4) – În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.

(5) – Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă:

a. denumirea instanței;

b. data, ora și locul emiterii;

c. numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;

d. indicarea măsurii concrete încuviințate;

e. perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;

f. numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;

g. indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;

h. în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;

i. semnătura judecătorului și ștampila instanței.

(6) – În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.139 Noul Cod de procedura penala și prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare a măsurii supravegherii tehnice.

(7) – Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.

(8) – O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și libertăți.

(9) – La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1)-(8) se aplică în mod corespunzător.

Art. 141

(1) – Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:

a. există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;

b. sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2).

(2) – Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).

(3) – Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.

(4) – În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.

(5) – Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanță:

a. realizarea și conservarea unei copii a acestor date informatice;

b. suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

(6) – În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens.

(7) – Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii supravegherii tehnice în condițiile art. 140.

(8) – Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.

Art. 142

(1) – Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.

(2) – Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

(3) – Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale.

(4) – Procurorul are obligația de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.

(5) – Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(6) – Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens.

Art. 1421

(1) – Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.

(2) – Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.

(3) – Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.

(4) – Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date.

Art. 143

(1) – Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care s-a încheiat.

(2) – La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.

(21) – Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original și, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor.

(3) – Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.

(4) – Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.

(5) – După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi și libertăți despre activitățile efectuate.

Art. 144

(1) – Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

(2) – Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.

(3) – Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.

Art. 145

(1) – După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa.

(2) – După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3) – Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4) – Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a. perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;

b. punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c. dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5) – Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

Art. 146

(1) – Dacă în cauză s-a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal prevăzut la art. 340 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înștiințează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi și libertăți.

(2) – Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.

(3) – Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității.

Art. 147

(1) – Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:

a. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;

b. măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c. probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) – Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(3) – Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.

(4) – În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin. (1). Dispozițiile art. 141 alin. (2)—(8) se aplică în mod corespunzător.

(5) – Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror.

(6) – Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și percheziționate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.

(7) – După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.

(8) – Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.

(9) – Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144.

Art. 148

(1) – Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

a. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;

b. măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c. probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) – Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):

a. indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare;

b. perioada pentru care s-a autorizat măsura;

c. identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.

(3) – În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.

(4) – Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare. În cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.

(5) – Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise potrivit alin. (1)—(3), pe care le pune, în totalitate, la dispoziția procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.

(6) – În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150.

(7) – Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune.

(8) – Investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

(9) – Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

(10) – În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile alin. (2)—(3) și (5)—(9) se aplică în mod corespunzător.

Art. 149

(1) – Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

(2) – Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sub acoperire și a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional.

(3) – Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor, potrivit legii.

Art. 150

(1) – Participarea autorizată la anumite activități în condițiile art. 138 alin. (11) se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă:

a. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;

b. măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

c. probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) – Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):

a. indicarea activităților autorizate;

b. perioada pentru care s-a autorizat măsura;

c. persoana care desfășoară activitățile autorizate.

(3) – Activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.

(4) – Desfășurarea activităților autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c) nu constituie contravenție sau infracțiune.

(5) – Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal care conține: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.

(6) – Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.

(7) – Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie infracțiuni.

(8) – Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile.

(9) – Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși un an.

Art. 151

(1) – Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente.

(2) – Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:

a. dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

b. dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.

(3) – Livrarea supravegheată poate fi realizată în condițiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca autoritățile statelor tranzitate:

a. să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului;

b. să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autoritățile competente;

c. să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat competente sunt înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare la care se face referire la alin. (1).

(4) – Dispozițiile alin. (3) nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care România este parte are dispoziții contrare.

(5) – Ordonanța procurorului trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul țării, modalitățile în care va fi efectuată supravegherea. Procurorul trebuie să emită câte o ordonanță pentru fiecare livrare supravegheată dispusă.

(6) – Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliție sau de altă autoritate competentă. Procurorul stabilește, coordonează și controlează modul de punere în aplicare a livrării supravegheate.

(7) – Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracțiune.

(8) – Organele prevăzute la alin. (6) au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe care îl înaintează procurorului.

Art. 152

(1) – Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor reținute, în baza legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

(2) – Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(3) – Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.

(4) – Abrogat.

Art. 153

(1) – Procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

(2) – Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanță care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituția care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), menționarea obligației instituției de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate.

(3) – Instituția prevăzută la alin. (1) este obligată să pună de îndată la dispoziție datele solicitate.

Secțiunea 10. Constatarea tehnico-științifica, constatarea medico-legală și expertiza.

1.Constatarea tehnico-științifică

1. Noțiune si natura juridică.

La locul săvârșirii infracțiunii rămân numeroase urme sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare și deseori interpretare prin metode tehnice de laborator nu poate fi făcută decât de un specialist având și dotarea materială necesară.

Constatarea tehnico-științifică poartă asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări.

Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă ce intervine în cadrul urmăririi penale. Datorită riscului ca urmele să dispară este necesară efectuarea constatărilor cât mai urgent. Tot datorită caracterelor urmelor ce fac obiectul constatărilor tehnico-științifice acest mijloc de probă nu poate fi făcut decât de un organ de specialitate și nu de orice organ de urmărire penală.

Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate doar dispune refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică.

Condiții.

Pentru a se putea folosi o constatare tehnico-științifică se cer întrunite următoarele condiții:

• să se dispună în cursul urmăririi penale;

• constatarea să presupună cunoștințele unui specialist;

• să existe pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt cu privire la împrejurările supuse constatării;

• lămurirea faptelor sau împrejurărilor să reclame urgență.

Constatarea tehnico-științifică se localizează strict pe materialele și pe datele puse la dispoziție sau indicate de organul de urmărire penală; acesta dispune efectuarea constatării, îi stabilește obiectul, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și fixează un termen pentru efectuarea lucrării.

Specialistul sau tehnicianul va întocmi, după studierea datelor și materialelor, un raport de constatare tehnico-științifică care trebuie depus la organul de urmărire penală.

Fixarea.

Constatarea tehnico-științifică nu este un mijloc de probă propriu-zis ci este un procedeu probatoriu, mijlocul îl constituie raportul de constatare care conține toate probele – concluziile specialistului.

Valoarea probantă a raportului de constatare tehnico-științifică.

Raportul de constatare tehnico-științifică nu are o valoare probantă preferențială față de celelalte mijloace de probă, cu toate că de regulă, concluziile specialiștilor sau tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-științifică produc încredere în ceea ce privește conformitatea lor cu adevărul.

În practica judiciară, se constată că sunt și cazuri în care, concluziile specialiștilor sunt contrare adevărului, din diverse motive.

2.Constatarea medico-legală

Noțiune si natura juridică.

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în faza de urmărire penală a procesului penal, în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoștințe medicale (art. 184 NCPP).

Natura juridică a acestui mijloc de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-științifice, elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută fiind de domeniul medicinii legale și depășind posibilitățile de cunoaștere a organului judiciar.

Constatarea medico-legală se efectuează numai de organul medico-legal.

Legea atribuie acestui mijloc de probă un caracter general facultativ, dar în anumite cazuri expres prevăzute de lege i se atribuie un caracter obligatoriu.

Cazuri de obligativitate a efectuării expertizei.

Constatarea medico-legală este obligatorie, conform art. 184 NCPP, în următoarele cazuri:

• în caz de moarte violentă;

• în caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau este suspectă;

• când este necesară o examinare corporală asupra suspectului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.

O constatare frecvent depusă de organele de cercetare penală este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice.

Organul de urmărire penală dispune efectuarea constatării medico-legale prin rezoluție, în care se stabilește ce trebuie să lămurească organul medico-legal, se formulează întrebări la care trebuie să se răspundă și fixează termenul de efectuare.

În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare. Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să o încuviințeze este procurorul.

Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.

Dispozițiile procedurale ale constatării tehnico-științifice privitoare la întocmirea raportului de constatare și completarea sau refacerea acestuia se aplică și constatării medico-legale.

Valoarea probantă a constatării medico-legale

În ce privește valoarea probantă a rapoartelor tehnico-științifice și rapoartelor medico-legale, deși emană de la organele de specialitate, nu li se dă o valoare deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate produc încredere și sunt conforme cu adevărul.

3. Expertiza.

Natura juridică și obiectul expertizei.

În literatura de specialitate noțiunea de expertiză a primit mai multe definiții fără însă a exista o deosebire esențială între acestea.

Astfel după unii autori expertiza este o cercetare ce constă în operații specifice, efectuate de un expert, pe baza cunoștințelor sale de specialitate și a aparaturii corespunzătoare în urma cărora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lămurită. Concluziile expertului sunt probe, iar raportul de expertiză în care se cuprind constituie mijloace de probă.

După alți autori expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Particularitățile acestei probe constau în următoarele:

• modul în care se dispune expertiza – regula fiind că dispunerea este facultativă și obligatorie în cazurile prevăzute de lege;

• expertul trebuie să îndeplinească anumite condiții;

• efectuarea expertizei se realizează prin modalități distincte de alte mijloace de probă, inclusiv constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală.

Obiectul fiecărui gen de expertiză subliniază specificul acesteia acesta trebuind să fie cât mai precis posibil deoarece este prima condiție pentru efectuarea în condiții optime a expertizei.

Instanța este îndreptățită ca în virtutea convingeri sale proprii să înlăture orice probă inclusiv raportul de expertiză.

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținut științific.

Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: “când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert ” (art. 116 C.pr.pen.).

Clasificarea expertizelor.

După chestiunea care trebuie lămurită, expertizele sunt de mai multe tipuri, unele având o reglementare proprie, altele intrând în categoria expertizelor tehnice sau criminalistice:

• expertiza criminalistică are ca obiect identificarea sau stabilirea aparenței de grupă a persoanelor sau obiectelor care au lăsat urme sau rămășițelor materiale care pot duce la identificare, și cuprinde, într-o clasificare largă, expertiza urmelor lăsate de om, a urmelor lăsate de obiecte și a urmelor materiale. În raport cu natura și specificul problemei examinate expertiza criminalistică poate fi expertiza scrisului sau grafică, expertiza tehnică a actelor, expertiza dactiloscopică, expertiza balistică, expertiza traseologică_;

• expertiză medicală are drept obiect folosirea datelor științifice medicale pentru obținerea unor lămuriri legate de persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau psihice. Pot fi facultative sau obligatorii și se pot efectua asupra persoanelor și cadavrelor. Tot în cadrul acestei grupe se include expertiza capacității de muncă, necesară în cazurile când se pune problema acordării de compensații pentru pierderea temporară sau definitivă, totală sau parțială a capacității de muncă. Expertiza toxicologică se efectuează pentru lămurirea unor probleme în legătură cu intoxicațiile voluntare și accidentale. Se mai întâlnesc expertize medicale sanitar-alimentare ori veterinare, etc.;

• expertizele tehnice constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic;

• expertiza contabilă are drept obiect cercetarea situației economico-financiare a unei gestiuni ori a unor compartimente sau operațiuni așa cum se reflectă în documente și evidența contabilă;

• expertiza artistică are ca obiect lămurirea unor împrejurări cu privire la operele de artă cum ar fi autenticitatea sau originalitatea lor.

• expertizele mixte, foarte des întâlnite în ultima perioadă.

Caracterele expertizei.

Regula stabilită de Codul de procedură penală în ce privește administrarea expertizei este că aceasta este facultativă. Organul judiciar apreciază dacă într-o cauză este necesară efectuarea unei expertize.

Totuși articolul 184 NCPP stabilește un caracter obligatoriu al expertizei psihiatrice în următoarele situații:

• infracțiunii de omor deosebit de grav;

în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă

• când organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului_;

• dacă nu s-au stabilit cauzele morții prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare.

Judecarea și soluționarea cauzei penale în cazurile în care este obligatorie expertiză, fără efectuarea acesteia, duce la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii pronunțate.

De asemenea jurisprudența menține obligativitatea efectuării expertizei psihiatrice în cazurile enumerate mai sus indiferent dacă fapta a fost consumată sau a fost vorba doar de o tentativă.

Expertiza psihiatrică se efectuează în codiții de internare într-o instituție sanitară și nu ambulatorie.

În reglementarea expertizei s-au conturat în literatura de specialitate diverse sisteme determinate îndeosebi după modul de desemnare a expertului:

• expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit de organul judiciar, expertiza făcându-se sub controlul organului;

• expertiza contradictorie, în care experții sunt aleși și numiți unii de organul judiciar alții de către părți;

• expertiza supravegheată în care părțile pot desemna un specialist având atribuții de observator și control în favoarea părții, așa-numitul consilier tehnic.

Atât în situația în care expertul face parte dintr-un institut de expertiză sau dintr-o societate constituită în baza art. 7 din ordonanța Guvernului nr. 65/1994, expertiza se efectuează de expert ca persoană fizică și nu de persoana juridică.

În sistemul nostru de drept procesual calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor în aceeași cauză, având întâietate calitatea de martor. Este interesant de menționat că în unele sisteme de drept penal cum ar fi sistemul adoptat în Anglia, expertul este socotit drept martor , iar raportul său este considerat o depoziție științifică de martor.

Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiză, în limitele obiectivului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. În unele sisteme de drept cum ar fi sistemul francez, acesta este obligat să depună un jurământ, dar sistemul nostru procesual nu reține această obligativitate în sarcina expertului. El are dreptul să ia cunoștință de toate materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.

Punctul de vedere al expertului se materializează într-un Raport de expertiză scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experți care au efectuat expertiza se redactează un singur raport.

Dacă sunt opinii diferite, se consemnează în același raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus expertiză.

În cazul în care, referitor la responsabilitatea inculpatului, s-au efectuat expertize psihiatrice cu concluzii contradictorii, instanța trebuie să dispună trimiterea lor pentru control și avizare Comisiei Superioare Medico-Legale.

Potrivit art. 177 NCPP, conținutul raportului de expertiză este următorul:

• partea introductivă, indică organul care a dispus expertiză, numele expertului, data dispunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date părților care au participat;

• partea expozitivă, cuprinde o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau a explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;

• concluziile expertului cu privire la obiectul și expertizei și la întrebările care s-au pus.

Poziția procesuală a experților.

Expertul poate fi definit ca fiind persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoștințe. De asemenea literatură de specialitate reține faptul că expert devine specialistul căruia instituția i-a repartizat lucrarea, pentru că acesta asumă obligațiile și răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat de organul judiciar.

În cazul în care este necesară căutarea de probe sau efectuarea unor activități probatorii (reconstituiri, experimente judiciare) aceasta se poate face din dispoziție și în prezența organului judiciar, activitatea expertului rezumându-se la efectuarea de măsurători, experimente sub control judiciar și la aprecierea materialelor puse la dispoziție, concluziile pe care le va trage fiind considerate izvor de probă.

Expertul are o poziție primordială distinctă chiar dacă uneori legea îl asimilează cu martorul, expertiza având o poziție distinctă în rândul mijloacelor de probă.

Procedura de efectuare a expertizei.

Efectuarea expertizei se dispune la cerere sau din oficiu când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert (art. 172 NCPP ).

Actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluția sau ordonanța în faza de urmărire penală și încheierea în cursul judecății.

Codul de procedură penală actual a combinat sistemul expertizei oficiale – în care expertul este ales și numit din oficiu au ascultându-se și părerile părților de către organul judiciar – cu sistemul expertizei contradictorii – în care organul judiciar desemnează expertul sau experții și părțile au dreptul de a desemna un număr egal de experți care să participe la efectuarea expertizei și a raportului de expertiză.

În cazul expertizelor medico-legale și a expertizelor criminalistice ori a altor expertize care se efectuează de instituții specializate expertiza este oficială deoarece organul judiciar se adresează instituției respective a cărei conducere va desemna expertul care să efectueze lucrarea. De regulă se desemnează un singur expert, dar în cazul expertizelor complexe se vor desemna trei – patru experți.

Este de menționat ca un element de noutate, faptul că expertiza pentru stabilirea discernământului minorului între 14 și 16 ani care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se efectuează cu celeritate la solicitarea organelor judiciare de o comisie de expertiză formată din 2 medici psihiatri și un medic legist, care este și președintele comisiei. Comisia de expertiză se întrunește în termen de cel mult 3 ore de la momentul solicitării expertizei, iar în cazul în care sunt necesare lămuriri suplimentare expertiza se efectuează în termen de cel mult 48 de ore. Dacă este necesară internarea minorului termenul maxim de efectuare a acesteia este de 10 zile de la data la care a fost solicitată.

Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să constate prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști. Obiectivele și cererile făcute de părți sunt examinate de organul judiciar, care fixează întrebările la care trebuie să răspundă expertul, apoi îi pune în vedere acestuia termenul în care urmează a fi efectuată expertiza și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

În principiu, expertul nu poate refuza efectuarea unei expertize, afară de cazul în care se află într-o situație de incompatibilitate.

Dacă expertul sau părțile apreciază că trebuie să fie consultate cele din urmă pentru ca expertul să obțină explicații, organul judiciar va încuviința contactul care trebuie să aibă loc numai în prezența lui, o hotărâre dată fără aprobarea instanței sau organului de urmărire penală, la cererea expertului de a lua contact cu părțile, fiind nulă .

O dată cu dispunerea expertizei, organul judiciar va lua măsuri în raport de natura expertizei. Astfel, în cazul când se dispune o expertiză medico-legală, în mod obligatoriu va dispune internarea suspectului sau inculpatului în unitatea spitalicească specializată și efectuarea tuturor investigațiilor clinice și de laborator necesare. În cazul altor expertize pentru care este necesară luarea sau obținerea de probe de comparație se va dispune ridicarea sau obținerea acestora.

Prin Decizia Curții Constituționale, instanța supremă a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor vechilor dispoziții a art.120 alin.(5) vechi C.pr.pen. stabilind totodată faptul că părțile au dreptul, în virtutea dreptului la apărare, garantat de Constituție să recomande ele însele expertul care să efectueze expertiza solicitată, textul articolului citat fiind contrar acestui principiu de drept.

Expertiza se dispune atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. În actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să se arate:

● obiectul acesteia (obiectul expertizei îl pot forma numai clarificarea împrejurărilor de fapt ale cauei și acelea care cer lămuririle unui expert);

● întrebările la care urmează să răspundă expertul;

● termenul de efectuare;

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere calitativ și calitativ. Odată cu efectuarea expertizei, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor.

La efectuarea expertizei, ambele categorii de experți oficiali (experți medico-legali sau experții oficiali în specialitatea respectivă) au anumite obligații și anume:

• nu pot încredința altei persoane efectuarea lucrărilor;

• este interzisă divulgarea datelor de care a luat cunoștință cu ocazia expertizei;

• trebuie să respecte termenul stabilit pentru efectuarea expertizei;

Concluziile formulate de expert pot fi:

• categorice;

• afirmative sau negative;

• probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri științifice pentru a se face o afirmație categorică.

Rapoartele cu unele concluzii probabile pot fi utile în stabilirea adevărului în cazul în care se pot corobora cu unele probe administrate și împreună pot forma o convingere. Totuși instanța de judecată poate să înlăture concluziile unei expertize, deoarece aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime a judecătorilor însă , față de îndoiala pe care o are , este obligată să dispună efectuarea unei noi expertize.

În cazul urmăririi penale, organele de urmărire penală vor aduce la cunoștința părților conținutul raportului, iar în cursul judecății părțile vor lua la cunoștință de aceasta consultând dosarul.

Datele obținute prin analize instrumentale și prin experiența omului de știință trebuie interpretate și evaluate. Interpretarea este fundamentală, dobândind calitatea de opinie de expert. Ca orice opinie are un caracter subiectiv, ceea ce nu echivalează cu relativitatea, asocierea rezultatelor cu studiile și statisticile de frecvență, oferind elemente pertinente pentru stabilirea valorii probei în situațiile concrete, deduse expertizei. .

Faptul că opinia expertului este personală înseamnă că doi experți pot ajunge la concluzii diferite fie contrare, fie de certitudine. În timp ce unul formulează o concluzie categorică, celălalt își formulează concluzia cu probabilitate sau chiar numai ca o posibilitate

Implicațiile investigațiilor sunt însă de așa natură încât este de dorit că experții să formuleze concluzii fără eroare și cât mai precise.

Elementul esențial pentru asigurarea calității îl constituie formarea experților prin educare, training, experiența și cercetarea științifică.

Secțiunea 13. Concluziile constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor.

Cu ocazia examinării raportului de expertiză de către organul judiciar sau de părți, se poate constata că acesta este neclar sau are lacune în efectuare. Aceste lipsuri se pot remedia pe următoarele căi:

• chemarea expertului pentru lămuriri;

• suplimentul de expertiză;

• nouă expertiză.

Chemarea expertului pentru lămuriri are loc în condițiile art. 180 NCPP, în care se stabilește că atunci când este necesar se cer expertului lămuriri suplimentare în scris sau se dispune chemarea lui pentru a da explicațiile orale asupra raportului de expertiză. Ascultarea expertului se va face în condițiile legale prevăzute pentru ascultarea martorilor. Lămuririle pot fi cerute oral sau în scris.

Suplimentul de expertiză se dispune în situația în care expertiza incompletă și este necesară întregirea acesteia de către același expert sau de către altul. Suplimentul de expertiză se poate formula în scris, prin dispunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin raport oral care urmează a fi consemnat într-un proces verbal ca pentru declarațiile martorilor.

O nouă expertiză se dispune în situațiile în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după verificarea temeinică, are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor de expertiză. Noua expertiză, având același obiect ca și prima se efectuează de către alți experți decât cei numiți inițial.

Legea nu limitează numărul noilor expertize ce pot fi efectuate până la lămurirea tuturor aspectelor în mod convingător.

Valoarea probantă a raportului de expertiză.

Deși expertizei, în abstracto, i se acordă o credibilitate deosebită datorită fundamentului științific, ea este la fel ca orice mijloc de probă, neputându-se recunoaște o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit convingerii judecătorului.

Examinând raportul de expertiză organul judiciar poate lua sau nu în considerare concluziile acestuia, independent de faptul că expertiză a fost efectuată de un expert, de o comisie sau de un institut superior de expertiză. În cazul în care organul judiciar își însușește o expertiză din cele efectuate și o înlătură pe alta, trebuie să arate motivul.

Concluziile formulate de expert pot fi:

• POZITIVE, în sensul că se da un raspuns afirmativ la întrebarea pusă ;

• NEGATIVE, în sensul că se da un raspuns negativ la întrebarea pusă ;

• DE PROBABILITATE, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri științifice pentru a se face o afirmație categorică;

• DE IMPOSIBILITATE (N.S.P.), în sensul că nu se poate stabili un raspuns la întrebarea pusă ,

Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică

Sintagma “amprenta genetică” a fost creată operându-se o analogie cu sintagma “amprentă digitală”.

Atât în literatura medicală de specialitate cât și în limbajul juridic, se manifestă tendința înlocuirii termenului de amprentă genetică cu acela de profil ADN. Profilul ADN se definește ca fiind totalitatea acelor caracteristici structurale ale materialului genetic care permit recunoașterea sau identificarea unui individ.

ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din orice tip de materiale biologice, sânge sau pete de sânge, spermă sau pete de spermă, celule epiteliale de pe mucuri de țigară, salivă, gumă de mestecat uscată, fecale, urină, țesuturi de pe suprafața gloanțelor, fire de păr, țesuturi de sub unghiile victimelor, oase, etc.

Metodologia de lucru comportă utilizarea unei serii de tehnici aparținând biologiei moleculare, care permit determinarea mărimii și compoziției secvențelor ADN alese pentru studiu.

Testul ADN în sfera justiției este foarte largă, metoda fiind curent utilizată în scopul:

• identificării suspecților și al confirmării vinovăției;

• disculpării inocenților;

• descoperirii celor care comit crime sau delicte în serie;

• cercetarea filiației față de mamă sau tată;

• stabilirea relațiilor de descendență biologică;

• identificării cadavrelor sau victimelor unor catastrofe.

Conform statisticilor, probele biologice analizate în laboratoarele de genetică judiciară provin în proporție de 40% din agresiuni sexuale.

În SUA prima condamnare bazată pe rezultatele tipării ADN a fost pronunțată în 1987 într-un proces de viol din Florida. De atunci, amprentele genetice au fost folosite ca material probator în zeci de mii de procese. Principalul organizator al băncilor de date, în prezent, este FBI, care și-a constituit propriile sale rețele de laboratoare.

Toate cele 50 de state americane, precum și majoritatea statelor vest-europene au legi care prevăd înscrierea în baza de date a profilului ADN ale infractorilor, așa cum se întâmplă cu amprentele digitale. O bază de date ADN reprezintă o problemă de siguranță publică.

În legătură cu aspectele bioetice ale efectuării investigațiilor ADN, trebuie arătat că nu există încă un cadru legislativ unitar pe plan internațional.

Pe măsură ce testările genetice devin mai performante, justiția tinde să le considere o tot mai valoroasă sursă probatorie. Tiparul AND reprezintă astăzi cel mai puternic instrument de identificare a persoanelor în medicină legală și în investigațiile criminalistice.

CAPITOLUL IV

4. CONFRUNTAREA CA PROCEDEU SPECIAL DE AUDIERE A PERSOANELOR

Secțiunea 1. Noțiunea si scopul confruntării.

In cursul instrumentarii cauzelor penale, pentru clarificarea diverselor imprejurari ale savârșirii infracțiunii este necesara audierea unor persoane in calitate de martori, invinuiți, inculpati, persoane vătămate sau parți. Din motive obiective sau subiective, uneori, intre declaratiile persoanelor ascultate, cu privire la una și aceeasi fapta sau imprejurare de fapt, apar contraziceri.

De regula, contrazicerile apar, mai ales, intre declarațiile martorilor și suspecților ori inculpaților, insa practica judiciara demonstrează că asemenea contraziceri exista si intre declarațiile martorilor, între declarațiile suspecților sau inculpaților implicați in aceeasi cauza ori între declarațiile martorilor și ale persoanelor, respectiv, ale parților.

Motivele care duc la apariția contrazicerilor între declarațiile persoanelor ascultate sunt multiple. De aceea, se vor face referiri doar exemplificativ la unele dintre acestea în functie și de categoriile de persoane audiate in cursul cercetării. Astfel, in cazul martorilor, chiar al celor animati de dorința de a relata adevărul, contrazicerile pot aparea întru-cât ei nu au perceput fidel

faptele sau imprejurarile de fapt la care au asistat, nu-și amintesc cele percepute ori nu reușesc să le redea cu ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declarațiile martorilor de rea-credința si ale ce-

lorlalte persoane ascultate se pot datora : coruperii acestora de catre cei interesați in cauză; sentimentelor de afecțiune sau dușmanie ce le nutresc față de părți; relațiilor de subordonare in care se pot afla fața de suspect ori persoana sau partea vătămată; rezervelor ce le au in sprijinirea organelor de urmarire penală in aflarea adevarului, etc.

Cauzele contrazicerilor dintre declarațiile suspecților ori inculpaților și ale celorlalte persoane ascultate in cauza sint mult mai complexe si variate, printre acestea inscriindu-se: nesavârșirea de catre cel cercetat in calitate de suspect a infracțiunii ce i se imputa; savirșirea de catre suspect a mai multor infracțiuni si neputința de a-și aminti împrejurările in care le-a comis; încercarea suspectului sau inculpatului de a scapa de răspunderea penală ori de a și-o atenua, de a scapa alți participanti de răspundere penală sau urmarirea apariției unor contraziceri intre decla-

rațiile sale si ale celorlalte persoane ascultate in cauza pentru a impiedica aflarea adevărului etc.

Imprejurarile cauzei nu pot fi clarificate atât timp cât nu au fost înlaturate contrazicerile dintre declarațiile persoanelor ascultate ori cât timp nu s-a incercat totul in acest scop. De aceea, in virtutea rolului sau activ, organul de urmarire penală trebuie sa folosească toate posibilitațile pe care legea le oferă pentru înlaturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor audiate. In vederea realizarii acestui scop, pot fi intreprinse diverse activitați, printre care se inscrie și CONFRUNTAREA.

Confruntarea este o activitate de urmarire penală care constă în ascultarea a doua persoane, una in prezența celeilalte, care, anterior, au mai fost audiate separat, intre declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la aceeași problema. Rezulta ca aceasta activitate este tot o audirere, însa de o manieră deosebită. Astfel, prin derogare de la normele privind audierea, potrivit cărora fiecare persoană este întrebata individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lamurite, in cadrul confruntării, persoanele sunt ascultate una in prezența celeilalte despre aspectele, problemele in legatură cu care au aparut contrazicerile.

Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori și de administrare de noi probe in dosarul cauzei. Confruntarea se efectuează, in principal, cu scopul de a se inlatura

contrazicerile existente între declarațiile persoanelor ascultate in aceeasi cauza.

Deși scopul principal al confruntarii il constituie înlaturarea contrazicerilor dintre declarațiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una si aceeași problema, totuși nu trebuie sa se omita faptul ca efectuarea acestui act poate duce si la realizarea altor obiective.

Astfel, in urma efectuarii confruntarii se poate ajunge la obținerea unor date, indicii, probe noi, atunci când in cursul desfașurării ei, persoanele respective iși amintesc aspectele omise cu ocazia ascultării lor in mod individual. De exemplu, una dintre persoanele confruntate iși aminteste, cu ocazia confruntarii, că, in momentul discutarii problemelor pe marginea cărora au aparut contrazicerile, că de fața se afla și o a treia persoana. Declaratia persoanei identificate cu ocazia confruntarii, prin care se confirmă discuțiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de proba admintistrat in cauză. ·

In practica organelor de urmarire penală, confruntarea mai este folosită si in scopul verificării si precizării unor declarații ale suspecților sau inculpaților participanți la aceeași infractiune, prin care acestia și-au recunoscut faptele savirsite.

Referitor la confruntarea efectuată in scopul înlaturării contrazicerilor, trebuie reținut faptul că nu pentru orice contrazicere și oricând este necesar a se recurge la confruntare.

Aceasta activitate se efectueaza numai in cazul contrazicerilor care se refera la probleme esențiale și numai cind ele nu pot fi înlaturate altfel.

De multe ori, contrazicerile dintre declarațiile persoanelor audiate pot fi înlaturate prin verificarea si ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziții, reconstituiri, efectuarea de constatari tehnico-stiințifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoștinta despre împrejurarile în legatură cu care au aparut acestea. De aceea, în planul de cercetare penală trebuie să se prevadă toate activitațile posibile care să duca la înlaturarea contrazicerilor. Numai dacă, dupa epuizarea acestor activitați, contrazicerile persistă, se procedează la organizarea confruntării. In acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării sa aiba loc, de regula, prin-

tre ultimele activitati de urmărire, atunci când s-a ajuns la concluzia certă ca în alt mod nu pot fi înlaturate contrazicerile.

Efectuarea acestei activități la întâmplare, fara o temeinică analiza a utilității si oportunității ei, poate avea consecinte negative pentru buna desfăsurare a urmăririi și aflarea adevărului in cauză.

Confruntarea se efectuează, de regulă, între doua persoane in același timp. Confruntarea mai multor persoane deodata nu este indicată pentru că, pe de o parte, s-ar putea reduce posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care există contraziceri, iar pe de altă parte, aceasta activitate ar fi ingreuiată datorită numarului mare de persoane participante le efectuarea ei. Pot aparea și exceptii, cum ar fi situatia când un anumit fapt a fost savirșit de mai multe persoane impreuna și lamurirea dilemei nu s-ar putea realiza decât aducând toate persoanele în cauza și ascultându-le concomitent, cu ocazia confruntării.

Confruntarea se efectueaza, de regulă, intre: doi suspecți sau inculpați; un suspect ori inculpat si un martor; doi martori, martor si persoana sau partea vătămată.

Secțiunea 2. Pregatirea in vederea efectuarii confruntarii

1. Studierea materialelor din dosarul cauzei

Studierea materialelor din dosarul cauzei asigură posibilitatea organului de urmarire penală să stabilească: scopul confruntarii, respectiv contrazicerile ce trebuie sa fie înlaturate sau declarațiile pentru a caror verificare și precizare se organizează confruntarea; ce persoane vor fi confruntate și relațiile dintre acestea; întrebările care trebuie adresate fiecăreia dintre persoanele confruntate pentru realizarea scopului confruntării.

Procedându-se la studierea materialelor cauzei, trebuie sa se acorde atenție declarațiilor obtinute pina in acel moment de la persoanele care urmează a fi confruntate. Analiza acestor declarații trebuie facută in lumina întregului material existent in dosar. Studiindu-se declarațiile persoanelor ce urmeaza a fi confruntate, trebuie sa se stabilească natura contrazicerilor și cauzele care le-au dat naștere. Cunoașterea contrazicerilor prezinta importanță pentru buna organizare și desfașurare a confruntării, realizarea scopului în care se efectuează aceasta activitate. De exemplu, dacă nepotrivirile dintre declarațiile persoanelor ascultate în cauza se datorează relațiilor existente dintre ele, este puțin probabil ca prin confruntare se va putea ajunge la înlăturarea lor, și, deci, va trebui să se aprecieze insași utilitatea organizării acestei activități.

Cunoscându-se persoanele ale căror declarații se contrazic și avându-se în vedere întregul material din dosar, trebuie să se stabilească persoana care a relatat adevărul și de care organul de urmarire penală urmeaza să se folosească in determinarea celeilalte care refuză să facă declarații conforme cu realitatea. Totodata, stabilirea tuturor persoanelor ce urmează a fi confruntate este importantă pentru determinarea ordinii în care ele vor fi abordate in acest scop. De exemplu, în cazul unui suspect nesincer, ale carui declarații se contrazic cu afirmațiile verificate ale mai multor martori ascultați in cauza, se impune a se analiza dacă confruntările urmează sa se desfașoare ,,in lanț", adica succesiv, in aceeasi zi sau la intervale diferite de timp, avându-se in vedere și datele ce caracterizeaza personalitatea lui.

2. Cunoașterea persoanelor care urmeaza a fi confruntate

In capitolul anterior s-a arătat necesitatea cunoașterii temeinice a martorilor, suspecților ori inculpaților si a persoanelor, respectiv, parților încă înainte de a se proceda la ascultarea lor. Fără a se reveni asupra celor tratate, este demnă de subliniat importanța pe care o prezintă cunoasterea relațiilor dintre persoanele ce urmeaza a fi confruntate. O asemenea cunoaștere permite organului de urmarire penală să stabilească tactica de urmat in cursul confruntării, să aprecieze modul in care relațiile dintre persoanele in cauză pot influența desfasurarea si rezultatul acestei activitați ori sa-i aprecieze lipsa de utilitate si să renunțe la organizarea ei.

Procedând la pregatirea confruntării, organul de urmarire penală trebuie sa cunoască persoanele ce vor fi confruntate si sub aspectul dominanțelor de ordin psihologic. Este știut faptul ca emotivii pot fi neclari in declarații, intr-o oarecare masura nesiguri, se pot contrazice, se pot inhiba ușor, mai ales atunci când se află în confruntare cu persoane superioare lor prin cultura, statut social, forță fizică. Trebuie sa se țină seama că procedura confruntării creează, de regula, chiar si pentru persoanele de bună-credința, un climat tensional, de îngrijorare prin prisma reflexiei asupra ,,consecințelor". Persoanele confruntate așteaptă cu mare grijă aceasta activitate, chiar atunci când declarațiile lor anterioare au fost sincere, deoarece se tem ca vreo greșeala sau omisiune ar putea fi intertretată ca rea-credință. Îndeosebi martorii, partea ori persoana vătămată au emoții de a nu fi banuiți că nu declară adevarul, când țtiu că adversarul, deși este de rea-credință, este mai calm, mai indrazneț, mai sigur pe sine și mai experimentat, întru-cât atitudinea acestuia și promptitudinea răspunsurilor lui ar crea impresia ca el este cel care relateaza realitatea.

Datele despre persoanele ce urmează a fi confruntate trebuie folosite cu multă atenție la pregătirea, desfașurarea si interpretarea rezultatelor confruntării si, in mod deosebit, la pregătirea persoanei de bună-credință pentru aceasta activitate.

3. Audierea din nou a persoanelor care urmează să fie confruntate

De fapt, nu este o ascultare propriu-zisă, ci mai mult o discuție cu un rol deosebit pentru organizarea confruntării și realizarea scopului pe care-1 urmarește.

Această activitate pregatitoare este obligatorie dacă se are in vedere că de rezultatul ei depinde organizarea confruntării sau renunțarea la efectuarea ei. Principalul scop al ascultării persoanelor in cauză, înainte de a se proceda la confruntare, îl constituie verificarea pozițiilor lor față de declarațiile pe care le-au facut anterior. Această activitate este necesară pentru a se stabili dacă persoanele respective nu revin asupra declarațiilor anterioare, dacă față de cele afirmate cu ocazia ascultării nu au aparut elemente noi care să influențeze asupra desfașurării si rezultatelor confruntării.

Ascultarea persoanei care a afirmat ceva, presupusul adevăr, constituie, in același timp, și o pregatire a acesteia pentru confruntarea ce urmează a se efectua.

Aceasta persoană este întrebată dacă își menține declarațiile date anterior și i se solicită să relateze despre faptele ori imprejurarile de fapt cu privire la care exista contraziceri. Dacă față de declarațiile anterioare apar elemente noi, acestea se consemnează în scris.

Pentru a se asigura pregatirea temeinică a confruntării, se impune ca organul de urmarire penală să cunoască toate amanuntele despre faptele și împrejurarile în legatură cu care au aparut contraziceri, iar cu ocazia ascultării din nou a persoanei ce este considerata sinceră, sa insiste tocmai pe aceste elemente de detaliu. Prezentarea de catre persoana considerată sinceră a cât mai multe amanunte cu ocazia ascultarii sale, asigură, pe de o parte, convingerea organului de urmarire penală asupra veridicității celor declarate, iar, pe de alta parte, îi ofera posibilitatea că

reamintindu-și-le, să le folosească in cursul confruntării pentru determinarea celui care neagă, considerat nesincer, sa declare adevărul.

Nu trebuie să se omită faptul că, si cu această ocazie, se realizează cunoașterea persoanei, posibilitațile sale de percepere, memorare și reproducere. Aceasta reascultare oferă organului de urmarire penală prilejul să se convingă de posibilitățile persoanei ce urmează a fi confruntată și nu a oricarei persoane, ci tocmai a aceleia pe care o considera un ajutor în aflarea adevărului.

Acestea sunt considerentele pentru care nu poate fi admisă practica unor lucratori judiciari potrivit căreia pregătirea persoanei considerate sinceră pentru confruntare se limitează la a o întreba dacă-si menține declaratiile făcute anterior și la acceptarea raspunsului afirmativ al ei.

Dacă persoana susține cele declarate anterior, i se aduce la cunoștința, că va fi confruntată cu martorii sau suspecții sau inculpații, care neagă, persoane considerate nesincere. Punându-i-se în vedere acest fapt, este necesar să se observe reacția persoanei, raspunsul pe care îl dă, pentru că, în funcție de ele, să se analizeze dacă activitatea iși va atinge scopul, și, deci, dacă este necesară organizarea ei. Desigur că poziția oscilantă, ezitarea și nesiguranța persoanei care este considerate sinceră vor pune subsemnul întrebarii reușita confruntării, situație când se va renunța la organizarea ei.

Cu persoana care neagă, nu recunoaște faptele, este considerată nesinceră, se discută din nou pentru a se vedea dacă iși menține declarațiile date in cursul cercetării. De regulă, acestei persoane nu i se pune in vedere faptul că va fi confruntată pentru a se realiza, in acest fel, elementul surpriză, menit să-i zdruncine hotarârea de a ascunde adevarul.

In cazul când persoana nesinceră revine asupra declarațiilor si, deci, contrazicerile dispar, se va renunța la confruntare.

Discutarea din nou cu persoanele ce urmează a fi confruntate este necesară și in cazul când confruntarea se efectuează, pentru verificarea și precizarea declarațiilor de recunoaștere ale suspecților ori inculpaților, spre a se stabili dacă au aparut elemente noi in declarațiile celor care urmează a fi confruntați.

4.Stabilirea lucrătorilor care urmează să participe la confruntare, a datei si locului acesteia, invitarea persoanelor in cauză și a apărătorului.

Tot in cadrul pregătirii trebuie să se stabilească lucrătorii care urmează a participa la confruntare. La confruntare trebuie să participe cel puțin doi lucrători; numărul acestora poate fi mai mare in raport de caracterul persoanelor confruntate si cu atitudinea pe care au adoptat-o în

cursul urmăririi. In același timp, este necesar a se sublinia că lucratorul care instrumentează cauza conduce confruntarea, iar ceilalti au obligația de a supraveghea persoanele confruntate.

Participarea și a altor lucrători la confruntare, in afară de cel care instrumentează cauza, este absolut necesară. Această necesitate este reală întru-cât cel care conduce confruntarea, preocupat de activitațile ce le desfașoara, printre care: adresarea întrebărilor, ascultarea răspunsurilor, consemnarea lor in procesul-verbal, nu are posibilitatea să exercite supravegherea persoanelor abordate. Ori, în afara observării modului în care reacționează persoanele confruntate, se impune luarea măsurilor necesare pentru a se înlatura posibilitatea lor de a-și face semne, de a se ințelege sau chiar de a se înjura ori lovi pe parcursul efectuării acestei activităti.

Pregătind confruntarea, este necesar ca lucrătorul care instrumentează cauză să ia masuri pentru ca, la data fixată pentru această activitate, să fie prezente persoanele ce urmează a fi abordate in acest sens. Când urmează a se efectua confruntări între mai multe persoane aflate în stare de libertate, invitarea acestora trebuie să se facă în așa fel încât, să nu aibă posibilitatea să ia legatura intre ele pentru a se pune de acord asupra celor ce vor declara. Totodată, în condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală trebuie să ia măsuri pentru a asigura prezența

apărătorului la data si ora fixate pentru efectuarea confruntării.

5. Intocmirea planului de confruntare

Pregătirea se încheie cu întocmirea planului de confruntare, în care, pe lânga scopul, locul si data confruntării, persoanele confruntate, lucrătorii ce vor participa, un loc important îl ocupa problemele ce urmează a fi lămurite în cursul efectuării acestei activitați.

Uneori, în planul de confruntare se prevăd și întrebările ce urmează a fi adresate persoanelor abordate pentru realizarea scopului urmarit, precum si înscrisurile, mijloacele materiale de proba care vor fi folosite în cursul acesteia.

Intrebările care se stabilesc in vederea confruntării sunt de mai multe feluri: întrebări de natură a stabili dacă persoanele confruntate se cunosc și relațiile ce există între ele; întrebări formulate în raport cu scopul urmărit prin confruntare, de problemele ce trebuie sa fie lămurite; întrebari prin care se oferă posibilitatea persoanelor confruntate să faca și alte precizări, completări, în afara raspunsurilor ce le-au dat in cursul acestei activități.

Întrebarile din prima și din ultima categorie nu diferă de la confruntare la confruntare, spre deosebire de întrebările stabilite in raport cu scopul confruntării, care se formuleaza in raport cu specificul cauzei. Întrebările trebuie formulate clar, scurt si precis, în așa fel încât persoana careia i se adreseaza să înteleagă ceea ce se urmarește a se obține de la ea si să fie pusă în situația de a raspunde fără echivoc. Ele se stabilesc întâi pentru cel considerat sincer si, apoi, pentru cel nesincer. Planul întocmit în acest scop nu constituie decât un ghid pentru cel care conduce confruntarea, deoarece pe parcursul ei se pot adresa persoanelor confruntate și alte întrebari, formulate pe loc, in raport cu problemele nou aparute.

Secțiunea 3. Dasfasurarea și materializarea rezultatelor confruntarii

In cursul desfășurării confruntării se impune respectarea unor reguli tactice care să asigure realizarea scopului propus.

Astfel, în biroul pre-stabilit, se invită persoana care afirma, considerate sinceră, apoi, cealaltă persoana. Invitarea persoanelor in ordinea indicata se impune din motive tactico- psihologice. In acest mod, persoana considerată sincera va avea posibilitatea sa se obișnuiască cu atmosfera creată, sa devină mai fermă in atitudine, pe poziția sa, pe când pentru cel nesincer se

va realiza elementul surpriza, atât de necesar, uneori, pentru persoanele care ascund sau denaturează adevarul.

Persoanele care urmeaza a fi confruntate sunt invitate să ia loc pe scaune orientate cu fața spre organul de urmărire penală, pentru ca cei ce participă la aceasta activitate să aiba posibilitatea sa le observe modul cum reactionează in timpul desfașurării ei.

Se atrage atenția celor ce urmează a fi confruntați că nu au voie să-și facă semne, să vorbească, să-și adreseze întrebări decât in final și numai prin intermediul celui care conduce activitatea, iar răspunsurile ce le dau să se refere numai la întrebările care li se adresează.

Atunci când confruntarea se efectuează între martori, ori intre martori și suspecți sau inculpați, martorilor li se atrage atenția sa declare doar adevărul, aducându-li-se la cunostintă consecințele care decurg din nerespectarea acestei obligații. Despre aceasta se face mențiune in procesul-verbal de confruntare.

Confruntarea propriu-zisă începe prin adresarea întrebării introductive persoanei care afirmă, considerată sinceră. Această intrebare, de exemplu: „spuneți dacă cunoașteți persoana de față și în ce relații sunteți cu ea?", este de natură a stabili de la inceput, chiar din afirmațiile persoanelor in cauză, daca se cunosc și relațiile existente între ele. Această întrebare se impune întru-cât, de regulă, nu se poate efectua confruntarea unor persoane care nu se cunosc. In astfel de cazuri, se recurge la efectuarea altei activitați, respectiv, la prezentarea pentru recunoaștere și nu la confruntare.

Aceeași întrebare se adresează și celeilalte persoane. Este interzis a se pronunța numele celor confruntați odată cu enunțarea întrebarii pentru a nu se vicia răspunsurile.

Dupa consemnarea întrebărilor introductive si a răspunsurilor primite, se adresează întrebarile stabilite, în raport cu scopul care se urmarește prin confruntare.

Este interzis a se efectua confruntarea prin citirea declarațiilor făcute anterior de către cei confruntați, întru-cât în acest fel se limiteaza sfera relatarilor lor și nu se poate ajunge la aflarea adevărului. Procedându-se astfel, nu se mai realizează ascultarea persoanelor confruntate în cadrul careia organul de urmărire penală trebuie să studieze persoanele in cauza, sa-și exercite rolul activ pentru înlaturarea contrazicerilor si aflarea adevărului. Or, persoanele confruntate trebuie să fie solicitate să vorbeasca, să prezinte fapte, date, elemente de natură a susține afirmatiile pe care le fac.

Practica organelor de urmărire penală demonstrează că, de multe ori, in cursul confruntării, învinuiții, inculpații nesinceri neagă faptele pe marginea cărora au aparut contrazicerile ce au determinat confruntarea. În astfel de cazuri, este necesar ca persoanelor confruntate să li se adreseze mai multe întrebari de detaliu, in așa fel încit persoana nesinceră să nu poată evita răspunsurile la întrebările ce i se pun. Întrebările celui ce conduce activitatea trebuie să urmarească obținerea unor amănunte din care să rezulte că persoanele confruntate se cunosc, iar faptele, situațiile de fapt s-au petrecut așa cum rezultă din declarațiile persoanei ce afirmă, fară a i se sugera răspunsurile pe care urmează sa le dea.

In timpul confruntării, se impune observarea atentă a persoanelor confruntate și in special a celei care neagă, considerată nesinceră, pentru a vedea cum reactionează la diferitele intrebări ce i se adresează, la care întrebare a manifestat neliniște, care a surprins-o, la care a evitat raspunsul, reacțiile sale fața de raspunsurile persoanei cu care este confruntată.

De fapt, pentru cel ce instrumentează cauza, confruntarea este o oportunitate de observare psihologică a persoanelor confruntate. Organul de urmărire penală trebuie să acorde atenție nu numai declarațiilor persoanelor confruntate, ci și manifestarilor lor, efectelor pe care le produc asupra acestora diferitele întrebări ce li se adresează, modul cum sunt formulate și promptitudinea răspunsurilor pe care le dau. Find bun observator, cu temeinice cunoștințe psihologice, anchetatorului i se oferă așadar, prilejul de a discerne asupra simptomatologiei comportamentului simulat al persoanelor confruntate. Permanent atent, nu va pierde niciodată din vedere faptul că dacă interpretarea psihologică a datelor desprinse cu ocazia ascultărilor anterioare este importantă, aceasta este esențială la confruntare.

Din punctul de vedere al asigurării climatului corespunzator pentru desfășurarea confruntării, prezintă importanta urmatoarele:

— să se asigure o atmosfera de liniște și confort psihic;

— să se atenueze stările emotiv-generale specifice acestui gen de activitate;

— să se asigure că nici unul dintre cei confruntați nu se află sub imperiul unei afecțiuni psihofiziologice;

— să se manifeste un climat de abordare egală, imparțială (tonuri, gesturi, mod de adresare) față de persoanele confruntate;

— să se suprime orice tendința de intimidare a unuia dintre confruntați fata de celalalt, problemă deosebit de importanta in realizarea scopului „afectiv", de colaborare reciprocă;

— să se înlature orice gesturi care ar indica atitudinea organului de urmărire penală față de raspunsurile primite (sesizarea acestora de catre persoanele confruntate le poate crea fie stări sugestive fie de nesiguranță).

Se recomandă contactul psihologic direct, față in față, al organului de urmărire penală cu persoanele confruntate pentru asigurarea tuturor posibilităților de studiu si supraveghere. Practica demonstreaza ca tatonarea directă, vizuala, observativă pune in stare de inferioritate psihică pe cel care ascunde adevărul. În general, la acesta se constată, pe parcursul confruntării, un întreg cortegiu caracteristic comportamentului disimulat: scădere a fermității argumentării; ezitări; reveniri si perioade de latență în raspunsuri; spasm glotic, modificări de paloare si evitare a

privirii, etc. Un anchetator cu o bună pregatire psihologică poate să surprindă acestea, pentru că este greu de susținut un neadevăr in fața celui care cunoaște realitatea. Chiar și in cazul unor infractori experimentați, calmi, prompți în răspunsuri, siguri pe sine, aceștia nu pot sa-și controleze atitudinea, gestica, comportamentul general, care se trădează prin; conduita artificială, rece, teatrală; senzația că relatează o lecție învațată pe de rost de la care nu se pot abate; incercări de a împiedica desfășurarea confruntarii, etc.

Rezultatul observațiilor făcute, impresiile culese cu acestă ocazie nu se consemnează în procesul-verbal de confruntare, dar ele vor fi avute în vedere pentru stabilirea tacticii de folosit cu ocazia ascultării ulterioare a persoanelor respective, precum și pentru formarea convingerii celui ce instrumentează cauza asupra poziției pe care se situează fiecare dintre cei confruntați.

Lucrătorii judiciari care participă la confruntare trebuie să aibă o atitudine demnă, să dea dovadă de calm in orice situație, în așa fel încât persoanele confruntate să nu poată sesiza efectele pe care le-au avut asupra lor declarațiile facute. Atitudinea corectă, calmul si perseverența conducătorului confruntarii sunt cu atât mai necesare cu cât, în cursul desfășurării

acestei activități, suspecții sau inculpații nesinceri încearcă, deseori, să creeze incidente pentru a împiedica realizarea scopului ei, printre care merita subliniate urmatoarele :

— persoana nesinceră neagă că ar cunoaște pe cel cu care este confruntată. In asemenea cazuri, cel care conduce confruntarea trebuie să adreseze persoanei considerată sinceră cât mai multe întrebari de detaliu, pentru a obține amănunte din care să rezulte, în mod neîndoielnic, că persoanele confruntate se cunosc ;

— persoana nesinceră incearcă să calomnieze sau să intimideze persoana cu care este confruntată. Acest procedeu este folosit, in special, atunci când persoana considerată sinceră este implicata în cauză sau este timidă, emotivă, lipsită de voință. Asemenea încercări pot fi prevenite printr-o atitudine fermă a celui care conduce confruntarea ; interzicerea oricăror aprecieri făcute de persoanele confruntate, punerea în vedere a faptului că raspunsurile trebuie să se refere numai la întrebările ce li se adresează, interventia promptă când persoanele, in raspunsurile lor, se referă și la alte probleme decât întrebarile formulate.

— un alt procedeu folosit, in special de către persoanele cu o bună pregătire, constă în a analiza întrebările adresate celui considerat sincer, și răspunsurile acestuia, a sesiza contrazicerile din raspunsurile date și a le folosi în scopul de a-1 deruta, a-1 face sa ezite si să revina asupra celor

declarate anterior. Înlaturarea unei asemenea încercari poate fi realizată prin pregatirea temeinică a persoanei considerate sinceră, pregătire în cadrul căreia un loc deosebit îl ocupă, așa cum s-a aratat, reascultarea acesteia pentru a capăta siguranța în declarații și a se înlătura premisele apariției contrazicerilor între propriile sale afirmații, mai ales in timpul confruntării.

— prin raspunsurile pe care le da suspectul, inculpatul nesincer, încearcă să sugereze celui cu care este confruntat ce anume si cum să declare ; aceasta încercare poate fi de asemenea înlaturată prin pregătirea persoanei considerate sinceră, prin interventia fermă a celui care

conduce confruntarea.

—persoana care neagă, considerată nesinceră, poate refuza sa răspundă la întrebarile ce i se adresează. Într-o asemenea situație, se consemnează întrebarile și răspunsurile persoanei ce afirmă, cu care, de altfel, se începe confruntarea, iar la persoana nesinceră se menționează raspunsurile sale „refuz sa raspund" pentru a i se demonstra, poziția avuta in timpul urmăririi.

— uneori, persoana nesinceră încearca să impresioneze pe cel cu care este confruntată, să atragă compatimirea acestuia, simulând că i s-a facut rau, că este suferindă, ș.a. Într-o asemenea situație, confruntarea poate fi intreruptă, fără a se renunța la efectuarea ei, până la liniștirea suspectului sau inculpatului.

Nimic din comportarea, atitudinea celui care conduce confruntarea nu trebuie să creeze convingerea suspectului nesincer că ar putea impiedica organul de urmarire penală sa-și facă datoria.

Pentru buna desfașurare a acestei activități și realizarea scopului propus, nu este indicat ca altcineva — indiferent de functia pe care o deține — în afara celui care conduce confruntarea sa intervină cu întrebări în timpul desfașutarii ei. În același scop se recomandă să nu se abordeze mai multe probleme, aspecte, în cursul aceleiași confruntări. De aceea, dacă există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate cu privire la mai multe probleme ale cauzei, se va avea în vedere ca pentru fiecare dintre acestea sa se efectueze confruntări separate. Aceasta tactica se impune, pe de o parte, pentru a nu se omite nici o problemă în cursul confruntării, iar pe

de alta parte, pentru realizarea efectului psihologic necesar zdruncinării poziției persoanei nesincere.

Dupa epuizarea întrebarilor formulate in raport cu scopul pentru care s-a organizat confruntarea, persoanelor li se asigură posibilitatea de a arăta dacă mai au de facut completări sau precizări. De asemenea, din punct de vedere tactic, ele sunt întrebate dacă doresc sa-și adreseze reciproc întrebări .

In aceasta fază, persoanele confruntate pot sa-și adreseze reciproc întrebări, prin intermediul celui care conduce confruntarea, Se au în vedere, indeosebi, confruntările efectuate între suspecții sau inculpații care au participat la savirșirea aceleiași infracțiuni. În acest fel, organul de urmărire penală are posibilitatea să afle aspecte noi privind diversele fapte ori împrejurări pe marginea carora există contraziceri.

Organul de urmărire penală nu trebuie să permită persoanelor confruntate să-si adreseze întrebari sugestive, prin care sa se pună de acord asupra unor probleme ale cauzei, asupra a ceea ce trebuie să declare sau să ascundă in cursul ascultării.

Cu această ocazie, organul de urmărire penală trebuie sa-și manifeste rolul activ, să intervină pentru ca aceasta activitate să nu degenereze, să nu se ajungă la rezultate contrare scopului pentru care a fost organizată.

Numai după adresarea întrebarii finale, a eventualelor întrebări reciproce și consemnarea raspunsurilor la acestea, confruntarea poate fi considerată ca fiind terminată.

Rezultatul confruntării se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă.

Raspunsurile date de persoanele confruntate se consemnează la persoana întâi singular (eu) si se semnează de catre acestea; fiecare persoană semnează imediat raspunsul pe care l-a dat și nu numai la sfirșitul confruntării.

In procesul-verbal de confruntare trebuie să se mentioneze: titlul; anul, luna, ziua și localitatea; calitatea, numele prenumele și unitatea din care fac parte lucrătorii care au participat la confruntare; numele și prenumele aparătorului și biroul colectiv de asistență juridică din care face parte (barou, compartiment consilieri-juridici); numele, prenumele și domiciliul persoanelor confruntate; scopul pentru care s-a facut confruntarea; temeiul legal; mențiunea ca subiecților confruntării li s-a pus in vedere obligația de a declara adevărul; întrebările care li s-au adresat si raspunsurile date de persoanele confruntate; semnăturile persoanelor confruntate dupa fiecare raspuns dat; formula de încheiere „pentru care am incheiat prezentul proces-verbal într-un singur

exemplar" si semnăturile lucratorilor care au participat la confruntare și a persoanelor confruntate, pe fiecare pagină și la sfârșitul procesului-verbal, inclusiv a apărătorului.

Rezultatul confruntării trebuie apreciat in coroborare cu toate mijloacele de probă administrate în dosarul cauzei. Cu aceasta condiție, el poate fi folosit ca temei pentru elaborarea unor concluzii in cauză. Sarcina aprecierii și folosirii rezultatului confruntării revine organului de urmărire care instrumenteaza cauza.

Așa cum s-a arătat, raspunsurile persoanelor confruntate se consemnează in procesul-verbal de confruntare și se semneaza imediat de către cei care le-au dat; ele pot fi înregistrate și cu mijloace tehnice audio sau audio-video. În condițiile in care persoana nesinceră, care a negat ceva, pina in momentul confruntării, revine asupra celor aratate anterior și recunoaște adevărul,

declarația sa se consemnează pe scurt in procesul-verbal de confruntare.

Dupa terminarea confruntării si redactarea procesului-verbal, se impune ascultarea detaliata a persoanei care a revenit asupra declarațiilor făcute anterior. Ascultarea separată, detaliată este necesară pentru că, de multe ori, declarațiile referitoare la problemele, faptele, stările de fapt în legatura cu care au existat contraziceri comportă precizarea unor detalii cu privire la fapte și persoane; ori, toate acestea trebuie consemnate, deîndată, în scris.

Cu ocazia ascultării detaliate a persoanei, trebuie sa i se solicite explicații cu privire la motivele ce au determinat declarațiile anterioare, motivele pentru care nu a relatat adevărul de la bun-început. Această ascultare impune luarea unei declarații care, prin amploarea ei, nu ar putea fi consemnată in cuprinsul procesului-verbal de confruntare.

Uneori, se impune si ascultarea persoanei care pâna la confruntare a afirmat ceva și a fost considerate sinceră. Aceasta mai ales atunci când, cu ocazia confruntării, s-a stabilit că în declarațiile sale anterioare nu a arătat toate aspectele despre împrejurările pe marginea carora au apărut contrazicerile sau au fost evidențiate date, fapte noi ce trebuie sa fie consemnate în scris.

Rezultatul confruntării poate constitui temei pentru ascultarea și a unor alți martori, suspecți ori inculpați, verificarea și ridicarea unor înscrisuri, efectuarea unor percheziții, dispunerea unor constatari tehnico-științifice sau expertize etc, pentru ca rezultatul confruntarii poate și trebuie sa fie verificat prin efectuarea și a altor activitați de urmarire si prin orice alt mijloc de probă posibil si legal.

CAPITOLUL V

5. CONCLUZII

În împrejurările în care orice domeniu de activitate umană este profund afectat de dezvoltarea fără precedent a științelor, dreptul, ca fenomen de suprastructură, nu poate rămâne indiferent, în afara acestei realități.

Nu trebuie omis nici adevărul că la granița imaginară dintre numeroase științe există domenii conexe interdisciplinare cere-și asigură nu existența ci evoluția, prin împrumutul de cunoștințe, informații, tehnici și instrumentar metodologic, servind nobilului scop al evidențierii sau confirmării de noi adevăruri, pe o cale riguros științifică, anevoioasă, dar sigură.

Ca urmare, este firească modificarea si aplicarea in anul 2014, a Codulul de procedură penală si a Codului penal și adaptarea la realitățile tehnice contemporane, prin acceptarea ca mijloace de probă a noilor metode speciale de supraveghere si cercetare criminalistică.

Dreptul este un produs firesc al vieții sociale și, totodată, o necesitate care își are temeiul în firea sau structura psihică a omului.

Cunoașterea presupune adevărul, iar acesta sfârșește întotdeauna prin a fi bun (C. Noica), căci orice adevăr, devine act de cultură cu aptitudinea de a realiza binele social și individual. Că știință a omului integrat, dreptul este o antropologie aplicată și ca atare legată de destinul omului.

Conștientizarea nevoii de justiție, mai acută astăzi ca oricând, este omologată cu grijă umană și exemplaritatea căutării și susținerii adevărului, pasiunea pentru adevăr și dreptate mergând mână în mână cu înțelepciunea și pasiunea pentru om.

Dreptul și cei ce o slujesc se află inevitabil între cultură și muncă din care rezultă știința lor că pasiunea sacră a binelui.

“Această muncă asiduă, între natură și sudoare, rezultă uneori din îmbinarea științei cu valorile din care rezultă materialitatea spirituală, libertatea de acțiune și bucuria lucrului bine făcut.” (C. Noica)

Numai în măsura în care se va reflecta în grija pentru om, pentru nevoile și drepturile sale fundamentale, justiția va căpăta adevărata sa semnificație umană.

Integrarea științelor dreptului va fi accentuată atât prin protejarea maximă a personalității de către lege, protecție ce crește cu gradul de cultură și civilizație al unei societăți, cât și prin apelul nelimitat la fapte științifice cu valoare de probă.

Dreptul a fost și este o gândire integratoare, modelul său epistemologic bazându-se pe disciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, și transdisciplinaritate.

Sacrificiile și ofrandele, războaiele și inchiziția, au făcut pe mulți să afirme că violența a însoțit omenirea, că ea a fost chiar un fel de moașă a istoriei; este evident însă că această violență nu a depins atât de legile naturale cât de cele sociale. Olimpiadele, religia și cultură au încercat să contracareze manifestările violente.

În 1180, Maimonide, recomanda ca mâna forțe a culturii să fie singurul răspuns la violență dacă vrem o societate bazată pe adevăr.

Statutul epistemologic al dreptului penal implică nevoia de a disciplina intuiția și flerul, de a transforma ipotezele în teze, versiunile în realitate numai cu ajutorul criteriilor științifice, de a stabili valoarea de adevăr a unei teze prin argumentare științifică, realizarea corespondenței totale a concluziilor cu realitatea petrecută în fapt.

Pentru realizarea ideii de dreptate nici un efort nu este de prisos.

Personalitatea juristului implică competență, angajare, simț al observației, imaginație creatoare disciplinată prin metode științifice, principialitate, cult pentru adevăr și puritate.

Slujirea adevărului devine virtute a omului de știință – jurist.

“Un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison.”

BIBLIOGRAFIE

1.Emilian Stancu–Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

2.Ioan Ștefu–Criminalistica–Elemente de bază în ancheta judiciară, Editura Psihomedia, Sibiu, 2010;

4.Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. Ed.2, CH BECK, 2010.

5.Lazăr Cârjan, Mihai Chiper–Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine,București, 2009

6.Mircea I. Criminalistică– curs universitar. LUMINA LEX, 2010.

8.N.Văduva–Criminalistică. Tratat  de tactică și metodică, Editura Era, București, 2010;

9.Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București, 2001;

10.Ștefu Ioan, Criminalistică, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012;

11. Ștefu Ioan, Criminalistică, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012;

12.Camil Suciu, Criminalistică, Ed.Didactica și pedagogica , 1972;

13.Vasile Lăpăduși, Gheorghe Popa și Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului“, București, 2006

14.Vasile Lăpăduși, Iancu Ștefan, Dan Voinea și Lazăr Cârjan „Metode și tehnici de identificare criminalistică“, București, 2005.

15.Tudorel Toader, Noul Cod Penal comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;

16.Mihail Udroiu: Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014;

17.Îndrumator de Tactică criminalistică, Editura MAI, 2007

18.Tratat de tactica criminalistică, Editura Carpati, 1972;

19. Constantin Draghici,Adrian Iacob, Tratat de tehnica criminalistica, Editia a II a, Ed. Sitech, Craiova,2009

20.Lazar Carjan,Mihai Chiper,Criminalistica. Traditie si Modernism, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2009

21.Pitulescu, E. Derdișan, Dicționar explicativ-practic de termeni juridici uzuali, Editura Național, 1999, p. 461.

22. Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, – Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, București, 2000, p. 23

Noul Cod de Procedură Penală intrat în vigoare la 01.02.2014, actualizat 07.02.2014 adoptat prin Legea nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;

Noul Cod penal al României adoptat prin Legea nr.286/2009, intrat in vigoare la 01.02.2014

Colecția Revista Criminalistică, Revista română de drept

BIBLIOGRAFIE

1.Emilian Stancu–Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2010

2.Ioan Ștefu–Criminalistica–Elemente de bază în ancheta judiciară, Editura Psihomedia, Sibiu, 2010;

4.Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. Ed.2, CH BECK, 2010.

5.Lazăr Cârjan, Mihai Chiper–Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine,București, 2009

6.Mircea I. Criminalistică– curs universitar. LUMINA LEX, 2010.

8.N.Văduva–Criminalistică. Tratat  de tactică și metodică, Editura Era, București, 2010;

9.Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București, 2001;

10.Ștefu Ioan, Criminalistică, Curs realizat în tehnologia ID-IFR, Ed. FRM, 2012;

11. Ștefu Ioan, Criminalistică, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012;

12.Camil Suciu, Criminalistică, Ed.Didactica și pedagogica , 1972;

13.Vasile Lăpăduși, Gheorghe Popa și Lazăr Cârjan „Rolul probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului“, București, 2006

14.Vasile Lăpăduși, Iancu Ștefan, Dan Voinea și Lazăr Cârjan „Metode și tehnici de identificare criminalistică“, București, 2005.

15.Tudorel Toader, Noul Cod Penal comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;

16.Mihail Udroiu: Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2014;

17.Îndrumator de Tactică criminalistică, Editura MAI, 2007

18.Tratat de tactica criminalistică, Editura Carpati, 1972;

19. Constantin Draghici,Adrian Iacob, Tratat de tehnica criminalistica, Editia a II a, Ed. Sitech, Craiova,2009

20.Lazar Carjan,Mihai Chiper,Criminalistica. Traditie si Modernism, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2009

21.Pitulescu, E. Derdișan, Dicționar explicativ-practic de termeni juridici uzuali, Editura Național, 1999, p. 461.

22. Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, – Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, București, 2000, p. 23

Noul Cod de Procedură Penală intrat în vigoare la 01.02.2014, actualizat 07.02.2014 adoptat prin Legea nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;

Noul Cod penal al României adoptat prin Legea nr.286/2009, intrat in vigoare la 01.02.2014

Colecția Revista Criminalistică, Revista română de drept