Criminali In Serie
INTRODUCERE
Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în serie unul din cazurile cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais, unul dintre căpitanii Jeannnei d'Arc. Acesta tortura și mai apoi ucidea tinerele fete și băieți. Gilles de Rais a fost ucis prin strangulare, ulterior trupului a fost aruncat pe rug de către autoritățile vremii. Dar nu numai bărbații au ucis în serie, chiar și femeile au făcut astfel de isprăvi.
Este exemplul "Angelicelor din Nagyrev", care-și ucideau potrivnicii prin otrăvire. Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcționarul public numit polițist si opinia publică atunci când Poliția a spus pe față ca e vorba de un "criminal in serie". Dar ce e un criminal in serie? Din punctul de vedere al omului obișnuit, al "cetățeanului" de pe stradă, un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleași mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând și câte un indiciu la locul faptei. Nu voi încerca sa definesc științific noțiunea de "criminal in serie". Doar numele este de ajuns pentru ca orice persoană sa-și dea seama ce poate fi un criminal de serie. De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiți și judecați, dar mulți rămân afară pe străzi continuând să omoare oameni nevinovați de cele mai multe ori, de exemplu, cazul Ramaru din București. În alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinși de alte persoane care trebuie și ele suprimate. În alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare, în această categorie intrând teroriștii, grupările separatiste de genul Hezbolah, ETA., IRA etc, grupările mafiote de genul La Piovra – Caracatița în Italia, Yacuza in Japonia etc. Criminalul in serie ucide și din motive psihologice. Nu de puține ori specialiștii au constat că o traumă din copilărie sau adolescență, care au marcat persoana respectivă pe viață, a dus la producerea unor crime după aceeași tipologie, de exemplu, să luăm un caz la întâmplare: se găsește o victimă moartă, un cadavru, într-un gang cu gâtul tăiat, cu o garoafă roșie lângă, cu brațele acoperind fața. Victima este descoperită luni dimineța, peste o săptămână se descoperă o altă victimă și aceasta timp de câteva luni. Prin apariția a două-trei persoane cărora li s-a provocat moartea în același fel duce Poliția la concluzia că un criminal în serie acționează în zonă, un criminal care trebuie descoperit și suprimat – în sensul că trebuie judecat conform legii și condamnat la mai mulți ani de inchisoare, în unele state chiar la închisoare pe viață sau pedeapsa capitală. Poliția, de cele mai multe ori, încearcă să țină sub control criminalitatea, chiar dacă nu reușește totdeauna. La noi în țară, de obicei, un criminal nu ajunge să fie numit criminal în serie. De ce oare? Oare poliția romană e atât de eficientă în descoperirea eventualilor criminali în serie? Înclinăm să credem că da. Chiar și în cazul Râmaru s-a acționat destul de repede. Dar mai sunt și alte motive la mijloc. Datorită unei mentalități bine înstăpânită in mintea romanului acest "instinct criminal" este destul de bine suprimat și stăpânit. Am putea spune că în România mai frecvente sunt infracțiunile de tâlhărie, furt, spargeri de locuințe, spargeri de mașini, de viol decât de crimă, omucidere. Dacă infracțiuni de tipul celor din urmă sunt destul de rare, în schimb infracțiunea de pruncucidere este destul de frecventă la noi în țară. De ce? Din disperare, din cauza unui tată care nu vrea să-și recunoască copilul, din cauza sărăciei mai ales, care este parcă flagelul acestui început de secol și de mileniu. Dar este de neînțeles cum de o mamă își poate ucide copilul în vârstă de doar câteva zile, când un avort ar costa-o mult mai puțin decât toate acele 9 luni de sarcină sau actul de ucidere pe care îl înfăptuiește. Sau ar putea duce copilul la un orfelinat sau să-l ofere spre adopție. Sunt atâtea cupluri care-și doresc copii și nu-i pot avea și multe astfel de femei, care nu pot fi numite mame, își omoară copii și ajung să umple secțiile pentru femei. Un alt motiv pentru care în România nu prea se întâlnesc cazuri de criminali în serie este și faptul că în România nu sunt orașe cu milioane de locuitori. Cel mai mare oraș din țară, din punct de vedere demografic, este Bucureștiul capitala țării. Aș putea spune că în S.U.A., de exemplu, cele mai multe crime în serie se produc în acele mari conurbații, cum ar fi Los Angeles, New York, Chicago, New Orleans. Dar criminali în serie apar și în orașe mici, cu oameni care se cunosc de o viață. Este exemplul orășelelor din Scoția sau Țara Galilor de la începutul anilor 1950. Criminologii și Poliția împreună cu ei au ajuns la concluzia că ucigașii în serie apar mai ales în orașele mari dar nu exclud nici orașele de provincie. Orice om de pe stradă, om obișnuit poate deveni ținta unui criminal în serie. Cel puțin așa spun autorii "Enciclopediei ucigașilor în serie" Brian Lane și Wilfried Gregg. În crimelor se obișnuiește ca victima să fie clasificată în funcție de un mobil clar identificabil, cum ar fi, de exemplu că aceasta deținea ceva râvnit de asasin, că se afla în conflict cu el sau că îi fusese necredincioasă etc. Pentru asasinul în serie, "motivul" se află atât de bine și adânc înrădăcinat în psihicul său, încât victima trebuie să aparțină unui anumit gen, cum ar fi de exemplu, să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane, ca femeile și copiii și să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
E adevărat, însă, că unii criminali în serie își selectează cu precizie victimele. De exemplu, Joseph Mendley ucidea numai femei roșcate. Ramiro Artieda omora numai femei care semănau cu logodnica ce îl abandonase. Complicațiile se nasc atunci când, datorită incapacității unui criminal de a-i identifica pe membrii grupului său de ținte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. In ciuda afirmației că nu făcea decât să curețe străzile de prostituate, Peter Sutcliffe primejduia viața tuturor femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea, atacând și omorând o serie întreagă de femei, chiar dacă nu erau prostituate.
Prin urmare, fiecare ființă umană poate deveni victima potențială a unui asasin, împotriva căruia nu există nici o armă de protecție, întrucât și mijloacele de investigare tradiționale, bazate pe motive bine determinabile, sunt lipsite de eficacitate.
CAPITOLUL I
FENOMENUL RĂSPÂNDIRII VIOLENȚEI ÎN SOCIETATE
1.1 Violenta – sindromul „lumii rele”
Potrivit unui autor, violența este privită ca exercițiul unei forțe fizice vizând atingerea sau cauzarea de prejudicii persoanelor sau bunurilor, o acțiune sau un comportament astfel caracterizat, un tratament sau o cutumă tinzând să cauzeze un prejudiciu fizic sau să împieteze prin forță asupra libertății individului .
Ne putem face o idee asupra utilizării moderne a acestui termen dacă ținem cont de faptul că violența, ea însăși este un simbol și o metaforă, ca și un mod de exprimare, precum infracțiune violentă (ce exprimă un atac fizic ori amenințarea cu un atac fizic), violența în stradă (provocări, manifestații, violența poliției, război civil etc.), violența dirijată contra sinelui însuși (suicid, alcoolism, toxicomanie etc.), violența la volan, violența mass-mediei (informațiile sau ficțiunile asupra violenței producând mai multă violență), violența nonviolentă (paradoxul că personalitatea poate fi distrusă prin metode indirecte, la fel de bine ca și prin agresiune fizică), violența socială (sau ceea ce Herbert Marcuse R.D. Laing numesc toleranță represivă) .
De asemenea, astăzi se folosesc destul de des expresiile “violență în cadrul grupurilor” și “violență în subculturi”ca forme ale unui concept global al violenței în societate.
În lucrarea “On violence”, Hannah Arendt ne reamintește ceea ce Georges Sorel spunea la începutul secolului: problemele legate de violență sunt încă foarte obscure. Autoarea adaugă că această constatare rămâne la fel de adevărată și astăzi. Remarca să subliniază pe de o parte faptul că noțiunea însăși a violenței este ambiguă și pe de altă parte complexitatea anumitor aspecte ale sale. Studiul acestor probleme este astăzi în atenția unor discipline diverse, de unde dificultatea de a delimita perspectivele din care este studiată violența.
Cu câteva excepții doar, violența este un fenomen prejudiciabil pentru societate, ceea ce suscită deci o reacție de apărare . În general, o asemenea reacție capătă forma sancțiunilor penale prevăzute în dreptul penal. În consecință este imposibil să examinăm cum se pot aborda problemele ce țin de cauzele violenței și cercetările în domeniu din punct de vedere al apărării sociale, fără a expune atitudinea generală adoptată de această teorie în fața infracțiunii și a autorului ei.
Dacă apărarea socială vizează ca toate celelalte mișcări în acest domeniu să asigure cea mai bună protecție socială a societății contra infracțiunii, ea admite o concepție nouă a mijloacelor adaptate acestei finalități. Apărarea socială este o reacție contra diverselor excese doctrinare, precum concepția pur juridică potrivit căreia infracțiunea ar fi un act liber ales de individul înzestrat cu rațiune și cu liber arbitru ori contra revendicărilor vizând abolirea dreptului penal tradițional, inclusiv noțiunea de delincvență și de pedeapsă.
Încă de la primul congres al apărării sociale din 1947 s-a analizat necesitatea de a pune în aplicare un sistem coerent de politică criminală fundat pe cercetarea științifică și reprezentând tendințe umanitare.
Contribuția apărării sociale consistă în aceea că violența este privită ca făcând parte din noțiunea de criminalitate și din acest motiv orice politică penală trebuie să privească în mod deosebit noțiunea de violență. Un reprezentant al acestui curent, F.H. Mc Clintock distinge diverse categorii de violențe:
violența instrumentală, ce se concretizează în infracțiuni contra proprietății, violențe sexuale, rezistența manifestată în fața reținerii ori arestării;
violența interpersonală;
violența distructivă și spectaculară (la nivel local, național ori internațional);
violența etiologică și politică;
atingeri aduse ordinii publice.
Esențial este de a marca diferența dintre violența instrumentală și celelalte forme, în mod deosebit forme impulsive. Nu se poate pretinde însă că teoria apărării sociale ar fi dus la elaborarea unui program particular de cercetări asupra cauzelor violenței.
Cu toate acestea, această teorie s-a interesat de violență ca o formă de manifestare lipsită de substratul politic sau ideologic, chiar dacă frontiera dintre ceea ce este politic și ceea ce relevă dreptul comun tinde adesea să se estompeze.
Unele cercetări în domeniul criminologiei au evidențiat agentul violenței. În acest sens menționăm pe E.H.Sutherland, care a criticat în mod sever criminologia tradițională pe motivul că s-a concentrat asupra indivizilor ce trăiesc exclusiv în închisori și a neglijat pe acei indivizi ce comit delicte nu mai puțin prejudiciabile pentru societate, dar care sunt mai dificil de reperat.
În acest sens, autorul sus menționat a propus noțiunea de criminali cu gulere albe, pentru a desemna funcționarii, demnitarii, ce ei înșiși tind să impună o anumită dogmă a violenței, potrivit căreia ea ar consta exclusiv în torturi, opresiuni și persecuții.
Un alt autor, J.Verin a pus în lumină un aspect extrem de interesant al moralității internaționale, evocând totodată pericolul ce-l generează credința în existența a două tipuri distincte de criterii, permițând evaluarea comportamentului: unul aplicabil indivizilor, altul statelor și grupurilor . Mass-media demistifică autoritatea, arătând că, într-adevăr, membrii comunității internaționale practică un fel de lege a junglei, îndemnând în ultimă instanță ca individul să se întrebe: “Dacă ei pot atinge scopurile lor prin asemenea mijloace, de ce nu și eu?”.
Unele cercetări în domeniul criminologiei au evidențiat agentul violenței. În acest sens menționăm pe E.H.Sutherland, care a criticat în mod sever criminologia tradițională pe motivul că s-a concentrat asupra indivizilor ce trăiesc exclusiv în închisori și a neglijat pe acei indivizi ce comit delicte nu mai puțin prejudiciabile pentru societate, dar care sunt mai dificil de reperat.
În acest sens, autorul sus menționat a propus noțiunea de criminali cu gulere albe, pentru a desemna funcționarii, demnitarii, ce ei înșiși tind să impună o anumită dogmă a violenței, potrivit căreia ea ar consta exclusiv în torturi, opresiuni și persecuții.
Un alt autor, J.Verin a pus în lumină un aspect extrem de interesant al moralității internaționale, evocând totodată pericolul ce-l generează credința în existența a două tipuri distincte de criterii, permițând evaluarea comportamentului: unul aplicabil indivizilor, altul statelor și grupurilor . Mass-media demistifică autoritatea, arătând că, într-adevăr, membrii comunității internaționale practică un fel de lege a junglei, îndemnând în ultimă instanță ca individul să se întrebe: “Dacă ei pot atinge scopurile lor prin asemenea mijloace, de ce nu și eu?”.
Diverse manifestări ale violenței publice pot scandaliza cetățeanul de rând; menționăm în acest sens brutalitatea poliției și situația din închisori.
Administrația justiției penale implică, în mod natural, recurgerea la un anumit număr de măsuri coercitive, care dau aparență violenței. Cu toate acestea, ce se poate spune despre hotărârile pronunțate de instanță în disprețul oricărei justiții și a oricărei politici criminale raționale?
Cu privire la această situație, unii autori au propus sintagma de violență instituțională, ca o nouă formă de manifestare a violenței și care se sustrage deseori atenției sociologilor .
Controverse cu privire la tipurile violenței
Specialiștii în psihologie socială precum: N.Smelser consideră că, comportamentul violent este o deviație patologică, care înglobează forțe compensatoare, tinzând să mențină echilibrul structural funcțional al societății .
Dimpotrivă, specialiștii în domeniul sociologiei politice, precum Ted Gurr, susțin că violența politică este un fenomen normal care contribuie la alcătuirea unui conflict, ce se resoarbe el însuși, în sensul menținerii în ultimă instanță a echilibrului social .
În prezent, accentul se pune în mod deosebit pe aspectul violenței numit violență politică. Raportul dintre cauză și efect între politică, putere și violență este evident. Este ceea ce C. Wright Mills declara succint:”orice politică este o luptă pentru putere, iar forma ultimă a puterii este violența” . Potrivit lui Karl Marx, statul este un instrument în mâinile clasei conducătoare și Max Weber însuși a afirmat că violența este un mijloc propriu al statului, care singur posedă sursa exclusivă a dreptului de a utiliza violența .
Ted Gurr propune o tipologie pe trei niveluri pentru violența utilizată de mase și de clase :
dezordinea ce desemnează violența politică, dezorganizată, relativ spontană, cu o largă participare a populației, cu alte cuvinte grevele politice violente, rebeliunile, conflictele politice, manifestațiile;
complotul, violența politică foarte organizată, dar cu participare limitată: crimele premeditate, terorismul , mișcările de gherilă, lovituri de stat, revolte;
războiul civil, ce desemnează violența politică organizată, cu o participare masivă a populației, vizând răsturnarea unui regim sau distrugerea unui stat pe fondul unei violențe generalizate.
J.Galtung propune tipologii sistematizate și totodată multidimensionale ale violenței:
a. violența personală, ce cuprinde violența fizică, psihologică ori fără motiv;
b. violența structurală, ce se compune din violența fizică, psihologică și motivată;
c. violența ce se manifesta sub o formă latentă ori plenară sau dintr-un alt punct de vedere printr-o formă internațională ori voluntară.
Potrivit acestui autor se poate stabili o ierarhie între diverse forme de violență .
Pentru a formula o teorie asupra violenței, va trebui să se aibă în vedere existența relațiilor verticale între diferite niveluri. În acest sens observăm că următoarele cinci teorii pe care le vom expune nu sunt altceva decât perspective diferite asupra structurii piramidale a violenței, corespunzătoare structurii sociale:
1. Teoria frustrare-mânie-agresiune . Dollard susține că sursă și capacitatea umană de a acționa violent pare să fie expresia mecanismului frustrării-agresiunii. Mânia însoțită de frustrare este o forță motivantă care dispune omul la agresiune;
2. Conceptul privării de libertate, elaborat de T.Gurr . Privarea relativă este definită de Gurr ca distanța percepută de individ între așteptările sale și posibilitățile sale. Primele sunt bunurile materiale și condițiile de viață în legătură cu care indivizii consideră că au un drept legitim. Ultimele sunt bunurile și condițiile puse de societate la dispoziția indivizilor. Nemulțumirea provocată de privațiune este un stimulent universal al acțiunii;
3. Principiul curbei, elaborate de J.Davies . După Davies, revoluțiile sunt datorate frustrării care se produce în timpul unei lungi perioade de expansiune, care este urmată de o depresie de o scurtă durată. Autorul susține că, în mod contrar așteptărilor lui Marx și chiar ipotezelor lui A. de Tocqueville și ale altora, revoluțiile nu se produc în timpul perioadelor în care situația privării sociale se prelungește ori se agravează. Dimpotrivă, revoluțiile izbucnesc în perioade de prosperitate și de ameliorare relative.
Davies trasează o curbă în formă de”J” a dezvoltării sociale și economice și situează revoluția în punctul curbei unde distanța dintre realizări și așteptări devine intolerabilă;
4. Teoria schimbărilor sociale și a frustrării sistematice . Feyerabend și Nesvold au formulat ipoteza frustrării sistematice, care li se pare a fi aplicabilă oricărei analize a comportamentului afectiv violent, identificat în cadrul sistemelor sociale. Frustrarea sistematică este definită ca o frustrare colectivă, resimțită în societate. Pentru a dezvolta postulatul de bază frustrare-agresiune, autorii propun trei ipoteze generale în vederea cercetărilor empirice:
a. în orice circumstanțe frustrarea sistematică este în funcție de distanța care există pe de o parte între aspirațiile și așteptările sociale ale momentului și pe de altă parte realizările sociale;
b. estimările actuale (adică previziunile al căror obiect îl constituie frustrarea ori satisfacția viitoare) determină nivelul frustrării sau al satisfacției actuale;
c. incertitudinile pe care le prezintă așteptările sociale intensifică, ele însele, sentimentul de frustrare sistematică.
5. Teoria potrivit căreia modernizarea provoacă violență în societățile în tranziție . Huntington susține că trebuie cercetate cauzele violenței și ale instabilității cu care se confruntă țările Asiei, Africii și Americii Latine în decalajul care există între dezvoltarea instituțiilor politice viabile și procesele de schimbare economică și socială.
Acceptând paradigma socială pe trei niveluri, astfel cum a fost concepută de funcționaliștii structurali (adică societatea tradițională, în tranziție și modernă), Huntington consideră că prima și ultima sunt mai puțin caracterizate prin violență și instabilitate politică spre deosebire de societatea în tranziție. Mișcările revoluționare, loviturile militare, insurecțiile, mișcările de gherilă și asasinatele sunt caracteristice societății în tranziție. Potrivit lui Huntington, în aceste societăți stările de agitație și cele extremiste apar cel mai adesea în păturile mai înstărite ale populației decât în clasele cele mai sărace. El afirmă că un anumit grad de dezvoltare economică este necesar pentru a genera instabilitate prin violență .
Se afirma totodată că dacă țările sărace par instabile, nu este din cauza sărăciei lor, ci pentru că ele se străduiesc să devină bogate. O societate pur tradițională poate fi în același timp ignorantă, săracă și stabilă. Așadar, cauzele violenței rezidă mai degrabă în căutarea modernizării decât în ignorarea acesteia. Mobilizarea socială poate fi un factor de stabilitate mai important decât dezvoltarea economică. Urbanizarea, alfabetizarea, educația, mass-media expune orice om tradițional unor noi posibilități de satisfacție, dar întrucât capacitatea pe care o posedă o societate în tranziție de a satisface aceste noi aspirații evoluează mai lent, se dezvoltă un decalaj între aspirații și așteptări. Această distanță suscită frustrarea și insatisfacția la nivel social, care conduc la revendicări legate de modul de guvernare.
Nu trebuie ignorat faptul că în absența instituțiilor politice este dificil, dacă nu imposibil de a exprima aceste revendicări, de unde rezultă că intensificarea participării la viața politică conduce la instabilitate și la violență politică. Ca o notă comună a teoriilor menționate mai sus, observăm că acestea presupun o situație normativă ce implică un sistem politic stabil la fiecare din stadiile dezvoltării sociale și economice. Se valorizează totodată stabilitatea politică în defavoarea schimbării sociale ori economice. În legătură cu schimbarea, teoreticienii consideră că aceasta este legitimă, normală și funcțională atâta vreme cât nu dezechilibrează sistemul. Dar dacă schimbarea presupune o modificare totală a raporturilor socio-economice și o deplasare a locurilor de putere, aceasta se consideră că fiind anormală ori disfuncțională.
1.2 Lovirea sau alte violențe urmate de moarte
În raportul cauză-efect, factorul cu contribuție determinantă reprezintă cauza în producerea rezultatului final. În cazul omorului acesta va fi chiar factorul declanșator (acțiunea inițială), însă la leziunile cauzatoare de moarte (în fiecare din ipotezele aflate pe scara gravitații violentelor – prev. de art. 180-182 C. pen. – urmate de moartea victimei) factorul declanșator nu mai poate deține rolul de cauză, ci (unul dintre) factorii declanșați, aceștia pierzându-și totodată caracterul lor (inițial – la omor) concursual sau favorizant. Astfel, leziunile încadrabile la art. 180 C. pen., neputând produce eo ipso rezultatul letal, este de presupus prezența altor factori cauzali preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator (acțiunea sau omisiunea făptuitorului).
Aici mă refer la:
factori-cauza declanșați preexistenți: diverse afecțiuni patologice (insuficientă cardiacă sau cardiorespiratorie; hipertensiune; modificari-patologice ale unor organe – ficat, splina – sub acțiunea factorului traumatic; hipertrofie; afecțiuni hematologice – leucemie, trombopenie; diabet; arteriopatie s.a.) și congenitale (ruptura, în urma unei leziuni ușoare, a unor anevrisme sau vase ateroscleropatice; hemoragii intratumorale s.a.); starea de ebrietate, vârstă foarte înaintată (aceasta, de cele mai multe ori corelată cu preexistența afecțiunilor);
factori-cauza concomitenți: stress-ul, emoții puternice asociate leziunii inițiale;
factori-cauza ulteriori:
1. Intervenția unei forțe străine, situație în care nexul cauzal se rupe. Spre exemplu, chiar dacă inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală, aceasta moare datorită altor cauze (unei boli apărute fară a avea legătură cu rană pricinuită de autor, întâlnirii cu un alt agresor, care o ucide, coliziunii ambulanței care o transportă spre spital). Și cu toate astea, în astfel de cazuri, făptuitorul este corect acuzat de tentativa de omor. Intenția de a ucide va persistă și în ipoteza cauzelor concurente. Când s-a constatat că sigură numai intenția de a vătăma (concepția în care victima, în urma vătămării, fuge și, amețită, se accidentează și moare), vor fi aplicabile dispozițiile art. 183 C. pen.
2. Apariția unor complicații neprevăzute, în raport cu gravitatea redusă a leziunilor inițiate, datorate atitudinii pasive sau chiar refractare a victimei la tratamentul terapeutic (spre exemplu, refuză tratamentul sau fuge din spital). Acest factor-cauză trebuie distins de cazul în care atitudinea refractara a victimei la tratament nu este în măsură să provoace independent rezultatul, ci se alătura numai acțiunii cauzale a făptuitorului, grăbindu-i desfășurarea, când nexul cauzal se rupe, iar acțiunea victimei devine factor-condiție; este ipoteza complicațiilor ulterioare previzibile în raport cu gravitatea accentuată a leziunilor inițiate, când fapta prezintă caracteristicile omorului, și nu ale leziunilor cauzatoare de moarte.
Fără a face însă diferența între situațiile când atitudinea refractara a victimei la tratament constitute factor-cauză și cele în care reprezintă doar un factor-condiție sau un simplu prilej (deci fără suficientă relevanța în cazul unor leziuni grave), instanța supremă a adoptat o orientare constantă, calificând invariabil fapta agresorului ca leziuni cauzatoare de moarte; sau, în al doilea caz ne manifestăm rezerva pentru aceasta încadrare, întrucât raportul indirect de cauzalitate de la leziunea inițială la deces – tipic pentru infracțiunea prevăzută de art. 183 C.pen. – se transformă într-un raport direct, încadrarea corectă trebuind să fie aceea de omucidere – intențională sau din culpă.
Nu de puține ori, atitudinea antiterapeutică a victimei a constituit o pistă falsă pentru instanțe, întrucât se creează impresia că faptul victimei însăși de a subaprecia gravitatea leziunilor primite ar fi de natură să ducă la concluzia lipsei intenției (indirecte) de a ucide. Pe de altă parte, nu trebuie exclusa nici posibilitatea că atitudinea pasivă a victimei la tratament să fie determinată de obținerea unor avantaje materiale, legate de mărirea timpului de îngrijiri medicale.
Spre exemplu, dând o soluție discutabilă, instanța supremă a hotărât că exista loviri cauzatoare de moarte (și nu omor, cum ar fi fost corect) când inculpatul a lovit victimă în cap cu o cărămidă, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral, fractura osului frontal stâng, cu plaga meningo-cerebrală, leziuni ce au determinat, în cele din urmă, decesul (rezultatul letal survenind pe fondul aplicării unui tratament ambulatoriu, deoarece victima nu s-a internat în spital).
3. Culpa medicală gravă (culpa lată). Nu se include în acest caz, refuzul medicului de a acorda îngrijiri medicale, fie pentru a se răzbuna pe victima, fie cunoscând rezultatul ireversibil al afecțiunii declanșate, deoarece acțiunea lui (omisiva) îmbracă în aceste situații forma intenției indirecte de a ucide, și nu a culpei din imprudența. În cazul în care moartea se datorează unor cauze concurente (intenția de a ucide – la agresor și culpa gravă – la medic) făptuitorul se va face vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor, iar medicul – de ucidere din culpă.
Distingem și în acest caz, între:
1) factorul-prilej – materializat prin culpa levissima (culpa foarte ușoară, care nu atrage răspunderea penală a medicului); de exemplu, tratarea superficială a leziunii, externarea prematură, sterilizarea insuficienta a instrumentarului s.a. Acest factor are o mică relevanță în determinismul morții. În fapt, moartea survine ca urmare a leziunii inițiale extrem de grave, prin ea însăși, cât și prin complicative inerente pe care le generează; în acest caz, fapta urmează a fi calificată că omor. În cazul în care nu leziunea inițială joaca rol de cauză, ci o complicație preexistenta sau apărută ulterior, fapta va trebui încadrata la leziuni cauzatoare de moarte.
2) factorul-condiție – materializat prin culpa levis (culpa ușoară sau simplă, neglijenta) a medicului, care agravează numai (fără a determina) consecința leziunilor inițiale produse de agresor, neîntrerupand nexul cauzal intre fapta acestuia și rezultatul final (în bună parte, previzibil). Ca exemple pentru acest fel de culpa citam: nesupravegherea postoperatorie, uitarea de mese sau instrumente în cavități, când leziunea nu prezenta complicații etc. În acest caz, medicul va răspunde pentru vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. C. pen.), iar făptuitorul, după caz, pentru omor (când leziunea constituie cauza morții) sau loviri și vătămări (când leziunea constituie doar prilejul).
3) factorul-cauză – materializat prin culpa lată (culpa gravă, cu ușurință) a medicului. Spre exemplu, transfuzii cu sânge heterogrup, diagnostic pus greșit, supradozarea anestezicului, administrarea greșită de medicamente contraindicate, injecții greșit aplicate etc. Aceste activități sunt capabile, prin felul lor, să ducă negreșit la moarte, întrerupând nexul cauzal dintre leziunea inițială și deces. În asemenea situații, medicul va răspunde pentru ucidere din culpă sau, dacă se dovedește că la baza activității sale a stat intenția de a ucide – pentru omor simplu (art. 174 C. pen.) sau calificat (art. 175 C. pen. – ,,profitând de starea de neputința a victimei de a se apăra"), iar făptuitorul, după caz, pentru leziuni cauzatoare de moarte (când leziunea constituie condiție a morții) sau loviri și vătămări (când leziunea constituie doar prilejul).
Trebuie să ne îndreptăm atenția către o problemă mai specială, aceea a calificării faptei presupunând că făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, a cunoscut afecțiunile de care suferea victima și s-a bazat pe acestea. Uneori, instanța merge pe ideea incriminării faptei astfel circumstanțiate la art. 183 C. pen.. Alteori, s-a reținut intenția de a ucide chiar dacă leziunea, prin natura ei, să producă moartea, însă făptuitorul s-a bazat pe o boală a victimei pe care a știut-o (spre exemplu, insuficienta cardiacă) sau chiar când victima suferea de o boală incurabilă, însă decesul ar fi survenit pe cale naturală, nu favorizat prin violență.
Aceste ultime soluții sunt corecte. Când făptuitorul, acționând agresiv, cunoaște afecțiunile preexistente ale victimei, asociate eventual și cu o vârstă înaintată a acesteia, înseamnă că el acceptă și posibilitatea declanșării efectelor acelor afecțiuni și, astfel, înlăturarea, prin exercitarea violentelor, a stării bune a organismului suferind. Asumarea acestui risc, care se apropie mai degrabă de domeniul hazardului, constituie latura definitorie a intenției indirecte, nu a culpei cu ușurință. La culpa cu ușurință făptuitorul, având în vedere o serie de elemente concrete (lipsa afecțiunilor, starea de robustețe aparentă a victimei sau necunoașterea bolii de care suferă ori intensitatea redusă a loviturii – aplicată unei persoane considerată sănătoasă), ce îngustează sensibil aria de întindere a riscului (care dobândește, astfel, un caracter ,,calculat"), se bazează ușor, pe neproducerea rezultatului letal, dar acesta se produce.
Spre exemplu, dacă făptuitorul aplică mai multe lovituri ușoare în zona inimii victimei – persoana cu o constituție robustă, însă suferinda de o boală a inimii, înseamnă că sunt lovituri producătoare a unei tromboze traumatice ce a determinat moartea. Inițial, instanța, consideră că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri simple (prev. de art. 470 C. pen. anterior), negându-se existența legăturii de cauzalitate intre agresiunea inițială și deces (cu alte cuvinte, concurs intre intenția de a vătăma și caz fortuit – instituția cazului fortuit nu mai este reglementată în Noul Cod Penal); ulterior, instanța va schimba încadrarea juridică în loviri cauzatoare de moarte. Pe de altă parte însă, extinderea culpei făptuitorilor asupra oricăror urmări neprevăzute de aceștia reprezintă chiar susținerea teoriei culpei prezumate și a răspunderii obiective, promovată de doctrina mai veche și chiar de unele instanțe, mai recent.
Echivocitatea situației reprezintă consecința plasării leziunilor cauzatoare de moarte în cadrul secțiunii lovirilor și vătămărilor corporale, ca o simplă agravanta a lor și ea poate fi evitată prin prevederea, într-o secțiune distinctă și cu un text reformulat, a infracțiunii în cauză, ținându-se cont de specificitatea laturii sale obiective.
O altă problemă importantă care trebuie tratată cu atenție este raportul de cauzalitate dintre moarte și faptele încadrate la art. 180 C.pen. ca „ alte violențe”, deci nu loviri, ce o antecedează întrucât acestui raport nu i se sesizează întotdeauna existența. Spre exemplu, făptuitorii, în stare de ebrietate și înarmați cu o coadă de mătură și sticle, s-au îndreptat amenințător spre victimă, care se afla pe terasa unui restaurant. O asemenea atitudine, conturând iminența lovirii, a determinat victima sa se refugieze escaladând balustrada terasei de la o înălțime de 4 metri, însă lovindu-se de trotuar, a suferit leziuni grave la cap în urma cărora a încetat din viața. Instanța a considerat ca fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de leziuni cauzatoare de moarte.
În art 180 C.pen. sunt incluse, alături, de întrebuințarea forței brute, folosirea unui mijloc de constrângere ori uzarea de violențe psihice apte de a produce vătămări ale sănătății persoanei (de exemplu, comunicarea unei vești îngrozitoare în scopul de a provoca victimei o stare de rău care, fără a cauza vreo vătămare integrității corporale, va necesita în anumite condiții îngrijiri medicale pentru restabilirea organismului și acele acte efectuate fără violență, dar care implica producerea pentru victima a unor urmări similare celor produse de actele de violență .
În acest context, sunt considerate acte neviolenta, dar cu potențial vătămător: punerea unei doze reduse de otrava în paharul cuiva sau oferirea spre consum a unor substanțe alterate ori toxice, așezarea în drumul unei persoane a unui material alunecos, asmuțirea unui câine asupra victimei, urmată de vătămarea acesteia; strecurarea în manușa cuiva a unui praf iritant producător de suferințe fizice; oferirea unui scaun șubred; punerea unei piedici; suflarea unei substanțe în ochii unei persoane.
Pe temeiul acestei opinii, elementul material al ipotezei prev. de art. 180 C. pen. – „lovirile și alte violențe" (incluzând și actele neviolente cu potențial vătămător) – este identic cu cel al ipotezelor prev. de art. 181-182 C. pen., deși aici se vorbește de ,,fapta prin care s-a pricinuit (…) o vătămare". Adoptarea unui punct de vedere contrar ar avea drept consecința scoaterea de sub incidența legii penale a actelor neviolente cu potențial vătămător săvârșite cu intenție care se vindecă în cel mult 20 zile.
Într-o altă opinie bazată pe argumente de text și interpretare restrictivă a legii penale, se ajunge la concluzia că, de lege lată, elementele materiale ale infracțiunilor prev. la art. 180 C. pen., pe de-o parte, și art. 181-182 C. pen., pe de altă parte, nu sunt identice. Opinia are antecedente însă în domeniul medical autorul citat include în art. 180 alin. 2 C. pen. ,,toate leziunile produse prin violența”,deși textul legal folosește denumirea generică de ,,acte de violența" – noțiune în mod sigur mai cuprinzătoare, unde pot fi incluse și actele neviolente cu potențial vătămător.
1.3 Vătămarea corporală urmată de moarte
Trebuiesc menționate unele aspecte ale infracțiunii de leziuni cauzatoare de moarte, și anume cea a vătămării corporale, prev. de art. 181 C. pen., urmată de moarte.
1. Raportul de cauzalitate intre primum delictum și majus delictum în cazul morții prin inhibiție. Vătămările încadrabile la art. 181 C. pen. (plăgile penetrante toracice și abdominale, marea majoritate a fracturilor, luxațiile cu leziuni ligamentare) au un grad de periculozitate mult mai pronunțat, necesitând îngrijiri medicale între 21 și 60 zile, însă cu tot rolul traumatic mai evident, ele se suprapun pe afecțiuni patologice preexistente, pe o reactivitate redusă a organismului, pe accidente imprevizibile (de exemplu, stop cardiac anestezic, șoc anafilactic la aplicarea unei terapii obișnuite, rupturi ale ligamentelor articulare complicate cu artrită sau osteoartrita etc.), complicații care, în condiții de normalitate, nu ar fi trebuit să apară. Pe de altă parte însă, literatura medico-legală include în această ipoteză și așa – numită moarte prin inhibiție, survenită în urma lovirii în regiuni cunoscute ca reflexogene (plex solar, carotida, scrot). Dat fiind faptul că potențialul tanatogenerator al regiunilor reflexogene este recunoscut ca sensibil apropiat aceluia al organelor (regiunilor) considerate ca ,,vitale", apreciem că lezarea acestora, coroborata și cu alte împrejurări concrete în care fapta s-a săvârșit, conduce mai degrabă la conturarea intenției (fie și indirecte) de a ucide, și nu a culpei sau a cazului fortuit, deoarece pe plan subiectiv făptuitorul, acționând în cunoștință de cauză, poate prevedea și accepta producerea rezultatului letal, iar pe plan obiectiv actul heteroagresiv constituie cauza primară și necondiționată a morții. Autorul se află într-o eroare susținând că " oricât s-ar datora moartea unei lovituri, îndată însă ce nu se constată o leziune provocată de acea lovitură, nu se poate pretinde condamnarea pentru lovituri cauzatoare de moarte", făptuitorul urmând a răspunde numai pentru loviri sau vătămare corporală.
Așa cum am menționat mai înainte referitor la raportul de cauzalitate dintre moarte și faptele încadrate la art. 180 C.pen. ca „ alte violențe”, deci nu loviri, o direcție asemănătoare îi vom da și problemei traumelor urmate de moarte. Prin trauma, conform DEX, înțelegem o emoție violentă, neproducătoare de dureri fizice, ci de perturbări în echilibrul psihofunctional al unei persoane, cu un grad variabil de persistenta ( un traumatism psihic, așadar).
Întrucât art. 180 C. pen. vorbește numai de ,,loviri sau alte violențe" producătoare de dureri fizice care nu necesită îngrijiri medicale sau necesita cel mult 20 zile de astfel de îngrijiri, vom conchide că traumele – prin definite, constând în emoții violente neproducătoare de dureri fizice -vindecabile în cel mult 20 zile nu sunt sancționate pena. Această posibilitate este deschisă numai de art. 181 C. pen., unde se vorbește de « vătămare », condiționându-se, în același timp, durata îngrijirilor medicale la cel puțin 21 zile și cel mult 60 zile.
Trauma urmată de moarte poate fi rezultatul unor violențe psibice de naturi foarte diverse: amenințare (în urma căreia victima încearcă să fugă și, irnpiedicandu-se, cade, se lovește și decedează); determinarea unei persoane – prin gestica sau violențe verbale – de a sări de la o înălțime oarecare (deși ansamblul împrejurărilor va trebui cercetat cu atenție, pentru o delimitare corectă a acestei ipoteze a leziunilor cauzatoare de moarte prin omor). Spe exemplu, o ceartă între cei doi soți ; constrângerea victimei – soția inculpatului – să sară de la etaj, după ce inculpatul a obligat-o să se urce pe fereastra pe care, în prealabil, o deschisese, adresându-i cuvintele ,,ori te arunci singură, ori te arunc eu", urmată de decesul victimei, are în vedere intenția de a ucide; fapta întrunește caracteristicile infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 175, lit. c, C. pen., deoarece rezoluția aparține făptuitorului, care nu a mai lăsat victimei altă posibilitate de a scăpa, și nu acesteia din urmă, cum greșit se poate încadrând fapta la art. 179 C. pen. (determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Un alt exemplu, când făptuitorul pătrunde cu forța în locuința partii vatmate, o urmărește cu cuțitul, pentru a o lovi, încât aceasta, pentru a scăpa, se aruncă pe fereastra de la etajul IV, suferind grave vătămări corporale, sunt acțiuni ce caracterizează intenția făptuitorului de a ucide, fapta constituind tentativa la infracțiunea de omor. Tot infraciunea de omucidere intenționata va fi reținuta și când moartea a fost determinată de comunicarea unei vești îngrozitoare (imaginare) unei persoane cardiace sau de o anumită activitate la care a fost constrânsa victima să recurgă, ca urmare a amenințării acesteia cu un instrument care putea produce rezultatul letal (arma albă, de foc, rangă, substanța toxică ș.a).
1.4 Vătămarea corporală gravă urmată de moarte
În cadrul vătămării corporale grave prev. de art. 182 C. pen., apar probleme mai complexe care au căpătat multiple interpretări în doctrină, jurisprudența oferind, de asemenea, diferite soluții.
Întrucât acest gen de vătămări au un potențial tanatogenerator mult mai pronunțat decât în cazurile precedente,a devenit necesară stabilirea unor criterii de delimitare, pe de-o parte, intre vătămarea corporală gravă și tentativă de omor (când rezultatul letal nu se produce) și, pe de altă parte, intre leziunile cauzatoare de moarte – în ipoteza vătămării corporale grave urmată de moarte – și omor (când rezultatul letal s-a produs). În literatura de specialitate a dreptului penal s-a susținut și încă se mai susține că deosebirea dintre leziunile cauzatoare de moarte și omor ar consta numai în poziția subiectivă a infractorului. În practică însă s-a apelat la anumite criterii obiective de distincție: locul aplicării loviturilor, intensitatea și frecvența acestora, condițiile în care au fost aplicate, natura mijlocului și instrumentului folosit și aptitudinea acestuia de a provoca moartea, relațiile dintre infractor și victimă. Toate aceste criterii nu trebuie apreciate izolat, ci avute în vedere în conexitatea lor.
Cu privire la natura criteriilor de distincție exista însă un dezacord. Chestiunea prezintă interes deoarece de modul cum este ea rezolvată depinde stabilirea competenței organelor (judiciar și medico-legal) implicate în procesul de delimitare a omorului de leziunile mortale (în cadrul acestui subcapitol) și, implicit, a tentativei de omor de vătămarea corporală gravă prin care se pune în primejdie viața persoanei.
Pe de-o parte, juriștii susțin că rolul determinant în conturarea poziției psihice a infractorului, cât și în aprecierea unei leziuni ca periculoase pentru viața revine criteriologiei medico-legale, întrucât de cele mai multe ori organele judiciare solicita aprecierea acestei periculozități în vederea încadrării faptei la art. 174-176 C. pen. (inclusiv prin raportarea la art. 20 C. pen. – „Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.”).
Pe de altă parte, în literatura medico-legală s-au exprimat mai multe puncte de vedere care, sintetizate, ar conduce la următoarele idei:
a) într-o opinie, din punct de vedere strict medical, prin leziune periculoasă pentru viața se înțelege leziunea ce necesită un tratament de urgența și în lipsa căruia s-ar fi produs moartea victimei; pentru stabilirea poziției subiective a făptuitorului, criteriile medico-legale sunt inoperante;
b) într-o altă opinie, se considera că pentru aprecierea unei leziuni ca amenințătoare pentru viața este important ,,pericolul iminent – imediat, tardiv său potențial – că leziunea să determine moartea indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament medical sau datorită reactivității organice crescute". În noțiunea de ,,punere în primejdie a vieții" se circumscrie, așadar, elementul de pericol iminent și nu cel de gravitate a leziunii, întrucât ,,în practică medicală exista numeroase cazuri de vindecări totale per primam, fără tratament sau cu îngrijiri medicale sumare și necalificate a unor leziuni grave care, în mod obișnuit, pun în primejdie viața și, din contră, a unor leziuni relativ minore care, deși corect și competent tratate, duc la complicații grave sau chiar la moarte ".
c) în lipsa unui barem riguros de delimitare a leziunilor periculoase pentru viață de cele nepericuloase, în aprecierea acestui caracter criteriile medico-legale și cele judiciare trebuie să concure (primele pentru probarea laturii obiective, secundele – pentru argumentarea laturii subiective);
d) circumstanța periculozității trebuie să constituie unic criteriu de încadrare numai în ipoteza art. 182 C. pen., iar la tentativa de omor trebuie, în mod necesar, asociată și cu alte constatări de fapt (regiunea corporală lezată, caracteristicile obiectului vulnerant, intensitatea traumatismului). Deși opiniile medicilor legiști sunt mai nuanțate, în esența, toate converg către ideea stabilirii poziției psihice a făptuitorului exclusiv pe baza datelor furnizate de anchetă.
Din cele prezentate mai sus putem spune că noțiunea de ,,punere în primejdie a vieții persoanei" nu constituie (mai corect, nu trebuie să constituie) prin ea însăși un criteriu de distincție între omor și leziunile cauzatoare de moarte (în ipoteza decesului survenit ca urmare a vătămărilor primejdioase pentru viața). Se sugerează asocierea acestei noțiuni cu alte constatări obiective – natura agentului vulnerant, regiunea lezată, intensitatea traumatismului – care, de fapt, sunt destul de relative. Astfel:
– din punctul de vedere al naturii agentului vulnerant, nu este concludent faptul că a fost vorba de o arrna albă, arma de foc deoarece marea majoritate a agenților traumatici, chiar și mijloacele proprii de atac ale omului – pumni, picioare etc. – pot determina leziuni ce pun obiectiv viața în primejdie, prin intensitatea lor de acțiune și în raport cu regiunea anatomică afectată;
– în ceea ce privește partea lovită, jurisprudența a înregistrat numeroase cazuri când lezarea unui așa-numit ,,organ vital" (cap, abdomen, torace) nu a atras calificarea faptei că omor;
– referitor la intensitatea traumatismului (felul, profunzimea, întinderea și numărul leziunilor), situația este identică, în sensul că nu de puține ori multiplele lovituri aplicate cu pumnii sau cu alte instrumente vulnerante, cu intensitate în ,,regiuni vitale" (cap, abdomen), deși au determinat în mod nemijlocit decesul (sau au pus obiectiv în primejdie viața persoanei), nu au fost calificate drept omucideri intenționale.
Se observă, deci, ca noțiunea de ,,punere în primejdie a vieții persoanei" nu prezintă suficiente temeiuri pentru a putea fi considerată apta a aduce acel plus de precizie necesar unei calificări juridice corecte, ci din contră, acestă noțiune, este un permanent generator de confuzii.
CAPITOLUL II
DREPTUL LA VIAȚĂ
2.1 Infracțiuni contra vieții – aspecte generale
Infracțiunile contra vieții, reunite de Codul penal într-o secțiune distinctă, intitulata ,,Omuciderea", sunt cele mai grave infraetiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârșirea lor, i se ia omului bunul cel mai de preț care este viața. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.
Ca și obiect juridic, în cadrul infracțiunilor contra vieții, acesta este reprezentat de relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, considerată individual, apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viața altuia. Așadar, constituie infracțiuni contra vieții numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viață al altuia, nu și propriei vieți. Aceasta este, de altfel, ți explicația neincriminarii încercării de sinucidere, fapta prin care nu ,se încalcă obligația pe care o are orice persoană de a nu aduce atingere dreptului la viață al altuia.
Întrucât infracțiunile contra vieții au legătură cu dreptului la viață al persoanei, un grad ridicat de importanță prezintă determinarea momentului în care se naște acest drept, potrivit concepției legiuitorului penal. Într-adevăr numai în măsura în care exista dreptul la viață, poate fi vorba de încălcarea acestui drept și, deci, de existența unei infracțiuni contra vieții. În Codul penal anterior, în literatura noastră de specialitate, a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia de un om în viață se poate vorbi din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii prin urmare, înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența să extrauterină. Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori și după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968. În consecința, potrivit primei opinii, suprimarea copilului după ce s-a declanșat procesul nașterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie un omor, adică o infracțiune contra vieții. După o altă opinie, nu este posibil să se fixeze teoretic și în abstract momentul apariției vieții și implicit a dreptului la viață al copilului, acest moment fiind condițional de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte . În sfârșit, exista opinia ca, potrivit concepției legiuitorului din 1968, de existența dreptului la viața nu se poate vorbi din momentul începerii procesului fiziologic al nașterii naturale, ci abia din momentul când acest proces a luat sfârșit și copilul este expulzat și își începe viața să extrauterină . Aceasta din urmă opinie își are suportul în dispozițiile art. 177 C.pen.,- care, prevăzând pruncuciderea arata că aceasta constă ,,în uciderea copilului nou-născut, săvârșita imediat după naștere. . .". Cum, pe de o parte, pruncuciderea este o formă de omucidere, deci o infracțiune contra vieții, iar pe de altă parte, legiuitorul condiționează existența infracțiunii de suprimare a vieții copilului imediat după naștere, rezulta — credem, — cu deosebită claritate că, potrivit legiuitorului penal din 1968, dreptul la viața nu există din momentul concepției și nici din momentul când copilul se angajează în procesul nașterii, ci abia în momentul când acest proces luând sfârșit copilul este expulzat și își începe viața extrauterină.
Dreptul la viață, din clipa în care există, este ocrotit de legea penală tuturor indivizilor în aceeași măsură,. De aceea, pentru existența unei infracțiuni contra vieții, nu interesează dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrâna, bolnavă sau sănătoasă etc.
Dreptul la viața încetează odată cu producerea morții. Această problemă a momentului final al vieții nu este încă pe deplin elucidată. Fără a stabili în această privință un criteriu absolut, medicii iau în considerate două situații: 1. moartea clinică determinată de funcțiile aparatului respirator și ale aparatului circulator și 2. moartea cerebrală sau biologică, care se instalează mai târziu. Ei consideră că între aceste momente se mai poate interveni și, în unele cazuri, se mai poate salva viața persoanei. Legea 3/1978 privind asigurarea sănătății popu-lației stabilea ca moment de referință pentru constatarea decesului, moartea biologică.
În literatura de specialitate s-a concluzionat că, din momentul concepției până la începerea momentului nașterii, legea penală sancționează doar acțiunile intenționate, prin incriminarea avortului. După începerea procesului nașterii până la momentul morții cerebrale este protejată viața unei persoane, atât împotriva faptelor intenționate, cât și a celor din culpă prin incriminarea omorului și a uciderii din culpă. După momentul decesului legea penală sancționează doar acțiunile intenționate de profanare a cadavrului. De asemena o problemă care naște consecințe importante în planul răspunderii penale este aceea de a ști dacă dreptul la viață este un drept absolut și indisponibil. Din doctrina că omul beneficiază de protecție penală pentru viața sa, indiferent de capacitatea de a trăi, indiferent de speranța de viață sau interesul de a trăi, indiferent de vârsta sa sau starea sănătății, tragem concluzia că dreptul la viață este absolut, încălcarea acestui drept neputând fi motivată în vreo forma, fără a fi aplicate sancțiuni penale.
Cu privire la disponibilitatea dreptului la viață, doctrina penală nu ne oferă încă un răspuns concludent. Este o problemă destul de controversată, conceptele etice fiind cele care influențează soluția în acest domeniu. Analizând din punctul de vedere al unui individ, ar trebui, teoretic vorbind, ca acel individ să dispună în orice mod de viața sa. Dar asta ar însemna ca orice formă de omor la cerere sau eutanasie activă ar trebui să fie permise. Tocmai de aceea se afirmă că dreptulla viață este unul indisponibil.
Infracțiunile contra vieții au și un obiect material, care constă în corpul victimei. Este vorba de corpul unei persoane în viața în momentui săvârșirii faptei, deoarece altfel n-ar putea fi încălcate relațiile sociale care constitute obiectul juridic al acestor infracțiuni.
Infracțiunile contra vieții pot fi săvârșite de orice persoană, care îndeplinește condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni. În unele cazuri, o calitate specială a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de soț sau de rudă apropiată, în cazul omorului, calitatea de persoana care exercita o profesie sau meserie, în cazul uciderii din culpă). Participația penală este posibilă, în cazul acestor infracțiuni, de regulă, în toate formele. Infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni comise. Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiune. Totodată, infracțiunile contra vieții sunt infracțiuni de rezultat, existența lor fiind condiționata întotdeauna de suprimarea vieții unei persoane. Fiind infracțiuni de rezultat, în cazul lor, trebuie stabilit raportul de cauzalitate intre fapta săvârșită și rezultatul care s-a produs.
Cu excepția uciderii din culpă, infracțiunile contra vieții de săvârșesc cu intenție, care poate fi, în toate cazurile, directă sau indirectă. În forma lor simplă, aceste infracțiuni nu sunt condiționate de vreun scop sau motiv special. În cazul omorului, un anumit scop sau motiv este însă prevăzut că o circumstanță agravantă (săvârșirea omorului pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, din interes material).
Tentativă, în cazul infracțiunilor contra vieții, este posibilă, cu excepția uciderii din culpă, dar legea nu prevede sancționarea ei decât în cazul omorului ( simplu, calificat și deosebit de grav). Consumarea acestor infracțiuni are loc numai în momentul când se produce rezultatul cerut de lege, adică decesul victimei.
Infracțiunile contra vieții, fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei, sancțiunile cu care sunt prevăzute sunt și ele dintre cele mai aspre. În cazul omorului deosebit de grav este prevăzută chiar detențiunea pe viața ca alternative, a pedepsei închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tot în cazul omorului simplu, calificat și deosebit de grav, este prevăzută și pedeapsa complimentara a interzicerii unor drepturi.
De regulă infracțiunile contra vieții sunt prevăzute atât în formă simplă cât și în forme mai grave. Astfel, în cazul uciderii din culpă și în cazul determinării sau înlesnirii sinuciderii sunt prevăzute mai multe forme agravate, iar în cazul omorului, mai multe forme calificate și deosebit de grave.
O dată cu introducerea în sistemul Codului penal a răspunderii penale a persoanei juridice, s-a pus problema, dacă o persoană juridică poate săvârși infracțiunea de omor și sub ce formă. În primă fază , răspunsul la această întrebare este negativ, nu, nu se poate. Dar, o persoană juridică, o abstracțiune, de altfel, poate săvârși un omor, indirect, ca autor sau ca participant sau chiar instigator, atunci când fapta este săvârșită în numele sau în interesul persoanei juridice.
2.2 Caracterul penal al faptei – posibilități de înlăturare
Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este definit în doctrina penală , ca o „însușire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii”.
Prin definirea noțiunii generale de infracțiune în art. 17 C.p, legiuitorul a stabilit trăsăturile esențiale necesare unei fapte pentru a fi considerată infracțiune și anume: „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Așadar, caracterul infracțional sau penal al unei fapte concrete este consecința, rezultatul întrunirii trăsăturilor prevăzute de lege prin care acea faptă este caracterizată ca infracțiune și în care se vor regăsi desigur trăsăturile esențiale prevăzute de art. 17 alin. 1 C.p.
Caracterul penal al faptei este exclus atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în textul incriminator pentru calificarea faptei respective ca infracțiune, lipsindu-i în ultimă analiză o trăsătură esențială a infracțiunii – vinovăția, pericolul social, prevederea în lege.
Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările, situațiile, împrejurările care conduc la excluderea caracterului penal- prin nerealizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii- nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege. Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei acele împrejurări, stări, situații, cazuri, condiții a căror existență în timpul faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile infracțiunii să devină imposibilă.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni (art. 17, alin2 C.p).
Privite ca realități care au răsfrângeri în sfera relațiilor social-umane, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepțional, ca o deviere de la ceea ce este socotit că obișnuit, ca o realitate întâmplătoare de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte. Aceasta explică de ce legea admite ca în prezența unor astfel de cauze caracterul penal obișnuit al faptei să fie excepțional înlăturat.
Sub aspect juridic cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constituie o negațiune a acestui caracter și funcționează ca o condiție negativă, de îndeplinirea căreia depinde existența caracterului penal al faptei și deci, existența infracțiunii și a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, când o faptă prezintă trăsăturile esențiale necesare pentru existența unei infracțiuni, ea va avea caracter penal cu condiția să nu existe vreo cauză care înlătură acest caracter și invers, fapta nu va avea caracter penal dacă condiția negativă nu este îndeplinită datorită prezenței unei cauze care înlătură caracterul infracțional al faptei. Cercetarea și constatarea caracterului penal al faptei sunt operații care implică o dublă examinare și anume: mai întâi, dacă trăsăturile esențiale necesare pentru existența oricărei infracțiuni sunt realizate în faptă care face obiectul unei învinuiri penale și apoi, dacă nu există cumva vreo cauză care, potrivit legii penale, duce la excluderea vreuneia din trăsăturile esențiale și atrage implicit lipsa caracterului penal al faptei respective.
În ceea ce privește primă examinare, aceea privitoare la existența trăsăturilor esențiale, ea se efectuează prin verificarea în ordine inversată, față de cea din art. 17 alin 1 C.p., adică se cercetează dacă fapta concretă este prevăzută de lege și apoi dacă ea a fost săvârșită cu vinovăție, prezența pericolului social rezultând implicit din existența acestor două trăsături esențiale.
Cea de-a doua examinare privind existența vreunei cauze care, potrivit legii penale, ar exclude eficiența juridică a vreuneia dintre trăsăturile esențiale, și ar face să lipsească caracterul penal al faptei, necesită o cercetare mai complexă și mai dificilă, ea implicând, pe de o parte, cunoașterea completă și temeinică a acestor cauze care înlătură vreuna din trăsăturile esențiale, iar pe de altă parte, atentă lor confruntare cu împrejurările concrete ale faptei care formează obiectul învinuirii. Necesitatea reglementării precise a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei și în special a celor care exclud vinovăția și implicit răspunderea penală, decurge din principiul legalității incriminării înscris în art. 2 C.pen. , în sensul că, din moment ce anumite fapte au fost incriminate ca infracțiuni, este imperios necesar a se reglementa și cazurile în care acestea nu sunt infracțiuni deși, formal, sunt prevăzute de legea penală, pentru a nu lăsa loc arbitrariului și abuzului în activitatea organelor judiciare.
În literatura de specialitate, s-a exprimat opinia că, în împrejurările respective, lipsa vinovăției are influență directă asupra pericolului social, în sensul că, fapta prezintă, obiectiv, un anumit grad de pericol social, însă acest pericol nu corespunde conceptului de pericol social în accepțiunea legii penale ( pericolul social nu decurge din existența vinovăției), ci este mai mult un pericol material. De altfel, valorile sociale pot fi vătămate sau puse în pericol nu numai prin faptele omului, ci și de către fenomene naturale, acțiunea animalelor. În unele împrejurări reglementate de legea civilă, poate interveni răspunderea pentru daunele cauzate de lucruri sau de animalele aflate sub “paza juridică” a omului, dar niciodată, în astfel de situații nu se va putea vorbi de pericol social, ci de un pericol material, obiectiv, care nu va putea antrena răspunderea penală a omului; excepție face cazul în care omul, în mod conștient, folosește asemenea fenomene pentru a pune în pericol sau vătăma unele valori sociale, ipoteză în care, omul va răspunde pentru fapta sa.
Deși cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, ele își produc efectul după constatarea lor pe cale judiciară. Dacă o instanță a recunoscut anumite stări, situații sau împrejurări sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aceasta se consideră că nu a avut caracter penal chiar din momentul săvârșirii ei ( ex tunc) și nu de la data recunoașterii acelor cauze de către instanță ( ex nunc).
Existența caracterului penal al faptei este indisolubil legată de existența celor trei trăsături esențiale fără de care nu poate exista infracțiune și răspundere penală: fapta care prezintă pericol social, fapta săvârșită cu vinovăție și fapta prevăzută de legea penală. Diferitele cauze care duc la înlăturarea caracterului penal al faptei sunt, în realitate, negarea în fapt și în drept a trăsăturilor esențiale fără de care nu poate exista infracțiune. În consecință, ținând seama de specificul stărilor, situațiilor sau împrejurărilor care constituie conținutul cauzelor ce duc la înlăturarea caracterului infracțional, putem grupa aceste cauze în jurul celor trei trăsături esențiale, adică le putem împărți în trei categorii, în raport cu trăsătura esențială asupra căreia fiecare cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei își răsfrânge în mod preponderent efectul ei negativ.
În art. 44-51 C.p. sunt reglementate expres și limitativ un număr de opt cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prin lipsa vinovăției, și anume:
1. Legitima apărare
2. Starea de necesitate
3. Constrângerea fizică și morală
4. Cazul fortuit
5. Iresponsabilitatea
6. Beția
7. Minoritatea făptuitorului
8. Eroarea de fapt
2.3 Iresponsabilitatea – ipoteză de nerăspundere penală
Este starea de incapacitate psiho – fizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu înțelege de ce acțiunile sau inacțiunile sale prezintă pericol social și de ce acestea au caracter ilicit. O asemenea persoană iresponsabilă nu este pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea și executarea pedepsei. Datorită lipsei capacității de a înțelege și de a voi a făptuitorului, iresponsabilitatea are drept consecință înlăturarea caracterului penal al faptei.
În literatura juridică s-a arătat că iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihică a acelor persoane care, intelectiv nu-și pot da seama de sensul, de valoarea sau de urmările acțiunilor sau inacțiunilor ce le servesc sau care, volitiv, nu-și pot determina și dirija în mod normal voința în raport cu propriile lor acțiuni sau inacțiuni. Cauzele incapacității psihice pot fi foarte variate, și anume:
– anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăților psihice ( idioțenie, infantilism, cretinism);
– maladii ale sistemului nervos și psihic ( nebunie, nevroze, psihoze, dezechilibru mintal);
– fenomene fiziologice ( somn natural, somn hipnotic, leșin);
– tulburări psihice provocate prin diferit eintoxicații ( stări de inconștiență provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate, preparate farmaceutice nocive).
Incapacitatea psihică a unei persoane poate fi congenitală sau survenită. Uneori ea este permanentă, dar poate fi și trecătoare. Constatarea incapacității psihice trebuie făcută de medicii specialiști, care voe preciza în raportul lor dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, avea capacitatea de a înțelege, își dădea seama de semnificația acțiunii sau inacțiunii sale și de consecințele ei, precum și dacă putea fi stăpân pe faptele sale. Medicii specialiști cărora li se cere avizul în cadrul procesului penal nu trebuie să se pronunțe dacă persoana examinată răspunde sau nu penal, ci numai dacă făptuitorul, în condițiile date, a putut să-și dea seama de semnificația faptei sale și dacă a putut fi stăpân pe ea.
Potrivit art. 48 C.p. : „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.”
La fel ca și în alte sisteme de drept (italian, spaniol, german, francez), legiuitorul nostru a adoptat criteriul bio-psihologic pentru definirea iresponsabilității, ceea ce înseamnă că nu este suficientă constatarea unei afecțiuni psihice pentru a concluziona în favoarea iresponsabilității, ci este în plus necesar să se constate că respectiva afecțiune a înlăturat în concret capacitatea de înțelegere și voință.
Pentru a atrage înlăturarea răspunderii penale prin înlăturarea caracterului penal al faptei, iresponsabilitatea trebuie să fie completă și să existe pe toată durata săvârșirii acțiunii sau inacțiunii; dacă nu este completă ori nu există pe toată durata faptei, iresponsabilitatea poate fi doar o circumstanță atenuantă.
Condițiile stării de iresponsabilitate sunt următoarele:
făptuitorul, datorită stării sale de incapacitate psihică, să nu fi fost în stare să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele; spre exemplu fapta de incendiu poate fi săvârșită de un nebun, de o persoană lipsită de discernământ, el nu-și dă seama, nu prevede urmările și pericolul, uneori o săvârșește socotind că este o faptă utilă, atât are mintea de întunecată; organul judiciar trebuie să constate că făptuitorului îi lipsește facultatea de a înțelege semnificația faptei sale, caracterul ei antisocial și de asemenea, că îi lipsește posibilitatea de a-și manifesta liber voința.
Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii faptei; este îndeplinită această condiție și atunci când, după săvârșirea faptei, făptuitorul și-a recăpătat capacitatea intelectuală și volitivă.
Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care și-a provocat o asfel de stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconștiență, spe exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori a consumat stupefiante pentru a invoca această stare în apărarea să; ori și-a provocat starea de inconștiență – s-a culcat și a adormit profund în timpul serviciului de pază și nu și-a îndeplinit astfel obligațiile de asigurare a asistenței medicale de urgență.
Dacă incapacitatea psihică survine după săvârșirea infracțiunii, făptuitorul va fi trimis în judecată, dar procesul penal se va suspenda până la însănătoșirea acestuia. Este posibil că starea de incapacitate psihică să intervină după condamnarea definitivă a infractorului; în această ipoteză se va amâna executarea pedepsei până la însănătoșire, condamnatul putând fi internat într-un institut medical de specialitate.
Starea de incapacitate psihică să fie determinată le alienație mintală sau de alte cauze, adică alte împrejurări asemănătoare alienației mintale; nu constituie iresponsabilitate neputința de a-și da seama de activitățile sale sau neputința de a le stăpâni, când acestea provin din cauza lipsei de maturitate psihică ( în cazul minorității), a erorii de fapt, acestea constituind cauze distincte de înlăturare a caracterului penalal faptei.
Fapta săvârșită să fie prevăzută de lege apenală, altfel nu se va pune problema înlăturării caracterului penal.
Iresponsabilitatea vine uneori în concurs cu alte cauze de înlăturare a caracterului al faptei, deoarece, din cauza temerii create prin acte de agresiune ( la legitima apărare), de pericol grav ( la starea de necesitate), de amenințate ( la constrângerea morală), făptuitorul suferă un șoc nervos care întunecă brusc facultățile psihice și, în această stare de incapacitate psihică reacționează exagerat, disproporționat față de gravitatea atacului.
Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei și implicit răspunderea penală, împotriva făptuitorului se pot lua însă măsurile de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C.p. Instigatorii și complicii la o faptă săvârșită de autor în stare de iresponsabilitate, răspund pentru participație improprie ( art. 31 alin.2 C.p).
În literatura juridică s-a discutat dacă,în unele boli psihice,în care alterarea capacitații psihice este doar parțială, se poate pune problema răspunderii penale diminuate. Codul penal în vigoare nu prevede o răspundere penală limitată,însă în cadrul operației de individualizare a pedepsei ,instanța de judecata va ține seama de datele privitoare la persoana infractorului,deci și datele privind diferitele aspecte ale capacității sale psihice.
De asemena, se menționează că nu constituie cauze de iresponsabilitate stările emotive ( mânie, frică, bucurie) sau pasionale ( gelozie, iubire, ură), indiferent de natura și intensitatea acestora. In acest sens s-a decis, in practica judiciară că starea de tulburare provocată de comportamentul victimei, oricât de scandaloasă ar fi aceasta, nu poate conduce la aplicarea dispozițiilor privind iresponsabilitatea in cazul inculpatului. Soluția respingerii de plano a aptitudinii acestor cauze de a înlătura responsabilitatea trebuie reconsiderată, iar in situația in cares e poate proba că efectul pe care l-au produs într-un caz concret se înscrie in prevederile art. 48, trebuie considerate ca atare.
Orice persoană, față de care se efectuează urmărirea penală, este presupusă până la proba contrară, că are capacitate psihică; organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt însă obligate să ordone efectuarea unor expertize medico –legale cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului ori de câte ori există îndoieli asupra normalității acesteia (art. 117 C.proc.pen.).
Când starea de iresponsabilitate a făptuitorului este constatată în faza de urmărire penală, procurorul va dispune prin ordonanță scoaterea de sub urmărire a făptuitorului, iar în faza de judecată instanța pronunță achitarea. În caz de achitare, instanța trebuie să examineze pretențiile părții civile atunci câns există acțiune civilă alăturată procesului penal; despăgubirile civile fiind, în principiu, admisibile, va fi obligat la plata acestora fie făptuitorul, fie persoanele care răspund de faptele acestuia.
CAPITOLUL III
Profilul criminalului în serie
3.1. Definiție. Analiză etiologică a actului criminal. Clasificări
Din ce în ce mai mult, din nefericire, asistăm la o creștere vertiginoasă a tarei criminalității. Infractorii aparțin tuturor categoriilor privind întreaga paletă a variabilelor: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, aptitudini intelectuale, tipul caracterologic – temperamental, rol-status-ul social, rol-status-ul economic etc. În acest sens, unii autori fac afirmații de genul ” odată criminal, întotdeauna criminal”.
Noțiunea de crima are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie mai ales în legătură cu unii "compuși" ai acesteia cum ar fi: criminologie și criminolog.
Astfel, se poate constata adeseori că pe nejurist cuvântul criminologie îl duce cu gândul la imagini cadaverice, iar criminologul este, pentru același nejurist, dacă nu ucigașul însuși, oricum o persoană care "se ocupă" cu omoruri.
Această confuzie derivă din înțelesul curent ce se dă noțiunii de crimă, fiind astfel explicabila, dacă nu chiar scuzabila, pentru nespecialist. Mai puțin explicabila și absolut nescuzabilă este o asemenea confuzie (chiar dacă nu la proporțiile caricaturale de mai sus) printre juriști.
Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă nu numai pentru conturarea obiectului cercetării criminologice dar și pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe această temă.
Distingem trei sensuri ale noțiunii de crimă:
1. unul utilizat în limbajul comun;
2. altul folosit în dreptul penal;
3. cel cu care operează criminologia.
a) în limbajul comun, prin crimă se desemnează, de regulă, una din infracțiunile îndreptate împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art. 174 C.pen.), de omor calificat (art.175 C.pen) ori de omor deosebit de grav (art. 176 C.pen).
Prin extensie regăsim aceeași denumire, de multe ori, utilizate în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care, au ca rezultat moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei (art.211 al.3 c.p.), viol urmat de moartea victimei (art.197 alin.3 C.p) ș.a. Întâlnim aceasta utilizare în limbajul curent, în presă, în opere literare etc. La baza folosirii crimei cu acest înțeles se află probabil, denumirea data categoriei celei mai grave de infracțiuni, în împărțirea tripartită.
b) În limbaj penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește, de regulă, pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni.
Acest sens este dat de împărțirea tripartită a infracțiunii în: crime, delicte și contravenții.
Pentru prima dată, de o manieră clară, această împărțire a fost reținuta de codul penal al Revoluției Franceze (cunoscut sub denumirea de Codul lui brumar anul IV), a fost preluată apoi de codul penal de la 1810 (Codul Napoleon), după care, de majoritatea legislațiilor penale europene, elaborate la începutul secolului al XlX-lea.
Mai trebuie remarcat că noțiunea de crimă folosită în limbajul comun nu acoperă integral categoria crimelor, din împărțirea tripartită pe care am făcut-o anterior. Atât în vechiul sistem penal, cât și în celelalte legislații care au prevăzut ori mai prevăd încă împărțirea trinitară, în categoria crimelor intra, pe lângă infracțiunile contra vieții, ori care au avut ca urmare moartea victimei și alte fapte penale grave, cum ar fi spre exemplu: infracțiunile contra siguranței statului, unele fapte de corupție, tâlhăriile, violurile, actele de terorism, traficul organizat de stupefiante etc. Putem concluziona că noțiunea de crimă în limbaj penal o include pe cea utilizată în limbajul curent dar presupune, în plus, și alte fapte penale.
În doctrina penală, noțiunea de crimă a fost și este utilizată și în sensul general de infracțiune, de fapta penală. Acest lucru este valabil atât pentru doctrina de limba franceză (contrar sensului strict stabilit de lege prin împărțirea tripartită) cât și în sistemele ce țin de "common law". Astfel, în dreptul american spre exemplu, noțiunea de "crimă" corespunde celei de infracțiune incluzând în același timp: "violation" (echivalentul contravenției), "misdemeanour" (ce ar corespunde cu delictul) și "felony" (echivalentul crimei din împărțirea tripartită)
c). În limbaj criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie.
Încă de la primele cercetări cu caracter științific efectuate în domeniul criminologiei s-a încercat și parțial s-a reușit o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, pe care o practicau penaliștii. Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen (în sensul de realitate observabilă și repetabila). Nu întâmplător cercetarea criminologică a debutat sub denumirea de antropologie. Pozitiviști italieni au coborât pe firul istoriei umanității, au depășit granițele statale și continentale, pentru a studia crima și omul criminal. În aceste condiții, una din primele observații ce s-au impus a fost legată de oscilația în timp și spațiu a legii penale. Cu puține excepții, ceea ce "ieri" era considerat drept crimă, “astăzi” nu mai era și invers, ceea ce un stat sancționează ca infracțiune altul nu o face și invers.
Relativitatea în timp și spațiu a legii penale ce presupune relativitatea noțiunii de crimă a scos la iveală necesitatea găsirii unor criterii proprii, criminologice, pentru definirea acesteia. Primul care a încercat o rezolvare coerentă a acestei probleme a fost R.Garofalo. El a propus o abordare sociologică a noțiunii de crimă, dându-i acesteia semnificația de delict natural (în opoziție cu delictul convențional). Astfel, în opinia lui R. Garofalo pentru că un act să fie considerat crimă el trebuie să producă "vătămarea acelei parți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, milă și probitatea!". Ulterior au existat și alte tentative de definire a crimei, însă criteriile propuse de Garofalo au revenit cel mai des, sub o formă ori alta, în concepțiile exprimate. Astfel B.di Tullio definește crima în aproape aceeași termeni ca și Garofalo arătând că "… Putem deci considera drept crimă acel fenomen care aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale, tulbură condițiile de viață ale ansamblului social și contravine moralității medii dintr-o epocă și dintr-o societate determinată".
Dintre aceste încercări merita a fie amintită soluția propusă de R.Gassin care pornește de la distincția ce se poate face între "valorile-scop" și "valorile-mijloc", primele reprezentând "bunurile" protejate de legea penală, iar celelalte "mijloacele" (procedeele), prin care s-ar aduce atingere respectivelor bunuri și care, sunt la rândul lor prohibite. În timp ce "bunurile" protejate variază mai mult sau mai puțin, în timp și spațiu, "mijloacele" (procedeele) prohibite prezintă un element de constanță: violența și viclenia au fost întotdeauna incriminate. O definiție a noțiunii de crimă ar trebui să pornească, deci, de la aceste elemente. Problema gradului de la care violența și viclenia ar trebui să fie sancționate (ori ar trebui să fie considerate crime) rămâne însă nerezolvată…
Prin urmare, nu se poate vorbi în prezent despre o definiție completa și unanim acceptată de către doctrina criminologică. Toate dezbaterile ce au avut loc în jurul acestui subiect au scos, insă, la iveală, caracterul pozitiv al crimei (în sensul de realitate observabilă) și faptul că pentru înțelegerea ei se impune a merge dincolo de teoria clasică a doctrinei penale în care infracțiunea (crima) este considerată o abstracție, ea neexistând decât ca și concept juridic.
Sigur că din punct de vedere penal, unde nu este lege nu este infracțiune, iar principiul "nullum crimen sine lege" este totdeauna gata să ne-o reamintească. Dar, după cum s-a remarcat pe bună dreptate în doctrina criminologică "nu este mai puțin adevărat că acest concept legal acoperă o realitate umană și socială care, înțeleasa ca fenomen, este anterioară legii și o motivează". Cu alte cuvinte putem spune, deși construcția apare ca paradoxală, ca omul a încălcat și încalcă norma, legea penală, înainte ca aceasta să existe. Acest paradox aparent este confirmat insă, atât la nivelul istoriei umanității cât și la nivelul realității cotidiene. Mai întâi a existat un comportament uman care, cu timpul a fost socotit că neconvenabil pentru comunitate și abia ulterior, acest comportament a fost "catalogat" ca imoral, iar mai târziu ca infracțional. Norma penala vine să sancționeze un comportament preexistent, ea nu creează comportamente. În timpurile prezente lucrurile se petrec la fel: apar norme noi, legi penale, care vin să sancționeze anumite comportamente devenite neconvenabile pentru societate. Pe de altă parte, unele fapte sunt dezincriminate, dându-se "frâu liber" unor comportamente prohibite anterior.
Toate aceste fluctuații ale legii penale, sunt receptate de cercetarea criminologică și de aceea, noțiunea de crimă cu care aceasta operează trebuie să-și asigure un anumit grad de autonomie.
În sens criminologic, noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal insă, trebuie să meargă dincolo de acesta. Este, de altfel, ceea ce se întâmplă în realitate, în cercetarea criminologică.
Pentru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă trebuie să plecăm de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din codul penal (art. 17 al. 1) pentru că o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții (trăsături) esențiale:
1) să fie prevăzuta de legea penală;
2) să fie comisă cu vinovație;
3) să prezinte pericol social. După cum se precizează în doctrina penală "lipsa vreuneia dintre trăsăturile esențiale duce la inexistența infracțiunii, cu toate consecințele ce decurg din această situație".
1) Prima condiție se referă la necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei. Cercetarea criminologică este interesată și de fapte care nu mai fac obiectul legii penale, dar care, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat au fost incriminate. Avem de-a face în principiu cu două categorii de situații: în prima este vorba de fapte incriminate cu zeci ori sute de ani în urmă și care de multă vreme nu mai figurează în legislate penale (spre exemplu, vrăjitoria); în a doua categorie intră faptele recent dezincriminate și avem aici suficiente exemple din legislația noastră de după 1989 cum ar fi: unele fapte contra siguranței statului, avortul, în toate variantele sale), trecerea frauduloasă a frontierei (temporar dezincriminata) etc.
În primul caz criminologia este interesată în studierea respectivelor fapte, de obicei, pentru că pe baza metodei istorice să tragă unele concluzii generale privind natura fenomenului criminal. Mai poate fi de asemenea interesată în cazul examinării infractorului, când se încearcă stabilirea traseului ereditar al acestuia. Faptele comise de ascendenți și incriminate la vremea respectivă vor fi avute în vedere.
În cel de-al doilea caz interesul este și mai ușor sesizabil, el purtând asupra mai multor aspecte. Pe de-o parte faptele dezincriminate au intrat în mod cert la un moment dat în statisticile criminale și de aceea pentru orice analiză comparativă ele trebuiesc luate în seamă. Pe de altă parte, interesul este legat de persoana infractorului care a fost condamnat și a executat o pedeapsă sub imperiul legii vechi. Sigur că prin dezincriminarea faptei, condamnarea anterioară nu mai are nici o relevanță din punct de vedere penal; în eventualitatea comiterii unei noi infracțiuni, făptuitorul va avea statutul de infractor primar. La o analiză criminologica a personalității respectivului făptuitor nu se va putea însă face abstracție de faptul că el a mai suferit o condamnare penală, a străbătut deja procesul de executare al pedepsei cu toate plusurile și în special minusurile acestuia etc.
Exemplele ar putea fi multiplicate. Însa, cele arătate până acum sunt suficiente pentru a motiva necesitatea ca în cercetarea criminologică să fie avute în vedere și fapte care nu sunt ori, mai exact spus, nu mai sunt prevăzute de legea penală.
2) Cea de-a doua condiție se referă la necesitatea ca fapta să fie comisă cu vinovație. În cazurile în care se constată lipsa de vinovație, fapta nu reprezintă infracțiune. Cercetarea criminologică este însă interesată și de acele fapte în care se constată lipsa vinovăției și aceasta cel puțin din două motive:
Pe de-o parte, în marea majoritate a cazurilor lipsa vinovăției este un element în plus care se adăuga, unor împrejurări tipice, cu un ridicat potențial criminologic. Cu alte cuvinte pe aceeași "schemă" ori pe una identică se produc și fapte care au caracter de infracțiune. Analiza situațiilor cu potențial criminologic în care a fost comisă fapta, chiar dacă în speța lipsește vinovăția, poate duce la concluzii interesante în legătură cu genul respectiv de fapte.
Spre exemplul, cazul unui omor comis în legitimă apărare dar, în condițiile deja clasice ale unui conflict apărut între victima și agresor pe fondul consumului excesiv, în comun, de băuturi alcoolice. În acest caz lipsa vinovăției care desigur are relevanța ei majoră din punct de vedere penal, nu schimbă cu nimic mecanismul factorilor cauzali ori favorizanți pe care-l regăsim și în alte fapte asemănătoare, dar comise cu vinovăție și deci, catalogate drept infracțiuni. Mai putem nota că în aceste situații de lipsa de vinovăție, rezultatul socialmente periculos ori dăunător se produce în fapt, ceea ce constituie un motiv în plus pentru criminologie să ia în calcul asemenea fapte.
Pe de altă parte, toate faptele comise cu lipsa vinovăției intra până la un punct în statisticile penale, aparținând mai exact criminalității aparențe. Aceasta împrejurare se datorează faptului că lipsa vinovăției trebuie constatată pe cale judiciară, fie de organele de urmărire penală, fie de instanțe de judecată și nu de puține ori se întâmplă ca această constatare să apară la sfârșitul unui întreg ciclu procesual. Deoarece aceste fapte intra practic într-una din categoriile de criminalitate "contabilizate" este normal ca ele să fie avute în vedere de cercetarea criminologică.
3) Cea de-a treia și ultima condiție se referă la necesitatea ca fapta să prezinte un anumit grad de pericol social pentru a fi socotită infracțiune. În cazul faptelor ce nu prezintă acest grad de pericol social, pentru criminologie subzistă același interes de a le avea în vedere, legat de statisticile criminale, ca și în cazul celorlalte două condiții analizate anterior. Aceasta deoarece aplicarea art. 18 c.p. prin care se constată lipsa pericolului social este de competența justiției penale. Respectivele fapte vor intra și ele în categoria criminalității aparente contribuind prin aceasta la formarea unei imagini asupra fenomenului criminal.
Pe de altă parte, caracterul endemic al unor astfel de fapte "mărunte", la o analiză criminologică atentă, poate furniza date importante atât cu privire la persoana făptuitorului (în multe cazuri potențial infractor) cât și cu privire la o serie de factori favorizanți (criminogeni) de ordin socio-economic.
Iată deci, pe scurt, motivele pentru care cercetarea criminologică ia în calcul și acele fapte care nu prezintă gradul de pericol necesar pentru a fi considerate infracțiuni.
Rezultă, așadar, din cele expuse până aici că în limbaj criminologic echivalarea noțiunilor de crimă și infracțiune nu este riguros exactă, deoarece noțiunea de crimă, deși o include pe cea de infracțiune, cuprinde în plus și alte fapte cărora este posibil să le lipsească unul din cele trei elemente definitorii ale infracțiunii. Pentru a acoperi și aceste situații vom spune că, în sens criminologic, noțiunea de crimă desemnează fapta penală.
Mai trebuie precizat tot aici ca în preocupările criminologiei intra și studierea altor categorii de fapte, de comportamente, ce ies din sfera noțiunii de crimă, chiar în înțelesul larg pe care i l-am atribuit. Este vorba în esență de acele comportamente apreciate ca deviante, care se depărtează deci de normele socio-morale fără însă a intra în conflict cu legea penală.
Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă alcoolismul, comportament deviant ce a constituit obiect de studiu incă de la începuturile cercetărilor criminologice, Lombroso de pildă acordându-i un interes particular. Mai pot fi date ca exemplu: consumul de substanțe stupefiante (în măsura în care acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul școlar, tendințele spre vagabondaj ori vagabondajul (când acesta nu constituie infracțiune), prostituția (la fel, în măsura în care nu este considerată drept infracțiune) etc.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă aceste comportamente intra ori nu în sfera obiectului cercetării criminologice, iar părerile au fost atât pro cât și contra. O soluție mediană ar fi aceea de a considera că aceste comportamente fac parte din "sfera de interes" a criminologiei.
Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea criminologică poartă și asupra unor asemenea comportamente. Considerăm însă că o distincție totuși se impune. Când comportamentele deviante reprezintă centrul de interes al preocupărilor, ne vom afla probabil, mai degrabă, în prezența unor cercetări sociologice, eventual de sociologie criminală.
În cazul în care respectivele comportamente sunt studiate în legătură cu fenomenul criminal și pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a acestuia, este vorba fără îndoială de cercetare criminologică. Se poate observa de altfel că în preocupările criminologilor intră în general doar acele comportamente deviante care prezintă riscuri foarte mari de a se transforma în comportamente infracționale sau altfel spus, este studiată devianța care generează delicvență..
Aceste precizări fiind făcute, considerăm că introducerea devianței în conținutul obiectului criminologiei ar fi formată și ar presupune depășirea sferei de "competență materială" a acestei discipline.
Nu mai puțin adevărat insă, este și faptul că cercetarea criminologică trebuie să ia în calcul și unele comportamente diferite de cel criminal (deviante și nu numai), dar numai în cazul și în măsura în care acestea au o legătură directă cu fenomenul criminal favorizându-l ori chiar determinându-l. Acest comportament rămâne insă în afara obiectului propriu-zis al criminologiei.
În concluzie, noțiunea de crimă în sensul de fapta penală reprezintă un prim element al obiectului criminologiei. Dar crima, așa cum am văzut este înainte de toate un fapt uman și de aceea, orice crimă presupune existența unui criminal.
Noțiunea de criminalitate poate fi utilizată fie într-un sens general, pentru a desemna totalitatea faptelor penale, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte.
Clasificarea subiectivă. În funcție de interesul cercetării criminologice și prin urmare de diferitele categorii cu care se operează, putem avea diferite categorii de criminalitate.
O primă serie de diferențieri rezultă din chiar definiția pe care am dat-o criminalității, respectiv din raportarea acesteia la unități de spațiu și timp. Astfel, în funcție de spațiul de referința, cel mai adesea se operează cu categoria de criminalitate naționala, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui anumit stat. Dar mai pot fi avute în vedere: fie categorii mai restrânse (regiune, oraș, cartier etc.) fie categorii mai largi în funcție de perioada de timp avută în vedere, se operează de regulă cu noțiunea de criminalitate anuală. Pot fi avute insă în vedere și: unități mai reduse de timp (semestru, lună, zi, inclusiv secunde ex. "la fiecare x secunde, în statul y se comit z omoruri"); unități mai mari de timp (cincinal, deceniu, secol etc.).
O altă diferențiere se poate face în funcție de natura faptelor penale care sunt avute în vedere de cercetarea criminologică, în acest sens se poate face distincția, spre exemplu, intre faptele de violență și faptele comise cu viclenie, rezultând două categorii corespunzătoare: criminalitatea violenta și respectiv criminalitatea vicleană.
În sfârșit, dacă faptele penale sunt raportate la diferite categorii de persoane care le comit pot rezulta o serie de alte categorii cum ar fi: criminalitatea adultă și criminalitatea juvenilă; criminalitatea masculină și criminalitatea feminină; criminalitatea "gulerelor albe" (se referă la aceea categorie de persoane ce ocupă poziții importante în sfera relațiilor de afaceri) etc.
Schimbând elementul de referință se poate obține o varietate infinită de categorii ce pot fi adăugate la cele enumerate mai sus. Am numit acest tip de clasificare subiectivă, tocmai datorită faptului că elementul de referință, "impus" este variabil, în funcție de interesul cercetării criminologice
Clasificarea obiectivă. Exista, pe de altă parte, și o clasificare pe care o denumim obiectivă, deoarece se referă la categorii de criminalitate general valabile, independente de orice element de referință impus. Ele sunt aplicabile atât criminalității în sens general, cât și oricăreia din categoriile aparținând clasificării subiective, enumerate anterior.
În funcție de gradul de cunoaștere a faptelor penale de către organele de justiție, se disting următoarele categorii de criminalitate : criminalitate reală, cifra neagră a criminalității, criminalitate aparentă, criminalitatea legală ( judecată). Această clasificare este interesantă din două puncte de vedere. Pe de-o parte, majoritatea teoriilor criminologice operează cu categoriile de criminalitate sus menționate, ori fac referire la ele. Pe de altă parte, explicarea fiecărei categorii de criminalitate precum și a relațiilor dintre ele permite înțelegerea mai corectă a criminalității în ansamblu și avertizează asupra capcanei pe care o poate reprezenta uneori statistica pentru criminologie.
Criminalitatea reală (C.R.), se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent dacă ele sunt ori nu sunt cunoscute de către vreunul din organele justiției penale (poliție, parchet, instanța de judecată). Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzând toate celelalte categorii.
Prin urmare cunoașterea criminalității reale sub diversele sale aspecte (amploare, forme, localizare, evoluție) este de maximă importanța pentru cercetarea criminologică. Din păcate insă, o cunoaștere riguros științifică a acestei categorii nu este posibilă, din multitudinea faptelor comise, o bună parte rămâne întotdeauna necunoscută, din diverse motive. Această parte ascunsă reprezintă așa numita "cifra neagră" a criminalității de care voi vorbi mai departe.
Cifra neagră a criminalității (C.N.), ("dark number", în literatura de limba engleză și "le chiffre noir" în cea francez), reprezintă așadar ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor de justiție penală.
Factorii care, generează cifra neagră sunt numeroși și au origine diversă. Ei pot fi însă grupați în trei categorii principale, care acoperă marea majoritate a ipotezelor practice. Aceste categorii sunt: a) abilitatea infractorilor; b) ineficiența organelor de cercetare penală; c) "pasivitatea" victimelor.
Abilitatea infractorilor presupune comiterea unor fapte penale în condițiile în care urmele materiale și rezultatul socialmente periculos sunt greu ori imposibil de sesizat, de către organele de cercetare penală. În această categorie putem înscrie atât fapte cu caracter patrimonial (spre ex. unele operații financiare frauduloase bine concepute) cât și infracțiuni împotriva vieții (spre exemplu un omor disimulat într-o sinucidere).
Atragem atenția ca în aceste cazuri abilitatea infractorilor consta în aceea că însăși fapta nu este descoperită și nu ajunge deci la cunoștința organelor de justiție. Nu trebuie confundata această ipoteză cu cea a unor infracțiuni aparente, ajunse deci la cunoștința organelor judiciare, dar rămase cu autorul neidentificat (așa-zisele "dosare cu A.N."). În aceste cazuri exista deasemenea o anumită abilitate a infractorilor dar ea se materializează în aceea că autorii nu pot fi identificați de organele judiciare. Faptele în sine sunt însă cunoscute, în această ipoteză, iar ele vor intra în categoria criminalității aparente ieșind din zona cifrei negre.
Ineficiența organelor de cercetare penală. Această denumire este folosită generic pentru a face referire, în primul rând, la organele de poliție, cele cărora le revin atribuțiile cu caracter general în cercetarea penală (conf. art.207 c.p.p.). Se adaugă la acestea, organele de cercetare penală speciale(art.208 c.p.p.) precum și parchetul în virtutea atribuțiilor ce revin procurorului în conducerea și controlul activității de cercetare penală (art.209 al.l c.p.p) și în efectuarea urmăririi penale (art,209 al.3 c.p.p.).
Aceleași consecințe cu privire la cifra neagră decurg insă și din ineficiența altor organe cu anumite atribuții de control în diferite domenii și care au obligația legală de a sesiza organele de urmărire penală în cazul constatării unor infracțiuni (cum ar fi spre exemplu garda financiară).
Ineficiența la care se face referire poate decurge: a) fie dintr-o organizare deficitară a organelor sus amintite, b) fie datorită incompetenței profesionale ori c) incorectitudinii unor funcționari ce își desfășoară activitatea în cadrul respectivelor organe.
a) Organizarea deficitară poate avea la rândul ei surse obiective (lipsa de personal, lipsa de mijloace tehnice, cadrul legal necorespunzător etc.) ori subiective (repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane și materiale, alegerea greșită a unor obiective ori priorități în activitate etc.). Spre exemplu situația infracțiunilor cu caracter comercial: Lipsa unor controale sistematice, să spunem în zona Pieței X, (datorată numărului redus de lucrători sau unei planificări defectuoase a activității), va face ca o serie întreagă de infracțiuni comerciale, comise în zona respectivă, să ramână nedescoperite (și posibil, legat de acestea un lanț întreg de alte fapte penale precum cele de corupție, frauda fiscală etc.).
b) Incompetența profesională la care ne referim se manifestă prin incapacitatea funcționarilor cu atribuții de cercetare penală de a sesiza, de a depista unele fapte penale comise. Spre exemplu, dacă Piața X este supusă de această dată unui control sistematic insă, persoana ori persoanele care asigura acest control sunt slab pregătite profesional, incapabile, rezultatul va fi același pe care 1-am avut și în primul caz, când controlul lipsea cu desăvârșire.
c) în sfârșit, problema incorectitudinii unor funcționari poate viza fie aspecte de fermitate fie de corupție. Și ca lucrurile să fie clare să "poposim" pentru ultima oară în Piața X. Exista un control sistematic; funcționarul este capabil și observă comiterea unor fapte penale. Dacă în continuare fie datorită lipsei de fermitate (comoditate, indulgența nejustificată etc.), fie datorită corupției (se lasă mituit) respectivul funcționar, nu întocmește actele de cercetare penală necesare, rezultatul este același, ca și în cazul în care controlul nu s-ar fi efectuat. În lipsa unui act oficial de sesizare organul de cercetare penală rămâne practic în necunoștința de cauză iar toate faptele comise vor rămâne în sfera cifrei negre a criminalității.
"Pasivitatea" victimelor. Deși în ordinea prezentării apare pe ultimul loc, această categorie de factori are o contribuție substanțială la sporirea cifrei negre. Includem în această categorie situațiile în care persoanele care au suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale, nu sesizează organelor de justiție respectivele fapte.
Natura infracțiunilor susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, înșelăciune, vătămare corporală, viol etc.). Nu are relevanța în ce privește cifra neagră, dacă este vorba de fapte pentru care este necesară procedura plângerii prealabile (art.279 și următoarele c.p.p.) ori de fapte ce se urmăresc din oficiu. În ambele cazuri ne referim la ipoteza în care organele judiciare nu pot afla fapta pe o altă cale (autosesizare, denunț) iar victima, singura care ar putea-o reclama, nu face, acest lucru. Motivele care pot sta la baza unei atitudini "pasive" din partea victimei sunt extrem de diverse.
Criminalitatea aparentă (sau relevată) (C.A.) – reprezintă totalitatea faptelor cu aparența penală ajunse la cunoștința organelor de justiție. Căile prin care justiția ia la cunoștință despre comiterea unor asemenea fapte sunt cele prevăzute de lege.
Modalitatea principală consta în sesizarea organelor de urmărire penală. Astfel, potrivit dispozițiilor procedurale: "Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune" (art. 221 al. 1 c.p.p.). O modalitate aparte de sesizare a organelor de urmărire penală este cea a plângerii prealabile (art.221 al.2 c.p.p.).
Există și posibilitatea, în cazuri limitativ prevăzute de lege, că faptele să fie sesizate direct instanței de judecată, prin plângerea, prealabilă (art.279 al. 2 lit.a c.p.p.). În conformitate cu aceste dispoziții și cu atribuțiile ce revin fiecăruia dintre organele de justiție penală, potrivit legii, faptele ce vor intra în categoria criminalității aparente sunt înregistrate în marea majoritate a cazurilor (pentru prima dată) la organele de poliție, uneori la parchete și în mod excepțional la instanțele de judecată. Această distincție este importantă deoarece presupune că o evaluare cantitativă corectă a criminalității aparente necesita luarea în calcul a datelor statistice aparținând tuturor celor trei categorii de organe amintite.
Criminalitatea legală(sau judecată) (C.L.), reprezintă ultima dar și cea mai restrânsă din categoriile analizate. Se includ aici toate faptele penale pentru care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare, definitivă.
Rezultă că nu țoale cazurile ajunse pe rolul instanțelor de judecată vor intra în această categorie. Din acest punct de vedere denumirea "criminalitate judecată" este improprie și poate genera confuzii. Menționam de aceea încă odată ca hotărârile prin care se pronunța achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal rămân în sfera criminalității aparente, așa după cum a rezultat când am analizat categoria respectivă.
La o primă vedere criminalitatea legală ar reprezenta indicatorul cel mai veridic în estimarea criminalității, garanția fiind data de condamnarea definitivă.
După cum a rezultat însă, deja, din analiza celorlalte categorii de criminalitate, lucrurile nu stau de loc așa. Criminalitatea legală este tributara fața de toate "delegările" survenite până ce cauzele să ajungă în instanța și în plus, fața de cele ce pot interveni în timpul judecații. Astfel, pe de-o parte lipsesc din tabloul criminalității faptele comise dar nedescoperite, cele pentru care în mod nejustificat s-a dat o soluție de neurmărire și cele unde s-a dispus în mod greșit achitarea inculpatului; pe de altă parte sunt incluse în mod artificial cazurile de condamnare definitivă nejustificate (erorile judiciare).
Ca o concluzie la toate cele arătate în legătură cu clasificarea obiectivă se impune următoarea constatare: pentru evaluarea cât mai corectă posibil a criminalității trebuie avute în vedere toate categoriile examinate mai sus, cunoscând particularitățile fiecăreia în parte și conexiunile existente între ele.
3.2. Modele de acțiune criminală
Cuvântul englez „profiling” va fi unul din neologismele limbajului juridic si este echivalentul termenului dezvoltat de Dr. Nicolae Zamfirescu – prihocriminalistica.
Profiling – Profilul Infractorului ca nouă tehnică investigativă a diferitelor crime mai este cunoscut si sub numele de Profiling Criminal, Psihologie Investigativă, Evaluarea sau Analiza Scenei crimei, Profilul Criminologic, Profiling Comportamental sau Psihocriminalistica în România. Aceste denumiri au fost adoptate de pionerii acestei noi tehnici în descoperirea autorului unei crime. Fiecare agenție de investigații – departamente de poliție, FBI si alte agenții ale justiției penale – academicienii, folosesc una din denumirile de mai sus, dar cu toții se referă la aceeasi stiință – stiința de a indentifica făptasul unei crime bazându-se pe analiza naturii crimei si modul în care aceasta a fost comisă. Holmes & Holmes descriu profiling ca o „tentativă academică de a furniza agențiilor de investigații informații specifice despre tipul de infractor care comite o anumită crimă.” Brent Turvey: „procesul de a deduce caracteristicile de personalitate distinctive ale indivizilor responsabili de comiterea actelor criminale.” Palermo & Kocsis numesc această stiință profiling criminal si sociopsihologic si definiția ei conține „combinația de cunostințe din disciplinele sociologiei, psihiatriei, psihologiei si criminologiei în analiza comportamentului criminal.” Se observă similaritatea cu termenul dezvoltat de Dr. Zamfirescu, Psihocriminalistica, deoarece ei, ca si Dr. Zamfirescu, au încercat să coreleze definiția cu stiințele componente ale acestei tehnici de investigare. / Prinsloo & Pistorius folosesc termenii Profiling Psihologic sau Analiza Scenei Crimei, termeni care se suprapun cu abordarea criminalistică a modului de operare (M.O.).
Obiectul acestei stiințe este de a identifica infractorii prin estimarea caracteristicilor lor psihologice din analiza urmelor si a altor informații detectabile la scena crimei. „Informațiile de această natură, implică printre altele, scena crimei în general si în particular prezența sau absența obiectelor semnificative, elucidarea la ceea ce s-a făcut victimei, ordinarea evenimentelor si comportamentul infractorului înainte, în timpul si după comiterei crimei.”
A. Criminalul în serie
Definiția cea mai cuprinzătoare a criminalului în serie este cea a lui Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamon: “O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai muți indivizi (bărbați, în cea mai mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și/sau o altă crimă ulterior; este fară predeterminare (nu există o relație prealabilă intre autor și victimă); survine într-un moment distinct și, aparent, nu are legătură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică diferită. În plus, mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare să fie dorința de a-și exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalți. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparțin (vagabond, prostituate, muncitori imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă)."
Editorii de la Forensic Science Internațional au atras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei crime în serie, atunci când crima a fost ,,comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați și care au răni aparente ante mortem, provocate prin legare, tortura în scopul producerii durerii și a suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționate, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă".
Totuși, Hickey, profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, subliniază, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt destul reprezentate în această definiție. Așadar, pot exista relații prealabile intre făptaș și victimă sa (“văduvele negre"), ca și un mobil pecuniar (" îngerii morții", doctori, escroci).
Oricum, marea majoritate a cercetătorilor a operat o diferențiere între criminalul în masă și criminalul în serie. În 1976, Lunde evidenția că un criminal în masa acționează singur și asupra mai multor victime ,,într-un singur loc și într-un singur moment" (ex.: Richard Durn, ucigașul de la Primăria din Nanterre). Aceasta va fi și poziția oficialilor de la Departamentul american de Justiție, ca și a revistei Newsweek, care va folosi expresia, foarte sugestivă, de ,,ucigaș care izbucnește într-o dezlănțuire homicidă". Totuși, Bartol va considera, în anul 1980, că, în afară de factorii spațiu-timp, criminalul în serie poate fi asimilat unui criminal în masă. Aceeași ipoteză este susținuta și de Levin și Fox. Cazul lui Anatoli Onoprienko ilustrează dificultatea de a opera o distincție între cele două tipuri de criminali.
B. Modelul motivațional al omuciderii sexuale
În urma unor investigații asupra a 36 de criminali în serie din închisorile americane între 1979 și 1983, Burgess et al. au propus un ,,model motivațional al omuciderii sexuale", adică un proces general, în cinci faze, care explică modul în care un individ devine criminal în serie.
Un mediu social ineficient, în care copilul nu poate să stabilească relații cu familia sa, fiind, cel mai adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinților sau a celor care îl au în pază. Atunci când un copil crește, intensitatea sentimentului iubirii pe care îl are față de părinții sau apropiații lui și a celei pe care o primește reprezintă factorul decisiv pentru o sociabililate reușită. Dar, în egală măsură, familia trebuie să înlesnească preponderent legăturile cu mediul social. În cazul criminalilor studiați, părinții nu acorda nici o atenție și se arata indiferenți față de copilul lor. Cel mult, ei stabilesc regulile de comportament, neîngăduindu-i copilului să facă în mod clar distincția dintre bine și rău. Astfel, copilul poate fi pedepsit pentru un gest efectiv anormal, dar pedeapsa nu este simțită ca o lecție îndreptățită și exemplară (,,toți copii fac, într-o bună zi, o prostie"). Părinții nu ajută copilul. Unii îl subalimentează (,,copilul meu trebuie să fie puternic și să se descurce singur"). Alții merg până la a-l considera responsabil de propriile sale probleme. Îl auzi frecvent pe câte un criminal în serie spunând: ,,Așa am fost crescut".
Evenimente destabilizatoare, care apar încă din copilăria timpurie, cum sunt abuzurile fizice și sexuale, și ale căror efecte se văd în controlarea scopurilor și viața socială; gândurile lor se fixează pe aceste evenimente traumatice și îi fac să se simtă lipsiți de apărare. Într-o dezvoltare normală, copilul ar fi cunoscut unele valori și experiențe canonice (boală, moarte) și altele în afara acestora (traumatisme directe — victima maltratărilor; și indirecte — martor al violenței familiale sau din alt mediu). În cazul nostru, copilul ar fi trebuit să fie asistat și protejat de către apropiații săi, dar familia sa, exact ca și societatea, n-a văzut sau n-a vrut să vadă această experiență ca dezechilibrantă. Neputința și teama îl sufocă psihologic. De aici rezulta eșecul subiectului de a se dezvolta normal. Bătut, pângărit, copilul se închide, treptat, în sine. În cel mai bun caz, resentimentul sau este izolat și stăpânit, dar suficient de neliniștitor pentru a-l inhiba și a-l face să refuze orice relație cu altcineva. În cel mai rău caz, aceasta emotivitate este însoțită de gânduri traumatizante, culpabilizante sau imposibil de înăbușit, pe care nu le potolește decât prin agresivitate. Până la urmă, ajunge să-i urască atât de profund pe persecutorii săi încât nu-i va ierta niciodată. Se arata rece, distant și inuman fața de ceilalți, foarte curând incapabil de răspunsuri afective și de adaptabilitate socială, trăind pentru moartea celorlalți — acesta este eșecul de a stabili relații interpersonal satisfăcătoare.
Fantasmele violente, de control și de dominație, îi compensează traumatismele; de aici rezultă o personalitate negativă, care îl determina să își caute satisfacția personală fără a mai ține cont de consecințele acestui fapt pentru ceilalți; fără sorți de scăpare, el invidiază personalitatea deviantă a persecutorului său (identificare), pentru a-și vindeca suferințele (compensație). Repetarea și/sau obsesia traumatismelor îl aduc mereu în același impas: să-și retrăiască durerea sau să-și construiască pe îndelete scenarii imaginare. Așadar, dezvoltând un monolog interior, ireal, el judecă faptele după propria logică și cade în generalizări, nesocotindu-se responsabil și, astfel, dezvinovățindu-se. Numai minciuna îi permite să fugă de realitate. Da frâu liber imaginației. Coșmarurile sale, ale căror teme principale sunt dominația, violenta și moartea, devin atât de vii încât capătă forma fantasmelor obsedante. Aceasta este fixația psihologică pe trăirea traumatică. El își arogă forța stăpânului, care îi lipsește atât de dureros, pentru că altcineva să-i ia locul de victimă (lovindu-și părinții, de exemplu). Perversiunea, ca nucleu central al personalității sale, se naște din faptul că vrea să-l facă să sufere pe un nevinovat ceea ce un nevinovat, ca el, a suferit. Aceste halucinații se exteriorizează prin alarmante trăsături de caracter infantile: izolare socială, fugă de acasă, autoerotism, revolta, minciuna cronică, agresivitate, jocuri dramatice… El învață să devină un la fel de abil manipulator ca și persecutorul său. Dar mai ales atunci când îi este imposibil să vorbească și când suferința să nu mai poale fi refulata, interiorizarea ajunge la saturație, iar fantasma se descarcă violent.
Comportamentele auto- și heteroagresive din primii ani devin mai violente în timpul adolescenței și al vârstei adulte; prima trecere la fapte îi trezește întreaga energie fantasmatică, îl dezvăluie în ochii lui și se exprima cu o conotație sexuală. La început, este frecventă cruzimea față de animale și copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, se dedica jocurilor dramatice, da foc obiectelor, le strică, totul cu aceeași indiferentă pe care mediul său social a manifestat-o față de el. Pentru prima oară, subiectul se afirmă, se exteriorizează, își stăpânește temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi și îl excita deosebit de tare. Agresiunea se explică în trei timpi:
• creșterea în forță a fantasmelor — însoțită de instabilitate, anxietate și nervozitate — ale cărei cauze pot fi interne sau externe subiectului (ca presiunea într-o oală închisă ermetic);
• factorii de stres la nivelul sistemului nervos central declanșează trecerea la fapte pentru a evacua tensiunea pe care sistemul nu mai poate s-o regleze (un fel de supapă de siguranță, care lasă să iasă surplusul de aburi);
• descărcarea este eliberatoare și fantasmele se focalizează asupra unei victime, reduse la starea de obiect, ceea ce îi procură plăcere și ușurare — de unde și absența remușcărilor.
O retroacțiune a fantasmelor agresive, care, hrănită prin eșecurile și izolarea socială, îl determina să repete și să-și legitimeze purtările violente; de aceea își planifica agresiunile, îndreptându-și greșelile și rafinându-și fantasmele — acesta este cercul vicios. Hiper afectivitatea, sporită din pricina unei fantasme omniprezente, nesățioase și irezistibile, va reveni, mai devreme sau mai târziu, în atac și va produce aceleași efecte: asemenea narcomanului lipsit o vreme de droguri, este obligat să crească doza pentru a obține aceleași efecte. Pentru el, a reîncepe este, în egală măsură, un mod de existentă căruia mediul său familial i-a negat existența. Puber, violenta să se agravează în timp: efracții, incendieri, agresiuni, violuri, omucideri nonsexuale, omucideri sexuale, însoțite de tortură, mutilare, necrofilie etc. Nu reține decât scenariile care prezintă un minimum de riscuri și un maximum de avantaje. Ucigașul sexual, narcisist în crimă, extaziat în violentele sexuale, își imprimă un sens vieții sale. Criminalul în serie este pe drum, iar perversul este responsabil de faptele sale. Căci da dovadă de o maturizare criminală ridicată — ucenicul și-a întrecut maestrul : aceasta este o revanșă personală. Lopez este un bun exemplu pentru acest model.
C. Modelul de traumă – control
Factorii care predispun (rănire la cap, anomalie biologică de tipul unui cromozom Y suplimentar etc.) asociați cu evenimentele traumatizante (abuz și părăsire a copilului) îl împing pe subiect să-și dezvolte fantasmele, pentru a lupta împotriva acestei lipse de respect față de sine, conducându-l la disocierea personalității, pentru a-și proteja echilibrul psihic. El își creează o mască în spatele căreia să se ascundă spre a-și compensa suferințele (profilul psihopatului), dar prăpastia dintre aparență și realitate îi reactivează, mai devreme sau mai târziu, traumele (instabilitatea, impulsivitatea psihopatului etc.). Vetter sugerează că ucigașii în serie ar fi atinși de sindromul Mefisto, o combinație între disociere și psihopatie. Incapabil să își stăpânească aceasta groaznică tensiune, agravata frecvent de stimulenți (droguri, pornografie etc.), el se refugiază în fantasme violente, pe care le va pune în scenă cât mai fidel cu putință, pentru a-și controla existenta și a-și domina victima. Ștraus și Baron au arătat că statele americane care au cel mai mare număr de cititori de publicații pornografice (Playboy sau Hustler), sunt totodată și statele cu rata cea mai ridicată a violurilor. Este memorabil faptul că recrudescenta criminalilor în serie datează din anii 1950-1960, perioada care coincide cu explozia mediatică — astăzi Internetul — cu lotul sau de filme și site-uri pornografice. Dar, chiar fără stimulenți, criminalul în serie face întotdeauna ravagii.
Scopul fantasmei nu este de a-l elimina imediat pe celălalt, ci de a-l controla total. Agresiunea sexuală nu reprezintă decât un mijloc pentru a-și degrada, a-și umili și a-și subjuga victima. Cât timp durează acest chin, fantasmele legate de traumele din copilărie pot reizbucni în acte violente — cu zece până la douăzeci de ani mai târziu, în cazul unora. În acest interval de timp, subiectul și-a putut refula complet trauma, încercând cu disperare să-și controleze viața. Spre exemplu, un adolescent fusese tratat cu șocuri electrice pentru apartenența sa la o bandă de răufăcători; douăzeci de ani mai târziu, a început să-și tortureze victimele legându-le degetele de la picioare direct la o instalație electrică.
Realitatea nu se ridica niciodată la înălțimea fantasmei, ceea ce reactivează, mai devreme sau mai târziu, traumele. O dată crimă comisă, ucigașul își redobândește, pe moment, senzația de echilibru, pierdută de atâta amar de vreme. Un agresor vorbește despre ,,stadiul de refacere", în care ,,se simte bine" din nou. El explica faptul că frecventa perioadelor de crimă este direct proporțională cu gradul de desăvârșire a refacerii. Altfel spus, dacă este frustrat, va căuta să reînceapă rapid, pentru a fi împlinit. Dar fantasmele nu pot fi niciodată pe deplin satisfăcute, iar furia revine, cu spirala-i nesfârșită de neîncredere și de îndoiala. Experiența homicidă poate genera din nou fantasme violente.
D. Modelul psihanalitic
Conform teoriei psihanalitice a lui Pistorius, criminalul în serie are un eu slab (conștiința), dominat de sine (instincte), și un supraeu aproape inexistent (inconștientul, interdicțiile).
1. Copil, se oprește după unul sau mai multe stadii de dezvoltare. Da frâu liber fantasmelor distructive infantile, precum cele descrise de Melanie Klein, dar care la el devin conștiente.
2. Concomitent, eul își hrănește și își apără șinele, cum face mama față de nou-născutul ei. Îi satisface imediat sinelui fiecare dorință exprimată de acesta, nesocotind consecințele. Pentru această atitudine, pot fi avansate două explicații. Dacă este un
copil respins de personajul matern, eul devine protectorul sinelui — este o chestiune de supraviețuire. Dacă, dimpotrivă, mama răspunde sistematic dorințelor sugarului, eul incorpo
reaza referința maternă și îi urmează exemplul în ceea ce privește cererile sinelui. În stadiul anal, copilul își imaginează că părinții săi se distrug între ei prin intermediul organelor genitale și ale excrementelor. În stadiul falic, toate fantasmele masturbatorii ale copilului au ca nucleu primele fantasme sadice focalizate asupra coitului părinților. Fuziunea dintre pulsiunile distructive și pulsiunile sexuale incita supraeul să-și construiască mecanisme de apărare împotriva fantasmelor masturbatorii și împotriva masturbației însăși. Sentimentul de culpabilitate pe care îl încearcă față de pulsiunile sale sexuale și față de dorințele sale incestuoase este o reacție la pulsiunile distructive, de care acestea sunt inseparabile. Or, la criminalul în serie, eul nu simte nici o nevoie de a-și refula pulsiunile, supraeul este ultra tolerant și nu se formează nici un simptom nevrotic. Așadar, nimic nu îl împiedică pe criminal să-și pună în fapt fantasmele.
În stadiul de latentă, copilul nu se identifică, la sfârșitul complexului lui Oedip, cu referința paternă — tatăl este absent ori fizic, ori afectiv. Copilul nu dobândește, așadar, nici o socializare și nu își interzice masturbația. În mod fundamental, supraeul nu se poate dezvolta. Acest lucru explica de ce nu re simte nici o teamă atunci când pulsiunile sexuale și agresive ale sinelui se transforma în fantasme și investesc eul, fără nici o
cenzura din partea supraeului. Tot de aceea el își tratează victimele ca pe simple obiecte, asigurând satisfacția narcisistică a exigentelor sinelui.
4. La pubertate, fantasmele sexuale și distructive rămân în continuare active și conștiente, ba chiar devin mai elaborate și mai complexe.
Când subiectul atinge vârsta adultă, el are, de acum înainte, capacitatea fizică de a trece la acțiune. Prima omucidere organizată a criminalului în serie rezulta, în general, din fantasmele vindicative declanșate de către un factor de stres. Atunci când își comite crima, ucigașul își exteriorizează o fantasmă, dar, cum realitatea nu este niciodată identică fantasmei, aceasta îl determina să recidiveze, încercând să ajungă la perfecțiune, și îl conduce la crimele în serie. După fiecare omucidere, instanțele eului și sinelui se simt ușurate — s-au eliberat de tensiunile lăuntrice.
3.3. Victimele crimelor
Dacă se compara numărul de victime cunoscute ale criminalilor în serie din Statele Unite, între 1800 și 1950, cu cel din perioada ulterioară, se constată o creștere considerabilă. În schimb, numărul de victime pe fiecare caz în parte a scăzut, din 1900, mulțumită îmbunatățirii serviciilor de poliție. Exista un risc mai mare să fii ucis în marile orașe decât în micile aglomerări. Multă vreme s-a crezut că sudul Statelor Unite ar fi avut cea mai ridicată rată a omuciderilor și că negrii ar fi fost responsabili în peste 50% dintre cazuri. Studiul demonstrează, dimpotrivă, ci numai 20% sunt implicați. O altă idee preconcepută: criminalului în serie îi place să se plimbe dintr-un stat într-altul. În realitate, criminalii acționează local în 52% dintre cazuri și în alte 14%, în locuri specifice. Între 59 și 63% dintre victime sunt ucise de autori care rămân în apropierea domiciliului lor și mare parte chiar în zone ușor accesibile. Creșterea, începând cu 1975, a numărului de ucigași care acționează local se explica mai ales prin dezvoltarea urbanistică din această perioadă. Cazurile din locurile specifice (spitale, clinici și reședințe private) reprezintă cel mai mic procent de omucideri, dar cel mai mare număr de victime pe caz. Scăderea numărului de criminali care acționează în locuri specifice rezulta, mai ales, dintr-o mai bună detectare a metodelor folosite în crime (cazul otrăvurilor).
Criminalul tradițional nu are motivație pentru modul de operare folosit, dar are una în selecționarea victimei. Contrar cazului omuciderii cu un mobil, criminalul în serie își alege, în primul rând, necunoscuți (61% dintre victime, cu o probabilitate de trei ori mai mare ca autorul să fie bărbat), iar din 1950 cifrele continuă să crească îngrijorător. Numai 10% dintre victime sunt cunoștințe (având, în general, autori femei) și 8% sunt membrii familiei (având, de asemenea, autori femei — de 11 ori mai frecvent decât bărbați). Într-adevăr, criminalul obiectualizează și domină mai ușor un (o) necunoscut(ă) vulnerabil(ă).
Ordinea descrescătoare a tipurilor de victime alese .Victimele criminalilor în serie.
A. Necunoscuți:
1.Tinere femei singure, printre care studente și prostituate.
2. Copii (băieți și fete).
3. Călători, printre care autostopiști.
Persoane la domiciliu, printre care familia întreagă.
Pacienți la spital, printre care handicapați.
Indivizi/comerț, printre care vânzători și proprietari.
Trecători sau clienți din comerț.
Femei bătrâne singure.
Ofițeri de poliție.
Funcționari,
Vagabonzi sau persoane abandonate.
Persoane care răspund la anunțuri de mică publicitate.
Omucideri rasiale.
B. Cunoștințe:
Prieteni și vecini.
Copii (fete și băieți).
Femei singure, printre care servitoare și prostituate.
Bărbați adulți.
Personal cu autoritate, printre care proprietari, funcționari, gardieni.
Membrii unui grup aparte, printre care membrii de banda sau foști deținuți.
Pacienți.
C. Familie:
Proprii copii.
Soții.
Soțiile.
Familia socrilor.
Alți membri ai familiei, printre care nepoți, nepoate și unchi.
Mama autorului.
Copiii soțului (soției).
Bunici.
Femeile singure sunt cel mai des alese drept victime (ele pot fi autostopiste, simple trecătoare etc.), chiar înaintea copiilor, în vreme ce victimele omuciderilor în general erau, în 1992, pană la 78% bărbați. Urmează, după aceea, prietenii și vecinii, dintre cunoștințe, apoi din nou copiii și femeile singure. Puțini criminali aleg numai copii, numai adolescenți sau numai persoane în vârstă. Totuși, acestea din urmă înregistrează o cifră a predilecției mai ridicată, atunci când seria de victime este eterogenă (17%, în creștere din 1975) — ceea ce nu vrea să însemne o preferință pentru combinații de victime (cu excepția categoriei adulți și adolescenți, privilegiata cu 60%). Adulții tineri și adulții de vârstă mijlocie sunt cei mai des vizați (77%), dar numai o treime cu predilecție. Numărul în creștere al persoanelor în vârstă alese se poate explica prin creșterea longevității și dezvoltarea sistemelor de îngrijire din spitale sau la domiciliu, atrăgându-i tocmai de aceea pe “îngerii morții” .
În 65% dintre cazuri, cel puțin o femeie adultă cade victimă, față de 50% bărbați. 0 treime dintre criminalii în serie vizează cel puțin un adolescent și numai 16% ucid cel puțin un copil.
Alegerea victimei
Aceasta este o problemă majoră pentru criminalul în serie. În fond, alege persoana care va fi ușor de dominat și/sau care corespunde cel mai bine fantasmelor sale. Karmen releva faptul că indivizii care sunt prezenți ,,la momentul potrivit", ,,în locul potrivit", sau care își mențin un anumit stil de viață se expun singuri la un mai mare risc de a cădea victime. K. și S. Egger sugerează că unii criminali urmăresc victimele care le oglindesc stilul lor de viața — anterior sau fantasmatic. Ei le caută, mai ales, pe acelea care reprezintă ceea ce își doresc ei, conștient sau inconștient, de la ei înșiși. Faptul de a fi supuși unor simțăminte de profundă inadaptare îi poate împinge să distrugă ceea ce nu vor putea niciodată să fie sau să aibă.
Poate fi, de asemenea, o omucidere prin procura: subiectul ucide pe cineva care îi amintește sau simbolizează ceea ce vrea el cu disperare, dar n-a avut niciodată. Aceste atribute, tangibile sau nu, îl obsedează și îl fac să se întoarcă neîncetat la frustrările sale — de aceea femeile frumoase, tinere, necunoscute, nevinovate, bogate (material său uman), hotărâte, pe deplin sănătoase și respirând bucuria de a trăi, devin cel mai des victime. Alții îi ucid pe cei care le inspiră teamă sau pe care îi detesta: homosexuali, vagabonzi, prostituate, persoane vârstnice și infirme .
CAPITOLUL IV
CRIMINALI ÎN SERIE
4.1 Criminali în serie femei
Cercetările lui Weisheit asupra femeilor asasine, au arătat că, în medie, criminalele în serie au 30 de ani, au copii (76%) și 95% sunt de rasă albă. Au ucis 74% în parte pentru bani și 27% numai pentru bani. Cu toate acestea, ele acționează cel mai probabil ca răspuns la un divers abuz suferit (ex.: Wuornos), chiar dacă aceasta nu reiese clar din fapte. Exista importante deosebiri între criminalul în serie și criminală în serie. Hickey a examinat 62 de ucigașe în serie din Statele Unite, între 1826 și 1995, din care 93% de rasă albă și 7% de rasă neagră. Ele au acționat singure (68%) sau cu parteneri (32%) și au vârste cuprinse între 15 și 69 de ani. Acestea reprezintă numai 16% din totalitatea criminalelor în serie studiate de Hickey și sunt responsabile pentru 417 până la 584 de omucideri, respectiv în jur de 17% din ansamblul victimelor.
Trei sferturi dintre criminalele studiate au început să ucidă începând din 1950, iar 10% între 1826 și 1899. Numărul victimelor pe autor este între 7 și 9, iar vârsta medie a criminalelor este de 30 de ani, adică puțin mai mare decât a criminalilor bărbați. Perioada de înfăptuire a omuciderilor variază de la câteva luni la 34 de ani. Dintre criminalele în serie, 41% au o activitate necunoscută, dar, în general, au rareori un serviciu calificat. Numai 8% sunt șomere sau fără ocupație și, în acest caz, vagabondează sau locuiesc la părinții lor. Cu toate acestea, ele pot fi administratoare de imobil, servitoare, sau pot îndeplini servicii mărunte. Foarte puține au antecedente sau ,,o carieră criminală".
Un sfert a ucis necunoscuți și aproape o treime a ucis cel puțin un necunoscut. Numai o treime a asasinat membrii familiei lor și jumătate a ucis cel puțin un membru al familiei lor. Cu toate că, în general, ele ucid de preferință apropiații, există, începând din 1975, o creștere sensibilă a victimelor alese dintre necunoscuți.
În ipoteza victimelor necunoscute sunt preferați băieții și fetele de vârste mici, vulnerabili și fară apărare. Dar criminalele în serie ,,unice", adică acționând singure, vizează mai degrabă pacienții în spitale, clinici sau alte stabilimente. Dacă este vorba despre membrii familiei, în primul rând sunt vizați soții, astfel încât se poate vorbi despre ,,monogamie în serie". Acesta este cazul lui Hazel. In ceea ce privește copiii, unele criminale aloca acțiunii ani la rând, ca să-i suprime sistematic. Cunoștințele sunt neglijate — câtă vreme persoanele nu devin prieteni sau potențiali soți. Dintre criminale, 19% au ucis numai copii și o treime exclusiv adulți. 40% au asasinat cel puțin un copii și două treimi cel puțin un adult. Aproape o treime atacă cel puțin o persoană în vârstă.
Adolescenții nu sunt niciodată o țintă exclusivă. Se pare că cele care au ucis victime din cel puțin două grupe de vârsta își aleg, îndeosebi, copii și adulți. Sunt puține cele a căror acțiune se dispersează asupra tuturor grupelor de vârstă. Contează prea puțin dacă victimele sunt bărbați sau femei, când este vorba despre adolescenți. Criminalele vizează, în mod clar, cel puțin un bărbat adult, în 53% din cazuri, dar până la 61% sunt implicate în omucidere de femei adulte. Aproape un sfert dintre criminale sunt mobile și asasinează mai multe persoane decât ,,criminalele locale". ,,Migratoarele" din stat în stat, cu cel puțin un(o) partener(a) sunt rare.
Dintre criminale, 45% acționează în limitele unui oraș, ale unui stat. 0 treime — față de 10% din criminalii în serie — își aleg victimele dintr-un loc specific (clinică, spital, proprietate privată, cu o creștere considerabilă începând din 1975) și 42% dintre victimele criminalelor provin din aceste locuri specifice. Absența mobilității reduce posibilitatea descoperirii criminalelor, căci sunt rari cei care se gândesc la implicarea unei mame, a unei bunici sau a unei cumnate. Aproape jumătate dintre criminalele în serie utilizează otrava (clorhidrat de potasiu, stricnină, arsenic ca în afacerea Jones). Altele utilizează arma de foc sau bata, rareori cuțitul (Parent este un caz excepțional de ,,cameleon mutilator"). O treime combina toate metodele. Biografia lor indică adesea o mare sărăcie, o gravă instabilitate în relațiile parentale, frecvente schimbări de locuință și alte traumatisme psihice (abuz sexual, prostituție, neglijenta), dar nu mai mult decât în cazul altor criminale sau chiar noncriminale. În realitate, incapacitatea, copil sau adult fiind, de a depăși în mod constructiv propria victimizare pare să fie un factor esențial. Motivația lor principală nu constă în sexualitate sau în violența extremă, ci în siguranța financiară și în răzbunare, în care ele își găsesc plăcerea și controlul. Nici măcar cele care ucid copii nu arăta vreun semn de psihoza. Ele sunt, mai presus de toate, niște personalități psihopatice: minciuna, imoralitate, impulsivitate, talent manipulator, farmec aparent, perspicacitate scăzută, absența remușcărilor. Actualmente, au tendința de a se apropia de profilul criminalului în serie bărbat.
Categorii de criminale în serie
Cu toate că tipologia clinică este foarte diversă și de o surprinzătoare complexitate, D. și C. Kelleher au stabilit o clasificare coerentă a criminalelor în serie. Primul criteriu le deosebește pe criminalele individuale de criminalele în echipă. Într-adevăr, nu au nimic în comun, mai ales dacă partenerul este un bărbat rapace sexual. Dar categoria criminalelor în serie acoperă o realitate atât de variată, încât necesită nouă sub-categorii: ,,văduvele negre", ,,îngerii morții", ,,rapace sexual", criminalele ,,din răzbunare", criminalele ,,pentru profit", ,,criminalele în echipă", criminalele dintr-o ,,problemă de sănătate mintală", criminalele ,,inexplicabile" și criminalele ,,neidentificate".
Acești cercetători au examinat aproape o sută de criminale în serie , care au comis cel puțin trei omucideri de-a lungul carierei lor criminale, dintre care cel puțin una a survenit după 1900. Ele au vârste cuprinse între 14 ani (ex.: Fugate) și 64 de ani (ca Velten sau Popova). În general, indiferent de categorie, încep să ucidă între 25 și 35 de ani și își continuă cariera criminală timp de doisprezece ani, în cel mai bun caz (în medie opt ani, față de patru ani, pentru bărbații criminali în serie individuali). Pe ansamblu, cele care reușesc în crima lor acționează singure și nu au motivație sexuală. Ele sunt mature (25 de ani și pește), își planifică lucid fiecare crimă (profilul unei persoane cu responsabilitate sau de încredere), vizează relații mai mult sau mai puțin intime, utilizează arme de foc sau metode dificil de detectat (otravă, injecție letală, false accidente sau sufocare), în locuri specifice și prelungind perioadele de acalmie.
Văduva neagră
Această femeie ucide sistematic soți, companioni sau alți membri ai familiei (cazurile Doss, Martin, Gibbs, De Melker) — nu sunt excluse victime externe (exemplu: Gbrurek); motivațiile sunt diverse și se pot regăsi și la alte categorii, cum ar fi,,pentru profit". Să notăm că, dacă motivația majorității văduvelor negre este profitul, nu toate își ucid membrii familiei pentru profit. Aceasta criminală este arhetipul asasinei organizate, imposibil de prins. Inteligentă, manipulatoare, răbdătoare, ea își alege victimele și le câștigă încrederea, cu o mare perspicacitate — supraveghetoare sau confidentă, întreține o comunicare și o interacțiune periodice. Ea profită de cea mai bună ocazie și își plănuiește crimele fără grabă, în medie într-un timp de treisprezece ani. Obiectivul: să își însușească asigurarea pe viață și bunurile victimei sale, precum Gilligan. Poate, uneori, să aibă și alte motivații (Velten acționează din nevoie, Moore din răzbunare, Hoyt sub imperiul sindromului Műnchhausen) și comite și alte fapte criminale în același scop, ca de pildă încasarea asigurării în urma unui incendiu. Perioadele de acalmie pot fi deosebit de lungi, iar metodele de ucidere, dificil de distins.
Acest tip este, de asemenea, al celei mai în vârstă dintre criminale (de regulă, 36 de ani) care își începe seria de omoruri. ,,Văduva neagră" asasinează între 6 și 13 victime, de-a lungul unei perioade cuprinse, în medie, intre zece și șaisprezece ani – tipul american ucide între 6 și 8 victime, fată de 13 pană la 21 câte ucide o nonamericancă. Prioritatea sa este soțul încrezător (exemplu Trueblood), copilul dependent său persoana în vârstă – fară a exclude unele cunoștințe (ca în cazul Vermilyea). Otrava, arma preferată pentru 88% dintre ,,văduvele negre", este utilizată cu răbdare și precizie, într-un moment în care victima se simte în deplină siguranță. Otrăvirea este adeseori progresivă și se eșalonează pe o perioadă lungă, pentru a da impresia unei boli naturale. Atunci, joacă bine rolul soției, al mamei sau al prietenei, astfel încât i se acorda întreaga simpatie în momentul decesului victimei. Astfel, ea violează legile iubirii, prieteniei, loialității și protecției. Trebuie, în general, să se înmulțească numărul apropiaților defuncți, pentru a se ajunge ca pricina morții să trezească bănuieli.
Înger al morții
Această femeie ucide sistematic indivizii pe care îi îngrijește sau cărora le acordă o formă de ajutor medical. Ea acționează aproape întotdeauna, începând de la vârsta de 26 de ani, în spitale, în clinici sau în instituții similare (nu trebuie neglijată existenta ,,îngerilor morții" și în rândul forțelor de ordine) și caută îndeosebi victime vulnerabile – pe cei foarte tineri, foarte bătrâni și neputincioșii, care se cred sub protecția sa. Atacă numai atunci când prada este cu desăvârșire sub controlul ei, evitând orice luptă, și o consideră un muribund care nu mai are dreptul să trăiască.
Metoda utilizată este subtilă, secretă și dificil de detectat. Injectarea de potasiu, de clorhidrat de potasiu sau de insulina este mijlocul preferat. Aceste substanțe sunt la îndemână și pot trece neobservate în tratamentul cotidian al bolnavului. În cazul copiilor, pe lângă metoda otrăvirii, mai poate folosi și sufocarea.
Eul și compulsiunea în vederea dominarii sunt motivele cele mai frecvente. Ea este obsedată, deși pe deplin conștientă, de nevoia de a controla viața celor care sunt total dependenți de îngrijirile sale. Se poate întâmpla să fie afectată de o gravă tulburare psihică — de pildă sindromul Műnchhausen, la Allitt , care să nu fi fost detectată. În acest caz, ea va atrage în mod compulsiv atenția personalului medical asupra devotamentului său eroic în încercarea de a salva persoanele pe care, de fapt, le rănește sau le ucide, obținând astfel un plus de respect de sine și o mai mare recunoștința.
Trei elemente pot ajuta anchetatorii să-i descopere și să-i dovedească faptele: din pricină că este compulsivă, ea nu se poate abține să ritualizeze trecerea la acțiune; poate fi tentată să discute despre această cu alții, pentru că o apreciază ca pe un gest de milă; unele victime îi pot scăpa și pot constitui martori decisivi. În comparație cu ,,văduva neagră", arestarea sa este rapidă – în medie, după doi ani de activitate — din cauza legăturii de dependentă dintre autor și victimă (doctor/pacient, de exemplu), a înmulțirii numărului de victime și a unei lipse de organizare în acțiune. Dar stabilirea probelor este, adeseori, delicată.
Rapace sexual
O femeie care îi ucide sistematic pe ceilalți sub forma omuciderii sexuale; motivația, așadar, este obligatoriu de natură sexuală. Este cel mai rar tip de criminală în serie, ceea ce interzice orice concluzie generală. Cele câteva cazuri cunoscute au atras, majoritatea, o arestare rapidă, după asasinarea unor victime de ocazie, fără o veritabilă planificare. Această criminală are, de regulă, 33 de ani la prima faptă și un an de activitate criminală. Wuornos a fost considerată multă vreme un caz unic în istoria crimei. Este vorba de o anomalie, așa cum cred mulți criminologi, sau de o nouă categorie…….. Criminalele în serie de astăzi sunt mai numeroase, mai active, mai diverse ca în trecut. Crimele lor sunt mai complexe și mai pernicioase. Dacă motivația sexuală a criminalelor în serie n-a fost, niciodată pană acum, una obișnuită, nu putem exclude această categorie în viitor.
Criminală în serie din răzbunare
Această femeie ucide sistematic indivizi din răzbunare sau din gelozie (începând, în medie, de la 27 de ani). Cazurile sunt rare: perioadele de acalmie dintre crime nu prea coincid cu răzbunarea compulsivă și dezorganizată — de unde rezultă, în medie, două până la patru victime în trei ani (uneori în cinci ani). Pentru a ajunge la crimă, intensitatea emoțională a compulsiei trebuie reținută și menținută de-a lungul acestor perioade de acalmie și asociată cu abilitatea de a organiza, conștient, seria criminală. Este vorba despre o criminală care acționează singură, cel mai adesea, fiindcă emoția să pasională este foarte personalizata.
Victimele sunt membrii familiei — mai ales soții sau copiii (cazul lui Etheridge) — considerați responsabili pentru un afront, care le-a rănit profund și este de neiertat. Victimele mai pot fi, uneori, indivizi aflați din întâmplare la fața locului sau reprezentanți simbolici ai unei instituții care trebuie pedepsită. Omuciderea poate fi sancțiunea pentru criticile membrilor familiei, pedeapsa supremă pentru copiii săi și recucerirea libertății pe care un soț o restrânge.
Metoda utilizată este similară celei a ,,văduvelor negre": otrăvirea și sufocarea. Trecerea la fapte este relativ rapidă și urmează unui eveniment declanșator, care îi reînnoiește și îi crește compulsiunea punitivă, de pildă o ceartă cu soțul. Crima este o tentativă de a-și relua controlul asupra vieții sale, de a-și compensa o frustrare copleșitoare.
Criminală pentru profit
Această femeie omoară sistematic indivizi in cursul altor activitati criminale (sau pentru profit), dar nu este o "criminală in echipă", nici o ,,văduvă neagră". Este ucigasa cea mai lucidă si cea mai insensibilă: banul valorează mai mult decat toate vietile de pe lume. Motivatia sa trebuie să fie clar profitul, victimele nefiind, in general, membrii familiei. Actionează singură ; are acelasi profil organizat ca ,,văduva neagra", fară nici o tulburare psihică, si isi incepe cariera, de regulă, la peste 30 de ani. Aviditatea sa constantă pentru bani si mobilitatea redusă o pot face sa comită erori, care ar fi de neconceput pentru o,,văduva neagra". Nonamericancele ucid 35 de victime in 12 ani — fată de 5 victime in 6, pentru americance. Dar ,,cifra neagra" (numarul de victime necunoscute de catre fortele de ordine) nu este de neglijat, din pricina faptului că aceste redutabile pasari de prada atacă victime care nu apartin familiei lor.
Victimele preferentiale sunt persoanele cu care criminala a dezvoltat raporturi de incredere, de exemplu o prietenă sau o supraveghetoare, ca in cazul lui Hahn, sau cele care pot fi cu usurinta manipulate si care reprezinta o ocazie de profit sub forma unui contract cu un tert. De pilda, unul dintre soti face apel la o asasină ca Popova (300 de victime marturisite), pentru a pune stapanire pe bunurile partenerului ucis. Otrava utilizată de 75% dintre criminalele de acest tip), in băutura sau in mancare, este mijlocul de actiune predilect, fară a exclude si alte metode, cum ar fi inanitia, utilizată de 12% dintre criminalele de acest tip.
Criminală în serie în echipă
Este vorba despre o femeie care, in relatie cu cel putin o altă persoană, ucide sau participă sistematic la uciderea indivizilor; motivatiile sunt diverse, iar femeia poate sa nu fi comis, individual, un asasinat.
Criminalele in serie actionează mai rar singure decat in echipa. Aproximativ o treime au ucis exclusiv in echipa. Fenomenul este complex si efemer. Cand cel putin un barbat face parte din echipa, el ia parte la toate faradelegile, dar cei care se supun nu se limiteaza intotdeauna la atragerea victimelor in mainile celui care comandă. Partenerii pot avea raporturi intime intre ei, adesea bizare sau neobisnuite. Criminala in serie ,,in echipa", care are mai mult de 22 de ani, poate ucide pană la 15 persoane in opt ani. Metodele sunt, cel mai adesea, multiple. Arma de foc si sufocarea sunt utilizate, fiecare, de 13% dintre criminalele in echipă. În materie de omucidere sexuală, se intalnesc adesea strangularea (exemplul lui Fernandez si Beck), la sfarsitul violului, torturii si taierii membrelor (exemplul lui Gerald si Charlene Gallego). Daca nu, se apelează la otrava si la injectia letală, atunci cand in echipă nu sunt decat femei.
Se disting trei subcategorii:
a) Echipa bărbat/femeie este cea mai frecventa, mai ales in Statele Unite. Ei participă impreună la omucideri, cel mai des de natura sexuala (ca Brady si Hindley sau Clark si Bundy) — uneori si nonsexuala, cu ocazia altor crime orgiastice. Femeia este mai tanară decat in celelalte subcategorii si se trezeste amestecată in afacerile sexuale ale partenerului său, dominatorul: un ucigas in serie rapace sexual. Ei pot fi intrucatva organizati, adică isi pot planifica sistematic crimele, după nivelul de cooperare dintre cei doi si capacitatea de ordonare. Omuciderile devin tot mai imperfecte si mai ocazionale, pe masură ce cuplul se dezorganizează. Perioada de activitate criminala este, tipic, de un an (doua luni, pentru Starkweather si Fugate), fiindcă faptele survin cu precădere in public si in flagrant. Cupluri bine organizate pot actiona timp de mai multi ani de zile (peste douazeci, in cazul lui Fred si Rosemary West).
b) Echipa de femei este, in majoritatea cazurilor, un duo, adesea una fiind lider. Motivatia este diversă (pentru profit sau versiunea " îngerii mortii"). Ele incep să ucidă in jurul varstei de 25 de ani si, in medie, continuă timp de doi ani. Arma este variabila, dar injectia letală utilizată de Wagner si altele, otrava, inăbusirea si sufocarea (modul de operare al lui Graham si Wood) sunt predilecte.
c) Echipa familială cuprinde cel putin 3 membri din aceeasi familie sau specializati in activităti criminale. Seful este, in general, un barbat (cazul familiei Manson). Crimele sunt orgiastice si/sau sexuale, foarte bine organizate sau foarte dezorganizate, se desfăsoară mai ales in public si sunt extrem de violente — de unde rezultă si durata de activitate, in medie de un an. Femeile sunt la fel de tinere ca in cazul echipei bărbat/femeie.
Criminală bolnavă mintal
Aceasta femeie ucide aparent in mod hazardat si inexplicabil, si va fi considerata iresponsabila pentru faptele sale; ea este, alternativ, o femeie care ucide sistematic si care sufera de o tulburare psihica; in fiecare dintre ipoteze, patologia mentală suprima discernamantul si sentimentul de culpabilitate. Problema criteriilor dupa care o constiinta este suprimata ramane in picioare: se poate intr-adevar diagnostica judecata unui criminal in serie? Cele mai multe criminale apartinand acestui tip, considerate iresponsabile de faptele lor — mai ales in cazul sindromului Műnchhausen si din perspectiva testului McNaughton — , sunt ,,ingeri ai mortii", ca Toppan, care isi ,,ingrijea" victimele. Celelalte categorii isi rationalizeaza prea mult crimele pentru a fi alienate.
Criminală inexplicabilă
Aceasti femeie ucide sistematic din motive inexplicabile sau din motive care nu sunt suficiente pentru clasificare; ea nu trebuie considerate iresponsabila de faptele sale. In aceasta categorie intra criminale ca Williamson, Tuggle, Tinning, Turner sau Green.
Criminală neidentificată
Aceasta categorie permite să clasăm o serie de omucideri sistematice, care pot fi atribuite, cu o relativă certitudine, unei femei (sau unor femei). Crimele pot să fi incetat fară arestarea cuiva, din pricina condamnarii la inchisoare a autorului lor pentru alte fapte, din pricina mortii acestuia, a varstei lui inaintate, a bolii sale mintale, a infirmitatii sale sau a unor factori psihologici complecsi. Este adesea dificil să dovedesti vinovatia unei criminale in serie organizate, chiar si atunci cand este adusa in fata instantei, si sa accepti că o femeie ar putea comite singura niste crime atat de crude. Cazurile nerezolvate de la Bingham, de la spitalul Veteranilor din Michigan, de la spitalul Prince George din Maryland intră in acest tip descris.
4.2 Echipe de criminali în serie
Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situația în care el să fie capabil sau dornic de a-și împărtăși nevoile și plăcerile altcuiva.
Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viață paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie și bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvența cuplurilor, partenerilor și grupurilor criminale deși în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Și totuși, cerințele de securitate, pe care ucigașul singuratic le simte ca fiind esențiale, sunt satisfăcute.
Cuplurile ucigașe
Sensul obișnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna împlicați într-o relație sexuală, în care bărbatul este, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, și anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinații degenerate, "personalitatea lor combinată" se dovedește mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia "folie a deux" ("iluzie împărtășită de două persoane legate emoțional"), iar psihologia -termenul Gestalt, conform căruia "întregul organizat e mai puternic decât suma părților lui".
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigașe se numără englezii Ian Bradly și Myra Hindley și australienii David și Catherine Birnei.
Partenerii
Noțiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relații sexuale. De obicei, după arestare "partenerii" se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke și William Hare, scoțienii care cipârțeau cadavrele.
Grupurile ucigașe
În orice discuție pe tema grupurilor ucigașe, se menționează numele lui Charlie Manson, deși "familia" lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, așa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile și partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigașe li se poate aplica foarte bine același principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunați sub aripa unui grup cu o cauză comună și un lider, pot fi cuprinși de un val de "nebunie" colectivă.
Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigași și victimă, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparțin familiei asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câștig financiar.
Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina și nici arta investigației nu erau atât de dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente.
Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți, și toți copiii vitregi, și să obțină ca în dosare cauza morții să fie trecută "febra gastrică".
Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică și comunicațiile între poliții, ca și înțelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.
Cu toate că ar putea exista un "tipar", sau un anume "tratament administrat victimei", crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numește "explicație psihologică" a unei crime în serie – motive care-și au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor și așa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai șocante observații a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur și simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violență să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată și rațională și, adeseori, își planifică crimele cu mult timp înainte.
4.3 Psihopatul sexual
Pornografia a fost definită ca un tip particular de material erotic în care elementele sexuale și agresive se combină pentru a portretiza forța și coerciția utilizate la săvârșirea actului sexual. Freud (1938) a relevat existența unei legături strânse între agresivitate și sexualitate. Ulterior și alți psihanaliști au susținut această afirmație. Stoller (1976) declara:
„Ostilitatea, manifestată sau ascunsă, este cea care genereaza și intensifică excitarea sexuala, iar absența ei conduce la indiferență sexuală și plictiseală.” ( Stoller, 1976, pag. 903).
Kutchinsky (1973), într-un studiu efectuat în Danemarca, a măsurat frecvența infracțiunilor sexuale înainte și după ridicarea restricțiilor asupra vânzării de materiale pornografice. Acest fapt a dat naștere unei teorii care susținea că pornografia acționează ca o supapă de siguranță. Atunci când materialele sexuale se obțin mai ușor, argumentează Kronhausen și Kronhausen (1964), potențialii infractori sexuali își obțin plăcerea din astfel de materiale și nu trebuie să recurgă la infracțiuni sexuale. Acestea au fost totuși reacția inițială. Bachy (1976) a observat că odată ce materialele pornografice pot fi procurate imediat, incidența violurilor mai degrabă a crescut decât a scăzut. Deși acestea sunt studii corelaționale, este necesară o mare atenție înainte de determinarea cauzei.
Un program de cercetare extensiv care a inclus activități experimentale a fost efectuat de Donnerstein (Donnerstein, 1982; Malamuth și Donnerstein, 1982, 1984). Aceștia au concluzionat că bărbații care sunt expusi la pornografie vor deveni mai agresivi cu femeile. Un aspect important este acela că materialul la care aceștia se expun ar trebui sa fie mai degrabă pornografic decât pur și simplu erotic. Erotismul are un efect redus asupra mâniei și agresivității, în timp ce provocarea intensă sau materialele mai excitante vor determina o agresivitate mărită (Donnerstein et al., 1875; Ramirez et al., 1982). Zillman și Bryant (1982) au observat că bărbații devin mai duri în relațiile cu femeile atunci când sunt expuși o perioadă mare de timp la aceste materiale.
CAPITOLUL V
Portrete de criminali. Cazuri celebre
5.1. Jack "Spintecătorul"
Voi incepe cu cea mai controversată opinie din zilele noastre, opinia lui John Morris, un avocat pensionar din Marea Britanie, care afirmă că are dovezi clare în sprijinul teoriei sale șocante potrivit căreia diabolicul Jack Spintecătorul, asasinul care a terorizat Londra în toamna anului 1888, era de fapt femeie.
Potrivit lui Morris, cel mai faimos criminal în serie din toate timpurile nu a fost bărbat, ci o femeie. Și nu oricare, ci medicul Elizabeth "Lizzie" Williams, soția unui medic al Casei Regale, Sir John Williams, care făcea, printre altele, avorturi, în zona și în perioada în care au avut loc crimele. De altfel, Sir John Williams a fost primul suspect în cazul crimelor în masă.
De ce ar fi făcut Lizzie toate monstruozitățile? Simplu, spune Morris, femeia era infertilă și în mnodul acesta s-ar fi răzbunat. John Morris a strâns dovezile și argumentele într-o carte – The Hand of a Woman (Mâna unei femei).
Timp de trei luni, între sfârșitul lunii august și până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase încă nerezolvate.
Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate și tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări și disecții, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-și imagineze.
Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naștere unei biografii foarte ample.
Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august l888, într-o vineri, pe Buck's Row. Raportul poliției din ziua următoare preciza: "Nu se cunoaște o crimă mai brutală și mai feroce ca aceasta". Pe 8 septembrie, a urmat "întunecata Annie" Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet. O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie.
Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruțaș ce se afla cu treburile lui în Berners Street: "Cadavrul aparținea unei femei și avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă". A fost identificată ulterior ca fiind "Lungana Liz" Stride.
În colțul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: "în acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls și o parte din intestine scoase și înfășurate în jurul gâtului… Omorul era opera unei mâini de profesionist.."
Ultima crimă și cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziție – a avut loc la 9 noiembrie: Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller'sCourt. Gâtul îi fusese secționat de jur-împrejur cu un cuțit, despărțind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat și deschis parțial, brațul drept și sânii tăiați, ca și capul ce atârna de trup ținându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detașate de picioare și răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuțit "adânc, în cruciș", măruntaiele din partea inferioară și ficatul smulse, interiorul corpului și părți din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul așezase pe o masă carnea de pe coapse și de pe gambe, împreună cu sânii și nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac."(Illustrated Police News)
Cu aceasta, crimele au încetat și au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. în ciuda uriașului efort făcut de poliția metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzația de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între probabil și imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emițătorilor.
Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:
Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era criminalul.
Severin Kloslowski (alias George Chapman): și-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puțin probabil ca un criminal să-și schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-șef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: "în sfârșit, ați pus mâna pe Jack Spintecătorul".
Mai târziu și-a recunoscut spusele, dar a intra în mitologia consacrată Spintecătorului.
Dr. Roslyn D'Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului și magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră.
"Misterul" s-a adâncit cu dispariția lui, în 1904.
A.S.R. Prințul Albert Victor, duce de Carence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice și aparențele care înconjurau familia Clarence au dat naștere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puțin, avea acum darul de a-l incrimina chiar pe duce. Cea mai speculată teorie a fost cea a existenței unei complicități între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert și vizitiul curții, pe nume John Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care l-ar fi implicat pe duce, cu o vânzătoare și un copil nelegitim.
O altă teorie îl consideră ucigaș pe James Keneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual și, așa cum chiar el declarase, un dușman patologic al femeilor.
Dr. Thomas Neill Cream era al însuși autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Jack fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: "Eu sunt Jack…", o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.
În plus, s-a mai sugerat și că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moașă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, un măcelar ritual, și care nu ar fi reprezentat o priveliște neobișnuită în East End, unde ar fi fost de așteptat să poarte haine pătate de sânge și un cuțit la fel. Într-adevăr, s-au mai făcut referiri și la un alt avreu, Kominski, care locuia în Whitechapel și care fusese internat într-un azil, în martie 1889.
Dar ceea ce ar trebui reținut ar fi ipoteza unui scriitor, cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuși, ci un ucigaș care va rămâne necunoscut și nedescoperit.
5.2. Andrei CIKATILO
În 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă într-o pădure de lângă Rostov, un port din sud-estul fostului U.R.S.S.. în urma acestei descoperiri, a fost trimis în fața plutonului de execuție un cunoscut perves sexual. Polițiștii nu încetaseră să se tot felicite când a fost găsit un nou cadavru.
De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viața pașnică a orașului. La un moment dat, s-au descoperit opt cadavre într-o singură lună. Ucigașul proceda întotdeauna la fel. Cu un al șaselea simț, dăruit animalelor de pândă și răufăcătorilor înnăscuți, el își agăța victimele dintre cei slabi și vulnerabili, aflați la periferia societății, cutreierând străzile și gările în căutarea celor fără adăpost, cărora era puțin probabil să li se simtă lipsa, și a copiilor care mergeau singuri la școală.
În ciuda vânătorii declanșate de poliția din Rostov până în Siberia, și care era condusă de investigatori pricepuți, secondați de Moscova, autoritățile păreau neajutorate în fața listei de atrocități comise. Acestea începuseră să se extindă și în statele învecinate, Ucraina și Uzbekistan. Odată polițiștii au arestat un suspect. Acesta s-a sinucis în închisoare în așteptarea procesului, iar șirul crimelor a continuat să crească nestingherit.
În 1979, a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată, dar acesta i-a convins pe polițiști că era un simplu vagabond. După ce i-au luat numele și i-au notat semnele particulare, omul a fost lăsat să-și vadă de drum. Același bărbat a fost adus la interogatoriu 5 ani mai târziu, când a fost găsit în apropierea locului unei crime, având în geantă o frânghie și un cuțit. El a fost supus unui test sangvin care a demonstrat că grupa lui de sânge diferea de cea descoperită în urma testelor făcute pe probele de spermă recoltate de la unele cadavre.
Ca atare, suspectul a fost eliberat imediat. El se numea Andrei Romanovici Cikatilo.
Poliția rusă nu avea cunoștință de acele cazuri extrem de rare în care secrețiile provenind din diverse părți ale corpului puteau avea grupe serologice diferite. Cikatilo era unul din aceste cazuri. Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă lațul în jurul "Spintecătorului din Rostov". Un ofițer de poliție l-a oprit pe Cikatilo în plină stradă, deoarece a zărit pete de sânge pe fața lui. Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o altă crimă în pădure, ofițerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge. Cikatilo a fost pus sub supraveghere.
Pe data de 20 noiembrie, polițiștii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară.
Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puțin de cinzeci și cinci de crime, deși, așa cum a recunoscut chiar el la început, "s-ar putea să fi existat și altele".
Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei de reparații a locomotivelor din Rostov, a început în Rostov, într-o atmosferă sobră, la 14 aprilie 1992. În centrul sălii a fost construită o cușcă imensă cu bare metalice, pe post de boxă a acuzatului, în care a fost adus Cikatilo, legat cu lanțuri, ca un animal sălbatic. Familiile victimelor l-au înconjurat, țipând după sângele asasinului. Cele două volume de rechizitoriu includeau 35 de victime copii – dintre care unsprezece băieți și optsprezece tinere femei. După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuțioase.
Deși el poate fi inclus în mare în categoria ucigașilor care acționează din voluptate, cerința lui de bază pentru actul actul sexual se împletește, printre altele, și cu viziuni fantastice.
Către sfârșitul primei săptămâni a procesului său, Cikatilo a insistat să se adreseze Curții. Pe lângă recunoașterea încă o dată a vinei sale, el a relatat despre privațiunile suferite de mic în casa lui și despre copilăria "groaznică" pe care a avut-o. El a mai povestit și despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de țăranii ucrainieni flămânzi, care fuseseră privați de hrană în urma colectivizării forțate a lui Stalin. În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: "Eu sunt o greșeală a naturii, o bestie".
A fost condamnat la moarte prin împușcare și executat.
5.3. CHARLES MANSON&Co.
Manson și așa numita "familie" au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobișnuit cu crimele bizare și criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea. Fost pușcăriaș și ratat fără nici o perspectivă, Manson își domina discipolii de aceeași calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată și texte ale formației Beatles, tendențios interpretate. Acestea, combinate cu atracția sexuală și magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc al "familiei" sale, au asigurat controlul fizic și spiritual complet al lui Manson asupra grupului.
Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când "familia" se afla, ocupa un ranch părăsit, utilizat pentru filmări cinematografice, proprietate a lui George Spahn.
Aici și-a organizat "Armada de uscat", o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe membri gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea "Helter Skelter". Este caracteristic pentru educația lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, "Helter Skelter" era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec scris de Beatles – habar n-avea că denumirea se referea la călușeii din iarmaroc.
Charlie hotărâse deja că un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrități, Blackbird – "Mierla" (literal "pasărea neagră") reprezintă o chemare pentru toți negrii din America la răscoală împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor și ar fi permis familiei să preia controlul total. Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanțare și Manson știa – sau credea că știe – exact de unde să obțină banii: se vorbea că Gary Hinman, muzician și prieten cu Manson, moștenise recent 20000 de dolari.
Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil și Susan Atkins au sosit acasă la Gary, încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două mașini ale sale, Manson a ordonat să fie ucis.
La plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete epitaful lui Gary, cu propriul sânge: "Porc de politician". Atkins a mai încercat să facă și un desen, nu prea reușit, al unei labe de panteră, cu intenția de a arunca vina crimei asupra "Panterelor Negre". Imediat după miezul nopții, sâmbătă, 9 august 1969, patru umbre se strecurau în curtea unei vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050, în Beverly Hills. În acea epocă, Manson nu se ocupa el însuși de crime.
În seara aceea era rândul lui "Tex" Watson, Patricia "Katie"Krenwinkle, "Sadie" Atkins și Linda Kasabian să îndeplinească voința maestrului. Cielo 10050 era ocupat în acea seară de actrița Sharon Tate (soțul ei, regizorul Roman Polanski, era plecat la filmări), care era însărcinată în luna a noua, și de patru prieteni. Într-o orgie de crime monstruoase, Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil măcelărite. Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de cincizeci de ori, tăiat, împușcat și lovit atât de cumplit cu țeava unui pistol, încât arma fusese distrusă. Pe ușa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge "Porci"; nici unul dintre criminali nu avea idee pe cine uciseseră – doar niște victime, la grămadă.
O singură persoană de la Ranchul Spahn nu era mulțumită – Charlie Manson.
Când a fost anunțată la televiziune știrea despre baia de sâge, aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său, pentru că treaba fusese făcută de mântuială. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat. Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Tate, după ce au consumat droguri pentru a se monta, Manson a pornit, în fruntea unui grup format din "Tex" Watson, Susan Atkins, Katie Krenwinkel, Linda Kasabian, Clem Grogan și Leslie van Houten, într-o nouă escapadă criminală.
Puțin după ora 1.00 noaptea, Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afaceri Leno LaBianca și a soție sale, Rosemary. Ca și în cazul victimelor din Cielo Drive, locul fusese ales la întâmplare. După ce i-au înjunghiat și tăiat pe cei doi LaBianca, ucigându-i, Manson și discipolii săi au înscris motto-urile "Moarte porcilor", "Sus" și "Helter (sic) Skelter" cu sânge pe pereți; ca un act final de violență gratuită, cuvântul "Război" a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca.
În urma acestor crime absolut nebunești, Familia a fost scoasă din vizuină. Susan Atkins a fost arestată, puțin mai târziu sub acuzația de prostituție și, în timp ce se afla în arest, și-a recunoscut rolul jucat în cazul Tate, față de o altă arestată din aceeași celulă. Informația a ajuns la urechile directorului închisorii și, pe data de 1 decembrie 1969, Familia a fost adunată și s-au emis acuzații de crimă împotriva principalilor săi membri.
Manson, Krenwikel, Atkins și van Houten au fost judecați împreună și, pe 19 aprilie 1971, după unul dintre cele mai extraordinare procese din istoria Californiei, au fost găsiți vinovați și condamnați la moarte pentru crimele Tate și LaBianca. La un proces ulterior, Manson, Bruce Davis și Clem Grogan au fost găsiți vinovați de crimă și conspirație în uciderea lui Hinman și a unui actor care juca în roluri de cawboy, pe nume "Shorty" (micuțul) Shea. Charles "Tex" Watson a fost judecat separat și găsit vinovat în șapte cazuri de crimă și conspirație; și el a fost condamnat la moarte.
Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în uciderea lui Gary Hinman și a fost condamnată la închisoare pe viață, la fel ca și Bobby Beausoleil. Mary Brunner și Linda Kasabian au păcălit autoritățile și nici un fel de acuzații nu au fost emise împotriva lor. În virtutea faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea, sentințele de condamnare la moarte au fost comutate în închisoare pe viață.
Deși nu au mai fost aduse și alte acuzații, există motive pentru a crede că multe alte crime ar putea fi puse în responsabilitatea "Familiei" lui Charles Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia.
În cartea sa Helter Skelter ,Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate / LaBianca, nu trece cu vederea însăși afirmația lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba chiar este de părere că aceasta ar putea fi o sub evaluare, deloc caracteristică pentru Manson.
Încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate, folosindu-și sinistra forță de persuasiune psihologică, pentru a convinge autoritățile care răspund de eliberarea condiționată că e perfect normal și că nu au de ce să se teamă. Este, totuși, puțin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.
Unul dintre cei mai periculoși criminali în serie de la noi din țară a fost un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru. Acest tânăr melancolic și singuratic ucidea doar în zilele ploioase și mohorâte.
A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de rețetă pe care rămăsese lizibilă ștampila medicului. Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor '60, a fost condamnat la moarte.
Pe baza cazului Râmaru s-a scris foarte mult, dar autorul de referință rămâne dr. Constantin Țurai („Enigmele unor amprente”) care, dincolo de a confirma, demonstrează integral și zguduitor valabilitatea teoriei lombrossiene a criminalului înnăscut (și în accepțiuni moderne forțându-ne să admitem existența zestrei genetice a comportamentului criminal și transmiterea acestei codificări ereditare la urmași). La baza criminalității, aceasta aparținând lui Charles Goring („The English Convict: A Statistical Study”), ipoteză care privește și rolul eredității. Insistând asupra rolului eredității, el consideră că un procent de 68% din urmașii infractorilor devin ei înșiși infractori, minimalizând sau chiar negând rolul familiei, precum și influența mediului social. Goring propune ca remediu împotriva crimei eugenie (modificarea tendințelor criminale, izolarea și supravegherea celor predispuși a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementări speciale privind procreerea în cazul debililor mintali și epilepticilor). Deși ambele teorii aparținând orientării biologice reduc explicația fenomenului criminogen la rolul factorilor biologici, excluzând alte influențe, este foarte important ca în aprecierea acestei orientări să încercăm să înțelegem conceptele fundamentale cu care operează și să le interpretăm cu prudență, fără a le exclude sau a le adopta în mod absolut.
Literatura de specialitate evidențiază similitudinile modului de operare ale tatălui Râmaru Florea (criminal în serie în 1944), transmise parcă printr-un dicteu genetic – predispoziție criminală – către fiul Râmaru Ion (criminal în serie în perioada 1970 – 1971).
Teoria transmiterii ereditare a impulsului criminal
S-ar părea poate că studiul genezei ereditare sau ambientale a comportamentului deviant ar fi o problema de interes academic. Nici pe departe nu poate fi vorba de așa ceva. Știind că factorii ereditari se afla prea puțin sub controlul nostru, dar că factorii de mediu sunt în cea mai mare măsură în puterea noastră, analiza amalgamării intime a celor două complexe de factori ne va oferi și puncte de pornire spre a elabora strategiile corespunzătoare pentru a preveni și combate eficient infracționismul.
Fără a intra aici în detalii de ordin genetic, pentru orice criminalist câteva adevăruri trebuie să fie foarte clare. În primul rând, faptul indubitabil că din zestrea noastră biologică fac parte:
Sexul.
Caracteristicile anatomorfologice, așa cum sunt: forma capului, forma și proporțiile membrelor, ale nasului, ale urechii, culoarea ochilor, a părului, desenele papilare etc. Toate acestea au ca urmare faptul că diversitatea oamenilor este cu adevărat colosală, ceea ce se referă la culoarea ochilor, la forma urechii externe sau a nasului, la structura părului etc. De aici, imensa amploare a varietății pe care o prezintă caracterele strict individuale ale omului pe plan biochimic, morfologic, fiziologic, psihologic etc. (Dubinin, 1975).
Caracteristicile funcționale (finețea sau lipsa de finețe) ale organismelor senzoriale ale individului. Timpul de reacție sau timpul de latență, înțelegând aici și timpul de latență verbală.
Temperamentul sau firea omului.
Capacitatea de a forma reflexe condiționate în general și reflexe cu precădere excitatorii sau inhibitorii, într-un cuvânt educabilitatea noastră (H. J. Eysenck, 1977).
„ Nu încape îndoială că, din punct de vedere biologic, oamenii sunt diferiți. Ei au o receptivitate diferită față de educație, posedă aptitudini naturale diverse, diferă între ei ca înclinări…”(Dubinin, 1975).
Este însă de subliniat cu deosebită tărie ca nici un conținut psihic nu se transmite pe cale genetică (B. S. Bloom, 1966). „Știm bine că oricâte generații ar învăța matematica, elevii din fiecare generație sunt nevoiți să înceapă de la zero asimilarea acestui sistem abstract de exprimare a viziunii lumii” (Dubinin, 1975). Acceptând această teză, respingem implicit teoria „criminalului înnăscut”, căci orice fel de devianță – incluzând aici și forma extremă a devianței: crima – fiind comportamente caracterizate prin gradul lor de îndepărtare de la normele sociale, prin definiție urmează să fie considerate drept urmări ale învățării. Aceasta nu înseamnă că unele trăsături înnăscute, anatomomorfologice sau temperamentale, nu ar favoriza instalarea de comportamente deviante. Dar determinarea psiho-sociala este una, câtă vreme favorizarea este doar un factor contributiv în criminogeneză la devianții pe care, sub aspect psihiatric, îi considerăm normali.
Pe baza cazului Râmaru s-a scris mult , dar autorul de referință rămâne dr. Constantin Țurai („Enigmele unor amprente”) care, dincolo de a confirma, demonstrează integral și zguduitor valabilitatea teoriei lombrossiene a criminalului înnăscut (și în accepțiuni moderne forțându-ne să admitem existența zestrei genetice a comportamentului criminal și transmiterea acestei codificări ereditare la urmași).
Insistând asupra rolului eredității, Charles Goring („The English Convict: A Statistical Study”), consideră că un procent de 68% din urmașii infractorilor devin ei înșiși infractori, minimalizând sau chiar negând rolul familiei, precum și influența mediului social. Goring propune ca remediu împotriva crimei eugenie (modificarea tendințelor criminale, izolarea și supravegherea celor predispuși a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementări speciale privind procreerea în cazul debililor mintali și epilepticilor). Deși ambele teorii aparținând orientării biologice reduc explicația fenomenului criminogen la rolul factorilor biologici, excluzând alte influențe, este foarte important ca în aprecierea acestei orientări să încercăm să înțelegem conceptele fundamentale cu care operează și să le interpretăm cu prudență, fără a le exclude sau a le adopta în mod absolut.
Capitolul VI
Crimă și pedofilie
Pedofilia face parte din categoria de perversiuni definite ca anomalii ale alegerii obiectului sexualității, alături de autoerotism, gerontofilie, incest, zoofilie, fetișism, necrofilie, travestism, transsexualism. Se întâlnește îndeosebi la sexul masculin și se caracterizează prin impulsuri erotice dominante sau exclusive față de copii, distingându-se două categorii clinice: pedofilia compulsivă (erotică) și pedofilia simptomatică. Pedofilia erotică poate fi tandră (când atracția sexuală se îndreaptă către băieții mici – pedofilia homoerotică) sau agresivă (când se dirijează către fetițe – nimfofilie). Pedofilul homoerotic nu intră în categoria homosexualilor reali, deoarece el este incapabil să întrețină relații sexuale cu un bărbat adult. Pedofilia simptomatică se întâlnește la bolnavii psihic (demenții, senilii, schizofrenii, oligofrenii).
Pedofilul constituie o categorie aparte a perverșilor, prin frecvență, organizare mediatică, importanța rețelelor criminale care îl alimentează (de la prostituție la dispariția și uciderea copiilor), caracterele personale, mediul din care provine. Din punct de vedere psihologic, pedofilul este un subiect care refuză lumea adulților, el rămâne întotdeauna un copil și se simte bine între “semenii” lui. În jumătate dintre cazuri el a fost victimă, în copilărie, a incestului sau a violului (identificare cu agresorul) sau a trăit o copilărie tulburată. De aici putem trage concluzia că își transmite perversitatea asupra victimelor sale în aceleași proporții. Pedofilul caută locurile în care găsește copii: piețe publice, școli, parcuri, tabere, multiplicându-și, conștient sau nu, situațiile riscante. Se căsătorește cu o femeie care are copii mici, profesia îl pune frecvent în contact cu copiii, este învățător, educator, medic, preot.
Abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici, alte rude apropiate sau adulți “de încredere” precum profesorul, vecinul, persoana care îngrijește copilul. Acest tip de abuz se realizează prin recompense și / sau amenințări, subliniindu-se în studiile de specialitate că abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale se întâmplă rar să fie violent. Atunci când abuzatorul dezvoltă un model de constrângere, iar “jocul” dintre adult și copil tinde să evolueze sexual, există posibilitatea violențelor.
Pedofilul care își ucide prada o face pentru a scăpa de riscul de a fi prins și deseori recurge la această soluție într-un moment de panică, atunci când copilul se revoltă sau când se teme că nu a putut să cumpere cu cadouri tăcerea acestuia. El susține ca iubește copiii, dar îi ucide din cauza nedreptății legilor care-l obligă să se ascundă. O categorie aparte în cadrul pedofililor o constituie violatorii, care, nereușind să stabilească relația sexual-abuzivă prin recompense sau alte modalități de apropiere a victimei, ce au scopul de a convinge copilul că nu i se va întâmpla nimic rău, realizează prin constrângere acte sexuale urmate, uneori, de suprimarea vieții victimei.
Poziția pedofilului față de lege este una foarte particulară: el acționează în registrul negării, al sfidării și al imoralității. Nu are nici o remușcare, unica lui problemă fiind să scape de o societate nedreaptă care-l persecută. Răceala pedofilului îi stupefiază pe experți și pe autoritățile represive. Familia, copiii și cei care se află în jurul lui nu pot admite această realitate, mai ales că pedofilii apar din rândul unor oameni aparent normali. Au o mască socială care nu rezistă impulsului care îi împinge să pornească la “vânătoare”, adesea în urma unei frustrări în lumea adulților.
În România se remarcă, pentru ultimii ani, două fenomene: creșterea numărului de infracțiuni privitoare la viața sexuală ce au ca victime minori cu vârsta prepuberă și implicarea, cu predilecție în săvârșirea infracțiunilor menționate anterior, a cetățenilor străini. Acești pedofili sunt îndeosebi “turiști sexuali”, a căror funcție le permite intrarea în contact cu anumite categorii de copii, cum sunt copiii orfani sau copiii străzii, prin fundațiile de ajutorare și proiectele finanțate din afară. “Internaționalizarea pedofiliei” cuprinde o varietate de modalități de încurajare a acestui tip de devianță, cum sunt circulația casetelor video pornografice cu minori, rețelele informatice (site-uri specializate) și literatura cifrată.
Capitolul VII
Pedeapsa cu moartea
Cartea lui Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse”- afirma ridicarea omului împotriva violenței și sistemului inchizitorial,deschizând căile către o lume nouă,rămânând până astăzi o lucrare vie,pătrunzătoare ,emanând o caldă umanitate ,orientată de o meditație generoasă și nobilă, cu virulență de pamflet în demascarea tarelor trecutului.
Opera lui Beccaria a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ,în condițiile dezvoltării iluminismului italian. Scopul primordial al legilor este,în concepția sa,acela de a asigura ,,cea mai mare fericire răspândită la cei mai mulți”(,,la massima felicita nel amggior numero”). Autodefinindu-se ca ,,un pașnic iubitor al adevărului”, Beccaria nu considera rațiunea de stat ca fiind superioară intereselor individuale ale persoanei umane și că legile ar trebui să-și găsească originea în rațiune.Statul este-în opinia sa-totalitatea indivizilor și binele statului trebuie să coincidă cu binele cetățenilor care îl alcătuiesc.
Aceste concluzii se desprind cu claritate din următoarele cuvinte ale lui Beccaria:,,Moartea este oare o pedeapsă cu adevărat utilă și necesară pentru siguranța și buna ordine a societății?Tortura ,chinurile sunt oare juste și ating scopul pe care și-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a infracțiunilor? Aceleași pedepse sunt oare deopotrivă utile în toate timpurile? Ce influență au ele asupra moravurilor?Aceste probleme merită să fie dezlegate cu acea precizie geometrică,căreia nu-i pot rezista ceața sofismelor ,elocvența seducătoare și îndoiala sfioasă.Dacă n-aș avea alt merit decât acele de a fi cel dintâi care a prezentat Italiei,cu o claritate mai mare și mai convingătoare ,ceea ce alte națiuni au îndrăznit să scrie și încep să practice ,mă voi considera fericit;dar dacă,susținând drepturile oamenilor și ale adevărului de neînvins,aș contribui la smulgerea din spasme și din chinurile morții a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignoranței, deopotrivă de fatale, binecuvântările și lacrimile unui singur nevinovat ,fremătând de bucurie m-ar mângâia de disprețul oamenilor.”
În acest act de acuzare a legislației existente pe atunci,reprezentat de cartea lui Cessare Beccaria ,se demască inumanitatea procedurilor,cruzimea legilor,atitudinea arbitrară a judecătorilor. În opinia sa,determinarea delictelor și a pedepselor trebuie să fie codificate cu o precizie geometrică.Stabilirea gravității unei infracțiuni trebuie făcută după importanța prejudiciului social cauzat.Beccaria se ridică violent împotriva acelora care confundă ideea de justiție cu asprimea și cu sălbăticia ,împotriva sistemului inchizitorial și torturii ,cea mai inumană rămășiță a barbariei.De asemenea,el se ridică și împotriva pedepsei cu moartea ,de care se serveau adesea și în mod arbitrar stăpânitorii timpului pentru oprimarea libertăților individuale ,argumentând că ideea închisorii pe viață,deci pedeapsa perpetuă,este mai geru de îndurat decât ideea morții,pedeapsă capitală,dar instantanee.
Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern,aplicând idei umanitare și raționale ,relevând importanța prevenirii delictelor ,cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului,abolirea torturii și a pedepsei cu moartea și aratând că esențială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimată vătămării provocată de delicvent societății și nu atât individului lezat.
Beccaria lovește în temeliile dreptului material și procesual penal feudal,fixând principiile unui drept nou,așezat pe alte baze.
Dreptul penal feudal de la începutul secolului al XVIII –lea este produsul unei lungi evoluții istorice.Sistemul incriminărilor și pedepselor sale,ca și sistemul procesual corespunzător,fuseseră făurite și se dezvoltaseră treptat,în mare măsură necodificat,sub influența obiceiurilor ,a dreptului roman și acelui canonic,a unor acte legislative izolate ,și,în final,ca rod al comentariilor unor juriști din secolele precedente.
În perioada de maximă dezvoltare a feudalismului,seniorii realizau în întregime toate funcțile puterii de stat pe domeniul lor,fiecare dispunând de un aparat propriu de înfăptuire a justiției și administrației.În acea perioadă ,izvorul principal al dreptului era cutuma,inclusiv al dreptului penal.
Referitor la calitatea pedepselor,Beccaria consideră contrare principiului pus de el:confiscarea ,și ,mai ales ,pedeapsa cu moartea.Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea acestui tip de pedeapsă.Câțiva gânditori precum :Platon ,Quintilianus,Alfons de Castro,Thomas Morus,pledaseră până la el ,în mod izolat,fie pentru abolirea ei,fie pentru restrângerea aplicării sale,dar niciunul nu afirmase că ea ar fi nelegitimă și nu reușise să determine o mișcare în acest sens.
Beccaria susține ,mai întâi ,că predeapsa capitală este nelegitimă,deoarece omul,nefiind îndrituit să dispună de propria sa viață,niciodată nu a putut ceda societății acest drept la viață sau nu poate consimți la știrbirea lui prin contractul social.Acest argument a fost amplu combătut.S-a arătat că ,deși liberatatea este un drept tot atât de inalienabil ca și viața,Beccaria ,în contradicție cu sine însuși,apreciază ca legitimă pedeapsa privațiunii de libertate.
Kant,discutând argumentarea lui Beccaria ,o califică drept sofism și eronată interpretare a dreptului.Filozoful german,admițând ideea contractului social,observă că nimeni nu suferă o pedeapsă,oricare ar fi ea ,fiindcă a consimțit anticipat la aceasta,ci pentru că a voit acțiunea pedepsibilă , ,,căci nu este pedeapsă când cineva găsește ce voiește,și e cu neputință ca cineva să voiască să fie pedepsit…’’Prin contractul social ,fiecare se supune dinainte oricărei legi necesare menținerii societății și ,prin urmare,legii penale.’’
Pedeapsa cu moartea rămâne încă unul dintre subiectele controversate. Unele țări sunt total împotriva ei, altele au păstrat-o în legislație pentru câteva tipuri de delicte. În România, un sondaj recent a relevat că o parte dintre români ar dori-o reintrodusă în lege, iar alții o asociază cu regimul comunist.
Apărarea dreptului la viață a stat și în atenția legiuitorului român. Astfel, a fost elaborat Decretul-Lege nr.6/1990 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru modificarea și abrogarea unor prevederi din Codul penal și alte acte normative, acest act juridic fiind contrar legislației din perioada comunistă. Potrivit unei statistici, între 1980 și 1989, au fost condamnate la moarte 57 de persoane, majoritatea fiind grațiate. Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost Elena și Nicolae Ceaușescu, pe 25 decembrie 1989.
În cazul în care s-ar fi menținut pedeapsa cu moartea în legislația românească și după revoluția din 1989, ar fi putut fi condamnați la moarte aproximativ 100 de infractori ce au comis fapte deosebit de grave, în condițiile creșterii criminalității în România. Fiind vorba de un drept fundamental al omului ce ocupă o poziție superioară în ierarhiavalorilor, dreptul la viață este reglementat, după cum este și firesc, la nivel de act fundamental. Astfel, Constituția din 1991 revizuită în 2003 cuprinde dispoziții relevante în acest domeniu. Art. 22 prevede și garantează dreptul la viață și la integritate psihică și fizică, stipulând, de asemenea, interzicerea pedepsei cu moartea. În același sens, art. 11 prevede că ratificarea tratatelor internaționale încheiate de România determină includerea acestora în legislația internă.
CONCLUZII
Toate activitățile de prevenire și combatere a criminalității desfășurate de poliție de cele mai multe ori, din păcate, dau greș: până sunt prinși, criminalii în serie ucid. De exemplu, în cazul lui Jack Spintecătorul care nu a fost descoperit niciodată și astăzi mai sunt întrebări oare cine le-a omorât pe acele femei?
Când e descoperit, ucigașul în serie este judecat și, de cele mai multe ori, condamnat la mulți ani de închisoare, în statele în care nu se acceptă pedeapsa capitală, iar în statele unde legislația prevede, sunt condamnați la moarte.
Ucigașii periculoși sunt încarcerați în închisori de maximă securitate, în România oastfel de închisoare se află la Rahova.
Din această lucrare se desprinde o concluzie majoră: criminalii în serie sunt niște oameni, care cu greu pot fi numiți oameni, foarte periculoși.
Unii ucid din plăcere alții ucid de nevoie,e cazul asasinilor plătiți, alții pentru că simt nevoia de a ucide la anumite intervale de timp.
După părerea autorilor „Enciclopediei ucigașilor în serie” acestea ar fi tiparele de comportament agresiv episodic:
Comportament ritual.
Sănătate ce maschează instabilitatea mentală.
Impulsivitate.
Căutare periodică de ajutor.
Tulburări severe de memorie și incapacitate de a spune adevărul.
Tendințe sinucigașe.
Tendințe permanente de a comite agresiuni.
Hipersexualitate și comportament sexual anormal.
Leziuni craniene; răni suferite la naștere.
Tendințe de folosire repetetă a drogurilor și abuzul de alcool.
Părinți drogați și alcoolici.
Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.
Rezultat al unei sarcini nedorite.
Născut în urma unei sarcini dificile.
Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea dea găsi fericirea.
Cruzime extrordinară față de animale.
Atracție față de incendii, fără vreun interes de natură infracțională.
Simptome de dezechilibru neurologic.
Dovezi de tulburări genetice.
Simptome biochimice.
Sentimente de lipsă de putere și inadaptare.
In lumina acestor informații – care fac mai ușoară identificarea unui criminal în serie – pare logic ca un program național de diagnostic și tratament să devină eficace. Criminalii în serie sunt periculoși și de aceea ei trebuie descoperiți cât mai repede posibil și condamnați.
„Genetica încarcă arma, psihologia țintește și evenimentele apasă pe trăgaci”
Bibliografie
A. Ungureanu, Drept penal român, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 1995
Burgess, C. Hartman, R. Ressler, J. Douglas si A. McCormack, Sexual homicide, Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986
Karmen, Crime victims, Pacific Grove, Brooks – Cole, 1990
Asist. drd. CRINA VERGA, PEDEAPSA CU MOARTEA – ARGUMENTE PRO ȘI CONTRA, Universitatea „Mihail Kogălniceanu” Iași
A Psychoanalytical Approach to Serial Killers, University of Pretoria, D. Hil., 1996
Brian Lane& Wilfred Gregg, Enciclopedia ucigașilor în serie, RAO 1996
B.Di TULLIO, "Manuel d'anthropologie criminelle", Ed. PayotParis, 1951
Conf.univ.dr. N. Zamfirescu, SUPORT CURS PSIHOCRIMINALISTICA,UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI CLUJ NAPOCA, FACULTATEA DE DREPT
Constantin Păunescu – Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1994
Constanta Nanes, Constantin Suhareanu, Rolul si limitele constatărilor medico-legale ca mijloace de probă in infracțiunile de vatămare corporală si tentativa de omor, in PCC, 4, 1981
Bulai, Curs de drept penal, partea speciala, vol. I, București, 1975
Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All Educational SA, București, 1997
C.BULAI, Drept penal român, Partea generala ,Vol.1 Ed.Șansa, 1992
Bartol, Criminal behavior, Englewood Cliffs, Prentice Hall, 1980
Corinne Morel, ABC-ul psihologiei si al psihanalizei, , Ed. Corint, 2003. (N.ed.)
Cessare Beccaria -,Despre infracțiuni și pedepse’,Ed.Rosetti, București , 2001
Camil Gall, Niculae Hogaș, Repertoriu de practică judiciara. Rezumate ale hotarârilor judecatoresti, București, Editura Știintifica, 1953
Barbu, Ocrotirea persoanei In Dreptul penal, Craiova, Ed. Scrisul Romanesc, 1971
Kelleher si C. Kelleher, Murder most Rare: The Female Serial Killer, New York, Dell Book, 1999
Lunde, Murder and Madness, Stanford, CA, Stanford Alumni Association, 1976
DONGOROZ, V.; KAHANE S.; OANCEA, I.; FODOR, I.; ILIESCU, N., C. Bu1ai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului penal roman, partea generală, vol. I. București, Ed. Academiei R.S.R. 1969
Hickey, The female serial murderer, Journal of Police and Criminal Psychology, 2 (2), 1986
Florin Streteanu – Tratat de drept penal. Partea generala. Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2008
FBI, Crime in the US adapted from the Uniform Crime Reports, Washington, US Department of Justice, US Government Printing Office, 1993
Gerard Lopez, Violențele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001
Sparrow, Women who Murder, New York, Abelard-Schuman, 1970
STEFANI, G. LEVASSEUR, R.JAMBU-MERUN, Criminologie et science penitentiaire, Troisieme edition Dalloz, 1972
Gh. Ripeanu, Manual de drept penal al RPR, partea speciala, vol. I, București, 1960;B. Braunstein, Dreptul penal al RPR, pariea speciala, partea I-a, lași, 1959
George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
Galtung J. – La contribution specifique de recherches sur la paix a l’etude des causes de la violence, apud: Violence sociales, volum editat sub egida UNESCO, 1980
Gurr T. – The calculus of civil conflict, Journal Social Issues, 1972
Hannah Arendt – On violence, Harcourt, Brace and World, New York, 1970
Toarba – Infracțiunile cu violență între prevenire și combatere, Iași, 1998
lonel Munteanu, Gravitatea vătămării pricinuite – unic criteriu de delimitare intre forma agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe și infracțiunea de vătămare corporală, in RRD, 2, 1974
Moraru (coord.), Medicina legală, București, Editura Medicală, 1967
Saroiu, I. Quai, Valoarea și limitele expertizei medico-legale in omor, tentativa, leziuni cauzatoare de moarte și periculoase pentru viata, in PMLC, XIII, 1980
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei, București, 1987
Ion Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1971
Ion Sântea – Nopți sângerânde. Antologia crimelor celebre, J.PINATEL,"Traite de Droit penal et Criminologie" Tome III, Ed.Dalloz, 1963
Egger, Preliminary database on serial killers from 1900-1999, în S. Egger, Tne Killers among us: An Examination of Serial Murder and its Investigation, Upper Saddle River, Prentice Hall, 2001
Keeney si K. Heide, Gender differences in serial murderers: A preliminary analysis, Journal of Interpersonal Violence, 9 (3), 1994
Ciobanu, Culpabilitatea în cazul de moarte prin inhibiție, În PR, partea a –IV-a, 1931
Levin si A. Fox, Mass murder: The Growing Menace, New York, Plenum Press, 1985
Laurent Montet, Criminali în serie, Editura Corint, București, 2003
Lazăr Cârjan, Titus Duță, Ioan Ciobanu, “Pedofilia, o încălcare gravă a libertății și moralității vieții sexuale” în Revista Criminalistica, nr.3/mai 2001
Starr, The random killers, Newsweek, 1984,26 noiembrie
Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal, partea speciala, vol. I, Cluj-Napoca, 1985
M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. I și II, Editura Fundației „ Chemarea”, Iași, 1992
Maiwald, op. cit, p. 14, par. 10, în Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea Specială, Editia a III-a revazută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2009
Mircea Ștefanescu, in Aspecte practice privind diferențierea infracțiunii de vatămare corporală de tentativa de omor, PCC, 4, 1981
Mc Clintock F.H. – Crimes and Violence, Mac Millan, Londra, 1963
Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură și presă „ Șansa” SRL, București, 1994
Nietzel, M.T., Crime and its modifications. A social learning perspective, New York, Pergamon Press, 1979
Nicolae T. Buzea, Infractiunea penala si culpabilitatea. Doctrina, legislate, jurisprudentă, Alba Iulia, Tip. S. Solomon, 1944
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „ Șansa” SRL, București, 1999
A. Stoica, Drept penal, pariea speciala, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1976
Loghin, Probleme privind infracțiunea de provocare ilegala a avortului, A.U.I., 1987
P.P. Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Crețu – Psihologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998
Rodica-Mihaela Stănoiu, Criminologie,Editura Oscar Print, București, 2006
Rodica M. STĂNOIU, Criminologie , vol.I, Ed. Oscar Print seria Cmninologie 1995
R.GAROFALO, "La Criminologie", Cinquieme edition entieremente refondue et augmentee, Felix Alcan, editeur, Paris, 1905
Weisheit, Female homicide offenders: Trends over time in an institutionalized population, Justice Quarterly, 1 (4)
Lindey, Officials cite a rise in killers who roam US for victims, New York Times, 1984,21 ianuarie
România Liberă din 29 aprilie 1994
Revista criminalistică , Nr.2 Aprilie 2009
Smelser N. – Theory of collective behaviour, New York, 1962
Dicționar de filozofie, București, Editura Politică, 1978
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea Specială, Editia a III-a revazută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2009
STĂNESCU, Florin, Alexandru, Un anacronism: pedeapsa cu moartea, în „Criminalistica” nr. 4, București, iulie 2000
Serial murders: Another forensinc challenge, Forensic Science International, 27, 1985
Ștefan Danes, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucuresti, Edit. Stiințifica si Enciclopedica, 1985
Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Editura Lumina Lex, București, 1996
Teodor Ciornea, coord., Medicină legală. Definitii si interpretări, lasi, Edit. Junimea, 1986
Traian Dima, Criterii de delimitare dintre forma agravatăa infracțiunii de lovire sau alte violențe si infracțiunea de vătămare corporală, in RRD, 6, 1973
Tiberiu Dianu, Aspecte juridice și medico-legale privind raportul de cauzalitate in cazul omuciderii praeterintentionale, in PCC, 1-2, 1988
Traian Tandin – Cei mai odioși 100 criminali români; Cazul Râmaru. Carte document
Tudorel Butoi, Criminali în serie. Psihologia crimei, Editura Phobos, București 2005
Vintila Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice ,,Tirajul", 1939
Viorel Panaitescu, Medicină legală. Caiet de lucrări practice, Bucuresti, Institutul de Medicina si Farmacie, 1982
Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
Virgil Dragomirescu, Problematica si metodologie medico-legala (Orientari actuale in teoria si practica medico-legala), Bucuresti, Edit. Medicala, 1980
Valerian Cioclei, Criminologie etiologică, Editura Actami, București, 1996, p.10
www.historia.ro/exclusiv_web
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Criminali In Serie (ID: 127215)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.