Crima Organizata
1. Introducere
Crima organizata este „un atac masiv împotriva societății, afectând, practic, toate componentele acesteia de la nivelul individului până la nivelul colectivităților și al instituțiilor statului și amenințând chiar elementele care stau la baza ordinii democratice”.
Noțiunea de criminalitate organizată este destul de greu de definit. În literatura juridică internațională se poate remarca o inconsecvență terminologică cu privire la utilizarea diferiților termeni atribuiți fenomenului denumit generic „criminalitate/crimă organizată”. Printre cele mai frecvent utilizate denumiri se regăsesc: „criminalitate organizată”, „criminalitate transfrontalieră”, „crimă organizată”, „organizație criminală”, „criminalitate organizată transnațională”, „grup criminal (infracțional) organizat”.
Criminalitatea organizată face parte din categoria infracțiunilor „de grup”. Este un fenomen complex, dificil de deslușit și definit, pornind de la „bandele organizate” și până la cele de tip „mafiot”. „Bandele organizate” constituie nucleul criminalității organizate, în timp ce „mafia” constituie forma cea mai înaltă a fenomenului. Conceptul de „criminalitate organizată” nu are încă parte de o definiție universal valabilă, pe de o parte fiecare țară avand propria interpretare în jurul aceleiași idei, iar, pe de altă parte, se poate constata punerea unui semn de egalitate între noțiunile de „criminalitate organizată”, „crimă organizată” și „organizație criminală”. Sunt puține cazurile în care una din aceste noțiuni este utilizată distinct, iar în aceste cazuri, definirea uneia dintre acestea se face prin raportare la celelalte două. Definirea noțiunii de crimă organizată este problematică atât din punct de vedere semantic, cât și din punct de vedere empiric; semantic deoarece este un concept contestat, fără sa beneficieze de existența unui acord complet asupra a ceea ce denotă noțiunea, și empiric deoarece nu există un consens cu privire la exemplele de fond care intra în domeniul său de aplicare. Analizând diferențele dintre noțiunile de criminalitate și crimă se poate constata că nu sunt sinonime, criminalitatea fiind o noțiune specifică în domeniile precum sociologie sau criminologie, crima fiind utilizată în principiu în dreptul penal. Prin criminalitate se înțelege un ansamblu de manifestări îndreptate împotriva societății care încalcă prevederile înscrise în normele de drept, și care atrag intervenția puterii coercitive a statului. Criminalitatea este considerată un caz particular de devianță socială, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite și violează legea prescripțiile cutumei, reprezentând manifestări ilicite de la modelul normativ al unei anumite societăți. Prin crimă se înțelege, în sens larg, orice violare a legii penale. Asocierea unuia dintre cele două cuvinte cu termenul de organizat conduce la nașterea unui alt concept; un simplu grup de persoane care comite una sau mai multe fapte penale nu se încadrează în fenomenul de crimă organizată. Jean Claude Monet aprecia că „ceea ce caracterizează cel mai bine diferența între delincvența individuală și crima organizată, este faptul că strategia acțiunii individuale diferă total de strategia grupului criminal, considerat ca un ansamblu uman reperabil și caracterizat prin diviziunea sarcinilor, ierarhizarea nivelurilor de competență, existența și aplicarea riguroasă a procedurilor de coordonare și control și asigurarea circulației fluxurilor ilicite”.
Considerată în trecut ca fiind o amenințare locală, criminalitatea organizată se manifestă în prezent ca fiind un fenomen internațional, deosebit de periculos din cauza consecințelor pe care le are. Criminalitatea s-a modernizat în paralel cu societatea umană.
„Crima modernă, la fel ca și afacerile moderne, are tendința de centralizare, organizare și comercializare (…) criminalii aplică metodele de afaceri […]. Oamenii și femeile răului formează trusturi” spunea, în 1919, Henry Barrett, director operativ al Chicago Crime Commission. Crima organizată este percepută astăzi ca fiind o superputere, sub toate formele prin care se manifestă: trafic de armament, de materiale nucleare și de droguri, imigrația ilegală, spălarea banilor, dar și terorism. Toate acestea constituie amenințări globale datorită amplorii, varietății și ingenuozității mijloacelor de care dispun în atingerea obiectivelor.
Criminalitatea organizată, precum și terorismul sunt fenomene vechi ca existentă, însă în prezent factorul alarmant este reprezentat de ritmul lor rapid de propagare, întinderea rețelelor ce se află în spatele lor sau ușurința cu care acestea ocolesc legea. Activitățile desfășurate de grupurile crimei organizate sunt din ce în ce mai sofisticate și mobile, iar din cauza caracterului lor secret, pot fi descoperite cu dificultate, deoarece aceste grupuri impun legea tăcerii pentru membrii lor, dar și pentru cetățenii care trăiesc pe teritoriul pe care aceștia îl controlează.
În zilele noastre, mai mult ca oricând, a luat o amploare fără precedent crima organizată, sub toate formele sale, manifestându-se prin fenomene ce tind să destabilizeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile statului de drept. Din ce în ce mai mult, organizațiile criminale “beneficiază” de contradicțiile generate de legile permisive sau chiar de absența unor legi, de nepunerea în aplicare a legilor existente, de relațiile neadecvate din sfera politică, economică și administrativă, precum și de ineficiența colaborare dintre structurile interne abilitate în combaterea fenomenului infracțional.
Procesul de globalizare a crimei organizate s-a înfăptuit în același timp cu globalizarea economiei mondiale. În anii ’70 cele mai multe organizații criminale erau ancorate în țările lor de origine, iar mai târziu, în anii ’80, organizații tradiționale cum ar fi Triadele chinezești, Yakuza japoneză sau Mafia siciliană, au devenit organizații globale, fiind din ce în ce mai sofisticate și diversificate pentru noile piețe internaționale. Colapsul Uniunii Sovietice din 1990 a fost un factor favorizant pentru expansiunea organizațiilor criminale, iar extinderea Uniunii Europene din 2004 și 2007 deschizând noi piețe, începând de la granițele cu Belarus și Ucraina, și până la Oceanul Atlantic.
Formele prin care grupurile de infractori ai criminalității organizate își manifestă forța cuprinde: folosirea violenței, șantajul, excrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice și chiar acțiuni aparent legale dar cu urmări delictuoase, toate cu scopul obținerii unor venituri substanțiale care vor fi utilizate mai departe în reluarea activității infracționale la niveluri superioare, inclusiv pentru a controla organismele puterii și administrației statului. Anual, organizațiile criminale adună și spală sume uriașe de bani. „Nu au fost niciodată atât de multe perspective economice pentru atât de mulți oameni. Dar niciodată nu au fost atât de multe oportunități pentru ca organizațiile criminale să utilizeze sistemul”.
2. Forme ale crimei organizate
2.1. Traficul de droguri
Ultimii 20 de ani au fost marcați de o creștere semnificativă a consumului si traficului de droguri. În prezent acest fenomen a cuprins toate regiunile lumii, fapt ce se datorează puterii financiare și influenței cartelurilor de droguri care sunt în plină ascensiune. Și în acest caz globalizarea a produs efecte, globalizarea consumului de droguri creând o cooperare mai strânsă și mai complexă între organizațiile criminale. Se evidențiază cu precădere, pe de o parte o specializare a cartelurilor pe diferite tipuri de stupefiante, iar pe de cealaltă parte organizațiile criminale implicate în traficul de droguri sunt angrenate tot mai mult și în alte forme de activități infracționale din ce în ce mai organizate și , folosind tehnici tot mai sofisticate, în felul acesta ele controlând întregul circuit al drogurilor, de la producție până la desfacere.
2.2 Traficul de arme
Dezvoltarea pieței internaționale a drogurilor și a vânzării ilegale de arme au avut loc în paralel. Fabricanții de arme din țările dezvoltate vând armamente mișcărilor de rezistență, inclusiv guvernelor din lumea a treia, prin intermediul traficanților, a comercianților oamenilor de afaceri și serviciilor secrete. Profitul obținut este considerabil, și poate fi comparat cu cel obținut din traficul de droguri. Conflictele armate din Asia, America Latină, Orientul Apropiat și Africa, au stat la baza escaladării rapide a industriei de armament și a piețelor legale de material de razboi. Ulterior, în perioada post-comunistă, traficul de arme și muniție a luat amploare datorită condițiilor favorabile sustragerilor și comercializării de arme și muniții din depozitele armatelor naționale. Pericolul major pe care îl reprezintă traficul ilegal de armament constă în faptul că țările cu regimuri dictatoriale sau care duc o politică de înarmare precum Iranul, Irakul, Libia, Coreea de Nord și Pakistanul procură materiale radioactive pentru construirea bombei atomice, fiind luată în calcul și posibilitatea ca organizațiile criminale să devină interesate de confecționarea de arme nucleare, îndeosebi pentru amenințare ori șantaj.
2.3 Traficul de autoturisme furate
Nivelul crescul al traficului de autoturisme furate din ultimii ani face ca această componentă a criminalității organizate să reprezinte cel mai important argument împotriva acestui fenomen, după traficul de stupefiante. Îndreptarea atenției spre acest segment al criminalității organizate își găsește explicația în faptul că furtul de autoturisme a devenit o afacere rentabilă, prețul unui autoturism de marcă fiind undeva între 30 și 100 de mii de euro. Este cunoscut faptul că organizațiile criminale care se ocupă cu traficul de mașini furate au conexiuni în aproape toate țările europene. Bandele organizate cu activitate în traficul de autoturisme se împart în două categorii principale, unele care se ocupă cu furtul autoturismelor de lux, și altele care se ocupă cu furtul de autovehicule de categorie mijlocie care sunt la mare căutare în unele țări din Europa Centrală și de Est. Organizarea bandelor este constituită din grupuri criminale care sunt specializate pe diferite categorii de activități ce corespund fiecărei porțiuni din lanțul infracțional. Respectând regula de bază a organizațiilor criminale, fiecare dintre infractori cunosc doar pe cei ce participă împreună cu el la executarea părții lor din activitatea ilicită, practică ce limitează numărul deconspirărilor în situația în care rețeaua ar fi descoperită.
2.4 Traficul de carne vie
O altă componentă deosebit de gravă a criminalității organizate care s-a manifestat pregnant și a căpătat un caracter tot mai organizat după anul 1990, este traficul de carne vie. Sărăcia este factorul principal care stă la baza prostituției de masă, prostituție care se extinde într-un ritm îngrijorător asupra unei pături tot mai mari din populație, cu precădere în țările sărace. Dorința de a caștiga bani ușor și repede a fost factorul dererminant în practicarea prostituției atât de către persoanele sărace, cât și de persoane ce provin din familii echilibrate, decente, chiar având și studii medii sau superioare. În ultima ani prostituția stradală a început să fie înlocuită de proxenetismul hotelier, prin saloane de masaj, dar și cel domiciliar prin intermediul anunțurilor de la mica publicitate. Pe lângă prostituție și proxenetism, o altă componentă alarmantă este comerțul cu copii, sub paravanul adopțiilor legale sau mai puțin legale, în ultima vreme discutându-se tot mai mult despre practicarea acestei îndeletniciri în scopul transplanturilor de organe. Deși în anul 1989 ONU a adoptat Convenția Asupra Drepturilor Copilului care prevede că minorii trebuie protejați împotriva explorării sexuale, anual, mii de bărbați europeni și americani călătoresc în Thailanda, Sri Lanca și Filipine pentru a întreține relații sexuale cu copii. Acești copii sunt fie forțați, fie corupți la prostituție, profiturile uriașe fiind însușite de către cei care susțin această industrie.
2.5 Terorismul
Este aproape unanim recunoscut că actualmente pentru statele europene, problemele majore ale securității interne se structurează în jurul evoluțiilor alarmante ale crimei organizate, extremismului politic și terorismului cu tot cortegiul de amenințări și implicații negative care derivă din acestea. O problemă majoră și de interes este rezultatul simbiozei dintre terorism și crima organizată, un fenomen deosebit de periculos, cu o prezență cotidiană în ultima perioadă. Această simbioză s-a realizat din motive practice, materiale, putând fi explicate prin faptul că organizațiile teroriste sunt tot mai puțin finanțate de unele state sau grupuri sociale interesate și a aparut nevoia identificării unor surse proprii de procurare a sumelor de bani necesare pentru acțiunile pe care acestea le desfășoară. Grupările teroriste preiau din ce în ce mai mult din experiența, metodele și mijloacele pe care le folosesc organizațiile mafiote. Există situații în care grupuri teroriste și-au prierdut idealurile și obiectivele politice și au devenit organizații de tip mafiot, iar în alte situații s-a creat o adevărată întrepătrundere între organizațiile criminale și cele teroriste. Un alt aspect îngrijorător îl reprezintă “narcoterorismul”, tot mai multe grupări teroriste desfășurând activități de producere și traficare de droguri. Simbioza dintre organizațiile teroriste și organizațiile criminale prezintă o stare de pericol majoră pentru viitorul omenirii, întrucât aceste au control exclusiv asupra unor teritorii mari (în deosebi în America de Sud și Centrală, Africa și Asia) și produc o implozie fără precedent și o continuitate în colaborarea dintre gherile și traficanții de droguri, dintre terorism și marea criminalitate mafiotă, făcând tot mai grea și mai costisitoare lupta dusă de state și societatea umană împotriva acestui flagel mondial.
3. Controlul legislativ in tarile europene
Criminalitatea organizată și corupția sunt fenomene omniprezente, care pot fi întâlnite în țări diferite din punct de vedere economic sau al dezvoltării sociale. Deși anumite societăți sunt mai vulnerabile decât altele și pot suferi mai mult de pe urma efectelor devastatoare ale criminalității organizate și corupției, totuși nicio țară din lume nu este, în prezent, imună la influența distructivă a corupției și criminalității organizate.
Ținând cont de intensitatea riscurilor și de pericolul social produs se disting următoarele forme ale criminalității: mica criminalitate și marea criminalitate.
Mica criminalitate – este definită ca fiind criminalitatea “de vitrină”, înfăptuită prin: furturi (din magazine, locuințe, buzunare, de mașini), prostituție, etc. Mica criminalitate are un impact direct asupra populației, care este afectata de frecvența și intensitatea cu care sunt savârșite aceste infracțiuni.
Marea criminalitate – este constituită din criminalitatea transnațională, criminalitatea organizată, criminalitatea economico-financiară și judiciară. Marea criminalitate este caracterizată de faptele prin care sunt aduse atingeri grave principiilor fundamentale ale statului de drept.
Criminalitatea judiciară este alcătuită din infracțiuni contra vieții, sănătății și integrității corporale, infracțiuni judiciare contra patrimoniului, în mod special omucideri, tâlhării, violuri, jafuri armate sau nu, furturi de autoturisme de lux, etc., comise cu diferite grade de violență, iar criminalitatea economico-financiară este constituită din infracțiuni de serviciu și în legătură cu serviciul, infracțiuni economice contra patrimoniului, infracțiuni de fals de monede, timbre sau alte valori, infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, precum și din „infracțiuni de spălare de bani și lipsă de vigilență în materie de operațiuni financiare”.
Criminalitatea organizată își desfășoară activitățile prin diferitele asocieri cu caracter infracțional, funcționarea unor societăți fantomă și a paradisurilor fiscale, având drept scop prioritar comiterea de crime la comandă, neplata obligațiilor fiscale, exploatarea cu scopul obținerii de câștiguri și profituri uriașe, de influență și putere, prin orice mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate de aceasta forma a criminalității pentru realizarea scopurilor sale, se manifestă prin exercitarea de amenințări, șantaje, violență, eliminare, diferitele forme ale traficului organizat, dar și „extorcare, corupție, manipulări, fraude, spălarea banilor, valorile prejudiciate fiind: viața, libertatea, integritatea fizică, securitatea publică și libertățile democratice”.
Instituțiile de poliție F.B.I., O.I.P.C., INTERPOL, B.K.A. (poliția judiciară germană) au dezvoltat o abordare pragmatică a criminalității organizate, încercând să-l descrie printr-o serie de indicatori, cei mai importanți fiind: planificarea și pregătirea actelor criminale, executarea actelor criminale, utilizarea produselor rezultate în urma săvârșirii infracțiunilor, relațiile dintre autori, structura grupurilor sau organizațiilor criminale, asistența pentru membrii grupului criminal.
Criminalitatea organizată își desfășoară activitațile prin mijloace legale și ilegale sub forma unor asociații, carteluri, bande criminale și societăți ecran. INTERPOL-ului clasifică organizațiile criminale în patru mari grupe distincte:
Familiile mafiei, care se constituie pe structuri ierarhice stricte, cu norme interne de disciplină, cod de conduită și cu o varietate larga de activități ilicite;
Organizațiile profesionale ale căror membrii sunt specializați în maxim două tipuri de activități criminale;
Organizații criminale constituite pe criterii etnice care sunt rezultatul unor împrejurări specifice rezultate din închiderea granițelor sau circulația dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de emigrare sau expansiune geografică;
Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane sub diferite motivații, de regulă politice, militare, religioase și rasiale.
În plus față de aceste patru mari categorii, se mai pot adăuga și organizațiile nou apărute, specializate în spălarea și reciclarea banilor.
În ultimele decenii s-a produs transformarea criminalității de tip asociativ în criminalitate organizată; astfel, organizațiile nou-născute au înghițit grupurile mici (cu acțiune preponderent locală) producând organizarea activităților criminale. Dar evoluția acestui flagel al prezentului nu s-a oprit aici: organizațiile criminale locale s-au unit formându-se astfel organizații criminale regionale și internaționale. Astfel că, pornindu-se de la grupurile criminale, s-a ajuns la organizațiile criminale transfrontaliere, criminalitatea simplă locală cu organizare mai mult sau mai puțin elaborată transformându-se în criminalitate organizată transfrontalieră.
Evoluția rapidă a criminalității organizate a fost determinată în primul rând de nevoia și tendința criminalilor de sporire a profitului, „ambițiile” de control a principalelor sectoare ale societății. Apoi au intervenit factorii politici, sociali, economici: procesul de globalizare economică, prăbușirea blocului comunist din Europa – la care s-a adăugat și fenomenul de „capitalizare” a Chinei –, dispariția unor vechi state prin divizare, conflictele armate regionale, discrepanțele între statele europene în ceea ce privește nivelul dezvoltării economice și, pe cale de consecință, nivelul de trai, dezvoltarea fenomenului migrației, dezvoltarea tehnicii – în special a informaticii – dezvoltarea mișcărilor de sorginte etnică și, nu în ultimul rând, criza economică. Toate acestea au fost însoțite inițial, de o lipsă totală de reacție de prevenire și de represiune din partea instituțiilor statale. Lipsa de reacție a fost determinată de amploarea fenomenului dezvoltării criminalității; practic instituțiile statelor au fost luate prin surprindere de această dezvoltare. Apoi, s-a adăugat și lipsa de pregătire a acestor instituții de ordine publică, dar și a dominării lor de către înșiși organizațiile criminale: de multe ori organizațiile criminale au ajuns să controleze, practic, toate instituțiile statului care aveau chiar rolul de a fi „adversarii” criminalității.
În literatura de specialitate se evidențiază faptul că definirea și evaluarea conceptului de politică penală de prevenire a criminalității trebuie să țină seama de trei dimensiuni:
a) prima se referă la legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni aplicate indivizilor delincvenți;
b) cea de a doua include instituțiile specializate de prevenire și control social specializat împotriva criminalității;
c) cea de a treia include reacția socială față de crimă și criminalitate. Din această perspectivă, majoritatea legislațiilor penale și a sistemelor de sancționare și tratament penitenciar urmăresc, prioritar, controlul și neutralizarea criminalității, protecția și apărarea socială a indivizilor, grupurilor și instituțiilor, precum și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale (delincvente); în orice sistem penal sunt prevăzute desfășurarea unor acțiuni multiple și utilizarea unor modalități și mijloace capabile să asigure atât constrângerea și represiunea penală a indivizilor delincvenți, cât și identificarea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate, inclusiv măsuri de prevenție socială, culturală și educativă aplicate în mediile criminogene.
Parlamentele țărilor membre ale Consiliului Europei au declanșat în ultimii ani o vastă activitate de legiferare, care s-a materializat prin elaborarea de acte normative, ce au vizat modificarea codurilor penale și noi reglementări ale unor domenii economice (finanțe, bănci, asigurări, concurență, fiscalitate, burse, societăți de valori mobiliare etc.). Aceste reglementări juridice, deși cu multe imperfecțiuni au permis configurarea unor
definiții normative ale criminalității organizate, organizațiilor criminale, criminalității afacerilor,
criminalității informatice și a celei financiar-bancare.
1. Astfel, din art. 304 bis din Codul penal elvețian, aflat în vigoare din 1 ianuarie 2002, rezultă că, din punct de vedere al justiției penale, criminalitatea economică este constituită „din infracțiuni împotriva patrimoniului, falsuri în titluri, acte de corupție, precum și din infracțiuni de spălare de bani și lipsă de vigilență în materie de operațiuni financiare.
Din cuprinsul art. 260 indice 3 din Codul penal elvețian, reținem definiția organizației
criminale, ca fiind „o organizație formată din cel puțin trei persoane care își păstrează structura și
efectivul în secret și care urmărește scopul de a comite acte de violență criminală sau de a-și însuși venituri prin mijloace criminale”.
2. Legislația italiană privind conceptul de criminalitate organizată
Legislația italiană nu conține definiția „criminalității organizate”, chiar dacă, din complexul normativ penal, atât cel substanțial cât și cel procesual, se pot individualiza trei categorii de criminalitate organizată:
· mafiotă incriminată în art. 51 alin.3 bis din Codul penal;
· eversivă (asocierea cu scop terorist sau de eversiune – art. 270 bis Cod penal);
· comună (asocierea pentru comiterea de infracțiuni – art. 416 Cod penal). Noțiunea de „criminalitate organizată” a început să fie folosită în Italia la jumătatea anilor 1970, când odată cu explozia fenomenului de sechestrări de persoane și cu apariția terorismului, sau introdus modificări legislative, făcându-se diferența dintre criminalitatea „individuală” și „criminalitatea organizată”. Dreptul penal italian, considerat un important model european în combaterea crimei organizate, prevede, în partea specială, la capitolul „Delicte contra ordinii publice”, două articole care definesc cele două forme de asociații:
– asociații în vederea comiterii de infracțiuni, art. 416 și
– asociațiile de tip mafiot, art. 416 bis. Primul articol menține o legătură istorică cu Codul penal anterior, ca urmare a influenței școlii pozitiviste prin care se introduce noțiunea de „pericol social” pentru activitățile infracționale comise de indivizi izolați sau în asociere. Cel de-al doilea articol a fost introdus după promulgarea în 1975 a Legii controlului organizațiilor criminale (Mafia și Cosa Nostra din America).
3. Legea penală din Franța , referindu-se la crima organizată prevede ca și alte sisteme europene de drept, ca fiind o infracțiune distinctă, sancționată separat, sub denumirea de „asocierea de răufăcători” pentru anumite infracțiuni specifice crimei organizate, având forme agravante în situația comiterii în „bandă”.
a) Asociația de răufăcători este reglementată în art. 450 indice 1-3 din Codul penal francez adoptat în 1994 astfel:
– „constituie o asociere de răufăcători orice grupare constituită sau în curs de constituire,
caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, în vederea comiterii unei infracțiuni
sau delict pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani” (art. 450 alin.1). Asociația de răufăcători este o infracțiune autonomă, instituită pentru a combate mai eficient crima organizată și care completează dreptul comun. Infracțiunea se consumă în momentul în care asociația intenționează să comită orice fel de infracțiune, pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani. În această formulare incriminarea „asociației de răufăcători” nu mai poate fi un puternic instrument de combatere a crimei organizate, datorită faptului că infracțiunile cuprinse în această categorie trebuie să aibă sancțiuni de peste 10 ani închisoare.
b) „Banda organizată” (art. 132-71 Cod penal francez), nu este o infracțiune separată, autonomă, este o circumstanță agravantă a infracțiunilor deja comise, fapte ce o deosebește de asociațiile de răufăcători. În cazul infracțiunilor continuate, comise în bandă organizată, banda organizată poate fi calificată ca o asociație de răufăcători, considerându-se că ea a fost înființată special pentru comiterea acelor infracțiuni. Specific Codului penal francez, pe linia combaterii crimei organizate, este problema răspunderii penale a persoanelor juridice, atunci când sunt comise infracțiuni pe seama lor de organele sau reprezentanții acestora. Sistemul penal francez este în plină reformă, pe linia combaterii crimei organizate, astfel, în ianuarie 1996 Comisia Legislativă a Adunării Națiunilor a votat următorul text pentru definirea organizației criminale: „Orice grup, inclusiv pe cele în formare, constituie o organizație criminală, dacă urmărește:
– constituirea de bande organizate;
– obținerea, transportul, vinderea bunurilor ilicite, deținerea de arme, explozivi sau droguri;
– traficul de influență, influențarea votului sau a autorităților publice, și au ca scop comiterea de infracțiuni sau realizarea pentru ei sau pentru alții a controlului, în total sau în parte a unor activități economico-financiare, comerciale sau civile, ori a unor bunuri, a piețelor publice la nivel național, regional sau internațional, a ajutoarelor, subvențiilor sau regulilor contractuale publice”.
4. Sistemul penal olandez cuprinde prevederi pe linia combaterii crimei organizate, atât în Codul penal, cât și în legi speciale. Incriminarea este autonomă și nu are în vedere participarea într-o organizație în scopul comiterii anumitor infracțiuni. Potrivit doctrinei penale olandeze, infracțiunea prevăzută de art. 140 din Codul penal este o infracțiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile speciale care incriminează traficul de droguri, de arme și muniții, frauda fiscală și vamală, spălarea banilor, sunt infracțiuni secundare, fără a se face referire la forme de organizare, în planul crimei organizate. Deși legiuitorul nu face precizări privind „organizația” în doctrina penală olandeză sunt evidențiate caracteristicile acesteia:
– structura grupului este ierarhică, având lideri și subordonați cu sarcini stabilite;
– grupul are un sistem de sancțiuni interne pentru păstrarea ordinii în organizații;
– grupul investește în înalta securitate;
– întreprinderile cu activitate corectă sunt folosite ca paravane;
– principalii membri lucrează împreună de cel puțin 3 ani;
– grupul folosește sancțiuni extreme în cazul intrușilor.
5. Codul penal german, art. 129 modificat este aplicabil strict infracțiunilor legate de crima organizată, menționând ca: „Oricine formează o asociație ale cărei obiective sau activități sunt îndreptate către comiterea de acte criminale, sau oricine participă la o astfel de asociație ca membru, cotizează pentru ea, sau o sprijină, va fi pedepsit cu închisoare până la 5 ani sau amendă”. Conform doctrinei penale germane, organizația trebuie să cuprindă cel puțin trei membri, să desfășoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinței asociației, să existe o legătură între aceștia, o parte din cartierul general să se afle în Germania. Doctrina germană definește crima organizată astfel: „comiterea cu intenție a unor infracțiuni în scopul obținerii de profit și putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenței sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influențe asupra politicienilor, administrației publice, autorităților judiciare sau economice”. În situația infracțiunilor grave (omucideri, răpiri, luări de ostateci etc.) prevăzute separat în Codul penal sau în legi speciale, comiterea lor de către organizație constituie circumstanță agravantă și pedepsită mai grav. Codul penal german a fost completat prin incriminarea unor infracțiuni din sfera crimei organizate comise de organizații criminale și anume: – traficul deșeurilor art. 326 par.2 introdus în 1994; – traficul uman (femei, copii, imigranți) art. 1804, 180, 237 și 236. De asemenea, sistemul penal german, în vederea combaterii crimei organizate a adoptat o serie de legi speciale ce prevăd infracțiuni a căror comitere de către organizație constituie agravantă, iar pentru a sublinia caracterul agravant al acestora, în afara comiterii de către organizație, sancționează și modul „profesionist” de săvârșire a lor. În opinia penaliștilor germani problema combaterii și definirii crimei organizate în Germania încă nu este rezolvată și se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor prevederi penale în legi speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a Codului penal.
7. Legea belgiană relativă la organizațiile criminale adoptată în anul 1999 definește criminalitatea organizată drept: „o asociație formată din mai multe persoane care plănuiește comiterea de infracțiuni ce se pedepsesc cu închisoare de până la trei ani sau cu pedeapsă mult mai gravă, pentru a obține în mod direct sau indirect avantaje, folosind intimidarea, amenințarea sau violența ori recurgând la organizații comerciale pentru a disimula sau a facilita comiterea de infracțiuni”. Organizația al cărui obiectiv este strict de ordin politic, sindical filantropic sau religios, ori care urmărește atingerea oricărui alt scop legitim nu poate fi considerată o organizație criminală conform definiției de mai sus.
4. Cooperarea statelor pentru combaterea criminalitatii organizate
4.1 Conventii internationale privind combaterea criminalitatii organizate
4.2 Organele Uniunii Europene specializate in lupta împotriva criminalitatii organizate
În cadrul Consiliului Europei au fost înființate, in decursul timpului, unele structuri specializate in domeniul prevenirii si combaterii criminalității.
Cu titlu de exemplu, precizăm că, The European Committee on Crime Problems – Comitetul European pentru Probleme Criminale ( prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C. ), creat in 1957, îsi bazează activitatea pe subcomitete si grupuri de lucru si acționează pentru realizarea unor proiecte de convenții si de rezoluții, transmise spre aprobare Comitetului Miniștrilor.
Activitatea Comitetului European pentru Probleme Criminale și implicit a Consiliului Europei vizează armonizarea legislațiilor tarilor membre si asistenta juridica in materie penala. In acest ultim domeniu, Comitetul European pentru Probleme Criminale a creat o opera importanta, constând in elaborarea a 16 convenții si 4 protocoale prin care, depășindu-se principiile tradiționale ale dreptului penal, justiția penala încetează a se mai opri la frontierele naționale: un spațiu judiciar european este pe cale de a fi creat.
De asemenea, Comitetul European pentru Probleme Criminale s-a implicat in cercetarea criminologica a fenomenului criminalității organizate. In anul 1963 a fost creat Consiliul Științific Criminologic, în cadrul căruia sunt anual organizate conferințe si colocvii de cercetări criminologice Comitetul European pentru Probleme Criminale a jucat un rol important in adoptarea Rezoluției privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților si a Recomandării privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziții comune a statelor membre in problematica protecției victimei, in organizarea si desfășurarea conferințelor miniștrilor europeni ai justiției si, de curând, ai celor de interne.
În prezent, Comitetul European pentru Probleme Criminale acordă o atenție deosebită evoluției ideilor privitoare la justiția penala si tratamentul delincvenților, acordând prioritate mijloacelor preventive si demersurilor pentru evitarea intervenției sistemului justiției penale in cazuri individuale minore, prin masuri de conciliere si mediere, precum si prin promovarea unor masuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.
De asemenea, din anul 1980, Grupul de cooperare in materia luptei împotriva abuzului si traficului ilicit de droguri ( grupul Pompidou ), constituit in 1971 la inițiativa fostului președinte francez, si-a continuat activitatea in cadrul Consiliului Europei. Grupul are un secretariat care este condus de un secretar general si îsi desfășoară activitatea in baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferința ministeriala care urmărește reducerea rolului sistemului penal in domeniu, atenuarea cererii si găsirea de soluții noi de îngrădire a traficului ilicit de droguri prin perfecționarea cooperării internaționale.
In anii 1991 si 1994, Grupul a organizat doua conferințe ministeriale paneuropene asupra cooperării in problemele abuzului si traficului ilicit de droguri, la care au luat parte si reprezentanții unor importante organizații internaționale ( O.N.U., O.I.P.C – Organizația Internațională de Poliție Criminală sau Interpol, O.M.S., O.M.V. ). În acest context, s-a adoptat o Declarație Finală prin care au fost reiterate angajamentele statelor participante de a susține cooperarea europeana in cadrul unei strategii globale, echilibrate si multidisciplinare. Sub egida Grupului, au fost adoptate până în prezent numeroase acorduri și recomandări prin care se stabilesc acțiuni comune în domeniile: economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ și se reglementează, printre altele, un sistem de coordonare între statele europene în lupta împotriva criminalității.
Contribuția Organizației Națiunilor Unite și Consiliului Europei în lupta împotriva criminalității nu se limitează doar la elaborarea unor Convenții, Protocoale sau Acorduri, pot fi emise și rezoluții, directive sau recomandări care stabilesc direcții comune de acțiune în domeniu, acestea completându-se cu declarații comune ale șefilor de stat și de guvern.
4.2.1 EUROJUST
Prin decizia Consiliului Uniunii Europene 2002/187/JAI din 28 februarie 2002, a fost instituita unitatea Eurojust, dotata cu personalitate juridica si finanțata de la bugetul central al Uniunii, in scopul întăririi luptei împotriva formelor grave de criminalitate.
In preambulul deciziei 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 se arata ca pentru ameliorarea efectiva a cooperării judiciare intre statele membre se cere, de urgenta, adoptarea la nivelul Uniunii unor masuri structurale destinate sa faciliteze coordonarea optima a acțiunilor de ancheta si de urmărire judiciara efectuate de statele membre, cu respectarea drepturilor si libertăților fundamentale.
Organizarea Eurojust, cu sediul provizoriu la Haga, este stabilita de decizia 2002/187/JAI, careprevede că Eurojust constituie o unitate si nu doar o adunare a unor reprezentanți ai statelor membre. Totodată, Eurojust organ al Uniunii Europene. Unitatea Eurojust este compusa din cate un reprezentant al fiecărui stat membru, care are calitatea de procuror, judecător sau ofițer de politie cu prerogative echivalente. Aceștia sunt salarizați de către statele naționale pe care le reprezintă, in schimb personalului administrativ al Eurojust i se aplica Statutul funcționarilor Comunităților Europene stabilit prin regulamentul 259/6S. Statutul membrilor naționali ai Eurojust, inclusiv durata mandatului acestora, sunt stabilite de statele membre pe care le reprezintă. Totodată, fiecare stat membru definește natura si întinderea competentelor juridice pe care i le atribuie reprezentantului național al Eurojust pe propriul teritoriu. De asemenea, statul membru stabilește atribuțiile reprezentantului sau in raporturile acestuia cu autoritățile judiciare din alte state, conform aranjamentelor internaționale pe care si le-a asumat.
Schimbul de informații intre Eurojust si statele membre se realizează prin intermediul membrilor naționali. Aceștia au acces la informațiile conținute de cazierul judiciar național sau de oricare evidenta a statului membru pe care îl reprezintă.
În cadrul Eurojust funcționează un colegiu compus din reprezentanții statelor membre, fiecare dispunând de cate un vot. Colegiul propune Consiliului Uniunii Europene spre aprobare regulamentul interior de funcționare, in care se stabilește modalitatea de luare a deciziilor. Colegiul este responsabil de organizarea si funcționarea Eurojust. El îsi alege un președinte si doi vicepreședinți care sunt validați de Consiliu.
Statele membre pot desemna, in afara reprezentanților naționali in Eurojust, unul sau mai mulți corespondenți naționali. Relațiile dintre reprezentantul național in Eurojust si corespondentul național nu exclud relațiile directe intre reprezentantul național si autoritățile competente ale statului membru.
Obiectivele Eurojust, stabilite in art.3 al deciziei 2002/187, sunt următoarele:
promovarea si ameliorarea coordonării autorităților competente, în cadrul anchetelor si urmăririlor judiciare care interesează doua sau mai multe state membre, ținând cont de cererea unei asemenea autorități precum si de orice informație furnizata de un organ competent;
ameliorarea cooperării intre autoritățile competente ale statelor membre, îndeosebi prin facilitarea punerii in aplicare a întrajutorării judiciare internaționale si a punerii in executare a cererilor de extrădare;
susținerea autorităților competente ale statelor membre pentru întărirea eficacității anchetelor si urmăririlor judiciare.
Competentele unității Eurojust, stabilite in art.4 paragraful l al deciziei 2002/187, se referă la:
a) tipurile de criminalitate si infracțiunile pentru care Europol are competenta in conformitate art.2 al convenției Europol din 26 iulie 1995 (terorismul, traficul ilicit de stupefiante, traficul de ființe umane, filiere de imigrare clandestina, traficul ilicit de materii radioactive si nucleare, traficul ilicit de autovehicule, falsificarea monedei euro, spălarea de bani legata de activitățile criminale internaționale);
b) următoarele tipuri de criminalitate: criminalitatea informatica, frauda si corupția, ca si toate infracțiunile care ating interesele financiare al Comunității Europene, spălarea produselor rezultate din crime, criminalitatea care afectează mediul înconjurător, participarea la o organizație criminala in sensul acțiunii comune 98/733/JAI din 21 decembrie a Consiliului referitoare la participarea la o organizație criminala in statele membre al Uniunii Europene;
c) alte infracțiuni comise in legătura cu tipurile de criminalitate enunțate mai sus.
Unitatea Eurojust acționează atât la nivel comunitar, cat si prin intermediul membrilor naționali. Sarcinile îndeplinite de Eurojust in calitate de colegiu sunt prevăzute de art.7 al deciziei 2002/187/JAI , în temeiul căruia Eurojust:
a) poate cere autorităților competente ale statelor membre, in cazul tipurilor de criminalitate si al infracțiunilor vizate la art.4 paragraful l al deciziei, sa adopte următoarele masuri:
– sa desfășoare o ancheta sau acte de urmărire judiciara cu privire la o fapta precisa;
– sa accepte ca o autoritate competenta dintr-un stat membru este mai bine plasata pentru a desfășura o ancheta sau acte de urmărire cu privire la o fapta precisa;
– sa realizeze o coordonare intre autoritățile competente ale statelor membre interesate;
– sa alcătuiască o echipa de ancheta comuna;
– sa furnizeze unității Eurojust orice informație necesara pentru îndeplinirea misiunii sale;
b) asigura informarea reciproca a autorităților competente ale statelor membre asupra anchetelor si urmăririlor judiciare despre care are la cunoștință si care au incidența la nivelul Uniunii Europene sau care ar putea interesa alte state membre decât cele direct interesate;
c) asista autoritățile competente ale statelor membre, la cererea acestora, in vederea unei mai bune coordonări a anchetelor si urmăririlor judiciare;
d) își da concursul in scopul ameliorării cooperării intre autoritățile competente ale statelor membre, îndeosebi pe baza analizelor făcute de Europol;
e) cooperează cu Rețeaua judiciara europeana si o consulta, inclusiv utilizând baza documentara a acesteia si contribuind la ameliorarea ei;
f) poate sa-si dea concursul la activitatea Europol, furnizându-i avize pe baza analizelor pe care acesta le-a efectuat;
g) poate furniza susținere logistica (traduceri, organizări de reuniuni de coordonare).
Sarcinile Eurojust exercitate prin intermediul membrilor săi naționali sunt prevăzute de art.6 al deciziei 20027187/JAI. Astfel, Eurojust :
a) poate sa ceara autorităților competente ale statelor membre sa aibă in vedere: desfășurarea unei anchete sau a unor acte de urmărire judiciara cu privire la fapte precise, sa accepte ca una dintre autoritățile competente dintr-un stat membru este mai bine plasata pentru a desfășura o ancheta sau acte de urmărire cu privire la fapte precise, realizarea unei coordonări intre autoritățile competente ale statelor membre interesate, alcătuirea unei echipe de ancheta comune, furnizarea către Eurojust a oricărei informații necesare îndeplinirii sarcinilor ce-i revin;
b) asigura informarea reciproca a autorităților competente ale statelor membre interesate cu privire la anchetele si actele de urmărire despre care are cunoștință;
c) asista autoritățile competente ale statelor membre, la cererea lor, pentru a asigura cea mai buna coordonare posibila a anchetelor si a actelor de urmărire;
d) îsi da concursul in scopul ameliorării cooperării intre autoritățile competente ale statelor membre;
e) cooperează cu Rețeaua judiciara europeana si o consulta, inclusiv utilizând baza documentara a acesteia si contribuind la ameliorarea ei;
f) susține, cu acordul colegiului, anchetele si actele de urmărire care interesează autoritățile competente dintr-un singur stat membru;
g) poate, conform obiectivelor si competentelor sale, in vederea îmbunătățirii cooperării si coordonării intre statele membre, sa transmită cereri de întrajutorare judiciara când acestea emana de la o autoritate competenta a unui stat membru, interesează o ancheta sau un act de urmărire efectuat de o asemenea autoritate intr-o cauza determinata si este necesara in vederea unei executări coordonate, intervenția sa.
Relațiile cu Europol se concretizează in cooperări necesare îndeplinirii sarcinilor si obiectivelor ce revin unității Eurojust. Elementele esențiale ale cooperării sunt stabilite printr-un acord aprobat de Consiliu, după consultarea organului de control comun90.
Eurojust întreține cu Rețeaua judiciara europeana relații de complementaritate care includ următoarele aspecte:
a. Eurojust are acces la informațiile obținute la nivel central prin Rețeaua judiciara europeana si la rețeaua de telecomunicații;
b. secretariatul Rețelei judiciare europene este plasat in cadrul secretariatului Eurojust, primul formând o unitate distincta si autonoma pe plan funcțional care beneficiază de mijloacele Eurojust;
c. membrii naționali Eurojust pot participa la reuniunile Rețelei judiciare europene, iar persoanele care formează punctele de contact ale acesteia pot fi invitate la reuniunile Eurojust.
Eurojust stabilește o cooperare strânsa cu Oficiul european de lupta anti-frauda (OLAF), membrii naționali ai Eurojust fiind recunoscuți de către statele membre ca autorități competente in legătura cu anchetele desfășurat de OLAF.
De asemenea, Eurojust poate stabili contacte si schimburi de experiențe de natura neoperațională cu organizații internaționale, in vederea obiectivelor sale.
În preambulul deciziei 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 se arata ca, in măsura in care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor sale, Eurojust poate coopera cu state terțe si poate încheia in acest scop acorduri cu ele, având prioritate tarile candidate la aderare la Uniunea Europeana. Din analiza dispozițiilor deciziei 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 se desprind câteva concluzii:
1. Cooperarea in domeniul celui de al treilea pilon al Uniunii Europene primește un caracter instituționalizat prin crearea unui organ al Uniunii ( nu doar al Comunităților );
2. Eurojust acționează ca organ al Uniunii Europene, dar el poate sa-si exercite unele atribuții si prin intermediul membrilor naționali care reprezintă statele membre si care nu sunt funcționari ori agenți ai Uniunii; 3. O atenție deosebita se acorda respectării dreptului persoanelor de a avea acces la datele personale care le privesc si care sunt stocate de Eurojust, stabilindu-se mecanisme de control si de prevenție a abuzurilor;
4. Activitatea Eurojust se desfășoară cu participarea Comisiei si sub controlul Consiliului si a Parlamentului European;
5. Regulile referitoare la accesul public la documentele Eurojust trebuie sa respecte principiile si limitele stabilite de Regulamentul 1049/2001 din 30 mai 2001 al Parlamentului European si al Consiliului referitor la accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului si ale Comisiei.
4.2.2 EUROPOL
În interiorul spațiului de libertate, securitate si justiție, Uniunea Europeana acționează pentru a asigura, intre altele si masurile de coordonare si cooperare intre autoritățile polițienești. Cooperarea polițieneasca in materie penala reprezintă una din piesele de rezistenta al pilonului trei al Uniunii Europene.
Ideea unui Oficiu european de politie a fost lansata pentru prima oara cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg, din 28 si 29 iunie 1991. Planul de atunci avea in vedere înființarea unui nou organism care sa ofere cadrul necesar pentru dezvoltarea colaborării organelor de politie din statele membre ale Uniunii pentru prevenirea si combaterea pe plan internațional a crimei organizate, inclusiv a terorismului si a traficului de droguri.
În dezvoltarea prevederilor Tratatului Instituind Uniunea Europeana, adoptat la Maastricht, 1992, Europol – organ al Uniunii Europene cu rol de coordonare a politiilor structurilor naționale create pentru a combate, cu precădere, acele acțiuni care lezau interesele financiare ale Uniunii Europene, a fost înființat pentru a asigura strângerea, stocarea, prelucrarea si analizarea informațiilor in domeniu; a sprijini formarea profesională a personalului, precum si cooperarea privind schimbul de personal si echipament si cercetarea criminalității, tehnici comune de investigație privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizata.
Convenția prin care s-au pus bazele Europolului semnata in iulie 1995 si a intrat in vigoare la 1 octombrie 1998. Pentru a concretiza mai repede cooperarea politiei europene, așa cum este ea definita in Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene din ianuarie 1994 a fost înființată Unitatea – Droguri.
Scopul principal al acestei Unități a fost combaterea traficului de droguri si a activităților de spălare a banilor asociate a acestuia. Ulterior, mandatul sau a fost lărgit pentru a include si masuri de combatere a traficului cu substanțe radioactive si nucleare, a rețelelor de imigrare clandestina, a traficului ilicit cu autoturisme si a spălării banilor proveniți din astfel de delicte; mai târziu, la toate acestea s-a adăugat si combaterea traficului cu ființe umane.
Oficiul european de Politie, care a preluat activitățile Unității – Droguri – Europol, a devenit operațional de la 1 iulie 1999. Europol, cu sediul la Haga, acționează in aceleași domenii si, are competente si in combaterea terorismului si a falsificării banilor. Prin Tratatul de la Amsterdam, Europol are o serie de sarcini: coordonarea si implementarea investigațiilor specifice întreprinse de autoritățile altor state membre, dezvoltarea unei competente de specialitate, pentru a ajuta statele membre in investigațiile in domeniul crimei organizate, precum si stabilirea de contacte cu procurorii si anchetatorii specializați in combaterea crimei organizate.
În lumina prevederilor fostei Constituții Europene (art. III-276), Europol avea misiunea de a sprijini si consolida acțiunea autorităților polițienești si a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum si colaborarea acestora pentru prevenirea si combaterea infracțiunilor grave care afectează doua sau mai multe state membre, a terorismului si a formelor de criminalitate ce aduc atingere a unui interes comun care face obiectul unei politici comune a Uniunii.
Competențele Europol au fost extinse la colectarea de probe, analizarea si efectuarea de schimb de informații, coordonarea si organizarea acțiunilor de cercetare penala.
iitoarea structura a Europol, precum si componentele acestui organism, urmează, a fi instituite printr-o lege europeana. Tot printr-o lege europeana urmează a fi stabilite si modalitățile de exercitare de către parlamentul european, precum si de parlamentele naționale a statelor membre, controlul asupra activităților Europol. Pentru respectarea diversității tradițiilor sistemelor de drept penal, din fiecare stat membru, Europol îsi va desfășura acțiunile cu caracter operațional numai cu acordul autorităților statului sau statelor membre implicate. Aplicarea eventualelor masuri de coerciție rămâne un atribut suveran al statelor membre. Prin Legea nr. 197-25 mai 2004 a fost ratificat Acordul privind cooperarea dintre România si Oficiul European de Politie, semnat la București la 25 noiembrie 2003.
4.2.3 Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF)
Instituțiile Comunitare si statele membre ale Uniunii acorda o mare importanta protejării intereselor financiare si economice ale Comunităților, precum si luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, a fraudei si a oricăror alte activități ilegale care ar putea afecta bugetul comunitar.
Răspunderea Comisiei in acest domeniu este strâns legata de misiunea sa de implementare a bugetului ( Articolul 274 al Tratatului CE). Acest lucru a fost confirmat de Articolul 280 al Tratatului CE. Pentru a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, Comisia a creat Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF), in cadrul propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352 din 28 aprilie 1999.
Oficiul a primit sarcina de a conduce anchetele in cazuri de frauda si i s-a conferit un statut special de organism independent. Oficiul si-a început activitatea la 1 iunie 1999, in ziua intrarii in vigoare a Regulamentului (CE) N° 1073/1999 al Parlamentului European si al Consiliului, precum si a Regulamentului Consiliului (Euratom) N° 1074/1999 din 25 mai 1999, privitor la anchetele derulate de OLAF. Oficiul a preluat operațiunile "Grupului de Acțiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei" (UCLAF), creat in 1988 in cadrul Secretariatului General al Comisiei.
Deși are un statut de organism independent in desfășurarea anchetelor, OLAF face parte si din structura organizatorica a Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF îndeplinește sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislația comunitară și prin acordurile in vigoare încheiate cu tarile terțe, in vederea promovării luptei contra fraudei, a corupției si a oricăror alte activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității Europene.
4.3 Interpolul
5. Prevenirea criminalitatii organizate
“Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicită efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea implică apelul la o schimbare de mentalități… O societate unde se reînnoadă comunicarea, unde constrângerile rămân suple, unde omul este luat constant în considerație, va refuza violența. Refuzând această sfidare, se va naște o lume nu fără violență, dar mai liniștită”. Existența unui cadru normativ menit sa coordoneze comportamentul indivizilor în societate reprezintă baza funcționării democratice a statului de drept. În consecință toate țările sunt înrudite, și în aceeși măsură obligate să adopte măsurile legale pe care le consideră necesare, în conformitate cu reglementările internaționale la care au aderat, și să se asigure de respectarea și realizarea acestora. În orice societate și în orice perioadă istorică, impactul cel mai puternic asupra oricărei persoane fizice, fie că apare în postura de victimă sau doar de spectator, îl reprezintă săvârșirea unei fapte penale cu toate consecințele ce decurg, mergând de la urmările socialmente periculoase ce se produc și până la sancțiunile penale ce sunt aplicate de instanțele judecătorești în contextul realizării justiției penale. Orice acțiune de natură să aducă prejudicii unei societăți, precum și cele care lezează drepturile indivizilor izolați, dă naștere nu numai unor reacții firești de combatere, ci și de apărare preventivă, crescând necesitatea identificării și adoptării unor măsuri anticipative pentru ca răul să nu se mai producă și să nu se mai repete. Obiectivul prioritar și esențial aflat în concepția tutuor factorilor sociali cu atribuții în domeniul combaterii fenomenului criminalității organizate îl reprezintă combaterea. Experiența demonstrează că organizarea unei eficiente activități preventive, ori câte eforturi ar impune, este incomparabil mai ușor de realizat și mai eficientă decât activitatea de descoperire a faptelor antisociale. În orice societate există o criminalitate reală formată din totalitatea faptelor antisociale comise la un moment dat. De asemenea, există o stare latentă sau parțială ce cuprinde un mare număr de indivizi, care din cauza factorilor criminogeni (interni sau externi) sunt pretabili să comită fapte antisociale. Instituțiile polițienești luptă în egală măsură atât împotriva criminalității reale cât și a celei latente, această luptă având caracterul unei activități de profilaxie socială. Activitatea de prevenire a criminalității face parte dintr‐o sferă mai largă de preocupări ale statului de drept, incluzând mai întâi sfera atotcuprinzătoare a încălcării regulilor morale de conviețuire socială, iar în al doilea rând activitatea de prevenire a încălcării legilor în general și în cadrul acesteia a legii penale în special. Din punct de vedere conceptual, prevenirea reprezintă o strategie „ante‐delictum”, care a devenit o necesitate majoră, actuală, în toate statele. Această strategie cuprinde toate inițiativele și acțiunile care sunt în măsură să oprească evoluția fenomenului criminalității, într-un mod diferit decât prin coerciția aplicată “post factum”. Politica penală este o parte a politicii generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea criminalității într‐o anumită țară într‐o perioadă determinată. Desigur că apărarea valorilor sociale nu se realizează exclusiv prin mijloace juridice ci și prin mijloace extrajuridice de ordin economic, social, politic, cultural, educativ, ca și prin intermediul normelor juridice de drept administrativ, comercial, de drept al muncii etc. Activitatea de prevenire are ca scop principal reducerea treptată a factorilor cauzali ai criminalității, prin aceasta urmărindu-se reducerea graduală a efectului negativ pe care criminalitatea îl are, și reducerea numărului și gravității infracțiunilor. Scopul și conținutul strategiei activității de prevenire a criminalității îl constituie orientarea pe baze științifice a acestei activități, în raport cu necesitatea socială, stabilind metode și mijloace eficiente de acțiune, precum și cunoașterea cauzelor și condițiilor care determină, favorizează sau înlesnesc săvârșirea de infracțiuni. În ceea ce privește importanța activității de prevenire experiența demonstrează că organizarea eficientă a acesteia oricâte eforturi și sacrificii ar impune, este incompatibil mai ușor de realizat și mai puțin costisitoare decât activitatea de combatere a unor urmări negative. În plus, prevenirea acționează mult mai profund și statornic, influențând ansamblul faptelor, pe când activitatea de combatere și descoperire a infracțiunilor, care se desfășoară în raport cu fiecare cauză penală în parte și pe măsura apariției conduitelor negative . Fenomenul criminalității se supune din acest punct de vedere acelorași necesități. Importantele prejudicii pe care le provoacă săvârșirea infracțiunilor (pierderi de vieți omenești, vătămări corporale, traume psihice, pagube materiale, cheltuieli pentru descoperirea și tragerea la răspundere a vinovaților, cheltuieli cu executarea pedepselor în penitenciare) pot fi înlăturate sau diminuate prin organizarea de acțiuni eficiente de profilaxie socială. Activitatea de prevenire are un conținut complex, multidimensional exprimând o cerință obiectivă, necesară pentru reglementarea raporturilor sociale, astfel încât să asigure normala funcționare a tuturor organismelor sociale, climatul de ordine și siguranță civică în cadrul căruia să e poată realiza fără perturbări activitatea organelor statului, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În legătură cu valoarea și eficiența activităților preventive există nu numai un consens în statele cu democrație avansată, dar și rezultate certe. Activitatea de prevenire a criminalității are o deosebită importanță socială, dacă ne referim numai la efectele pozitive imediate și evidente pe care le produce în viața socială, în asigurarea ordinii și legalității. În acest context trebuie precizat că prin prevenire se realizează următoarele scopuri sociale:
împiedicarea unei persoane de a deveni infractor și de a suporta rigorile legii;
evitarea producerii de prejudicii materiale, fizice sau morale, cu consecințe greu sau uneori imposibil de recuperat;
împiedicarea destrămării sau dezorganizării vremelnice a unor familii, cu implicații atât pentru cei care suportă sancțiunea legală cât și pentru copiii acestora care din lipsă de îngrijire sau a mijloacelor de subzistență, pot săvârși la rândul lor infracțiuni;
reducerea volumului de muncă al instituțiilor polițienești, parchet, justiție și a cheltuielilor ce se fac pentru cercetarea penală, judecată și executarea pedepselor în penitenciare. La acest aspect mai trebuie menționat tracasajul, timpul pierdut și munca depusă de alte persoane solicitate în activitatea procesuală (martori, experți).
În ceea ce privește domeniul prevenirii criminalității, Consiliul Europei a elaborat o serie de recomandări specifice. Relevantă este Recomandarea (1987)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care face referire la următoarele aspecte: a) statele membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele guvernamentale și să stabilească acțiunile concrete de prevenire a criminalității; b) statele membre să creeze, să încurajeze și să mențină la nivel național, regional și local organismele de prevenire a criminalității; c) să stabilească și să promoveze programe de prevenție care să vizeze soluții privind problemele specifice criminalității, reducerea posibilităților de a comite infracțiuni și de a mări riscul pentru delincvent de a fi descoperit; d) să promoveze și să încurajeze cercetările în vederea cooperării internaționale în domeniul prevenirii. În contextul acestor preocupări pentru prevenirea criminalității s-a configurat un model european de prevenție, care depășește diferențele existente la nivel național cu privire la strategiile preventive. Acest model valorifică o concepție de „prevenire la scară mică, ce presupune mobilizarea unor resurse locale”, care relevă: stabilirea unui parteneriat efectiv între poliție, autorități locale și locuitori; descentralizarea strategiilor și aplicarea unor programe ce cooptează organisme locale interesate; căutarea de mijloace care să determine creșterea încrederii cetățenilor în autoritățile publice; elaborarea de programe care să cuprindă atât măsuri de reducere a ocaziilor infracționale, cât și descurajarea de a le comite; căutarea unor soluții eficace pentru actele de mică gravitate, îndeosebi ale celor din familie, și rezolvarea lor informală; limitarea delictelor comise de tineri, ce pot fi pedepsite cu detenție, și găsirea unor soluții alternative, de tip local.
5.1 Politici penale preventive
Principiile politicii penale preventive, relevate în literatura de specialitate, au menirea de a conferi mai multă rigoare acțiunilor preventive, în măsura în care sunt respectate și concretizate în practicile din țări europene:
a) Principiul sferei de aplicare determinată evidențiază că o acțiune preventivă trebuie să se integreze într-un teritoriu determinat (la nivel de comună, cartier, oraș etc.); acest teritoriu constituie structura asupra căreia acționează un ansamblu de acțiuni: ameliorarea habitatului, optimizarea socio-culturală, integrarea profesională etc.; dar nu trebuie să se considere că rolul instituțiilor statale este diminuat sau ignorat, acestea rămânând parteneri, participanți la acțiunile preventive la toate nivelurile.
b) Principiul parteneriatului reflectă exigența colaborării la nivel local/regional a locuitorilor, reprezentanților locali, specialiștilor, pentru realizarea dezideratului de securitate publică. Noile politici de prevenție sunt axate pe obținerea participării publicului – pentru îndeplinirea unor obiective în următoarele direcții/domenii: prevenția socială în toate componentele sale, inclusiv prevenția penală, generală și specială; elaborarea și aplicarea de mijloace și metode de reacție socială contra delincvenței; reformarea sistemului punitiv, cel puțin la nivelul diversificării pedepselor prin măsuri aplicabile în comunitate; acțiuni specifice de tratament al delincvenților; deplasarea interesului spre victimă și trebuințele sale specifice, concretizat prin:
1. asistența oferită victimei începută cu primele momente ale victimizării: procedurile penale trebuie să acorde un rol mai mare victimei, în vederea protejării acesteia, angajându-se chiar la forme de colaborare cu asociațiile ce apără interesele victimelor; 2. crearea unor servicii speciale pentru victime și asociații care să le reprezinte și care să urmărească modul în care sunt respectate trebuințele și drepturile specifice acestora; 3. descurajarea tuturor formelor și grupurilor ce ar încerca să se substituie organelor specializate în menținerea ordinii publice și restabilirea drepturilor prin justiție.
c) Principiul contractualizării aduce în prim-plan referința la stat ca principal actor al acțiunilor preventive, impunându-se următoarele precizări: chiar dacă sunt avute în vedere probleme identificate prin „diagnosticul local de securitate”, este necesar ca demersul preventiv să aibă o continuitate în timp, statul fiind cel care asigură această consecvență în primul rând prin susținerea financiară a acestui demers; în consecință, sunt facilitate: apariția la nivelul național, regional sau local a organismelor publice de coordonare și planificare a prevenirii, elaborarea și susținerea unor programe concrete și a unor cercetări în domeniul prevenirii, cât și cooperarea la ca aceste aspecte să fie corelate cu dinamica realității sociale care evidențiază: 1. multiplicarea factorilor de risc: criza economico-financiară, șomajul, reducerea posibilităților de integrare socială a tinerilor prin inserție profesională etc.; 2. creșterea ratei infracționalității. În acest context este necesară o aplicare mai eficientă a măsurilor incluse în programele de prevenție.
5.2 Tipologii ale acțiunii preventive
5.2.1 Prevenția delincvenței în general și a delincvenței juvenile
Așa cum remarcă A. Ogien, „a te găsi în situația de a fi deviant nu este suficient pentru a deveni; și circumstanțele trebuie să contribuie la aceasta (să fii supus tentației delictului, să frecventezi o rețea delictuală, să participi în mod definitoriu la o activitate deviantă, să aderi la o organizație criminală etc.), și ca individul să dețină un rol definit și recunoscut într-un univers organizat al delincvenței”.
În literatura de specialitate se apreciază că delincvența este „o formă severă de devianță socială care afectează valorile și relațiile sociale protejate de normele juridice cu caracter penal” și desemnează „ansamblul faptelor care încalcă legea penală”18. Cea de-a doua semnificație se încadrează în curentul dominant în Europa, care consideră că în sfera delincvenței, chiar și a celei juvenile, intră numai faptele penale; spre deosebire de acest punct de vedere, în abordările teoretice ale autorilor americani, noțiunea de delincvență face referire și „la contravenții, precum și la abaterile civile, disciplinare și chiar la actele banale de încălcare a regulilor morale sau de politețe”. Un comportament delincvent, după cum precizează E.H. Sutherland și D. Cressey, are următoarele caracteristici: a) prezintă o serie de consecințe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăți (constituie un potențial sau real pericol social pentru structura și coeziunea grupurilor sau a societății, perturbând ordinea socială, instituțională și provocând un sentiment de teamă și insecuritate în rândul indivizilor); b) face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală; c) are un scop distructiv, antisocial, deliberat; d) fapta este probată juridic și sancționată ca atare. În sfera problematicii criminalității, a delincvenței, în general, se înscriu și clarificările privind elementele definitorii ale delincvenței juvenile care prezintă particularități determinate de anumite caracteristici biologice, psihologice și sociale ale minorilor care au săvârșit infracțiuni (delincvența juvenilă fiind considerată atât o problemă de comportament social, cât și o problemă de personalitate), pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat răspunderea lor penală; corelat cu aceste caracteristici sunt stabilite măsuri de prevenire și de combatere a infracțiunilor în rândul minorilor, măsuri care ar trebui să răspundă exigențelor privind coerența, eficiența și adecvarea lor la realitatea concretă, complexă. La nivel internațional și european se acordă o atenție deosebită problematicii delincvenței juvenile și, implicit, soluțiilor care vizează cu precădere controlul și reducerea nivelului delincvenței juvenile. Semnificative în acest sens sunt: I) la nivel internațional: a) primul Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Geneva în 1955, în cadrul căruia s-a abordat problema stabilirii unei definiții comune, pentru toate statele, a noțiunii de delincvență; b) cel de-al doilea Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Londra în 1960, în cadrul căruia a fost adoptată o Recomandare care stabilește ca noțiunea de delincvență juvenilă să fie folosită numai în cazul faptelor prevăzute de legea penală; c) aceeași problematică a fost dezbătută la al șaselea Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Caracas în 1980; d) Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990). Convenție care precizează că: prin „copil” se înțelege orice persoană sub 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului a fiecărui stat, majoratul este stabilit sub această vârstă (art. 1); în toate deciziile care îl privesc pe copil, inclusiv cele emise de către tribunale, trebuie să fie luate în considerare cu prioritate interesele superioare ale acestuia [art. 3 alin. (1)], în acest sens fiind luate toate măsurile legislative [art. 3 alin. (2)]; e) alte instrumente internaționale care privesc abordarea activă a delincvenței juvenile: Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 40/33); Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 45/112); Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 45/113); Liniile directoare de acțiune privind minorii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin Rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997); Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo, 1990); II) la nivel european: Convenția Europeană cu privire la drepturile copilului, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1996, ale cărei prevederi sunt în consens cu cele ale Convenției O.N.U. privind drepturile copilului.
5.2.2 Prevenția generală și prevenția specială
În literatura de specialitate s-a subliniat ideea că scopul pedepsei decurge din necesitatea vitală a apărării sociale împotriva infracțiunilor; pedeapsa realizează scopul prevenției atât prin simpla ei prevedere în legea penală, cât și prin aplicarea concretă asupra infractorului și deci prin exemplaritatea pe care o exercită pentru celelalte persoane. În acest context premisa reflectă că sancțiunile de drept penal nu-și pot îndeplini scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni, respectiv de noi fapte prevăzute de legea penală, atât din partea făptuitorului, cât și din partea altor persoane, și nu pot influența asupra conștiinței infractorului decât dacă sunt perfect adaptate cazului individual, particularităților persoanei făptuitorului, nevoilor acestuia de îndreptare și reeducare sau cerințelor de înlăturare a stării de pericol. Pedeapsa poate fi aplicată în concret numai dacă este prevăzută de lege (nulla poena sine lege), numai unui infractor și numai de către organele de judecată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni; ea este un instrument al dreptului, deoarece se bazează pe justiție.
Remarcăm faptul că în doctrină se discută nu numai despre scopul pedepsei (în acest sens insistându-se pe complementaritatea celor două forme de prevenție: prevenție generală și prevenție specială), ci și despre scopurile pedepsei, pentru a evidenția mai bine distincția dintre prevenția generală și prevenția specială: a) prevenția generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective (a celor care o respectă) și prin teama de pedeapsă sau altă sancțiune (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni), pedeapsa având, deci, un rol preventiv anteinfracțional; prevenția generală are loc și ca urmare a aplicării pedepsei concrete celor care au comis infracțiuni, deoarece unele persoane care s-ar fi gândit să săvârșească o infracțiune se abțin datorită faptului că știu cum au fost sancționați unii infractori; b) prevenția specială urmărește împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat și constituie scopul direct al pedepsei aplicate; ea se realizează prin funcția corectivă a pedepsei, care depinde de felul acesteia, de durata sau cuantumul ei concret și de modul cum se execută; infractorul este considerat, în momentul în care este executată sau socotită ca executată pedeapsa, ca fiind reeducat; pedeapsa are astfel un rol preventiv postinfracțional.
5.2.3 Prevenția defensivă și prevenția emancipativă Ceea ce marchează transformarea dreptului penal – pentru a răspunde umanizării spiritului public și renunțării la pedepse fără remedii, la rigori fără utilitate și fără scop – constă în abandonarea bazei tradiționale și clasice a judecății represive: principiul răspunderii subiective a celui vinovat și adoptarea unei baze mai obiective: principiul apărării sociale. Dreptul penal clasic îl izolează pe cel vinovat de ceea ce-l înconjoară și analizează mai ales voința sa în momentul în care a comis infracțiunea. Noul drept penal vizează ființele sociale care au obligații față de comunitate și vede în criminal individul care aduce atingere ordinii sociale. Școala clasică admitea, în acord cu Aristotel, că actul este conținut în gândire, considerând întotdeauna crima ca exteriorizare a unei gândiri culpabile și criminalul ca individ inteligent și liber care comite răul fiind conștient că îl comite și vrând să-l comită; criminalul este responsabil, deoarece fapta este conștientă și voluntară, iar pedeapsa, în sensul clasic al cuvântului, este singurul remediu pentru delict și singura compensație echitabilă pentru fapta comisă. S-ar putea spune că îndepărtarea de principiul personalității răspunderii și a pedepsei ar conduce la consecințe bizare: ar fi pedepsiți cei nevinovați, iar cei vinovați nu ar fi pedepsiți proporțional cu gravitatea faptei lor. Or, este necesar a arăta că principiul apărării sociale, atât de diferit de principiul clasic al pedepsei, este mult mai larg decât acesta din urmă și este conceput uneori independent de starea de responsabilitate, dar niciodată independent de starea psihică a individului.
5.2.4 Prevenția socială și prevenția situațională
În conformitate cu Recomandările Consiliului Europei în domeniul prevenirii criminalității, fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să adopte o politică penală coerentă și rațională, care să urmărească în primul rând prevenirea criminalității, și anume atât prevenția socială (prin adoptarea de măsuri socioeconomice de educare și informare a populației), cât și prevenția situațională (prin adoptarea de măsuri care să ducă la reducerea ocaziilor și a mijloacelor de comitere a infracțiunilor, prin promovarea unor măsuri de sancționare și de individualizare a sancțiunii, care să asigure reintegrarea socială a delincvenților și ajutorarea eficace a victimelor).
Prevenția socială vizează: a) identificarea factorilor favorizanți ai delincvenței și desfășurarea de programe de acțiune în vederea diminuării efectelor delincvenței; b) participarea activă a instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiuni de: identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate; neutralizare și sancționare a delincvenților; diminuare a prejudiciilor sociale produse de infracțiune; restabilire a ordinii sociale. Prevenția situațională reflectă faptul că diminuarea sau eliminarea situațiilor predelictuale se poate realiza prin implicarea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire a criminalității și de neutralizare a delincvenților; în acest sens este necesară informarea publicului și a indivizilor din anumite zone criminogene despre pericolele potențiale și reale ale comiterii unor infracțiuni, despre existența unor factori de risc în anumite zone etc.
6.Criminalitatea organizată în România
6.1 Particularitățile fenomenului
Confuzia și degringolada economico-socială, ce au urmat anului 1990, au favorizat apariția în România a unui nou tip de individ, respectiv a individului necinstit, răutăcios, arogant, lacom și avar fără limite, agresiv și, mai ales, relativ incapabil să recunoască, să aprecieze și să respecte valoarea unor norme legale sau morale, în drumul său spre multiple acumulări de capital, putere și mare influență. Pentru asemenea persoane, cu o accentuată orientare antisocială a propriei personalități, schimbarea postdecembristă a fost percepută ca o excelentă oportunitate pentru comiterea de fapte antisociale și infracțiuni, indiferent de nivelul riscurilor luate în calcul, acestea fiind orientate spre obținerea facilă și creșterea nemăsurată a profitului și a averilor personale. În vederea atingerii scopurilor propuse, asemenea indivizi au acționat fără teamă, s-au dovedit abili și inventivi și au creat, în același timp, un fabulos mecanism relațional și de complicități, de tip mafiot, care s-a dovedit și se dovedește, în continuare, a fi foarte greu de combătut, datorită corupției și birocrației endemice instituționalizate.
Ca fenomen juridic, criminalitatea „cuprinde ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, încriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem de drept penal, determinat concret geoistoric”.
În condițiile în care infracțiunea este un eveniment, criminalitatea constituie un fenomen social, care manifestă o anumită tendință, crescătoare sau descrescătoare, determinată de regularitatea sau stabilitatea frecvențelor în comiterea infracțiunilor. Criminalitatea, fiind astfel legată de societate, a existat și va exista întotdeauna, motiv pentru care, în opinia specialiștilor „este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a criminalității, tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim”. De asemenea, potrivit lui Emille Durkheim, unul din cei mai mari sociologi ai timpului, „crima și criminalitatea fac parte din societate, la fel de normal ca nașterea și decesul, iar o societate fără crimă ar fi patologic supra-controlată”, astfel că, „teoretic crima ar putea să dispară cu desăvârșire numai dacă toți membrii societății ar avea aceleași valori, dar o asemenea standardizare nu este nici posibilă și nici de dorit”. În ultimii douăzeci de ani, în România, criminalitatea a cunoscut un trend preponderent ascendent, motiv pentru care sentimentul de insecuritate al cetățenilor s-a amplificat. Astfel, este cert că în România postcomunistă, la marile flageluri cunoscute în perioada comunistă, cum ar fi: sărăcia și alcoolismul, s-au adăugat altele mai grave, respectiv cele referitoare la: șomaj, trafic și consum de droguri, degradarea mediului rural și urban, promovarea violenței prin mass-media, promovarea abuzurilor și a discriminărilor, etc. De asemenea, în condițiile absenței unui control social riguros și a unei justiții tolerante și ineficiente, corupția și criminalitatea organizată au atins niveluri atât de înalte, încât încrederea în instituțiile statului a ajuns să fie ca și inexistentă. Relația strânsă dintre corupție și crima organizată din România, este rezultatul „capturării statului”de către organizațiile criminale, scopul principal constituindu-l influențarea deciziilor în beneficiul propriu, precum și asigurarea impunității în fața justiției. Datorită oportunităților oferite de modernizarea și diversificarea mijloacelor de comunicare, precum și datorită unei mai mari deschideri a frontierelor în Europa, manifestările crimei organizate din România au căpătat un caracter transnațional, desfășurându-se, de cele mai multe ori, pe fondul coruperii unor funcționari publici, cu atribuții judiciare sau financiare, ori a unor funcționari vamali sau polițiști care asigură paza frontierelor. Caracteristica generală a evoluției marii criminalității din România, în condițiile persistenței unei crize economico-financiare generalizate și fără de sfârșit, o constituie menținerea unui trend ascendent, ceea ce reprezintă o amenințare serioasă a dezvoltării armonioase și echilibrate a statului de drept din România. Și aceasta este cu atât mai evident, cu cât în prezent este dovedit faptul că “marile edificii criminale, cu dimensiuni transnaționale, se construiesc și se dezvoltă din interesul și cu sprijinul autorităților statale”, iar „geneza lor trebuie căutată în perimetrul intereselor de putere, căci este limpede faptul că și în cele mai avansate democrații, s-a produs fuziunea dintre elitele puterii și criminalitatea organizată”. Circumscris criminalității organizate, din ce în ce mai prezent în România, este fenomenul criminalității informatice, care se manifestă prin creșterea numărului de cazuri înregistrate și organizarea celor ce comit astfel de fapte, în adevărate grupări infracționale, precum și reorientarea grupărilor criminale care, în trecut, comiteau infracțiuni din sfera traficului de persoane, traficului internațional de autoturisme și traficului de droguri, către infracțiuni de natură informatică. Principalii factori, care au determinat reorientarea grupărilor criminale, către infracțiuni informatice, sunt legați de obținerea de câștiguri materiale mari, într-un timp relativ scurt și cu riscuri relativ mici. Acest fenomen afectează, în primul rând, imaginea României, întrucât activitățile infracționale au ca țintă importante instituții publice și financiare sau cetățeni străini, ceea ce conduce la slăbirea încrederii în instituțiile abilitate și autoritățile din România. Transformările sociale și economice produse în Romania, în ultimii 20 de ani, au determinat mutații importante, în exercitarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în atitudinea față de proprietate și de instituțiile statului, în organizarea societății, în stuctura și dinamica fenomenului infracțional și, implicit, în domeniul ordinii și siguranței publice. Mediul intern din România, se caracterizează prin răspândirea, în anumite medii sociale, a comportamentelor nonconformiste și de negare a valorilor moralei creștine, extinderea consumului ilicit și a dependenței de droguri, concomitent cu diminuarea șanselor de integrare socială. Lipsa de reacție activă a cetățenilor, față de necesitatea prevenirii fenomenului infracțional, exercită o influență negativă semnificativă, asupra stării de ordine și siguranța publică. Dar, cel mai grav factor de risc, așa cum îl descrie Ion Pitulescu, fost șef al Poliției Române, îl reprezintă: “prietenia unor politiști cu funcții înalte, bunăvoința unor procurori și clemența înduioșătoare a unor complete de judecată”, în relațiile cu persoanele implicate în crima organizată. În prezent, fenomenul infracțional din România, se remarcă prin: complexitate și comiterea unor noi genuri de infracțiuni, cum sunt cele referitoare la criminalitatea informatică și pirateria comercială, etc., profesionalizarea și specializarea infractorilor, prezența faptelor de mare corupție și amplificarea fenomenului criminalității transfrontaliere. Crima organizată, migrația ilegală, corupția, criminalitatea economico-financiară, tâlhăriile, omorurile la comandă sau în scop de jaf, precum și furturile din avutul public și privat, exercită o influență negativă, asupra calității vieții cetățeanului și siguranței publice. Principalele riscuri și amenințări la adresa statului și a siguranței publice [Risc în domeniul ordinii și siguranței publice, reprezintă existența unei probabilități, ca o amenințare existentă, să fie capabilă să exploateze o vulnerabilitate existentă, ce poate cauza pagubă. Amenințarea în domeniul ordinii și siguranței publice, reprezintă existența potențialității, de a crea un pericol la adresa ordinii publice. Vulnerabilitate, în domeniul ordinii și siguranței publice, reprezintă existența unei slăbiciuni, care permite unei amenințări existente ori potențiale, să producă o pagubă], sunt următoarele: a. degenerarea unor tensiuni social-economice, interconfesionale și interetnice, în acțiuni spontane de violență și confruntări deschise între grupări extremiste, precum și între acestea și autoritățile legale ale statului român; b. creșterea șomajului și a excluziunii sociale; c. reducerea nivelului de securitate a persoanelor; d. desfășurarea unor acțiuni specifice războiului psihologic, în scopul subminării încrederii în instituțiile statului, a creării de confuzie și panică; e. scăderea autorității unor instituții ale statului, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor legale; f. diminuarea încrederii populației, în instituțiile statului, mai ales în capacitatea de acțiune a forțelor de ordine și siguranță publică; g. extinderea îngrijorătoare a actelor de corupție, la nivelul factorilor de decizie din administrația publică centrală și locală; h. manifestări antinaționale, extremiste, separatiste și xenofobe, etc.;
6.2 Reglementări legislative
Folosind forța financiară de care dispun, grupurile crimei organizate au penetrat mare parte din domeniile de activitate ale statului și au corupt oficialități politice și guvernamentale, situație în care autoritățile române au fost nevoite să intervină pentru combaterea fenomenului crimei organizate, legislativul adoptând importante acte normative dintre care enumerăm: – Codul penal, cu modificările și completările ulterioare; – Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri; – Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție; – Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane; – Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală; – Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor; – Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor.
6.3 Prevenția criminalității în România
În doctrina română s-a conturat opinia potrivit căreia noțiunea de prevenție are două conotații: a) una cu caracter sociologic și criminologic, care se referă la ansamblul de activități desfășurate în direcția identificării, explicării și diminuării cauzelor și condițiilor generale și speciale, sociale și individuale, obiective și subiective care generează sau favorizează manifestări delincvente în societate; b) una cu caracter juridico-penal, care se referă la efectul pe care legislația penală, prin incriminările și pedepsele prevăzute, îl exercită asupra conduitei și comportamentului indivizilor și grupurilor sociale. Acest efect poate fi general (prevenție generală), întrucât se exercită asupra tuturor indivizilor din momentul adoptării și aplicării legii penale (prin definirea faptelor considerate infracțiuni, consecințele nerespectării normelor penale, sancțiunile care sunt prevăzute etc.), și special (prevenție specială), atunci când se exercită direct asupra indivizilor care au încălcat prevederile legii penale. Susținătorii politicilor penale preventive au o perspectivă realistă cu privire la eficiența acestor politici, știut fiind faptul că prin prevenire nu este posibil un control deplin și nici nu putem vorbi de o eradicare a fenomenului infracțional. Scăderea ratei infracționalității este posibilă prin adoptarea și implementarea, nu numai a unor politici penale dominant represive, ci și a unor politici penale preventive. În prezent se acordă o importanță crescândă politicilor penale preventive, pornind de la considerentul că politicile penale represive au o eficiență limitată. Putem observa că în cazul politicilor penale represive relația cost-beneficiu este una invers proporțională: costuri ridicate (resurse de la bugetul de stat alocate) pentru organizarea și funcționarea instituțiilor administrative și de poliție, pentru construirea și amenajarea de închisori; beneficii reduse în privința reinserției sociale a condamnaților, studiile statistice demonstrând că nivelul curbei infracționalității pentru condamnați rămâne aproximativ același după executarea pedepsei sau se poate înregistra chiar o creștere a acestuia (după detenție, frecvența și gravitatea infracțiunilor cresc). În acest sens se apreciază că „la nivelul deciziei de politică penală, în mai multe state, s-a înțeles că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind totodată – în cadrul unei evaluări globale complexe – o soluție mai rentabilă în raport cu costul general al crimei”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crima Organizata (ID: 113175)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.