Crima de Genocid
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………………3
Capitolul I ………………………………………………………………………………………………5
I.1. Perspectivă istorică………………………………………………………………………………………………………….5
I.2. Formele crimei de genocid……………………………………………………………………………………………….6
I.3. Genocidul – Crimă împotriva umanității…………………………………………………………………………..10
Capitolul II. Analiza infracțiunii de genocid și a tratamentelor neomenoase…..12
II.1. Analiza infracțiunii de genocid………………………………………………………………………………………14
II.2. Tratamentele neomenoase……………………………………………………………………………………………..16
Capitoul III. Răspunderea Penală Internațională a Statelor………………………..19
III.1. Răspunderea Internațională a Statelor………………………………………………………………………………19
III.2. Comisiile Adunării Generale a O.N.U………………………………………………………………………………22
III.3. Jurisdicția Penală Internațională………………………………………………………………………………………25
Capitolul VI. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid…..29
Capitolul V. Genocidul Comunist în România…………………………………….32
V.1. Teroarea a venit din Est……………………………………………………………………………………………32
V.2.Pregătirea suferinței………………………………………………………………………………………………………34
V.3. Genocidul din Bucovina si Basarabia……………………………………………………………………………..35
V.4. Masacrul din decembrie 1989 – Un nou început în România……………………………………………..36
Capitolul VI. Studiu de caz. Curtea Internațională de Justiție Cazul privind aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocide Bosnia și Herțegovina c. Serbia (2007)…………………………………………………………………….37
Concluzii……………………………………………………………………………………….39
Anexe………………………………………………………………………………………….40
Bibliografie ……………………………………………………………………………………44
Introducere
Crima de genocid este considerată una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate potrivit dreptului internațional. Ea constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane concepute ca entități naționale, etnice, rasiale sau religioase. Genocidul este o negare a existenței unor întregi grupuri umane, așa cum omorul este onegare a dreptului la viață al unei ființe umane individuale. El face parte din categoria crimelor îndreptata împotriva umanității în general și nu numai împotriva unor indivizi determinați, chiar dacă în final victime sunt în primul rând aceștia.Însăși etimologia cuvântului genocid, compus din rădăcina genos(rasă, trib în limbagreacă) și suffix ulcide (a ucide, din limba latină), arată că faptele pe care le include acest conceptaduc atingere unei colectivități umane și, în final, întregii umanități. Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane în baza unor motivații diverse, politice, naționale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare și nu simple acte de barbarie s-au săvârșit în toate perioadele istorice ale umanității și în toate zonele sale geografice și, din păcate, încă se mai săvârșesc, producând mari daune umanității și condiției umane în general,numărul victimelor omenești variind, în situații concrete, de la câteva zeci sau sute de persoanela mii și milioane, adesea în perioade destul de scurte. Ce altceva decât acte de genocid au fost pogromurile din antichitate, din evul mediu,dar și din secolul nostru, asupra evreilor, a armenilor sau a altor popoare, cruciadele creștine împotriva "necredincioșilor musulmani pentru eliberarea locurilor sfinte din Orientul Apropiat, campaniile militare de distrugere sau aducere în robie a unor popoare întregi, exterminarea populației băștinașe de către conchistadorii europeni în teritoriile și continentele "descoperite",masacrarea populațiilor din țările coloniale și aducerea acestora în stare de degenerescență prin înfometare, munci grele și tratamente degradante trecerea prin foc și sabie a milioane de oameni pe motive politice, naționale sau religioase, distrugerea masivă și planificată a oponenților politici în vremurile modeme sau exterminarea reciprocă a unor etnii în Africa zilelor noastre? Conștiința necesității interzicerii cu caracter penal a actelor de această natură, prinincluderea lor în categoria faptelor a căror săvârșire atrage răspunderea penală internațională șiorganizarea cooperării între națiuni pentru eradicarea unui asemenea odios flagel, precum șiangajarea unor acțiuni practice în acest sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Unul dintre promotori a fost Rafael Lemkin, care în 1933 formula premisele acestuiconcept în cadrul Conferinței pentru unificarea dreptului internațional penal, cerând încriminareaacelor fapte care vizează distrugerea unei națiuni sau a unui grup etnic.
El își exprima viziunea sa asupra genocidului în termenii următori: "în general, genocidul nu înseamnă în mod necesar distrugerea imediată a unei națiuni, înseamnă mai degrabă un plan coordonat al unor acțiuni diferite care tind să distrugă bazele vieții grupurilor naționale în scopul de a distruge aceste grupuri. Obiectivul unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, aculturii, limbii, sentimentelor naționale, religiei și existenței economice a grupurilor naționale,distrugerea securității personale, a libertății, sănătății, demnității și chiar a vieții indivizilor care aparțin acestor grupuri. Genocidul este îndreptat contra grupului național ca entitate, iar acțiunile care îl însoțesc sunt îndreptate împotriva persoanelor nu în calitatea lor individuală, ci ca membri ai grupului național”. Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului militar de la Nürenberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanității persecuțiile pe motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a se menționa în mod expres că acestea ar constitui crima de genocid, cu condiția ca asemenea fapte să fi fost săvârșite în legătură cu celelalte crime comise de către inculpații care au declanșat și au purtat un războide agresiune. Așa cum rezultă din lucrările Tribunalului de la Nürenberg, acuzarea a susținut că" inculpații au recurs la genocid deliberat și sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale și naționale din cadrul populației civile aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase de populații și de grupuri naționale rasiale sau religioase", referindu-se în mod concret la actele de exterminare a poporului evreu și a țiganilor, dar și la alte forme de represiune de natură genocidală ordonate de inculpați și săvârșite în Alsacia și Lorena, în Țările de Jos, în Norvegia și în alte zone ale Europei. Tribunalul de la Nürenberg a condamnat în final pe inculpați numai pentru crime contra păcii și crime de război. Crimele împotriva umanității de natura genocidului au fost, însă, avute în vedere, ele figurând în cadrul hotărârii date de tribunal, incluse fiind în conținutul primelor două categorii de crime. Concepția Tribunalului de la Nurenberg lega astfel și genocidul, alături de celelalte crime contra umanității, numai de starea de război, actele de genocid săvârșite în timp de pace neavând încă o bază juridică clară pentru a fi sancționate. Și cum nici Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. din 1946, prin care se consacrau drept principii de drept internațional penal cele rezultate din statutul și lucrările Tribunalului de la Nurenberg nu se depărta de spiritual Tribunalului, elaborarea unui instrument juridic special se impunea, cu atât mai mult cu cât Carta O.N.U. își propunea promovarea și apărarea drepturilor omului în toate situațiile.
Acolo unde problema genocidului a fost examinată de Adunarea Generală încă în prima sa sesiune, adoptându-se o rezoluție care sublinia că genocidul este o crimă de drept internațional condamnată de lumea civilizată și cerea Consiliului Economic și Social să elaboreze un proiectde convenție asupra crimei de genocid. O nouă rezoluție adoptată în sesiunea următoare declaragenocidul o crimă internațională comportând răspunderi de ordin național și internațional pentru state și pentru indivizi. În cea de a treia sa sesiune de la înființarea O.N.U., Adunarea Generală adopta la 9 decembrie 1948 textul Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.Potrivit art.I al Convenției, "Părțile contractante confirma că genocidul, fie ca este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional, pe care ele se angajează să o prevină și să o pedepsească".Din modul în care este formulat acest articol rezultă că la data apariției Convenției existența crimei de genocid nu era pusă la îndoială, ea impunându-se deja că o normă cutumiară,recunoscută de comunitatea internațională, care condamnase actele de natura genocidului prinaprobarea regulilor consacrate de documentele în baza cărora fuseseră pedepsiți principalii criminali din al doilea război mondial. Ca atare, părțile la convenție afirmă doar existența crimeide genocid și se angajează să o reprime prin legislația lor națională. În cuprinsul Convenției se menționează că genocidul este o crimă de drept internațional, fără a se specifica, însă, că este o crimă împotriva umanității. Lipsa unei asemenea mențiuni nu constituie o omisiune, ci o modalitate tehnică folosită pentru a se asigura reprimării acestuia un caracter universal, desprins de limitele temporale impuse prin Statutul Tribunaluluide la Nurenberg.
Însă pentru poporul român Crima de Genocid poate fi privtă în ansamblu ca fiind strict legată de procesul soților ceaușescu. Cifra care s-a dat initial a fost de 60 000 de victim astăzi însă se vorbește de 1036 de victime, sub denumirea de “Eroii căzuți ai revoluției”, dar și persoane care cel mai probabil puține la număr însă care au fost împușcate întâmplător în acele zile. Să fie în acest caz adevăratul sens al cuvântului „genocid” ? Aici putem încadra o observație preliminara ce pote fi făcută. În urma deciziei luate de judecătorii de la Curtea Supremă de Justiției genocidul nu poate fi mărginit doar la cei împușcați în stradă în căteva zile perioada trebuie deci extinsă și analizată pe o perioada mult mai îndelungată. G. Liiceanu vorbea de cel “puțin 10 ani” ; în ceea ce privește elementul intențional ce reprezintă un punct important al dreptului penal s-a susținut ideea că Ceașescu ar fi prevăzut însă nu și-ar fi dorit săvârșirea unui act de genocid, însă acesta ar fi utilizat arme subtile ale puterii pentru a ucide poporul român în ultimii ani ai conducerii sale.
Unii dintre noi împărtășim probabil aceste păreri însă trebuie adăugate unele completări cu privire la cei 45 de ani ai dictaturii comuniste, iar genocidul să cuprindă și victimele Gulagului românesc și alte victime ale persecuției comuniste din acea perioadă.Cu alte cuvinte, noțiunea de genocid se cere a fi extinsă.
Capitolul I
I.1.Perspectivă Istorică
Genocidul (termen creat în 1944 de juristul polonez Rafael Lemkin pentru a denumi "practica exterminarii natiunilor si a grupurilor etnice") – reprezintă exterminarea intenționată a unei comunități naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității.
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate potrivit dreptului internațional. Ea constă in distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane concepute ca entități naționale, etnice, rasiale sau religioase.
Genocidul este o negare a existenței unor întregi grupuri umane, așa cum omorul este o negare a dreptului la viață al unei ființe umane individuale. El face parte din categoria crimelor îndreptata împotriva umanității în general și nu numai împotriva unor indivizi determinați, chiar dacă în final victime sunt în primul rând aceștia.
Însăși etimologia cuvântului genocid, compus din rădăcina genos (rasă, trib în limbagreacă) și sufixul cide (a ucide, din limba latină), arată că faptele pe care le include acest concept aduc atingere unei colectivități umane și, în final, întregii umanități.
I.2. Formele Crimei de Genocid
Formele crimei de genocid sunt variate și subtile însă acestea pot fi în același timp văzute și nevăzute. Mai mult de atât efectele acestora se pot manifest ape o perioada mult mai îndelungată de acum încolo numărul victimelor putând să aibă un număr mult mai ridicat. Acesta desigur fiind dovedit doar prin prezentarea de probe ce au fost aduse la cunoștiință nu doar Curții Supreme de Justiție ai României ci și altor instituții europene de justiție.
timp de pace și în timp de război și nu numai în timp de război.
Potrivit art.II al Convenției din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate, în continuare, săvârșit cu intenția de a distruge total sau parțial un grup național, etnic, rasial sau religios ca atare:
a) uciderea membrilor grupului;
b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează in mod necesar distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) măsurile vizând împiedicarea nașterilor in sânul grupului;
e) transferul forțat de copii dintr-un grup in alt grup.
Analiza definiției genocidului evidențiază câteva elemente semnificative pentru fizionoma juridică a acestei crime internaționale.
Genocidul este caracterizat în primul rând prin intenția de a distruge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează in raport cu celelalte crime contra omenirii, care pot fi îndreptate împotriva uneia sau a mai multor persoane in virtutea convingerilor lor politice sau apartenenței la un grup național, rasial, religios etc., fără a viza distrugerea fie totală, fie parțială, a grupului ca atare, sau constituind expresia intolerantei sau ideologiei, ori a interesului politic și nu a unui plan deliberat de distrugere a unor grupuri constituite pe criterii de o asemenea natura.
Genocidul apare astfel ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanității. Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge fie în totalitate, fie parțial, un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar pentru a exista o crimă de genocid, ca prin fapta săvârșita să se distrugă în întregime un grup uman, ceea ce uneori ar fi chiar imposibil, dacă se are in vedere numărul adesea imens al indivizilor care compun un asemenea grup. Distrugerea parțială a grupului ca intenție sau ca realizare de fapt este în aceeași măsură o condiție suficientă pentru existența infracțiunii de genocid, ca și distrugerea integrală.
Problema s-a abordat cu ocazia elaborării convenției, când s-a pus și întrebarea dacă uciderea unui singur om se poate încadra in noțiunea de distrugere parțială a unui grup sau constituie doar un omor, simplu ori calificat, după împrejurări. În practică, o asemenea situație ar putea să apară extrem de rar, date fiind proporțiile vizate în general prin crima de genocid, convenția având drept scop prevenirea și sancționarea actelor de distrugere îndreptate împotriva unui mare număr de persoane.
Totuși, chiar și uciderea unei singure persoane ar putea constitui crima de genocid dacă ea a fost comisă ca urmare a faptului că victima este membră a unuia din grupurile specificate în convenție și cu intenția de a se provoca acte similare și in viitor in legătură cu prima crimă, deci dacă intenția autorului a fost de a ucide persoana respectivă sau alte persoane in calitatea lor de părți componente ale unui grup, chiar dacă rezultatul a fost in fapt, pentru moment, limitat la pierderea unei singure vieți omenești.
Esențială este, deci, pentru existența crimei de genocid, intenția calificată a autorilor de a acționa in sensul distrugerii, in totalitate sau in parte, indiferent de proporțiile concrete ale distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte din grupul respectiv.
Convenția din 1948 asupra prevenirii și sancționării crimei de genocid enumera ca grupări de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, rasiale, etnice sau religioase.
În cuprinsul Convenției nu se dă o definiție a noțiunilor de "național”, "rasial", "etnic" sau "religios", ceea ce a stârnit unele controverse asupra conținutului acestora.
S-a apreciat, totuși, că noțiunile în cauză sunt îndelung folosite în instrumentele juridice internaționale și în literatura de specialitate, iar fiecare din grupările respective se distinge ușor prin anumite trăsături proprii, și ca nu este necesară o definiție a lor prin convenție, un asemenea procedeu putând complica și mai mult lucrurile. Se consideră in general că națiunea este "o comunitate marcată de legături sau trăsături specifice de natură istorică și culturală", rasă înseamnă "acea categorie de persoane care se disting prin trăsături comune și constante și tocmai de aceea ereditare”, iar conceptul de etnic are un sens mai larg. definind o comunitate de persoane legate de aceleași obiceiuri, aceeași limbă și aceeași rasă", conceptul de grup religios fiind suficient de clar pentru a mai fi definit.
Limitarea protecției împotriva crimei de genocid numai la cele patru categorii de grupuri a ridicat unele probleme, in sensul dacă nu ar fi necesar ca în definiția genocidului să se includă și alte grup'jri umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor acte de reprimare masivă cu intenții de lichidare, în fapt cu nimic deosebite de actele de genocid prin forma în care s-au manifestat, dar care nu sunt protejate juridic printr-o reglementare internațională de natura celei privind incriminarea genocidului.
În timpul lucrărilor pregătitoare ale Convenției din 1948, ca și ulterior în cadrul diferitelor foruri ale O.N.U. care au luat in dezbatere unele probleme privind genocidul, s-au stârnit controverse daca definiția nu trebuie să se refere de exemplu, și la grupările politice.
În sprijinul introducerii grupărilor politice s-a argumentat că masacrul comis asupra membrilor neînarmați ai opoziției politice este la fel de criminal ca și masacrarea celorlalte grupuri menționate și trebuie recunoscut ca atare, invocându-se momente din istoria nazismului, când protecția unor grupuri politice era necesară împotriva persecțiilor sângeroase la care au fost supuse. S-a argumentat, de asemenea, că grupurile politice ar trebui tratate ca și grupurile religioase, trăsătura distinctivă a ambelor tipuri de grup fiind idealul comun care i-a unit pe membrii săi.
Neincluderea in final în cuprinsul Convenției și a grupărilor politice s-a bazat pe următoarele considerente:
a) un grup politic nu are trăsături stabile, permanente și bine definite și nu constituie o grupare inevitabilă si omogenă, el bazându-se pe voința membrilor săi și nu pe factori independenți de această voință;
b) includerea grupurilor politice ar duce la neacceptarea Convenției de către un mare număr de state, pentru că aceasta ar implica O.N.U. in luptele politice interne din fiecare țară;
c) o astefl de includere ar crea dificultăți guvernelor legal constituite în acțiunile lor de preîntâmpinare a actelor elementelor subversive;
d) protejarea grupurilor politice ar ridica problemea protejării, în condițiile Convenției, și a grupărilor profesionale și economice;
e) protecția grupurilor politice sau de altă natură poate fi asigurată în afara Convenției, potrivit legislațiilor naționale, Declarației Universale a drepturilor omului și Convenției internaționale privind drepturile civile și politice.
Unele discuții au avut loc, de asemenea, in legătură cu genocidul cultural, criticându-se faptul că definiția genocidului dată prin Convenție nu înglobează decât cazurile de distrugere fizică a grupului, ceea ce ar fi foarte regretabil, susținându-se că fapte cum sunt suprimarea sau limitarea folosirii limbii ori a exprimării culturale, estomparea caracterelor sau a trăsăturilor specifice, distrugerea sistematică a arhivelor, a obiectivelor de valoare artistică sau istorică ale grupului sunt tot atât de grave ca și genocidul de ordin fizic.
În cadrul dezbaterilor internaționale asupra crimei de genocid s-a susținut, de asemenea, că actele de genocid cuprinse în art.II al Convenției nu acoperă toate mijloacele și modalitățile de a distruge intenționat un grup uman. Distrugerea deliberată a unui grup de oameni poate lua foarte bine forma deportării sau a dislocării în masă, a internării și obligării la muncă forțată, a deznaționalizării prin tortură sistemică, terorism, alte tratamente inumane și măsuri fizice de intimidare.
În literatura de specialitate se întâlnesc și propuneri în sensul ca prin analogie cu genocidul, să fie incriminat ecocidul, care ar consta în acte de devastare și distrugere ce afectează mediul natural al unei zone geografice în detrimentul vieții umane, animale și vegetale, produse îndeosebi prin folosirea unor mijloace militare, în primul rând a armelor nucleare, ca si a diveselor tehnici apte să modifice condițiile meteorologice în scopuri militare, întocmindu-se și unele proiecte de convenții in acest sens.
Ecocidul figurează ca o crimă internațională în proiectul de articole privitoare la răspunderea internațională alcătuit de Comisia de drept internațional a Națiunilor Unite, el constând in violarea unor obligații internaționale esențiale pentru asigurarea și conservarea mediului natural, pentru împiedicarea poluării masive a mirilor și oceanelor și a atmosferei teresire etc.
Deși încălcările de natura celor puse în discuție nu au fost cuprinse în latura obiectivă a crimei de genocid, condamnarea lor ca fapte grave, crime de drept internațional, este evidentă, ele încadrându-se în general în sfera de cuprindere a crimelor împotriva umanității, iar sancționarea lor este posibila in virtutea reglementărilor care incriminează asemenea fapte grave.
Nu este exclus ca, în viitor, odată cu evoluția reglementărilor internaționale privind protecția ființei umane și a drepturilor fundamentale ale acesteia inclusiv prin mijloace de drept penal, avându-se în vedere amploarea gravelor încălcări care mai au loc în ce privește drepturile unor comunități umane, care se săvârșesc îndeosebi pe considerente de ordin politic sau cultural, să se ia în considerație criticile aduse reglementărilor Convenției asupra reprimării și prevenirii genocidului iar în cadrul unei eventuale modificări a acesteia să se lărgească sfera faptelor incriminate cu caracter de genocid.
În acest sens ar putea fi interesant de semnalat că proiectul de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii, în care, la art.2, pct. 10,. se preia în întregime definiția dată genocidului prin Convenție, diferă de aceasta asupra unui punct, și anume că menționarea actelor de genocid nu mai este limitativă, exhaustivă, ci se face cu caracter enunciativ, exemplificativ, ceea ce ar permite cuprinderea și a altor acte inumane care să fie considerate drept genocid.
Definind ca acte de genocid uciderea ori atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a unui grup uman, supunerea acestuia la un regim de viață care-1 condamnă la pierire, luarea de măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului și transferul de copii spre alte grupuri umane, Convenția din 1948 prevede că aceste acte vor fi pedepsite. Vor fi de asemenea pedepsite conform Convenției înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă și publică, precum și complicitatea la comiterea genocidului, ca și tentativa de a comite acte de genocid (art.III).
Art.IV al Convenției prevede că persoanele care au comis genocidul, deci autorii faptei, cei ce complotează in scopul comiterii unui asemenea act, instigatorii și complicii, precum și cei care încearcă comiterea unor asemenea fapte, vor fi pedepsite indiferent de calitatea lor – guvernanți, funcționari sau particulari. Pentru subiectul crimei de genocid nu se impune, deci, o calificare, o poziție specială în raport de victime sau de poziția ocupată în angrenajul social, orice persoană care comite asemenea acte trebuind să suporte rigorile legii.
Convenția din 1948 cuprinde în art.V angajamentul statelor părți de a lua în cadrul legislației lor interne măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor Convenției si, în mod deosebit, de a prevedea sancțiuni penale eficace care să lovească persoanele vinovate de genocid sau de celelalte acte în legătură cu genocidul (asocierea în vederea comiterii faptei, instigarea, complicitatea etc.).
În acest mod, statele își asumă obligația sancționării genocidului prin legislația lor internă, care trebuie să preia și să încorporeze, însoțite de sancțiuni penale corespunzătoare, prevederile Convenției privind genocidul și modalitățile de săvârșire sau participare la săvârșirea acestuia.
I.3. Genocidul – Crimă Împotriva Umanității
Crimele contra umanității sunt definite ca fapte grave de violen¬ță, comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.
Crimele contra umanității au apărut în cadrul dreptului interna¬țional penal după al doilea război mondial, ca o reacție la atrocitățile săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile ocupate, împotriva populației locale și, în cadrul lagărelor de exter¬minare, a unor categorii largi de persoane pe motive naționale, etnice sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oară în actele constitutive ale tribu¬nalelor de la Nurenberg și Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice internaționale au interzis fapte ce se încadrează în conceptul de crime împotriva umanității. Printre acestea sunt de menționat:
– Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid;
– Declarația Națiunilor Unite asupra interzicerii utilizării armelor nucleare și termonucleare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr.1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961; '
– Convenția din 1973 asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid;
– Declarația asupra protecției oricărei persoane împotriva dispa¬rițiilor forțate (Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr.47/133 din 18 decembrie 1992);
– Statutele tribunalelor internaționale penale pentru fosta Iugos¬lavie, respectiv pentru Ruanda, precum și Statutul Curții Penale Inter¬naționale.
Din coroborarea conținutului diverselor convenții sau al altor instrumente politico-juridice internaționale, rezultă că f1a59c parte din categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte159:
a) Asasinatul (omorul intenționat);
b) Exterminarea;
c) Aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată;
d) Deportarea, inclusiv epurarea etnică;
e) Expulzările forțate;
f) Orice alte acte inumane împotriva oricărei populații civile
(tortura, violul, lipsirea de libertate etc.);
g) Persecuțiile pentru motive politice, rasiale ori religioase;
h) Practica sistematică a disparițiilor forțate;
i) Folosirea armelor nucleare și a altor tipuri de arme de distru-
gere în masă;
j) Genocidul;
k) Apartheidul.
Se poate observa că unele dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor împotriva umanității figurează și printre infracțiu¬nile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de libertate, obligarea la muncă forțată etc.).
Crimele împotriva umanității se deosebesc, însă, de infracțiunile de drept comun prin unele trăsături proprii, în special prin gravitatea deosebită, caracterul de masă și mobilul săvârșirii lor.
Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanității este expri¬mată de aceea că prin asemenea fapte se aduc atingeri importante vieții, integrității corporale fizice și mentale, valori supreme ale ființei umane, într-un mod care pune în pericol existența biologică a mai multor persoane, faptele grave de natura crimelor împotriva umanității fiind expresia unor planuri concertate, ele constituind acțiuni preme¬ditate de anvergură.
Caracterul de masă al crimelor împotriva umanității se mani¬festă prin numărul mare de victime pe care acestea le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populației civile ca atare, nu a unor indivizi, fie că se referă la o masă amorfă de indivizi, fie că lezarea privește anumite grupuri, constituite în baza unor criterii pre¬cise care le delimitează de populația civilă în general.
Mobilul săvârșirii crimelor împotriva umanității îl constituie, de regulă, o politică deliberată și urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potențial pentru cei ce ini¬țiază asemenea fapte ori le săvârșesc, fie în baza unor convingeri, de regulă, cu caracter extremist, de natură ideologică, etnică sau reli¬gioasă, ale autorilor sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura crimelor împo¬triva umanității, una sau alta dintre trăsăturile care le caracterizează poate să prevaleze, dar, de regulă, cele trei trăsături trebuie să fie întrunite cumulativ
Capitolul II. Analiza Infracțiunii de Genocid și a Tratamentelor Neomenoase
În capitolul al III-lea al lucrării este nalizată infracțiunea de genocid, după cum este prevăzută în art. 438 din Codul penal român, în vigoare.
Definirea noțiunii de genocid s-a realizat prin analiza sa concomitentă din perspectiva doctrinară, legislativă, a jurisdicțiilor internaționale și a altor instrumente juridice ce sunt incidente materiei.
Analizând textul de lege putem afrima că în legislația națională există anumite diferențe de ordin conceputal față de definiția conferită de dreptul internațional penal, atât din punct de vedere a siguranței juridice, care în legislația română se extinde și asupra unor colectivități, cât și din punct de vedere al modului defectuos de transpunere la nivel național a reglementării existând diferențe și omisiuni, care din punct de vedere juridic conduc la modificarea conținutului legal al infracțiunii.
S-a acordat o deosebită atenție subiectului pasiv al infracțiunii care trebuie sa aibă o calitate specială, respectiv să fie circumscris unei sfere determinate, fiind întotdeauna și exclusiv determinat prin apartenența sa la o anumită grupare sau colectivitate de o anumită naționalitate, rasă, religie, etnie, în virtutea căreia poate deveni o victimă.
Elementele constitutive ale crimelor de genocid adoptate de Adunarea Generală a Statelor Părți în anul 2002, cu rol în interpretarea și aplicarea articolelor Statului Curții Penale Internaționale, stipulează în mod expres că subiectele pasive ale infrecțiunii sunt persoane sau persoanele ucise de către unul sau mai mulți făptuitori în cadrul săvârșirii crimei de genocid, aparținând unui grup determinat național, rasial, religios sau etnic.
Totodată este evidențiat faptul că subiecții pasivi pot fi atât unici cât și plurali, în cazul infracțiunii de genocid definitoriu nefiind numărul de victime, ci preexistența unui plan conceput cu intenția directă, specială de a distruge în tot sau în parte un anumit grup sau o colectivitate națională, religioasă, etnică sau religioasă, și punerea așadar în executare a acestui plan prin uciderea unei singure persoane poate fi calificată drept o crimă de genocid dacă se stabilește că este urmarea unor acțiuni comise în scopurile precizate mai sus.
Pentru interpretarea corectă a acestui aspect Elementele constitutive ale crimelor, ce sunt regăsite in art. 6 (a) pct. 1 stipulează expres ca elemnt constitutiv că “odata comisă crima de genocid de către făptuitor ce a ucis una sau mai multe persoane”, fiind susținută astfel teoria autorul german K. Ambos care a afirmat că, cel puțin în teorie, chiar uciderea unui singure persoane membre a unui grup poate fi reținut drept infracțiune de genocid, sub condiția probei elementului subiectiv.
Un alt aspect deosebit de important, analizat în cadrul lucrării îl constituie latura subiectivă a infracțiunii, din acest punct de vedere crima de genocid fiind caracterizată de intenția directă sau indirectă fiind direcționată către un anumit scop.
În acest caz putem deduce că cerința esențială îl constituie scopul urmărit de către subiectul activ ce constă în distrugerea, în totalitate sau în parte, a unei colectivități sau a unui grup național, etnic, religios sau rasial – aspect specific care deosebește genocidul de alte infracțiuni, conferind intenției și un caracter calificat.
În lipsa scopului menționat, fapta poate realiza conținutul altei infracțiuni contra persoanei, cum ar fi omorul simplu sau calificat. “Omuciderea devine genocid când intenția aflată în spatele acestui act se referă la un grup, persoanele fiind ucise nu pentru un motiv particular fiecărui, ci pur și simplu pentru că sunt membri ai unui grup”.
În fapt, intenția direct și specifică poate fi considerată în doctrină ca fiind elemental de distincție principal între genocid și infracțiunile contra umanității, autorii germani , mergând până la a identifica o intenție directă de gradul I în acest caz.
Este, așadar, o intenție agravată care implică dorința neechivocă a subiectului activ de a îndeplini actele care sunt incriminate.
Aspectele privind latura infracțiunii, sunt determinate de către profesorul V. Dongoroz ce a afirmat că genocidul “se săvârșește întotdeuna cu intenție, adică cu știința că acțiunea pe care o efecteaza este îndreptată contra membrilor unor colectivități sau al unui grup național, etnic, rasial sau religios” și că “intenția este caracterizată” deoarece ea este însoțită de un scop urmărit de făptuitor, și anume cel de a distruge în totalitate sau în parte entitățile umane.
În ceea ce privește latura obiectivă, a fost analizată în detaliu fiecare madalitate normativă prin care se realizează elementul material, respectiv: uciderea membrilor colectivității sau grupului; vătămarea gravă a integrității fizice sau psihice a membrilor unor colectivități sau grupului; suspendarea colectivității ori grupului la condiții de existență sau tratament de natură să aducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri ce ar putea duce la împiedicarea nașterilor în sânul colectivității sau grupului; transferarea forțată a copiilor aparținând unei colectivități sau a unui grup, în altă colectivitate sau în alt grup.
Se mai poate menționa că în cadrul acestui capitol sunte prezentate anumite considerente asupra crimei de genocid în practica judiciară română aferentă evenimentelor din decembrie 1989.
În acest sens, sunt analizate anumite aspecte legale cu privire la Sentința nr. 1 din 25 decembrie 1989 de condamnare a soților Ceaușescu pentru săvârșirea infracțiunii de genocid și a altor infracțiuni, concluzia fiind că aceea că organele jurisdicționale constituie în decembrie 1989, pentru a justifica legalitatea propriilor soluții de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de genocid, au conferit textului de lege o altă interpretare decât cea statornicită de instrumentele juridice internaționale din care România face parte.
II.1. Analiza infracțiunii de genocid
Pe parcursul acestui catpitol va fi analizată infracțiunea de tratamente neomenoase, conținutul legal al acesteia fiind raportat la caracteristile infracțiunilor de război și a celor împotriva umanității, astfel cum sunt reglementate în raporturile juridice internaționale, infracțiuni ce prezintă asemănări dar și deosebiri, înaintând uneori până la identitate de formulare, făcând dificilă departajarea acestora în anumite circumstanțe.
Existența similitudinilor atunci când aceste infracțiuni sunt comise în timp de conflict armat fac dificilă stabilirea unei linii de demarcare, în acest sens juristul rus A.I.Poltorak punându-și întrebarea: “Unde se va afla deci, linia de departajare între crimele de război și crimele contra umanității ?”
Răspunsul la această întrebare a fost că sepoate spune că în urma săvârșirii crimelor de război ordinare se transformă în crime împotriva umanității când sunt comise în virtutea ordinelor elaborate dinainte și pot dobândi, în consecință, caracterul de măsuri statale ce au ca scop exterminarea în masă a populațiilor unor state. Reprezintă un bun exemplu de cantitate care se transformă în calitate.
Scopul lucrării este acela de a evidenția distincția esențială între infracțiunile contra umanității și infracțiunile de război, primele trebuind a fi comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic iar infracțiunile de război să fie săvârșite în contextul sau în legătură cu conflictul armat, fiind înscrise întru-un plan sau fiind abordate într-un context politic.
Aici, infracțiunile de război pot fi săvârșite numai în timp de război, împotriva oricărei persoane, combatant sau nu, în timp ce infracțiunile împotriva umanității pot fi săvârșite atât pe timp de pace, cât si pe timp de război împotriva populației civile.
Privind în ansamblu infracțiunile și tratamentele neomenoase, după cum sunt definite în Codul penal român, rapotat la caracteristicile infracțiunilor de război și a celor împotriva umanității, se constată fără echivoc un conținut legal care reunește practic mai multe infracțiuni de război sub această denumire generică, astfel de aici putem deduce cum sunt privite în convențiile umanitare, legiuitorul național încercând o incriminare cvasiglobală a violărilor grave ce ating dreptul internațional umanitar.
Corelativ, conținutul legal al infracțiunii de tratamente neomenoase nu paote fi asimilat infracțiunilor contra umanițății întrucât lipsesc anumite elemente caracteristice importante, detaliate în antecedență, respectiv: nu există un atac sistemat și generalizat, persoanele împotriva cărora este îndreptată infracțiunea nu sunt în mod exclusiv civile iar formularea textului de lege poate conduce la concluzia că infracțiunea a fost comisă pe timp de război.Totodată, mijloacele de comitere a infracțiunii enumerate de textul de lege se regăsesc în normele de drept internațional, respectiv în Convențiile de la Geneva din 1949 și în definiția infracțiunii de război stipulată de art. 8 din Statutul Curții Penale Internaționale.
Încercând să califice infracțiunea de tratamente neomenoase și ca infracțiunea contra umanității, legiuitorul inserat un alineat circumstanțiat situației în care “faptele prevăzute în prezentul articol sunt săvârșite în timp de război (…)”, prevedere care nu face decât să adâncească starea de confizie, întrucât respectivele fapte precum și persoanele împotriva cărora sunt îndreptate toate acestea, sunt ele însele circumstanțiate războiului, textul referindu-se strict la situațiile privind starea de război.
Așadar, cuprinsul lucrării va scoate în evidență o oarecare ambiguitate a textului de lege în viguare, precum și anumite omisiuni din partea legiuitorului român, fiind propuse demersuri legislative de corelare a ligislației naționale cu cea internațională în actuala materie.
Aici putem acorda o deosebită atenție subiectului pasiv al infracțiunii, respectiv persoanelor fizice supuse unor rele tratamente ce sunt de altfel inumane, acele persoane aflate sub puterea adversarului, prizonierii de război, răniții, bolnavii, membrii personalului civil sanitar Crucii Roșii și al organizațiilor asimilate, precum și naufragiații, aceste noțiuni fiind explicate prin repoarte la definițiile expres conferite de Convențiile de la Geneva din 1949 și de Protocoalele adiționale la acestea.
Nu în ultimul rândm putem aminti ca subiect pasiv al acestei infracțiuni, într-un plan mai depărtat, comunitatea umană în disprețul căreia se săvârșesc asemenea fapte.
În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, teza analizei în detaliu fiecare modelitate normativă prin care se realizează elementul material, respectiv: supunerea la tratemente neomenoase; supunerea la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical, constrângerea de a servi în forțele armate ale adversarului, luarea de ostatici, deportarea, disclocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal, condamnarea sau execuția fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal și care să fi judecat cu respectarea garanțiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege, torturare, mutilarea sau exterminarea. Toate aceste fapte sunt studiate raportate în Convențiile de la Geneva și în Protocoalele adiționale ale acestora la prevederile Statutului Curții Penale Internaționale și la Elementele constitutive ale crimelor adoptate de Adunarea Generală a Statelor Părți în anul 2002.
Totodată, este subliniat caracterul imprescriptibil al infracțiunii de tratamente neomenoase din punct de vedere al răspunderii penale și al executării pedepselor principale, în concordanță cu prevederile Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1968.
II.2. Tratamentele neomenoase
Prima secțiune a acestui capitol este destinată identificării modificărilor pe care la aduce legislației penale din noul Cod Penal al României, aprobat prin legea nr. 286-2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
Legea de punere în aplciare a acestui Cod penal va asigura compatibilitatea dintre conținutul normativ al acestuia și legislația specială, precum și regulile de drept tranzitoriu în aplicarea codului.
Potrivit expunerii de motive, Codul penal al României urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:
1. Asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, din care România face parte.
2. Armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaștere și încredere reciprocă.
3. Crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile speciale;
4. Transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene.
5. Simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare.
În ceea ce privește partea pecială, sub aspectul sistematizării , s-a renunțat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracțiunile care aduc atingere persoanei și drepturilor acesteia și, ulterior, infracțiunile care aduc atingere atributelor statului.
Odată pusă în practică această structură se poate regăsi la majoritatea codurilor europene recente: Franța, Austria, Germania, Belgia, Olanda, etc. Și reflectă concepția actuală privind locul individului și al drepturilor și libertăților acestuia în cadrul ierarhiei de valori care se bucură de protecție, inclusiv prin mijloace penale.
Titlul XII din Codul penal reglementează într-o formă complet revizuită, infracțiunile de genocid, cele de război și cele contra umanității, titlu denumit “Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război”.
Conform expunerii de motive, principalul scop al acetui titluîl constituie asigurarea compatibilității depline cu prevederile Statutului Curții Penale Internaționale, ratificat, de România încă din anul 2002.
Sistematizarea prevederilor din acest titlu a avut ca model Codul german al infracțiunilor internaționale, ceea ce a presupus prectic anumite modificări de fond și de formă a textelor, fără a se limita la o simplă traducere.
Capitolul I din cadrul acestui titlu, reglementează cconform denumirii “Infracțiunii de genocid și contra umanității”, optându-se pentru includerea acestora în același capitol datorită legăturii strănse existente între elementele lor constitutive.
Capitolul II denumit „ Infracțiuni de război”, conține, în principal, infracțiunile reglementate sub aceasta denumire data de către Statutul Curții Penale Internaționale, fiind însă incluse și anumite dispoziții de drept internațional cutumiar care decurg din Protocolul Adițional I al Convenției de la Geneva, respectiv din Protocolul II din 1999 al Convenției pentru protecția proprietății culturale în situații de conflict armat din 1954.
Astfel, în urma modificărilor aduse conținutului legal al infracțiunii de genocid s-a luat în considerare corelarea strictă cu definiția prevăzută de art. 6 din Statutul Curții Penale Internaționale, în mod corect, fiind eliminată noțiunea de “colectivitate” și fiind inserată posibilitatea „distrugerii totale sau parțiale” a grupului, care în actuala reglementare nu este înca prezent.
În urma analizei făcute putem descrie modalitățile de participare la comiterea faptelor care intră sub incidența Curții Penale Internaționale, se poate constata faptul că Noul Cod penal a remediat omisiunea incriminării “instigării la genocid, în mod direct și public” prevăzută de Statutul Curții Penale Internaționale și de Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
Infracțiunea de tratamente neomenoase a fost eliminată din Noul cod penal, întrucât, putem spune că textul legii urmărește alinierea legislației penale române la prevederile Statutului Curții Penale Internaționale.
De aici putem decuce că titlul XII din Noul cod penal, reglementează expres infracțiunile contra umanității și infracțiunile de război, conținutul legal al infracțiunii de tratamente neomenoase fiind regăsit în cadrul acestora din urmă.
Referitor la infracțiunile contra umanității, Noul cod penal reia, într-o formă adaptată prevederilor art. 7 din Statutul Curții Internaționale, sistematizate – după modelul german în 12 modalițăți legislative.
Astfel putem deduce că Noul cod penal reglementează infracțiunile de război, în conformitate cu prevederile art. 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, fiind introduse totodată anumite dispoziții ce decurg din Protocoalele Adiționale I și II din Convențiile de la Geneva, aspecte care pot constitui legune legislative în conformitate cu reglementările anterioare.
Spre deosebire de art. 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, Noul Cod penal tratează diferit infracțiunile de război, fără a opera cu distincția după caracterul conflictului armat, ci operând cu distincția inspirată din dreptul belgian și al altor sisteme de drept, infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și al emblemelor, utilizate de metode interzise în operațiunile de luptă și utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă.
Aici mai trebuie luat în considerare faptul că Noul cod penal remediază aspectele ce sunt interpretabile față de dispozițiile privind caracterul imprescriptibil al infracțiunii de genocid, a infracțiunilor contra umanității și a infracțiunilor de război, din punctul de vedere al răspunderii penale și al executării pedepselor pentru săvârșirea lor.
Una dintre secțiunile acestui capitol este destinată aspectelor de drept comparat, fiind analizate mai atent legislațiile mai multor sisteme de drept printre care sunt enumerate sistemele de drept ale : Franței, Germaniei, Austriei, Spaniei, Belgiei, etc.
În urma analizei acestor infracțiuni, putem afirma că lucracrea abordează faptele dintr-o perspectivă psiho-sociologică și etnologică, tema agresivității și a războiului constituind obiectul a numeroase studii scoiale.
Din punctul de vedere al psihologilor, această manifestare agresivă a omului are în originea sa trei factori de bază care pot acționa selectiv sau în comun, acești factori fiind: factorul biologic ereditar, experiența individuală a organismului și influența externă sau frustrările interioare.
În teoria factorului biologic ereditar ce a fost susținută și de etologi, principala teză fiind cea susținută de Konrad Lonez care aprecia comportamentul agresiv ca fiind un instinct înnăscut pus în slujba conservării speciilor, dar și susținută de teoriile filozofice, încă din vremurile antice până în ziua de azi, în care era menționată “tendința naturală spre cruzime” ce a fost întâlnită în Montaigne, despre “firea înnăscută” la Schopenhauer, despre esența „omului sălbatic” și la Freud despre „pulsiunea morții pe care o avem de la nastere”.
Se mai poate spune că experiența individuală a organismului presupune educația primită în perioada timpurie a vieții și în același timp poate influența condițiile de dezvoltare și de creștere, în acest sens afirmându-se cu exactitate că toate problemele, cu foarte mici excepții, provin din perioada copilăriei acesta fiind un factor edicativ în formarea unei persoane având o importanță foarte mare.
Odată cu apariția factorilor externi care influențează comportamentul agresiv al persoanei, figurat vorbind, fiecare persoană reprezință prin ea însăși o oglindă ce poate reflecta ambianța în care trăiește și realitatea pe care aceasta o percepe, adaptându-se mediului, în cele mai multe cazuri comportamentul agresiv derivând din reacția acuță la cele mai diverse frustrări , fiind demascat un indiciu ce poate indica starea de inferioritate.
Războiul, ca manifestare externă a agresivității , a apărut sub forma unei situații de concurență dintre grupări, conducând la dezumanizarea totală și la parcurgerea în sens invers a tuturor câștigurilor în urma evoluției umane, fiind stârnită o motivație de agresiune , permisivitatea crimelor în masă fiind motivarea crimelor individuale.
Așadar, războiul nu poate fi văzut drept un fenomen patologic, ci mai degrabă o formă specific umană a stării de agresivitate, educația pentru toleranță fiind esențială pentru evoluția rațională spre pace și pentru conștientizarea propriilor noastre decizii.
CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ A STATELOR
III.1. Răspunderea Internațională a Statelor
În urma completării și chiar a tendinței de convergență a sistemelor juridice care vizează protecția persoanei, al doilea capitol al lucrării este destinat analizei de mecanisme privind dreptul internațional umanitar prin intermediul cărora se asigură aceasta protecție în timpul conflictelor armate.
Din raportul dintre dreptul internațional al dreputrilor omului și dreptul intrenațional umanitar se poate spune că primul aspect este general iar cel de-al doilea specia, aceasta din urmă fiind mult mai detaliat și adaptat scificului conflictelor armate, însă fiind influențat din în ce mai de cultura și de regulile de drept internațional privind drepturile omului ce cuprind o arie funcționare mult mai mare.
Analizând bine conceptul în cadrul acestui capitol, putem afirma că evoluția și rolul dreptului internațional umanitar constituie ansamblul de reguli care, din considerente de ordin umanitar, caută să limiteze efectele conflictelor armate, protejând acele persoane care nu participă la ostilități și care restrictionează orice mijloace precum și orice metode de săvârșire a crimelor de genocid pe timp de război.
Sunt analizate elemente definitorii ale infracțiunii de război, astfel cum rezultă din cele patru Convenții de la Geneva din 1949, respectiv: Convenția I pentru îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie, Convenția a II-a pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare; Convenția a III-a privitoare la tratamentul prizonierilor de război și Convenția a IV-a privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, precum și din cele două Protocoale Adiționale la acestea, respectiv: Protocolul I cu privire la protecția victimelor din conflictele armate internaționale și Protocolul al II-lea cu privire la protecția victimelor din conflictele armate fără caracter internațional.
Astfel s-a dovedit că prezența acestor instrumente juridice în vigoare emite principii fundamentale de protejare și de tratare umanitară în timpul conflictelor armate cu caracter internațional sau fără caracter internațional a populației civile, a răniților, bolnavilor, naufragiaților și prizonierilor de război, urmărind micșorarea urmărilor distructive ale războiului, diminuarea suferințelor pe care le cauzează și eliminarea pierderilor și pagubelor inutile, prin păstrarea sentimentului și atitudinii de omenie în timpul acestor acțiuni violente.
Scopul aceste lucrări este acela de a analiza categoriile de persoane și de bunuri protejate de dreptul internațional umanitar, precum și mijloacele de război interzise, fiind evidențiate principalele măsuri de răspundere internațională a statelor sau a organizațiilor internaționale pentru nerespectarea dreptului internațional.
În urma analizei efectuate în acest capitol putem remarca demersurile Uniunii Europene în domeniul dreptului internațional umanitar, statele membre ajungând la o înțelegere în cadrul Tratatului de la Bruxelles în anul 1948 ca în caz de agresiune armată pe continentul european să-și acorde asistență prin toate mijloacele de care dispun.
Includerea dreptului internațional umanitar în rândul obiectivelor Uniunii Europene a urmat un proces etapizat al cărui cadru de reprezentare a constituit-o Politica Externă și de Securitate Comună iar promovarea dreptului internațional umanitar la nivelul Uniunii Europene și al organizațiilor mondiale, implică o nouă politică diplomatică dar și militară a Uniunii Europene nu numai în asigruarea propriei securități dar și în aceea a continetului european fiind materializate prin adoptarea la 16 martie 2000 a Rezoluției asupra susținerii Convențiilor de la Geneva din 1949 și a dreptului internațional umanitar.
Aplicarea acestei ramuri de drept și pe teritoriul României a fost analizată, la rândul său, într-o secțiune separată, procesul de implementare și difuzare a acestor norme juridice la nivel național fiind încetinit pe o perioadă mai îndelungată de timp datorită instituirii dictaturii comuniste în România însă anul 1989 a adus pentru noi perspectiva repunerii în drepturi și promovarea dreptului internațional.
În decursul anului 2006 s-a înființat Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar (CNDIU), ca organ consultativ al Guvernului, însă fără o personalitate juridică, cu atribuții în aplicarea, difuzarea și dizolvarea dreptului umanitar, în conformitate cu recomandările Comitetului Internațional al Crucii Roșii.
Această Comisie a elaborat Strategia Națională a României de aplicare a Dreptului Internațional Umanitar, care a fost aprobată de primul-ministru al României, prin Decizia nr. 298/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007- reglementare care are ca principal scop asigurarea cunoașterii și respectării obligațiilor ce revin statului român prin ratificarea tratatelor internaționale referitoare la cest domeniu și diseminarea acestor legi în rândul societății umane.
În concluzia celor menționate, se va constata o oarecare cădere în desuetudine a reglementărilor de drept internațional umanitar datorită diversificării tipologiei conflictelor armate, apariției de noi categorii de beligeranți și de combatanți, de noi tipuri de arme rezultate din progresele științifice (rezultat al cursei de înarmare dintre state) în domeniul electronic, în tehnica armelor cu laser, armament nuclear dar și în alte domenii, problema cei mai constatnă a dreptului internațional umanitar fiind aceea că nu s-a reușit interzicerea armei nucleare.
Gravitatea și amploarea problemelor sociale de dimensiuni destul de mari, cum ar fi mișcările de populație, degradarea mediului și noile dimensiuni ale insecurității sociale obligă implicarea activă a statelor de a modifica instrumentele de reglmentare actuală în materie sau să instituie noi mecanisme de drept internațional.
Putem spune că momentan câmpul de luptă modern constituie un mediu destul de complex pentru conflictele armate actuale, care pot impune provocări atât pentru liderii militari, cât și pentru specialiștii în domeniul dreptului internațional umanitar care vor trebui să analizeze și să reconstituie instrumentele juridice pentru a răspunde celor mai recente nevoi de protecție și pentru a identifica noi posibilități de limitare a dimensiunilor tuturor conflictelor militare actuale.
Putem afirma că în urma actualelor circumstanțe atât politicienii cât și juriștii și moraliștii poat avea ocazia de a trasa calea unei noi ordini internaționale și a unei drept internațional adaptat secolului XXI astfel încât să prevină izbucnirea unui nou conflict mondial, pe care, specialiștii îl văd tot mai aproape datorită intensificării focarelor de criză atât pe continentul european cât și în întreaga lume.
III.2.Comisiile Adunării Generale a O.N.U
Pornind de la cuvintele fostului Secretar Genaral al Organizației Natiunilor Unite, Boutros-Ghali care în raportul său prezentat sesiunii a 47-a a Adunării Genarale a Națiunilor Unite din 1992 spunea că “respectarea dreputrilor omului este, în mod evident, un factor important de menținere a păcii și securității internaționale și de dezvoltare socio-economică. Respectul pentru drepturile omului nu este o componentă esențială, ci și condiția sine qua non a dezvoltării durabile” , primul capitol al tezei examinează anumite aspecte relevante privind protecția universală a drepturilor omului în sistemul Organizației Națiunilor Unite.
Procesul de cristalizare și de afirmare a conceptului de drepturi fundamentale ale omului sunt considerate a fi garantate prin ansamblul de reglementări internaționale unanim recunoscute de comunitatea internațională, după încheierea celui de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii atrocităților comise de către armata nazistă, după crearea unor premise a unei noi ordini internaționale, având ca scop principal asigurarea tuturor drepturilor și libertăților dar și a păcii mondiale, precum și promovarea și protecția drepturilor omului ce a devenit practic un fenomen juridic de mare importanță.
Primul intrument juridic analizat în cadrul tezei este reprezentat de Carta Națiunilor Unite – “ Carta ONU” , semnată la 26 iunie 1945, la San Francisco – act care consacră pentru întâia oară protecția drepturilor omului la nivel internațional și demararea unirii forțelor pentur menținerea păcii și securității international, asumându-și astfel “marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea mondială”.
Principiile Cartei ONU au la baza norme de drept internațional jus congens, exprimate în chiar preambulul acesteia, norme care, din punct al autorității lor, au caracter imperativ și nu permit derogări, sub sancțiunea nulității acordurilor care ar cuprinde prevederi contrare acestora.
Carta ONU a creat o nouă teorie a păcii, schimbând astfel ordinea mondială, oferind o lume multipolară în care toate națiunile au dobândit sufragiul universal și egalitatea în drepturi, fiind create perspective de progress și civilizație, de coexistență și cooperare a tuturor statelor, în care confruntările, conflictele, animozitățile, conflictele entice, religioase, ideologice si culturale sunt prevenite, estompate și rezolvate, în mod pașnic, prin mijloace democratice.
Următorul document de mare prestigiu internațional pe planul protecției drepturilor omului, analizat la rândul său în cadrul tezei, îl constituie Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată și adoptată la Paris, prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite 217/A/III din decembrie 1948 – primul document internațional cu vocație de universalitate în acest domeniu.
Marcând momentul nașterii dreptuli modern al drepturilor omului, Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să inspire, în cadrul Organizației Națiunilor Unite și pe plan regional, decizii international de mare anvergură, care au marcat crearea de noi reguli și ogligații juridice.
De la tribuna Organizației Națiunilor Unite, s-a afirmat că, “Comiterea crimei de genocid constituie o negare la existența unor întregi grupări umane, așa cum omuciderea este considerate o negare a dreptului la viață al unei finite umane individuale”, fiind necesar ca statele să fie încorsetate pentru a se abține de la orice acțiune de natură a periclita viața și securitatea membrilor cuprinși într-o anume colectivitate.
Acest deziderat a scos în evidență una dintre cele mai importante inițiative legislative în dreptul internațional, constând în elaborarea și adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția 260/A(III) din 9 decembrie 1948, a Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid – primul și cel mai important pas al lumii civilizate, al comunității internaționale pe calea asigurării membrilor unor colectivități împotriva abuzurilor din partea puterii unor state, a protejării tuturor drepturilor fundamentale ale umanității și a “penetrării protecției suveranității tuturor statelor membre”.
Definind acest termen ca fiind o infracțiune de sine stătătoare, Convenția a introdus termenul de „genocid” în vocabularul juridic, îndepărtând rezervele gramaticale ridicate de etimologia sa și asigurând desprinderea de infracțiunile contra umanității și cele de război.
România a aderat la Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid de la 2 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 236/1950, publicat în Buletinul Oficial nr. 110 din 2 decembrie 1950 și a reglementat în legislația proprie infracțiunea de genocid în anul 1960, prin completarea cu un nou articol Codului penal în vigoare la acea dată.
Raportat la obligația statelor de a încuraja respectarea universală și efectivă a principiilor proclamate de Carta Națiunilor Unite, în anul 1984, a fost adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția 39/46, Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, intrument juridic ce a fost analizat în cadrul primului capitol al lucrării.
Scopul acestei convenții a contat în prevenirea și sancționarea oricăriu act de tortură comis “de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu official, sau la instigare sau cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”, în sensul Convenției, actul de tortură fiind definit ca “orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau o suferintă puternică, de natură psihică sau fizică, în special cu scopul de a obține, de la această persoană sau de la orice persoană ce are legături directe cu cealaltă(rudă sau prieten), informații sau mărturisiri, pentru a o pedepsi pentru un act pe care aceasta nu l-a comis sau ca este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra terței persoane, sau orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea”.
România a aderat la această Convenție de la dta de 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990.
Având convingerea că pedeapsa efectivă a infracțiunii de genocid, a infracțiunilor contra umanității și a celor de război constituie un element important în prevenirea acestora și în protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, constatându-se că aplicarea acestor reguli ale dreptului intern constituit în fiecare stat referitor le prescripția pentru infracțiuni de drept comun pot împiedica urmărirea si sancționarea persoanei sau persoanelor responsabile, Organizația Națiunilor Unite fiind nevoită de a lua decizia în dreptul internațional a “principiului imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității” precum și asigurarea aplicării și respectării universale a acestuia, adoptând de la data de 26 noiembrie 1968, prin Rezoluția 2391(XXIII), prvind Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității.
Această Convenție se referă atât la prescripția răspunderii penale cât și la prescripția executării pedepselor aplicate, fiind ratificată de România la data de 29 iulie 1969, prin Decretul nr. 547/1969, publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 30 iulie 1969.
Față de cele precizate mai sus, putem deduce ca toți acești pași normativi realizați de către Organizația Națiunilor Unite formează reglementări juridice a celor mai grave infracțiuni internaționale, pentru care de altfel crima de genocid constituie obiectul analizei acestei teme de licență.
Putem deduce astfel ca ratiunea pentru primul capitol vizează analiza sistemului după care funcționează Organizația Națiunilor Unite de protecție generală și universală a drepturilor umanității, nefiind vorba exclusiv, despre o abordare teoretică ci, dimpotrivă, ea reprezentând un accident deosebit fiind pus pe rolul și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție de la Haga- organul judiciar principal și funcțional al Națiunilor Unite, înființat în anul 1945.
Contribuția Curții Internaționale de Justiție este determinantă pentru întărirea rolului dreptului internațional în relațiile internaționale, jurisprudența acesteia servind ca linii directoare pentru comportamentul internațional, motivat de faptul că, fără a crea norme noi asmeni unui legiuitor, conduce la clarificare, rafinarea și interpretarea reguliorde drept raportat la circumstanțele contemporane.
Odată puse în mișcare, organele însărcinate cu codificarea și dizolvarea progresivă a dreptului internațional, cum este Comisia de Drept Internațional a Națiunilor Unite, se invocă frecvent hotărârile Curții atunci când se redactează proiectele de noi tratate, ceea ce conduce la concluzia că jurisprudența acestei instanțe întăresțe rolul dreptului internațional, contribuind la dezvoltarea acestuia pe plan internațional.
Un bun exemplu în acest sens, evidențiat în cuprinsul lucrării, datorită caracterului său recent și deosebit de important pentru dreptul și politica internațională este cazul privind Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Bosnia și Herțegovina contra Serbiei privind aplicarea Convenției pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, pronunțată la 26 februarie 2007 – fiind pentru prima dată în decursul istorie când o instanță internațională s-a pronunțat asupra responsabilității unui stat pentru comiterea infracțiunii de genocid.
III.3. Jurisdicția Internațională Penală
În cadrul acestui capitol vom analiza un aspect deosebit ce constituie forurile jurisdicționale penale internaționale atât cele cu caracter permanent cât și cele ad-hoc, a căror activitate a avut de-a lungul timpului un rol important în consacrarea juridică a infracțiunii de genocid, precum și a infracțiunilor contra umanității și a celor de război.
Aceste instanțe penale au luat naștere în urma unor conflicte intrastatatle sau interstatale care practic au condus la grave încalcări ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar în anumite zone geografice, fiind necesară aplicarea dreptului internațional penal și sancționarea acestor infracțiuni.
De remarcat este efortul depus de către comunitatea internațională privind cel de-al doilea război mondial, pentru instituirea răspunderii penale a marilor criminali de război, fiind evidențiate aspecte relevante privind organizarea, jurisprudența și funcționarea celor mai importante instanțe de judecată constituite cu scopul de a lua decizii în privința reprimării infracțiunilor săvârșite contra umanității.
Astfel, după încheierea celui de-al doilea război mondial, a fost constituită prima jurisdicție internațională specială ad-hoc, ce a fost creată cu caracter temporar, cu un obiect precis determinat și o competență rationae personae limitată care a fost de altfel Tribunalul Militar de la Nürnberg.
Lucrarea are ca scop analiza aspectelor relevante ale acestei jurisdicții militare internaționale, fiind înființată, de excepție prin acordul de la Londra din 8 august 1945 privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război, care potrivit statutului, a avut competența de a judeca și pedepsi acele persoane care, au acționat în numele puterilor europene ale Axei, ce au comis crime împotriva umanității.
După cum s-a remarcat meritul acestei instanțe a constat în faptul că, pentru prima dată în istoria omenirii, au fost definite într-un document internațional trei categorii importante de crime internaționale acestea fiind:
– crimele împotriva păcii
– crimele de război
– crimele împotriva umanității
Tribunalul de la Nürnberg a emis pe data de 18 actombrie 1945, actul de acuzare, ce constituie primul document judiciar care face referire la crima de genocid, afirmând că „inculpații au recurs la acte de genocid deliberat și sistematic, practic la exterminarea în masă a grupurilor sociale și naționale din cadrul populației civile aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase sociale sau anumite grupuri naționale, rasiale sau religioase”.
Principala critică adusă acestei jurisdicții vizează încălcarea pincipiului legalității prin ceea că faptele pentru care au fost acuzați cei judecați de către tribunal și anume “crime de război” și „crime împotriva păcii”, conform dispozitivului hotărârii, nu erau prevăzute de dreptul internațional la momentul săvârșirii, astfel incriminarea având loc după comiterea lor.
În alte condiții istorice similare, a fost înființat Tribunalul Internațional pentru urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient, cunoscut ca Tribunalul de la Tokio, al cărui statut a fost aprobat prin Proclamația Comandantului Suprem Aliat, generalul american Mc. Arthur, pe data de 19 ianuarie 1946, pe baza prevederilor Declarației de la Postdam din 26 iulie 1945.
Lucrarea evidențiază faptul că procesul de la Nürnberg are meritul în urma căruia a pus bazele conceptelor de genocid și de crimă împotriva umanității iar procesul de la Tokio are meritul pentru descrierea actelor criminale săvârșite împotriva prizonierilor de război care au condus la conferirea unui nou sens al termenului de genocid.
De adăugat ar fi faptul că Tribunalul de la Tokio nu și-a putut duce la capăt funcția sa fundamentală, elementul politic fiind cel care a avut o importantă contribuție în aplicarea justiției, datorită faptului că decizia a aparținut unei singure puteri și anume a Statelor Unite ale Americii care a decis exceptarea de la proces atât a industriașilor japonezi care au fost implicați în susținerea războiului, cât și a oamenilor de știință din unitățile din Manchuria care au ucis mii de persoane în timpul experimentelor medicale, dar, în primul rând, au decis exceptarea incriminării Împăratului Hirohito care a aprobat toate misiunile armatei japoneze. Această decizie crucială a condus la imposibilitatea judecării de către această instanță a principalului responsabil, cu repercursiuni negative asupra întregului proces.
Efortul pentru crearea unei jurisdicții penale permanente nu a încetat nici după încetarea războiului rece, care ar fi trebuit să pună capăt puternicelor conflicte interne și internaționale în timpul cărora s-au comis infracțiuni de genocid, infracțiuni de război și infracțiuni contra umanității, situație în care practica instanțelor ad-hoc a continuat, fiind înființate tribunalele penale pentru fosta Iugoslavie, pentru Ruanda și pentru Armenia.
În anul 1993 a fost emisă Rezoluția nr. 808 din 22 februarie 1993 a Consiliului de Securitate al ONU, prin care s-a decis înființarea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, al cărui statut a fost aduptat prin Rezoluția 827 din 25 mai 1993. Teza analizează elementele definitorii ale acestei instanțe acestea fiind următoarele: competența materială, temporală, teritorială, personală și concurentă, modul de organizare, procedura de lucru și anumite aspecte importante ale jurisprudenței internaționale.
Din acest punct de vedere, prima condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de genocid a fost pronunțată de această instanță în luna august 2001, generalul sârb de origine bosniacă Rodislav Krstic fiind prima persoană găsită vinovată de complicitate și instigare la săvârșirea crimei de genocid la Srebrenica în anul 1995.
Ca urmare a masacrelor generalizate, în anul 1994 fiind motivate din punct de vedere politic dar și etnic, comise pe teritoriul Ruandei, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția nr. 955 din 8 noiembrie 1994, a constituit un nou tribunal ad-hoc și anume Tribunalul Penal Internațional pentru pedepsirea persoanelor prezumate responsbile pentru acte de genocid sau alte violări ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Ruandei și a cetățenilor săi prezumați a fi responsabili pentru comiterea unor astfel de acte pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994, cunoscut ca fiind Tribunalul Internațional pentru Ruanda. Această instanță are meritul de a fi condamnat pentru prima dată un conducător al unui guvern de stat pentru săvârșirea crimei de genocid, respectiv pe fostul prim-ministru al Ruandei, Jean Kambanda.
Un alt caz important al acetui tribunal este cel săvârșit de către fostul primar al orașului Taba, și anume Jean Paul Akayesu, fiind condamnat pentru săvârșirea crimei de genocid, complicitate la genocid și crime contra umanității prin omisiunea de a lua măsuri pentru împiedicarea masacrului din perioada aprilie – iunie 1994 a aproximativ 2000 de etnici tutsi, instrumentarea acestui dosar de câtre instanță având un rol semnificativ în definirea termenilor de “grup național, etnic, rasial sau religios” care se regăsesc în conținutul constitutiv al infracțiunii de genocid.
Cunoscut odată ca Holocaustul armenilor, Masacrul armenilor sau Genocidul uitat se referă la două evenimente distincte dar care au legătură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, și a doua este deportarea și eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916. Numărul exact de morți este controversat. Sursele din Turcia tind să minimalizeze cifra, în schimb sursele armenești o măresc. În 1896 guvernul otoman înregistra 1.440.000 de armeni rezidenți în Anatolia. Istoricul Arnold J. Toynbee, care fusese oficial in Anatolia în primul război mondial, estimează că numărul de armeni morți era în jur de 1.800.000. Encyclopædia Britannica indică un număr de 1.750.000. Numărul armenilor morți în al doilea masacru este și mai controversat. Surse din Turcia estimează numărul morților la 200.000, în schimb cele armene ajung la 2.500.000. Toynbee susține că numărul morților a fost de 600.000, ca și McCarthy. Alți istorici estimează ca cifră un număr cuprins între 500.000 și 2.000.000 de morți, dar totalul de 1.200.000/1.300.000 este cel mai des folosit și în orice caz cel mai acceptat.
Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, care este comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâți aproape 2 milioane de armeni. În anul 2013 CEDO a dat dreptate respectivului politician, Dogu Perincek, judecătorii europeni apreciind atunci că pot fi acceptate limitări ale libertății de expresie, dar numai dacă ele sunt solid fundamentate, condiție care în opinia lor nu este îndeplinită în această speță. Însă autoritățile elvețiene au înaintat recurs, astfel că acum dosarul este rejudecat de instanța supremă a CEDO, Marea Cameră, ce urmează să dea un verdict definitiv peste cel puțin câteva luni. Dogu Perincek a venit el însuși la Strasbourg pentru a-și susține argumentele în fața celor 17 judecători, el confruntându-se acolo cu avocații Elveției și Armeniei, scrie AFP, preluată de Agerpres. Reprezentatul guvernului de la Berna, Franck Schurmann, i-a reproșat că afirmațiile sale echivalează cu “acuzația că armenii falsifică istoria” și cu “o formă dintre cele mai grave de discriminare rasială”. La rândul ei, avocata guvernului de la Erevan, Amal Alamuddin – o juristă anglo-libaneză renumită pe plan internațional și în același timp soția actorului american George Clooney -, a subliniat că acest dosar cu o mare valoare simbolică reprezintă “o miză foarte importantă pentru poporul armean”. Ea a estimat că hotărârea CEDO din 2013 aduce atingere onoarei armenilor uciși în genocidul de pe vremea Imperiului Otoman (1915-1917), vorbind de asemenea despre “bilanțul rușinos” al autorităților de la Ankara în ce privește libertatea de expresie. Înființarea acestor trei tribunale a însemnat un important pas către evoluția ideii de jurisdicție internațională penală, eforturile depuse de către comunitătile internaționale ajungând în cadrul Conferinței diplomatice a plenipotențialilor Națiunilor Unite ce s-a desfășurat la Roma, în anul 1998, prin adoptarea Statutului Curții Penale Internaționale.
În urma stării de război, pentru a nu atinge un rang de dogmă aforismul lui Napoleon potrivit căruia “crimele colective nu poate angaja răspunderea nimănui” iar dreptul internațional pentru a rămâne un simplu postulat moral, s-a impus aplicarea mijloacelor internaționale preventive și represive a criminalității prin apariția justiției internaționale prin crearea Curții Penale Internaționale.
Această instanță este destinată contracarării unor situații precum cea descrisă de Jose Ayala Lsso, fost Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care afirma că “un individ are mai multe șanse de a fi judecat pentru că a ucis o persoană decât pentru că a ucis 100.000”. Caracterul permanent al acestei instanțe și necesitatea sa pentru umanitate, în contextul în care tehnoliga a atins o capacitate din ce în ce mai distructivă de proporții nemaiîntâlnite de-a lungul instoriei, a marcat încetarea promovării impunității.
Aspectele privind competența acestor instanțe sunt prezentate detaliat, principiile de funcționare ale Curții fiind organizarea acesteia, punerea în mișcare a acțiunilor de judecată, precum și funcționarea acesteia până în zilele noastre.
De menționat, totodată, participarea activă a României, în anul 2010, la Kampala în cadrul Conferinței de Revizuire a Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, fiind prezent secretarul de stat pentru afaceri strategice, Bogdan Aurescu ce a formulat numeroase propuneri de amendamente care denotă eforturile constante ale țării noastre în privința adoptării și a aplicării măsurilor impuse de către justiția penală internațională.
Capitolul VI. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid
În conformitate cu art. I al Convenției, Părțile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis pe timp de pace sau pe timp de război, este considerat o crimă de drept internațional, pe care ele se angajează să o prevină sau să o pedepsească. Din modul în care este formulat acest articol rezultă că la data apariției Convenției existența crimei de genocid nu era pusă la îndoială, ea impunându-se deja ca o normă cutumiară, recunoscută de comunitatea internațională, care condamnese acetele de natura genocidului prin aprobarea regulilor consacrate de către actele în baza cărora fuseseră pedepsiți principalii criminali din al doilea război mondial.
Părțile convenției afirmă doar existența crimei de genocid și se angajează să o reprime prin intermediul legislației lor naționale. În cuprinsul Convenției se menționează că genocidul reprezintă o crimă de drept internațional, fără a se specifica, însă, că este o crimă împotriva umanității. Lipsa unei asemena mențiuni nu constituie o omisiune, ci o modalitate tehnică folosită pentru a se asigura reprimarea acestui caracter cu titlu universal, desprins de limitele termporale impuse în urma Statutului de la Nurenberg. Textul astfel formulat soluționează într-un mod relativ problema aplicabilității prevederilor convențiilor, vizând nu numai faptele săvârșite pe timp de război, ci și cele pe timp de pace. Apartenența crimei de genocid în cadrul crimelor împotriva umanității este în acest mod indirect afirmată, de natura unor asemenea infracțiuni existând posibilitatea de a fi săvârșite pe timp de pace și pe timp de război, și nu numai în timp de război.
În urma analizei crimei de genocid putem evidenția câteva elemente seminificative pentru practica judiciară a acestei crime intenaționale. Genocidul este definit în primul rând prin inteția de a distruge un grup uman, pe baza unor criterii. Prin aceste elemente crima de genocid se particularizează în raport cu celelalte crime săvârșite contra omenirii, care pot fi îndreptate împotriva uneia sau a mai multor persoane în virtutea convingerilor politice sau a apartenenței la un anumit grup național, rasial, etnic sau religios, fără a viza distrugerea fie totală, fie parțială, a grupului ca atare, sau constituind expresia intoleranței sau ideologiei, ori a intereselor politice și nu a unor planuri deliberate de distrugere a unor grupuri contituite pe criterii de o asemenea natură.
Nu constituie, necesitatea existenței unei infracțiuni săvârșite contra umanității, ca prin fapta săvârșită să se distrugă în întregime un grup uman, ceea ce uneori ar fi chiar imposibil, dacă se are în vedere numărul adesea imens al indivizilor care constituie un asemenea grup. Distrugerea parțială a grupului ca intenție sau ca realizare de fapt constituie în aceeași măsură o condiție suficientă pentru existența infracțiunii de genocid, ca și distrugere totală. Problema a fost abordată cu ocazia elaborării convenției, cănd s-a pus de altfel și întrebarea dacă uciderea unui singur om se poate încadra în noțiunea de distrugere parțială a unui grup sau constituie doar un omor, simplu ori calificat, după împrejurări. În practica de specialitate, o asemenea situație ar putea să apară extrem de rar, date fiind proporțiile vizate în general prin crima de genocid, Convenția având drept scop prevenirea și sancționarea actelor de distrugere în masă îndreptate împotriva unui mare număr de persoane. Totuși, chiar și uciderea unei singure persoane ar putea constitui crima de genocid dacă ea a fost comisă ca urmare a faptului că victima este membră a unui grup specificat în convenție și cu intenția de a se provoca acte similare și în viitor în legătură cu prima crimă , dei pentru moment, limita la pierderea unei singure vieți omenești.
Convenția din 1948 asupra prevenirii și sancționării crimei de genocid enumeră ca și grupări de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, rasiale, etnice sau religioase. În cuprinsul Convenției nu se dă o denifiție concretă a noțiunilor de “național”, “rasial”, “etnic” sau “religios”, ceea ce a stârnit unele controverse asupra conținutului acestora. S-a apreciat, totuși că noțiunile în cauză sunt îndelung folosite de către instrumentele juridice internaționale și în literatura de specialitate, iar fiacare din grupările respective se distinge ușor prin anumite trăsături proprii, și că nu este necesară o definiție a lor prin convenție, un asemenea procedeu putând complica și mai mult lucrurile.
Limitarea protecției împotriva crimei de genocid numai la cele patru categorii de grupuri a stârnit unele probleme, în sensul că dacă nu ar fi necesar ca în definiția genocidului să se includă și alte grupări umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor acte de reprimare masivă cu intenții de lichidare, în fapt cu nimic deosebite de actele de genocid prin forma în care s-au manifestat, dar care nu sunt protejate juridic printr-o anumită reglementare internațională de natura celei privind incriminarea genocidului. În ultimul timp lucrările pregătitoare ale Convenției din 1948, ca și ulterior în cadrul diferitelor foruri ale O.N.U. care au luat în dezbatere unele probleme privind crima de genocid, s-au stârnit controverse dacă definiția nu trebuie să facă referire de exemplu, și la grupările politice. În sprijinul introducerii grupărilor politice s-a argumentat că masacrul comis asupra membrilor neînarmați ai opoziției politice aste la fel de criminal ca și masacrarea celorlalte grupuri menționate și trebuie recunoscut ca atare, fiind invocate momente din istoria Germaniei naziste, când protecția unor grupuri politice era necesară împotriva persecuțiilor sângeroase la care au fost supuse. S-a adăugat afirmația că grupurile politice ar trebui tratate precum grupurile religioase, trăsătura distinctivă a ambelor tipuri de grup fiind idealul comun care i-a unit pe membrii săi.
Potrivit Convenției din 1948 (art. VI) persoanele acuzate de genocid sau de o faptă în legătură cu aceasta, vor fi aduse în fața Curții Criminale Internaționale, care va fi competentă cu privire la Părțiel contractante care i-ar recunoaște jurisdicția. Se stabilea astfel o competență jurisdicțională alternativă, a statelor pe teritoriul cărora s-a comis actul sau a unei curți penale internaționale. Aceasta nu a exclus, desigur, competența și a altor state în conformitate cu principiul represiunii universale. Prin legislația lor internă statele părți au stabilit, așa cum a rezultat în urma unui studiu, una dintre următoarele soluții privind jurisdicția genociduluiși anume instituționalizarea unor instanțe speciale. Competente numai pentru judecarea crimei de genocid, atribuirea competenței de judecată tribunalelor militare sau transmiterea competenței în sarcina instanțelor naționale. În ceea ce privește jurisdicția atribuită unei instanțe internaționale, la data elaborării Convenției nu a existat o Curte Penală Internațională căreia să i se fi putut da în competența sa și judecarea crimei de genocid, iar o semenea Curte nu există nici în prezent. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid mai cuprinde și alte prevederi cu caracter jurisdicțional sau preventiv.
Pentru prevenirea și reprimarea actelor de genocid sau a actelor conexe acestei crime, se prevede și stabilirea ca oricare din statele părți să sesizeze, atunci când consideră necesar, organele competente ale O.N.U., pentru ca acestea să decidă și să i-a măsuri potrivite în aceste scopuri. Practica aplicării incriminării genocidului este destul de redusă, literatura juridică semnalând, numai doua situații când unele persoane au fost judecate și condamnate pentru săvârșirea actelor de genocid : în Cambodgia în anul 1979 și în Bangladeș după secesiunea din 1971, deși realitatea vieții a consemnat din 1948 și până în zilele noastre numeroase situații de distrugere în masă a unor populații pentru motive ce țin de originea etnică sau națională, rasă sau religie sau pentru un complex de motivații în care nu au lipsit nici cele de această natură.
Convenția asupra prevenirii și reprimării crimei de genocid a fost ratificată de majoritatea statelor lumii, între care nu figurează, însă, și SUA. Reglementările pe care le conține această convenție au pătruns deja în patrimoniul general al dreptului internațional, ele fiind produsul intenției majorității statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite de a condamna și reprima actele de genocid ca o crimă de drept internațional ce provoacă mari daune omenirii și este contrară atât regulilor morale universale, cât și principiilor dreptului internațional contemporan. Convenția reglementează anumite principii care se bucură de o recunoaștere universală, care practic obligă statele, indiferent dacă acestea s-au angajat sau nu în mod concret și direct prin semnare sau ratificare, ele făcând parte din patrimoniul comun de principii și norme imperative ale dreptului internațional.
CAPITOLUL V. GENOCIDUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA
V.1. Teroarea a venit din est
Înființată la începutl anului 1948, Securitatea reprezentat principalul intrument de represiune comunistă pe teritoriul țării noaste. Teroarea exercitată de Securitate, precum și efectele acetei terori, care prectic a durat peste patruzeci de ani, a constituit unul dintre cele mai înfiorătoare capitole ale crimei de genocid. Modalitățile de exercitare a acestei terori au fost multiple, începând prin mijloace extrem de violente: arestări, anchetări, torturi, condamnări pe perioade foarte mari, continuînd cu teroarea psihică prin organizarea unei rețele puternice de informatori, și punerea la punct a unui sistem diabolic de diversiune și dezinformare a maselor, amenințările, santejul și încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat din punct de vedere economic și administrativ. Securitatea a constituit practic „tăișul sabiei” luptei de clasă, pentru a folosi un termen scump securității, și în această calitate, din multe puncte de vedere, a fost la fel sau poate chiar mai puternică decât însăși “forța de conducere” și anume partidul comunist.
Declanșarea pe o scară mare a terorii politice s-a produs încă din primăvara anului 1948. Data de 15 mai al acestui an, marcând practic un Sfânt Bartolomeu al României, ce a dus la arestări politice în masă. Campania de arestări a început mai întâi cu membrii mișcărilor legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un pact de neagresiune, cu scopul de a putea pregăti în liniște reprimarea lor în masă. Mii de legionari și simpatizanți ai acestora au căzut victime arestărilor în masă de după data de 15 mai 1948. Obiectivul acestei acțiuni a fost organizarea unor procese prin care, pe baza unei legislații impuse de către sistemul comunist, să se lichideze mișcarea legionară, considerată de comuniști ca fiind un adversar de temut. Fără îndoială că acest obiectiv a fost atins, întrucât, în funcție de numărul arestărilor și severitatea condamnărilor, mișcarea legionară a fost lichidată în anii represiunii comuniste. Desigur, la acest fenomen a contribuit și dispariția sprijinului internațional pentru această mișcare naționalistă de extremă dreaptă.
În foarte scurt timp, mijloacele Securității aveau să se abată și asupra celorlalte formațiuni politice, și anume asupra național-țărăniștilor, liberarilor, social-democraților, precum și asupra numărului impresionant de organizații anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex național de respingere a comunismului, în special în rândurile generațiilor de tineri.
Putem afirma că odata abandonată de aliații săi tradiționali, fiind ocupată de trupele sovietice și cu un odios regim represiv la putere, România a găsit totuși forța de a organiza cea mai numeroasă și mai activă rezistență anticomunistă fiind compusă din membrii tuturor statelor din Europa de Est. Mijloacele de reprimare impuse de către intermediarii Moscovei au fost pe măsura acestei rezistențe. Nicăieri în țările din Estul Europei exceptând poate URSS-ul, care, la data începerii represiunilor în România, beneficia deja de o experiență a trei decenii în domeniul represiunii, nu s-au înregistrat, ca în România, un număr atât de mare de arestări, schingiuiri și victime, raportate la numărul politației.
În acest capitol vom analiza cifrele cifrele care cuantifică genocidul comis de către Securitate împotriva poprului român. Deocamdată, vom evidenția faptul că este vorba de căteva milioane de oameni care au suportat, într-un fel sau altul, privațiuni de libertate din mitive politice sau de conștiință, în special în perioada 1949 – 1964, când se poate spune că cel puțin un cetățean din zece a fost închis sau deportat pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp. Această estimare nu se referă la acele perioade carcurse de câteva ore sau zile la Securitate, pentru a purta discuții sau pentru a împărtăși informații , ci mai degrabă se referă la detențiile ispășite pe perioade foarte îndelungate. În ceea ce privește numărul deceselor, trebuie făcută dinstincția între românii care au decedat ca urmare a execuțiilor de regulă sumare, sau în timpul anchetelor Securității, sau în închisori, deportare și în lagărele de muncă și cei care au murit ulterior eliberării lor, tocmai datorită tratamentului la care au fost supuși în timpul detenției.
Ambele cifre sunt de regulă destul de greu de estimat, dar, după cum vom evidenția, s-a apreciat că numărul victimelor din prima grupă este de peste 500 de mii, în timp ce a doua grupă cuprinde un număr și mai mare și anume peste 700 de mii.
O categorie specială o reprezintă eroii rezistenței anticomuniste care au căzit luptând cu arma în mână împotriva regimului comunist sau au fost capturați în urma luptelor care au avut loc în munți. Numărul lor este foarte mare, cel mai probabil de ordinul miilor, dar acesta însă constituie faptul că românii, care s-au opus regimului totalitarist în cele mai variate chipuri, împinși către disperare , au făcut uneori apel și la forma extremă și anume rezistența armată.
V.2. Pregătirea Suferinței
Încă de la începutul anului 1939, în România urma să aibă loc încheierea unei perioade relativ fericite a instoriei sale, perioadă care, din păcate, a durat doar 20 de ani cunoscută și sub denumirea de perioadă interbelică.
Cu o producție de cereale anuală de 8 milioane de tone în anul 1938, România era considerată a doua țară exportatoare de cereale din Europa și tot pe locul doi în ierarhia europeană se situa în ceea ce privește exportul de petrol.
Durata medie a vieții a românilor din acea perioadă se apropia de 50 de ani, rețeaua de căi ferate acoperea satisfăcător întreg teritoriul țării, industria făcea pași importanți, iar în domeniul culturii se realizează progrese remarcabile. În acest context țara noastră părea să treacă print-o perioadă relativ prosperă însă a fost oare o perioadă de lungă durată ce avea să nu fie întreruptă niciodată.
Istoria lumii avea să schimbe practic acele momente de glorie ale României înlocuind acea perioadă prosperă cu una tragică în urma izbucnirii celui de-al doilea război mondial și al urmărilor acestuia.
În anul 1940 a urmat abdicarea regelui Carol II și, în condițiile dictaturii mareșalului Ion Antonescu, sudordonarea politică, economică și militară a tării către Germania nazistă. Angajându-se întru-un râzboi, care la început părea menit să redea patriei Basarabia și Bucovina răpite de forțele sovietice, țara noastră a fost treptat antrenată într-o anetură militară fără nici o șansă, împotriva colosalelor forțe militare ale coaliției antinaziste, totul soldându-se , după imense sacrificii umane și materiale, cu actul de la 23 august 1944 care a marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria țării noaste.
Încă din primele zile de după 23 august 1944 s-au săvârșit primele acte de genocid și anume: capturarea unui număr important de prizonieri, din rândul soldaților români, pe frontul de la Iași, deși ostilitățile între români și sovietici încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună rezistență rușilor, ba chiar mai mult la ordinul Regelui, trecuse de partea trupelor sovietice împotriva forțelor naziste.
Astfel, miile de ofițeri și militari români capturați au devenit prizonieri dupa 23 august 1944, alăturându-se zecilor de mii de victime din lagărele de concentrare din Siberia, multe cu regim de exterminar, o parte, fiind instituite ulterior și pe teritoriul țârii noastre. Universul acestor lagăre de concetrare sovietice, unde au pătimit prizonierii români, a fost descris cu o inegalabilă măiestrie de către Alexander Soljenițin în Arhipelagul Gulag.
În urma contextelor politice, avea să se desfășoare prima tragedie a populației de origine germană din România. Fiind destul de bine cunoscute faptele, vom reaminti de deportările în URSS a sute de mii de sași și svabi ce au fost făcute la ordinul Moscovei și cu complicitatea conducătorilor comuniști din țara noastră. Consecințele: zeci de mii de victime, decedați, invalizi, bolnavi incurabili. Crima de genocid săvârșită împotriva ființei biologice a poporului începe să ia proporții.
V.3. Genocidul din Bucovina și Basarabia
În cadrul acestui subcapitol vom reaminti de atrocitățile comise în provinciile românești ce au fost smulse în mod forțat din trupul țării noastre și anume Basarabia și Bucovina de Nord. Nenorocirile suferite de frații noștri buni din aceste străvechi ținuturi românești au fost cu atât mai mari, cu cât, pe lângă formele de genocid pe care le-au cunoscut românii din drepta Prutului, ei au avut de suportat și o competență suplimentară și anume crima săvârșită împotriva ființei naționale.
Elementele specifice ale genocidului comunist au caracterizat situația Basarabiei și a Bucovinei de Nord în perioada 1940 – 1941 și 1944 – 1989 sunt crima împotriva ființei biologice a poporului român, dezastrul economic, revoluția cultural-științifică, persecuțiile religioase, dubla gândire și degradarea morală, precum și distrugerea mediului ambiant. Toate aceste componente au avut, desigur, trăsăturile lor specifice, locale, unele deosebite de cele din România comunistă. Elementul care a determinat această distincție îl constituie, după părerea noastră, agresiunea asupra ființei naționale a populației din aceste provincii românești.
Odată cu începrea deportărilor românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia și Bucovina de Nord, NKVD-ul au fost înaintate zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă granița din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română în speranța că așa vor putea să ducă până la capăt acțiunea lor. Însă nu a fost să fie așa. În poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. La finalul măcelului, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Supraviețuitorii au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi de neimaginat, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanității.
Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au constituit o formă a represiunii politice puse în practică de către autoritățile sovietice. Nu se știe exact cifra celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953. În acea perioadă au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.
Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.
V.4. Masacrul din decembrie 1989 – Un nou început pentru România
În dimineața zilei de 18 decembrie, 1989 Nicolae Ceaușescu decola spre Iran, iar la cârma țării a a rămas Elena Ceaușescu, alături de doi dintre cei mai fideli oameni ai dictatorilor, Manea Mănescu și Constantin Dăscălescu. După sângeroasa zi de 17 decembrie, când la Timișoara s-a folosit muniție de război împotriva manifestanților, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, pe 18, la conducerea țării rămânea Elena, ajutată de premierul Constantin Dăscălescu și de Manea Mănescu, membru al Comitetului Central al PCR. Cei trei, ajutați de ministrul de Interne Tudor Postelnicu, continuă și pe 18 decembrie măcelul de la Timișoara, în ciuda faptului că în orașul bănățean a fost liniște până în jurul orei 15.00, sau o „situație relativ calmă”, așa cum precizează istoricul Alex Mihai Ștefănescu în „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989”. În momentul în care, după ora 16.15, în fața Catedralei s-a scandat „Jos Ceaușescu!” și evenimentele au începtut să ia din nou o turnură dramatică, Elena Ceaușescu a trecut la măsurile represive, dând un ordin clar de executare a tuturor manifestanților ce s-au ridicat împotriva regimului.
Concomitent, „monstruoasa tripletă” formată din Elena Ceușescu, generalul Nuță, șeful Inspectoratu lui General de Miliție, și Tudor Postelnicu, plănuia mușamalizarea genocidului de la Timișoara într-o acțiune macabră, denumită „Trandafirul”. Astfel, între orele 15.00 și 16.00, Elena Ceaușescu a dat ordinul de transportare a cadavrelor de la Timișoara la București pentru a fi incinerate și pentru a se ascunde urmele genocidului și ale folosului de arme asupra manifestanților, acțiune care s-a desfășurat în noaptea de 18 – 19 decembrie. Astfel, morga Spitalului Județean Timiș a fost deschisă și din s-au preluat 43 de cadavre de către mai mulți ofițeri din Miliție, băgate întrun camion frigorific, care apoi a plecat spre Capitală. Corpurile neînsuflețite au fost ulterior incinerate în noaptea de 19 – 20 decembrie, iar cenușa rezultată a fost aruncată într-un canal de pe raza comunei Popești-Leordeni.
După scenariul de la Timișoara revolta populară s-a extins cu repeziciune în mai multe mari orașe ale țării, pentru a cuprinde în ziua de 21 decembrie și capitala. După 24 de ore de încercări disperate de a opri valurile furioase ale demonstranților neînarmați, ore în care securitatea, armata și unitățile speciale au ucis cu cruzime zeci sau poate chiar sute de oameni și au arestat și torturat mii de revoluționari, armata trecând ulterior de parte maselor furioase, comitetul central fiind luat cu asalt, iar cuplul prezidențial este arestat aceștia fiind judecați și condamnați la moarte prin împușcare.
Totul a intrat într-o relativă perioadă de liniște, între timp se formase Frontul Salvării Naționale și Guvernul provizoriu, poporul român având noi speranțe către o nouă era a României, o era a democrației și a libertății, însă dupa cum știm această perioadă nu avea să înceapă prea curând.
Capitolul VI. Studiu de Caz
Curtea Internațională de Justiție
Cazul privind aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid
Bosnia și Herțegovina c. Serbia
(2007)
În 1993, Bosnia și Herțegovina a introdus o cerere în fața Curții Internaționale de Justiție împotriva Serbiei (inițial RFI, apoi Serbia și Muntenegru, ulterior Serbia), referitoare la aplicarea Convenției privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid, în legătură cu acțiunile sârbilor bosniaci din conflictul din Bosnia și Herțegovina dintre 1992 și 1995. Printr-o decizie din 1996 Curtea a decis că este competentă să examineze fondul cererii, în baza clauzei compromisorii conținute de Convenție.
Principalele susțineri ale Bosniei și Herțegovina erau în sensul că Serbia este responsabilă pentru genocidul comis în timpul conflictului. Pe baza probelor administrate, faptele asupra cărora Curtea trebuia să se pronunța constau în principal în următoarele:
– majoritatea crimelor constând în ucideri au fost comise asupra musulmanilor bosniaci de către armata Republicii Srpska (VRS) (proclamată la 9 ianuarie 1992, nerecunoscută internațional); Republica Srpska a beneficiat de sprijin finaciar din partea autorităților de la Belgrad, constând inclusiv în plata salariilor ofițerilor VRS;
– un fapt notabil este reprezentat de masacrul de la Srebrenica, din iulie 1995, când au fost uciși peste 7000 de musulmani bosniaci;
– în masacrul de la Srebrenica a participat o miliție paramilitară intitulată “Scorpionii”. Inițial acest grup reprezentase o subunitate a Ministerului de Interne al Iugoslaviei, însă, după 1992, luptau sub autoritatea VRS (armatei Republicii Srpska);
De asemenea, Bosnia și Herțegovina a susținut că Serbia a încălcat obligațiile de a preveni crima de genocid și de a pedepsi genocidul. În legătură cu ultima obligație, Bosnia a susținut că refuzul Serbiei de a preda unele persoane către Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenției.
Ce a decis Curtea, în special cu privire la răspunderea Serbiei pentru genocid, conform Convenției?
Rezolvare:
Iugoslavia nu va raspunde pentru un act omisiv, de prevenire a crimei de genocid. Raspunde pentru finantarea republicii Srpska si alt suport pe care l-a acordat republicii.
Curtea a analizat 3 chestiuni:
Daca scorpionii atrag raspunderea Iugoslaviei pe motivul ca sunt organe ale statului – raspunsul a fost negativ, pentru ca la momentul comiterii acelor fapte scorpionii nu mai reprezentau organe ale statului, nu mai faceau parte din Ministerul de Interne.
Daca scorpionii au fost pusi la dispozitia republicii Srpska – curtea a evitat sa spuna ceva pentru ca nu avea jurisdictie. Nu erau organe de facto.
Daca organele republicii srpska se aflau sub control efectiv al iugoslaviei – negativ pe motivele din Nicaragua. Nu s-a putut proba o dependenta intre actele organelor republicii srpska si iugoslavia.
Capitolul VII. Concluzii
Luând în considerare dezideratul Uniunii Europene de a promova dreptul internațional umanitar, România trebuie să-și intensifice derularea de programe educaționale și sprijinirea campaniilor de informare și acțiune care să promoveze principiile elementare umanitare, cele privind drepturile omului și chiar cele de drept penal, deseminarea acestora la scară largă asigurând renunțarea comunității la indiferența față de anumite evenimente intolerabile care se manifestă în anumite regiuni ale globului și în prezent.
Crimele contra umanității sunt definite ca fapte grave de violență, comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.
Crimele contra umanității au apărut în cadrul dreptului internațional penal după al doilea război mondial, ca o reacție la atrocitățile săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile ocupate, împotriva populației locale și, în cadrul lagărelor de exter¬minare, a unor categorii largi de persoane pe motive naționale, etnice sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oară în actele constitutive ale tribu¬nalelor de la Nurenberg și Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice internaționale au interzis fapte ce se încadrează în conceptul de crime împotriva umanității.
Denumirea de „Infracțiuni contra păcii și omenirii” este inadecvată fiind inspirată din documente depășite din punct de vedere al evoluției legislative în acest criteriu, respectiv de Statutele Tribunalelor penale militare de la Nurnberg și de la Tokio și de Proiectul de Cod al infracțiunilor contra păcii și securității omenirii adoptat de către Comisia de Drept Internațional a ONU.
Este important ca statele și organismele internaționale să renunțe la politica de non-intervenție și să militeze pentru menținerea păcii, prin politici coordonate și concordante pe plan internațional, fiind dublate de elaborarea și aplicarea unor intrumente juridice cu o valoare universală.
La ora actuală legiuitorul încearcă calificarea tratamentelor neomenoase drept infracțiuni contra umanițății prin inserarea unui alineat care reglementează ipoteza săvârșirii faptelor „în timp de război” , prevedere care nu face decât să stârnească o stare de confuzie, întrucât faptele care constituie obiectul material al infracțiunii precum și persoanele împotriva cărora sunt îndreptate acestea sunt atașate războiului, textul referindu-se în mod special la situațiile de război.
De asemenea, se impune ca aceste infracțiuni să se regăsească în legislația națională sub denumirea expresă conferită de documentele internaționale.
Nicolae Titulescu afirma că “idealistul de azi este realistul de mâine”, ceea ce se poate aplica și în cazul celor ce au militat constant pentru relizarea unei jurisdicții penale internaționale permanente care, în prezent, constituie o realitate în plină dezvoltare, cu un contur cert, o cale spre pace, lungă dar sigură.
Anexe:
I.CIJ: Serbia nu e responsabila de genocidul din Bosnia
Curtea Internationala de Justitie (CIJ) de la Haga a decis astazi ca Serbia nu este responsabila direct de genocidul comis in timpul razboiului din Bosnia (1992-1995). Totusi, CIJ a stabilit ca autoritatile de la Belgrad au incalcat legislatia internationala prin esecul de a preveni masacrul de la Srebrenita, din iulie 1995. Acesta este primul caz in care un stat este acuzat de alt stat de genocid. Bosnia, care a acuzat Serbia de genocid, a solicitat despagubiri in valoare de mai multe miliarde de dolari Serbiei. In razboiul dintre 1992 si 1995 in Bosnia au fost ucise aproape 200.000 de persoane.
Belgradul a contestat jurisdictia CIJ, pe motiv ca intre 1992 si 2001 Serbia (parte a Iugoslaviei la acea vreme) a fost suspendata din ONU, iar deciziile autoritatile de atunci – reprezentate de Slobodan Milosevici (decedat anul trecut in inchisoarea de la Scheveningen) – nu pot fi acoperite de justitia internationala. Cererea a fost respinsa de judecatorii CIJ.
Genocidul din Rwanda
Cum a fost posibil?
Genocidul din Rwanda a început la 6 aprilie și a durat până la 4 iulie 1994. În doar 100 de zile, acest genocid, cel mai rapid din istorie, a provocat moartea a aproximativ 800.000 de rwadezi, în majoritate tutsi. Cei care s-au arătat solidari cu ei dintre hutu, au fost de asemenea uciși ca trădători ai cauzei hutu.
La începutul secolului 20, colonizatorii germani au lăudat superioritatea genetică a populației tutsi, a bazelor lor rasiale și morfologice. Corform lor, tutsi se distingeau prin inteligență și finețea trăsăturilor lor în comparație cu populația hutu, pe care o asemănau cu maimuța. Germanii și mai apoi belgienii au exercitat administrarea colonială a țării, provocând discriminări între cele două populații. În 1931, a apărut o carte de indentitate etnică, indicând cărei etnii aparține cetățeanul: tutsi, hutu sau twa. Ea va fi abolită abia în 2003 !
Rădăcinile urei
În momentul sosirii colonizatorilor germani, Rwanda era condusă de o monarhie tutsi. Apoi, belgienii au structurat societatea rwandeză organizând-o pe raporturi ierarhice rasiale (tutsi “superiori“ contra hutu “destinați de a servi”). În momentul independenței, s-a format o alianță care opera contra populației tutsi și era între colonizatori și hutu. Acest context explică animozitățile dintre hutu și tusi ( chiar existența acestor două etnii este caracterizată de etnologi ca o construcție islamică), exilul unei părți a populației tutsi către alte țări și dorința lor de a reveni.
Manifestul populației hutu realizat în 1957 de Gregoire Kayibanda este ca un adevărat text fondator al politicii etniste care va marca primele decenii ale Rwandei independente. În 1959 populația hutu a creat primul său partid politic: Parmehutu, pentru promovarea populației hutu.Tutsii au fost arestați, au avut loc asasinate și masacre sporadice, casele au fost incendiate și tutsi au fugit cu miile în Uganda, în Burundi și în Congo.În cursul anilor 60 au fost respinse mai multe tentative slab organizate de revenire a exilaților înarmați în Rwanda și drept urmare, tutsi rămași în țară au fost măcelăriți sistematic. Primul masacru important al populației tutsi din Rwanda a avut loc în decembrie 1963 când între 8000 și 12000 de bărbații , femei și copii au fost asasinați. Radio Vatican a vorbit în acel moment despre cel mai “teribil genocid realizat după cel al evrilor”.
În 1972 în țara vecină Burundi, a avut loc un masacru în masă al populației hutu burundeze de către armata burundeză în majoritate tutsi făcând, după spusele celor din populația hutu, aproximativ 200.000 de morți. Acest masacru i-a impresionat puternic pe hutu rwandezi. Puterea președintelui Gregoire Kayibanda a slăbit și în 1973, el a încercat să reactiveze unitatea politică a Rwandei contra amenințărilor tutsi. Elevii și profesorii tutsi au fost excluși din școlile rwandeze, unde au avut loc câteva masacre. A început un nou val de exilați tutsi și imediat și puterea a fost luată de către guvernul Habyarimana în urma unei lovituri de stat în iulie 1973.
Alte cauze
Diferiți sociologi și mari jurnaliști de presă internațională au insistat asupra gravei crize datorată suprapopulării care a traversat Rwanda și Burundi ani buni. Această criză solidă în țări unde majoritatea populației își trăgea subzistența din produsele pământului a făcut ca în cele din urmă să izbucnească structurile sociale și să transforme regiunea în așa fel încât orice eveniment putea provoca o explozie de o mare violență contra primului emisar venit. Această teză este validată de faptul că masacrele au avut loc chiar în regiunile unde nu existau tutsi, ci a treia etnie a Rwandei, twa (reprezentând 1 % din populație), care se află la baza scării sociale și nu reprezintă niciun pericol pentru putere, dar care a fost de asemenea victimă a masacrului.
Pregătirea genocidului
O serie de masacre conduse contra populației tutsi s-au desfășurat deja din 1959. În 1994 o campanie mediatică a înveninat profund spiritele contra populației tutsi timp de mai multe luni. Conform anumitor experți, exista un proiect de genocid datând de mai mulți ani și executat în sfârșit de către extremiștii hutu din anturajul președintelui Habyarimana. Imediat după moartea lui, s-a constituit un guvern interimar sub instigarea colonelului Bagasara. Conform acestei teze enunțată de mass-media extremiștii erau în mâinile hutu și acesta a fost un element esențial în pregătirea și punerea în aplicare a genocidului. Pe de o parte, populația hutu a acuzat radioul Muhabara al F P R că ar fi ținut discursuri de ură.
CEDO judecă un caz cu greutate legat de genocidul armean.
În primă instanță, CEDO a dat dreptate în anul 2013 respectivului politician, Dogu Perincek, judecătorii europeni apreciind atunci că pot fi acceptate limitări ale libertății de expresie, dar numai dacă ele sunt solid fundamentate, condiție care în opinia lor nu este îndeplinită în această speță. Însă autoritățile elvețiene au înaintat recurs, astfel că acum dosarul este rejudecat de instanța supremă a CEDO, Marea Cameră, ce urmează să dea un verdict definitiv peste cel puțin câteva luni.
Dogu Perincek a venit el însuși la Strasbourg pentru a-și susține argumentele în fața celor 17 judecători, el confruntându-se acolo cu avocații Elveției și Armeniei, scrie AFP, preluată de Agerpres.
Reprezentatul guvernului de la Berna, Franck Schurmann, i-a reproșat că afirmațiile sale echivalează cu “acuzația că armenii falsifică istoria” și cu “o formă dintre cele mai grave de discriminare rasială”. La rândul ei, avocata guvernului de la Erevan, Amal Alamuddin – o juristă anglo-libaneză renumită pe plan internațional și în același timp soția actorului american George Clooney -, a subliniat că acest dosar cu o mare valoare simbolică reprezintă “o miză foarte importantă pentru poporul armean”. Ea a estimat că hotărârea CEDO din 2013 aduce atingere onoarei armenilor uciși în genocidul de pe vremea Imperiului Otoman (1915-1917), vorbind de asemenea despre “bilanțul rușinos” al autorităților de la Ankara în ce privește libertatea de expresie.
De partea cealaltă, avocații lui Perincek, ce reprezintă de asemenea guvernul turc, au susținut că, spre deosebire de Holocaust, genocidul armean nu face obiectul unui “consens general”, argument invocat și de CEDO în hotărârea din anul 2013, instanța europeană evitând atunci să se pronunțe asupra amplorii masacrelor comise, astfel că s-a abținut să le califice drept “genocid”.
Potrivit armenilor, genocidul a provocat peste un milion și jumătate de victime în rândul lor. Turcia a recunoscut existența a numai 500.000 de victime, dar nu ca urmare a unei campanii de exterminare în masă, ci doar din cauza luptelor și a deportărilor de la sfârșitul Imperiului Otoman.
Disputa din sala de judecată a fost însoțită de o alta în afara clădirii, unde circa 600 de turci au manifestat purtând drapele ale Turciei și portrete cu Kemal Ataturk, ei aclamându-l pe Dogu Perincek la ieșire. În același timp, pe trotuarul de vizavi, circa 20 de armeni au pornit un protest afișând o pancartă pe care scria “Nu negaționismului, Europa trebuie să reacționeze”, cele două tabere fiind separate de un cordon de polițiști.
Bibliografie:
Surse articole:
Dr. Gheorghe Diaconescu, „Genocidul”, Ed. Militară, București, 1991;
Vintilă Dongoroz și colectiv., „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Ed. Academiei,București, 1972, vol. IV;
Louis Rene-Beres, „Genocide and Genocide Like Crimes”, în Internațional Criminal Law,Transnational Publishers Inc.;
Dobbs Ferry, New York, !986, vol. I;
Alexei Barbaneagra “Comentariu la Codul Penal – Partea Speciala” , 2003;
Gheorghe Boldur – Lățescu, “Genocidul Comunist în România”, Ed. Albatros, București, 1992;
Legea națională a omis incriminrea “instigării la genocid, în mod direct și public”;
V. Dobrinoiu, N. Cornea, Drept penal. Partea specială Vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Daniel D. Ntanda Nsereko, Genocide: a Crime Against Mankind, Substantive and Procedural Aspects of international Criminal Law, VolumeI, editat de Olivia Swaak Goldman, Kluwer Law International, The Huge, london, 2000;
Hotărârea Guvernului nr. 420/2006 privind înființarea și organizarea Comisiei de Drept Internațional Umanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 13 aprilie 2006;
Strategia națională a României de aplicare a dreptului umanitar, aprobată prin Decizia nr. 298/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007;
Military Balance, Raport of Strategic Studies Intitut, London, May, 2006;
Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Art. 53 din Convenția de la Viena asupra drepturilor omului – tratat din (1969);
The International Court of Justice, “Questions and Answers about the Principal Judical Organ of the United Nations”, UN Deprartment of Public Information, 2000;
The Prosecutor v. Jean Paul Akayesu, Case ICTR-96-4-T, Judgement – 12 September 1998;
Surse internet:
http//www.ictr.org/english/cases/akayesu/judgement/akay001.htm.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Genocidul_Armean.
http://www.evz.ro/cedo-judeca-un-caz-cu-greutate-legat-de-genocidul-armean-armenia-este-reprezentata-de-sotia-lui-george-clooney.html.
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=43810&idlnk=2&cat=4
http://ro.wikipedia.org/wiki/Genocidul din Ruanda
http://www.icccpi.int/Menus/ICC/Legal+Texts+and+Tools/Official+Journal/Elements+of+Crimes.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crima de Genocid (ID: 127206)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.