Crestinism Si Energie Pozitiva

care se bat asupra puterii absolute: este batalia religiilor, controlul și dominarea maselor prin intermediul religiei .

Creștinism

Concept.

După cum bine știm, creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alaturi de iudaism și islamism.

Nucleul fundamental în credinta creștina este afirmarea lui Dumnezeu . “Cuvântul creștin ism este derivat din numele – Christus – Unsul, adica Cel uns să fie Mintuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu Fiul întrupat pentru mântuirea lumii. Numele de creștin  s-a dat mai întii credincioșilor din Antiohia (azi Antakia), potrivit textului din Faptele Apostloilor 11, 26.”

În anul 325 la Niceea se ține un sinod ecumenic care atestă creștinismul.

În acest an(325), împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine punând astfel bazele dogmatice și canonice ale acestei religii definind mai precis dogmele creștine drept raspuns la provocarea reprezentata de erezia arianistă (este o învățătura creștină din secolul al IV-lea predicată și formulată de Arius în Alexandria care este declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Nicea din anul 325. Arianismul susținea că Iisus Hristos nu are caracter divin, acesta fiind o ființă creată.)

Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”. în pofida faptului ca proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.

La acest prim conciliu (sinod) ecumenic de la Niceea au participat după unele mărturii 200, după altele 318 episcopi din tot ținutul creștin, mai puțin de la iudeii creștini și de la Biserica Mar Tahoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de “homoousios” (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula “homiousios” (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuși doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I de la Niceea: Iisus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut».

Primele opt articole ale Hotărârii Conciliului reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic "Credo"-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra ereticilor arianiști pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități (Dumnezeu, Iisus Christos și Sfântul Duh/Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, Ortodoxismul catolic.

Arianismul, era potrivnic acestei dogme și era adoptat de triburile germanice ce intrau în contact cu civilizația romană.

El va supraviețui încă multe secole în mijlocul lor, chiar i în perioada așa ziselor "Regate Germanice". A fost unul din motivele ce-i determinau pe unii catolici din Roma anilor 500 să-i denumească pe arianiști "barbari". Ar mai trebui aici precizat ca abia sub Theodosiu(s)-I în 380 la Tessalonic și 381 la Constantinopol se va legaliza imperial (ecumenic) Orthodoxia Catolică. Theodosius va da în acest sens, în anul 380, Edictul "De fide catholica" ca semn al sprijinului imperial pentru Orthodoxie.

Se consideră că acest conciliu (Niceea) a fost prezidat de papa Alexandriei (Alexandru),  În general este acceptat că au participat 318 episcopi, dar cifrele diferă. Istoricii moderni sunt de părere că cifra de 318 episcopi este amplificată 3articip, probabil în legătură cu numărul bărbaților înarmați ai lui Avraam din Geneză (14,14).

Printre 3participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I), aceștia din urmă fiind și primii semnatari. Deși numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul Constantin a fost cu mult mai mare, 1800, adică toți episcopii bisericii creștine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoți și trei diaconi, situație în care numărul total al participanților a fost semnificativ mai important.

Secolul 21, un secol al vitezei și tehnologiei ,un secol în care oamenii s-au realizat dupa niște noțiuni și principii de bază. “Fi ceea ce ești”, o frază memorabilă care nu poate face decât să gândim ceea ce suntem, să ne cunoaștem mai mult și să aprofundăm noțiunea de credință. Însă dacă manipularea întregii omeniri constă în ceea ce orice individ de pe Terra este diferit, o ipoteză ar fi că fiecare simțim diferit și credem în ceea ce ne dorim noi. Cu toate acestea, sunt războaie dure împotriva credtinței care datează de mii de ani. Religia creștină, cea iudaică, islamică, hindusă, jainism, budism, sintoism, confucianism, taoism, zoroastrism, sikhism, bahaism, animism, șamanism, spiritism, neopaganism, gnosticism sunt religii pe care orice om pe baza principiului liberului arbitru are dreptul de a crede sau a nu crede în existena aceluia.

Creștinismul, cunoscut sub diferite ramuri: ortodoxism, catolicism, Iisus Hristos, protestantism, Sfânta Treime, biblie fac o separare de diviziuni, care datează cu o confruntare împotriva celor mari două tabere: catolicism și ortodoxism.

Cunoaștem că de la venirea lui Iisus pe pământ, rivalitatea și dezbaterile între aceste fronturi este continuă și perpetuă și, cu toate acestea, lucrurile frumoase pe care le putem observa sint natura și importanța lor .

Spre exemplu: catolicii și ortodocșii au în comun una dintre marile valori și aprecieri ale subconștientului și anume Sfinții. Indiferent de natura lor aceștia datează la ambele tabere. Reamintim ca ruptura definitivă s-a produs în anul 1054.

În secolul al XX-lea oameni precum Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jurgen Moltmann în frunte cu filozoful Soren Kierkegaard fac deosebita bogație a filonul spiritualității și al teologiei protestante.

În Rusia,după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dat frâu unor persecuții crunte împotriva creștinismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial persecuția a reușit să se atenueze după ce Stalin a început o politică parțială de concesii.

Ca urmare a consecințelor celui de-al Doilea Război Mondial i-au motivat pe creștini să revadă anumite poziții în pofida dezaprobărilor publice rare. Un scurt exemplu este o sectiune a “teologiei după Auschwitz”, ideea că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovației evreilor în procesul lui Iisus, încercând să își dea seama cât de mult a contat discursul/ predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism.

O atitudine rece și sobră, o atiutudine de suflete pustii a majorității creștinilor s-a făcut ambiguă câteodată în hotărârea și luarea unor decizii, poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.

Și iată cum savanți, oameni de știință, mari somități ale lumii vorbesc de ceea ce nimeni nu poate infirma: credința.

Cu toate acestea să ne uităm un pic în trecutul profund unde observăm că mișcarea creștină a luat naștere printre cei saraci și needucați, din acest motiv nici nu avem scrieri ale primilor creștini. Creștinismul a prins credibilitate și influență, iar ideile s-au conturat în timp. Zeul creștinismului a fost influențat de Platon și Aristotel, cât și de Zoroastrianism. Platon și Aristotel credeau că un creator puternic a creat lumea, însă era un concept filozofic și nu era venerat. Platon (427 – 327 i.e.n) credea în imortalitatea sufletului și existența a doua realități, lumea materială coruptă pe care o trăim cât timp suntem pe Pământ și o altă lume spirituală, perfectă, lumea în care va ajunge sufletul după moarte.

Aristotel era mai naturalist decât Platon și a extins teologia lui Socrate într-un sistem natural filozofic, folosit pentru a descrie toate fenomenele naturii, în special cel al vieții.

Întelegerea credinței creștine necesită înțelegerea dezvoltării și istoriei ei. Nu putem cunoaște credința creștină dacă nu înțelegem cum a luat naștere și cum a evoluat conceptul de creștinism. După cum vom vedea, îmbină mituri din religii și credințe mai vechi, din mitologia Zoroastriană, din religia egipteană, filozofia greacă și din imperialismul roman. Religia creștină pe care o cunoaștem azi s-a dezvoltat într-o perioadă de mii de ani.

Conceptul de „Dumnezeu” în creștinism reprezintă o combinație între zeul Platonic și zeul Zoroastrian. În biblia ebraică, zeul suprem reprezenta atât binele cât și răul: “Eu întocmesc lumina și fac întunericul, Eu dau propășirea, și aduc restriștea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri”. În biblia ebraică, zeul nu era foarte bine definit și se numea simplu, Yahve. Mai mult, ei nu aveau conceptul de Satana. În creștinism, acesta a fost adoptat din Zoroastrism.

Primii creștini au adoptat mitologia și conceptele din dualismul Zoroastrian. Religia lui Zoroastru credea într-un singur zeu, Ahura Mazda, iar în opoziție cu acesta era Angra Mainyu, zeul cel rău. Potrivit mitologiei Zoroastriene, aceste doua ființe erau aproape la fel de egale și erau blocate într-o bătălie cosmică permanentă: bine vs. rău. Angra Mainyu, potrivit mitologiei, s-a revoltat împotriva lui Ahura Mazda și era responsabil pentru tot răul din lume, în timp ce Ahura Mazda era responsabil de toate lucrurile bune. În ziua judecății de apoi, Zoroastrienii cred că Ahura Mazda îl va învinge pe Angra Mainyu, iar acesta împreuna cu tot răul, vor disparea definitiv. Acest dualism a aranjat scena pentru integrarea conceptului Platonic de „dumnezeu”.

Creștinismul a apărut în timpul domniei împăratilor Augustus și Tiberius, în provincia romană Iudeea, și constituia o mișcare evreiasca ce-l considera pe Iisus Hristos drept mult așteptatul Mesia și Fiul lui Dumnezeu.

Iisus susținea că, prin dragostea sa față de oameni, împlinea poruncile lui Dumnezeu, așa cum era scris în Vechiul Testament. Răstignirea lui Hristos a fost interpretată de discipolii săi ca jertfă pentru salvarea umanității, însă nerespectarea promisiunii de a se întoarce la „sfârșitul veacurilor”, care se credea a fi, i-a nelinistit puternic pe primii creștini.

Sub conducerea apostolului Pavel, tânăra comunitate religioasă a decis să înceapă o misiune prin care mesajul de mântuire al lui Hristos să fie transmis necredincioșilor.

În centrele cu populatie numeroasa de pe întreg teritoriul Imperiului Roman au apărut comunități misionare creștine, deși monoteismul strict și relatia lor ambiguă cu puterea de stat au provocat suspiciuni de neloialitate și conspirație.

Perioadele de toleranță instabilă au alternat cu cele de persecuții sângeroase, în care refuzul evreilor și al creștinilor de a-l venera pe imparat era folosit asemenea unui test cu turnesol.

În sec. III d.Hr. Imperiul Roman a fost marcat de o serie de crize politice, religioase și culturale. Invazia popoarelor „barbare” în multe zone de frontiera ale imperiului solicita implicarea armatei, reducând puterea centrală. Împărații proveniți din rândurile conducătorilor militari au încercat să unifice imperiul sub o singură religie sau cult, plasând din nou creștinismul în umbră.  Dioclețian a recunoscut nevoia unor centre și a unor administratori în interiorul imperiului și a instaurat tetrarhia, o forma de conducere în care patru conducători aveau rangul de împarat.

Însă acest sistem s-a dizolvat dupa ce Dioclețian nu a mai fost la putere.

Constantin cel Mare și succesorii săi au exercitat un control statal și o conducere strictă asupra Bisericii. În cele din urmă, Teodosiu a proclamat creștinismul drept religie de stat.

Prin împarțirea statului fiilor săi, el a fost și personalitatea care a provocat scindarea definitivă a Imperiului Roman.

Biserica, întărită de expansiunea creștinismului, încerca acum să obțină putere laică prin juraminte de credință în fața a diferiți monarhi. Disputa teologică asupra doctrinei Sfintei Treimi și a adevăratei naturi a lui Hristos a incitat grupurile rivale aflate în lupta pentru puterea papală, fiecare fiind susținut de suverani inamici.

Aceste dispute au dus la câteva schisme în interiorul Bisericii Răsăritene și la un sentiment tot mai acut de înstrăinare între Biserica Rădsăriteana și cea Apuseană, care într-un final va determina separarea lor.

În Răsărit, împăratul continua să fie un exponent solid al puterii, sub care se aflau numeroși patriarhi cu același rang. În Apus, papa se folosea de poziția sa unică și de puterea instabilă din diferite regiuni pentru a-și spori autoritatea și statutul.

Biserica a devenit susținătoarea culturii și educației.

Multe dintre realizările culturale remarcabile le revin calugărilor, care au respins ascetismul auster al primilor pelerini și patriarhi, dedicându-se atât servirii lui Dumnezeu, cât și umanității. Deviza ordinului intemeiat de Benedict de Nursia, Ora et labora”” (rugaciune și muncă), acorda o importanță egală meditației și implicării active în viața cotidiană. Primele mănăstiri erau atât centre științifice, cât și spirituale. Scrierile din perioadele greacă și romană se păstrau în bibliotecile mănăstirilor.

Evul Mediu creștin era caracterizat de concepția divină a creației, în care datinile „păgâne” primordiale aveau de asemenea locul lor.

Filozofia Antichității era prețuită, deși se preda la un nivel inferior comparativ cu credințele și teologia contemporană.

Multe abații și-au deschis propriile școli. De asemenea, comunitățile monastice se ocupau de agricultură și negoț, împărtășind cunoștintele populației locale. Un alt domeniu de interes al abațiilor era cercetarea plantelor medicinale și a metodelor de vindecare.

Relația bisericilor creștine cu alte religii mondiale, precum iudaismul, islamul, hinduismul și budismul, se caracterizează, în primul rand prin eforturi de menținere a păcii, dar și prin acțiuni în vederea unui fructuos dialog inter – religios și intercultural.

Întâlnirile internaționale și inter-religioase de rugăciune pentru pace, organizate de papa Ioan Paul II în 1986 și 2002, sunt considerate un act fără precedent de toleranță religioasă, care a întărit încrederea reciprocă între conducătorii religioși și a generat inițiative concrete de cooperare în vederea menținerii păcii și înțelegerii între oameni ce împărtășesc diverse confesiuni și viziuni asupra lumii.

Alte religii ale lumii

Iudaismul, o religie monoteistă (Biblia ebraica ‘Tanah’),bazată pe tradiții evreiești,începând cu Legămantul dintre Dumnezeu și Abraham . Într-un documentar al BBC dr. Francesca Stavrakopoulou, lector principal la Universitatea din Exeter, specializată în studii biblice ebraice declară: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate.” Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din sec. al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586 î.e.n., după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).

De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări a principiilor de credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sunt „treisprezece principii de credință”, formulate în XII-lea de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunității evreiești pentru câteva secole.

Revivalismul, fundamentalismul sau radicalismul sunt răspunsuri ″islamiste″ la dezvoltările politice care au caracterizat, deopotrivă, premodernitatea, modernitatea și postmodernitatea lumii arabe, care au marcat interacțiunea cu Occidentul și căutarea propriei identități în raport cu aceasta.

În opinia lui Olivier Roy, islamul radical care este manifestat pe continentul european „se datorează mai mult globalizării și deculturației, decât naturii sale despotice, adică legăturilor sale cu țările și culturile de origine”.

Misiunea islamului politic este modernizarea din ″interior″ a societății arabe.

Islamul extremist nu mai are drept fundament ″jihadul″, ci lupta împotriva guvernelor țărilor musulmane care au ales modelul laic pentru formarea statului.

Cu toate acestea islamul este o religie care este datează de secole,lăsând în urma sa tradiții,credință și respect în fața divinității lor.

Hinduism-ul,sau religia hindusa (Brahman-Ființa absoluta,Sinele suprem,creatoare a Universului). Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători.

Destinul unui hindus este supranumit Karma,ceea ce înseamnă pentru fiecare individ hindus care are o viață corectă în present, ofera garantia unei existențe mai bune mai târziu, însă în schimb o viață vicioasă în prezent va avea ca și consecință reîncarnarea într-un animal inferior.

Cu toate acestea, privind în lume sunt peste 450 mil. de adepți la aceasta religie, fiecare avand liberul arbitru de a crede în ceea ce ei cred .

Jainismul se înscrie în grupul de credințe dharmice și nu este o ramură vedică, ortodoxă (astika) a spiritualității indiene așa cum sunt școlile din cadrul hinduismului, ci împreună cu budismul formează un curent religios eterodox (nastika). Ortodoxismul și eteroortodoxosimul vor conviețui în spațiul indian influențându-se, realizând un transfer osmotic de idei filozofice, mitologice și religioase, proces care va fi resimțit din plin și de jaisim. Spre deosebire de budism, jainismul nu apare ca o reacție a claselor princiare împotriva societății brahmanice, ci se sedimentează treptat de-a lungul timpului, rupându-se de filozofia și credințele tradiționale.

Jainiștii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale și că toate ființele au un suflet etern, numit jīva, care este supus ciclului de reîncarnări. În această religie toate sufletele sunt egale pentru că toate au potența de a se elibera de reîncarnare, de alternanța obsesivă a nașterii și a morții.

Această dezrobire poartă numele moksha (termen provenind din hinduism) sau nirvana (preluat sau împrumutat budiștilor).

Șintoismul sub denumirea și de șinto este religia tradițională a Japoniei dar și fosta religie de stat a acestei țări. Este o religie politeistă care implică venerarea unor zei numiti kami . După cel de-al Doilea Război Mondial, șintoismul și-a pierdut statutul de religie de stat a Japoniei. Chiar și înainte de apariția budismului și fuziunea cu elementele acestuia, ritualurile necesare venerării de kami au împrumuntat elemente specifice taoismului și confucianis-mului. Odată cu apariția budismului și adoptarea rapidă a acestuia în Japonia, era necesară o explicație în legătură cu diferențele doctrinare dintre credințele tradiționale și învățăturile lui Buddha. Într-adevăr religia șintoistă nu avea nici un nume până când a trebuit să fie diferențiată de budism.

O explicație era că zeii kami erau ființe supranaturale prinse încă în ciclul reîncarnării. Kami sunt născuți, trăiesc, mor, apoi sunt născuți din nou la fel ca toate celelalte ființe aflate în ciclul karmic. Mai mult de atât, kami au avut și un rol special în protecția și progresul religiei budiste. Acest rol a fost identificat mai târziu de călugărul și învățatul japonez Kukai, care a văzut în kami diferite întruchipări ale lui Buddha însuși.

De exemplu a asociat zeița șintoistă a soarelui (Amaterasu), totodată și o strămoașă a împăratului, cu Dainichi Nyorai, o manifestare centrală a lui Buddha, a cărui nume înseamnă "Marele Soare Buddha". În viziunea lui kami erau doar niște Buddha, dar cu nume schimbat. Budismul este o religie și o filozofie  orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea i.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563 i.Hr. și 483 i.Hr.De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de Hinduism și de Jainism, păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile danscrită și pale (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”.

În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 i.Hr., după tradiția budistă din Birmania  și Thailanda; 560-480 i.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic.

Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, așa cum este ea prezentată de Asvaghosha  în Buddhacarita  (cea mai veche relatare existentă a vieții profetului) abundă de elemente fantastice și legendare. Budiștii consideră că prințul Gautama Siddhartha s-a născut în  Lumbini și a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India și Nepal. Potrivit tradiției, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formațiuni tribale numite Sakya. Încă de la nașterea lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotală. Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care își vede fiul părăsind palatul ca sihastru așa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune și l-ar putea determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reușește să facă patru incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort și un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții, iar călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferințe umane, și anume prin meditație. Prin urmare, Buddha hotărăște să părăsească orașul și să-și abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit de dură în junglele Uruvela.

După șase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu îi aduce iluminarea. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunțe la căutarea adevărului și să se dedice numai comiterii faptelor bune . Prin meditație, Gautama Siddhartha reușește să își concentreze toată atenția asupra eliberării de suferință, capătă revelația reîncarnărilor sale anterioare și i se dezvăluie legea condiționismului universal.

Cea mai bună definiție a taoismului (ramura tao-chia – școala lui Tao) provine din pana lui Alan Watts. Iată un extras semnificativ:

"Diverși filozofi chinezi, scriind probabil în secolele 5-4 î.C, au expus o sumă de idei și un mod de viață care au ajuns să fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperării dintre om și tendința sau cursul lumii naturale; principiile acestei tendințe pot fi descoperite în ritmurile regulate ale apei, gazelor și focului, ritmuri care sînt ulterior întipărite sau reproduse în cele din piatră și lemn și, mai tîrziu, în multe dintre formele artei."

După cum vedem, taoismul este un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Dar, oare, cum se poate inspira un mod de viață omenesc din natură?

De pildă, taoiștii au luat imaginea apei ca simbol al acțiunii consecvente care străpunge toate obstacolele nu în mod direct, prin forță, ci indirect, prin maleabilitate și fluiditate.

În I-ching simbolismul apei este folosit în mod pregnant în hexagrama – Abisul, apa – una ea este simbolul atitudinii umane care se adaptează condițiilor sau împrejurărilor de viață într-o manieră fluidă și fără a-și denatura substanța, autenticitatea interioară.

Sikhismul (în limba punjabă Sikhī, ਸਿੱਖੀ) este o religie apărută în secolul al XV-lea, care se bazează pe convingerile lui Guru Nanak Dev, născut în anul 1469, în Punjab, astăzi în Pakistan. Cuvântul „sikh” înseamnă, literal, unul care învață, derivat din cuvântul "shishya", care în limba sanscrită înseamnă "discipol", "elev" sau "învățăcel".

În limba punjabă, cuvântul sikh înseamnă și "a învăța". Adepții sikhismului, respingând politeismul hindus și intoleranța musulmană, au devenit o națiune importantă cu religie proprie.

Sikhismul are peste 30 milioane aderenți și se numără printre cele mai tinere religii monoteiste din lume.

Un sikh este un discipol al Guru Granth Sahib, care reprezintă mai mult decât o carte sfântă, el este pentru sikh un îndrumător și învățător veșnic.

Sikhismul are zece guru. Fondatorului Guru Nanak i-au urmat nouă maeștri umani succesivi, iar al zecelea, Guru Gobind Singh, a fost proclamat, la moartea sa, ca "guru perpetuu al credincioșilor sikh".

Neopăgânismul, cunoscut și sub denumirile de păgânism modern sau păgânism contemporan, se referă la mișcarea de recuperare a credințelor pre-creștine din zonele creștinate, asumându-și în același timp numele de „păgân”, atribuit acestora în primul val de creștinare al Imperiului Roman.

Religiile păgâne contemporane nu au în comun un text religios sau o divinitate/un grup de divinități, ci preiau diverse credințe istorice și formează sub-diviziuni și micro-religii localizate.

Această mișcare neopăgână a fost inițiată la sfârșitul secolului al XX-lea în Statele Unite ale Americii și în Europa din necesitatea oamenilor de a-și regăsi vechile credințe naționale. De obicei, aceste religii au drept caracteristici venerarea unor zeități ale naturii asociate cu elemente ca focul, apa, aerul și pământul, motiv pentru care ritualurile au loc de cele mai multe ori în păduri, câmpii sau munți, la momente precum echinocțiul sau solstițiul. De asemenea alte caracteristici ale acestor religii ar fi folosirea și practicarea magiei, idolatria și credința în concepte împrumutate din alte religii precum reîncarnarea sau spiritul animal. Principalele religii neopăgâne sunt: Elenismul (neopăgânismul grec), Nova Roma (neopăgânismul italo-roman), Druidismul (neopăgânismul celtic), Asatru (neopăgânismul germanic),  Kemetismul (neopăgânismul egiptean), Rodnover (neopăgânismul slav), Yotengrit (neopăgânismul maghiar) și Zalmoxianismul (neopăgânismul geto-dacic).

Cu toate acestea, deoarece împărtășesc credințe asemănătoare, în categoria religiilor neopăgâne se numără și religii noi precum Wicca sau Satanismul.

Energia și pozitivitatea / Energia pozitiva

Ce este energia? Ce este pozitivitatea ? Cum ele se pot imbina și să creeze ceea ce oamenii numesc frumos, numesc bucurie și fericire, numesc” energie pozitivă” .

În Artica (un studiu al postului National Geographfic Wild), timp de paisprezece primăveri s-a studiat pe o omidă sentimentele de bucurie și energie. Deși primăverile sunt scurte în Artica, cu răbdare și voință omida a luat naștere după cei paisprezece ani într-o molie care a trăit doar patru zile, bucurându-se din plin de aceste zile alături de partenera sa,lăsându-și în urma sa alte omizi. Din păcate ele mai mult de patru – cinci zile nu supraviețuiesc. Acest exemplu ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne dăm seama că nu numai oamenii au sentimente, nu numai oamenii se bucură și trăiesc acele trăiri, orice are un suflet/energie, se poate transforma în pozitivitate. Ar trebui sa ne pună pe gânduri că poți aștepta o viață pentru o puțin însă mult. Ce poate fi mai frumos decat bucuria supremă ? Decât poztivitatea pe care toți o transmitem în Univers, acest Univers creator care face lucruri minunate, care ne pune pe gânduri și indoieli, care ne încearcă în diferite momente și etape ale vieții noastre.

The secret, un film documentar din anul 2006 produs de către compania Prime Time Production, are o idee foarte simplă: “Ești ceea ce vrei să fi !” Trimite Universului ganduri pozitive,ofera-i din energia ta pozitivă,totul sub legea atracției,care fără să ne dăm seama ne este atrasă,atragem și facem lucruri pe care subconștientul nostru le vrea.

Energia,pozitivitatea,crearea spațiului nostru de cunoaștere și atracția este ceea ce noi dorim.

Ce este mai frumos decât a privi un fluture care zboară vara, un fluture care ne binedispune când îl vedem și care doar prin vastele sale culori ne impresioneaza spectrul larg de culori și destinde asupra noastra o energie florală de vară ,de bucurie.

S-au elaborat de-a lungul secolelor diverse studii, care atestă că noi suntem ceea ce putem crea, noi suntem ceea ce putem schimba, noi suntem ceea ce ne dorim.

Energia potențială este energia unui sistem fizic, dependentă numai de poziția sau configurația diferitelor părți ale sistemului. Acest potențial poate fi convertit în orice altă formă de energie, de exemplu în energie cinetică și poate efectua lucru mecanic  într-un proces.

 Unitatea de măsură a energiei potențiale în Sl este Joule(J). Aceasta este definiția energiei potențiale, însă noi vorbim despre energii pozitive,energii asupra oamenilor și pe care oamenii le creează.

Am specificat în titlul aferent despre energie și pozitivitate,ce înseamna asta ? Ce legatura există între energie și pozitivitate? Știm foarte bine că orice undă de energie poate fi de două feluri : negativă și pozitivă. Însă când ne referim la energii, la acele câmpuri magnetice care ne atrag fără să ne dăm seama care schimbă de la stări,emoții și trăiri (evenimente), ne referim la ceea ce omenirea atestă: energia pe care orice om o degajă poate fi de natură pozitivă sau negativă.

Sa ne focusăm pe energia poztitivă, câți dintre noi nu își doresc o stare bună în fiecare zi, câți dintre noi nu doresc ca orice clipă din viața fiecăruia să fie deosebită, plină de bucurie și fericire ? Realizabil, poate pentru mulți dintre noi, este să dăm frâu liber acestei energii, alimentând-o în orice clipă cu gânduri frumoase, cu o stare de spirit debordantă în care face ca acțiunea noastră să fie determinată în momente prețioase, momente de fericire. Urmează întrebarea mareață: cum îți poți induce încontinuu o stare de bine, o stare pozitivă, o stare în care corpul tău și mintea ta să danseze într-un cadru larg de ambient plăcut? Simplu: noi suntem ceea ce creeam, noi suntem ceea ce dorim să fim în momentele din viața noastră. Noi suntem creatorii propriului Univers, Univers care ne-a înzestrat cu capacitatea și abilitatea de a ne creea stările(emoțiile), de a ne creea lumea noastră virtuală și prețioasa energie de care avem parte în momentele din viața noastră.

Din punctul meu de vedere omul este creat din trei elemente : corpul (templul), mintea și sufletul, sau cum imi place mie sa numesc: corpul (templul), spiritul și sufletul, trei elemente care fac un întreg, care fac ca noi(ființa umană) să existăm. Intrând într-o sferă a religiei și a existenței Divinității, putem aprofunda aceste elemente găsindu-ne metaforic într-o ipostază a ceea ce numim întreg, ceea ce numim ființă umană. Câți dintre noi sunt apți și capabili de a – și domina sau contola mintea ? Câți dintre noi au capacitatea de a face ca perceperea lucrurilor frumoase și pozitive să ramână intacte, să ramână pe perioadă nedeterminată? Mulți probabil ar spune ca pot face lucrul acesta, însă din punctul meu de vedere mă îndoiesc . De ce? Pentru că trăim într-un secol al vitezei, într-un secol al percepției rapide, a tranzitului dintr-o perioadă în alta, a ceea ce numim noi viața efemeră, viața socială, viața virutală, viața în care gândurile și sentimentele au valoare însă noi câteodată nu le dăm preț, nu le dăm importanță sau nu alimentăm energia pozitivă. Non sens pentru mulți care acum nu înțeleg ce am vrut să zic cu asta.

Dialogul intern și ceea ce fiecare om din lume asta îl are, este ceea ce ne alimentează și ne formează, este un factor al subconștientului nostru care ne alocă stările(emoțiile) către lumea pe care ne-o creeam noi.

Mult timp conceptul de subconștient colectiv a rămas o simplă teorie care i-a intrigat pe savanți, lipsită însă de prea multe dovezi care să o susțină. 

Energia ce pune în mișcare Universul poate fi pozitivă sau negativă. Ea este într-o continuă stare de echilibru, căpătând astfel de conotații doar prin modul în care fiecare dintre noi o vom folosi. Prin urmare, atunci când vorbim de „energie pozitivă” și „energie negativă”, aceasta se bazează pe asocierile făcute de către noi. Nici unul dintre noi nu are toate răspunsurile, dar fiecare parcurge calea care i se pare corectă, în fiecare moment. Trebuie să acceptăm că atât timp cât exercităm liber un drept, să nu interferăm cu dreptul altcuiva de a face același lucru, fără teama de a fi condamnat de către alții, deoarece opiniile lor diferă de ale noastre.

Noi ne creăm viața frumoasă, noi suntem rodul a ceea ce facem bun în aceasta viață, noi suntem împlinirea noastră sufletească și trupească și alimentarea cu gânduri și idei frumoase ,cu dragoste, fericire, iubire și bucurie, sentiment de refacere, de renaștere și în accelaș timp sentiment de triumfare a binelui !

Așa cum Dumnezeu a creat lumea și a lăsat ca fiecare om, deși, în destinul lui predestinat, să lupte și să își creeze singur stările, mintea omenească și percepția acesteia, va rămâne pentru mulți în istorie ca un clișeu a dezbaterii între ceea ce cunoaștem și necunoscut.

Între valorile și comorile Universului, mintea este singurul și unicul nostru prieten sau dușman care de-a lungul existenței noastre pe Pământ va face ceea ce nimeni nu va avea capacitatea cunoașterii de a exploata, suntem ceea ce ne dorim sa fim! Suntem un câmp energetic, transformat în pozitivitate, care aduce într-un spectru larg de cunoștințe valorile fiecaruia dintre noi, sentimente și unde energetice benefice, valorificând cunoștiințele și bogățiile celor trei elemente: trupul (templul), mintea și sufletul, și iată cum cele trei elemente se îmbină, fortificând în om o vastă și bogată dorință de cunoaștere, de aprofunzime și în accelasi timp de necunoscut.

Ce este mai frumos decât a te studia pe tine? Ce este mai frumos decat a -ți cunoaște limitele, stările (emoțiile), de a te controla în anumite momente din viața ta,de a fi tu actorul, personajul principal din rolul pe care îl ai pe aceasta lume? De a aduce un curs lin , o culoare/nuanță pe care tu singur vrei sa o aduci și să o redai vieții tale. Tu ești actorul principal, tu ești cel care va face ca cursul vieții tale să fie pozitiv, tu ești cel care vei triumfa prin dragostea pe care ți-o porți, pe care o porți naturii, în ceea ce crezi, tu ești cel care vei deține controlul asupra energiei pozitive ! Energia stă în noi,în ceea ce vrem să dobândim !

IV. Bunăstarea, bunavoința și dragostea către Dumnezeu/ Divinitate

De la începutul omenirii se știe că Dumnezeu a creat Universul, apoi a creat lumea în care noi suntem, a creat Pamantul. Însă într-o zi Dumnezeu a spus că ceva lipsește…ceva nu este complet pentru ceea ce Dânsul cunoaște, știe, A CREAT OMUL. A creat două fapturi minunate care de-a lungul veacului s-a dovedit a fi cel mai frumos lucru realizabil și plăcut Lui.

Omul este ceea ce Dumnezeu a lăsat în ultima sa zi de creat.

Aceasta făptură care, compusă din cele trei elemente: trup, suflet și spirit (Tatal, Fiul, Duhul Sfant), dau naștere superbei evoluții a acestui “fenomen”.

Dar ce este omul? Ce este această faptură minunată, cum poate să perceapă Universul, Pământul și ceea ce ea resimte și înconjoară alături de tot ceea ce este organic și viu . Cum poate omul să dezbată cunoașterea, să dezbată necunoscutul și în accelași timp pe sine însăși cine este și ce rol are în misiunea sa pe pământ,trimis de Dumnezeu.

Ei bine fiecare suntem individuali,unici și în felul său aparte. Orice om de pe planetă este însuși creatorul său. Cum? Simplu, noi ne creăm ceea ce ne dorim prin puterea minții noastre.

Cu toții cunoaștem că nu suntem nemuritori, nu suntem de neînvins și din păcate ne naștem singuri, murim singuri, aici fiind propagarea ideii de eul individual, de unic. Cu toții știm că nu vom lua nimic cu noi decât faptele pe care le-am făcut în viața aceasta.

Regretând sau nu, ne dorim și accedem la ceea ce puțini recunoaștem,bunavoința de a ne fi bine acolo unde va fi dincolo.

Omul face greșeli,omul trăiește viața însă nu accepta realitate de Divinitate, de Dumnezeu, de ceea că suntem simpli misionari și îndeplinitori ale unor voințe și căi ale oamenilor existenți în jurul nostru.

Câți dintre noi nu suntem cu bunavoință și dorim ca semenilor noștri să le fie bine, câți dintre noi nu iubim? Câți nu ne dorim ca mereu să avem bunavoința ,o bunăstare plăcută,clipe de fericire și dragoste, ceea ce lui Dumnezeuîi place, ceea ce însuși Lui îi va face o deosebita bucurie asupra a ceea ce a creat.

Ne naștem,trăim și murim, o fisolofie simplă, scurtă, dar profundă. O filosofie care ar trebuie remarcată atunci când în viața noastră se întâmplă evenimente de tot felul, evenimente placute, sau poate mai puțin plăcute. Câți ați spus în momentele grele: Doamne ajuta! Mulți… garantez, de ce ? Pentru că atunci când spre exemplu “ vedem moartea cu ochii” ne este frica de necunoscut, de ceea ce este după… De Raiul și Iadul !!!???

Divinitatea sau lucrul infinit, supremația a tot ceea ce există, ne înconjoară și ne face să credem că tot ceea ce este bun și frumos în fața Lui Dumnezeu suntem noi,creând astfel cu Divinitatea o armonie placută.

Bibliografie:

*** Conciliu de la Niceea, 325. https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_conciliu_de_la_Niceea.

*** Red Marshall WordPress.com

*** Asociatia Alumi – Pro Excelsior,14 mai 2004, http://www.aafdutm.ro/revista/

*** Decopera creștin ismul. Org 04. Dec 2011. Word reference. http://www.wordreference.com/

*** Wikipedia.com

Annick Martin, Le fulgurant succès d'Arius în Les premiers temps de l'Église, éd. Gallimard/Le Monde de la Bible, 2004

Atanasie din Alexandria, History of the Arians, Part I,  Part II, Part III, Part IV, Part V, Part VI, Part ViI, Part VIII, (Sonderausgabe, Bd. 2). Mircea Eliade, Istoria religiilor, Editura Humanitas, București, 2012;

Lewis Ayres, Nicaea and its Legacy: As Approach to Fourth – Century Trinitarian Theology (New York: Oxford University Press, 2004).

Jean-Marie Mayeur, Luce Pietri, Andre Vauchez (Hrsg.): Die Geschichte des Christentums. Altertum, S. 271ff., Herder, Freiburg i. B. 2005;

Dr. Ilie Popescu, Nicolae Rădulescu, Nicolae Popescu, Terorismul international – flagel al lumii contemporane, Editura M.A.I., București, 2003;

Richard E. Rubenstein, Le jour où Jésus devint Dieu, La Découverte, 2000

R.P.C. Hanson, Rhe Search for the Christian Doctrine of God; The Arian Controversy, 318 – 381 (T&T Clark, 1988).

Sara Parvis, Marcellus of Ancyra and the Lost Year of the Arian Controversy, 325 – 345, (New York: Oxford University Press, 2006).

William C. Rusch, The Trinitarian Controversy, (Sources of Early Christian Thought), 1980,