CREȘTINIS MUL PRIMAR, ROMAN ȘI BIZANTIN PE TERITORIUL SCYTHIEI MINOR Coordonator științific: Pr.conf.univ.Dr.Alexandru Buzalic Absolvent: Miltiade… [618383]

UNIVERSTATEA BABEȘ – BOLYAI
CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

CREȘTINIS MUL PRIMAR, ROMAN ȘI BIZANTIN
PE TERITORIUL SCYTHIEI MINOR

Coordonator științific:
Pr.conf.univ.Dr.Alexandru Buzalic

Absolvent: [anonimizat]
2020

2

CUPRINS

Lista de sigle și abrevieri………………………………………………………………………………….. 3
Introducere………………………………………………………… ………………….. 4
1.Noțiuni introductive…………… …………………………………………. 4
2.Scopul lucrării…………………………………………………………… 6
3.Metoda de lucru…………………………………………………………… 9
4.Stadiul actual asupra cercetării și perspective de viitor… ……………… 10
1.Evoluția teritoriului Scythiei Minor din preist orie până în perioada romană …. 12
1.1.Teritoriul Dobrogei din preistorie până în perioada pre -romană……… 12
1.2. Evoluția Scythiei Minor în perioada romană…………………………………… 18
2. Creștinismul în Scythia Minor ……………………………………………………………………… 21
2.1.Creștinismul primar…………………………………………………………………….. 21
2.2.Martirii din Scythia Minor ……………………………………………………………… 25
2.3.Viața Bisericii din Scythia între secolele IV – VII …………………….. ….. 27
3.Epoca migrațiilor și perioada bizantină …………………. …………………………………… 30
3.1.Migrațiile……………………………………………………………………………………. 31
3.2.Scythia Bizantină între secolele VII – X …………………. ……………………. 34
4.Complexul monastic troglodit din Basarabi sec. X -XI…………………………………… 36
4.1.Basarabi – arhitectura complexului rupestr u…… …………………….. 39
4.2.Locuitorii eremiei troglodite………… …………………………………. 43
Concluzii …………………………………………………………………………………….. ……………….. 46
Bibliografie ……………………………………………………………………………. 49
Anexe ………………………………………………………………………………….. 52

3

Indici d e sigle și abrevieri

a.Abrevieri tehnice

AA.VV. – Autori Vari
art. – articolul
cap. – capitolul / capitolele
cf. – confer
col. – coloana
coll. – coloanele
ibidem – același autor, operă, pagină
idem – același autor, operă, pagini diferit e
nr. – numărul
p. – pagina
pp. – paginile
op.cit . – opera citată
sec. – secolul/secolele
ss. – și următoarele
vol. – volumul
voll. – volumele
grec. – limba greacă
lat. – limba latină

b.Sigle

CBC -Catehismul Bisericii Catolice , Arhiepiscopia
Romano -Catolică de București, București 1993
DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii române ,
Vat II – Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete,
declarații, Editat de „Kirche in Not”, Nyíregyháza
1990.

4

Introducere

1.Noțiuni introductive

Creștinismul s -a născut ca o mișcare iudaică aflată într -un ambient cultural
elenist,1 fiind religia care atrage la sine – prin Hristos – întreaga omenire, supusă
voinței universale, mântuitoare a lui Dumnezeu. Creștinismul este universal, fiind
prezent pretut indeni în lume, în dialog cu toate religiile și inculturat condițiilor
specifice în care omul istoric își desfășoară existența.
Creștinismul reprezintă în același timp și fundamentul culturii Europei,
mărturisirea credinței creștine constitund pentru mult timp liantul și motivația
integrării într -o unitate de valori unanim acceptate. În acest context și România este o
parte componentă a creștinismului, ca unitate în diversitate, prin istorie și vocație,
pentru că: “[…] în acest pământ comori de sfințenie, de fidelitate creștină, plinită
uneori cu prețul vieții, au împodobit acel templu spiritual care este Biserica .”2
Dobrogea, teritoriul situat între Dunăre și Mare, ocupă un loc deosebit în ceea
ce privește apariția și răspândirea creștinismului autohton s pecific primului mileniu.
Conform tradiției, creștinismul este adus de misionarii Sfântului Andrei. Urmele unei
Biserici locale înfloritoare se observă de -a lungul Antichității creștine.
Cu o istorie politică și militară aparte, Dobrogea împărtășește soar ta
creștinismului antic trecând prin naștere, persecuții, maturizare, alături de Biserica
Universală, dăruindu -i păstori, martiri și teologi renumiți.
Pentru Scytia Minor, modelul cultural greco -roman al Antichității va furniza
creștinismului aceste instr umente necesare transpunerii adevărului despre Dumnezeu,
Transcendentul, în limbajul categorial specific omului istoric din perioada de început
a Bisericii creștine. În Evul Mediu timpuriu, după destrămarea Imperiului Roman și
căderea Imperiului Roman de A pus, spațiul geo -cultural al Europei se schimbă. Foste
teritorii creștine care au făcut parte din Imperiu au fost ocupate de triburi germanice,

1 cf. Tomaš ŠPIDLIK , La spiritualita dell’Oriente cri stiano , Pontificium Institutum Orientale, Roma,
1985, p. 10.
2 Discursul Sf. Părinte Ioan Paul II la întâlnirea cu Patriarhul Teoctist și Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române la Palatul Patriarhiei . În Perspective , Anul XXIV, nr. 73, ianuarie 2000, p . 275.

5

slave și ugrofinice păgâne sau încreștinate de către episcopi arieni, astfel încât
Biserica secolelor V -VI se va confrunta cu situații noi, diferite față de cele din
Antichitate.3
Scythia bizantină, în ciuda vicisitudinilor istoriei, a rămas un teritoriu unde
creștinismul se manifestă activ și iradiază spre teritoriile carpatice , cu care are afinități
culturale și de origine, fiind într -un spațiu etnogenetic comun .
În spațiul dobrogean apare, încă din Antichitate, ramura cea mai veche a ceea
ce devine ulterior Biserica Română, începând cu ambientul Roman din Scythia Minor.
Migrațiile sec. V – IX aduc mari schimbări în viața acestei provincii, în primul rând
prin destrămarea instituțiilor ecleziale coagulate în jurul centrului mitropolitan Tomis –
Constanța, apoi prin reducerea la stadiul coabitării horeoepiscopilor cu aglomerările
preponderent rurale a alogenilor păgâ ni.
În sec. V, după ce slavii străpung limesul danubian sub Iustinian I (527 – 565
dHr.), invaziile triburilor slave se vor repeta recurent, provocând mari distrugeri în
anii 545 și 550. Cauza migrațiilor este privită astăzi prin prisma paleoclimatologiei ,
fiind vorba despre instaurarea unei epoci secetoase și glaciară care împinge triburile
din Centrul Eurasiei spre Vest spre căutarea subzistenței și , ca un domino, prin
cotropiri, războaie, oikoumena creștină este lovită de valuri de migrații ale unor
populații cu mod de viață primitiv. Iernile foarte reci transformau râurile, fluviile,
regiunile mlăștinoase în poduri naturale peste care populațiile migratorilor înaintau
fără dificultate…
O altă cauză a înfrângerii suferite de bizantini sub Iustinian o constituie marile
epidemii care depopulează spațiul european, migratorii slavi înaintând până pe
teritoriul Tasalonicului, schimbând ulterior originea genetică a populațiilor grecești
sau Sud -Dunărene de mai târziu.4
Însă întâlnirea dintre lumea orientală, bizantină și romană și -a lăsat amprenta
asupra etnogenezei românilor și mai ales asupra culturii și credinței. Activitatea unei
Biserici creștine în spațiul dobrogean este puțin cunoscută, însă vestigiile arheologice
demonstrează persistența acestora sub forma horepiscopatului. În viitor, creeștinismul
va supraviețui prin legăturile cu teritoriile Bulgariei sau a Țării Românești, de unde

3 cf. Bolesław KUMOR , Historia Kościoła. Wczesne średniowiecze chrześcijańskie , Vol. II, Katolicki
Uniwersytet Lubelski, Lublin 1975, p. 1975, p. 9.
4 Dictionnaire de spiritualité. Le monachisme. Histioire et spiritualité , vol. IX, Paris, 1980 , p. 12.

6

clerul primea hirotonirea și care asigura, într -un teritoriu dominat de otomani, izvorul
canonic al unei activități, car e poate fi numită astăzi, misionară.

2.Scopul lucrării

Lucrarea își propune să abordeze un subiect mai puțin aprofundat într -o
perspectivă autonomă, fiind întâlnit ca un capitol în istoria Bisericii Române, o temă a
istoriei României sau diluat în trat atele de patrologie prin amintirea teologilor din
Scythia Minor , martori ai creștinismului autohton daco -roman și protoromân.
Începând cu Inocențiu Micu, Gherontie Cotore și Grigore Maior, apoi prin
corifeii Școlii ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, etc.), Biserica
reușește să fie susținătoare a valorilor culturale autentice. Mai întâi, Biserica Greco –
Catolică reușește să înlăture primatul absolut al rațiunii susținut de iluminism, pentru
a valorifica moștenirea culturală creștină în spir itul emancipării naționale, reușind să
educe poporul păstorit în spiritul integrării în unitatea deplină a Bisericii Catolice, să
integreze în cultura și civilizația europeană valorile și aspirațiile proprii, prin păstrarea
identității spirituale și nați onale după modelul unității în diversitate.
În preocupările istoricilor și teologilor greco -catolici români, legătura
creștinismului autohton cu creștini smul primar, în unitate cu toate Bisericile locale și
în comuniune cu Biserica Romei, a urmașului Sfân tului Petru pe scaunul episcopal al
Romei, este una din temele de predilecție.5
Din punct de vedere eclesiologic, până în anul 1700 a existat o singură
Biserică Română, care primește creștinismul încă din timpurile apostolice, trece
printr -o etapă a creș tinismului popular parțial instituționalizat, primește prin
intermediul monahismului și a curiilor episcopale care slujeau pe lângă conducerea
politică și militară a primelor formațiuni statale, ritul buzantin – slav, însoțind poporul
păstorit de -a lungul istoriei zbuciumate, luptând pentru drepturile și libertățile
românilor. Creștinismul bizantin – slav și apoi de limbă română este atât de
înrădăcinat în spiritualitatea locală, încât devine o „lege” strămoșească omniprezentă
în toate domeniile vieții, spr e deosebire de ordinea și disciplina Bisericii latine, care
organizează o pregătire catehetică pentra ca ceea ce este rațional și raționalizabil să fie

5 cf. Perspective , nr. 37 – 38, an ul X, iulie – decembrie, 1987, p. 7.

7

înțeles ca atare și face distincție între planul divin (trăirea sau experimentarea
irațională a credințe i) și cel terestru al istoriei fiecărui individ, subordonat obligațiilor
sociale concretete care îi revin în această lume. În Răsăritul creștin Sfânta Liturghie,
icoanele și rugăciunile comunitare au constituit singurele izvoare dogmatice prin care
s-au tr ansmis și s -au proclamat învățăturile de credință, tradițiile liturgice legate mai
ales de Sacramente și de principalele momente din calendarul religios, însoțind omul
de la naștere până la înmormântare, astfel încât Biserica „strămoșească” este
responsabi lă de soarta omului răsăritean, de la primele clipe de viață până la moarte și
dincolo de ea, prin rugăciunile pentru sufletul său. Cultul morților, pomenirile și
parastasele, fac parte din integrantă din concepția despre lume a creștinului bizantin,
chiar dacă nu își pune problema speculativă a necesității purgatorului. Biserica
cerească și cea pământească înaintează împreună, spre atingerea scopului ultim.
Credința acestor pământuri, asemenea și teritoriilor ruse, nu a fost o
manifestare a elitelor intel ectuale, cunoscătoare a profunzimilor teologice, ci este o
realitate existențială a „trăirii” în aceste profunzimi. De multe ori analfabeți, dar
adevărați maeștrii ai vieții spirituale, și -au călăuzit discipolii spre sfințenie și
mântuire, turma păstorită confruntându -se atât cu vicisitudinile vremurilor tulburate
de războaie și năvăliri, cât și cu nedreptăți și asupriri social – politice impuse de alte
națiuni care au conviețuit în același teritoriu. Aceasta a fost și condiția Bisericii
Române din Transilv ania, comunitatea românească, distinctă față de celalalte prin
ritul bizantin practicat și prin mărturisirea unei atotcuprizătoare „legi strămoșești”, era
doar tolerată într -un teritoriu multietnic și confesional, în care era majoritară.
Sub Mihai Viteazu l Biserica Română din Transilvania se pune sub jurisdicția
Țării Românești și, chiar dacă românii nu au dobândit drepturi politice, a urmat o
perioadă favorabilă, numărul credincioșilor crescând de la începutul lui 1600.6 Sub
Gabriel Bethlen (1613 – 1629), mult mai tolerant decât predecesorii săi, clericii
români obțin anumite drepturi, „chiar și cei de origine iobăgească”, dar datorită
politicii statale ( cuius regio eius religio ), încă din anul 1634 superintendentul Ștefan
Geleji Katona (1633 – 1649) se de clara „episcop al românilor”, în timp ce György
Rákóczy supune episcopul român Ghenadie al II -lea (1627 – 1639) autorității
superintendentului calvin Geleji, impunând episcopatului din anii 1640 – 1642 o serie
de Conditiones , cu ocazia hirotonirii episcop ilor români, de neacceptat pentru tradiția

6 Andreas FREYBERGER, Historica relatio unionis walachicae cum Romana Ecclesia , Editura
Clusium, 1996, p. 35.

8

creștinismului răsăritean.7 În ajutorul creștinilor români din Transilvania vine
Mitropolitul Varlaam al Moldovei, care dă un Răspuns la Catehismul calvinesc
(1640) și răspândește Cazania tipărită în anul 1643 la Iași, lucrări care generează
răspunsul polemic al calvinilor în anul 1655 prin Scutul Catehismului . După Ghenadie
al II-lea urmează episcopul Ilie Iorest (1640 – 1642), urmat la scurt timp de Simion
Ștefan (1643 – 1656), apoi urmează episcopii Sava Brancov ici (1656 – 1680), Iosif
Budai (1680 – 1682), Iosafat (1682 – 1687), Sava Veștemeneanul (1687) și Vasile
Varlaam II (1687 – 1690).8 Calvinizarea românilor nu a reușit în primul rând datorită
faptului că temeiurile dogmatice se rezumau la Crez, cultul sfinț ilor, al icoanelor,
venerarea Sfintei Cruci, rugăciunile pentru răposați, formulele dogmatice cuprinse în
textele liturgice, o altă cauză fiind dialogul cu românii din Moldova și Țara
Românească; în Banat, unele părți ale Transilvaniei și Bihorului, sunt s emnalate
structuri calvine românești (până în 1727 – 1728) subordonate superintendentului
calvin, care dispar fiind asimilați de către maghiari sau revin la dreapta credință prin
Biserica Română Unită cu Roma.
O rămășiță a perioadei subordonării față de c alvini, manifestată la nivelul
practicii liturgice, o constituie „paștile”, împărțite în ziua de Pași în toate bisericile
românești din Ardeal și în teritoriile românești învecinate, sub forma bucăților de
prescură și a vinului binecuvântate în timpul Săpt ămânii Mari, ca o „urmă cinei sau a
cuminecăturii calvinești”, spre deosebire de practica comună, a anaforei, împărțită
celor care nu s -au putut împărtăși.9 Intrarea Principatului Transilvaniei în componența
Austrei, conduce la schimbarea situației Biseric ii Catolice sub influența Habsburgilor,
născându -se posibilitatea emancipării poporului român prin dobândirea de drepturi,
după modelul aplicat ucrainenilor, românilor și rutenilor din statul Polono –
Lituanian, din Sătmar – Bihor și Zakarpattia, fără ca a ceștia să fie obligați să -și
schimbe „legea strămoșescă”, la care se adaugă și restaurarea Bisericii Romano –
Catolice din Transilvania prin numirea unui vicar apostolic și acceptarea prezenței
misionarilor iezuiți ( Diploma suppletorium de negotiis religio nis – 9 aprilie 1693 a lui

7 Dintre condițiile impuse se pot enumera: Cuvântul lui Dumnezeu prop ovăduit numai după textul
Bibliei, Botezul administrat cu apă simplă, nesfințită, Cununia săvârșită cu jurământ, permisiunea
trecerilor individuale la calvinism, judecarea protopopilor valid aleși doar cu aprobarea
superintendentului, dreptul de judecată î n timpul vizitațiilor împreună cu protopopii și cu sentințe ce se
subordonau cenzurii superintendentului, episcopul devenind practic un vicar subordonat
superintendenței calvine. Ceremonialul bisericesc era modificat atingându -se mai ales structura
dogmati că a celebrărilor. Silvestru Augustin PRUNDUȘ, Clemente PLĂIANU, op. cit. , p. 56 – 57.
8 ibidem
9 Petru MAIOR, Istoria Bisericii Românilor , Viitorul Românesc, București, 1995, p. 118 – 119.

9

Leopold I, prin care se recunosc catolicilor dreptul de practicare al cultului,
respectarea drepturilor, libertăților și privilegiilor de care se bucurau și celelalte religii
recepte). Opoziția față de practicile calvinizante și posibilitatea schimbării statutului
românilor din națiune tolerată în națiune cu drepturi depline, nu se putea realiza decât
prin refacerea unității în cadrul Bisericii Catolice, după modelul primului Mileniu
creștin, conform prevederilor Conciliului Flore ntin, unicul model eclesiologic care
permitea refacerea practică a unității creștinilor.
În consecință, lucrarea de față este scrisă cu scopul cunoașterii identității
Bisericii Române, înțelegerea genezei creștinismului în ambientul cultural românesc,
prezentarea istoriei Dobrogei, primul teritoriu cu structuri mitropolitate autonome,
integrate ulterior în sfera de influență bizantină, un reper stabil al istoriei Bisericii
Române.

3.Metoda de lucru

Lucrarea de față reprezintă o sinteză asupra cunoștinț elor actuale din domeniul
istoriei Bisericii Române și a istoriei Dobrogei . După expunerea noțiunilor
introductive voi prezenta istoria îndepărtată și apropiată care situază perioada de
studiu în continuitatea istorică și în interdependențele corespunzătoa re.
Studiul este struct urat în două părți importante , prima este dedicată
creștinismului primar și roman care atinge apogeul după perioada constantiniană când
orașul Tomis devine centrul metropolitan Constantinia – Constantia , la ora actuală
Constanța.10 În a doua perioadă, după decăderea provocată de valurile migratoare,
teritoriul Dobrogei intră în faza de reorganizare a formațiunilo r prestatale feudale, în
subordonarea față de Imperiul Bizantin, cu perioade de coabitare a „regilor” locali și a
emergențe i unor entități sociale aparținând diferitelor grupuri de migratori .
Primul punct, intitulat „Evoluția Scythiei Minor din preistorie până în
perioada romană”, ne situaeză studiul în contextul continuității populațiilor de pe
acest teritoriu. Mai întâi est e vorba despre aprofundarea cunoștințelor despre
„Teritoriul Dobrogei din preistorie până în perioada pre -romană”, apoi , în continuitate

10 Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , Istoria românilor dintre Dunăre și Mare – Dobrogea , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979 , pp.45 -48.

10

logică, abordez „Evoluția Scythiei Minor în perioada romană” , ambele subpuncte
fiind dedicate istoriei generale .
Punctu l 2, intitulat „C reștinismul în Scythia Minor ”, tratează mai întâi despre
„Creștinismul primar”, apoi despre „ Martiri i din Scythia Minor”, elemente
fundamentale în înțelegerea prezenței creștinismului în această perioadă.
Punctul 3, intitulat „ Viața Biseri cii din Scythi a între secolele IV – VII”,
tratează evoluția creștinismului dobrogean în contextul intrării în structurile militar –
administrative bizantine, a schimbării structurii etnice a călugărilor, daco -romanii
devenind treptat protoromânii care sunt s trămoșii și protagoniștii istoriei românilor și
a Bisericii românilor. În acest context, un exemplu concludent este prezența
complexului de biserici, chilii și cripte troglodite de la Basabi / Murfatlar, prin
inscriipțiile slavone și runice demonstrând pre zența unei vieți monastice care se
așează peste substratul eclezial daco -roman și face tranziția spre monahismul eremitic
de factură românească de mai târziu.
Concluziile sintetizează și oferă o viziune de ansamblu asupra creștinismului
din primul Mileniu, așa cum se concretizează pe acest teritoriu, schițând și evoluția
istorică ulterioară.

4.Stadiul actual asupra cercetării și perspective de viitor

La ora actuală avem numeroase studii de specialitate dedicate istoriei
Dobrogei, atât prin sesiunile de comunicări științifice ale arheologilor care fac noi
descoperiri, cât și prin studiile publicate de diverși autori. Dintre lucrările consacrate,
foarte bine documentate și scise de specialiști amintim Adrian Rădulescu, Ion
Bitoleanu, Istoria românilor din tre Dunăre și Mare – Dobrogea , sau Nicolae
Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuții la Istoria Marinei Române , care rămân lucrări
de referință.
În domeniul istoriei Bisericii Române, avem lucrările lui Mircea Păcurariu din
partea Bisericii Ortodoxe Române s au ale lui Ioan M. Bota din Biserica Română
Unită cu Roma, greco -catolică. Acestor lucrări li se adaugă articole de specialitate ale
arheologilor care fac comunicări științifice prin care popularizează concluziile
săpăturilor din siturile cercetate, multe dintre acestea ținând de vestigii din perioada
Bisericii primare, de exemplu descoperirea martirilor de la Niculițel sau a bisericilor
din epoca constantiniană, din perioada bizantină, cel mai important vestigiu fiind

11

complexul bisericuțelor troglodite de la Basarabi / Murfatlar, martor al existenței unui
monahism eremitic în care trăiau monahi de origine etnică diferită, însă organizați
după tradiția greco -bizantină.
În viitor, studiul poate fi continuat prin aprofundarea fiecărei perioade, spațiul
unei l ucrări de licență fiind limitat de metodologia și gradul de profunzime al
cercetării care se baz ează pe sintetizarea rezultatel or deja publicate. De asemenea, se
poate constata, din păcate, distrugerea unor situri arheologice sau transformarea lor în
obiec tive turistice care diluează tema istoriei creștinismului în favoarea unei viziuni
consumiste care să atragă turiștii printr -o strategie de tip „Disneyland”… S -ar impune
un management inteligent care să scoată în evidență valoarea unor vestigii pentru
cultura unui popor care are rădăcini vechi și care se poate mândri cu contribuțiile
aduse culturii universale.
Nu în ultimul rând, trebuiesc subliniate continuitate și difuziunea
creștinismului dinspre Dobrogea, unde avem atestate cele mai vechi manifestări care
dovedesc prezența creștinismului, martirii din perioada primelor persecuții, apoi avem
primele structuri ecleziale canonice care au continuat să existe sub forma specifică a
horeoepiscopiilor și în perioadele întunecate ale Evului Mediu timpuriu.
Astfel, istoria Bisericii din Scythia Minor este o parte importantă a istoriei
Bisericii Române din care face parte și istoria Bisericii Române Unite, care a revenit
în mod plenar la unitatea eclezială care a domnit în primul Mileniu creștin.11

11 cf. Alexandru BUZALIC , Ekklesia. Din problematica eclesiologiei contemporane , Editura Buna
Vestire, Blaj, 2005 , p.138.

12

1.Evoluția teritoriului Scythiei Minor din preistorie până în
perioada romană

Aflat la poarta Europei de Est, la întretăierea marilor axe migratorii de la Est
spre Vest prin culoarul Nord -Pontic și dinspre Orientul Apropiat prin regiunea
Mediteraneană și Balcanică , teritoriul Dobrogei a fost populat încă din preistorie. A
fost leagănul mai multor populații încă din perioada paleoliticului, fiind teritoriul mai
multor etnogeneze specifice unor culturi arheologice diferite, cu certitudine cu limbi
vorbite diferite, c u sisteme de organizare sociale și religioase autonome sau înrudite
cu cel specific populațiilor învecinate și înrudite.
Un moment important îl constituie colonizarea greacă a limesului pontic,
teritoriul dobrogean fiind locuit de triburi autohtone și de emigrația mediteraneană din
orașe grecești, intrând ulterior în componența Imperiului Roman.
Aceste aspecte ne ajută să situăm creștinismul dobrogean în contextul istoric
specific prezenței primelor comunități atestate istoric, a martirilor din perioada
persecuțiilor Antichității și, după perioada constantiniană, a primelor structuri
ecleziale.

1.1.Teritoriul Dobrogei din preistorie până în perioada pre -romană

Vestigiile arheologice descoperite pe aceste meleaguri, dateaza inca din
paleoliticul mijlociu (100.000 -40.000 i.Hr.). Prezența omului a fost atestată î n
peșterile „ Liliecilor ” și „La Adam” din Cheile Dobrogei,12 dar ș i în siturile
arheologice din Saligny, Mamaia Sat sau Ovidiu. Uneltele și m icrolitele descoperite
aparțin lui Homo Sapiens fossil is.
Vestigii ale prezenței populațiilor de vânători -culegători de Homo sapiens
sapiens sunt din p aleoliticul superior (cca. 40.000 – 10.000 i.Hr.), fiind descoperite la
Seimenii Ma ri, Gura Dobrogei, Mangalia, Peștera ș i Satu Nou.13

12 cf. Bogdan CONSTANTINESCU , Peștera La Adam – Cercetări speologice , volum 3, Ministerul
Tineretului si Sportului, Clubul National de Turism pentru Tineret, Bucuresti, 1995, p. 47.
13 cf. Vasile BORONEANȚ , Arheologia pe șterilor și minelor din Româ nia, Institutul de Memorie
Culturală, Bucuresti, 2000 , pp. 45-52.

13

Mezoliticul (10.000 – 5.500 î.Hr.) este r eprezentat prin descoperirile făcute la
pestera „ La Adam”14 și în necropola de la Cernavodă .15 Descoperiri le arheologice au
scos la lumină urme din mezolitic și neolitic, și anume unelte din piatră șlefuit ă, arme,
podoabe, dar și reprezent ări artistice ale culturii Hamangia prin cele două statuiete din
lut „ Ganditoru l” și “Femeie șezând” descoperite la Cernavodă în anul 1956. Aceste
statu iete sunt capodopere de valoare mo ndiala ale artei antropomorfe neolitice de pe
teritoriul Româ niei.
Cultur a Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV -II î.Hr., care a fost
denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria din Dobrogea, astăzi
satul Baia, jud ețul Tulcea. Această cultură s -a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al
României și, înt r-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (în zona Varna și Burgas) și
sporadic la NE de Dunăre. Cu ajutorul datării cu radiocarbon s -a constatat că Cultura
Haman gia s-a dezvoltat in mileniile VI – V î.Hr . (înainte de 4700 î. Hr.).
Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populație venită din Anatolia.
Apărută pe teritoriul Dobrogei, această cultură de origine est -mediteraneană
evoluează pe parcursul celei de a doua jumătăți a mileniului al V -lea î.Hr și începutul
mileniului următor. Ea se subdivide în mai multe faze: cea mai veche faz ă de
manifestare a culturii Hamangia a fost denumita Medgidia, aceasta a fost
contemporană cu fazele evoluate ale culturii Dudești ; faza mijlocie a culturii
Hamangia este denumită Golovița și este contemporană cu faza Bolintin eanu a
culturii Boian . Urmează fazele eneoliticului târziu, sau a chalcoliticului, când sunt
folosite și unelte din piatră alături de artefacte din metal, precum demonstrează
descoperirile de la Ceamurlia și Mangalia.16
Așezările nefortificate și dispersat e erau plasate pe terase joase, în vecinătatea
unor cursuri de apă, mai rar și în grote (Grura Dobrogei).17 Locuințele sunt de tip
bordei și doar foarte rar de suprafață. Dintre unelte remarcăm topoarele de piatră dură,
cioplite, șlefuite, de forma trapezoi dală, cu secțiune rectangulară sau biconvexă. Pe
lângă acestea sunt prezente și numeroase unelte din silex, unele dintre acestea mai
păstrează o puternică influență mezolitică. Uneltele din corn și os sunt foarte rare.
Prelucrarea metalelor nu ocupă un loc important în această cultură, purtătorii acestei

14 Cf. Cristian GORAN , Catalogul sistematic al peșterilor din România , Consiliul National pentru
Educatie Fizică și Sport, Bucuresti, 1982 , p. 34.
15 ibidem , p. 12.
16 Vasile BORONEANȚ , op.cit. , pp. 23 -32.
17 ibidem

14

culturi cunoșteau prelucrarea aramei, dar investigațiile arheologice au scos la lumină
puține obiecte aparținând culturii Hamangia din aramă, și un număr foarte mic de
unelte. Se remarcă totuși pentru aceas tă cultură brățările de la Agigea. Ceramica este
caracteristică culturii Hamangia. Majoritatea vaselor aparținând acestei culturi sunt
realizate din pastă de argilă (lut) amestecat ă cu scoică pisată sau nisip fin. Specialiștii
delimitează chiar două etape ale culturii Hamangia: prima este reprezentată de o
ceramică de calitate mai proastă, primitiv ornamentată cu barbotină , în etapa a doua
avem o ceramică executată dintr -o pastă fină de culoare neagră, cu o suprafață fină,
lustruită.18
Formele cele mai răsp ândite ale culturii Hamangia sunt vasele cu pântecul
bombat și gâtul cilindric, strachinile, cupel e, etc. Metoda de ornamentare cea mai
întâlnită a acestor vase constă în ornamentarea cu barbotină prin incizii sau prin
încrustații cu materie albă, și foart e rar galbenă.
Figurinele ceramice (idoli) sunt reprezentate în general prin figurine feminine.
Acestea sunt mult mai numeroase în raport cu alte civilizații ale neoliticului mijlociu
din România și regiunea Balcanică. În cadrul figurinelor din ceramică a vem două
tipuri de idoli, și anume: idoli în picioare și idoli în poziție șezândă. Se consideră ca
reprezentativă pentru această cultură statueta unui bărbat în poziție șezută, denumită
„Gânditorul” și descoperită la Cernavodă. Gânditorul de la Cernavodă, care nu este
singura statuie de acest tip descoperită, a ajuns să fie cunoscut sub numele de
„Gânditorul de la Hamangia”. Așa-numitul Gânditor de la Hamangia este de fapt un
complex de două statui, Gânditorul „și femeia lui”. Gânditorul reprezintă un bărba t
așezat pe un scăunel decorat geometric, scăunelul respectiv fiind o replică fidelă a
scăunelelor de piatra neolitice. Bărbatul are coatele așezate pe genunchi și își sprijină
capul în mâini. Statuia este extrem de stilizată și nu transmite nici un fel de date
despre vârsta sau statutul Gânditorului. Oamenii din clutura Hamangia se ocupau cu
pescuitul, vânătoarea, dar și cu cultivarea plantelor sau creșterea animalelor
domestice. El are capul modelat cu precizie în comparație cu figurinele obișnuite la
care este abia indicat. Anatomia a fost modelată în ample volume triunghiulare,
piramide și prisme, și proporțiile au fost cizelate în așa fel încât statueta să fie o
structură spațială autoportantă. Din acest motiv picioarele și brațele au devenit atât de

18 Adrian RADULESCU , Ion BITOLEANU , Istoria românilor dintre Dunăre și Mare – Dobrogea , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979 , p.5.

15

lungi. Detaliile ca nasul și ochii au fost desenate și realizate într -o geometrie
triunghiulară.
Figurinele făcute din ceramică sunt de obicei extrem de stilizate și înfățișează
femei fără chip sau hain e, care stau așezat, având șezutul și sânii accentuați (figurine
steatopigice) . Gânditorul este î nsoțit de o variantă feminină la fel de stilizată. Femeia
nu stă pe nici un fel de scaun, dar șade direct pe pământ cu un picior flectat vertical pe
care se odihnesc mâinile. Modelarea stilizată a capetelor ambelor figurine prezintă
asemănări evidente, apropiate de capetele antropomorfe din ultimile faze ale Culturii
Boian ( de exemplu cele de la Vidra). Se presupune că cele două statuete formează o
pereche. În conformitate cu unele ipoteze, „Gânditorul” ar reprezenta un zeu al
vegetației, iar femeia o zeiță a recoltei.19
În ceea ce privește r iturile funerar e de î nhumație, cel decedat era așezat în
poziție întinsă, foarte rar apar și morminte în care scheletul este în poziție chircită. În
cultura Hamangia întâlnim mari necropole de inhumație, precum cel de la Cernavodă,
cu cca 400 morminte. Lânga cel decedat în cadrul culturii Hamangia erau așezate
diverse ofrande, oase și bucăț i de animale.
Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o
lungă perioadă de înflorire, care s -a prelungit până la nașterea variantei pontice a
culturii Gumelnița, influențând -o și pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia
au fost sincronizate de arheologi cu evoluția culturilor Criș și Boian.20
Urmele cultu rilor Boian si Gumelni ța au fost descoperite de -a lungul
litoralului – la Mangal ia, Limanu, Costinesti, Agigea ș i Navodari.
Cuștura Boian este o cultură ceramică a neoliticului mijlociu și recent în parte
contemporană cu cultura Hamangia și împărțită în pa tru etape; ultima, numită
Spanțov. D atează din prima jumătate a mileniului V î.H.
Cultura Boian precede cultura Gumelnița și datează din epoca neolitică, iar
primele fragmente de tip Boian au fost descoperite de G. Westen în anul 1867, cu
prilejul săpătur ilor efectuate în apropiere de sat ul Brăduț din județul Brașov. La
început, așezările sunt destul de modeste, situate pe terase și în văi. În etapele
dezvoltate, locuirea succesivă pe același loc și în așezări mai bine organizate, uneori
fortificate, a da t naștere tell -urilor care au fost foarte frecvent reocupate în timpul
culturii Gumelnița. Gumelnița este numele dat de arheologi une culturi neolitice din a

19 ibidem
20 ibidem , pp. 13 -21.

16

doua jumătate a mileniului V î.e.n. Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia
(pe locul fost ei culturi Boian ), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura
Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord
cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen -Karanovo VI),
ajungând până la Marea E gee în nordul Greciei.21
Așezările de tip tell din această perioadă sunt plasate în locuri bine protejate
natural, de regulă în lunca râurilor, în apropierea teraselor sau pe pantele lor . Evoluția
culturii Gumelnița -Kocadermen -Karanovo VI se încheie progres iv odată cu sosirea la
Dunăre a tr iburilor culturii Cernavodă , considerate de către numeroși cercetători ca
fiind primi indo -europeni. Dacă evoluția culturii Gumelnița se termină brusc în
această zonă, ea continuă timp de cel puțin un secol în alte regiuni prin faza
Gumelnița B. Urme ale omului care a tră it în neoliticul târziu în Dobrogea se întâ lnesc
la Hâ rșova, Cernavodă (Dealul Sofia) ș i Medgidia.
Trecerea de la neoliticul tâ rziu la epoca bronzului e ste marcată de Cultura
Cernavodă . În această perioadă pătrund pe teritoriul Dobrogei populații de pă stori
nomazi nord – pontici, care întreț in rel atii de schimb cu populatiile băș tinașe.
Epoca bronzul ui (1.300 -1.150 i.Hr.) este pusă în evidență prin descoperirile de
la Hâ rșova, tezaurul cuprinde pahare ș i cup e cu picior, vase mari de provizii,
castroane, platouri decorate. Alte descoperiri au fost făcute la Hagieni, Neptun, Sinoe,
Dervent, Rasova, Medgidia, Poarta Alb ă s. a.
La sfâ rșitul epocii bronzului apare carul și se constată folosirea calului pentru
tracțiune. Cultura Cernavodă se perfectionează continuu în condiț iile destr ămării
relațiilor sociale specifice preistoriei.22
Epoca fierului (Hallstatt, sec.XII -V î.Hr. și La Tene, sec.V -I î.Hr.) este
reprezentată în Dobrogea prin descoperirile făcute la Gâ rlița, Rasova, Ghindă rești,
Hârșova, Cernavodă s.a. Trecerea la folosirea fierului a determinat o dezvoltare a
mijloacelor de productie (multe arme, unelte, podoabe etc. ),23
Intrăm astfel în perioada istorică. Începând cu secolul al VIII -lea îHr.,
corăbiile gr ecești , purtând familii întregi de negustori, meșteșugari, ostași și marinari
intră în marea denumită de Sciți Axaina (albastru întunecat) și o denumesc Pontos
Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin

21 ibidem
22 Mircea ELIADE , Istoria credințelor și ideilor religioase , vol. I , Editura Științifică, București 1991 , p.
74.

17

posibilitățile sal e comerciale, le atrage atenția, și coloniști veniți din Marea Egee și de
pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăți –
porturi. Secolul al VII -lea î.Hr. este marcat de începutul colonizărilor grecești pe
țărmul Mării Ne gre – Histria (657 î.Hr.), Tomis și Callatis (ambele sec. al VI -lea
i.Hr.) pe locul unor mai vechi asezări autohtone. Așezărilor stabile de origine
grecească de pe litoralul maritim li se adaugă așezămintele autohtonilor de la Dunare.
Printre cele mai impo rtante dintre aceste cetăți se numără Odessos (Varna),
Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis, Histria, Argamum, Halmyris, iar
pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) și Axiopolis (Cernavodă).
Dobrogea a fost locuită din timpuri străvechi de tribur i trace printre care cele
de la nord erau numite geto -dace (Geți fiind numirea grecească iar Daci cea romană).
Primele știri scrise despre triburile getice din sudul Dobrogei aparțin învățatului grec
Hecateu (sec. al VI -lea î.Hr.). Istoricul Herodot ne -a lăsat o însemnare despre
campania regelui persan Darius în Dobrogea în anul 514 î.Hr. În anul 300 î.Hr. regele
geto-dac Dromihetes luptă cu Lisimach învingându -l. În anul 292 î.Hr. Lisimach este
din nou înfrânt și Dromihetes reintră în stăpânirea cetăților de pe malul dobrogean al
Dunarii : Capidava si Genucla.
Așa cum Herodot menționează în Istoriile sale, în 514, anul expe diției lui
Darius, Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto -dace. Hecateu din Milet
(550 î.Hr. -470 î.Hr.) observă prezența tri burilor getice dobro gene numite trizi și
crobizi. Chiar și sub stăpânirea persană, cetățile grecești au influențat semnificativ
comerțul dintre mare și Dacia, marcând progresul comerțului dacilor și a civilizației
acestora.24
În jurul anului 330 îHr., Alex andru cel Mare i -a înfrânt pe tracii vasali
perșilor, și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre. În 322, anul
destrămării imperiului lui Alexandru, Dobrogea este inclusă în regatul macedonian,
iar geto -dacii își reiau autonomia locală de c are dispuneau pe vremea perșilor.25
Ulterior, cetățile grecești dobrogene au intrat în sfera de influență a regatului
pontic condus de Mitridate VI Eupator. În amul 55 îHr. Dobrogea și cetățile grecești
de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44.

23 ibidem , pp. 35 -54.
24 ibidem
25 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op.cit. , p 67.

18

În secolele IV -III î.Hr. sunt menționați câțiva conducători daci: Zalmodegikos,
Oroles, Rhemaxos, Zoltes; iar în secolul I î.Hr. sunt menționați conducătorii: Roles, în
sudul Dobrogei, Dapyx, în centrul Dobrogei și Zyraxes, în nordul Dobrogei, ce vor fi
înfrânți de romani. În urma acestei victorii, Roma își întinde stăpânirea și asupra
Dobrogei (28 î.Hr.).
În secolele III -I î.Hr. se remarcă capetenile locale c ărora cetatea Histria le
platea tribut. În timpul lui Burebista (62-44 i.Hr.) Dobrogea (Dacia Pontică) cu cele
trei cetăți grecești Tomis, Histria și Callatis cunoaște o mare î nflorire. Expansiunea
romană spre nord este oprită la Dunare, dar în Dobrogea romanii pătrund în anul 29 –
28 î.Hr.

1.2.Dobrogea romană

Dobroge a devine parte integrantă a sistemului militar defensiv roman în anii
28 – 29 îHr., când armata condusă de proconsulul Macedoniei Marcus Licinius
Crassus se stabilește în regiunea litoralului și a Gurilor Dunării.26
Crassus este menționat prin asediul asu pra populației autohtone retrase în
peșteri, existând două interpretări: fie este vorba despre paștera Limanu, cu urmele
galeriilor săpate care puteau adăposti inclusiv turmele asediaților, fie este vorba
despre teritoriul din Nord, Cheile Dobrogei,27 o zon ă carstică bogată în grite și
peșteri.28
Noilor condiții li se adaptează și patrulele navale din Classis Pontica aflate
sub supravegherea unui “prefect al litoralului maritim” – praefectus orae maritimae ,
cu sediul la Tomis; datorită invaziilor repetate, Îm păratul Vespasian va reaorganiza
apărarea dunăreană prin flota fluvială intitulată Classis Flavia Moesica .29
În anul 46 dH, Dobrogea, cunoscută și sub numele de Ripa Thraciae , devine
provincie romană dependentă de Moesia , sistemul defensiv fiindu -i uneori străpuns de
către armatele geto -dace. Împăratul Domitian (81 – 96 dH) a recurs la noi reorganizări
militare și administrative, divizând provincia Moesia în două, Dobrogea – Ripa

26 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , Istoria românilor dintre Dunăre și Mare – Dobrogea , p. 79.
27 Cf. Margareta DUMITRESCU , Traian ORGHIDAN , Jana Tanasachi, Peștera de la Gura Dobrogei , p.16.
28 cf. Bogdan CONSTANTINESCU , Peștera La Adam – Cercetări speologice , volum 3, Ministerul
Tineretului si Sportului, Clubul National de Turism pentru Tineret, Bucuresti, 1995 , p.3.
29 cf. Nicolae BÂRDEANU , Dan NICOLAESCU , Contribuți i la Istoria Marinei Române , vol I, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 32 – 33.

19

Thraciae fiind parte componentă a provinciei Moesia Inferior . Această provinci e
primește numele de Scythia , în anul 86 d.Hr., în timpul împăratului roman Dioclețian.
Permanentizarea prezenței romane la Tomis este marcată de exilul poetului Ovidius
Naso pe aceste meleaguri, unde scrie lucrările Metomorphoses , Tristia și Ex Ponto .
Prezența greacă în coloniile de pe litoral și a armatei romane, va facilita
comerțul și schimburile culturale dintre lumea elenistă și populația autohtonă,
constituind climatul necesar inculturării creștinismului. Cu toate acestea, primul secol
după Hristos c onstituie o perioadă zbuciumată pentru teritoriul Dobrogei, armata
romană având de luptat împotriva puternicelor incursiuni făcute de geți, bastarni și
sarmați, situație surprinsă în operele sale din exil de către Publius Ovidius Naso.
După Domițian și Ne rva (96 – 98), urmează la domnie Împăratul Traian (98 –
117), de care sunt legate războaiele daco -romane, ocazie cu care Moesia Inferior
devine teatru de operații, coaliția antiromană fiind înfrântă cu greu pe platoul sud –
vestului Dobrogei de la Adamclisi.30
Integrarea Daciei în Imperiul Roman și detensionarea situației militare din
Moesia Inferior a garantat un climat de dezvoltare economico -culturală ce a permis
creștinismului să se răspândească în spațiul carpato -danubiano -pontic. Unitatea
Imperiului Rom an a constituit un catalizator în răspândirea creștinismului, astfel încât
avem mărturii care dovedesc că sub Traian deja sunt comunități creștine înfloritoare
în Asia Mică, Grecia, Italia, Africa, Galia, Hispania, Britania, Dacia Traiană și
Moesia.31
Armat a romană cuceritoare deschide calea unei importante perioade de
colonizare roman ă. Romanii și geto -dacii se amestecă într -un proces î ndelungat de
romanizar e – urmele arheologice marchează acest proces, precum monumentul
Tropaeum Traian de la Adamcli si cons iderat pe buna dreptate „ actul de nastere al
poporului roman” (dupa cum consemna istoricul Grigore Tocilescu).
În șapte secole de stă pânire romană în Dobrogea de Sud au apărut numeroase
așeză ri puternice. Alături de fostele cetăț i grece ști de pe țărmul măr ii, Histria, Tomis
și Callatis, apar noi așeză ri puternice : Axiopolos, vechi centre getice dezvoltate de
romani – Sucidava, Scidava, Capidava, Carsium, Troesmis s.a.

30 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op. cit. , p. 85.
31 cf. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești , Casa de Editură Viața
Creștină, Cluj – Napoca, 1994, p. 14.

20

Vestigiile antice descoperite î n Dobrogea, impreuna cu numeroasele si
variatele dovezi afl ate in toate provinciile romanesti exprima indiscutabil, prin timp,
procesul romanizarii ca baza a etnogenezei poporului nostru.
Aceștia au întemeiat, alături de aș ezarile geto -dacice existente , o serie de
castre și aș ezari civile romane, printre care Axio polis (Cernavod a), Ulmetum
(Pantelimon), Altinum (Oltina) s.a.
De importanța majoră pentru aceste meleaguri il constituie procesul de
creștinare a populatiei autohtone, care a inceput in a doua jumatate a secolului I d.
Hr., câ nd in Dobrogea predic ă Sf. Ap ostol Andrei, unul dintre cei 12 A postoli, fratele
Sfântului Petru.

21

2.Creștinismul în Scythia Minor

2.1.Creștinismul primar

Creștinismul primar se răspândește începând cu perioada Apostolilor, în cazul
Dobrogei fiind vorba despre apostolatul lui Andre i. În timpul Bisericii primare nu
putem vorbi încă despre o eclesiologie sistematică sau despre o concepție clară despre
Biserică.
Cea mai importantă activitate în această perioadă o constituie kerygma –
proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica sub a spect comunitar fiind înțeleasă
ca un mister al mântuirii universale, evenimentele eshatonului fiind considerate
iminente timpurilor apostolice.32
Treptat, misterul privegherii neîncetate și așteptarea eshatonului începe să
dobândească semnificația spiritu ală a permanenței în starea sfințeniei, mai ales că
evenimentele judecății finale sunt un mister care se va săvârși într -un viitor
necunoscut de oameni în ciuda semnelor prevestitoare (Matei 24, 37 – 44). Odată
înțeleasă menirea istorică a Bisericii, urmea ză perioada de cristalizare a structurilor
organizatorice – sociale, după modelul lăsat de Apostoli și consolidat în conștiința
credincioșilor sub forma Sfintei Tradiții. Acum sunt puse primele fundamente pe care
se clădește Biserica istorică: primele norm e ale credinței (canonul Sfintei Scripturi,
interpretarea Revelației și a principalelor reguli de manifestare a credinței), primele
forme de viață sacramentală (Botezul și Sfânta Euharistie), formele de organizare
socială (clerul și ierarhia, instituții ce ntrate în jurul hirotonirii Episcopilor de către
Apostoli), formele de instituționalizare a doctrinei (misionarismul, cateheza și
teologia), toate influențate de aspectul istoric și social care caracterizează Biserica lui
Hristos.
Trupul mistic al lui Hris tos este întărit în mod nevăzut de acțiunea permanentă
a Spiritului Sfânt care actualizează hic et nunc intervenția lui Dumnezeu, din
transcendența divină, în istorie. Viața liturgico – sacramentală capătă accente diferite
în funcție de ambientul socio – cultural unde Cuvântul lui Dumnezeu este inculturat.
Liturghia și diaconia Bisericii devin semnul intervenției divine în istorie, până când se
va ajunge la desăvârșirea chipului creației, prin restaurarea umanității care își va

32 cf. Alexandru BUZALIC , op.cit. , p.5.

22

redobândi starea naturală, cr eaturală, a sfințeniei / desăvârșirii, scopul vieții fiecărui
individ în parte. Credința și faptele credinței omului ca individ care se manifestă în și
prin comunitate, sunt mijloace prin care Dumnezeu intervine în virtutea voinței sale
universale, mântuit oare. Prin sacramentalitate, mai ales prin Sfânta Liturghie, Biserica
își reunește în mod concret membri săi, în mod vizibil, consolidând -o sub aspect
comunitar ca o parte a marii societăți umane, dar devine instrumentul prin care
Dumnezeu intervine în oikonomia mântuirii.
În virtutea menirii ei eshatologice, Biserica lui Hristos este misionară, acest
aspect caracterizând mai ales perioada Bisericii primare, antice și a Evului Mediu
timpuriu. Misiune încredințată de Isus Apostolilor (cf. Matei 28, 16 – 20), Biserica a
preluat misionarismul în virtutea apostolicității sale, astfel încât ulterior au apărut
forme instituționalizate de acțiune, exemplificarea cea mai concludentă venind în
Evul Mediu timpuriu, din partea monahismului benedictin. Pluralismul etni c și
cultural specific comunităților locale nou convertite, au condus și la definirea
catolicității Bisericii, la trăirea apartenenței la unitatea în diversitate specifică acestei
realități divino – umane. În Antichitatea creștină a primelor secole, Cuvânt ul lui
Dumnezeu și Liturghia sunt mijloace prin care oamenii își manifestă comuniunea
deplină, neexistând încă probleme legate de expresia jurisdicțională a unității în
contextul pluralismului formelor instituționale pe care le dobândește Ekklesia în
secol ele următoare.
Biserica creștină se confruntă în perioada Antichității cu pluralismul religios și
mai ales cu persecuțiile venite din partea puterii politice temporale. Tot acum
ascetismul creștin capătă forma organizată a monahismului, care evoluează de l a
formele anahoretice la formele precenobitice și în cele din urmă la formele
comunitare, „familiile” călugărești având conștiința apartenenței la Biserică, ca forme
de viață spirituală instituționalizate, structuri, care au un grad de eclesialitate doar î n
măsura în care sunt în comuniunea sfinților, în Dumnezeu.
Mărturiile patristice ne prezintă Biserica sub aspectul misterului, Liturghia și
Sfânta Scriptură fiind semne vizibile, completându -se reciproc: Cuvânt și Sacrament,
credință și rit, reunite într -un singur mister, sunt mijloace prin care acționează

23

Dumnezeu care se descoperă pe sine și intervine în lume.33 Dar nu este numai o
realitate spirituală, nevăzută, ci și o instituție de drept divin.
Biserica este o realitate divino -umană. În această calitat e se manifestă în lume
sub aspect social, printr -o serie de structuri, pornind de la formele concrete numite
„de bază” până la formele compuse, reprezentate printr -o serie de istituții componente
ale Eparhiei: parohia / filia și protopopiatul. Din punct de vedere teologic aceste
structuri au un grad de eclesialitate în măsura în care sunt în unitate cu Episcopul, prin
intermediul preoților săi.
Biserica lui Hristos se dezvoltă încă de la început ca o comuniune de Biserici
locale, unite prin legătura spiritu ală care le face un singur Trup Mistic al lui Isus
Hristos. Fiecare membru în parte și fiecare comunitate sunt reunite prin Spiritul Sfânt
într-un singur organism divino -uman, al cărui cap este Hristos.
Conciliul Ecumenic Vatican II revalorifică termenul d e „Biserici locale” și
„Biserici particulare”, îndepărtându -se de viziunea clerocentrică medievală, construită
apoi juridic și administrativ după modelul monarhiei. Bisericile locale și particulare se
bazează pe forme compuse, reunite în jurul Episcopului, ajungând până la formele
esențiale și fundamentale necesare: individul și apoi familia, ultima deja o
„comuniune” și o primă cărămidă de bază a Bisericii, regăsind în familie deja o
structură eclesială. Elementele eclesiastice fundamentale nu sunt simple componente
direct subordonate unor structuri ierarhice sau elemente aflate în componența
Bisericilor locale.34 Comuniunea Bisericii lui Hristos constă practic în comuniunea
Bisericilor locale și particulare, prin ministerul episcopal, cu toate formele și
structurile eclesiastice corespunzătoare lor.

„Unitatea colegială apare de asemenea în relațiile reciproce ale fiecărui
episcop cu Bisericile particulare și cu Biserica universală. Pontiful roman, ca
urmaș al lui Petru, este principiul și fundamentul perpet uu și vizibil al unității,
atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor. Fiecare episcop la rândul
său, este principiul vizibil și fundamental al unității în Biserica lui particulară,

33 Bertram STUBENRAUCH, Die doppelte Exegese der Alten Kirche als Ausgangpunkt für ein
ökumenisches Sakramentenverständnis , în Der Ursprung Zukunft geben, Glaubenserkenntnis in
ökumenischer Verantwortung – Sonderdruck – Herder, Freiburg, Basel, Wien, p. 256.
34 cf. Siegfried WIEDENHOFER , Ekklesiologie , în Handbuch der Dogmatik , tom. II, Patmos Verlag,
Düsseldorf, 1992, p. 134.

24

formată după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici part iculare constă
și din ele este construită Biserica Catolică, una și unică.”35

Fiind o realitate spirituală în lume și luată în considerare doar sub acest aspect,
problemele juridice și instituționale necesare subzistenței în plan social, organizat, nu
preocupă încă gândirea teologilor, acestea din urmă fiind rezultatul instituționalizării
de către stat a Bisericii.
Biserica primară și a perioadei preniceniene conștientizează însă misterul care
învăluie caracterul istoric și eshatologic specific comunității tuturor oamenilor în și
prin Hristos: comuniunea cu Dumnezeu prin Hristos în Spiritul Sfânt, viața
sacramentală și semnul istoric al Împărăției lui Dumnezeu spre care evoluția Bisericii
converge în virtutea tensiunii eshatologice.
Creștinismul a pătruns Scythia Minor încă din timpurile apostolice, fiind
propovăduit de Sfântul Andrei și ucenicii săi; în acest sens cunoaștem mărturiile lui
Hipolit Romanul (175 – 250), Tertulian (†220), Origen (185 – 225) sau Eusebiu din
Cesareea (260 – 340). Este greu de stab ilit data probabilă a călătoriei misionare făcută
de Sfântul Andrei pe aceste meleaguri, mai ales că situația militară din primul secol a
permis puține intervale de liniște. Tradițiile locale a creștinilor din Dobrogea și din
Crimeea vorbesc despre călător iile Sfântului Apostol Andrei, numeroase toponime și
legende cu caracter mitologizant rămânând în conștiința localnicilor. Este evidentă
existența unei lucrări apocrife dedicată vieții și faptelor Sfântului Andrei inspirată din
fapte reale, mărturii în sen sul activității misionare în regiunea Pontului găsindu -se și
în Codexul Vaticanum – grec – 808, în fragmentele Papirusului copt Utrecht 1 sau în
Liber de miraculis beati Andreae a lui Grigore din Tours.36
Prezența creștinilor devine din ce în ce mai vizibi lă începând cu secolul II. Să
nu uităm marile persecuții împotriva creștinismului care ating și teritoriul Dobrogei
sub Domițian (90 – 96), Traian (după mărturiile lui Plinius cel Tânăr în anul 111),
Marcus Aurelius (161 – 180), Septimus Severus (202 – 211) și Maximin Tracul (235
– 238), Decius (249 – 251), Valerianus (257 – 258), Dioclețian (284 – 305) și
Galerius (305 – 311) sau persecuțiile lui Maximianus Daia (312). După cum se știe,

35 Vat. II, LG n. 23; a se vedea și SC n. 41.
36 cf. Bert hold ALTANER , Alfred STUIBER , Patrologia , Instytut Wydawniczy Pax, Warszawa, 1990, p.
217.

25

persecuțiile au purificat Biserica, sângele martirilor, dintre care și locuitori ai
Dobrogei, consolidând credința în Hristos.
Un mare trafic comercial pe Dunăre este atestat în secolul II, schimburile
culturale fiind facilitate de libera circulație la Nord și Sud de fluviu din perioada așa
numitei Pax Romana . În anul 167 Le giunea a V -a Macedonica este mutată în Dacia,
în Potaissa, fapt care slăbește apărarea Dobrogei și permite invazia dacilor liberi în
anul 170.37 Din a doua jumătate a secolului III goții și alte valuri succesive de barbari
transdanubieni vor pustii Dobrogea în anii 248, 258, 263, 267, pe fondul luptelor
interne pentru succesiune ce au slăbit Imperiul. Retragerea administrației romane sub
Aurelian (270 – 275) și refacerea limes -ului dunărean, apoi mutarea capitalei în
Constantinopol la 11 mai 330, aduc o nouă perioadă de înflorire Dobrogei intrată
direct în sfera de influență a civilizației Imperiului romano – bizantin.38
Încă de pe timpul lui Dioclețian Dobrogea, sub numele de Scythia , devine
provincie integrată diocezei Thracia , cu capitala în Tomis. Începând cu domnia lui
Constantin cel Mare, Scythia devine un teritoriu creștin. Elementul cultural autohton,
grec și latin, aflat într -un proces de endemizare și romanizare, constituie un centru de
unde iradiază la Nord de Dunăre creștinismul și romanitatea. Din păcate, migrațiile
slavilor și avarilor vor distruge centre urbane, vor pustii așezări rurale, pentru ca în
jurul anului 640, bulgarii să străpungă limes -ul dunărean, să înceapă procesul de
sedentarizare, slavizare și în cele din urmă încreștinarea prin in termediul misiunilor
bizantine. Scythia a rămas în continuare sub Constantinopol, însă viața spirituală a
perioadei bizantine de după secolul VII a avut de suferit din cauza decăderii centrelor
urbane, conducerea Bisericii revenind pentru mult timp de acum înainte
horepiscopilor.

2.2.Martirii din Scythia Minor

Primele trei secole creștine au fost marcate de persecuții venite atât din partea
autorităților, în cazul marilor edicte imperiale prin care se urmărea supunerea
creștinilor, cât și persecuții loca le rezultatul zelului conducătorilor diferitelor provincii
de a apăra politeismul oficial. La toate acestea se mai adaugă și falsele învinuiri aduse

37 cf. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit. , p. 90.
38 idem , p. 94.

26

de ignoranți, datorită necunoașterii reale a ceremonialului și a doctrinei creștine,
accesibile doar catehu menilor în calea inițierii creștine.
Primul mare focar al creștinismului îl reprezintă Ierusalimul și regiunile
Palestinei, locul unde Biserica primară se manifestă și de unde iradiază întreaga
activitate misionară. Prin intermediul creștinismului, oamen i de diferite condiții
sociale erau integrați într -un nou univers spiritual, descopereau un scop final al vieții
dincolo de valorile iluzorii ale Imperiului care trecea prin perioade de criză și tensiuni
legate de succesiunea la tron și, ceea ce este mai i mportant, se năștea o solidaritate ce
provenea mai ales din conștiința unității mistice ce rezultă în urma incorporării în
Biserică.39
Creștinismul s -a răspândit în comunități compacte, în localități, printre sclavi
sau în rândul familiilor aristocrate, da r și printre militari, astfel încât mutarea
strategică a unor legiuni dintr -o parte în alta a Imperiului va face posibilă prezența
creștinilor și în cele mai vitrege locuri, “la limita lumii civilizate,” printre barbari.
Coloniștii ex tot orbe romano , dint re care numeroase familii originare din Capadocia,
Siria, Grecia sau din Sudul Dunării,40 proveneau din comunități creștine. Apoi
vadurile comerciale au constituit și culoare de acces a creștinismului în teritoriul
Imperiului și apoi, prin iradiere, în teri toriile vecine.
Persecuțiile s -au produs acolo unde creștinismul era bine implementat,
Dobrogea primelor trei secole dăruind Bisericii martiri – mărturisitori ai credinței
care nu au pregetat să -și dea viața pentru Hristos. Martirii din Dobrogea provin î n
principal din timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284 – 305), Galerius (303 – 304) sau
din perioada reacțiilor anticreștine ulterioare Edictului de toleranță de la Milano (313)
sub Licinius și Iulian Apostatul.41
Astfel, Epictet și Ariton au fost decapi tați la Halmyris, Chiril, Chindeas și
Dasios au primit mucenicia în Axiopolis, din vremea lui Dioclețian martirii Maximus,
Dada și Quintilian în zona Durostorului și în timpul lui Iulian Apostatul soldatul
Aemilianus. În anul 1971 la Niculițel a fost desco perită cripta – martyrion , cu
moaștele lui Zotikos, Attalos, Kamasis și Phillipos, martirizați probabil sub

39 cf. Siegfried WIEDENHOFER , Ecclesiologie , în Handbuch der Dogmatik , vol. II, Patmos Verlag,
Düsseldorf, 1992, p. 71.
40 cf. Silvestru A. PRUNDUȘ , Clemente PLĂIANU , Catolicism și ortodoxie românească , Casa de Editură
Viața creștină, Cluj – Napoca 1994, p. 11.
41 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op. cit. , p. 140.

27

Dioclețian, sub criptă descoperindu -se alți doi martiri neidentificați, probabil din
perioada lui Decius.42
Alte mărturii provin din sinaxare le care îl menționează pe Episcopul Efrem
din Tomis, apoi din timpul lui Licinius martirii Macrobius și Gordianus originari din
Asia Mică și daco -romanii Helis, Lucian și Zoticos, frații Argheus, Narcis și
Marcelinus, Episcopul Titus, fiind pomeniți mai mult de 6 0 de martiri numai în
Tomis.43 În sinaxarele siriene sunt pomeniți Florian, Filip împreună cu 30 de martiri
din Noviodunum.
Alături de martirii din Scythia , există cu siguranță și alte nume de eroi anonimi
care și -au dat viața în perioada de propovăduire m isionară din teritoriile barbare, fiind
cunoscut exemplul lui Sava Gotul, care primește martiriul în timpul persecuțiilor lui
Athanarik.
Prezența martirilor în Dobrogea atestă nu numai existența unor comunități
numeroase pe acest teritoriu cât mai ales c alitatea vieții spirituale a creștinilor, printre
ei aflându -se coloniști, militari, veterani și autohtoni. Până în secolul VII, Scytia este
un teritoriu creștin înfloritor și o platformă de pornire a misiunilor creștine printre
barbari.

2.3.Viața Biseric ii din Scythia între secolele IV – VII

O Biserică locală cu o activitate deosebită nu putea să nu -și aducă contribuția
personală la avântul teologiei creștine și înflorirea vieții spirituale a Bisericii
Universale. Este și situația Bisericii din Dobrogea , care a dat personalități cunoscute
în literatura de specialitate, chiar dacă a fost supusă în permanență incursiunilor
barbare.
Din punct de vedere organizatoric, Episcopia Tomisului este cea mai veche
instituție de pe teritoriul României. Chiar dacă nu cunoaștem numele primilor
episcopi tomitani, Eusebiu din Cesareea amintește de prezența scythilor la primul
Conciliu Ecumenic din Niceea (325), ceea ce dovedește o participare organizată a
clerului de pe aceste meleaguri. Este cunoscută și activitatea mis ionară a Episcopului
arian Ulfilas printre goți, acestuia atribuindu -se prima traducere a Scripturii pentru

42 ibidem
43 cf. Mircea PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Chișinău, 1993, p. 36.

28

uzul adepților săi. Primul Episcop de Tomis cunoscut cu certitudine este Bretanion,
care în anul 389 se adresează polemic Împăratului Valens care îm brățișase arianismul.
La Conciliul Ecumenic II din Constantinopol (381) a participat Episcopul
Gherontius,44 la conducerea Episcopiei din Tomis urmându -i Teotimos Scitul (395 –
408), un renumit teolog și prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, care s -a rem arcat
prin misiunile făcute printre huni, fapt pentru care va fi numit de către aceștia Deus
Romanorum .45
După documentele bizantine ale epocii, la Conciliul Ecumenic din Efes (431)
a luat parte Episcopul Timotei, în anul 449 fiind amintit Episcopul Alexa ndrus, iar în
anul 458 Episcopul Teotim II.
Călugării din Scythia Minor au îmbrățișat cenobitismul basilian, după cum
reiese din expunerea făcută de Ioan Maxențiu în fața Papei Hormisdas (514 – 523), un
teolog dobrogean de limbă latină cu o bogată activit ate epistolară care s -a ridicat
împotriva schismelor apărute datorită nestorianismului după Conciliul din Chalcedon
(451). Dintre călugări, se poate aminti Sfântul Ioan Cassian (360 – 430), care a
călătorit în Orientul apropiat, hirotonit diacon de către Ioan Gură de Aur în anul 405,
pleacă apoi la Roma unde primește hirotonirea preoțească din mâinile Papei Inocențiu
I (402 – 417). După moartea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ioan Cassian ajunge în
Marsilia, punând bazele monahismului în Sudul Franței. A lăsat o importantă operă
teologică scrisă în limba latină: De institutis coenobiorum et de octo principalium
vitiorum remediis , Colationes Sanctorum Patrum și De incarnatione Domini contra
Nestorium Libri VII. Operele Sfântului Ioan Cassian au fost traduse în s ecolul V și în
limba greacă.46
Alt renumit călugăr teolog din Scythia a fost Dionysius Exiguus (470 – 545).
Un bun cunoscător al limbilor greacă și latină, va fi chemat la Roma de către Papa
Gelasius I (492 – 496); acesta ajunge la Roma slujind de acum îna inte sub zece papi,
de la Anastasiu al II -lea (496 – 498) până la Vigilius (537 – 555). Lui Dionysius i se
atribuie stabilirea cronologiei actuale. A scris numeroase lucrări cu caracter teologic,
dintre care “Epistola sinodală a Sfântului Ciril Alexandrinu l contra lui Nestorie” pe
care o trimite Episcopului Petru din Scythia Minor , binefăcătorul care l -a îngrijit din
anii copilăriei, o serie de scrieri hagiografice, Decrete pontificale, etc.

44 cf. Silvestru A. PRUNDUS , Clemente PLAIANU , op. cit., p. 13.
45 cf. Ioan M. BOTA, op. cit. , p. 26.
46 cf. Silvestru A. PRUNDUS , Clemente PLAIANU , op. cit., p. 14.

29

Conform Decretului Împăratului Zenon, fiecare oraș – polis , are d reptul să -și
întemeieze o Episcopie, fapt pentru care ierarhul din Tomis primește titlul de
episcopus metropolitanus , dintre episcopii sufragani din Scythia numărându -se cei din
Axiopolis, Callatis, Troesmis, Noviodunum, Aegysus, Halmyris, și alții.
Episcop al Tomisului ridicat la rangul de Mitropolie, a fost și Paternus, care
semnază scrisoarea de informare a Romei prin care se informează despre alegerea lui
Epiphanius în funcție de Patriarh al Constantinopol ( Paternus misericordia Dei,
episcopus pr ovinciae Scythiae metropolitanus ); numele lui este înscris și pe un disc de
argint păstrat acum la muzeul Ermitaj: Ex antiquis renovatum est per Paternum
reverentiss. episc. nostrum, Amen . Ultimul Episcop al Tomisului cunoscut cu
siguranță este Valentinian (550 – 553), de la care se păstrează corespondența în limba
latină cu Papa Vigilius (540 – 555).
Această perioadă din viața spirituală a Scythiei a lăsat și urmele unor lăcașuri
de cult monumentale, ceea ce demonstrează grija pentru ceremonialul religios public
și participarea activă locuitorilor la viața Bisericii. În Tomis s -au descoperit patru
basilici, cea mai mare fiind în regiunea vestică, care împreună cu basilica învecinată
forma un complex destinat ceremonialului Episcopului. În Tropaeum Traiani s-au
descoperit cinci lăcașuri de cult, în Histria cinci sau în Argamum, Libida,
Noviodunum, Dinogetia, Troesmis, Axiopolis și Callatis.47
După cum reiese din activitatea teologilor autohtoni, după Edictul din Milano
(313) creștinismul se manifestă oficia l și aici, sub forma ortodoxiei doctrinare
susținută la Conciliile Ecumenice, în comuniune spirituală cu Patriarhii Romei.
Episcopii au avut autoritate în fața locuitorilor, după cum stau mărturie și piesele
sculpturale reprezentând divinități ale pantheon ului politeist greco – roman, aruncate
la începutul secolului IV într -o groapă.
Creștinismul din Scythia se manifestă inițial în limba latină, accentuând
sincretismul greco -roman și geto -dac ce se manifestă între secolele IV – VII în toate
domeniile vieț ii culturale și spirituale, conducând în cele din urmă la etnogeneza
poporului român. După secolul VII nu se cunosc numele și faptele Episcopilor,
localitățile decăzând la nivel rural. Prezența bulgară, apoi invazia avaro -slavă din anul
602 distruge defini tiv organizarea Bisericii din această perioadă, de acum înainte
creștinii fiind păstoriți de horepiscopi și de ieromonahi constantinopolitani misionari.

47 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEA NU, op. cit. , p. 144.

30

3.Epoca migrațiilor și perioada bizantină

Stăpânirea și influența directă a Romei asupra Dobrogei dur eaza pâna în
sec.III d.Hr., când pătrund goții, apoi hunii, slavii s.a. Mai târziu în Dobrogea, in anul
602, dominatia romana este inlăturată, fiind un teritoriu supus valurilor succesive de
migrații dinspre coridorul migrator Nord -Pontic.
Perioada dintre sec.VII si X este marcată de feudalizarea formațiunilor
prestatale existente. Între sec. X si XII, ca urmare a alianțelor și constituirii unui
sistem de apărare pe limesul dunărean, este sub influența bizantina. Epoca bizantină
este bogată in vestigii des coperite la Păcuiu lui Soare, Capidava, Hârșova s.a.
Ulterior, istoria Dobrogei este sincronă cu evenimentele din teritoriile soră de
dincolo de Dunăre,
După sec. al X -lea apar formatiuni politice locale, printre care cea importantă
este condusă de Dobroti ci, un rege local care obține autonomia fața de Bizanț. Spre
sfarsitul sec. al XIV -lea, teritoriul Dobrogei de Sud intră sub conducerea domnitorului
Țării Românești, Mircea cel Bătran.
După moartea lui Mircea, teritoriul dintre Dunăre și Mare intră sub dom inația
otomană, în anul 1412, primind în documente numele oficial, păstrat și astăzi –
Dobrogea. În timpul stăpânirii otomane legaturile dintre ținuturile dobrogene și Țara
Românească s -au menținut neîntrerupte, mai ales prin comerț și păstorit, silvostepa
fiind un loc preferat de oieritul transhumant, fie că este vorba despre populațiile
române sau de aromânii veniți din Sud. Documentele otomane atestă legatura
Dobrogei cu țările românești surori.
Dobrogea devine un teritoriu heteroclit, multietnic și plu riconfesional. Alături
de românii dobrogeni, în regiune s -au stabilit numeroase populații creștine ( greci,
aromâni, bulgari, ruși lipoveni, etc.) ortodocși, dar și italieni și germani catolici sau
populații musulmane (alături de turci se stabilesc aici tăt arii veniți în număr mare din
Crimeea în anul 1856 ). În anul 1878, armata română trece Dunărea eliberand
Dobrogea. Proclamația citită ostașilor la 14.11.1878 afirma că „Dobrogea, această
veche posesiune a părinților nostri de mai inainte, s -a unit cu Român ia.”48

48 Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op. cit. , p. 157.

31

3.1.Migrațiile

Dacă până în secolul VII invaziile amenințau localitățile Scythiei , perioada
marilor migrații din Evul Mediu timpuriu a provocat o situație de criză în toate
provinciile de graniță din Imperiu. În urma reformelor lui Heraclius (610 – 641)
Scythia devine o themă , soldații sub conducerea unui strateg fiind împropietăriți cu
loturi de pământ. Strategii aveau autoritate atât pe linie militară cât și civilă.
Protobulgarii conduși de hanul Asparuch separă Scythia de Constantinopol, terit oriul
rămânând în continuare în componența Imperiului Bizantin. Populația romanizată se
adăpostește în regiunea litoralului Mării Negre sau de -a lungul văilor, în regiuni
intitulate “romanii”, unde se ocupau în primul rând cu agricultura.
Orice emigrație exterioară spațiului cultural creștin -european constituie un
factor evolutiv de tip „exogen” pentru cultura gazdă prin alteritatea sistemului de
valori morale, de exemplu cazul imigranților musulmani. Pentru a se evita
enclavizarea comunităților și creare a, în mod real -funcțional, a unor teritorii –
aglomerări urbane (cartiere) pe criterii cultural -religioase și etnice, un rol covârșitor îl
are călăuzirea spirituală și modul în care sunt asistați de către comunitatea religioasă
în timpul greutăților de adapt are și a procesului aculturației.
Se observă importanța proceselor sociale „naturale” de coagulare a unei
populații în jurul unui nucleu (neo -) identitar, ajungându -se la constituirea unor unor
teritorii -nucleu în interiorul cărora slăbește autoritatea of icială și crește importanța
liderilor carismatici, proces similar fenomenului „feudalizării”, bineînțeles numai sub
aspectul emergenței formațiunilor autonome de tip prestatal. Și în acest din urmă caz,
salvgardarea identității autohtonilor în coabitare mu lticulturală cu alogenii trece din
necesitate prin aspectul funcțional al religiei și depinde de călăuzirea pastorală a
adepților religiei respective.49
În primul Mileniu, Biserica își exercită catolicitatea – universalitatea ca unitate
în diversitate – inducând în cultură un element identitar transnațional prin ideea
apartenenței la un singur „trup mistic” (corpul eclesial) trăită ca un mister al unității.
Teritoriile din siajul difuziunii în jurul centrelor secundare care generează riturile
Bisericii se or ganizează treptat în structuri eclesiale și administrative care reflectă, în

49 Alexandru BUZALIC , Migrație și religie , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2016 , p.56.

32

general, direcțiile de difuziune dinspre nucleul originar spre periferii; hirotonirile
episcopilor în continuitate apostolică garantează unitatea ontogenetică a structurilor
admin istrative care se organizează sub aspect instituțional -social în jurul celui mai
vechi centru, devenit arhi-episcopie, care reunește episcopiile sufragane.
În jurul secolului V d.H. principalele centre de difuziune secundară sunt
recunoscute ca Patriarhii istorice , fiecare în parte instituind un lanț ierarhic al
Mitropoliilor, Arhiepiscopiilor și Episcopiilor sufragane necesar asigurării coeziunii
interne a unei Biserici sui iuris și reprezentării acesteia ca partener de dialog cu
instituțiile publice. Aut oritatea Patriarhiilor este de necontestat, observându -se funcția
lor normativă mai ales sub aspectul legiferării dreptului particular (care asigură
transpunerea în viață și adaptarea canoanelor promulgate de Conciliile Ecumenice la
specificul fiecărui Pat riarhat în parte) și în stabilirea normelor tipiconale
(uniformizarea textelor liturgice și a practicii Sfintelor Liturghii specifice fiecărei
tradiții în parte). Să privim și mai profund,concentrându -nela o singură tradiție, ritul
greco -bizantin sau const antinopolitan.
În cazul ritului greco -bizantin, Tipicul bisericesc (cf. Grec. Τυπικόν – Tipikon )
își are originea în primele prevederi referitoare la desfășurarea ritualului consemnate
pe marginea unui text liturgic concret, preluate apoi ca text explicati v în edițiile
copiate ulterior. Apare astfel Tipikonul , de-a lungul timpului impunându -se local mai
multe variante50.
Primele reguli tipiconale sunt sistematizate de Hariton Mărturisitorul (†270),
urmat în secolul IV d.H. de către cuvioșii Eutimie și Teocti st, cel mai important
rămânând Tipicul Sfântului Sava51, autorul presupus fiind Sava Agiopolitul (†532), al
cărui tipic a fost ulterior completat sub Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului,
(†638) și Ioan Damaschinul (†749)52, fiind cunoscute și variante le scrise în jurul
marilor mănăstiri sau biserici catedrale, cel mai cunoscut rămânând Tipicul Studit
numit după Teodor Studitul (†826), un reformator al vieții monastice care a trăit în
Mănăstirea Studion, devenită în scurt timp cel mai important centru d e viață monahală
din apropierea Constantinopolului; dintre bisericile catedrale care au constituit
modelul de urmat pentru oficierea slujbelor și în celelalte biserici, putem enumera

50 Isydor Dol’nyc’kyj, Tipicul Bisericii Ucraineano -Catolice ; Editura P. Basiliani, Ro ma, 1992; în
original lb. ucraineană: Τипик Української Католицкої Церкви , укладений o. Ісидором
Дольницьким, Видавництво ОО. Василіан Рим, 1992, p. 5.
51 Victor BOJOR, Ștefan ROȘIANU, Tipic bisericesc , Ediția a II -a îndreptată, Tipografia Seminarului
Teologic Gr. -Catolic, Blaj, 1931.

33

catedrala din Tesalonic, biserica patriarhală „a Sfintei Înțelepciuni” ( Hagia Sofia ) din
Constantinopol (în scrierile românești numită biserica cea mare ), la care se adaugă
Tipicul Athonit (sau de la Sfetagora – din slavonă „Sfântul Munte”) citate ca atare și
în Liturghierul greco -catolic de la Blaj din 177553.
O uniformitate de săvârșită în ritul bizantin nu a existat și nici nu va putea
exista niciodată54, deoarece liturgica greco -bizantină a fost tradusă în slavona
bisericescă, factor determinant pentru inculturarea creștinismului în lumea slavă,
începând cu secolul XVII conturâ ndu-se deja utilizarea limbilor vii (română, sârbă,
macedoneană, bulgară etc.) care generează limbile liturgice folosite în cult astăzi,
toate provenind din aceeași tradiție constantinopolitană. Procesul evoluției interne a
caracterelor specifice este lent , în general preluându -se practica celui mai important
centru eclesial, originar fiind recunoscută biserica patriarhală „a Sfintei Înțelepciuni”
(Hagia Sofia ). După inventarea tiparului, Veneția a devenit un important centru
editorial, tipicul bizantin fii nd tipărit sub ediția critică a ieromonahului Iosafat din
Nauplia, editată în limba greacă (1586), intitulată Tipiconul Sfântului Sava precum
era cunoscut și mai înainte ; acest tipic bisericesc, numit și Tipicul de la Ierusalim ,
constituie în esență struct ura cărților de tipic bisericesc aflate în uz și astăzi55. Dintre
cărțile de cult venețiene, putem aminti ediția lui Demetrios (1678), în care sunt
publicate și Liturghiile, preluată de ediția română a Euhologionului (1872), numit și
Euhologionul lui Benedi ct al XIV -lea, deoarece a fost propus ca ediție tipică pentru
ritul bizantin56.
Ritul greco -bizantin suferă o evoluție organică până în momentul căderii
Constantinopolului(1453), imnurile și diferitele elemente specifice fiind introduse
treptat în practica catedralei Hagia Sofia („Trishagionul”, atestat în sec. IV, introdus
în textul liturghierelor în sec. VI, „Heruvicul” în sec. VI, „Axionul” sec. VIII etc.) și
preluate ulterior de traducerile în limba slavonă bisericească, în timp ce imnul Să se
umple guri le noastre este scos din uzul liturgic grec, rămânând însă neschimbat în
liturghierele slavone și românești, deoarece, după dispariția fortuită a centrului de
difuziuneoriginar care încetează să mai aibă sub turci un rol funcțional, rămân câteva

52ibidem
53„Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii cari se face așa în Beserica cea mare, și la Sfetagora.”
cf. Dumnezeieștile Liturghii, Blaj, 1775, p. 62.
54 Silvestru Augustin PRUNDUȘ, Rânduiala pentru uniformizarea tip icului Sfintei Liturghii , material
didactic tipărit pentru uz intern, Cluj -Napoca, 1995, p.1.
55Cf.Victor BOJOR, Ștefan ROȘIANU, op. cit. , p. 9.
56Cf. Silvestru Augustin PRUNDUȘ, op. cit. , p. 2.

34

centre sec undare influente care asigură păstrarea identității ritului pentru un anumit
spațiu etno -cultural. După anul 1453, singurele evoluții se petrec în sânul Bisericilor
particulare prin elemente neesențiale și mai ales prin evoluția limbajului odată cu
introdu cerea în uz a limbilor vernaculare. Putem observa și un alt aspect: prin
dispariția funcțională a centrului primar de difuziune (care deține autoritatea canonică
și administrativă și, în consecință, este modelul de urmat pentru filiile sale în evoluția
firească a liturgicii), spațiul creștinismului constantinopolitan slav sau român își
păstrează identitatea (etnică și spirituală) prin radicalizarea inerției în fața
schimbărilor, vechimea tradiției credinței strămoșești sau a credinței ruse și
imuabilitatea formelor exterioare de manifestare a ritului, asigurând comunităților
respective un reper și o identitate „forte” și mai ales salvgardarea continuității într -un
spațiu geocultural dat. Când continuitatea etnoculturală este amenințată de diferiți
factori is torici, societatea are o reacție de apărare fie prin ancorarea solidă în tradiție
(cazul popoarelor de rit greco -bizantin), fie prin construirea unei alte forme identitare
care să reflecte o nuanță a spiritualității sau identitatea națională proprie.
Acest e procese au fost active în perioada migrațiilor, ajungându -se la o
manifestare autohtonă de tip „endemic”, după cum vom vedea, cu un pluralism etnic
reunit sub un singur motiv unificator, credința creștină.

3.2.Scythia Bizantină între secolele VII – X

Descoperirile arheologice atestă continuitatea creștinismului, care
conviețuiește cu păgânismul răspândit în teritoriu, după cum dovedesc cimitirele cu
urne de incinerație de model geto – dac, intervalul de timp până la reorganizarea
administrației bizan tine din 971 constituind o perioadă a sincretismului interetnic și
cultural între creștinismul roman autohton, geto – daci și alogeni, apărând
protoromânii. Complexul bisericilor – grote săpate în malul de calcar de lângă
Basarabi între secolele IV – V au fost locuite de călugări până în secolul X,
constituind o altă dovadă a continuității vieții spirituale creștine, dar și a
transformărilor profunde.
În anul 968, Nichifor Focas cere sprijinul cneazului kievian Sviatoslav, care își
schimbă planul ocupând N ordul Dobrogei. Acest eveniment îl obligă pe Ioan
Tzimiskes (969 – 976) să lupte împotriva bulgarilor și rușilor kievieni, reușind în anul
971 să elibereze Scythia care este organizată în Thema Paristrion sau Paradunavon

35

(Podunavia ), condusă de un arhon , primul fiind Leon Sarakinopoulos, strateg de
Ioanopolis și de Dorostolon.57 Tzimiskes a fortificat numeroase așezări strategice
(Dorostolon, Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum),
construiește valurile de apărare între Axiopolis și C onstanța, construindu -se două baze
pentru flota dunăreană în Chilia și Păcuiul lui Soare.58
După anul 971 autoritatea bizantină a asigurat pentru aproape două veacuri
liniștea necesară protoromânilor care le -a prermis să -și manifeste continuitatea
confesio nală, dobândind prin conviețuirea cu alte neamuri coloritul specific
spiritualității autohtone. Sub influența slavă, protoromânii sunt numiți valahi , volohi
sau blahi , nume sub care întâlnim numiți locuitoriui romanizați în cronicile timpului.
Creștinismul redevine majoritar însă se va incultura treptat ritul bizantin – slav, limba
liturgică slavă – bisericească și alfabetul chirilic luând de acum înainte locul limbii
latine, sau grecești folosite. Invaziile succesive ale ale pecenegilor, uzilor, cumanilor
și tătarilor vor îngreuna legăturile tradiționale cu Roma, Dobrogea intrând treptat în
lumea spiritualității creștinismului constantinopolitatn bizantin exprimat sub formă
slavă.

57 idem , p. 151 – 154.
58 cf. Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, op. cit. , p. 44.

36

4.Complexul monastic troglodit din Basarabi sec. X -XI

Situl arheologic Basa rabi-Murfatlar se află la o distanță de 15 km de litoralul
Mării Negre, pe malul drept a ceea ce a fost Valea Carasu, acum Canalul Dunăre –
Marea Neagră. Este alcătuit din camere și galerii, fiind săpat într -un deal de cretă
situat în apropierea carierei de extracție a cretei din Basarabi. A fost descoperit pe 11
iunie 1957, în urma unor lucrări de extindere a zonelor de exploatare a cretei. Acest
complex, a adăpostit, în opinia cercetătorilor, prima biserică și primele chilii ale unei
mănăstiri, de pe terito riul României.
Bisericile și galeriile săpate în dealul de cretă de la Basarabi -Murfatlar se află
pe versantul de NV al dealului Tibisirul, la o distanță de câteva zeci de metri de
Canalul Dunăre – Marea Neagră, în imediata apropiere a marelui val de piat ră. Se
presupune că întrebuințarea inițială a complexului Basarabi -Murfatlar a fost strâns
legată de existența acestui val de piatră, deoarece multe dintre fragmentele păstrate ale
coronamentului de val sunt din cretă, a cărei origine se poate afla în cari era veche.
Datarea sitului s -a făcut pe baza indicației unei inscripții din naosul bisericii B459 leat
6500 , ceea ce înseamnă anul 992 dHr.
În vara anului 1957, mai precis pe 11 iunie, muncitorii de la fabrica
producătoare de praf alb din zonă, care munc eau la extinderea zonei de exploatare a
cretei, au descoperit intrarea într -o chilie monahală. Spre mirarea tuturor și deosebită
ca frumusețe, această descoperire a intrat imediat în atenția arheologilor. În următorii
ani s -au descoperit pe rând alte două bisericuțe, numite de cercetători B1 și B2,
precum și o serie de locuințe monahale și încăperi funerare.
Tehnica folosită pentru îndepărtarea pământului steril a fost tehnica prin
împușcare , fapt pentru care frumoasa descoperire a fost afectată încă de la momentul
descoperirii ei, în ciuda importanței pe care situl arheologic o avea.
În anul 1960 au început să se ia o serie de măsuri ajutătoare, astfel încât situl
arheologic a trecut în grija Direcției de Monumente Istorice, care a și demarat o serie
de luc rări de restaurare a părții descoperite până atunci. De asemenea, s-a construit și
un pridvor cu rolul de a proteja intrarea în biserica B1.60
În anii ce au urmat, cercetătorii au fost surprinși să descopere în total șase
astfel de biserici (numite B1 până la B6), precum și multe alte galerii, locuințe de

59 Vezi anexa nr.4.

37

suprafață, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de
oameni și animale, și chiar unelte din fier.
Ansamblul de descoperiri a fost uimitor. Înscrisurile și înscripțiile găsite în
bisericile rupestre par a fi din secolele X -XI, din epoca medievală timpurie , care, de
altfel, este o perioadă prea puțin cunoscută în istoria țării noastre. Acestea erau scrise
cu tot felul de litere grecești, chirilice, altele cu rune, iar altele nic i în ziua de astăzi nu
au putut fi descifrate. Acest lucru a complicat puțin lucrurile, dar au dat o nuanță de
mister și multă bătaie de cap pentru arhelogi. Una dintre datele extrem de importante
descoperite pe pereții rupeștri a fost: anul 6500 de la fac erea lumii, adică anul 995
după Hristos.
Situl arheologic s -a degradat destul de ușor imediat după ce a fost descoperit,
deoarece vestea a atras mulți turiști care nu au știut să prețuiească o astfel de
minunăție. La acestea s -au adăugat intemperiile vremi i. Totuși, autoritățile au demarat
după câțiva ani construirea unui edificiu de beton cu scopul de a proteja ansamblul
arheologic, în jurul anilor ’70. Din nefericire, suprafața de aproape trei hectare a fost
doar o treime acoperită cu acest edificiu de be ton.
Măsurile au fost insuficiente, iar descoperirea, care era oricum neînțeleasă în
totalitate, a început ușor, ușor să se piardă, creta s -a degradat rapid, pereții s -au
exfoliat, iar inscripții și zeci de desene s -au pierdut. Singurele urme ale săpăturil or din
anul 1962 au rămas fotografiile uneltelor de fier găsite cu acel prilej, și anume șase
topoare și târnăcoape, un amnar, un cui de fier și trei cuțite. Lucrările de consolidare
și conservare au continuat, dar, din păcate, din lipsă de fonduri au fost întrerupte, iar
ploile de -a lungul anilor au degradat și mai mult pereții.
Bisericile rupestre de la Basarabi -Murfatlar sunt un unicat în România datorită
complexității și dimensiunii lor. Ele nu sunt, cu toate acestea, singulare în lume, astfel
de așezăr i rupestre întâlnim și în țările vecine, și anume în Basarabia (Republica
Moldova) și în Bulgaria , ceea ce demonstrează apartenența unui spațiu cultural comun
sau de difuziune .
Fiind un monument arheologic atât de special, interesul multor specialiști a
fost trezit, care au formulat diverse ipoteze. Concluzia cea mai importantă este că
acest complex arheologic a adăpostit, în opinia cercetătorilor, prima biserică și

60 ibidem

38

primele chilii ale unei mănăstiri de pe teritoriul României , care a fos t asemeni unei
mănăst iri din Ca padocia. Situl a fost trecut pe linia monumentelor istorice.
Graffitti -urile care se regăsesc pe pereții bisericii sunt predominant creștine.
Însă apar și foarte multe incizii care nu par a avea legătură cu creștinismul
(nenumărați cai în galop, cerbi, dragoni împletiți, păsări, călăreți, motivul țântarului
sau al labirintului).
Bisericile si galeriile sapate in dealul de creta de la Basarabi -Murfatlar se afla
pe versantul nord -vestic al dealului Tibisirul, la o distanta de cateva zeci de metri d e
canalul Dunare – Marea Neagra si in imediata apropiere a marelui val de piatra.
La data de 1 septembrie 1960, santierul de la Basarabi a fost preluat de catre
Directia Monumentelor Istorice, care a deschis un santier de restaurare a partii
cunoscute la a cea data. Au fost luate masuri de a izola complexul de restul carierei si
de a indeparta scurgerile de apa. Lucrarile de pregatire a conditiilor de conservare si a
sapaturilor, organizate in vederea altor descoperiri, au luat sfarsit in data de 15
decembri e 1960. In anul 1961, ansamblul rupestru Basarabi a fost dat in grija
Institutului de Arheologie, iar mai apoi, in ultimele cinci luni ale anului, in grija
Directiei Monumentelor Istorice. In urmatorul an, 1962, au fost scoase la lumina inca
alte doua bazi ne ale carierei de creta, pe ale caror pereti au fost descoperite cruci.
În urma sapaturilor arheologice a fost dezvelita o structura compozita de
camere, galerii, morminte si locuinte, repartizate haotic in functie de bazinele de
extragere a cretei. Comp lexul poate fi impartit in trei mari sectiuni in functie de teren:
incaperile sapate in abruptul dealului de creta, masivul peninsula si restul.
Colectivul santierului a fost alcatuit din Ion Barnea si Virgil Bilciurescu, Petre
Diaconu, Adrian Radulescu si Radu Florescu.61 Au fost luate releveuri ale inscriptiilor
si desenelor gasite pana la acea data, s -a desenat planul general si au fost facute
sectiuni topografice. Ceramica, obiectele de uz casnic, diverse obiecte de cretă
cioplită , ba chiar si portiuni i ntregi decupate din peretii de creta au fost transportate la
Muzeul Regional Dobrogea si Muzeul de Arheologie Bucuresti. De asemenea, s -a
ridicat un sopron care sa protejeze intrarea in biserica B1, pe fatada careia se pastra la
acea data o inscriptie.
Lucrarile de consolidare si conservare au continuat, dar au fost intrerupte intr –
un final din lipsa de fonduri. Constructia de protectie a ansamblului rupestru de la

61 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op. cit. , p. 140.

39

Basarabi nu a fost incheiata, ea acoperind abia un sfert din complex, si anume partea
de sud -vest, si nu permite aerisirea.

4.1.Basarabi – arhitectura complexului rupestru

Masivul peninsulă este un bloc paralelipip edic de cretă, cu fiecare latură de
câte 9,50 metri, situat la nord -vest de abruptul dealului de cretă, cuprinzand trei
biserici su prapuse (B2, B3, B4). Cele trei biserici comunică prin intermediul un or
galerii: biserica B4, situată la cea mai mică altitudin e din intregul complex, comunică
cu paraclisul 2 al biseri cii B3 prin intermediul unei spărturi dreptunghiulare î n tavan,
despre care nu putem preciza daca va fi existat in perioada istorica a complexului sau
daca se datoreaza unor surpari recente.
La fel, paraclisul 2 al bisericii B3 comunica cu nivelul bisericii B2 prin
intermediul galeriei H. De asemenea, In cadrul acestor trei niveluri exista si un numar
mare de incaperi conexe, iar bisericile B3 si B4 au propriile intrari separate, amplasate
pe fatada de nord a masivului peninsula.

Biserica 1 – B1. Biserica B1 are un plan tri -compartimentat (pronaos, naos si
altar), avand cir ca 6 metri lungime si 2 metri latime. Intrarea este sapata in abruptul
peretelui, la o distanta considerabila de nivelul de calcare al bazinului din fata ei. In
urma eliberarii stratului de steril, singura posibilitate de a ajunge la ea sunt
platformele de scanduri special amenajate in acest scop.62
Biserica este orientata cu altarul catre est, iar intrarea se face prin latura
nordica a pronaosului. Nu exista ferestre catre exterior; singura comunicare se face
prin intermediul usii amintite. Nivelul de calc are al bisericii este sapat mult mai adanc
decat cel al pragului, astfel ca au fost amenajate trepte intermediare.
Se mai pastreaza: cruci de diverse marimi si tipuri (malteze, simple, in
altorelief, inscrise in cerc), cea mai mare parte concentrate in pr onaos, de ambele parti
ale intrarii in naos, un desen format din doua patrate, unul inclus in celalalt, cu trei
grafite runice in interior; la 29 martie 2003 se mai pastra si o inscriptie runica,
actualmente exfoliata, pe cadrul superior al intrarii in nao s.

62 Vezi anexa nr.4.

40

La data descoperirii, pe peretele de sud al pronaosului se mai pastrau diverse
desene animaliere (cai si iepuri), inscriptii chirilice si chirilice amestecate cu grafite
runice, toate disparute in urma exfolierii peretelui.
Basarabi – Camerele – C. Acea sta sectiune a complexului cuprinde doua
camere comunicante (C1 si C2). Ele sunt sapate la un nivel inferior celui al bisericii
B1, in acelasi abrupt, si dinaintea intrarii a fost sapat un alt bazin de extragere. La fel
ca in cazul bisericii B1, de indata ce a fost eliberat stratul de steril, au fost amenajate
platforme de acces. Intrarea este orientata NE -SV. Exista si in acest caz un prag, dar
nivelul de calcare al camerei C1, prima dintre ele, nu necesita existenta unei trepte
intermediare.63
Se mai past reaza cruci (cea mai mare parte de tip maltez), desene animaliere
de diverse tipuri si feluri (cai, animale salbatice, doua animale imperecheate), o
cizma, un chip de om cu trasaturi asiatice, desene de dragoni impletiti din spirale, un
dragon simplu si di verse inscriptii in grafite runice, cea mai mare parte compuse din
cateva litere. Deasupra intrarii boltite in camera C2 este sculptata in altorelief o cruce
malteza, cu o cruce simpla trasata in interiorul ei. Desenele sunt concentrate pe peretii
camerei C1. In camera C2 nu exista nici -un desen si nici -o inscriptie. Doar pe canatul
drept al intrarii care leaga cele doua camere este trasata silueta unui alt dragon
impletit.64
Basarabi – Biserica 2 – B2. Biserica B2 este situata la nivelul superior al
masivul ui. Are si ea o structura tricompartimentata: altar, naos si pronaos, cu altarul
orientat catre sud -sud-est. Are 4 metri in lungime si 2,20 metri in latime. Se afla intr -o
stare de ruina inca de la momentul descoperirii: se pastreaza numai partea inferioar a a
peretilor (nivelul maxim atinge 1,50 m), pragurile si unele urme ale blocurilor de creta
din interiorul altarului si naosului.
Se mai pastreaza desene doar pe peretii altarului si naosului; peretii
pronaosului nu s -au pastrat. Aceste desene reprezinta cai, cai si calareti, toti schitati
din linii drepte si fara volume, precum si tintare. Nu exista inscriptii. La data
descoperirii, se mai pastrau pe blocurile de creta si pe resturile de stalpi descoperite in
pronaos cateva cruci si inscriptii slave.65

63 Vezi anexa nr. 4.
64 Vezi anexa nr. 5.
65 ibidem

41

Basarabi – Biserica 3 – B3. Acest sistem de galerii si camere comunicante
este sapat in acelasi masiv de creta, denumit "masivul peninsula", in partea sa
mediana. Comunicarea intre cele doua niveluri (cel al bisericii B2 si cel al bisericii
B3) se facea proba bil prin intermediul galeriei H, al carei capat superior se deschide
in latura de SV a pronaosului bisericii B2. De la acest nivel, galeria coboara pana la
nivelul de nisa al bisericii B3, terminandu -se cu o deschidere in cel de al doilea
paraclis alipit b isericii B3.66
Structura celui de al doilea nivel este compozita. Intrarea principala se
deschide in nava bisericii B3 (2,50 m lungime, 2 m latime si 2,10 m inaltime), cu
bolta in semiciclindru. Altarul este si el sapat in forma semicirculara, cu bolta in
forma de absida; in pavimentul acestuia sunt sapate trei scobituri dreptunghiulare, iar
in ax se pastreaza un postament, probabil Sfanta Masa.
Din nava bisericii B3 se formeaza doua deschideri, sub forma de usi, amandoua
sapate in peretele de SV. Prima din tre ele permite accesul in primul paraclis, in care
este sapat un mormant, in paralel cu peretele de NE, iar in coltul de V se coboara prin
intermediul a doua trepte intr -o galerie secundara, "galeria melc". Primul paraclis
comunica spre SE cu al doilea pa raclis.
Cea de a doua deschidere din nava bisericii B3 face trecerea in cel de al doilea
paraclis, segmentat in 3 compartimente prin intermediul unor praguri si urme de
posibili pereti, pastrati doar la nivelul inferior. Tavanul primului compartiment este
sustinut de o coloana. O alta deschidere, ca o nisa transformata in fereastra, uneste
altarul bisericii B3 cu cel de al doilea paraclis. in peretele de E al acestui paraclis este
sapat un mormant.
In nava bisericii se mai pastreaza diverse feluri de cruci (simple, punctate si
lobate; precum si o cruce malteza incadrata intr -un patrat), asa -zisa stilizare a unui cap
de taur, un calaret inarmat cu sulita sau arc si sageata, cai si alte animale, motive
geometrice diverse (printre care si feluri de svastici, p entagrame), o cizma sau un
picior, o pasare acvatica stilizata si sculptata in altorelief, precum si numeroase
inscritii in grafite runice, cu lungime variabila. in altar nu se pastreaza decat o cruce,
trasata in axul exedrei, flancata de alte cruci mai mi ci. in primul paraclis se mai
pastreaza cruci simple, insotite sau nu de elemente ornamentale, jumatatea superioara

66 Vezi anexa nr. 4.

42

a unei cruci cu textul IC HC si conturul unui animal (prob abil cal), al carui cap nu se
păstrează în intregime.
Podeaua navei bisericii B3 era decorată î nspre altar cu linii paralele. Tavanul
aceleiasi nave, tavanul primului paraclis si tavanul celui de al doilea sunt decorate si
ele cu linii paralele. in peretii laterali ai navei se pastreaza doua orificii circulare,
despre care se presupune ca au fost folosite la sustinerea unei vergele pentru
catapeteasma.
Basarabi – Biserica 4 – B4. Biserica B4 este situata la nivelul inferior al
"masivului peninsula"; are lungimea de 7 metri si latimea de 3,50 metri. Intrarea este
sapata in fatada de nord -vest a masivului. Structura acestui ultim nivel se compune
din nava bisericii, altarul ei si un mormant alipit. Biserica este orientata cu altarul spre
ESE si culoarul de acces este boltit in semicilindru.67
Nava este compartimentata prin aglomerari de co loane; unele dintre acestea
sunt sapate, altele sunt insa zidite din calupuri de creta. Se considera ca primele 3
coloane si coloana adosata peretelui de SSV separa pronaosul de naos, dat fiind faptul
ca formeaza 3 arcade. Naosul ar fi astfel partea cea ma i spatioasa a bisericii, tavanul
sau sprijinindu -se pe celelalte 5 coloane.
Se presupune ca plafonul naosului ar fi fost sapat din doua bolti, fiecare in
semicilindru, racordate la coloane; la data descoperirii, cea mai mare parte a lui era
prabusita. Plaf onul altarului este si el boltit.
Altarul este conceput ca o absida, la fel ca si altarul bisericilor B1 si B3.
Intrarea se face prin trei arcade, care se sprijina la randul lor pe un prag; o treapta este
alipita pragului in fata arcadei centrale, pentru a usura accesul. in interiorul altarului
sunt 3 blocuri de creta, alipite peretelui semicircular in partile sale de NE, E si SE; in
N si S altarului sunt sapate doua console, in partea superioara a peretelui. De
asemenea, existau banchete de -a lungul celor doi pereti laterali ai naosului.
In biserica B4 se mai pas treaza diverse feluri de cruci. C ele mici sunt trasate
pe canat ul stâng al intră rii in naos si pe latura dreapta a peretelui de NV al acestuia,
cele malteze mari sunt sapate in basorelief pe latur a inferioara a coloanelor" ; de
asemenea, se mai pastrează inscriptii in grafite runice, inscritii slave si inscriptii slave
amestecate cu grafite runice.

67 ibidem

43

Arcadele iconostasului sunt marcate, pe peretii dinspre naos, cu doua brauri
simetrice de vopsea rosi e feruginoasa. Parti din tavanul naosului sunt decorate cu linii
paralele, mai ales la racordul cu peretele.
Basarabi – Galeriile – E. Sistemul de galerii E cuprinde un numar mare de
incaperi comunicante. Este situat la aceeasi altitudine cu biserica B1, l a extremitatea
de V a complexului. Intrarea in aceasta parte a complexului se face tot prin abruptul
de creta, in extremitatea sa de SV. Peretii primelor camere si galerii sunt prabusiti,
astfel incat nu se poate sti cu exactitate care era adevarata cale d e acces. Structura
acestui sistem de galerii este compozita, incaperile sunt de inaltimi diferite, iar
plafonul este sapat si el in mod diferit.68
Au fost sapate o serie de morminte, dispuse si ele in mod aleatoriu, exista
aceleasi blocuri de cretă săpate în col țuri sau de -a lungul pereților, precum și
numeroase niș e și praguri. De asemenea, au fost zidite pe alocuri calupuri de cretă ,
legate cu mortar din acela și material.
Se mai pastrează o singura inscriptie runic ă din 5 grafite si o cruce malteza.
Aceas ta parte a complexului a fost prima afectata de fenomenul exfolierii si imploziei,
astfel incat toti peretii sunt coscoviti. La data descoperirii, se mai pastrau un numar
impresionant de cruci (printre care si un tip special, punctat cu gauri), inscriptii
runice, figuri omenesti fara functie religioasa, figuri de oranti si presupusi „ sfinti",
pasari, un pom, dragoni spiralati, etc.

4.2.Locuitorii eremiei troglodite

Au mai fost descoperite urmele unei locuin țe sau biserici, cu tavanul surpat, la
NNE de bis erica B1, dar, in afara a doi pereti pastrati doar la nivelul inferior, nu au
fost gasite alte blocuri de creta. La E de biserica B1 se pastreaza o firida.
O alta locuinta, ale carei urme nu mai pot fi observate astazi, a fost identificata
la SSV de galeri ile E. Aceasta din urma avea peretii ziditi din calupuri de creta,
pardoseala din pamant lipit si prezenta urmele unei vetre. De asemenea, in restul
complexului au fost descoperite morminte, repartizate dezordonat sau grupate intr -un
mic cimitir, astazi im posibil de identificat, fie din cauza consolidarii cu beton, fie din
cauza constructiei de protectie, care nu permite accesul la toate nivelurile.

68 ibidem

44

Se mai pastreaza două desene de animale stilizate pe fa tada de NV a masivului
peninsulă , la niv elul inferior, pe latura dreaptă. La dreapta lor se observă înca u rmele
unei inscriptii, redactată probabil î n caractere slavone amestecate cu grafite runice. La
data des coperirii monumentului existau ș i alte desene , care au fost vandalizate .
Două dintre inscripțiile d e la Basarabi, scrise în limba slavonă, cu caractere
chirilice:69

„Eu, Aian (sau Dimian), preotul, merg pe drum, pun lumânări pentru păcatele
mele, omule, în această biserică. Iar Dumnezeu să vă miluiască cu Sfinții
Părinți. Amin. Dimian. Luna mai.”

Alt text scris, tot în slavonă, are același caracter penitențial care demonstrează
faptul că este vorba despre monahi care trăiesc în complexul eremitic:

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh s -a închinat nedestoinicul
rob Simion, prima dată, în biserică, în luna august în 31.”

O altă inscripție de pe pereții bisericilor de la Basarbi, în limba greacă:
„Doamne ajută pe robul tău Iosif preotul”.70 Limba greacă demonstrează fie
proveniența etnică a ieromonahului, fie arată ambientul formării clerica le și monahale,
legat de monahismul mediteranean de factură bizantină.
La momentul de față, situl arheologic d e la Basarbi -Murfatlar este în stare de
deteriorare . El a fost trecut din domeniul public al statului în domeniul public al
județului Constanța, c eea ce a dus parcă la uitarea importanț ei acestei descoperiri.
Prezența reprezentării unor corăbii de tipul drakarelor vikinge și a dragonilor,
precum și scrierea runică, demonstrează fie coabitarea cu grupuri de varegi, fie
ocuparea de către aceștia a com plexului, într-o conjunctură specifică care nu poate fi
cunoscută. Varegii, din familia vikingilor, sunt consemnați în documentele bizantine
și chiar au fost înrolați, atât în armata bizantină, cât și în armata kieviană , din perioada
Marelui cnezat kievian , încă de pe vremea lui Volodimir cel Mare, încreștinătorul
Rusiei.71

69 cf. Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , op.cit. , p 93.
70 ibidem
71 cf. Alexandru BUZALIC , Ekklesia. Din problematica eclesiologiei contemporane , pp. 23 -35.

45

Vikingii sunt prezenți ca mari negustori, venind din Marea Baltică, trecând
drakarele pe uscat, prin tehnica „la edec”, pentru a coborâ pe Volga până în Marea
Neagră. Astfel, scrierea run ică și reprezentarea unui grafiti cu o navă vikingă este în
consonanță cu evenimentele istorice. Mai greu de demonstrat este faptul, dacă au fost
monahi sau doar au locuit pentru o perioadă de timp.
Arhitectura bisericuțelor este specifică practicării rit ului bizantin, fiind
sculptați pilerii astfel încât altarul să fie separat de un iconostas, prezența mnișelor
proscomidierului, etc.
Structura „bisericuțelor”, a coridoarelor și chiliilor, este similară organizării
precenobitice, de tip pahomian, ceea ce ne conduce spre concluzia că suntem în fața
unui grup de eremiți care au construit și au populat complexul troglodit pentru câteva
secole. În ceea ce privește apartenența etnică, suntem în fața unei comunități
multietnice, de greci (sau elenofoni), slavi ( malo -ruși/ruși kievieni și bulgari
slavizați), precum și varegi, foarte probabil un grup de indivizi convertiți la creștinism
și practicanți ai ritului bizantin. Nu este exclusă prezența autohtonilor daco -romani,
clerul și monahii fiind în legătură cu Cons tantinopolul și ambientul monastic bizantin.

46

Concluzii

Scythia Minor , Dobrogea de astăzi, este un teritoriu care catalizează procesele
de etnogeneză a românilor de aici și din celelalte teritorii, proces concomitent cu
consolidarea conștiinței romani tății și apartenenței la spiritualitatea creștină. Acest
teritoriu creștin a cunoscut în Antichitate o dezvoltare înfloritoare, fiind redus la
începutul Evului Mediu la stadiul vieții rurale, continuându -se funcționarea
Mitropoliei Tomisului sub forma unei / unor? Horepiscopii . Viața eclesiastică nu s -a
mai ridicat la nivelul trecutului istoric.
Dacă în perioada creștinismului primar avem numeroși martiri, consemnați în
sinaxare dar și confirmați mprin descoperirea criptelor și a moaștelor acestora, în
epoca constantiniană avem numeroși călugări -teologi care au contribuit la dezvoltarea
teologiei Bisericii catolice, Biserica fiind atunci în unitate, păstrători ai ortodoxiei
doctrinare pe care o proclamă și o normează la nivel doctrinar Biserica prin Concil iile
Ecumenice din primul Mileniu.
Libertatea dobândită de Biserică prin edictul lui Constantin cel Mare (312),
transformă creștinismul dintr -o religie prohibită, a elitelor vieții spirituale care sunt
capabile de a da mărturie de credință cu prețul vieți i, într -o opțiune accesibilă tuturor.
Devenită religie oficială, coabitarea ierarhiei în același spațiu cu puterea temporală,
conduce la imixtiuni ale politicului în viața Bisericii și la modificarea treptată a
concepției despre Biserică, argumentată de ac um înainte, pentru o lungă perioadă de
timp, după modelul Imperiului, apoi a regalității medievale. Conciliile Ecumenice
stabilesc principalele norme de interpretare a credinței, aducând în discuție și
probleme juridice (jurisdicție asupra teritoriilor, pr ecedența Patriarhiilor tradiționale,
dubla confirmare a ierarhiei de către autoritatea civilă și eclesiastică, stipulate în
canoane), inexistente în perioada de început, necesare însă edificării istorice a
Bisericii și a înaintării într -o nouă etapă, a Bis ericii instituționalizate în cadrul
societății.
Un alt factor extern care influențează din plin gândirea teologică ține de
evenimentele istorice ale Evului Mediu timpuriu și mijlociu. Căderea teritoriilor
Europei creștine sub migratori, în mare parte păg âni sau eretici (în special arieni sau
bogumili), impune misionarismul monahilor, obligați de acum înainte să

47

reîncreștineze și să ducă mai departe Evanghelia. Apariția islamului în secolul VII
face ca Imperiul Bizantin, moștenitorul direct al Imperiului R oman, să decadă și să se
închisteze din punct de vedere cultural, preocupat fiind de acum înainte doar de
subzistența sa politico – militară și de exprimarea alterității proprii. Pretențiile
Constantinopolului din perioada dispariției Imperiului Roman de A pus s -au
concretizat prin dobândirea precedenței imediat după Roma, în detrimentul celorlalte
Patriarhii, dar și a pretențiilor de supremație, pe fondul susținerii politice a Bizanțului
ca urmare a cezaropapismului prezent încă de pe vremea lui Constantin cel Mare;
fiind Împărat, suveran peste supușii săi, creștinii și ierarhia din interiorul Imperiului se
supune acestuia, Împăratul fiind episcop (păstor) exterior Bisericii, de unde și
pomenirea puterii civile și a instituțiilor statale. Legatura dintre Bis erică și puterea
politico – militară nu trebuie privită doar sub aspectul negativ al consecințelor
(ingerențele politicului în problemele interne ale Bisericii, care ar fi trebuit să facă
doar „politica” evanghelizării), fiind și un mijloc prin care crești nii dobândesc
drepturi și li se asigură pacea necesară vieții cotidiene și sunt ajutați, într -un timp
istoric tulburat de invazii, războaie și mari epidemii.
Începând cu secolul VIII, noua Europă creștină se ridică în Apus prin
Regalitatea Francilor, apari ția statului Papal complicând relațiile canonice și ierarhice,
confruntate de acum înainte și cu pretenții și orgolii politice venite din partea puterii
temporale: Roma ca centru al Bisericii Catolice și ascendența influenței politice
asupra teritoriilor î ncreștinate de benedictini în ritul latin, în opoziție cu tendința de
reunire a intereselor politice și spirituale în mâna Împăraților bizantini (în politică
adepți ai cezaropapismului), locatari ai „Noii Rome”,72 cu puteri tot mai mici pe

72 La intervenția Împăraților Constantinopolului, ideea de precedență între Patriarhii și autoritatea
papală în virtutea primatului Sfântului Petru, ar e o evoluție graduală: canoanele 6 și 7 ale Conciliului
din Niceea (325) prevăd onorurile cuvenite patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim; canonul
9 al sinodului din Antiohia (341) atenționează pe episcopii din regiune să -l numească primat pe
episcopul din metropolă; canonul 5 al sinodului din Sardica (344) stabilește dreptul de apel la forul
mitropolitan și apoi la episcopul Romei ca for suprem; canonul 3 al Conciliului din Constantinopol
(381) decretează că episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea după episcopul Romei, pentru că
este în “Roma Nouă”; Conciliul de la Chalcedon (451) reactualizează canonul 3 din Constantinopol,
rezervându -i arhiepiscopului din capitala Imperiului hirotonirea mitropoliților din Pont, Asia, Tracia,
“precum ș i a episcopilor din locurile barbare de sub ocârmuirile sus amintite, acordându -i-se aceleași
onoruri deopotrivă cu Roma Veche. Aceste împărțiri jurisdicționale au produs tensiuni în ceea ce
privește provincia Illyricum, scoasă abuziv de sub jurisdicția Ro mei de către împăratul Teodosie la 14
iulie 421. S. A. PRUNDUȘ, C. PLĂIANU, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al
Bisericii Române Unite , Casa de Editură Viața Creștină, Cluj -Napoca, 1994, p. 17 – 18; Teritoriile de
misiune ale benedictinilo r erau coordonate de episcopi misionari, în timp ce misiunile bizantine au
mers pe linia instalării unei curii episcopale grecești și a mitropolitului, care conduceau cu ajutorul
conducerii politice, de exemplu în teritoriile kieviene unde în scurt timp ap ar tensiuni între monahii
Lavrei Pecersk și cei ai curiei oficiale, de pe lângă curtea cnezală. Până la căderea Marelui stat Kievian

48

fondul extinderii teritoriilor ocupate de islam, slavi și bulgari. Deja exista o separare
culturală între Apus și Răsărit, astfel încât pretextele căutate de Constantinopol și
creșterea autorității Romei conduceau spre un antagonism care converge spre ruptura
oficială din 1054, concretizat printr -o schismă anatemică.
În Apus, abia după secolul al XI -lea, prin reformele gregoriene, Biserica
Catolică începe să -și exprime noua eclesiologie, exprimată prin „doctrina celor două
spade”: în puterea lui Petru și a Bisericii sale e xistă o spadă spirituală (folosită de
Biserică prin intermediul clerului) și o spadă temporală (în mâna autorității civile și a
soldaților), puterea autorității (spada materială) fiind sub puterea spirituală a Bisericii
(spada spirituală). Regii noilor sta te creștine erau sub păstorirea spirituală a Romei și
în același timp în conflict de interese față de domnia și interesele politice ale Papei ca
suveran al Statului său. Începe să se manifeste și aici cezaropapismul, însă nu în
interiorul unui Imperiu, ci în contextul unei uniuni culturale, aflată sub conduceri
politice diferite, de unde și încercările de alcătuire a unui „Imperiu” după modelul
Imperiului Roman, însă de data această dată într -un ambient germanic și nu latin,
deoarece migrațiile Evului Mediu timpuriu au schimbat componența etnică a Europei
de Vest. Biserica devine o hierocrație fiind în istorie și o monarhie papală.73
Teritoriul Dobrogei își păstrează identitatea creștină, asemenea tuturor
populațiilor Sud -Dunărene, contribuie la păstrarea și transmiterea creștinismului
canonic datorită apropierii față de Bizanț, rămânând un teritoriu locuit de români.
Intrarea acestui teritoriu în componența Imperiului Otoman, apoi intrarea sub
Principatul României după războiul de independență, face ca terit oriul Dobrogei de
astăzi să reprezinte un sincretism cultural unic, în care se regăsesc diverse etnii
(români, aromâni – macedoneni , greci, ruși lipoveni, ucraineni, italieni, bulgari, turci,
tătari, etc.) care conviețuiesc în armonie și toleranță față de apartenența la o anume
religie sau cult religios.

(1250), mitropoliții Kievului au fost greci, cu excepția lui Ilarion (1051 – 1054) și Klim Smoliatici
(1147 – 1155), activi tatea misionară și supraviețuirea creștinismului slav – bizantin, fiind datorată
monahilor ucraineni. Augustin PEKAR, Viața monahală a Rusiei Kieviene în perioada antemongolă ,
în Analecta OSBM, Schiță a istoriei OSBM , Roma, 1992, p. 23.
73 Siegfried WIEDENH OFER , Ekklesiologie , în Handbuch der Dogmatik , tom. II, Patmos Verlag,
Düsseldorf, 1992, p. 75.

49

Bibliografie

a.Documente eclesiastice și magisteriale:

Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano – Catolice de
București, București, 1993.
Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituți i,Decrete,Declarații. Arhiepiscopia
Romano -Catolică de București, București 2000.
Papa Ioan Paul II, Discursul Sf. Părinte Ioan Paul II la întâlnirea cu
Patriarhul Teoctist și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Palatul
Patriarhiei . În Perspectiv e, Anul XXIV, nr. 73, ianuarie 2000

b.Periodice:

Perspective , nr. 37 – 38, anul X, iulie – decembrie, 1987.
Perspective , nr.73, anul XXIV, ianuarie, 2000.
Revista Invitație în Carpați, numărul 55, 2006: Ică Giurgiu, Cristina Lazăr,
Andrei Samoil, Emili a Marinescu, Mircea Vlădulescu, Peștera Limanu , pp 3 -28.
Studia Universitatis Babeș – Bolyai, Theologia Graeco – Catholica
Varadiensis , XLVIII, 1, 2003.

c.Dicționare:

Dictionnaire de spiritualité. Le monachisme. Histioire et spiritualité , vol. IX,
Paris , 1980.
Doina RUȘTI, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade , Editura
Vremea, 2005.

d.Studii:

AA VV, 300 de ani de la unirea Bisericii românești din Transilvania cu
Biserica Romei , Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2000.
AA VV, Biser ica Română Unită cu Roma, Greco – catolică – istorie și
spiritualitate – 150 de ani de la înfiuințarea Mitropoliei Române Unite cu Roma la
Blaj, Colecția Acta Blasiensia II, Editura „Buna Vestire”, Blaj, 2003

50

AA VV, Der Ursprung Zukunft geben, Glaubenserke nntnis in ökumenischer
Verantwortung – Sonderdruck – Herder, Freiburg, Basel, Wien
AA VV, Koinonia. Premier Colloque ecclésiologique entre théologiens
orthodoxes et catholiques (Vienne 1 – 7 avril 1974) , Istina, Paris, 1975.
ALTANER Berthold, STUIBER Alfr ed, Patrologia. Życie, pisma i nauka
Ojców Kościola , Instytut Wydawniczy Pax, Warszawa, 1990.
Nicolae BÂRDEANU , Dan NICOLAESCU , Contribuții la Istoria Marinei
Române , vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Victor BOJOR, Ștefan ROȘI ANU, Tipic bisericesc , Ediția a II -a îndreptată,
Tipografia Seminarului Teologic Gr. -Catolic, Blaj, 1931.
Vasile BORONEANȚ , Arheologia pesterilor si minelor din Romînia , Institutul
de Memorie Culturală, Bucuresti, 2000.
Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești , Casa de
Editură Viața Creștină, Cluj – Napoca, 1994 .
Alexandru Buzalic, Ekklesia. Din problematica eclesiologiei contemporane ,
Editura Buna Vestire, Blaj, 2005.
Alexandru BUZALIC , Migrație și religie , Presa Universita ră Clujeană, Cluj –
Napoca, 2016.
Bogdan CONSTANTINESCU , Peștera La Adam – Cercetări speologice , volum 3,
Ministerul Tineretului si Sportului, Clubul National de Turism pentru Tineret,
Bucuresti, 1995 .
Margareta DUMITRESCU , Traian ORGHIDAN , Jana TANASACHI , Peștera de la
Gura Dobrogei , Analele Comitetului Geologic, tom XXXI, Bucuresti, 1958, pp. 461 –
499.
Mircea ELIADE , Istoria credințelor și ideilor religioase , vol. I, II, III, Editura
Științifică, București 1991.
Andreas FREYBERGER, Historica relatio unionis walachicae cum Romana
Ecclesia , Editura Clusium, 1996.
Cristian GORAN , Catalogul sistematic al peșterilor din România , Consiliul
National pentru Educatie Fizică și Sport, Bucuresti, 1982.
Petru MAIOR, Istoria Bisericii Românilor , Viitorul Române sc, București,
1995.
Mircea PĂCURARIU , Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Chișinău, 1993.

51

PRUNDUȘ Silvestru Augustin, PLĂIANU Clemente, Catolicism și ortodoxie
românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite , Casa de Editură Viața Creștină,
Cluj-Napo ca, 1994.
Adrian RĂDULESCU , Ion BITOLEANU , Istoria românilor dintre Dunăre și Mare
– Dobrogea , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979 .
Tomaš ŠPIDLIK , La spiritualita dell’Oriente cristiano , Pontificium Institutum
Orientale, Roma, 1985.

52

.

Anexe

.

53

Opis anexe:

Anexa nr. 1: Așezări Antice din Scythia Minor
Anexa nr. 2: Harta provinciei romane Scythia minor .
Anexa nr. 3 : Formațiunile politice din secolele IX – XIII pe teritoriile
românești
Anexa nr. 4: Bisericile rupestre de la Basarabi – planul sitului
arheologic
Anexa nr. 5: Bisericile rupestre de la Basarabi – detalii

54

Anexa 1:
Așezări Antice din Scythia Minor
(mozaic din parcul arheologic din Constanța)

55

Anexa 2:

Harta provinci ei romane Scythia minor .

56

Anexa 3:

Formațiunile politice din secolele IX – XIII pe teritoriile românești

57

Anexa nr. 4

Bisericile rupestre de la Basarabi – planul sitului arheologic

58

59

Anexa nr. 5

Bisericile rupestre de la Basarabi – detalii

60