Cresterea Viperelor

BIBLIOGRFIE

Arthur C. Guyton, 1997 – Fiziologie umană și mecanismele bolilor, ediția a-V-a. [NUME_REDACTAT] AMALTEA.

Bartlett R.D., 2002 – Animale cu sânge rece, [NUME_REDACTAT], București.

Ceuca, T., Valenciuc, N., [NUME_REDACTAT]. 1983 – Zoologia vertebratelor, curs, Ed. Did. [NUME_REDACTAT]., București.

Douglas J. Weiss, K. [NUME_REDACTAT], 2010 – Schalm’s veterinary hematology, sixth edition. ISBN 978-0-8138-1798-9.

[NUME_REDACTAT], 2006 – Șerpi și șopârle. Editura M.A.S.T., București.

Georgescu B., Gh. Sălăjan, 2000 – Cercetări privind utilizarea puilor de găină în vârstă de o zi în hrănirea viperelor, Vol.XXVI, pg.390, [NUME_REDACTAT].

Hăulică I., 2002 – Fiziologie umană ediția a-II-a. [NUME_REDACTAT], București.

I. Mărgărint, Paul C. Boișteanu, A. Chelaru, 2002 – Fiziologia animalelor. Editura ,,[NUME_REDACTAT] de la Brad’’, Iași.

Lazăr R., Boișteanu P.C., 2012 – Lucrări practice de fiziologie, funcții de nutriție și excreție. [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, Iași.

Manolescu N., 1999 – Tratat de hematologie animală, vol. I. [NUME_REDACTAT] România de Mâine, București.

[NUME_REDACTAT], Thomas N. [NUME_REDACTAT]., 2008 – Manual of EXOTIC PET PRACTICE, ediția I. ISBN: 978-1-4160-0119-5.

Oprescu I., 2001 – Biologia și patologia reptilelor. [NUME_REDACTAT], Timișoara.

Terry W. Campbell, Christine K. Ellis, 2007- Avian and [NUME_REDACTAT] Hematology and Cytology, edition 3. ISBN-10:0813818117.

Pitulice C., 2004 – http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_riscuri-montane–șerpii-veninoși–descriere-și-habitat, (accesat la 26.05.2014).

***http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html

***http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm

***http://www.slideshare.net/muntelemarecluj/cresterea-viperelor

***http://www.natgeo.ro/natura/animale/9101-afacere-letala-pentru-vipera-cu-corn (accesat la 26.05.2014)

***http://dev.adworks.ro/natura/specii/17/Vipera-de-stepa.html

***http://rocsanapascu.blogspot.ro/2009/11/vipera-cu-corn-vipera-ammodytes.html

***http://ideideafaceri.manager.ro/articole/afacerea-zilei/ferma-de-vipere-detalii-despre-vipera-ammodytes-vipera-cu-corn-4708.html

***http://andreitinu.wordpress.com/2010/08/08/vipere-ferma-de-vipere-crescatorie-de-vipere-vrei-si-tu/

INTRODUCERE

Trebuie de menționat faptul că vipera cu corn (Ammodytes-ammodytes) produce un venin foarte căutat în întreaga lume, precum și în țările Europene. Cu toate că este periculos, iar pentru oameni letal, veninul viperei cu corn este utilizat la scară largă în industria farmaceutică. O singură viperă ammodytes-ammodytes produce circa 1,5 grame de venin liofilizat anual, iar în funcție de puritatea acestui venin, cumpărătorii pot fi determinați să plătească sume destul de mari, care pot fi cuprinse între 500 și 2000 de euro, uneori sumele pot trece chiar și peste 2500 euro/gram de venin cristalizat. Deși îngrijirea acestor animale nu este foarte costisitoare, veniturile înregistrate din creșterea lor sunt destul de frumoase.

Perioadele de timp la care se efectuează recoltarea veninului sunt de circa 30 de zile calendaristice, deși sunt crescători care preferă să efectueze recoltări la un interval de 14 zile, ciclurile de hrănire, năpârlire și repaos nu se mai respectă, animalele parcurgând o perioadă de stres, factor care le grăbește uzura fiziologică și în final moartea animalelor. Cantitatea de venin recoltată este reprezentată mai jos și este caracteristică speciei, având anumite limite.

Cantitatea maximă de substanță uscată, care poate fi obținută de la o viperă la o singură recoltare este următoarea:

cantitatea maximă ≈ 50 mg venin liofilizat;

cantitatea minimă ≈ 25 mg venin liofilizat; astfel, efectuând un simplu calcul putem stabili o cantitate medie:

cantitatea medie = ( 50 + 25 ) / 2 = 37,5 mg = 0,0375 g.

Veninul de viperă se folosește pe scară largă în medicină fiind un element foarte important în realizarea unor medicamente cât și antidoturi, fiind utilizat și în medicina homeopată. Mai nou veninul recoltat de la aceste animale exotice a devenit ,, elixirul tinereții și sănătății”. Acesta este utilizat în industria farmaceutică, dar și în industria cosmetică cu efecte în combaterea ridurilor. În medicină este utilizat pentru tratarea epilepsiei, cangrene, ulcer, icter, hemofilia și ceva mai nou în tratamentele canceroase.

Pe de altă parte, veninul de viperă participă la obținerea unor substanțe utilizate de către biochimiști atunci când efectuează cercetări științifice, aspect care este extrem de important pentru obținerea de medicamente noi precum și agenți de diagnosticare. Singura fabrică din România care utilizează veninul de viperă în scopuri medicamentoase este la Iași și care achiziționează acest lichid din străinătate.

Cu toate acestea, în România creșterea viperelor în scopul obținerii veninului este puțin răspândită, pe când, în alte țări, marile companii farmaceutice au crescătorii proprii de vipere, de la care obțin ulterior cantitățile de venin necesare. În ceea ce privește piața înregistrează o continuă creștere deși oferta este încă destul de mică.

Principalii furnizori de venin la nivel internațional sunt la acest moment India, China, Thailanda. În privința țărilor din [NUME_REDACTAT], potrivit Eurostat (2004/2005), în 2004 s-a importat 2789 kg venin, Germania fiind țara care a efectuat cele mai mari importuri (20%), Franța 12 %, [NUME_REDACTAT] 11 % și Spania 9%. Deși se înregistrează la nivel mondial o cerere de 5500 kg de venin, la nivelul [NUME_REDACTAT] nevoile pentru acest produs sunt cam de 50 % din valoarea cifrei. Prin urmare creștrea acestei specii are perspectivă de viitor, cererea pentru acest produs se apreciază că va ajunge la 11434 kg în anul 2022.

PARTEA I

CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1 – REVISTA LITERATURII DE SPECIALITATE PRIVIND CREȘTEREA VIPERELOR

1.1 Biologia speciei (V. ammodytes)

[NUME_REDACTAT] include și viperele, care aparțin grupei Sauria și prezintă următoarele caractere: lipsa membrelor și centurii scapulare, absența pleoapelor mobile, lipsa urechii externe și a unui aparat auditiv funcțional, lipsa arcului temporal superior și a scvamozalului, absența lacrimalului jugalului, cuadratojugalului, epipterigoidului și postfrontalului. În ceea ce privește cutia craniană aceasta e închisă complet. De asemenea prezintă articulațiile vertebrale zigosfrene – zigantice. Ventral apofizele hemale ale vertebrelor caudale nu sunt unite.

[NUME_REDACTAT] (Bonaparte, 1840) prezintă caractere generale primitive precum: dinții premaxilari, coronoidul, iar elementele centurii pelvine și plamânul stâng lipsesc. Este prezent doar câte un singur dinte canaliculat pe maxilarele scurte și de aceeași lungime.

De asemenea sunt mobile palatinele și pterigoidele. Ectopterigoidul alungit, iar oasele prefrontale cu oasele nazale nu au nici un contact.

Ochiul are pupila dispusă în plan vertical. Abdomenul este acoperit cu plăci ventrale pe toată lungimea lui. De asemenea viperele sunt lipsite de gheare și nu prezintă regiune anală, însă are o placă anală, iar coada este scurtă. Specific acestei specii este desenul de pe spate închis la culoare în forma de zig-zag. Viperele sunt animale ovovipare și sunt fără îndoială o specie periculoasă pentru om datorită veninului. Viperidele prezintă un areal de răspândire destul de mare în toate continentele excepție făcând Australia. Prin urmare în această familie poate fi inclusă și Crotalinele, de unde putem conchide că Viperidele cuprind două subfamilii: una Viperinae și alta Crotalinae.

Ca și arii de răspândire viperele trăiesc atât în Africa, cât și în Eurasia și cuprind 10 genuri:

Vipera (Europa, Asia, Africa)

Bitîs (Africa)

Causus (Africa)

Echis (Africa, Asia)

Atractaspis (Africa, Israel/Sinai)

Cerastes (Africa, Asia)

Pseudocorastes (Israel, Iran)

Atheris (Africa)

Eristicophis (Belucistan)

Aseziops (sud-estul Asiei)

În total se cunosc circa 65 de specii. [NUME_REDACTAT] și Asia trăiesc crotalinele și cuprind 6 genuri: Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus, Bothropa.

[NUME_REDACTAT] include 14 specii, care au în comun câteva caractere:

capul este acoperit de solzi cu dimensiuni și formă diferită, cei din regiunea supraoculară sunt mai mari decât cei din jur;

ochii au pupila eliptică dispusă vertical și au mărime mijlocie;

prezintă nări dispuse lateral care pot fi în contact cu placa rostrală ori separat de aceasta prin placa nasorostrală;

corpul subcilindric;

coada scurtă;

anal prezintă o placă unică;

glandele veninoase au dimensiuni mici;

Dintre aceste 14 specii, în Europa se întâlnesc doar 9 specii:

1.Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)

V. a. ammodytes (Linnaeus, 1758);

V. a. montandoni (Boulenger, 1904);

V. a. meridionalis (Boulenger, 1903);

V. a. ruffoi (Bruno, 1968);

V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913).

2. Vipera aspis (Linnaeus, 1758)

V. a. aspis (Linnaeus, 1758);

V. a. atrax (Meisner, 1820);

V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934);

V. a. francisciredi (Laurenti, 1768);

V. a. zinnikeri (Kramer, 1958).

3. Vipera berus (Linnaeus, 1758) cu subspeciile :

V. b. berus (Linnaeus, 1758);

V. b. bosniensis (Boettger, 1889);

4. [NUME_REDACTAT] (Nikolskij, 1909).

5. Vipera latastei (Bosca, 1878) cu subspeciile :

V. I. latastei (Bosca, 1878);

V. I. gaditana (Saint-Girons, 1977).

6. Vipera lebetinâ (Linnaeus, 1758 )

V.I.lebetinâ (Linnaeus, 1758);

V. I. obtusa (Dwigubskij, 1832);

V. I. schweizari (Werner, 1935)

7. Vipera seoanei (Lataste, 1879 ) cu subspeciile:

V. s. seoanei (Lataste,1879 );

V. s. cantabrica (Brana et Bas, 1982).

8. Vipera ursini (B.dnaparte, 1835)

V. u. ursini (Bonaparte, 1835);

V. u. eriwanensis (T. Rouss, 1933) ;

V. u. rakosiensis (Mehely, 1894 ) ;

V. u. renardi (Christoph, 1849).

9. Vipera xanthina (Grav, 1849 ) cu subspeciile :

V. x. xanthina (Gray, 1849 );

V. x. raddei (Boettger, 1890). (http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html)

1.2 Caracteristici morfologice

În ceea ce privește viperele din Europa, la acestea se manifestă numeroase stadii ale evoluției Viperidelor care continuă încă la grupul lebetina – xanthina și culminează cu genul african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele morfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresiv de la Vipera ursini la Vipera ammodytes.

Existența unei proeminențe nazale (creșterea numărului de plăci apicale) este proprie grupului ursini – ammodytes și nerecunoscută la grupul lebetina-xanthina. Alături de această variație a plăcilor cefalice, a formei capului și a corpului, este evidentă și o tendință dificil de interpretat, de creștere a dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor ventrale și a numărului de solzi ventrali de la mijlocul corpului. La viperele europene se observă o corelare pozitivă între lungimea corpului și numărul plăcilor ventrale. Presiunea selecției în favoarea unei reduceri a lungimii corpului este importantă.

Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzi dorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale nu s-a modificat. Se observă pe de altă parte, că în cadrul speciilor asemănătoare, evoluția a acționat frecvent asupra numărului ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor cefalice și niciodată asupra câtorva caractere laolaltă. De notat că la speciile politipice, populațiile septentrionale sunt adesea mai mari și dețin un număr mai mare de plăci ventrale decât populațiile meridionale,contrar caracterelor șerpilor în general. (http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm)

Coloritul viperelor europene este foarte variabil și tenta de fond se aseamănă uneori cu aceea a substratului, din cauza presiunii selecției exercitată de prădătorii care descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este în medie mai constant în cadrul speciilor asemănătoare. Zig-zagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puțin lățit și romboidal sau circular, se transformă în bare transversale la 3 taxoni care sunt, mult diferențiați din punct de vedere morfologic și ecologic: v. ammodytes transcaucaziana, v. aspis francisgiradi și v. berus bosniensis. Hemipenisurile viperelor europene, globulare și foarte bifidate, oferă puține variații la marea majoritate a speciilor. Singura diferență apreciabilă este forma mai alungită a hemipenisului la Vipera berus. (http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm)

La celelalte specii, nu s-au găsit diferențe semnificative. Totuși forma net globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina, sugerează o tendință de îngroșare. Se poate lansa ipoteza că numai Vipera berus a conservat un caracter mai mult sau mai puțin primitiv, din acest punct de vedere.

Craniul viperelor din Europa oferă puține caracteristici interesante și puține indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm în ordine: ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei, ammodytes. Totuși sunt prezente fenomene de creștere alometrică, ca de exemplu, la Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al viperei ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic se aseamănă mai mult cu cel de viperă berus.

Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăsește la numeroase colubride și practic la toate crotalinele și viperinele studiate, cu excepția viperei ammodytes și viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.

H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentrală, rezultând tipul aspis cu 42 cromozomi. Aceste diferențe considerabile nu sunt, cel puțin la prima generație deloc verificate la hibrizi al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m și confirmă interpretarea lui Kobbel despre omologia cromozomilor. Așa cum Vipera latastei, specie prin motive bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes și Vipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit să presupunem că, modificările spectaculoase survenite la aceste ultime două specii, s-au produs independent și nu corespund unor mutații genetice importante.

Studiul proteinelor serice prin intermediul electroforezei simple dă rezultate dificil de interpretat din cauza variațiilor individuale. Totuși imunoelectroforeza făcută plecând de la un ser de viperă aspis sugerează că această specie este mai învecinată din acest punct de vedere de Vipera berus și Vipera latastei decât de Vipera ammodytes.

În ceea ce privește comunitatea antigenică a veninurilor, Vipera ammodytes este destul de departe de majoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigeni comuni), puțin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) și mai apropiată de Vipera latastei (71%), dar mai puțin diferențiată de Vipera seoanei și Vipera berus (64-65%). Vipera berus, foarte apropiată de Vipera ursini și Vipera seoanei (71% din antigenii comuni ) este mai îndepărtată de [NUME_REDACTAT] (59%) și se găsește și mai departe de Vipera latastei și Vipera ammodytes (53%). În cadrul aceleași specii, proporția de antigeni comuni ai populațiilor sau subspeciilor variază de la 61 la 100%.

Modalitățile de evoluție ale proteinelor antigenice sunt aproape necunoscute, din această cauză este dificil dea considera semnificația lor drept criteriu filogenetic. Cea mai mare parte a rezultatelor cercetărilor de: imunoelectroforeză și imunodifuziune asupra/comunităților antigenice ale veninurilor, confirmă clasificările tradiționale bazate pe morfologia comparată. În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai bine cunoscute, (Cerastes, Echis, Eristocophia, Vipera) derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura particulară a regiunii postorbitale a craniului. La aceste genuri, osul post orbital este de mici dimensiuni și bine sudiat, median și posterior, de procesul parietal. La trei genuri de vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiș, dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fără însă a forma un os comun.Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puțin evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile și ocupă o zona extinsă, cu mari valențe bioclimatice. (http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html)

Vipera cu corn (Vipera ammodytes-ammodytes), are corpul relativ masiv, coada scurtă și capul turtit posterior. Vârful botului deține un apendice reprezentat de o proeminență cărnoasă, sub forma unui corn și acoperit de 5-20 (în medie 7-18) mici scuame ,,apicale”. Deține două serii complete de plăci între marginea inferioară a ochiului și supralabiale. Plăcile ventrale sunt în număr de 132-169 și nu sunt diferențiate în funcție de sex. Subcaudal solzii sunt în număr de 22-44 perechi, de regulă la masculi sunt în număr mai mare decât la femele. Lungimile caracteristice adulților sunt de 54-110 cm, iar cea medie a adulților este de 65-75 cm. De obicei masculii au lungimi mai mici decât femelele, iar dimensiunea șarpelui este influențată de climă, prin urmare indivizii cu media cea mai mare sunt în Italia ([NUME_REDACTAT]).

Culoare brun deschis sau cenușiu cu pete brun-negricioase sau negre este în general caracteristică femelelor și mai rar portocaliu sau roșcat cu pete mai puțin întunecate de această nuanță, iar masculii sunt în general gri cu pete negre. La masculi pigmentația este mai intensă în timp ce femelele sunt mai puțin pigmentate sau pigmentul poate lipsi.

La masculii se distinge o bandă de culoare închisă între ochi și colțul gurii,iar la femele această bandă poate fi redusă sau chiar absentă. Ornamentul este constituită dintr-o zonă medio-dorsală formată din pete romboide, care deseori formează un zig-zag cu lungime variabilă sau descrie un aspect de țesătură.,,Fac excepție populațiile din nord-estul Turciei și din Caucaz, la care ornamentația dorsală este descrisă de niște bare transversale scurteˮ. La nivelul capului, în regiunea nucală prezintă un desen în formă de ,,V”, mai pronunțat în funcție de sex și a cărei bază se unește cu banda longitudinală medio-dorsală. La nivelul flancurilor se disting aproape întotdeauna numeroase pete de culoarea închisă. În mod obișnuit pe partea inferioară culoarea este gri, brun-gălbui sau roșcată și numeroase pete gri-negricioase. Coada are vârful colorat în cele mai multe cazuri în portocaliu la populațiile occidentale, iar la cele orientale colorat în verde-gălbui.

La majoritatea speciilor culoarea irisului cea mai frecvent întâlnită este culoarea cenușie, roșcat, cenușiu-verzui,gălbui și brun gălbui. La această specie melanismul pare a fi absent, însă datele din literatură confirmă faptul că au fost întâlnite și cazuri de melanism. (http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm)

Vipera berus

Are capul lărgit posterior, iar botul relativ mare. Nara este situată în centrul plăcii nazale. Solzii la jumătatea corpului dispuși în 21 de serii, mai rar se poate întâlni ca aceștea să fie în 19, 22 sau poate 23 serii, ventral plăcile sunt în număr de 132-158 dar fără o diferențiere între sexe, plăcile subcaudale sunt în număr de 23-46 perechi, numărul variază în funție de sex fiind mai multe la masculi decât la femele.

Lungimea în care se încadrează adulții de berus sunt de 40-104 cm, iar lungimea medie este de circa 50-70 cm. De regulă femelele sunt mai mari decât masculii, deja din al doilea an de viață. Recordul de lungime, e deținut de o femelă găsită în munții Harjedalen la o altitudine de950 m (Suedia) de circa 104 cm și o altă femelă din Finlanda de cca. 94 cm. Deasemenea și în Franța au fost observate femele mari, dar ceva mai rar de 80-87 cm, iar în [NUME_REDACTAT] a fost găsit un exemplar de 85cm în anul 1926.

Coloritul este foarte variabil, mai ales pentru populațiile Balcanice. În ceea ce privește culoarea femelele sunt în general brune, măslinii, gălbui închis sau roșcate cu nuanțele posibile între aceste culori și cu desenul de pe spate de brun, dar ceva mai accentuat decât fondul. Desenul negru, iar colorația gri este caracteristică de obicei masculilor.

Cu toate acestea coloritul nu este același la toate populațiile de berus, evident existând și abateri cromatice între indivizi. Pe partea inferioară coloritul corpului este ceva mai deschis anterior și se înnegrește spre coadă, fiind totuși pătată cu pete mici de culoare deschisă, vârful cozii este de regulă alb, dar poate fi și portocaliu. Ornamentul de bază constă de regulă dintr-o serie longitudinală de pete întunecate, în formă de romburi comprimate, dispuse pe regiunea medio-dorsală, sub forma unui zig-zag.

La nivelul capului se găsește de obicei o pată puțin variabilă, având forma de "X " în regiunea nucală și o bandă întunecată care pornește de la postoculare și trece peste labiale superioare sau peste comisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm, pentru că apoi să se întrerupă, transformându-se în pete laterale de culoare închisă. Pot fi întâlnite și exemplare melanice și melanotice, care trăiesc mai ales în zonele montane, iar în unele locuri dețin în populațiemajoritatea.

Vipera ursini (vipera de stepă)

Dintre viperele europene este cea mai mică specie.Are talia mică spre mijlocie, corpul subțire, capul este îngust cu botul ușor ascuțit.,,De regulă o placă apicală, două cantale din care cel posterior în legătură cu supraoculara, frontalul și parietalele sunt mai mari decât plăcile din jur. Subocularele dispuse într-un singur rând, sau la unele populații montane orientate într-un rând și jumătate. Nara este situată la partea inferioară a plăcii nazale. La mijlocul corpului solzii sunt dispuși în 19-21 serii, la nivel ventral plăcile sunt în număr de 114-152, datorită faptului că femelele sunt mai mari numărul plăcilor ventral variază în funcție de sex.

Numărul perechilor de plăci subcaudale variază de 19-41. Limitele de lungime între care se încadrează indivizii adulți sunt de 30-63 cm, iar lungimea medie a adulților este de 40-50cm. Cele mai mari exemplare se întâlnesc în centrul continentului, în populațiile balcanice idivizii întâlniți au circa 40-48 cm. Porțiunea dorsală are un colorit de bază, care variază de obicei de la brun la cenușiu, cu pete măslinii sau gălbui. La nivelul cefei se întâlnesc bare și pete întunecate care sunt dispuse simetric sau la fel cu cele întânite la Vipera berus sau cu ale unor populații de Viperă aspis.

Pe partea dorsală regiunea vertebrelor este acoperită de o dungă longitudinală întreruptă sau continuă deseori neagră, brun-închisă, brun-roșcată, constituită din pete circulare sau de obicei dintr-un zig-zag. Părțile laterale constituite din flancuri sunt de obicei acoperite cu pete de culoare închisă, petele fiind rotunde ori alungite vertical, de asemenea flancurile pot fi și albe.

Ventral corpul este de regulă colorat în gri sau alb-gălbui cu prezența sau nu a unor pete mici de culoare închisă. Cazurile de melanism sunt rar întâlnite, L.von Mehely în anul 1911 informează despre existența unui exemplar din Bosnia care avea abdomen alb, iar părțile laterale ale corpului uniform colorate în brun.

În ceea ce privește anatomia șarpelui în cea mai mare parte este consecventă în specii. Prin urmare, înțelegerea generală a localitării organelor de la o specie va fi benefică în lucrul cu ceilalți. Atunci când se evaluează anatomia șarpelui, aceasta se poate face cel mai bine pentru a împărți șarpele în trei secțiuni: proximală o treime de șarpe conține, în general, trahee, esofag, glandele paratiroide, timusul, tiroida și inima.

A doua treime conține plămânii, ficatul, iar în continuare esofagul, stomacul, splina, vezica biliară, pancreasul,intestinului subțire proximal și sacul aerian.Ultima parte conține intestinul caudal mic, gonadele, glandele suprarenale, rinichi, cecum, colon și cloaca. Acest sistem de treimi poate fi utilă atunci când se încearcă de a identifica un domeniu de interes folosind imagistica de diagnostic sau atunci când se decide pe o intervenție chirurgicală. În unele cazuri, mai multe imagini sau incizii pot fi necesare pentru a constata pe deplin anumite sisteme de organe.

Pielea de șarpe este relativ rigidă, ca urmare a solzilor de protecție rigide (beta-keratina). Aceasta ar putea fi considerată o problemă pentru unanimal care trebuie să înghiță întreaga sa prada. Alfa-keratina include regiunea dintre solzi și este cel mai evident la șerpi în timpul ingestiei de pradă sau la animale obeze unde pielea se întinde.

Solzii provin din epidermă. Învelișul șarpelui este compus din două tipuri de solzi primari, ambii provenind din epidermă. Solzi mici acoperă suprafețele dorsale și laterale ale șarpelui, în timp ce solzi mari acoperă suprafața ventrală. Este important să se facă o distincție între cele două tipuri de solzi, atunci când se analizează laparoscopic. O incizie ventrală ar putea duce la tensiune semnificativă pe suturile de la închidere și un risc crescut de contaminate a inciziei.

Diferențele de formă a solzilor, mărimea, textura pot fi folosite pentru a diferenția speciile de șerpi.De exemplu, prezența de creste pe solzi sau lipsa acestora poate fi o cheie de încadrare taxonomică. Tegumentului de șarpe ar trebui să se simtă uscat și cald (dacă este găzduit în condiții de mediu corespunzătoare), care este în contrast direct cu percepția publicului că șerpii sunt reci și lipicios. Pielea de șarpe este uscată, deoarece este relativ aglandulară, deși unele reptile și-au dezvoltat glandele regionalizate, care sunt utile în atragerea de alți indivizi sau de a se apăra împotriva prădătorilor.

Procesul natural de năpârlire a șarpelui este controlat de glada tiroidă. Șerpii ar trebui să năpârlească întreaga lor piele, inclusiv ochelarii, într-o singură bucată. Odată ce procesul de vărsare este pornit, în general, durează aproximativ 14 zile pentru a fi finalizat. În această perioadă nu este neobișnuit pentru un șarpe a deveni anorexic, apar apatii și evită contactul. Imediat înainte de năpârlire, unii șerpi au crescută frecvența respiratorie.

Culoarea este plictisitoare în timpul năpârlirii asociată cu sistemul limfatic și enzime care umple spațiul dintre straturile epidermei vechi și noi. Șerpii în captivitate ar trebui să dispună de mobilier adecvat (de exemplu: piatră), pentru a freca și facilita procesul de vărsare. Șerpii nu prezintă pleoape.Pentru a compensa, șerpi produc ochelari.Ochelarii sunt o modificare a epidermei și oferă protecție pentru suprafața anterioară expusă a globului. Deoarece acestea provin din epidermă, ochelarii sunt de obicei vărsați în timpul năpârlirii.Retenția de ochelari a fost asociat cu dezvoltarea bolii corneene. Sistemul osos la șerpi este unic printre reptile. Craniul de șarpe nu are o simfiză mandibulară, care îi permite să ingere produse, precum: o pradă mai mari decât ar fi posibil la o reptilă cu un craniu fix. Coloana vertebrală este compusă din mai multe sute de vertebre. Serpii nu au un stern.

Prezența vestigiilor sau pintenilor pot fi utilizate în timpul copulație. Șerpii nu au o ureche extern, membrana timpanului sau a urechii medii. Scărița (cavitatea urechii interne) este în contact direct cu osul pătrat și transmite vibrații, care să permită șarpele să audă sunetele de joasă frecvență (<600 Hz).

Glota șarpelui se află pe planșeul cavității bucale.Șerpii nu au corzile vocale, dar caracteristic lor este sunetul de "fluierat", care e dat de forțarea aerului prin glota lor. Traheea de șarpe are inele traheale incomplete. Deoarece aceste animale au un aparat mucociliar slab dezvoltate, care produc dificultăți în îndepărtarea materialului de pe trahee și plămâni.

Șerpii cu boli respiratorii sunt adesea găsiți cu capul și gâtul lor crescut într-un unghi de 45 de grade. Șerpii primitivi au, în general, doi plămâni, în timp ce șerpi mai avansați posedă un singur plămân. Plamanul drept este pulmonul primar la speciile cu doi plămâni. În general, pulmonul stâng este redus. Schimbul de gaze are loc în compartimentul cranian a plămânului, iar segmentul caudal (sac aerian) servește pentru stocarea aerului.

Inima șarpeluie ste compusă din trei camere: două atrii și un ventricul. Inima este situată într-o treime proximală, la o pătrime din organism, este destul de mobilă în șerpi, care permite compresia și deplasarea în timpul ingestiei de prada. Inima este de obicei folosit ca o locație de puncție venoasă și pot fi vizualizate prin plasarea animalului în poziție culcată dorsal și se uită în vecinătatea aproximativă a corpului (la un sfert din distanța până la cap) și caracteristic distingem mișcările de "bătaie". Tractul digestiv al șarpeluieste un sistem liniar, care este capabil a digera mese dense. Limba este o structură chemosensorială importantă. Limba este introdus în organul Jacobson, situată partea superioară a cavității bucale,pentru a diferenția mirosuri, prin urmare șerpii vânează cu ajutorul simțului olfactiv. Mucusul eliminat din glandele digestive situate în cavitatea bucală și esofag au rolul de a lubrifia elementele de pradă pentru a facilita ingerarea.

Glandele veninoase sunt o modificare a glandele salivare care produc compuși puternici enzimatici pentru a asista la achiziționarea prăzii și digestia ei. Esofagul este un mare organ distensibil la șarpe. Stomacul este liniară și produce enzime digestive. Stomacul este situat la aproximativ jumatate din distanta corpul de la cap. Intestinul subțire și colonul sunt, de asemenea, structuri liniare, pierde mult din forma observată frecvent la omnivore și ierbivore.

Cloaca este formată din coprodeum, urodeum și proctodeum. Coprodeum este situat în regiunea dorsală și primește materii fecale din colon. Urodeum este situat ventral și servește ca locul de colectare a urinei din uretere.

Oviductele de asemenea sunt deschise în urodeum. Proctodeumul este camera de colectare pentru urodeum și coprodeum. Ficat la șarpe este un organ linear cu un singur lob. În general, ficatul începe doar distal de inimă și se termină la segmentul craniană a stomacului. La cele mai multe specii vezica biliară nu este asociat în mod direct cu ficatul. Pancreasul, splina și vezica biliară formează de multe ori o triadă și se află în segmentul caudal de stomac, în timp ce alte specii au un hepatopancreas combinat. Gonadele la șerpi se găsesc la polul cranian al rinichilor, iar gonada dreaptă este cranian situată gonadei din partea stângă. Șerpi de sex masculin nu au un epididim. Șerpi de sex masculin dispun de un organ copulator pereche numite hemipenis.

Hemipenisul se află în baza laterală a cozii. În timpul copulație, un hemipenis va evagina, procesul complet de fertilizare fiind intern. Hemipenisul nu servește o funcție excretorie.Șerpi de sex feminin ar putea fi ovipare sau vivipare. Șerpi din familia Anomalepodae, Typhopidae, Leptotyphlopidae, Anomochilidae, Xenopeltidae, Loxocemidae, Pythonidae sunt ovipare, cei de la Uropeltidae, Cylindrophidae, Anilidea și Boidae sunt vivipare, și șerpi din familiile Tropidophiidae, Acrochordidae, Viperidae, Atractaspididae, Colubridae și Elapidae au membri care sunt atât ovipare și vivipare. Șerpii au rinichi metanefric care sunt liniari și lobați. Rinichiul drept este situat cranian rinichiului stâng. Șerpii de sex masculin dezvoltă segmente sexuale pe parcursul ciclului lor de reproducere. Șerpii nu au o vezică urinară.

Șerpii veninoși ar trebui să fie ținuți în incinte care au limitat accesul persoanelor străine. Incintele ar trebui să aibă două mecanisme de blocare, în cazul în care un mecanism de blocare nu este funcțional să intre în funcțiune mecanismul de rezervă. Incinta trebuie să fie proiectată astfel încât șarpele să poată fi vizualizat din afara incintei. Nu este necesar să fie întotdeauna cel puțin două persoane implicate în manipularea unui șarpe veninos. Prezența unui clește adecvate, cârlige și tuburi de colectare trebuie să fie disponibile pentru manipularea șerpilor veninoși.

Mari semne de atenționare ,, șarpe veninos “ ușor de citit ar trebui să fie plasat pe pereții exteriori ai incintei. Un telefon de urgență ar trebui să fie plasat în imediata apropiere a incintelor șerpilor veninoși cu numere de contact pentru grădina zoologică locală și spital. Un protocol antivenin ar trebui să fie la dispoziție. (http://www.slideshare.net/muntelemarecluj/cresterea-viperelor)

Răspândirea viperei ammodytes

Zonele preferate de vipera ammodytes sunt în pantele stâncoase cu roci eruptive sau calcaroase cu arbuști, pădurile de foioase și malurile apelor (ex: [NUME_REDACTAT]). Au tendința de a se ascunde și camufla cu ușurință sub pietre și chiar se urcă și în copaci pentru a se încălzi la razele soarelui de dimineață, deoarece datorită faptului că sunt animale poichiloterme temperatura corpului lor variază în funcție de temperatura mediului.

În cele mai multe cazuri vipera stă nemișcată și avertizează omul prin prezența ei scoțând un ,,sâsâitˮ, care se datorează faptului că este lipsită de corzile vocale, uneori până la trecrea pericolului se poate retrage imediat sub pietre.

În ceea ce privește arialul de răspândirea Vipera ammodytes poate fi întâlnită în următoarele regiuni precum: Austria, Italia de Nord, România de Sud-Vest și Dobrogea, Bulgaria, Albania, Grecia, Asia mică, Transcaucazia și Siria.Subspecia V.montandoni poate întâlnităîn România, doar în Dobrogea și anume în zonele calcaroase.

Răspândirea viperei berus

,,Ocupă biotopuri răzlețe în interiorul vastului său areal. Preferă marginile de păduri și poienile, bălăriile însorite și pantele muntoase, putându-se ridica până la altitudinea de 2500m. Este de asemenea întâlnită în apropierea pâraielor de munte, însorindu-se pe bolovani. Sunt animale crepusculare și nocturne, vânează mai mult în primele ore ale dimineții și spre seară, când temperatura nu este atât de ridicată. Este un animal fricos, simțind apropierea omului de la o distantă destul de mare și refugiindu-se în adăpost. Dacă este prinsă, devine foarte agresivă, încercând să muște agresorul. În captivitate unele exemplare se "îmblânzesc" în timp ce altele, mult mai agresive, sar să muște chiar la câteva luni de captivitate. Se întâlnește în Europa (la nord până la paralela 70, iar la sud până la limita [NUME_REDACTAT] și Pirenei, [NUME_REDACTAT] și Bulgaria), Asia septentrională și Centrală, iar la est până la insula Sachalinˮ.

Răspândirea viperei ursine

Este întâlnită în zonele de câmpie, regiuni mlăștinoase și stepe, de la nivelul mării până la 300 metri altitudine:,,în Italia, Franța, o mare parte din Balcani, Turcia, Persia și în unele regiuni din Rusia, trăiește exclusiv în pășuni montane, cu expoziție sudică și adăpostite de vânt, pe substrat ierbos sau calcarosˮîn Romînia, poate fi întâlnită prin grindurile din [NUME_REDACTAT]. Datorită faptului că este un șarpe inofensiv pentru om, iar veninul lui nefiind toxic și ținând cont de faptul că trăiește în locuri cu inversiune termică este specia cea mai puțin studiată datorită faptului, iar creșterea acestei vipere în captivitate ridică problem complexe.

Pe teritoriul României a fost întâlnită lângă Cluj, în Moldova în zona Iașului și în [NUME_REDACTAT], însă se pare că numărul exemplarelor s-a redus foarte mult.

1.3 Comportamentul viperelor în mediul natural

Din punct de vedere al activităților zilnice ale viperelor, acestea au un caracter diurn ca rezultat al necesităților de termoreglare. În regiunile cu climă caldă, animalele au și o activitate nocturne, datorită faptului că condițiile climatice permit acest lucru. [NUME_REDACTAT], datorită regimului climatic temperat continental, idivizii de ammodytes pot fi întâniți la primele ore ale dimineții pe stâncile însorite sau pe crengile copacilor expuse la razele solare. Femele de viperă își încep activitatea, făcându-și apariția cu câteva ore mai târziu decât masculii. Mișcarea viperelor în teren și deplasarea lor sunt explicate prin necesitatea de procurare a hranei sau din nevoia de termoreglare. Odată cu perindarea ciclurilor anuale indivizii adulți, atât femelele cât și masculii se adună pentru formarea așa ziselor ,,ghemuriˮ la locul de hibernare. Aceste vipere nu pot fi descrise printr-un comportament agresiv,deoarece atunci când sunt deranjate acestea se ascund.În perioada corespunzătoare împerecherii, datorită urmei olfactive pe care o emană femelele, masculii sunt cei care se deplasează în căutarea lor.Indivizii unei populații dezvoltă activități diverse în cursul unei perioade chiar și pe un areal restrâns, iar șansa fiecărui individ depinde de ciclurile de hrănire.

Alimentația viperelor în mediul natural parcurge 3-4 etape anuale. Prada viperelor presupune o mare varietate de vertebrate: pește, reptile, amfibieni, păsări, mamifere, iar consumul lor este diferit în funcție de disponibilitatea acestora. În captivitate este important ca aceste animale să beneficieze de diete, pentru că prezintă tractusul gastro-intestinal scurt. În funcție de schema de alimentare dieta alimentară are specificul ei. Astfel, șerpii care preferă sălocuiască în copaci au tendința de a consumao pradă formată din: păsări și de mamifere. Pentru speciile terestre hrana va fi asigurată de vertebrate precum: amfibieni, reptile, păsări și mamifere, deși unele specii sunt foarte selective.

Specii acvatice vor consuma în mare parte pești și amfibieni, dar din necesitate pot fi obișnuite și cu consumul de mamifere. Se urmărește ca dieta viperelor să fie variată, pentru a preveni eventualele carențe alimentare, iar prada care se va administra drept hrană șerpilor din crescătorii trebuie să fie eutanasiată și apoi administrată.

Datorită simțului olfactiv acestea pot detecta cu ușurință hrana eutanasiată. Eutanasierea se poate face în mod eficient prin dislocare cervicală sau cu ajutorul dioxidului de carbon.Perioadele de alimentare a șerpilor vor urmări cerințele calorice ale individului, dar se va lua în considerare faptul că înainte de administrarea următorului tain șarpele să defece resturile de la masa anterioară. În acest mod se scade incidența apariției problemelor de ordin gastro-intestinal. Ținând cont de cele relatate mai sus șerpii în creștere vor fi hrăniți la un interval de 2-7 zile, iar indivizii adulți la un interval de 7-21 de zile.

Viperele nu se hrănesc zilnic, acestea consumă 3-4 șoareci în câteva zile, după care timp de o lună de zile nu mai consumă nimic. Pe durata unui an de zile viperele au o rație de hrană destul de săracă, astfel la indivizii adulți ai sexului mascul aceasta reprezintă 100-130%, ceea ce presupune un plus de 30% din greutatea adultului, la puii în creștere și la femelele care își refac rezervele este de 200-300%, iar la femelele gestante reprezintă circa 50-60% din greutatea corporală. La adulții de sex mascul se efectuiază 2 cicluri de hrănire, dar la tineretul în creștere se va urmări administrarea a cinci perioade de hrănire, aceștia refăcându-și rezervele corporale. Femelele gestante au un singur ciclu de hrănire, acestea petrec o mare parte a zilei însorindu-se la soare.

Despre alimentarea masculilor cât și a femelelor se poate spune că singura perioadă de consum a ambelor sexe este luna iunie, pentru că în perioada de împerechere masculii dau prioritate căutării femelelor în vederea împerecherii și nu comportamentului alimentar.Perioada de năpârlire a viperelor de obicei se suprapun cu ciclurile de hrănire, pentru că au tentința ca înainte de năpârlire acestea să refuze hrana administrată, însă după terminarea proceselui de năpârlire crește interesul pentru hrană, prada fiind inghițită cu capul înainte.

La vipere procesul de năpârlire este influențat de trei factori: starea de sănătate a viperei, vârsta și mediul. Năpârlirea se declanșează mai rapid la puiii în creștere, iar frecvența ciclurilor este de 3-4 ori/an. În mediul lor natural procesul de năpârlire se declanșează primavara, iar sexul nu produce influență asupra actului de năpârlire. Cel mai important factor care determină procesul de năpârlire nu este hrana, ci temperatura.

Procesul de năpârlire în condiții normale are o durată de circa maxim 20 minute, deși întreg procesul fiziologic durează câteva zile și debutează cu schimbarea culorii externe a învelișului concomitant cu opacizarea acestuia. În procesul de năpârlire o implicație majoră o are mediul prin următoarle componente: temperatură și umiditate care determină accelerarea procesului de năpârlire și contribuie la eliminarea integrală a pielii. Dacă șarpele a năpârlit, iar pielea este dintr-o bucată, desprinsă în totalitate de pe corp, atunci se consideră că animalul este sănătos.

În situația în care biotopurile satisfac în totalitate cerințele de viață a viperelor, acestea hibernează izolat, evitându-se aglomerările. În zonele cu ierni friguroase și reci aglomerările de indivivizi sunt o regulă, aceștia adunându-se în ghemuri, iar indivizii ce aparțin aceleeași populații hibernează într-un adăpost comun. Odată cu sosirea anotimpului de toamnă primii care intră în adăpost sunt indivizii adulți, iar din luna septembrie-noiembrie în afara adăpostului sunt întâlniți doar exemplare tinere. În timp ce odată cu sosirea primăverii masculii sunt cei care ies primii din adăpost la speciile la care spermiogeneza este declanșată de sezonul de primavară, apoi sunt urmați de femelele productive și în ultimul rând vor ieși puii din anul trecut împreună cu femelele neproductive.

Temperatura necesară hibernării este de 4°C.Viperele întâlnite pe teritoriul României sunt specii vivipare, însă speciile din zonele calde au rămas la stadiul de oviparitate, motiv pentru care viperele cu acest caracter sunt considerate primitive. Rezervele de grăsimi ale femelei la viperele europene influențează procesul de vitelogeneză care are un caracter vernal (influențat de sezonul de primăvară), astfel cu femela este mai grasă cu atât va produce un număr mai mare de foliculi.

La masculi se remarcă două tipuri de cicluri sexuale:

tipul berus care cuprinde speciile Berus, Ammodytes, Ursini și la care spermatocitogeneza este vernală, acuplarea este unică și are loc primăvara târziu, (întodeauna după năpârlire);

tipul aspis unde spermatocitogeneza este continuă.ˮ

La tipul (aspis) spermiogeneza se declanșează la sfârșitul verii în luna august și septembrie, astfel evidențiindu-se două acuplări: una la ieșirea din hibernare și anume primăvara și cea de-a doua tomna. Raportul între sexe în mediul natural este de 5/1. Perioada în care se realizează împerchere și fecundarea ovulelor adulte cuprinde intervalul perioadei aprilie-mai. În funcție de condițiile climatice perioada de împerechere poate să varieze de la sfârșitul lunii martie până la începutul lunii iunie.

Femelele apte de a fi fecundate răspândesc pe sol feromonii care atrag masculii. Actul sexual are o durață variabilă, de la un sfert de oră la una sau chiar două ore. La female ovulația de declanșează de la începutul lunii mai spre sfârșitul lunii iunie. Durata gestației este variabilă în funcție de temperaturăla Vipera aspisare o durată cuprinsă între 97-133 de zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. În intervalul de timp care corespunde perioadei de gestație femela lenevește la soare, căutând noi locuri însorite.,,

Proporția de femele gestante la o populație de viperă aspis este de 34%, iar la o populație de viperă berus este de 50%.ˮÎn zonele mai răcoroase din nord, procentul poate fi și mai mare. Așadar, asupra numărului de pui și asupra greutății puilor condițiile de mediu nu au influență, dar influențează durata gestației prin mărirea sau reducerea acestei perioade.

Viperele europene de sex femel nu dau naștere puilor în fiecare an, acestea rămân gestante un sezon de reproducție după care următorul sezon este dedicat pentru refacerea rezervelor corporale.Puii sunt născuți vara târziu spre tomnă în lunile august –octombrie,aceștia fiind înveliți într-o membrană pe care o îndepărtează.

Puii obținuți de la vipere sunt în număr variabil cu specia, astfel la Vipera ammodytes obținem 9-10 pui. Puii de viperă după naștereau funcțiile vitale în activitate cu excepția celei de reproducție, iar rezervele de grăsimi corporale dobândite antepartum le permite supravețiurea timp de căteva luni, până încep să vâneze singuri în caz contrar mor datorită fenomenului natural de selecție.

Puii de viperă

Moartea puilor de viperă în perioada postpartum este datorată faptului că nu sau acumulat suficiente grăsimi corporale, astfele puii de viperă Ammodytes care au o greutate mai mică de 5 g la naștere prezintă un procent de mortalitate de circa 60%, în timp ce puii care cântăresc peste 9 g sunt complet viabili și rezistă la condițiile de mediu. După naștere puii de viperă își încep propria activitate care este declanșată mai întâi prin căutarea de propriul lor teritoriu. În cazurile în care parturiția s-a declanșat toamna târziu, puii vor mânca în primavara anului următor, care conturează încă o dată importanța greutății puilor pentru supravețuire. La naștere puii au o lungime de 13-15 cm, iar desenul din planul dorsal e complet, fiecare individ fiind capabil să-și caute hrana și să vâneze. Deși prezintă glandele cu secreție veninoasă acestea produc un venin diluat și în doze mici. Aceștia fiind destul de agili și rapizi executând mișcări neprevăzute încă de la o vârstă destul de timpurie, în cazul în care e deranjat, puiul ,,sâsâie’’ puternic. După cum s-a prezentat mai sus frecvența ciclurilor de hrănire e mai mare decât la indivizii adulți din cauza dezvoltării corporale. Viperele fiind animale care prezintă un metabolism lent, procesul de creștere și maturizare este greoi, așa încât un individ ajunge la prima lui reproducere la vârsta de 2-3 ani.

1.4 Adaptarea la condițiile de captivitate

Este cunoscut faptul că datorită capacității de adaptare reptilele au supravețuiut schimbărilor climatice. Prin urmare, pentru menținerea în condiții de captivitate a viperelor este necesar de creat un microclimate corespunzător scopului pe care îl urmărim și în aceste condiții trebuie să imităm cât mai bine mediul natural în camerele de creștere și terarii. Deși, oricât nu ne-am strădui nu putem imita în totalitate mediul natural, iar animalele la rândul lor sunt cele care trebuie să-și modifice comportamentul la condițiile artificiale de creștere. În continuare vor fi prezentate pe scurt câțiva parametri de microclimate care trebuie avuți în vizor la o crescătorie de vipere.

[NUME_REDACTAT] sunt ectotermi și depind de temperatura mediului pentru a regla temperatura corpului. În cazul în care aceste animale nu au un interval de temperatură adecvată, rata lor metabolică scade. Viperele cu rată metabolică lentă au adesea o istorie de a fi anorexice, letargice și deprimate. Incapacitatea de a menține o temperatură, un organism adecvat poate duce, de asemenea, într-un răspuns imun redus. Mulți dintre șerpii cu infecții cronice nu dispun de expunerea la o temperatură de mediu corespunzătoare. Pentru a preveni aceste probleme, viperele au nevoie de un interval de temperatură cât mai apropiat de temperatura mediului din climatul natural al animalului.

Temperatură este factorul care influențează derularea activităților fiziologice ale animalului. Variațiile termice, se manifestă în trei perioade de timp: cea anuală (reprezentată de anotimpuri), cea zilnică (ziua cald, noaptea rece) și ultima diurnă (dimineața și seara rece, iar la amiază cald). Datorită faptului că reptilele au un sistem de termoreglare primitiv, fiind animale poichiloterme limitele de temperatură trebuie păstrate riguros. Prin controlu variației anuale de temperatură se poate realiza alterarea: ciclului de hibernare, ciclului sexual, ciclului de năpârlire.

În cazul Viperei aspis care are posibiliatea să aleagă între a-și petrece iarna într-un terariu cu condiții optime și un terariu exterior cu adăpost pentru hibernare, aceasta alege hibernarea în proporție de 85%. La viperele europene acestea își încep activitatea la 4°C, digestia la circa 20°C, iar activitățile legate de reproducere se desfășoară în condiții normale de la 20°C.

Temperatura mediului ambiant duce la modificarea temperaturii corpului până la anumite valori, care oscilează în jurul acestei valori pe parcursul întregii zile. Pe timpul nopții temperatura corpului animalului este cu puțin mai mică decât cea a substratului.,,Temperatura joacă un rol determinant în procesul digestiei. În prima zi după ingerarea prăzii temperatura trebuie să fie de 32,4°C (medie) și apoi aceasta trebuie să scadă treptat până la 30,5°C, când stomacul este gol. Temperatura maximă suportată spontan este cuprinsă între 35-36,5°C, la variațiile în plus peste această temperatură, viperele regurgitează hrana, pentru că altfel aceasta ar fermentaˮși ar produce moartea animalului. Speciilor europene de vipere încep să consume hrană numai la 25°C, singura specie ce acceptă hrana la 15°C și o digeră la 10°C este Vipera berus. Pentru desfășurarea în bune condiții a ciclurilor sexuale este de dorit ca pe perioada primăverii să se mențină o temperatură de peste 20°C, dar constantă.

[NUME_REDACTAT] alt parametru care trebuie menținut între 60-80% , fiind în legătură direct cu starea generală de sănătate a animalului. Umiditatea anormală provoacă o năpârlire discontinuă, pielea nu se îndepărtează integral și conduce în timp la diferite boli, precum dermatite.

Nivelurile de umiditate pot fi monitorizate cu ajutorul unui higrometru. Din acest punct de vedere reptilele sunt rezistente și pot suplini lipsa umidității atmosferice prin folosirea vaselor de adăpat. Bolurile de apă mari pot servi ca o sursă de umiditate a unei incinte, apa evaporându-se în interiorul incintei. Umiditatea poate varia în funcție de temperatura mediului și de mărimea spațiului închis. Aburirea zilnică este o metodă simplă de ridicare a umidității, dar poate oferi doar o creștere temporară a umidității. Camera de incubare este o metodă excelentă pentru a oferi șerpilor o creștere a umidității mediului. Se poate utiliza mușchi de turbă umed punându-se într-o cutie de plastic cu orificii de ventilare, pentru a crea o camera de incubare. Cei mai mulți șerpi în mediul natural utilizează o vizuină ca și camera de incubare putând oferi, de asemenea, un adăpost sau ascunzătoare. Plantele vii pot oferi un aspect estetic în interiorul incintei, dar șerpi mai mari le pot deteriora.

[NUME_REDACTAT] nu este un factor extrem de necesar, deoarece pentru hrănire funcția de orientare în spațiu către pradă este preluată de simțul olfactiv și de aparatul Jacobson. În zilele însorite când viperele captează numai radiația termică, radiațiile din spectrul vizibil fiindu-le indiferente. Este cunoscut faptul că reptilele au simțul văzului foarte slab dezvoltat.

Furnizarea pentru șerpii captivi a spectrului integral de lumină este necesar doar pentru a imita efectele benefice ale soarelui. Șerpilor li se recomandă o perioadă de lumină de circa 12 ore. Intervalul de zi poate fi modificat pentru sezonul de reproducere.

[NUME_REDACTAT] este numit materialul pe care îl așezăm în interiorul terariului ca așternut și este element important, deoarece aceste animale, specii terestre, trăiesc direct pe sau în substratul lor. Pentru a stabili care este cel mai bun substrat pentru o anumită specie, este important să se încerce să se reproducă habitatul său natural. În timpul procesului de năpârlire, șerpii, în general se ajută de elemetele de decor pe care le găsesc în apropiere.Spațiul din interiorul terariului care nu dispune de un substrat sau pietre pe care să adere învelișul extern al șarpelui influențează năpârlirea.

Nu în ultimul rând trebuie avute în vizor și măsurile de igienă a animalelor,precum curățirea fecalelor, care datorită unui substrat necorespunzător nu pot fi puse ușor în practică.

Pietrișul utilizat pentru acvarii pot fi folosite pentru șerpi, dar trebuie să fie suficient de mare încât să nu poate fi consumat. Sunt cunoscute diverse cazuri de ingerarea de substrat la înghițirea prăzii lor. Aspenul este una dintre cele mai comune substraturi utilizate pentru șerpii captivi. Când șerpii defecă sau urinează în Aspen, acesta absoarbe și reține deșeurile. Nisipul poate fi, de asemenea, utilizat ca un substrat pentru șerpi. Nisipurile de cuarț, utilizate în acvarii nu sunt recomandate, deoarece acestea au particule ascuțite și pot cauza răni. Se poate utiliza pietrișul de râu, nisipul de râu dar cu precauție, mare atenție trebuie acordată la utilizarea talașului de brad care foarte desse agață de șoarecele dat ca hrană, îngreunând procesul de îngurgitare a acestuia.

1.5 Aparate, dispozitive și instrumentar

Instalația de ambalare în vid

Veninul de viperă uscat se păstrează cel mai bine închis sub vid în fiole de sticlă și care sunt etichetate corespunzător. În momentul de față se poate procura această instalație relativ ușor de la agenții economici. Asemenea intalații pot fi întâlnite în majoritatea fabricilor de medicamente. Aceste instalații de uscare a veninului utilizează un procedeu chimic prin absorbția conținutului de apă din veninul lichid la temperaturi scăzute.

[NUME_REDACTAT] care permite ambalarea veninului uscat în vid, lucru care confer calități superioare produsului. Aceasta presupune utilizarea unei instalații de vidare, care determină transformarea veninului lichid în stare solidă prin evaporare apei datorită faptului că se realizează scăderea punctului de fierbere în instalație.

[NUME_REDACTAT] ca veninul recoltat de la vipere să-și mențină proprietățile un timp cât mai îndelungat este necesar ca, congelatorul din crescătorie să ofere posibilitatea de reglare a temperaturii la 0°C. Într-un asemenea congelator se păstrează și serul antiviperin, care ar trebui să se găsească într-o crescătorie de vipere.

[NUME_REDACTAT] rolul ei important într-o crescătorie de vipere, deoarece pentru a se realiza extragerea veninului în condiții cât mai sterile este necesar ca vasele să fie sterilizate.

Balanțe și vase de măsurat

Pentru a se stabili cu mare exactitate cantitatea de venin trebuie utilizată o balanță de mare precizie. Deasemenea, pentru substanțele aflate în stare de agregare lichidă acestea se porționează cu ajutorul vaselor de măsurat din sticlă sau din material plastic,ce pot fi deferite ca formă și mărime. Dintre acestea putem menționa: sticle, cilindri, pahare Berzelius, eprubete, pipete, seringi gradate ș.a.

Dispozitiv electronic de termostatare

Pentru cei care posedă cunoștințe de electrotehnică, aceștia își pot concepe singuri un termostat care să satisfacă cerințele de încălzire a spațiilor de creștere a viperelor. De asemenea se poate induce și anumite praguri de temperatură care să fie activate de o alarmă. În momentul de fața în comerț există o gamă diversificată de asemenea aparate, însă prețul este destul de impunător.

Băț herpetologic folosit în teren

Bățul herpetologic este reprezentat de o sârmă din oțel, care are o lungime de circa 40 cm și care la un capăt are un mâner din lemn de 30-40 cm lungime, iar la capătul opus sârma din oțel este îndoită în unghi drept pe o portiune de circa 10 cm. Acest capăt distal al bățului, care este îndoit poate fi acoperit cu un tub din cauciuc pentru a atenua vibrațiile pe terenurile pietroase și pentru a proteja animalele la manipulare. Bățul herpetologic utilizat în condițiile de laborator este asemănător cu cel utilizat în teren ,dar are o lungime de 45 cm fiind din metal și cu mineral de lemn. Este un instrument ușor de manipulare și servește la manipularea viperelor pe masa de lucru.

Pensa herpetologică mică

Este asemănătoare cu o pensă chirurgicală și are o lungime de 20 cm. Se utilizează la manipularea, imobilizarea și hrănirea puilor de viperă, care sunt prea mici.

Pensa de teren

Spre deosebire de pensa mică aceasta are o lungime de 45 cm și capetele sunt îndoite la 45 °, fapt ce ne permite capturarea viperelor în teren fără să ne aplecăm.

Pensa de laborator

Utilizată în condiții de laborator pentru fixarea animalelor, care permite prinderea viperelor cu mâna. Pensa are o lungime de 32 cm, capetele îndoite la un unghi de 45°, dar și răsucite față de planul brațelor la 90°.

Penseta mică

Este folosită atunci când se lucrează cu puii, pentru extragerea dinților care s-au rupt în timpul recotării veninului, cât și pentru îndepărtarea resturilor de tegument după năpârlire. Penseta are o lungime de 12 cm.

Penseta mare

Este folosită de îngrijitor în prinderea șoarecilor și pendularea acestora în fața viperei pentru ai stimula interesul, până aceasta îl mușcă. Pensa are o lungime de 18cm.

1.6 Alcătuirea biobazei de vipere

Colectarea viperelor din teren

Deplasările în teren în vederea colectării viperelor este necesar să se facă în grup de două persoane, pentru că animalele capturate sunt dificile de manevrat de unul singur. Cei care pleacă în teren pentru colectarea animalelor trebuie să fie încălțați corespunzător în cizme de cauciuc sau bocanci, să aibă la ei saci de pânză, băț herpetologic și pense de teren. Dificultățile întâmpinate în recoltarea viperelor sunt în stabilirea perioadei optime de recoltare a șerpilor și a biotopurilor corespunzătoare. Trebuie de menționat faptul că pe terenurile calcaroase viperele se găsesc în părțile sudice, iar în număr mare în zonele ferite de vânt, care pot fi și locurile de hibernare.

Ca și perioadă optmimă în care se poate recolta viperele este primavara după ieșirea acestora din hibernare, pentru că acestea sunt slăbite, dar în scurt timp după hibernare vor începe să consume hrană imediat, însă datorită lipsei de vegetație putem identifica animalele cu ușurință. Datorită faptului că viperele se reproduc primăvara în perioada aprilie-mai, acestea se caracterizează prin deplasarea lor în teren, în vederea împerecherii. În perioada de împerechere viperele nu se hrănesc, dar după această perioadă încep să-și caute intens hrană pentru a-și restabili rezervele de grăsimi din organism. După împerechere femelele sunt cel mai des observate, deoarece fiind gestante beneficiază intens de razele solare. Activitatea de colectare a viperelor presupune: imobilizarea acestora cu bățul herpentologic, cu pensa cât mai aproape de cap sau chiar de vârful cozii însă cu mare atenție deoarece vipera se poate întoarce să muște.

După imobilizare aceasta este pusă pe loc drept, drum sau potecă, iar acțiunea se va realiza ținând o mână în lateral de corp și mișcând-o continuu, pentru a dezechilibra cât mai mult vipera care are tendința să muște. Ca și etapă ulterioară se va trece la imobilizarea capului cu ajutorul pensei, dar cu atenție deoarece vipera are tendința de a sări să muște. Odată ce capul este imobilizat, animalul este prins cu mâna pentru că nu mai prezintă pericol, dar mișcările trebuie efctuate cu precizie pentru că viperele au capul foarte mobil, colții lungi și veninoși și pot mușca cu ușurință, iar greșeala poate fi fatală.

După efectuarea contenției individul capturat poate fi studiat, după care se pune în sacul de pânză. Viperele pot rezista fără să consume hrană o perioadă de câteva luni, iar fără apă câteva zile în condițiile în care temperature mediului ambient este scăzută.

Lucrul cu viperele

În ceea ce privește hrănirea viperelor cu șoareci, creșterea lor nu impune probleme majore. Este necesar doar asigurarea spațiului de cazare a rozătoarelor, iar cantitatea de hrană consumată este în funcție de mărimea și apetitul fiecărei rozătoare. Coloniile de rozătoare înmulțindu-se rapid. În privința viperelor trebuie acordată atenție perioadelor de năpârlire și de reproducere, deoarece este perioada când acestea nu consumă hrană, după care sunt foarte lacome și va fi nevoie să urmărim consumul, pentru că acestea înghit imediat prada. Puilor de viperă li se va administra hrană corespunzător cu dimensiunile lor, dându-le pui de șoareci mai mici sau mai mari.

Când se va efectua curățenia în terariu animalele vor fi mutate într-o altă cușcă sau cutie, care are posibilitatea de a fi închisă, iar viperele vor fi mutate cu bățul herpetologic. Atunci cînd se efectuiază operațiunea de recoltare a veninului vor fi prezente două persone: o persoană va prinde vipera de cap, iar cu cealaltă mână o va dirija către recipientul de colectare a veninului pentru a o determina să muște. Tot în acest moment se vor masa glandele veninoase în direcție postero-anterioară. O mică greșeală de schimbare a poziției capului viperei, care are dinții scoși la vedere poate învenina degetul celui care face recoltarea. Cea de-a două persoană, care asistă la procesul de ,,mulgereˮ va ține corpul viperei pentru a nu se zbate, în caz contrar se îngreunează procesul de recoltare a veninului.

Imunizarea naturală

,În toate cazurile în care se manevrează viperele, este necesar să se lucreze cu foarte mare grijă fără a se face mișcări bruște sau a le lovi. Unele dintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresive mult timp după capturare. Până în prezent nu există ser antiviperin, în țară și o mușcătură poate fi fatală. Singura modalitate de a preîntâmpina o eventuală înveninare a fost aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să se lase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nou născuți sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura de specialitate această practică, dar nu se recomandă, S. Bruno (1977) consideră că sunt necesare 7-15ˮdoze pentru ca să devină imun un individ.

Raportul cu omul

Popoarele din occident și în special de origine latină au o oarecare repulsie și frică față de vipere. [NUME_REDACTAT] șerpii sunt considerați în general simbol al înțelepciunii, nemurire transcendentă, virilitate, prudență, uneori viperele sunt mâncate în ideia că dobândesc imunitate împotriva veninului. Veninul de viperă în mod excepțional cel al viperei aspis este utilizat în medicină în diluții mari de 1/100, împotriva epilepsiei, hemoragiei la menopauză, cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice, icterului, hemofiliei, pneumopatiilor ș.a.,,Veninul de viperă ammodytes-ammodytes a fost experimentat cu succes contra holerei, tetanosului, lepreiˮetc.

CAPITOLUL 2 – DESCRIEREA CADRULUI ORGANIZATORIC ÎN CARE S-AU REALIZAT CERCETĂRILE

2.1 Descrierea biobazei

[NUME_REDACTAT] a fost înființată în anul 1968 și are o suprafață de 560 m2 fiind structurată în trei părți:

În prima parte a biobazei este zona care adăpostește o baterie piramidală BP3, pentru găini ouătoare, dar care la acest moment este scoasă din uz și servește drept material didactic. Tot în această zonă este un spațiu compartimentat pentru creșterea puilor la sol și servește pentru diferite activități cu scop științific.

În a doua parte a biobazei sunt patru camere, iar una din ele este camera care adăpostește terariile viperilor și are o dimensiune de 4×10 m (40m2). Tot în aceeastă zonă este și camera în care se desfășoară activități cu privire la creșterea șoriceilor destinați în primul rând hrănirii viperelor, precum și în vederea utilizării șoriceilor în scopuri experimentale din cadrul unor cercetări științifice.

A treia parte a biobazei este reprezentată de hala care adăpostește o colecție de găini.

2.2 Descrierea fermei de vipere

Ferma de vipere este amplasată în comuna Tomești, județul Iași. A fost înființată în anul 2007 și are un număr de circa 120 vipere ammodytes. Căile de acces cu mijloace auto sunt bine puse la punct, precum rețelele de alimentare cu energie electrică.

Din puncte de vedere constructiv ferma prezintă trei zone de activitate: un filtru sanitar, camera de creștere a viperelor și camera de recoltare a veninului. În aceeași camera cu filtrul sanitar este amenajată o zonă în care se pregătea prin mărunțire aripioarele de pui, care se administrau drept hrană.

Terariile sunt confecționate din plăci OSB cu perete frontal din sticlă dublă, capacul fiind la partea superioară cu deschidere antero-posterior și reprezentat de un cadru din lemn prevăzut cu plasă. Substratul este reprezentat din pietriș și bucăți de lemn fierte și dezinfectate care servesc drept ascunzători.

PARTEA A II-A

CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 3 – OBIECTIVELE, ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1 Obiectivele studiului

S-au efectuat cercetări pe una din speciile de animale exotice și anume pe vipera cu corn, care mai este cunoscută și sub numele de Ammodytes-ammodytes. Din numeroasele surse care vorbesc despre această specie am constatat că deși este periculoasă datorită veninului său care poate produce moartea omului printr-o singură mușcătură, aceasta nu face să fie o specie de temut. Existând numeroși indivizi care braconează, culegând una câte una, numeroase exemplare din mediul natural, urmând ca ulterior să fie exploatate în crescătoriile proprii pentru venin și nu în ultimul rând pentru a fi vândute.

Din cele relatate anterior se poate observa cu ușurință importanța acestei specii atât ca verigă pentru funcționarea lanțului trofic, cât și sub forma produselor pe care le obținem de la ea indiferent de direcția de utilizare: medicină, farmaceutică, cosmetică ș.a.

Prin urmare studiile efectuate asupra acestei specii și asupra produsului obținut de la ea poate deschide noi orizonturi.

3.2 Materialul biologic luat în studiu

Ca material biologic s-au folosit un număr de 9 indivizi (5 femele și 4 masculi), cu vârsta cuprinsă între 2 și 5 ani. Pe parcursul perioadei în care s-au efectuat măsurătorile și s-a analizat indivizii luați în studiu, viperele au fost ținute într-o cameră din cadrul biobazei, iar hrănirea s-a făcut cu șoareci. Perioada în care s-au efectuat măsurătorile este de 9 luni și respectiv lunile iunie-februarie.

Probele de sânge pentru determinări au fost recoltate atât de la indivizii luați în studiu, cât și de la alți indivizi ai aceleeași specii, indivizi care erau crescuți în ferma de vipere de la Tomești. S-au recoltat probe și din această fermă deoarece din necesitatea unei cantități mai mari de sânge pentru analizele hematologice, riscam să compromitem lotul de vipere de care dispunem la biobaza Universității.

Metodele de lucru folosite

3.3.1 Măsurătorile biometrice și gravimetrice

Măsurătorile biometrice și gravimetrice, care au fost efectuate pe indivizii luați în studiu, au fost făcute cu ajutorul unui metru obișnuit și cu un cântar electronic. S-a luat o bucată de ață cu un diametru de cca. 3 mm cu care s-a măsurat fiecare individ în parte, apoi lungimea individului a fost transpusă pe metru, după care valorile în ,,cmˮ se treceau în tabelul de lucru. În ceea ce privește greutatea viperelor s-au făcut cântăriri utilizând cântarul A-class, care avea o eroare de 2-5 g. Cântăririle s-au efectuat într-o cutie din plastic și numai după ce se efectua o calibrare a aparatului.Citirile se făceau în grame, iar datele se centralizau în tabelul corespunzător individului.

3.3.2 Metode de examen hematologic

Determinarea numărului de eritrocite și leucocite la reptile:

La reptile, datorită eritrocitelor nucleate, numărarea leucocitelor este mai dificilă, necesitând soluții speciale pentru diluarea sângelui.

Materiale necesare:

lichid de diluție Natt – Herrick

clorură de sodiu 3,88 g;

sulfat de sodiu 2,50 g;

fosfat disodic cristalizat cu 12 H2O 2,91 g;

fosfat monopotasic 0,25 g;

formol 37% 7,50 ml;

briliant Krezlblau 0,25 g;

apă distilată 1000 ml.

pipetă Potain pentru eritrocite;

cameră de numărat Bürker-Türk.

Numărarea eritrocitelor presupune succesiunea următoarelor etape:

recoltarea probei de sânge cu ajutorul pipetei Potain, până la gradația 0.5. Prima picătură rezultată se elimină prin tamponare fiind constituită din sânge stagnat în patul capilar subcutanat, fiind mai concentrat;

aspirarea peste proba de sânge, în pipeta Potain, a lichidului de diluție Natt – Herrick până la gradația 101;

urmează omogenizarea probei prin fixarea pipetei între police și index, agitându-se ușor aproximativ 3 minute. Se îndepărtează prin tamponare primele 3-4 picături;

introducerea probei în camera de numărat, acoperită cu o lamelă specială, prin etalarea unei picături de sânge diluat pe camera de numărat, la marginea lamelei, astfel încât lichidul să pătrundă prin capilaritate pe întreaga suprafață ocupată de cameră și lamelă, unde se află rețeaua de numărat a camerei;

sedimentarea eritrocitelor timp de 2-3 minute;

vizualizarea rețelei și numărarea hematiilor observate pe suprafața a cinci pătrate de ordinul II, delimitate de linii triple, respectiv 80 de pătrate deordinul III delimitate de linii simple.

Numărarea leucocitelor se face cu aceeași metodă descrisă anterior, cu deosebirea că vizualizarea și determinarea mediei lecocitelor pe suprafața a patrupătrate de ordinul I, delimitate de linii triple, în care se găsesc pătrate de ordinul II delimitate de linii duble.

Determinarea hematocritului:

Metoda macrohematocritului: sângele recoltat pe anticoagulant este introdus cu ajutorul unei pipete Pasteur într-un tub Windrobe, până la diviziunea 100, dacă tuburile sunt gradate sau se introduc 4 mm3 de sânge dacă acestea nu prezintă gradații. Tuburile sunt supuse centrifugării la 3000 turații/min., timp de 3 minute. După centrifugare conținutul tubului va avea următorul aspect: coloana eritrocitară va fi dispusă spe fundul tubului, iar plasma va fi situate deasupra coloanei celulare. La limita de separare dintre cele două se va observa un strat subțire cenușiu-roșiatic, format din leucocite și trombocite.

Se citește valoarea exprimață în procente a înălțimii plachetului de eritrocite, înălțimea coloanei de sânge fiind de 100%. Dacă tubul nu este gradat, pentru determinare se va utiliza o riglă și vom măsura: înălțimea coloanei de sânge (H) și a coloanei de eritrocite (h) exprimate în mm. [NUME_REDACTAT] se determină conform formulei:

Ht (%)=

Microhematocritul: se recoltează sânge pe anticoagulant, după care se încarcă un tub capilar cu sânge în proporție de ¾, prin capilaritate. Capătul opus se închide prin încălzire la flacăra unui bec de gaz. Se adaptează tubul capilar la centrifugă și se centrifughează 5 minute cu 15000 turații/minut. (Lazăr R., 2012)

Hemoglobina:

Se pun în eprubeta colorimetrului cu o pipetă simplă, 6-8 picături din soluția HCl N/10. Se aspiră cu pipeta 0,02 ml sânge. Ștergem vârful pipetei cu hârtie de filtru, apoi îi golim conținutul în eprubeta gradate a hemoglobinometrului. Prin aspirare și suflare, spălăm pipeta cu HCl din eprubeta gradată, pentru a goli toate resturile de sânge din pipetă în eprubetă. Agităm eprubeta puternic de căteva ori, pentru a omogeniza amestecul și pentru a opri eventuala coagulare a sângelui. După 3 minute, diluăm soluția brun-închis diluată, cu apă distilată, până ajunge să aibă aceeași culoare cu martorul. Citim la marginea de jos a meniscului conținutul sângelui în hemoglobină, exprimat în grame sau procente. Rezultatele obținute pe eprubeta gradată sunt vizibile la lumina naturală.(Lazăr R., 2012)

CAPITOLUL 4 – CARACTERIZAREA MEDIULUI DE CREȘTERE A VIPERELOR

4.1 Caracterizarea crescătoriei de vipere

La amplasarea spațiului de creștere, precum și amenajarea unei crescătorii de vipere în scopul colectării veninului acestora se va face ținându-se cont de un ansamblu de factori generali dar și locali. Alegerea zonei se va face astfel încât să corespundă din punct de vedere topografic și să asigure un microclimat optim. Prin urmare se va urmări ca crescătoria să fie amplasată în afara localităților, dar să dispună de căi de acces auto, precum și de rețele de alimentare cu energie electrică, care asigură o bună desfășurare a procesului de producție. Mărimea crescătoriei de vipere trebuie să corespundă cu volumul de muncă realizat pe întreaga perioadă a anului.

Încălzirea spațiilor este o cerință care trebuie satisfăcută, dacă se urmărește o bună desfășurare a activităților de producție și se referă la: încălzirea camerei care adăpostește viperele, a spațiului unde se relizează mulgerea și prelucrarea veninului, a spațiului de reproducție, cât și a camerei unde se cresc șoarecii care servesc drept hrană. Se va urmări ca sistemul de ventilație să nu permită vehicularea microorganismelor patogene în interiorul laboratorului.

Materialele utilizate în construcția laboratorului vor fi din categoria celor care permit spălarea și dezinfecția ușoară a acestuia, pentru a menține un mediu cât mai curat posibil. Astfel, la realizarea planului de construcție a crescătoriei se va urmări ca aceasta să aibă cel puțin trei zone: una de creștere a șoarecilor, a doua zonă de creștere a viperelor, iar a treia zonă de recoltare (mulgere) și prelucare a veninului. Numărul compartimentelor și dotările crescătoriei sunt în concordanță cu volumul de muncă, dar și cu numărul de vipere existent.

Instalațiile sanitare se referă la chiuveta, care servește pentru spălarea intrumentarului și vaselor utilizate.

Sistemul de iluminat și rețelele de alimentare cu energie electrică trebuie să fie organizate în așa fel încât să prevină incendiile și accidentele de la locul de muncă. În camera unde se adăpostec viperele se va elimina pe cât posibil utilizarea prelungitoarelor și a cablurilor electrice, care pot provoca accidente din cauza unei eventuale împiedicări. Se va urmări ca spațiul de adăpostire să fie integru, iar în cazul în care se observă câtevava crăpături sau găuri la nivelul peretelui, pardoselii sau tavanului aceastea vor fi obturate imediat, deoarece animalele care ajung accidental pe sol să nu poată evada sau să se ascundă. În camera de creștere a viperelor se va găsi doar mobilierul necesar, desfășurării stricte a activității de producție, geamurile vor fi protejate cu plase, iar pragurile de la ușă vor avea o înălțime de circa 60 cm. Vor fi afișate anunțuri de avertizare atât în interior cât și în exterior, iar spațiile se vor menține închise.

Organizarea spațiului

În funcție de destinație spațiului: producție de venin, reproducere, expunere, trebuie să se asigure animalului spațiul minim pentru desfășurarea activităților funcțiilor vitale. Viperele sunt animale care pot fi ținute în colectivități sau individual. În scopul creșterii viperelor pentru venin problemele legate de eficiența economică și preferințele animalului sunt de cele mai multe ori în relații conflictuale, motiv pentru care se optează pentru creșterea densității, fapt ce permite și o întreținere relativ mai ușoară.

În cazul în care sunt utilizate terariile din sticlă cu suprafețe de la 1-6 m2, aceatea sunt ideale pentru expunere și observarea activităților de reproducție, însă este un material casant, trebuie manipulate cu foarte mare atenție și pune probleme în ce privește curățenia. Pot fi utilizate și cutiile din plastic, care înlătură dezavantajul de casare al sticlei și nu pune problema de construire a unei rame de protecție care îngreunează și procesul de curățire și dezinfecție. Astfel cerințele constructive ale terariilor (Fig. 5.1) pot fi mixte și urmăresc să satisfacă cerințele crescătorului, care fără îndoială trebuie să fie în concordanță cu necesitățile animalelor.

Factor foarte important în menținerea în parametri corespunzători a activității fiziologice a viperelor în mediu artificial de creștere. În mediul lor natural viperele nu dispun de un meniu prea variat, ceea ce nu pune mai prebleme în hrănirea lor în condiții de captivitate. Specific viperelor este faptul că acestea își atacă mai întâi de toate prada, iar prin mușcătura pe care o realizează inoculează o cantitate de venin care ulterior omoară prada și care totodată activează și procesele de autoliză a acesteia, fiecare viperă consumă doar prada înveninată de ea. Este constatat din punct de vedere stiințific că proprietățile chimice ale veninului sunt influențate de regimul de hrană.

În hrana viperelor din captivitate pot intra șoarecii albi de crescătorie care au un comportament blând datorită modificărilor genetice induse în mod voluntar de către cercetători, mai pot fi hrănite și cu șoareci sălbatici, puișori de găină în vârstă de o zi. Au fost și alte încercări de a hrăni viperele cu șopârle, broaște, ouă, dar care nu au avut rezultate.

Apa reprezintă un element vital și mediul în care se realizează schimburile metabolice la toate animalele. În mediul natural viperele nu întâmpină probleme în căutarea sursei de apă, pe când în crescătorii îngrijitorii trebuie să asigure necesarul de apă. Acesta trebuie să fie potabilă și să satisfacă cerințele viperelor.Problemele încep să se evidențieze în momentul în care se încearcă repartizarea unei anumite cantități și înlocuirea celei statute. Vasul în care se va pune apă în interiorul terariului trebuie să fie stabil pentru ca viperele în timpul deplasării lor să nu-l verse. Trebuie de luat în considerare că apa se va înlocui ori de câte ori este nevoie,pentru că viperele pot transporta în vasul cu apă diferite impurități sau poate fi murdărită cu fecale.

Confecționarea terariilor

Terariile pentru cazarea reptilelor pot fi construite dintr-o varietate de material și sub diverse modele, crespunzător scopului urmărit. În ceea ce privește literatura de specialitate, aceasta evidențiază două tipuri de terarii: cel de laborator, ce prezintă o suprafață de 0,25-0,5 m2, având instalație de aclimatizare și iluminat, precum și cel de exterior cu suprafața de la 2-6 m2, având pereții din sticlă sau plasă de sârmă, urmărind să imite cât mai fidel mediul natural. Materialele studiate evidențiază trei tipuri constructive care deja au fost utilizate. Terariile confecționate din P.A.L. au o grosime de 18 mm, având următoarele dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm. În interiorul fiecărui terariu se găsește câte un bec incandescent, care poate fi conectat la un transformator cu ajutorul căruia se poate asigura o temperatură ce variază în limite de 15-33°C.

Substratul utilizat este constituit din pietriș sau nisip care este dispus pe o folie din plastic, care impiedică umezirea și degradarea P.A.L.-ul, iar în fiecare terariu va exista câte un vas pentru a asigura umiditatea în interiorul terariului și necesarul de apă pentru consum. Asigurarea unor curenți de aer în interiorul terariilor se realizează prin intermediul unor orificii plasate de la jumătate spre partea superioară. Accesul la viperele din terariu se face prin intermediul unei uși, plasate la nivelul superior, iar din necesitatea de economisire a spațiului acestea pot fi asezate suprapus. Temperatura și umiditatea din interiorul terariului pot fi stabilite prin plasarea în interiorul terariului a unui termometru și higrograf sau cu un termohigrograf.

O altă variantă, de terariu aplicată, constă în construcția unor bazine având h = 100 cm ,L = 200 cm și l = 100 cm realizat din sticlă și protejat la exterior cu cornier metalic și plasă din sârmă, iar capacele din metal culisează pe role. Pardoseala terariului fiind din tablă peste care este așezat un strat de pietriș și roci de calcar.Sistemul de încălzire este reprezentat de becuri incandescente, dispuse la o înălțime de circa 30 cm deasupra substratului, iar apa este asigurată prin plasarea în interiorul terariului a unui vas cu apă de dimensiuni 25/40/3 cm. Un astfel de terariu adăpostește circa 30-40 de vipere. Hrănirea se face la comun la interval egale de timp.

Această soluție constructivă permite viperelor să-și aleagă o zonă cu temperatura dorită, având suficient spațiu de mișcare. Dezavantajul acestui terariu este faptul că nu permite urmărirea individuală a indivizilor. A treia variantă, constă în creșterea individuală a viperelor în baterii. Cutiile în care sunt adăpostite viperele sunt din material plastic, având o suprafață de 255 cm2 și de formă rotundă, care îi permite animalului să adopte o poziție comodă. Ca și substrat în interiorul cutiei se pune nisip, iar vasul cu apă va fi fixat de cutie. Cutiile se așează în lăzi din PAL cu o grosime de 2 cm, dispuse pe două rânduri.sursa de încălzire și iluminat este reprezentată de rezistențe electrice cu suprafață radiant mare, care ating un maxim de temperatură de 35°C. Controlul temperaturii se realizează cu ajutorul unui termostat electronic, ce permite reglarea acestuia cu o marjă de eroare de +/- 0,5°C. Această soluție constructivă prezintă avantajul că se poate supraveghea independent fiecare individ, iar dezavantajul fiind faptul că implică multă muncă, datorită faptului că viperele sunt întreținute individual.

4.2 Principiile după care au fost confecționate terariile

Conform definiției terariul nu este altceva decât un spațiu delimitat și amenajat în interiorul căruia sunt crescute și oservate diferite specii de animale exotice precum: șerpi, broaște țestoase, iguane, cameleoni ș.a.

Terariile (Fig. 5.2) în care sunt cazate viperele luate în studiu sunt confecționate din material OSB (Oriented strand board), care prezintă întărituri din lemn la nivelul colțurilor. Pereții laterali și din spate sunt confecționați din material compact fără orificii de aerisire, în timp ce peretele din față a terariului este din sticlă dispusă în două rânduri fiind bine fixate în lăcașurile descrise de materialul lemnos utilizat la construcție. Aerisirea se realizează pe la nivelul superior printr-o plasă metalică fixată pe un cadru din lemn care este rabatabil în partea superioară ă terariului.

Dimensiunile terariului sunt următoarele: L=1 m, lățime=0,65 m , h=0,55 m, iar grosimea stratului de OSB este de 10 mm. În interiorul terariului așternutul este din ziare sau nucă de cocos măcinată, așternutul nu trebuie să producă iritații șerpilor prin urmare nu se vor folosi rășini de conifere. Pe lângă așternut în interiorul terariului sunt puse la dispoziția șerpilor lemne de viță de vie având drept scop de a simula cât mai bine mediul natural (sălbatic), dar care mai folosește și la ușurarea procesului de năpârlire, precum și ca ascunzători în situațiile în care animalul dorește să se izoleze.

Sursa de lumină este reprezentată de un bec incandescent, care mai servește și pentru creșterea temperaturii în terariu. Sursa de lumină este plastă la nivelul superior al terariului și de dorit să fie protejat de o plasă de sărmă pentru a împiedica accesul șerpilor și pentru ai feri arsuri. În cazul nostru sursa este plasată la nivelul superior și mai are posibilitatea de reglare a temperaturii și luminii prin coborârea sau ridicarea sursei de luminat.

Sursa de căldură care este pusă în funcțiune, atunci când este nevoie fiind reprezentată de o piatră electrică sau placă electrică. Placa electrică este de la Exo terra și are o L=0,45 m, l=0,3 m și are o putere de 25 W.

Sursa de apă este reprezentată de un vas cu apă din ceramică, plasat într-un colț al terariului și are un volum de aproximativ 0,5 – 1 litru, iar odată pe zi sunt stropite cu apă cu cca 0,2 litri în scopul creșterii umidității mediului ambiant.

Într-un astfel de terariu pot fi cazate 1-8 vipere.

Terariile sunt plasate într-o cameră din cadrul Biobazei a Universității de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] de la Iași. În cameră sunt plasate cinci terarii mari și două terarii mici. Deși spațiul din terarii ar permite cazarea unui număr mai mare de vipere, momentan sunt cazate câte trei vipere în terariile mari.

CAPITOLUL 5 – BIOLOGIA ȘI FIZIOLOGIA VIPERELOR CU CORN

5.1 Descrierea speciei

La nivel mondial sunt întâlnite 11 specii de vipere răspândite în întreaga lume. Datorită acestui lucru viperele sunt șerpii veninoși cu cea mai largă extindere. Pot fi întâlnite de la Ecuator până în regiunile subpolare sau chiar până la peste 4000 m altitudine.

[NUME_REDACTAT] trăiesc doar trei specii (Vipera ammodytes, Vipera ursinii și Vipera berus), primele 2 mai prezintă câte 2 subspecii: Vipera ammodytes ammodytes și Vipera ammodytes montadoni și respectiv, Vipera ursini renardi și Vipera ursini rakosiensis).

Vipera ammodytes (vipera cu corn)

După cum am menționat mai sus această specie cuprinde 2 subspecii distincte în ceea ce privește morfologia și zona geografică de răspândire.

Vipera ammodytes ammodytes

Cu toate că nu e cea mai mare viperă europeană (cele mai mari vipere europene sunt Vipera lebetina lebetina care ating o lungime de 2,4m) se încadrează în categoria celor mai veninoși șerpi de talie mare ajungând frecvent la 1,2 m. [NUME_REDACTAT] s-au întâlnit exemplare cu lungimea maximă de 0,9 m.

Pe părțile laterale ale corpului prezintă pete colorate în brun. La nivel abdominal predomină culoarea brun-murdar sau brun gălbui cu pete brune-cenușii uneori negricioase.

Capul e turtit sub formă triunghiulară, acoperit la exterior cu solzi mărunți și este prevăzut cu un apendice nazal moale. Buza dispusă în planul inferioar prezintă dungi deschise la culoare, iar vârful cozii este de culoare cărămizie uneori portocalie sau chiar galbenă.

Veninul recoltat de la aceste vipere e produs de două glande mari, care sunt de fapt glandele salivare modificate și sunt localizate în spatele ochilor. Veninul este injectat cu ajutorul a doi colți subțiri și rezistenți, care au o lungime de 5-7 mm. Colții viperei sunt pliați pe mucoasa bucală și care sunt ridicați în momentul în care individual dorește să produce mușcătura la circa 90°-130°.

La indivizii de sex mascul se întâlnește o pată brună pe cap, care se întinde de la ochi spre colțul gurii.

Habitat. Specia ammodytes este întâlnită de cele mai multe ori în zonele stâncoase ( pe roci eruptive sau calcaroase), dar mai pot fi întâlnite și în apropiarea pădurilor de foioase și a surselor de apă. Viperele se pot urca cu ușurință în copaci, mai ales pe ramurile inferioare ale acestora pentru a capta razele solare de la orele dimineții, motiv pentru care dimineața nu sunt prea active. Tot dimineața pot fi întâlnite și pe stâncile cu expunere estică, pe când în timpul zilei acestea se ascund sub pietre sau în frunziș. [NUME_REDACTAT] se întâlnește în mod obișnuit la 2000 m altitutine, peste această altitudine e rar întânită (Ex. Vf. Buta – Retezat). În zonele de deal poate fi întâlnită în regiunea Devei.

Ammodytes e a doua specie după arialul de răspândire, care se extinde din munții Banatului până pe [NUME_REDACTAT].

Vipera ammodytes montadoni – este și ea o viperă cu corn, fiind cel mai periculos reprezentant al acestui gen pe teritoriul României.

Coloritul este cenușiu sau cenușiu-gălbui. Pe spate prezintă desenul caracteristic, care descrie o serie de romburi. Desenul în zig-zag, care conturează o multitudine de romburi poate fi continuu sau întrerupt. Ventral zona abdominală poate fi de culoare cenușie sau galben-cenușie.

Dungile de culoare deschisă care se continuă de la ochi la colțul gurii nu sunt prezente pe buza inferioară, iar vârful cozii e colorat în galben. Apendicele nazal esteprezent fiind înalt și subțire.

Habitat. Vipera montadoni este întâlnită în toată Dobrogea, mai ales în partea nordică și preferă regiunle pietroase și aride,însă nu prea departe de vegetație. Este întâlnită în: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Fagilor, [NUME_REDACTAT], în zona [NUME_REDACTAT] Dobrogei, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Băneasa – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]; în regiunea localităților, Cărpiniș, Greci, Niculițel, Isaccea, Cernavodă.

Vipera montadoni poate fi cunoscută și sub denumirea de năpârcă.

5.2 Determinări biometrice

Tabelul 5.1

Caracterizarea individului 1 luat în studiu până la 37 de luni

Analizând datele din tabelul 5.1 observăm că la vârsta de 30 luni individul a înregistrat o greutate de 72 g cu o lungime corporală de 56 cm. Se observă din tabele că la vârsta de 32 luni, 33 luni greutatea individului crește ușor ceea ce corespunde și sezonului de toamnă, dar la vârsta de 37 luni greutatea individului scade la 76 g datorită faptului că a consumat din rezervele corporale trecând peste sezonul de iarnă.

Tabelul 5.2

Caracterizarea individului 2 cu vârsta cuprinsă între 48 și 55 de luni

Urmărind tabelul 5.2 observăm că la vârsta de 48 luni individul are o greutate corporală de 173 g și o lungime corporală de 76 cm. Odată cu înaintarea în vârstă la 50 luni greutatea este de 178 g, la 51 și 52 luni de 184 g, lungimea corporală rămânând aceeași. La vârsta de 55 luni greutatea este de 156 g, scăderea în greutate explicându-se prin parcurgerea sezonului de iarnă.

Tabelul 5.3

Caracterizarea individului 3 cu vârsta cuprinsă între 30 și 37 de luni

În tabelul 5.3 se observă că masculul în vârstă de 30 luni are o greutate de 74 g cu o lungime corporală de 57 cm. La vârsta de 32 luni greutatea scade la 72 g, datorită stresului termic din perioada de vară, pe când la vârsta de 33-34 luni greutatea este de 76 g. Se observă o scădere în greutate la 37 luni ajungând la 72 g, lungimea rămânând aceeași.

Tabelul 5.4

Caracterizarea individului 4 cu vârsta cuprinsă între 54 și 61 de luni

Analizând tabelul 5.4 observăm că femela la vârsta de 54 luni are o greutate de 240 g și o lungime de 67 cm. Se observă o creștere ușoară a greutății de 284 g până la vârsta de 57 de luni, după care perioadă, greutatea corporală a femelei scade la 252 g la vârsta de 58-61 luni, lungimea corporală rămânând neschimbată.

Tabelul 5.5

Caracterizarea individului 5 cu vârsta cuprinsă între 36 și 43 de luni

Urmărind tabelul 5.5 observăm că la vârsta de 36 de luni femela prezintă o greutate de 105 g cu o lungime corporală de 61 cm. Greutatea femelei crește odată cu schimbarea anotimpului, astfel la vârsta de 39-40 luni greutatea este de 120 g, iar în perioada de iarnă/primavară la vârsta de 43 luni greutatea femelei este de 112 g cu o lungime de 62 cm.

Tabelul 5.6

Caracterizarea individului 6 la 24, 25 și 28 de luni

În tabelul 5.6 observăm că masculul în vârstă de 24 luni are o greutate corporală de 80 g și o lungime de 57 cm. La vârsta de 25 luni greutatea individului este de 74 g, iar la 28 de luni greutatea e de 66 g lungimea fiind aceeași de circa 57 cm.

Tabelul 5.7

Caracterizarea individului 7 la 24, 25 și 28 de luni

Analizând tabelul 5.7 constatăm faptul că femela în vârstă de 24 luni prezintă o greutate corporală de 98 g cu o lungime de 62 cm. La 25 luni femela cântărește 84 g, pe când la 28 luni femela are o greutate de 86 g și o lungime de 62 cm.

Tabelul 5.8

Caracterizarea individului 8 la 24, 25 și 28 de luni

Urmărind tabelul 5.8 observăm că femela în vârstă de 24 luni are o greutate de 97 g și o lungime corporală de 64 cm. În perioadele imediat următoare la vârsta de 25 luni greutatea fiind de 100 g, iar la 28 luni înregistrează o greutate de 106 g și o lungime de 64 cm.

Tabelul 5.9

Caracterizarea individului 9 la 24, 25 și 28 de luni

În tabelul 5.9 observăm faptul că la vârsta de 24 luni femela prezintă o greutate corporală de 102 g cu o lungime de 58 cm. La vârsta de 25-28 luni femela înregistrează o greutate de 106 g, când în condiții normale greutatea ar trebui să scadă datorită faptului că se parcurge și perioada de iarnă. În ceea ce privește lungimea corporală nu se modifică.

CAPITOLUL 6 – CARACTERIZAREA HEMATOLOGICĂ ȘI BIOCHIMICĂ A VIPERELOR CU CORN

6.1 Rezultate privind hematologia viperelor

Sângele are numeroase contingențe cu toate țesuturile și sistemele organismului, relații ce se explică prin omniprezența celulelor sangvine ce dețin funcții vitale în cadrul tuturor țesuturilor și viscerelor.

Elementele figurate ale sângelui îndeplinesc totodată un rol corelativ considerabil în menținerea unității funcționale și reactive a organismului animal. Orice modificare a stării de echilibru în compoziția mediului intern necesară menținerii vieții, tinde să fie repede corectată prin reacții potrivite din partea anumitor organe, atât în condiții fiziologice, cât și în stări de boală. Datorită funcțiilor sale atât de variate și legăturii directe pe care o are cu toate organele, sângele reacționează sensibil la modificările produse în organism de factorii interni sau externi

Pentru înțelegerea variațiilor profilului hematologic, cât și pentru interpretarea biomedicală și a condițiilor de creștere favorabile sau nu, consider utilă prezentarea unor date privind elementele figurate ale sângelui la vipere.

Efectuând un studiu bibliografic riguros, am observat unele contradicții privind aspectele hematologice la vipere, mai mult caracterizarea acestora era făcută la un mod global sub denumirea de reptile.

Fiind un animal nu foarte popular iar pentru alții nici chiar atractiv, aceasta temă a prezentat o provocare suficient de periculoasă.

În acest capitol am realizat morfologia elementelor ficurate la vipera cu corn și am încercat să găsim câteva valori ale parametrilor sangvini.

În majoritatea articolelor științifice eritrocitul de la reptile este asociat cu cel de la pasăre. În urma studiului efectuat am întâmpinat dificultăți realizând această asocire încă din momentul realizării frotiului. Chiar dacă forma este tot eliptică s-a observat o anizocarioză care dacă la păsări ne indică o afecțiune patologică, la viperă, după o examinare foarte atentă, am constatat că este o stare fiziologică.

Eritrocitele au citoplasma abundentă de culoare portocalie-roz.

O altă particularitate întâlnită la examenul frotiului din sângele periferic recoltat de la viperele cu corn o reprezintă prezența eritrocitelor cu formă fusiformă și eritrocite sub formă de picătură de lacrimă.

Cea mai mare provocare am întâmpinat-o atunci când a trebui să realizez indentificarea fiecărui granulocit. Având un aspect foarte particular am observant că la vipera cu corn întâlnim o formațiune pe care nu am putut să o individualizăm pe frotiurile executate din sânge periferic provenit de la alte reptile (Boua constrictor).Astfel putem afirma că la reptilele veninoase întâlnim eozinofile, fiimd deci o particularitate.

Euzinofilele prezintă citoplasmă clară cu granulații rotunde de culoare roz. Nucleul este situate central sau excentric.

Heterofilele (denumire data de culoarea roz-portocalie a granulelor citoplasmatice) sunt echivalente neutrofilelor la mamifere. Sunt celule mari, de formă rotundă cu citoplasmă clară și granulații de culoare roz-portocaliu. Caracteristic reptilelor sunt granulațiile unghiulare.Prezintă nucleii excentrici variind ca formă de la rotund la oval.

De asemenea se observă un număr suficient de mare de incluzii bazofilice punctiforme mici și vacuole clare.

Identificarea limfocitelor a reprezentat de asemenea o mare provocare, deoarece la reptile acestea sunt asemănătoare cu cele de la mamifere, fiind ușor de confundat pe frotiu cu trombocitele.

Bazofilele conțin granule mici, rotunde, de culoare violet închis, cu nucleu rotund. Citoplasma este violet deschis cu vacuole distincte, clare.

Monocitele pot fi rotunde sau anulare cu membrane citoplasmatică distinctă și citoplasmă abundentă de culoare albastru-verde pal. Nucleul este reniform sau multilobal. Monocitele se transformă în macrofage după ce părăsesc sângele periferic și intră în țesuturi. Se găsesc în răspunsul la infecții microbiene ale reptilelor.

După determinarea morfologiei elementelor figurate următorul pas a fost determinarea valorilor absolute a parametrilor și a constantelor sangvine. Având în vedere forma eliptică a eritrocitelor determinarea acestora cu ajutorul unui analizator automat în cadrul laboratorului de cercetare al disciplinei de Fiziologie, a fost imposibil de realizat. Astfel, aceste determinări au fost făcute prin metode manual, folosind tehnici speciale reptilelor.

Tabelul 6.1

Valori medii ale parametrilor sangvini la vipera cu corn

Din analiza tabelului 6.1 se observă că femela prezintă valori mai mici ale leucocitelor de 7.2, decât masculul, la care este de 11.2. În ceea ce privește globulele roșii numărul lor este mai mare la female (0.8), față de 0.4 la masculi. Hemoglobina la femelă este de 8.3 g/dl, fiind superioară față de mascul care are o valoare de 5.9 g/dl. În schimb, hematocritul este de 23% pentru femelă și de 24% pentru mascul. Volumul eritrocitar mediu la femelă este de 287.5 µm3, iar la mascul este mai mare cu o valoare de 600 µm3. Hemoglobina eritrocitară medie prezintă valori mai mici la femelă față de mascul, iar valorile sunt următaoerele: 103.75 ♀ și 147.5 ♂. În ceea ce privește concentrația hemoglobinei eritrocitare medii femela prezintă o valoare de 36 g/dL, valoare superioară masculului, care are o valoare de 24.58 g/dL.

6.2 Determinări biochimice

Organismul ca sistem biologic, pentru desfășurarea normală a funcțiilor sale, are nevoie de o mare varietate de substanțe (aminoacizi esențiali, glucide, lipide, vitamine, substanțe minerale, apă) pe care trebuie să și le procure din mediul înconjurător. Asigurarea acestora trebuie să aibă un caracter ritmic și echilibrat din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Plasma sangvină conține 90 ÷ 91% apă și 9 ÷ 10% substanță uscată formată din substanțe anorganice și organice.

Prin compoziția sa chimică, plasma sangvină realizează transportul substanțelor energetice și plastice de la organele formatoare la celule și țesuturi, realizează transportul produșilor rezultați din catabolismul celular și tisular al organelor de excreție. Aceste funcții de transport se realizează prin schimburi permanente între plasmă și lichidele interstițiale, compoziția plasmei sanguine fiind menținută constantă prin mecanisme de reglare de tip feed – back negative care mențin homeostazia.

În perioadele interalimentare prelungite, în perioadele de inaniție, efort prelungit, nivelul substratelor moleculare simple tinde să scadă. Deoarece glucoza este „combustibilul” cvasiexclusiv al sistemului nervos central, scăderea în aceste condiții a glicemiei va declanșa o serie de reacții compensatorii neurovegetative (de tip simpaticoadrenergic) și hormonale (glucagon, ACTH, cortizol) caracteristice fazei catabolice.

Prin anliza biochimică a sângelui se stabilește nivelul glicemiei, a balanței hidro-electrolitice și a funției renale. Glicemia reprezintă cantitatea de glucoză din sânge și are rolul de a asigura energia necesară celulelor organismului. Electroliții mențin balanța hidrică la nivelul organismului și totodată asigură funcționarea la parametri optimi a organismului (activitatea creierului, contracția musculară, ritmul cardiac). Balanța hidrică este controlată de către rinichi, ei fiind cei care filtrează sărurile minerale și substanțele toxice, ce trebuie eliminate din organism.

Proteinele îndeplinesc în organism următoarele funcții: au în primul rând un rol plastic, luând parte la alcătuirea fiecărei celule, țesut, organ precum și la refacerile tisulare; participă la desfășurarea proceselor de metabolism; sunt indispensabile tineretului în creștere, echilibrului dinamic al organismelor tinere și adulte, realizării tuturor formelor de producție animală sau reproducție (embriogeneză); proteinele sunt biocatalizatori, participând la transportul sanguin al substanțelor, inclusiv medicamentelor; datorită gamaglobulinelor au rol în apărarea antiinfecțioasă a organismului, în anticorpogeneză; au un oarecare rol energetic, fiind mobilizate în anumite deficite energetice ale organismului.

Caracteristica principală a proteinelor este specificitatea, în sensul că fiecare celulă, organ sau organism își formează proteine proprii, cu însușiri chimice și funcționale atât de diferite încât injectarea sau transplantul de proteine străine produce reacții alergice de respingere. Această sinteză proteică specifică și mecanismul ei de transmitere sunt determinate de codul genetic.

Tabelul 6.2

Valori medii ale parametrilor biochimici sangvini la vipera cu corn

În rezultate obținute, se observă că proteinele totale au o valoare de 5,77 mg/dl.

Colesterolul seric reprezintă un derivat sterolic monoalcoolic, prezent în grăsimile tisulare din mușchi, țesut nervos, iar prezența colesterolului în sânge determină colesterolemia. În proba prelucrată s-a obținut o valoare a colesterolului de 298,7 mg/dl, respectiv 272,8 mg/dl.

În general glucoza din sânge la șerpi variază de la 50 la 150 mg/dl. Din cele observate la proba analizată glucoza are o valoare de 8,8 mg/dl.

Toate procesele metabolice sunt mediate de sisteme enzimatice, organismele vii putând fi definite ca o succesiune ordonată, integrată de reacții enzimatice.

În interpretarea rezultatelor biochimice enzimatice importantă este nu atât cantitatea de enzime, cât concentrația substratului și a substanțelor care rezultă din acțiunea acelei enzime, motiv pentru care se vorbește despre activitate enzimatică și nu despre valori absolute ale enzimelor.

Aspartataminotransferaza (ASAT/AST/TGO) este o enzimă ce face parte din clasa transaminazelor și catalizează transferul grupării amino de la aspartat grupului cetonic al cetoglutaratului, cu formare de acid oxalacetic. Spre deosebire de ALT care se găsește în principal la nivelul ficatului, AST este întâlnită în mai multe țesuturi: miocard, ficat, mușchi scheletici, rinichi, pancreas, țesut cerebral, splină, fiind un indicator mai puțin specific al funcției hepatice. La nivelul celulelor hepatice, izoenzimele AST se găsesc atât în citosol cât și în mitocondrii.

Aspartataminotransferaza (AST) este o enzimă presupusă a fi în toate țesuturile din corpul șarpelui. Totuși AST-ul este foarte mare având valoarea de (>250 unități/I) și este asociată în general cu boli hepatice s-au musculare. În datele obținute de la analiza probei de sânge AST-ul are o valoare de 77,7 U/L, respectiv 51,4 U/L.

Alaninaminotransferaza (ALAT/ALT/TGP)sau transaminaza glutampiruvică (TGP) este o enzimă ce face parte din clasa transferazelor și catalizează transferul reversibil al grupării amino (NH2) de la un aminoacid (alanină) α-cetoglutaratului ducând la formarea de acid piruvic și glutamat. Se găsește în principal în ficat (la nivelul celulelor hepatice aflându-se în special în citosol) și în ordine descrescătoare a concentrației în rinichi, miocard, mușchi scheletici și pancreas.

Dacă metabolismul energetic al celulei hepatice este tulburat prin agenți infecțioși sau toxici se produce o creștere a permeabilității membranei celulare, cu trecerea în ser a componentelor citoplasmatice (citoliză). ALT – ul este indicatorul de citoliză cel mai frecvent explorat și cel mai indicat pentru detectarea chiar și a leziunilor hepatice minore.

O creștere a nivelului de ALT se poate întâlni în mod obișnuit la viperele clinic sănătoase, datorită expunerii la concentrații mici de substanțe toxice.

Alaninaminotransferaza (ALT)se presupune că provine din multe țesuturi ale corpului,totuși, spre deosebire de AST si CK (creatinine-kinaza), nu sunt țesuturi specific, care să elibereze această enzimă în concentrații mari. Proteinele totale sunt cuprinse din pre-albumină, albumin și globulină.Concentrația de proteină crește în general o dată cu deshidratarea și cu o reacție inflamatorie. Din datele prezentate mai sus se observă că valoarea ALT-ului din proba analizată este de 72,5 U/L, respectiv 80,2 U/L

Valoarea ALP (alaninaminofosfataza) din proba analizată a fost de 531,3 U/L.

Analiza mineralelor(ionograma) se poate face din: sânge, urină sau din ambele. Valorile ionogramei sunt variabile în funcție de modul de alimentație și de sezon.

Valorile calciului și ale fosforului pot varia în funcție de dietă și de statusul reproductive al unei femele de șarpe. În general relația dintre calciu și fosfor este de aproximativ 1,5-2,1, femele de șarpe mobilizând calciul și fosforul în perioada de gestație și pot apărea importante hipercalcemii (>13 mg/dl) și hiperfosfataze (>6 mg/dl). Șerpii cu rinichi impari, au frecvent un raport invers între calciu și fosfor.

În urma analizei probei de sânge s-au înregistrat următoarele valori: pentru calciu 42,35 mg/dl la proba 1, și 16,04 mg/dl la proba 2 și pentru fosfor 12,9 mg/dl la prima probă, iar la a doua 2 mg/dl.

Este considerat mineralul cel mai important din organism și care se găsește în cantitatea cea mai mare, deoarece participă la formarea scheletului și dinților. O parte din calciu este dizolvat în sânge și în celulele corpului, cu rol important în procesele de coagulare a sângelui, în buna funcționare a muschilor scheletici și a mușchiului inimii, în activitatea neuromusculară, secreția gastrică, creșterea și calcifierea oaselor, precum și în refacere fracturilor osoase. Lipsa calciului în organism determină contracții musculare (tetanie), rahitism, osteoporoză, osteomalacie, iar aportul se face atât prin consumul de apă, cât și prin alimentație.

Concentrația de calciu sangvin crește în perioada de vară, sub influența razelor ultraviolete sau după tratamentul cu vitamin D. Reglarea nivelului de Ca în organism este controlat de către parathormon, care este secretat de glanda paratiroidă. Cu cât secreția de parathormon este mai mare cu atât crește concentrația calciului sangvin, de obicei organismul reține doar o mică parte din Ca restul fiind eliminate prin fecale sau urină.

Fosforul formează în general cu calciul fosfatul de calciu, care este necesar procesului se creștere a oaselor, dar și pentru menținerea integrității oaselor și dinților. Aportul de fosfor în organism se face prin hrana consumată, iar eficiența absorbției lui este favorizată de prezența vitaminei K, vit. D, a Ca și a pH-ului scăzut. Excesul de de fosfor din organism se elimină sub formă de fosfat de calciu, care favorizează formarea calculilor renali.

Este un element mineral absolut necesar organismului, pentru că are capacitatea de a reține apa în organism, conferă tonicitate celulelor și menține volumul extracelular. Nivelul sodiului crește în organism după o alimentație sărată, dar și în boli renale, atunci când sarea nu se elimină din organism. Cantitate de sodiu scade din sânge datorită eliminărilor de apă din organism consecință a caniculei în sezonul de vară sau în situațiile când se consumă multă apă.

De obicei însoțește sodiul în organism, fiind legat de acesta sub formă de clorură de sodiu (NaCl). De obicei clorul din organism crește sau scade concomitant cu modificările pe care le suportă nivelul sodiului. Clorul participă intens la formarea acidului clorhidric necesar procesului de digestie, intervine în reglarea presiunii osmotice, are acțiune depurativă asupra ficatului, reduce glicemia, precum contribuie și la menținerea echilibrului acido-bazic.

La fel ca și calciul potasiul are rol în buna funcționare a mușchiului cardiac și a mușchilor scheletici, iar lipsa potasiului din mușchii respectivi produce o slăbire a activității lor.

Este mineralul principal, care intră în compoziția globulelor roșii ale sângelui, conferindu-le acestora culoarea roșie intensă. De asemenea fierul participă la formarea unor enzime, care fovorizează fixarea oxigenul pe celule. Aportul de fier în organism se face prin hrana ingerată și mai puțin prin apă. Scăderea concentrației fierului este consecința unor hemoragii repetate sau boli digestive, care impiedică absorbția fierului.

Lipsa elementelor minerale din organism se datorează unei alimentații sărace în elementele respective, fie unor boli renale sau disfuncții ale glandelor endocrine.

CONCLUZII

Cunoașterea biologiei specie permite formarea unei imagini de ansamblu asupra acestei specii exotice, care va determina ulterior exploaterea corectă a acesteia în condiții de siguranță și eficiență.

Din necesitatea obținerii unei cantități mai mari de sânge, pentru efectuarea analizelor biochimice, s-au efectuat recoltări de sânge de la mai mulți indivizi ale aceleiași specii din locații diferite.

[NUME_REDACTAT] Ammodytes-ammodytes este veninoasă, aceasta nu face să fie o specie de temut, existând numeroși indivizi care braconează, iar ulterior exemplarele depistate în teren sunt vândute sau exploatate pentru venin.

Lotul de indivizi luat în studiu a fost suficient, pentru a permite conturarea unei idei asupra fenotipului speciei, dar a și permis obținerea de probe pentru analize.

La amplasarea crescătoriei de vipere se va ține cont de distanța până la intrarea în localitate, de topografia terenului, precum și de existența căilor de acces, a rețelei de energie electrică, care să permit desfășurarea în condiții optime a procesului de producție.

Terariile trebuie să fie construite din material cât mai ieftine, rezistente la uzură și curățire mecanică și chimică. Să imite cât mai bine mediul natural și nu în ultimul rând să fie sigure.

Viperele sunt răspândite în întreaga lume, de la ecuator la regiunile subpolare sau chiar până la 4000 m altitudine.

Organismul animal este constituit și din materie neorganică (minerale): metale și metaloide (Na, K, Ca, Mg, Cl, P, I), aportul acestora fiind egal cu eliminările din organism, prin urmare drept consecință, orice perturbare a echilibrului produce tulburări în funcționarea normal a organismului.

BIBLIOGRFIE

Arthur C. Guyton, 1997 – Fiziologie umană și mecanismele bolilor, ediția a-V-a. [NUME_REDACTAT] AMALTEA.

Bartlett R.D., 2002 – Animale cu sânge rece, [NUME_REDACTAT], București.

Ceuca, T., Valenciuc, N., [NUME_REDACTAT]. 1983 – Zoologia vertebratelor, curs, Ed. Did. [NUME_REDACTAT]., București.

Douglas J. Weiss, K. [NUME_REDACTAT], 2010 – Schalm’s veterinary hematology, sixth edition. ISBN 978-0-8138-1798-9.

[NUME_REDACTAT], 2006 – Șerpi și șopârle. Editura M.A.S.T., București.

Georgescu B., Gh. Sălăjan, 2000 – Cercetări privind utilizarea puilor de găină în vârstă de o zi în hrănirea viperelor, Vol.XXVI, pg.390, [NUME_REDACTAT].

Hăulică I., 2002 – Fiziologie umană ediția a-II-a. [NUME_REDACTAT], București.

I. Mărgărint, Paul C. Boișteanu, A. Chelaru, 2002 – Fiziologia animalelor. Editura ,,[NUME_REDACTAT] de la Brad’’, Iași.

Lazăr R., Boișteanu P.C., 2012 – Lucrări practice de fiziologie, funcții de nutriție și excreție. [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, Iași.

Manolescu N., 1999 – Tratat de hematologie animală, vol. I. [NUME_REDACTAT] România de Mâine, București.

[NUME_REDACTAT], Thomas N. [NUME_REDACTAT]., 2008 – Manual of EXOTIC PET PRACTICE, ediția I. ISBN: 978-1-4160-0119-5.

Oprescu I., 2001 – Biologia și patologia reptilelor. [NUME_REDACTAT], Timișoara.

Terry W. Campbell, Christine K. Ellis, 2007- Avian and [NUME_REDACTAT] Hematology and Cytology, edition 3. ISBN-10:0813818117.

Pitulice C., 2004 – http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_riscuri-montane–șerpii-veninoși–descriere-și-habitat, (accesat la 26.05.2014).

***http://denisq2004.tripod.com/crestereaviperelor/id1.html

***http://www.profituri.ro/CRESTEREA-VIPERELOR-PENTRU-VENIN.htm

***http://www.slideshare.net/muntelemarecluj/cresterea-viperelor

***http://www.natgeo.ro/natura/animale/9101-afacere-letala-pentru-vipera-cu-corn (accesat la 26.05.2014)

***http://dev.adworks.ro/natura/specii/17/Vipera-de-stepa.html

***http://rocsanapascu.blogspot.ro/2009/11/vipera-cu-corn-vipera-ammodytes.html

***http://ideideafaceri.manager.ro/articole/afacerea-zilei/ferma-de-vipere-detalii-despre-vipera-ammodytes-vipera-cu-corn-4708.html

***http://andreitinu.wordpress.com/2010/08/08/vipere-ferma-de-vipere-crescatorie-de-vipere-vrei-si-tu/