Cresterea Si Dezvoltarea Economica

CAPITOLUL I CREȘTERE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ

1.1 Conceptul de creștere și dezvoltare economică

Cu toate că nu găsim o unanimitate a definițiilor legate de creșterea economică, marea majoritate a economiștilor au definit-o “creșterea cantității de efecte (macroeconomice) utile, într-o perioadă determinată” . Astfel, ea este o creștere a capacității unei economii de a produce bunuri și servicii într-o perioadă specifică de timp. În economie, creșterea economică se referă la o extindere pe termen lung în potențialul productiv al economiei pentru a satisface nevoile persoanelor în societate.

Modelul propus de clasicul Adam Smith urmat apoi de Thomas Robert Malthus face referire la relația dintre creșterea populației și suprafrata agrară. Cei doi au remarcat faptul că dacă numărul populației este unul inferior suprafețelor agrare, fiecare om poate să asigure prin agricultură alimentația sa și a familiei sale.

Simon Kuznets a definit creșterea economică ca fiind “creșterea pe termen lung a capacității unei țări de a asigura aprovizionarea crescândă a populației cu diferite bunuri economice, această capacitate fiind bazată pe adaptările tehnologice și instituționale necesare”.

Și economistul englez, Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel, susține că subiectul principal în lucrarea "Teoria creșterii economice" îl constituie creșterea productivă pe locuitor.

Am putea defini creșterea economică ca fiind “creșterea capacității de producție a unei țări identificate de o creștere durabilă a venitului național pe o perioada lungă de timp”. Creșterea economică este deci direct legată de creșterea procentuală a PIB al unei țări. În sens real, creșterea economică este legată de creșterea pe cap de locuitor sau a produsului național net al unei țări.

Creșterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul și dinamica lui. Prin conținutul ei, înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale, fără a exclude oscilațiile conjuncturale și chiar anumite regresii temporare.

Analiză economică oferă o introspecție în elementele esențiale ale unei economii. Este un proces sistematic de determinare a utilizării optime a resurselor limitate și selectarea cea mai bună pentru a atinge obiectivul economic. Mai mult decât atât, analiză economică ajută la evaluarea cauzelor diferitelor probleme economice, cum ar fi inflația, depresia, și instabilitatea economică. Acesta se realizează prin luarea în considerare diferite variabile economice, cum ar fi cererea, oferta, prețurile, costul de producție, salariile, munca și capitalul.

Dezvoltarea economică este unul din obiectivele centrale ale statului prin care se dorește îmbunătățirea standardului de viață prin crearea de locuri de muncă și sprijinirea inovării. De-a lungul timpului, dezvoltarea a căpătat în afară de dimensiunea economică și o dimensiunea socială și una ecologică. Termenul "dezvoltarea economică” se referă la îmbunătățirea într-o varietate de indicatori, cum ar fi ratele de alfabetizare, speranța de viață și ratele sărăciei. PIB-ul este o măsură specifică de bunăstare economică, care nu ia în considerare importante, cum ar fi timpul liber, calitatea mediului, libertatea sau justiția. Ea surprinde simultan aspecte cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în corelație cu evoluția demografică și problematica generală a omului, cât și cu evoluția echilibrului ecologic. Ideea de baza ce definește dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor în economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activitățile umane și mediul înconjurător.

O definiție a dezvoltării economice este că aceasta reprezintă “ansamblul transformărilor cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în corelație cu evaluarea demografică și problematica generală a omului și a modului de gândire și comportamentul sau, că și cu evaluarea echilibrului ecologic”.

Mulți economiști au pus creșterea și dezvoltarea economică sub semnul egalității sau chiar le-au identificat pe amândouă cu progresul economic. Fr. Peroux (1949) a delimitat cele două concepte. În accepțiunea sa, vede “creșterea ca o mărire susținută, de-a lungul unei perioade mai mari de timp a indicatorilor de dimensiune, la nivelul națiunii, cum ar fi produsul global în termeni reali, iar dezvoltarea este trecerea de la un sistem economic la altul, care presupune și antrenează modificări structurale ale economiei mai importante și mai profunde decat creșterea”.

Dezvoltarea economică și aportul ei la ameliorarea condiției umane și a calității vieții compun progresul economic. Tot Fr. Perroux consideră că “niciun progres nu ar fi calificat astfel dacă nu era și un progres social; niciun progres nu ar merită să fie zis economic dacă ar diminua șansele înfloririi ființei umane; invers, niciun progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viață”.

Creșterea economică este un prim factor al dezvoltării economice. Creșterea economică rezultă din modificări cantitative dar dezvoltarea economică cuprinde atât schimbările cantitative și calitative.

Creșterea economică este schimbarea pozitivă în producția reală a țării într-o anumită perioada de timp economiei în timp ce dezvoltarea economică implică creșterea nivelului de producție într-o economie, împreună cu avansarea tehnologiei, îmbunătățirea nivelului de trăi, etc.

Creșterea economică este un proces automat spre deosebire de dezvoltarea economică, care este rezultatul activităților planificate.

Creșterea economică permite o creștere a PIB-ului pe de locuitor, venituri etc. Pe de altă parte, dezvoltarea economică permite îmbunătățirea ratei de speranța de viață, rată mortalității infantile, rată de alfabetizare și ratele sărăciei.

Creșterea economică poate fi măsurată atunci când există o schimbare pozitivă în venitul național, în timp ce dezvoltarea economică poate fi văzut atunci când există o creștere reală a venitului național.

Creșterea economică este un proces pe termen scurt, care să ia în considerare o creștere anuală a economiei. Dar dacă vorbim despre dezvoltarea economică este un proces pe termen lung.

Creșterea economică poate fi măsurată într-o anumită perioada de timp, spre deosebire de dezvoltarea economică care este un proces continuu, astfel încât să poată fi observată pe termen lung.

1.2 Factorii și tipurile creșterii economice

Creșterea economică a unei țări se poate îngreuna datorită unui număr de factori, cum ar fi deficitul comercial și modificări ale cheltuielilor organismelor guvernamentale. În general, creșterea economică a unei țări este afectată negativ atunci când există o creștere bruscă a prețurilor bunurilor și serviciilor.

Creșterea economică relevă acele modificări care au loc în sporirea rezultatelor macroeconomice care nu sunt exprimate independent, ci în strânsă legătură cu factorii ei determinanți : factorul uman (cantitativ și calitativ, drept capital uman); factorul material (atât că investiții, cât și capitalul real existent); factorul informațional – tehnic (având în prezent un rol decisiv). Altfel spus, creșterea economică este determinată de factori direcți (creșterea populației active, “investițiile” în capitalul uman, creșterea volumului capitalului utilizat, schimbările tehnologice) și de factori indirecți (instituțiile financiare, administrațiile private, Guvernul etc.).

Resursele umane reprezintă cel mai important factor al creșterii economice a unei țări. Calitatea și cantitatea de resurse umane disponibile pot afecta în mod direct dezvoltarea unei economii. Calitatea resurselor umane depinde de calificare, abilități creative, pregătire și educație. Dacă ele sunt bine pregătite și calificate atunci și producția o să fie de calitate superioară. Pe de altă parte, un deficit de forță de muncă calificată împiedică dezvoltarea unei economii, în timp ce surplusul de forță de muncă este de o importanță mai mică la creșterea economică. Prin urmare, resursele umane ale unei țări trebuie să fie adecvate că număr, cu aptitudini și abilități necesare, astfel încât creșterea economică poate fi realizată.

Resursele naturale afectează creșterea economică a unei țări într-o mare măsură. Resursele naturale implică resurse care sunt produse de natură, fie pe teren sau sub pământ. Resursele pe terenuri includ plante, resursele de apă și peisaj. Resursele subterane includ petrolul, gazele naturale, metale, nemetale, și minerale. Resursele naturale ale unei țări depinde de condițiile climatice și de mediu. Țări care au o mulțime de resurse naturale se bucură de o creștere bună decât țările cu cantitate mică de resurse naturale. Utilizarea eficientă sau exploatarea resurselor naturale depinde de competențele și abilitățile de resurse umane, tehnologia utilizată și de disponibilitatea fondurilor. O țară care are forță de muncă calificată și educată cu resurse naturale bogate duce economia pe traiectoria de creștere. Cele mai bune exemple de astfel de economii sunt țări dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania și Franța. Cu toate acestea, există țări care au puține resurse naturale, dar de mare pe venitul cap de locuitor, cum ar fi Arabia Saudită, prin urmare, creșterea economică este foarte mare. În mod similar, Japonia are o zona geografică și puține resurse naturale mici, dar atinge o rată de creștere ridicată datorită resurselor sale umane eficiente și tehnologie avansată.

Formarea de capital implică terenuri, clădiri, mașini, putere, de transport și mediu de comunicare. Producerea și achiziționarea acestor produse create de om poartă denumirea de formare de capital. Formarea de capital crește disponibilitatea de capital pe lucrător, care crește în continuare raport de capital / muncă. Prin urmare, productivitatea muncii crește ducând la creșterea producției și la creșterea economiei. Dezvoltare tehnologică se referă la unul dintre factorii importanți care influențează creșterea unei economii. Tehnologia presupune aplicarea unor metode științifice și tehnici de producție. Cu alte cuvinte, tehnologia poate fi definită că natură și tipul de instrumente tehnice utilizate de o anumită cantitate de muncă. Dezvoltarea tehnologică ajută la creșterea productivității cu suma limitată de resurse. Țările care au lucrat în domeniul dezvoltării tehnologice cresc rapid în comparație cu țările care au mai puțin accent pe dezvoltarea tehnologică. Selecția tehnologiei corecte joacă un rol pentru creșterea unei economii. În contrariu, o tehnologie necorespunzătoare rezultă costuri mai mari de producție.

O influență importantă asupra creșterii economice o au factorii indirecți, cu acțiune imediată: dimensiunea cererii agregate, respectiv, capacitatea de absorbție a pieței interne; eficiența sistemului financiar bancar; rata economiilor și rata investițiilor; mediul internațional; migrația forței de muncă și a capitalului; politică bugetară și fiscală a statului. Factorii sociali implică obiceiuri, tradiții, valori și convingeri care contribuie la creșterea unei economii într-o măsură considerabilă. În afară de această, factorii politici, cum ar fi participarea guvernului în formularea și implementarea diferitelor politici, au un rol important în creșterea economică.

În funcție de preponderența aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizarea factorilor creșterii economice pot fi identificate trei tipuri de creștere economicǎ: tipul extensiv, intensiv și cel intermediar.

Tipul extensiv de creștere economică corespunde laturilor cantitative ale factorilor direcți ce contribuie la formarea P.N.B. Se regăsește cu precădere în țările slab dezvoltate. Apare în condițiile în care sporul de producție se obține pe baza folosirii unui număr suplimentar de forțe de muncă, de mașini, de materie prima, de terenuri agricole etc.

Tipul intensiv corespunde laturilor calitative. Acest tip de creștere economică este caracteristica țărilor dezvoltate, capabile să aplice în producție ultimile realizări ale progresului tehnico-științific. El presupune capatarea unui spor de producție pe baza utilizării mai eficiente a factorilor de producție existenți, a implementării noilor tehnologii, adică în urma valorificării progresului tehnico-științific. Tipul intensiv presupune nu numai obținerea unui spor de produse ci și ridicarea calității acestora.

Tipul intermediar de creștere economică se situează la limita tipului extensiv cu cel intensiv și, în funcție de factori, poate influență creșterea economică pe o perioada scurtă sau lungă de timp.

În literatura de specialitate întâlnim termenii de “creștere economică negativă” sau “creștere economică zero”. Creșterea economică negativă sau descreșterea economică este acea situație în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendința de scădere; Creșterea economică zero apare atunci când PIB-ul unei economii nu înregistrează nici creștere, dar nici o scadare, ci rămâne constant.

1.3 Principiile și sursele de finanțare necesare dezvoltării economice

Implicarea statului în creșterea și dezvoltarea economică este esențială. În orice societate, guvernul are un rol activ în gestionarea economiei prin politici economice. Aceste politici urmăresc să mențină o moneda stabilă și o creștere economică într-un ritm echilibrat.

Dezvoltarea economică cuprinde o serie de principii.

Un prim principiu ar putea presupune că, deși administrația publică are atribuții bine definite prin Constituție și trebuie să coordoneze procesul de dezvoltare economică, să asigure o bună administrare a proiectelor de dezvoltare economică și să ofere servicii de o calitate superioară, nu ea este cea care asigura venituri în societate. Firmele sau micii întreprinzători care activează în respectivul spațiu teritorial sunt cei care, prin crearea de locuri de muncă asigura și venituri.

Administrația publică asigură colaborarea dintre cetățeni și autoritatiile publice. Printre funcțiile pe care această le îndeplinește amintim pe cea de execuție, de pregătire și cea de prevedere.

Un principiu secundar s-ar putea baza pe asigurarea unei bune infrastructuri. Astfel, numărul investițiilor ar spori iar acest fapt duce la crearea unor noi locuri de muncă și, implicit la creșterea veniturilor populației. O gama variată de servicii publice puse la dispoziția atât a cetățenilor, cât și a agenților economici de către autorități conduc la cheltuirea unei bune părți a veniturilor în interiorul comunității respective. Totodată, sprijinul și promovarea pe care administrație publică le oferă afacerilor deja existente sunt inportante pentru augumentarea productivității acestora deoarece “afacerile reprezintă motorul dezvoltării economice”.

Guvernul, afacerile, educația și societatea ar trebui să colaboreze pentru a crea o economie vibrantă, printr-o strategie de investiții pe termen lung care să încurajeze înteprinderile locale, servește nevoilor societății și a oamenilor de afaceri, promovează ocuparea forței de muncă și a veniturilor, protejează mediul înconjurător și reușește să se afirme pe piață mondială.

Resursele interne de finanțare a investiților interne și programelor sociale sunt esențiale pentru creșterea economică și pentru eradicarea sărăciei. Strategiile pentru a avansa includ, printre altele, politicile macroeconomice disciplinate și politica fiscală, inclusiv obiective clare de mobilizare a veniturilor fiscale și nefiscale precum și cheltuielilor publice responsabile pentru educația de baza, sănătate, sectorul rural etc. Această responsabilitate include crearea de condiții care fac posibilă asigurarea resurselor financiare necesare pentru investiții. Factorii interni de decizie sunt cei care determina, în mare măsură, starea de guvernare, politicile macro și micro economice, finanțele publice, starea sistemului financiar, precum și alte elemente de baza ale mediului economic al unei țări. O politică fiscală solidă, cheltuielile sociale responsabile și o bună funcționare a sistemul financiar sunt esențiale pentru dezvoltarea economică și socială.

În dezvoltarea economică și socială a unei țări, rolul investițiilor este unul complex întrucât investițiile influențează ritmul de dezvoltare al acestora. Ele reprezintă baza materială care stimulează creșterea și dezvoltarea, un factor ce determina creșterea cifrei de afaceri, a profitului și a veniturilor, favorizează circulația capitalurilor și accelerează promovarea progresului tehnic și asigura mediul de afaceri.

Investițiile au un rol important în asigurarea modernizării activității economice, asigura un grad mai mare de ocupare a forței de muncă, locuri de muncă cu apărături performanțe, îmbunătățirea calitativă a proceselor tehnologice, extinderea și generalizarea principiilor de conducere ale economiei de piață.

Investițiile publice pot fi finanțate prin surse interne, veniturile autorităților cuprinzând astfel colectarea taxelor și impozitelor de la contribuabili, obținerea de donații și sponzorizări sau prin surse externe de finanțare atunci când numărul proiectelor de investiții este mare, ele sunt de amploare și costisitoare iar resursele interne de finanțare nu sunt suficiente pentru dezvoltarea economică. În acest caz administrația recurge la încheierea unor parteneriate, uneori contractează împrumuturi sau aplică pentru proiecte de finanțare.

Parteneriatul public-privat este o colaborare între o autoritate din sectorul public și una sau mai multe companii din sectorul public. Parteneriatele pot activa în sectoare precum infrastructură, agricultură, educație, sănătate, ele putând aduce modificări semnificative în reforma instituțională.

În mare parte, proiectele de investiții publice sunt finanțate de la bugetul național al unei țări însă, când acestea sunt de mare anvergură iar resursele financiare sunt limitate, sectorul public contractează serviciile sectorului privat, în vederea obținerii unor rezultate benefice dezvoltării economice.

Unul dintre avantajele unui parteneriat este faptul că, oamenii de afaceri cunosc modul în care va evolua respectivul sector de activitate. Nu trebuie să uităm faptul că autoritățile sunt cele care crează condițiile de dezvoltare însă mediul privat de afaceri este cel care aduce venituri prin taxele și impozitele plătite către stat. Nu în ultimul rând, încheierea unui parteneriat presupune un acord, împărtășirea unor idei comune, transparență, seriozitate și sinceritate din ambele părți astfel încât societatea civilă să beneficieze de condiții cât mai prielnice de viață.

Totodată, autoritățile sprijină și promovează activitatea economică a firmelor prin acordarea de subvenții sau scutiri de taxe pentru o perioada de timp determinată.

Cum am afirmat mai sus, administrația publică nu reușește întotdeauna să ducă la bun sfârșit proiecte de invesții din surse proprii. În aceste condiții ea trebuie să îmbine resursele financiare de care dispune cu finanțări externe. Pe lângă faptul autoritățile pot încheia parteneriate cu sectorul privat pentru a mai reduce din cheltuieli, ele își pot finanța cheltuielile de capital prin apelarea de împrumuturi, adică prin credite și obligațiuni, însă numai în baza legii.

Un împrumut nu poate fi autorizat dacă nu sunt prezentate aspectele legale prin care se justifică necesitatea acestui tip de finanțare dar și faptul că autoritatea dispune de baza financiară necesară pentru a înapoia datoria fără a-i afecta stabilitatea financiară. Dacă un credit este solicitat pentru mediul economic și pentru cetățeni atunci el este favorabil. De altfel, împrumuturile trebuiesc realizate în vederea dezvoltării și nu în funcție de interesele personale ale edililor.

1.4 Dezvoltarea durabilă – o nouă viziune asupra dezvoltării

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naștere ca răspuns la apariția problemelor de mediu și a crizei, în anul 1972, în cadrul Conferinței asupra mediului de la Stockholm, moment în care se admite faptul că activitatea umană pune în pericol viitorul planetei.

La numai un an de la castastrofa nucleară de la Cernobîl, conceptul de dezvoltare durabilă a fost pronunțat în raportul Brundtland intitulat “Viitorul nostru comun” potrivit căruia, pentru realizarea dezvoltării durabile trebuie urmărite câteva obiective în sfera economică, socială și ecologică: asigurarea creșterii economiei dar cu respectarea unei condiții esențiale – conservarea resurselor naturale; eliminarea sărăciei și asigurarea condițiilor pentru satisfacerea nevoiilor de hrană, apă, locuința, energie, sănătate și muncă; restructurarea tehnologică de producție; creșterea controlată a populației. Respecatarea acestor cerințe implică schimbări sociale, tehnice, economice, demografice și politice.

Există diferite definiții ale dezvoltării durabile, dar în 1987, Comisia Mondială privind Raportul Mediu și Dezvoltare numit Raportul Brundtland este de departe definitia cea mai buna și este acum unul dintre cele mai larg recunoscute : "Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a -și satisface propriile nevoi”.

Aceasta conține în ea două concepte cheie :

conceptul de "trebuie" , în special nevoilor esențiale ale lumii sarace, carora ar trebui să li se acorde prioritate majora;

ideea de limitări impuse de gradul de dezvoltare a tehnologiei și organizare socială asupra capacității mediului de a satisface nevoile prezente și viitoare.

Figura 1 Obiectivele generale ale celor trei subsisteme ale dezvoltării durabile

Redistribuirea Estimarea abientală;

veniturilor abientale; Evaluarea;

Angajarea; Internalizare;

Asistență direcționată; Participarea politică;

Consultarea;

Pluralismul;

Sursa : Popescu A. Ion, Constantinescu I. Mădălina, Bondrea A. Aurelian, “Dezvoltarea durabilă – O perspectiva românească”, Editura Economică, București, 2005, pag. 26

Tot în raportul Brundtland, prezentat la Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, dezvoltarea durabilă este văzută la granița concilierii dintre mediul înconjurător și economie, pe o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman, nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreagă planetă și pentru un viitor îndelungat.

Figura 2 Interdependența dintre sistemul economic, sistemul ecologic și sistemul social

Dezvoltare durabilă

Sursa : Popescu A. Ion, Constantinescu I. Mădălina, Bondrea A. Aurelian, “Dezvoltarea durabilă – O perspectiva românească”, Editura Economică, București, 2005, pag. 23

În 1982 are loc Summit-ul Pământului la care au participat reprezentanți din 170 de state și care au dezbătut subiecte precum: conservarea speciilor, stoparea defrișărilor masive, elaborarea unor convenții referitoare la schimbările climatice. Tot atunci este adoptată “Agenda 21” – un plan de susținere a dezvoltării durabile.

În 2002 la Johannesburg are loc un al doilea Summit al Pământului, iar în 2012, tot la Rio de Janeiro are loc o a treia întâlnire a reprezentanților statelor lumii care au încercat să găsească soluții viabile la probleme mediului înconjurător.

Strategia dezvoltării durabile își propune să îmbunătățească raportul dintre nevoi și resurse, scopul și mijloacele necesare, pe baza completării lor reciproce în timp și spațiu. Pilonii principali care definesc dezvoltarea durabilă sunt : corelația dintre mediul artificial și mediul natural; mediul creat de om trebuie să corespundă necesităților și intereselor generației actuale cât și generației viitoare; criteriile de dezvoltare trebuie să coincidă atât pe plan național, cât și la nivel regional sau mondial.

Dezvoltarea durabilă își propune să schimbe mentalitatea oamenilor cu privire la o serie de componente ale vieții de zi cu zi. Acest obstacol nu poate fi depășit decât prin educație, cultură, știință și informare astfel încât societatea să realizeze pericolele la care sunt supuși înaintea producerii acestora.

Măsurarea progresului economico-social, în concepția dezvoltării durabile, presupune un alt sistem de criterii și indicatori care să țină seama de faptul că PNB/locuitor nu va mai putea exprimă singur bunăstarea umană deoarece piață apreciază eficiență – ea nu are organe pentru a auzi, a simți sau a mirosi nici justețea, nici viabilitatea.

L. Brown, în cartea sa “Starea lumii 1989 – 1990”, afirmă două puncte de vedere aflate în contradictoriu. Pe de o parte, potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum starea de sănătate a economiei mondiale, lumea se află într-o stare rezonabilă, bună și că previziunile economice pe termen lung sunt promițătoare. Pe de alta parte, fiecare indicator care analizează starea de sănătate a mediului, arată o deteriorare a sistemelor naturale : pășunile își micșorează suprafețele, deserturile se extind, pământurile arabile își pierd humusurile, stratul de ozon stratosferic devinde tot mai subrire, gazele ce produc efectul de seră se acumulează, numărul speciilor de plante și de animale se micșorează, poluarea aerului atinge nivelul care amenință sănătatea oamenilor în sute de orașe, iar degradările produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent. Pentru a explica într-un mod mai clar, dezvoltarea durabilă înseamnă faptul că, creșterea și dezvoltarea depind de eforturile prezentului pentru a gestiona resursele și a le folosi într-o cantitate mai mică. Dezvoltarea durabilă se referă la găsirea unei modalități de a conservă resursele prezentului în aceași măsură cu cele ale viitorului. Va trebui să reducem cantitatea consumului de resurse naturale însă fără a compromite calitatea.

CAPITOLUL II ROMÂNIA – ȚARĂ EUROPEANĂ

2.2 Coordonatele dezvoltării regionale în România

România se situează în sud-estul Europei. Centrul țării este înconjurat de Munții Carpați, iar sudul este modelat de Dunăre, fluviu care formează o deltă la vărsarea în Marea Neagră. România face parte din organizații internaționale precum : ONU (1955), Consiliul Europei (1993), NATO (2004), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația Internațională a Francofoniei (2003), Uniunea Latină (1980), Uniunea Europeană (2007). De asemenea, este membră a unor instituții economice printre care : Grupul Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internațional (1972), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (1991), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât și obligații. Toate acestea derivă din tratatele și legislația adoptate de Uniunea Europeană de la înființare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene. Tot in 2007, Sibiul a fost pentru un an de zile, alături de Marele Ducat de Luxemburg și Marea Regiune, Capitală Culturală a Europei.

La nivelul Uniunii Europene România este a noua țară că suprafață iar dacă luăm în considerație numărul populației, țara noastră se clasează pe poziția a șaptea.

Conform Constituției, Municipiul Bucuresti este capitala tarii iar teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, orașe și județe și, în condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii. România este împărțită în 41 de județe plus Municipiul București.

Harta 1. Harta administrativ-teritorială a României

Sursa : http://www.ghidturism.info/judete/

Clasificarea NUTS a României, pe cele trei niveluri teritoriale recomandate de EUROSTAT sunt :

Tabelul 1 Clasificarea NUTS a României

Sursa : Strategia Națională pentru Dezvoltare Regională 2014 – 2020

Din punct de vedere istoric, România era împărțită în trei provincii : Valahia formată din regiunile Muntenia, Oltenia și Dobrogea, Moldova și Bucovina, Transilvania care la rândul ei era compusă din regiunile Banat, Crișana, Maramureș și Ardeal.

Harta 2 Regiunile istorice ale României

Sursa : https://it.wikipedia.org/wiki/Romania

În cadrul unui program Phare, consilieri externi desemnați de Uniunea Europeană împreună cu reprezentanți ai ministerelor au pregătit în anul 1997 un set de principii fundamentale pentru dezvoltarea regională în România prezentat în Cartea Verde. Acest lucru a dus la elaborarea și adoptarea Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, prin care s-a conturat conținutul dezvoltării regionale, s-a creat suportul legal pentru constituirea regiunilor de dezvoltare și s-au stabilit structurile teritoriale și naționale pentru dezvoltarea regională.

Ulterior, Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România a fost modificată prin Legea nr. 315/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 557/29 iunie 2006, cu respectarea Regulamentului CE Nr. 1059/2003, referitor la stabilirea unui sistem comun de clasificare statistică a unităților teritoriale. În prezent, România este împărțită în opt regiuni de dezvoltare.

Dezvoltarea regională urmărește impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea șomajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trăi. În România, dezvoltarea regională este definită ca “ansamblul politicilor autorităților administrației publice centrale și locale, elaborate în scopul îmbunătățirii performanțelor economice ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare și care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene și al altor instituții și autorități naționale și internaționale interesate”.

În sens larg, politica de dezvoltare regionala este definita ca si “ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administrației publice centrale, de autoritățile administrației publice locale și organismele regionale specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicati, în scopul asigurarii cresterii economice și dezvoltării sociale echilibrate și durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătățirii competitivitatii internationale a României și al reducerii decalajelor economice și sociale existente între România și statele membre ale Uniunii Europene”. În sens restrâns, politica de dezvoltare regională cuprinde ansamblul de idei și măsuri care asigura creșterea economică, durabilă si eficientă a întregii regiuni si este promovată de reprezentanții autorităților locale și centrale printr-o colaborare între mediul privat cu cel public.

Principalele domenii țintă ale politicilor regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, piața forței de muncă, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului, dezvoltare rurală, sănătate, educație, cultură. Prin urmare, politică de dezvoltare regională activează în domenii precum cel social, cultural, științific, politic și nu în ultimul rând economic.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România pun accent pe echilibrul economic regional și statal care duc la dezvoltarea economică. Astfel, policica de dezvoltare regională își propune diminuarea dezechilibrelor regionale existente, corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, transfrontaliere.

Ca primi pași în aplicarea politicii de dezvoltare regională ne stau în întâmpinare un set de principii după cum urmează :

Principiul descentralizării constă în trecerea deciziilor luate de la nivel central/guvernamental spre cel regional;

Principiul parteneriatului stă la baza încheierii de acorduri între toți colaboratorii (privați, publici, voluntari), în vederea aplicării politicii de dezvoltare regională;

Principiul planificării în funcție de priorități;

Principiul co-finanțării reprezintă contribuția financiară a diverșilor în realizarea proiectelor și programelor de dezvoltare regională;

După cum am prezentat mai sus, pentru ca politica de dezvoltare regională să poată fi pusă în aplicare au fost create 8 Regiuni de Dezvoltare:

1. Regiunea Nord – Est cu reședința la Piatră-Neamț și compusă din șase județe : Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, Bacău, Vaslui;

2. Regiunea Sud – Est cu reședința la Brăila și compusă din șase județe : Tulcea, Vrancea, Galați, Brăila, Buzău, Constanța;

3. Regiunea Sud cu reședința la Călărași, compusă din șapte județe : Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Teleorman;

4. Regiunea Sud – Vest cu reședința la Craiova și compusă din cinci județe : Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Olt și Dolj;

5. Regiunea Vest cu reședința la Timișoara și compusă din patru județe : Arad, Caraș – Severin, Hunedoara și Timiș;

6. Regiunea Nord – Vest cu reședința la Cluj – Napoca și compusă din șase județe : Bihor, Bistrița – Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu – Mare și Sălaj;

7. Regiunea Centru cu reședința la Albă – Iulia și compusă din șase județe : Albă, Sibiu, Mureș, Harghita, Covasna și Brașov;

8. Regiunea București – Ilfov are reședința în capitala țării și este compusă din județul Ilfov și Municipiul București;

Harta 3 Regiunile de dezvoltare din România

Sursa: http://www.romaniaview.info/regiunile-de-dezvoltare-cum-va-fi-impartita-romania/

După cum putem observa în harta de mai sus, regiunile de dezvoltare din România și-au primit denumirea în funcție de poziționarea lor geografică și sunt formate din 4 – 7 județe cu excepția regiunii București – Ilfov. Spre deosebire de unitățile administrativ – teritoriale, regiunile de dezvoltare nu au personalitate juridică, ele fiind un acord liber între consiliile județene și cele locale. Ele reprezintă cadrul pentru implementarea, elaborarea, monitorizarea și evaluarea strategiilor de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială.

Legislația în vigoare privind cadrul instituțional de desfășurare a dezvoltării regionale este asigurată de Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională, care stabilește obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România. O serie de acte normative au ajutat la realizarea dezvoltării regionale printre care amintim Hotărârea de Guvern nr. 1256/2004 cu privire la aprobarea Regulamentului – cadru de organizare și funcționare a consiliilor pentru dezvoltare regională, Legea nr. 256/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, abrogate în 2004.

Pentru a putea pune în practică politică de dezvoltare regională s-au instituit la nivel național Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională (CNDR), Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Administrației Publice și Dezvoltării Regionale iar la nivel regional Consilii pentru Dezvoltare Regională (CDR) și Agenții pentru Dezvoltare Regională (ADR).

2.3 Regiunea – actor al dezvoltării

Regiunea Nord – Est, cea mai mare că întindere și ca număr de locuitori se găsește la granița României cu Ucraina și Republica Moldova. Deși municipiul Iași este cel mai mare oraș din regiune, sediul Agenției pentru Dezvoltare Regională se află în municipiul Piatra – Neamț.

Misiunea regiunii Nord – Est este aceea de a atrage fonduri pentru proiectele de dezvoltare regională și coordonarea acestora. ADR este un generator de dezvoltare economico-socială a Regiunii Nord-Est. ADR elaborează și promovează strategii, atrage resurse, identifică și implementează programe de finanțare și oferă servicii pentru stimularea creșterii economice durabile, a parteneriatelor și spiritului antreprenorial.

Istoria, arta, cultura, tradițiile precum și poziționarea geografică, fac din vechea parte a provinciei istorice Moldova, locul unde modernul se îmbină perfect cu tradiționalul și trecutul cu prezentul.

Potențialul agricol, tradiția istoric – culturală și spirituală a regiunii Nord – Est stau la baza dezvoltării infrastructurii, a turismului, a zonelor rurale ducând astfel la o creștere economică a regiunii și, implicit la o dezvoltare economică.

Iași, cunoscut că fiind capitala Moldovei, este un important centru universitar cu tradiție dar și un important centru industrial. Cu o economie puternică prin prisma investițiilor străine, Bacău, este un important centru industrial, comercial și universitar. Farmecul istoric, cultura spirituală și numeroasele trasee montane fac din Suceava și Piatra – Neamț, puncte turistice de seama atât pentru turiștii români cât și pentru cei străini. Vechi centre comerciale și agricole, Vaslui și Botoșani sunt în prezent centre de baza în ceea ce privește industria textilă.

Ca să concluzionăm, regiunea de dezvoltare Nord – Est se bucură de prezența numeroaselor monumente istorice de importanță națională și internațională, de o ofertă culturală diversificată având oportunitatea stârnirii unui interes crescut pentru turismul de aventură, cultural și balnear.

Regiunea Sud – Est și-a primit denumirea după poziționarea geografică, ocupând locul al doilea ca suprafață din celelalte opt regiuni de dezvoltare ale României.

Având reședința la Brăila și compusă din șase județe, regiunea Sud – Est este una dintre cele mai bogate regiuni în resurse naturale din țară. Industria specializată pe mai multe ramuri – petrochimică, metalurgică, constructoare de mașini, industria materialelor de construcție, textilă și alimentară se datorează întocmai bogăției de resurse de care regiunea dispune.

Deși întâlnim o vastă gamă de resurse naturale, regiunea înfruntă o multitudine de probleme cu privire la mediul înconjurător cauzate de : poluarea marină (în Delta Dunării și Marea Neagră); substanțe chimice folosite în industria siderurgică, construcților și reparațiilor de nave; producția de energie electrică și termică; extracția, rafinarea și prelucrarea petrochimică; defrișarea în zona Subcarpațiilor de Curbură și eroziunea plajelor de la nivelul Mării Negre.

Industria ocupă un loc important în economia regiunii alături de agricultură. Se practică viticultura (jud. Vrancea), horticultură (jud. Galați) și piscicultura (jud. Tulcea și Constanța).

Din cele mai sus prezentate, putem afirma că regiunea Sud – Est este „poarta est-europeană” prin prezența celui mai mare port maritim din țara noastră. În ciuda faptului că regiunea este beneficiara a unei industrii diversificate, suprafețe agrocole mari și soluri fertile, forță de muncă flexibilă și calificată, se confruntă cu o dezvoltare insuficientă a infrastructurii de servicii publice, productivitate redusă în agricultură și o rată a șomajului ridicată.

Atracțiile turistice reprezentative sunt litoralul Mării Negre, cunoscut pe plan european pentru efectele balneoclimaterice și Delta Dunării, a doua ca mărime din Europa, o atracție naturală unică, făcând parte din patrimoniul UNESCO. Lacurile și izvoarele termale aflate în jud Buzău, Constanța și Brăila, amenajate cu baze de tratament prezintă un real interes pe plan local și național.

În concluzie, se poate spune că Regiunea Sud-Est este caracterizată printr-un potențial turistic ridicat și divers. Patrimoniul bogat de resurse naturale, precum și patrimoniul cultural favorizează practicarea multor tipuri de turism cum ar fi: turismul de litoral, montan, de croazieră, turismul rural și ecologic, turismul cultural și religios.

Cunoscută în trecut drept Valahia sau Țara Românească, Regiunea Sud are o istorie bogată și fascinantă. Este localizată în sud – estul României, este străbătută la sud de fluviul Dunărea care îi creează un avantaj stabilind granița cu Bulgaria iar prin Canalul Dunăre – Marea Neagră îi oferă acces la Marea Neagră și, implicit la cel mai mare port din țară noastră, Portul Constanța. Un alt avantaj este poziționarea capitalei București în centru regiunii, dar nefăcând parte din aceasta.

Ca forme de relief, partea nordică este preponderent dominată de dealuri și munți în timp ce în partea sudică domină câmpia. Astfel spus, varietatea formelor de relief și complexitatea geologică a acestora fac că resursele naturale ale regiunii să fie diversificate.

Resursele de petrol, gaze naturale, cărbune, minereuri și izvoare minerale folosite în industria energetică, chimică și a materialelor de construcții caracterizează nordul regiunii spre deosebire de partea sudică unde suprafețele agrare întinse determina activitatea economică să se concentreze asupra agriculturii.

Din punct de vedere turistic, regiunea prezintă un real interes prin prisma turismului montan, cultural și balnear.

Delimitată la nord de Carpați și la sud de fluviul Dunărea care stabilește granița României cu Bulgaria și Serbia, Regiunea Sud-Vest este o regiune de tranzit cheie între Banat și Muntenia. Din punct de vedere administrativ este compusă din cinci județe și își are reședința la Craiova, care în același timp, este și cel mai mare oraș din regiune. Localizarea Regiunii Oltenia este favorabilă în special pentru economie și pentru turism.

Agricultura ocupă un rol important în regiune. Predomină culturile de cereale (jud. Olt, Dolj, Mehedinți), pomicultură (Gorj, Vâlcea), viticultura (Drăgășani, Drăgănești, Segarcea), și legumicultura (zona luncii Oltului). De asemenea, Regiunea Sud – Vest este bogată în resurse naturale, cele mai impotante fiind cele energetice. Reședința regiunii, Craiova este cel mai important centru industrial.

Hidrocentralele amplasate pe apele curgătoare fac din Regiunea Sud – Vest să fie cel mai mare producător de energie din țară.

Potențialul turistic și cultural este ridicat. Turismul montan, istoric, ecumeinic și balnear definesc regiunea.

Istoric vorbind, Regiunea Vest cuprinde provincia Banatului, provincie istorică românească cu o dezvoltare economică timpurie și mai puternică în comparație cu alte provincii din țară.

Aflată la extremitatea vestică a țării, la granița României cu Ungaria și Serbia și Muntenegru, regiunea face legătură cu restul Europei prin magistrale europene stradale și feroviare.

Dezvoltarea Regiunii Vest a fost influențată și continuă să fie susținută de importantele resurse naturale existente în această regiune cu relief divers, care cuprinde deopotrivă câmpiile deosebit de fertile din partea de apus a județelor Timiș și Arad, zonele colinare cu importante resurse minerale, precum și un segment important al Carpaților Meridionali și Occidentali, care include unul dintre cele mai importante parcuri naturale din Europa, Parcul Național Retezat.

Partea vestică este recunoscută pe plan național și european prin prisma activității economice în sectorul privat. Numeroși investitori străini de renume au ales să opereze în regiune datorită istoricului comercial pe care îl deține dar, nu în ultimul rând datorită forței de muncă bine calificată.

Însemnate resurse de subsol (huilă, antracit, metale colorate, argint, aur, roci dure, zăcăminte radio-active, izvoare termale și minerale), sol (păduri cu esențe valoroase, soluri fertile), climat favorabil, legături de transport facile cu centrul Europei și o populație laborioasă reprezintă coordonatele economice ale regiunii. Putem spune că regiunea este împărțită în două subregiuni : Județele Hunedoara și Caraș – Severin se concentrează pe ramuri ale industriei extractive, siderurgice și metalurgice, spre deosebire de județele Timiș și Arad care sunt arealul favorabil investițiilor.

Din punct de vedere turistic, regiunea dispune de zone alpine ideale, stațiuni balneoclimaterice cu tradiție și parcuri naturale.

Regiunea Nord – Vest, una dintre cele mai pitorești din România este, administrativ compusă din șase județe : Bihor, Bistrița – Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu – Mare și Sălaj cu reședința la Cluj – Napoca. Regiunea dispune de o poziție geografică strategică, având granițe cu Ungaria și Ucraina cât și cu regiunile de dezvoltare Centru, Vest și Nord-Est din România.

Existența unei identități culturale etnice, forță de muncă bine calificată, utilizarea tehnologiilor moderne au atras numeroși investitori străini. Totuși, în dezvoltarea economică la nivelul regiunii există diferențe între județele ce o compun. Economia regiunii se concentrează pe agricultură și industrie în județele din sud și vest, mai precis în principalele centre industriale oferindu-le o stabilitate economică. La polul opus, în județele Maramureș și zona Munților Apuseni în pofida faptului că se găsesc numeroase centre de minerit, ele sunt închise ceea ce conduce la o rată a șomajului ridicată.

Cluj, județul de reședința a regiunii, centru universitar cu tradiție în special în domeniul serviciilor de sănătate performanțe este recunoscut atât pe plan național cât și pe plan internațional.

Regiunea dispune de atracții și resurse turistice deosebite precum : stațiuni balneoclimaterice, stațiuni turistice montane, obiective culturale, cetăți și monumente istorice.

Regiunea Centru, „inima României”, este înconjurată de arcul carpatic. Prin poziția să geografică, realizează conexiuni cu 6 din celelalte 7 regiuni de dezvoltare, înregistrându-se distanțe aproximativ egale din zona ei centrală până la punctele de trecere a frontierelor.

În afară de resursele naturale ale subsolului (gaze naturale, sare, cărbune), regiunea dispune și de o rețea hidrografică bogată precum și de un valoros potențial forestier.

Dacă inițial motorul activității economice l-a reprezentat mineritul (aur, argint, cărbune și sare), acum cele mai însemnate ramuri sunt prelucrarea metalelor, chimia, toate ramurile industriei ușoare și alimentare. Agricultură este bine dezvoltată, cu specializare în cultură plantelor industriale, cultură cartofului, zootehnie, iar viticultura de calitate are o răspândire deosebită. Astfel, sectorul industrial diversificat, orientarea industriei spre prelucrarea resurselor naturale din regiune și resursele umane calificate au atras numeroși investitori dat fiind că numărul IMM-urilor înregistrează o tendința de creștere.

Faimoasă pe plan internațional, cu un potențial turistic pe tot parcursul anului datorat peisajului montan, tradițiilor, monumentelor istorice, Regiunea Centru întrunește mai multe forme de turism : montan, balnear, ecumeinic și agroturismul.

Regiunea București – Ilfov, situată în interiorul regiunii de dezvoltare sud dar nefăcând parte din această, este compusă din capitala țării, Municipiul București și județul Ilfov. Cele două entități care alcătuiesc regiunea sunt, totodată, și cele mai mici unități teritorial administrative ale României din punct de vedere al întinderii.

Regiunea București – Ilfov reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Sistemul de telecomunicații dezvoltat, infrastructură bine pusă la punct, forță de muncă calificată și dispusă se se adapteze la standarde înalte fac, ca Regiunea București – Ilfov să se diferențieze detașat de celelalte șapte regiuni de dezvoltare existente în țară noastră.

București, prin funcția de capitală pe care o deține își concentrează activitatea economică pe sectorul serviciilor, telecomunicațiilor și educației în comparație cu județul Ilfov, unde agricultură, pe lângă industrie, ocupă un rol important în structura economică.

Cel mai mare și important centru universitar din țară se găsește în Regiunea București-Ilfov, înregistrând cel mai mare număr de studenți înmatriculați în sistemul de învățământ superior.

Fiind un lider național la capitolul inovare, regiunea atrage numeroase investiții străine directe oferind cetățenilor cel mai ridicat nivel de salarizare din țară.

Construcțiile, transportul, educația, cercetarea și sectorul de telecomunicații bine dezvoltate și cu numeroase investiții în domeniu asigură o creștere a competivității și, desigur, a potențialului de dezvoltare.

Constituirea prin lege a zonei metropolitane – zona care există de facto, răspunde unor necesități sau oportunități determinate de evoluțiile istorice, economice, sociale și teritoriale, care au condus la dezvoltarea legăturilor economice și demografice între București și localităților din jur aflate în zona să de influență. Identificarea unor proiecte comune de dezvoltare și cooperare a așezărilor din cadrul zonei, ca și crearea de noi forme de organizare instituțională și de administrație va întări capacitatea acestora de a face față concurenței.