Cresterea Porcilor Domestici

Introducere

Porcul domestic este, alături de câine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9.000 de ani. În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne. Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 milioane capete, din care 190 mil. în Europa și 489 mil. în China. Porcul este omnivor, putând fi hrănit atât cu furaje de origine animală, cât și vegetală. Rentabilitatea creșterii porcinelor se datorează produselor pe care această specie le furnizează, în primul rând, carnea și grăsimea.

Astăzi, cca. 40% din necesarul de carne din industria alimentară este asigurat cu carne de porc. Pe lângă această, datorită conținutului ridicat în substanța uscată(40%-50%), calitatea cărnii de porc este superioară cărnii furnizate de celelalte specii, fiind mai consistentă și mai hrănitoare (un kilogram de carne de porc produce 2500-3000 de calorii). De asemenea, carnea de porc este gustoasă, fragedă, ușor conservabila,din ea obținându-se preparate valoroase (șunca,mușchi,etc.). grăsimea obținuta de la porci este mult mai apreciată și căutata în industria alimentară , chimică,farmaceutica, etc.

Rentabilitatea creșterii porcilor este asigurată de însușirile fiziologice ale acestei specii, cum ar fi:

a) Prolificitatea. – În mod normal la o singură fătare, o scroafă poate da 7-12 sau mai mulți purcei, în timp ce femelele din alte specii, la o fătare, dau doar 1-2 produși .Aceasta însușire da posibilitatea ca prin produșii săi o scroafă să dea într-un an cca. 1200-1500 kg greutate vie, deci o cantitate foarte mare de carne de consum.

b) Precocitatea – Un purcel care la naștere are 1 kg, la 6 luni ajunge la 60-70 kg, decide 60 de ori greutatea inițiala, în timp ce la celelalte specii în aceeași perioadă greutatea se dublează, triplează sau cel mult se înzecește. Porcul ajunge la maturitatea sexuală mai devreme decât celelalte specii, ceea ce face să poată fi folosit la reproducție de la vârsta de 8-10 luni.

c) Gestația scurta – La scroafa gestația durează 114 zile,fapt care dă posibilitatea șase obțină doua fătări pe an. Aceasta însușire este folosită de crescătorii fruntași pentru a obține de la fiecare scroafa, chiar 5 fătări în 2 ani.

d) Folosirea hranei – Porcul folosește foarte bine hrana, fiindu-i necesare pentru un kg spor de greutate, 3-4 unități nutritive, pe când la celelalte specii, pentru același spor de greutate sunt necesare mai multe unități nutritive. Trebuie menționat ca sporul zilnic în greutate este de 600-1500 , mult mai ridicat fata de celelalte specii, dacă-l raportam la greutatea vie a animalului. Pe lângă această, sporurile în greutate se pot realiza foarte avantajos, putându-se folosi reziduurile și resturile agricole, industriale, alimentare și inclusiv pe cele de la bucătărie.

În condițiile țării noastre, consumul de carne de porc ocupa unul din locurile fruntașe, fata de celelalte sortimente, preferințele populației fiind următoarele:

– carne de porc – 28,3 kg (54%);

– carne de vită – 7,4 kg (14%);

– carne de pasăre – 13,6 kg (26%);

– ale resurse animaliere – 3,0 kg (6%);

1.1 Scopul proiectului

Proiectul are ca scop stabilirea cerințelor tehnologice de înființare a unei exploatații de suine cu o capacitate productiva inițiala de 135 scroafe. Se urmărește o corelație a fluxului tehnologic cu etapele creșterii suinelor astfel încât sa realizam o activitate eficienta in urma cărei sa obținem un profit satisfăcător cu cheltuieli de producție minime. Lucrarea urmărește stabilirea efectivelor, a producțiilor obținute și a sporurilor pentru fiecare categorie de vârstă în parte.

Se urmărește corelarea etapelor astfel încât să se asigure o continuitate în procesul de producție. În țara noastră tendința generală este de ridicare a productivității și mai puțin de sporire a efectivelor, factorul limitativ fiind asigurarea cu furaje, îndeosebi cereale. Urmărirea rentabilității unei astfel de ferme este un element principal prin care se urmărește asigurarea unui câștig care să permită acoperirea cheltuielilor legate de producție și de obținerea unui profit. Trecerea de la creșterea animalelor in sistem gospodăresc la creșterea in sistemul de exploatație comerciala, oferă posibilitatea de a valorifica animalele in abatoarele autorizate pentru comercializarea produselor pe plan național, posibilitatea accesării de fonduri, toate acestea cu condiția respectării trasabilității si a unor norme de biosecuritate si bunăstare a animalelor in exploatațiile pe care le dețin.

1.2. Alimentația Suinelor

Suinele sunt animale monogastrice, omnivore. Dacă furajele sun puțin mărunțite masticația este activă și salivația abundentă, mai ales în hrănirea cu furaje uscate (10-15 l salivă/zi). Stomacul are capacitate mică și intervine activ în mărunțirea hranei. În colonul helicoidal are loc fermentația metanică a celulozei, dar are valori mult mai reduse decât la ecvine și rumegătoare. Cerințele de proteină ale organismului sunt mai ridicate decât la erbivore și, în mod particular față de proteina cu valoare biologică ridicată. Sunt ușor carențabile în vitamine și elemente minerale.

Au gustul și mirosul dezvoltate și consumă mai bine hrana preparată. Valorifică cu 15% mai bine furajele concentrate, iar suculentele și masa verde sunt valorificate dependent de conținutul acestora în celuloză (celuloza = factor limitativ). În alimentația diferitelor categorii de producție de la suine intră o mare varietate de furaje. Ponderea cea mai mare (70-80% din valoarea nutritivă a rațiilor, până la 90 sau chiar peste 90%) o au concentratele de origine vegetală.

1.2.1.Alimentația vierilor de reproducție

Rațiile administrate vierilor de reproducție trebuie să asigure sporul de creștere planificat, o condiție de reproducție optimă, spermatogeneză normală și o activitate sexuală bună. În mod obișnuit masa corporală a vierilor de reproducție la începutul folosirii lor la montă este de 90-110 kg, iar masa corporală optimă este egală cu 220-250 kg. Din aceste considerente, în primul an de folosire la montă, rațiile administrate vierilor trebuie să asigure un spor de creștere mediu zilnic de 170 g și respectiv 60 kg de creștere anuală, iar în anul al II-lea 110g spor mediu zilnic și respectiv de 40kg spor creștere anual.

Pentru a asigura indicatorii de creștere planificați și starea fiziologică cerută, nutrețurile folosite în alimentația vierilor de reproducție trebuie să conțină la kg: 3000 kcalorii energie metabolizabilă, 15% P:B: din S:U: a rației, 11,3 g lizină, 7,3 g metionină+cistină, 14 g calciu, 8 g fosfor, 2,8 g natriu, 20 mii U:I: vitamina A, 30 vitamina E. Insuficiența proteinei, aminoacizilor, vitaminelor și sărurilor minerale din nutrețurile combinate folosite în alimentația vierilor, influențează negativ spermatogeneza.

1.2.2 Alimentația scrofițelor și scroafelor gestante

Alimentația scrofițelor și scroafelor, în perioada anterioară montei și în perioada de gestație, are drept scop de a asigura la aceste animale, o stare fiziologică adecvată, pentru a obține de la ele un număr mare de purcei cu vitalitate ridicată. Pentru a realiza aceste obiective, alimentația lor va fi condusă după cum urmează:

1. Scrofițele cu 15-20 zile înainte de a fi introduse la montă și scroafele în perioada imediat următoare după înțărcare vor fi hrănite la discreție cu nutrețuri combinate cu un conținut ridicat de energie, în care scop în componența nutrețului combinat se recomandă să se includă 10-15% grăsimi.

2. După ce scrofițele și scroafele au fost montate (însămânțate) trebuie hrănite restrictiv din următoarele motive: scrofițele și scroafele gestante datorită așa-zisului „sindrom matern” valorifică la un nivel superior energia și substanțele nutritive din rație, ca urmare, hrănite la discreție se îngrașă, iar după fătare nu sunt bune mame; la scrofițele și scroafele gestante hrănite restrictiv după fătare, consumă mai multe nutrețuri și folosesc mai eficient hrana în perioada de lactație. Din considerentele anunțate mai sus scrofițele și scroafele gestante se recomandă să li se administreze zilnic pe cap de animal, câte 1,8-2,2 kg nutrețuri combinate în primele 3 luni de gestație și 2,1-2,8 kg nutrețuri combinate în ultima lună de gestație. Scroafele și scrofițele gestante hrănite restrictiv, sunt agitate, ca urmare se recomandă ca nutrețurile combinate administrate, înainte de administrare, să fie amestecate cu fân sau paie tocate și măcinate.(după Badea Emil, 1993)

Includerea făinii de fân (circa 1 kg pe zi și cap de animal) în rația scroafelor și scrofițelor gestante, influențează pozitiv prolificitatea scroafelor și viabilitatea purceilor. Nutrețurile combinate folosite în alimentația scrofițelor și scroafelor gestante trebuie să aibă un conținut de 14 % proteină brută din substanța uscată și să fie foarte bine echilibrate în vitamine și săruri minerale. Folosirea în alimentația scroafelor și scrofițelor gestante a unor nutrețuri combinate cu un conținut sub 14% P.B. din S.U. nu influențează negativ prolificitatea scroafelor și masa corporală a purceilor la naștere, are însă o influență nefavorabilă asupra rezistenței purceilor la boli infecțioase.

În timpul verii, în hrana scroafelor gestante se vor folosi nutrețuri combinate cu un conținut mai ridicat în vitaminele A1 B3 B12 și colină, ca mijloc de prevenire a efectelor negative ale stresului termic, care se materializează în creșterea mortalității embrionilor și sporirea numărului de purcei ce se nasc morți. Includerea L lizinei și a DL triptofanului în componența nutrețurilor combinate, cu nivel proteic scăzut folosite în alimentația scroafelor gestante, asigură îmbogățirea colostrului în anticorpi (Corley J.R. și col. 1983).

1.2.3.Alimentația scroafelor în lactație

Este subordonată asigurării posibilităților materiale, ca scroafele în lactație să producă o cantitate cât mai mare de lapte (în limitele potențialului ereditar), de care depind ritmul de creștere al tineretului porcin până la vârsta de circa 3 săptămâni, deoarece atunci când producția de lapte a scroafei este scăzută, nu toți purceii consumă mai multe nutrețuri pentru a compensa insuficiența laptelui. Ca urmare rațiile administrate scroafelor în lactație, este necesar să fie echilibrate în energie, proteină, săruri minerale și vitamine. Necesarul de energie al scroafelor în lactație este influențat de vârsta animalelor, masa lor corporală și numărul de purcei pe care scroafa îi alăptează.

Insuficiența energiei din rațiile administrate scroafelor în lactație, are o influență negativă asupra producției lor de lapte și asupra compoziției chimice a laptelui. Necesarul scroafelor în lactație în proteină, săruri minerale și vitamine, este foarte ridicat, ca urmare a faptului că în timpul unei lactații normale de 56 zile, scroafa elimină prin circa: 11,8 kg proteine, 454 g calciu, 283 g fosfor și o cantitate însemnată de microelemente și vitamine. Insuficiența proteinelor, vitaminelor și sărurilor minerale din rații administrate scroafelor în lactație, influențează negativ producția de lapte, numărul de purcei înțărcați și masa corporală a acestora.

Pentru a produce nutrețuri combinate pentru scroafele în lactație se folosesc următoarele nutrețuri energetice: uruială de porumb, uruială de orz, tărâțe de grâu, iar ca nutrețuri proteice, șroturile de soia sau șroturile de floarea-soarelui, uruială de mazăre, drojdiile furajere.

Tehnica administrării rațiilor. În prima zi după fătare, scroafele în lactație se hrănesc cu circa 2-2,5 kg nutreț combinat, care este bine să fie administrat sub formă de terci subțire. În următoarele zile, rațiile se măresc treptat, astfel că în a-7-a zi, scroafele în lactație să fie hrănite după norme.

Cantitatea de nutrețuri combinate care se administrează zilnic unei scroafe în lactație este de 4-5,4 kg (în funcție de vârstă, masă corporală și numărul de purcei pe care îi alăptează) administrată în 2-3 tainuri zilnice. O parte (10-15%) din nutrețurile combinate destinate să fie administrate scroafelor în lactație este oportun să fie substituite cu fân de lucernă, în timpul iernii, și lucernă masă verde, vara, pentru a reduce cheltuielile legale de furajare. Fânul de lucernă (lucernă masă verde) inclus în rația scroafelor în lactație influențează pozitiv starea lor fiziologică și secreția laptelui (după Badea Emil, 1993)

Alimentația purceilor sugari.

Pe măsură ce sunt fătați, purceii trebuie să fie puși să sugă fără a aștepta să se termine fătarea, în caz contrar, la purcei crește procentul de mortalitate, iar conținutul sângelui în gamaglobuline este mai scăzut. Colostrul matern, consumat de purcei imediat după naștere, are un conținut foarte ridicat în proteine, care în proporție de 49% sunt reprezentate de imunoglobuline, care conferă noilor născuți imunitate. La 2/3 zile după fătare conținutul colostrului în proteine și respectiv imunoglobuline scade substanțial din nou, deși conținutul în proteine total se modifică puțin, rămânând la acest nivel și în lapte.

Colostrul are, de asemenea, un conținut ridicat în grăsime, zahăr, vitamine și săruri minerale, fiind totuși deficitar în fier. Purceii se nasc cu rezerve scăzute de fier în organism, iar fierul din laptele matern satisface numai parțial necesarul purceilor în acest element. Pentru prevenirea îmbolnăvirii purceilor de anemie, în primele 2-3 zile după naștere, li se injectează intramuscular 2 ml dintr-un preparat de fier. În producerea nutrețurilor combinate destinate purceilor sugari trebuie avut în vedere că până la vârsta de trei săptămâni purceii consumă prost nutrețurile uscate și chiar lichide. Ca urmare nutrețurile administrate purceilor sugari până la vârsta de 3 săptămâni trebuie să fie foarte gustoase. Valoarea biologică a nutrețurilor combinate destinate a fi folosite în alimentația tineretului porcin este dependentă de vârsta la care acesta urmează să fie înțărcat.

În acest context, distingem înțărcarea clasică la vârsta de 56 zile, înțărcarea timpurie care se face când purceii au vârsta de 35 de zile și extra timpurie care se face la vârsta de 21 de zile sau chiar mai puțin. Pentru a asigura dezvoltarea tineretului porcin la parametrii optimi, perioada de vârstă de 0-2 luni se subdivide în trei perioade și anume: 0-21 zile, 22-35 zile și peste 35 zile. În aceste perioade purceii sunt hrăniți cu nutrețuri combinate distincte ca structură sunt hrăniți cu nutrețuri combinate distincte ca structură, cunoscute sub denumirea de parametrii, starteri și grower.

Nutrețurile combinate tip prestarter se folosesc în alimentația tineretului porcin ca supliment la laptele matern în perioada de vârstă 10-21 de zile. Purceii consumă aceste nutrețuri la discreție și pe întreaga perioadă un purcel consumă circa 2,5 kg nutreț. Furajele combinate tip prestarter se produc pe bază de lapte smântânit praf, în care se încorporează grăsimi emulsionate, glucoză, lactoză, vitamine liposolubile, microelemente, antibiotice și substanțe antioxidante. Dintre nutrețurile energetice, în componența nutrețului combinat tip prestarter, se include în proporție de 20-255 uruială de grâu sau uruială de ovăz cernută.

La vârsta de 21 de zile, purceii care au consumat pe lângă laptele matern și nutrețuri combinate tip starter, ajung la o masă corporală medie de 4,5 kg. Nutrețurile combinate tip starter se produc pe bază de nutrețuri vegetale, iar nutrețurile proteice de origine animală ocupă în componența lor doar circa 20%. Includerea în compoziția lor a zahărului și lactozei nu este obligatorie, ca urmare se produc la prețuri scăzute (după Badea Emil, 1993).

1.2.5. Alimentația purceilor după înțărcare. Se face în continuare cu nutreț combinat tip starter până ce purceii ajung la o masă corporală de 20 kg, când sunt trecuți pe nutreț combinat tip grower (de creștere). Nutrețurile combinate de creștere trebuie să conțină la kg de nutreț 3000 kcalorii energie metabolizată și 16-18% proteină brută din substanță uscată. Se produc pe bază de porumb sau amestec de uruială de porumb și uruială de orz, iar ca nutrețuri proteice se folosesc șroturile de soia și cantități mici de nutrețuri de origine animală (2-4%). În componența lor se mai includ: sarea de bucătărie, creta furajeră, etc.

Suprafața minima necesara pentru fiecare categorie de suine

Norme sanitar veterinare de amplasare a unei exploatații pentru creșterea suinelor

Normele sanitar-veterinare privind amplasarea, proiectarea si sistematizarea fermelor zootehnice prevăd următoare:

terenul sa fie salubru, neinundabil, cu structura uniforma si cu pante line (de preferat cu inclinare spre sud, sud-est sau sud-vest), având acces ușor, către căile de comunicații, către pășuni si către culturile furajere;

adăposturile sa fie orientate in direcția opusa celei din care bat vanturile dominante, astfel încât sa fie protejate de efectul dăunător ala cestora;

luminozitatea sa fie buna si sa evite supraîncălzirea in perioada de vara;

pentru a prevenii scurgerea dejecțiilor si sau a apelor uzate în exteriorul adăposturilor, cat si pentru ca apele meteorice sa nu pătrundă în interior, construcțiile vor fi amplasate pe temelii înălțate la minim20-25 cm fata de sol, având o pardoseala specifica care sa reziste la uzura fizica si chimica;

pardoseala va avea o înclinație de 1,5 pana la 3 %, trebuie sa fie neteda si nealunecoasa;

ușile trebuie amplasate in partea opusa vanturilor dominante, iar pragurile vor fi la nivel cu pardoseala in interior si la 5-6 cm deasupra solului in exterior;

amplasamentul oricărei ferme zootehnice, trebuie sa permită in toate cazurile, posibilitatea dezvoltării in perspectiva, cu condiția sa păstreze anumite distante fata de zonele protejate:

– Ferme de porci, pana la 2 000 de capete: 500 m

– Ferme de porci intre 2000-10000 de capete: 1000 m

– Complexe de porci cu peste 10000 de capete: 1500 m

– Platforme pentru depozitarea gunoiului porcin: 1.000 m

– Stații de epurare a apelor reziduale de la fermele de porcine, sub 10.000 de capete: 1.000 m

Normele sanitar veterinare prevăd suprafețele utile minime necesare fiecărui animal în cadrul fermelor nou construite.

Norme europene în materie de bunăstarea animalelor

Această secțiune prezintă normele privind bunăstarea animalelor aplicabile suinelor. Cele mai importante acte legislative referitoare la acest domeniu sunt Directiva Consiliului 2008/120/CE din 18 decembrie 2008 de stabilire a normelor minime de protecție a porcilor, care este o versiune codificată a directivelor precedente (Directiva Consiliului 91/630/CE din 19 noiembrie 1991, Directiva Consiliului 2001/88/CE din 23 octombrie 2001 și Directiva 806/203 din 2003. Pentru toate cerințele privind spațiul liber minim necesar pentru diferite categorii de porci, sunt valabile prevederile Directivei Consiliului 2008/120/CE din 18 decembrie 2008.

Într-un adăpost pentru porcine, nu se acceptă un nivel de zgomot permanent mai mare de 85 dB.

Cerințele minime privind iluminatul prevăd o intensitate de 40 lucși. La această intensitate luminoasă, personalul își poate desfășura munca în mod corespunzător, prevenindu-se accidentele; de foarte multe ori, recomandările indică valori mai mari ale intensității luminii.

Animalele rănite sau bolnave trebuie mutate în boxe individuale (nu standuri) conform Directivei 2008/120/CE din 18 decembrie 2008.

Porcii trebuie să aibă acces la o cantitate suficientă de material manevrabil / pentru râmat.

Scroafele înțărcate / gestante și scrofițele

Începând cu 1 ianuarie 2006 se interzice priponirea scroafelor și scrofițelor. În cazul adăposturilor noi sau renovate, prevederea se aplică imediat. Scroafele și scrofițele trebuie ținute în grupuri de la 4 săptămâni după montă până la o săptămână înainte de fătare. Această regulă este obligatorie de la 1 ianuarie 2003 pentru toate sistemele de adăpost nou construite și de la 1 ianuarie 2013 pentru toate adăposturile existente. Prevederea nu se aplică exploatațiilor cu mai puțin de 10 scroafe.

Suprafața și tipul de pardoseală

Suprafața liberă pe cap de scroafă trebuie să fie de cel puțin 2,25 m, dar se recomandă ca aceasta să fie extinsă cu 10% (2,48 m ), dacă sunt mai puțin de șase scroafe în grup. În cazul în care grupul are peste 40 de scroafe, suprafața pe cap de scroafă poate fi redusă cu 10% (2,03 m).

Suprafața liberă pe cap de scrofiță trebuie să fie de cel puțin 1,64 m, dar este recomandat să fie extinsă cu 10% (1.80 m ) dacă există mai puțin de 6 scrofițe în grup. Dacă efectivul grupului este de peste 40 de scrofițe, suprafața pe cap de scroafă poate fi redusă cu 10% (1,48 m ).

Trebuie să se asigure cel puțin 1,3 m pe cap de scroafă, suprafață de pardoseală solidă, dintr-o singură bucată. Pardoseala solidă este definită ca o pardoseală din care maxim 15% revine deschiderilor de scurgere.

Trebuie să se asigure cel puțin 0,95 mde suprafață solidă de pardoseală pe cap de scrofiță, iar pardoseala să fie dintr-o singură bucată. Pardoseala solidă este definită ca o pardoseală din care maxim 15% revine deschiderilor de scurgere.

În cazul în care se folosește pardoseală cu grătare din beton, deschiderile nu pot fi mai mari de 20 mm și lățimea elementelor de grătare nu trebuie să fie mai mică de 80 mm.

Dimensiunile boxelor

Lungimea oricărei compartimentări (partiții) de boxe nu poate fi mai mică de 2,8 metri. În grupuri cu mai puțin de șase scroafe, lungimea respectivă nu poate fi mai mică de 2,4 metri.

Vierii

Boxele pentru vierii adulți trebuie să aibă cel puțin 6 m și să includă o zonă de odihnă uscată. De asemenea, vierii trebuie să aibă posibilitatea să se întoarcă și să aibă contact auditiv, olfactiv și vizual cu alți porci.

Boxele pentru vieri folosite pentru monta naturală nu pot avea mai puțin 10 m

Această regulă este obligatorie pentru adăposturile construite de la 1 ianuarie 2003 și se aplică pentru toate adăposturile de porci de la 1 ianuarie 2005. Vierii pot fi ținuți într-o boxă de dimensiuni obișnuite, dar pe durata montei trebuie mutați într-o boxă mai mare. Desigur, boxa pentru montă poate deservi mai mulți vieri.

Boxele pentru montă trebuie concepute astfel încât să prevină rănirea animalelor.

Toate cerințele referitoare la calitatea echipamentului și a pardoselii se aplică și pentru boxele de montă. Pe durata montei nu este permisă aplicarea nici unei proceduri dăunătoare pentru animale.

Scroafele lactante și purceii sugari

Maternitate cu cuib de protecție pentru purcei; maternitate 1,9 m x 2 m,grătare din plastic, podea plină sub scroafă; cuibul pentru purcei 0,6 mp,pardoseală încălzită 1/3 sau cu lămpi cu infraroșii 2/3, adăpători mixte scroafă-purcel;

Purceii înțărcați

În cazul în care se utilizează pardoseală cu grătare din beton, spațiile dintre elementele de grătar nu pot fi mai mari de 14 mm. Lățimea minimă a elementelor de grătare trebuie să fie de cel puțin 50 mm.

Grăsunii

In cazul in care se utilizează grătare din beton spatiile dintre elementele de grătar nu pot depăși 18 mm, iar lățimea minimă a elementelor de grătare trebuie să fie de cel puțin 80 mm.

Capitolul 2

PARTICULARITĂȚI DE DIGESTIE ȘI VALORIFICARE A HRANEI LA PURCEI

Paricularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv

Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticație și salivație foarte active. Dimensiunile tractusului gastrointestinal se modifica pe măsură ce animalele cresc în vârstă și greutate corporală.

La porcine digestia se desfășoară în 2 etape: una în stomac și intestinul subțire ( până la 70% din substanțele nutritive asimilabile conținute de nutrețurile ingerate sunt eliberate aici sub acțiunea enzimelor si secrețiilor gastrice) iar a doua in intestinul gros (preponderentă este acțiunea enzimelor bacteriene prin procese de fermentație) .

2.2. Microflora digestivă și implicațiile acesteia asupra digestiei și absorbției nutrienților

Corespunzător și altor ecosisteme microbiene, formarea unei microflore specifice tubului digestiv suin incepe cu o colonizare rapidă imediat după fătare. Urmează o succesiune de etape pe parcursul cărora, influențate de anumiți factori, multiplele specii de bacterii ocupă diferite poziții de dominanță. Mai mult de 500 de specii bacteriene formează o populație caracteristică și dinamică pe parcursul vieții unui porc.

Principalii factori care afectează procesul de colonizare sunt răspunsul sistemului imunitar, receptorii specifici, prezența nutrienților necesari, pH, oxigenul molecular, potențialul oxidativ/reducțional (Stewart și col.,1993). Prin urmare microflora microbiană diferă cantitativ si calitativ pe lungimea tractului gastrointestinal (Simpson și col., 1999), cele mai importante localizari fiind cecumul si colonul.

Momentul primei colonizări a tractului digestiv la purcel începe chiar cu ruperea membranelor fetale. Astfel, ,.`:într-o scurtă perioadă de timp, prin contactul cu vaginul, fecalele si pielea mamei, plus cel cu mediul înconjurător, purcelul este expus unei uriașe varietăți de bacterii. Cercetări recente arată similarități între microflora scroafei si a purceilor ei în prima fază a vieții , aceasta confirmând-o ca primă sursă a florei intestinale (Katouli și col.,1997). Ca particularitate, unele studii au arătat că purceii pot consuma până la 85g din fecalele mamei/zi (Sansom și Gleed,1981). Oricum, după primele zile de viață spectrul bacterian se schimbă, devenind diferit față de cel al scroafei si caracteristic fiecărui individ in parte (Katouli și col.,1997).

Prima săptămână de viață. Bacteriile aerobe și facultativ anaerobe, caracteristice mamei si mediului de viață, reprezintă 80%din bacteriile care s-au instalat în primele trei ore de la fătare. În următoarele 12 ore colonizarea este extrem de rapidă iar numărul total de bacterii ajunge la 109 unități/g de conținut intestinal (colon) (Swords și col.,1993; Jensen și col.,1998). După 48h viață bacteriile aerobe instalate modifică mediul gastrointestinal prin consumarea oxigenului molecular favorizând colonizarea bacteriilor anaerobe (fig.1).

Fig.1 Proporțiile bacteriilor in fecalele purceiilor (% din numărul total) , 0-120 zile. (Swords și col., 1993).

Un rol important in substituția bacteriilor aerobe îl au și imunoglobulinele din colostrul mamei care înclină balanța în favoarea bacteriilor anaerobe (Brandtzaeg, 2002). Datorită acestor doi factori anaerobele ajung sa numere 90% din totalul de bacterii. Din acest grup, speciile de lactobacili si streptococi devin dominante la sfârșitul primei săptămâni de viață rămânând la aceleași nivele pe toată perioada de alăptare (Ewing și Cole, 1994). Acest fapt se datorează adaptării celor două specii la utilizarea substratului dietei bazată pe lapte. Clostridium, Bacteroides, Bifidobacteria, un numar redus de Eubacterium, Fusobacterium, Propionibacterium și Streptococcus spp. sunt de asemenea întâlnite în această fază (Radecki și Yokohama, 1991) (fig.2).

Fig.2.a. Bacteriile coliforme (% din total bacterii) până la 90 de zile

Fig.2.b. Clostridium spp. (%din total bacterii) până la 90 de zile

Fig.2.c. Bacteroides spp. (% din total bacterii) până la 90 de zile

După înțărcare în echilibrul microflorei se produc schimbări profunde determinate de separarea de mamă, schimbarea hranei, separarea de grupul matern si întâlnirea cu alți indivizi, schimbarea mediului, etc. Urmarea imediată este reducerea consumului de hrană iar ca efect apare o reducere semnificativă in biodiversitatea microflorei (Wallgren și Melin, 2001) precum și o instabilitate pronunțată în ceea ce privește echilibrul între speciile de bacterii. Echilibrul se va reface in 2-3 săptămâni (Jansen și col., 1998) o creștere in biodiversitate remarcându-se și la 24 zile dupa înțărcare (Inoue și col., 2005).

Odată cu introducerea hranei solide, carbohidrații devin principala sursă de energie în defavoarea lipidelor, iar compoziția chimică a hranei devine mult mai complexă. În această fază (post-înțărcare) genul Bacteroides devine majoritar suprimând bacteriile gram-pozitive, devenind una dintre principalele grupe de bacterii la porcul adult (Swords și col., 1993).

Datorită dezvoltării biologiei moleculare, studii recente au dezvăluit o realitate surprinzătoare: 83% din bacteriile studiate aveau similarități mai mici de 97% față de ADN-ul bacteriilor cunoscute (Leser și col., 2002) ! Aceasta demonstrează stadiul de ignoranță în care se află încă cunoștințele ce privesc complexitatea ecosistemului bacterian la nivelul digestiv al suinelor.

Microflora intestinală poate utiliza azotul atât din formele proteice cât și din cele neproteice, organice sau anorganice (de exemplu, ureea este utilizată foarte eficient pentru sinteza de proteină proprie). Acțiunea directă asupra proteinelor la nivelul intestinului subțire este destul de scăzută (Salter, 1984) . Gaskins și col. (2001) au identificat o activitate redusă de degradare a aminoacizilor. La nivelul intestinului gros însă, situația se schimbă radical. Datorită nivelului scăzut al carbohidraților, fermentația proteolitică devine dominantă (Piva și col.,1995).

La nivelul intestinului gros numeroase tipuri de bacterii folosesc peptidele si aminoacizii ca sursa de carbon, azot și energie. Prin utilizarea valinei, leucinei si isoleucinei ele reușesc să producă acizi grași volatili (MacFarlane și col., 1992). Fermentarea proteolitică poate să ducă deasemenea la formarea de metaboliți cu potențial toxic ca NH3, amine, fenol și indol (Williams și col., 2001).

De remarcat este faptul că o activitate mărită a ureazei bacteriene necorelată cu o capacitate corespunzătoare de sintetizare proteică duce la valori mărite ale amoniacului. Studii au arătat că valorilor ridicate de amoniac le corespunde o dezvoltare defectuoasă a mucoasei intestinale, dimensiuni reduse ale vilozităților precum și o potențială afectare a metabolismului reducând performanțele animalului (Visek, 1984; Nousiainen, 1991).

Utilizarea carbohidraților din fibrele conținute de diferitele furaje de către bacterii este foarte importantă datorită incapacității echipamentului enzimatic suin de a le digera. Această activitate este total dependentă de aportul enzimelor bacteriene (celulază, hemicelulază, pectinază și xylanază) (Varel și Yen, 1997). Pentru bacterii, acest tip de carbohidrați reprezintă o sursă importantă de energie. Astfel, celuloza si hemiceluloza sunt degradate de Fibrobacter succinogenes, F. Intestinalis, Ruminococus albus, R. Flavefaciens, Butyrivibrio spp., și Prevotella ruminicola (Varel și Yen, 1997). Când substratul este reprezentat de β-glucani și pectine fermentația este asigurată de lactobacili (Graham și col., 1986)

Rezultatul fermentării carbohidraților este compus din acizi grași cu lanț scurt, acid lactic și gaze (hidrogen, dioxid de carbon, metan). Acest tip de acizi grași sunt absorbiți rapid din lumenul intestinului. Pe lânga rolul energetic, stimulează resorbția apei și a sodiului limitând diareea. În prezența unor concentrații mărite de acizi grași cu lanț scurt este inhibată dezvoltarea unor agenți patogeni precum Salmonella, Clostridium difficile și Escherichia Coli ( May și col., 1994).

Rolul bacteriilor in digestia lipidelor este important datorită degradării acizilor biliari produși de gazdă având ca rezultat o absorbție defectuoasă a grăsimilor. De menționat este și producerea de compuși cu efect citotoxic si potențial carcinogenic (Baron și Hylemon, 1997), considerată fiind de cercetători a avea rol în inhibiția bacteriilor competitoare. Microflora bacteriană produce si hidrogenarea acizilor grași nesaturați, rezultând proporții relativ mari de acid stearic care este mult mai prost absorbit. Colesterolul este redus la coprostanol si coprostanon.

2.3. Mecanismul de acțiune al enzimelor digestive

Purceii au un sistem digestiv imatur iar activitățile enzimatice sunt reduse cantitativ și calitativ pentru a digera substraturi nutritive, altele decât cele conținute de laptele matern (cazeina și lactoza). Grăsimile din laptele matern au o digestibilitate aparentă de 96% (Cranwell și Morgan, 1989). Digestibilitatea grăsimilor va scădea însă la înțărcare la 65-80% (Cera și col., 1988)

Tabelul nr.1 Evoluția enzimelor pancreatice din stadiul fetal până după înțărcare.

   ++, activitate mare; +, medie; �, slabă; -, negativ; .  x, secreții pancreatice similare înainte și după masă ; xx, secreții pancreatice mai mari după masă.

Activitatea specifică a lactazei, principala enzimă responsabilă pentru digestia lactozei, este mare în primele trei săptămâni de viață, după care începe să scadă. Acest fapt se datorează scăderii substratului reprezentat de lactoza din laptele matern. Enzimele responsabile pentru digestia amidonului, cum ar fi α-amilaza și maltaza, sunt foarte scăzute în prima perioadă de viață, dar activitatea lor crește cu vârsta (Lindemann si col., 1996). Cantitatea de amilază va crește începând de la 14 zile pregătind purcelul pentru digestia amidonului.

Activitatea lipazei în stomac este mare, justificată de abundența lipidelor din laptele scroafei, dar lipaza pancreatică nu este secretată în cantități semnificative la purceii sugari (Shen si Liechty, 2003). Deși capacitatea enzimatică a lipazei pancreatice este mult mai mare decât a celei gastrice (de 400-600 de ori), contribuția relevantă la hidroliza triacilglicerolului a primeia este evidentă. (Cariere și col., 1993). Această situație este pusă pe seama faptului că digesta este reținută mai mult timp în stomac față de intestinul subțire (Warner,1981). Evoluția secreției de lipază pancreatică la purcel se poate observa în tab.2 La înțărcare apare o scădere masivă (70%) în activitatea enzimatică a pancreasului, activitatea lipazei gastrice rămânând constantă. O adăugare de grăsimi în dieta pre-înțărcare nu va crește nivelul lipazei . Explicația acestui fenomen vine de la forma sub care în laptele de scroafă sunt puse la dispoziția purcelului grăsimile (emulsificate , sub formă de globule mici, ușor asimilabile). Spre deosebire , laptele de vacă conține globule de grăsime mari și produce scăderea capacitații de digestie, uneori însoțită de diaree. Se sugerează ca grăsimile din suplimentele nutritive să fie emulsificate sau să fie compuse din acizi grași cu lanț scurt . O altă sursă de energie o pot constitui carbohidrații ușor digestibili (lactoză, dextroză, fructoză) .

Tabelul nr.2 Evoluția greutății pancreasului și a lipazei la purcei înțărcați la 28 zile

În tab.3 sunt prezentate efectele vârstei asupra activității enzimatice la purcei înțărcați la 28 zile. Variațiile enzimelor sunt exprimate în µmol de substrat hidrolizat/minut.

Tabelul nr. 3 Evoluția cantititativă a enzimelor la purcei înțărcați la 28 zile

Principala protează, chimozina, este predominantă la sugari urmând ca pepsina să ia locul odată cu înaintarea în vârstă. Secreția de tripsină este scăzută la purcelul sugar pentru a proteja moleculele de proteină din imunoglobuline care sunt preluate din laptele matern. La înțărcare activitatea pepsinei scade brusc revenind la valorile inițiale după 5 zile. Deasemena, tripsina revine la valorile avute înaintea înțărcării după 7-9 zile O evoluție generala a enzimelor de la naștere se poate observa în fig.3

Fig.3 Evoluția generală a secreției enzimatice la purcei

Hrana uscată are capacitatea de a induce maturizarea sistemului enzimatic al tubului digestiv și pentru alți nutrienți, alții decât cei aflați în laptele scroafei (Hampson si Kidder, 1986). S-a mai demonstrat de asemenea că secrețiile enzimatice sunt influențate de prezența unui anumit substrat nutritiv (Hampson, 1986). Astfel, când purceilor li s-a administrat o dietă fără amidon, bazată pe lipide, s-a observat o creștere foarte mare a nivelului lipazei gastrice în comparație cu α-amilaza. Evoluția a fost inversă când dieta purceilor a fost lipsită de grăsimi, substratul principal fiind amidonul. Se estimează că adaptarea sistemului enzimatic la o schimbare a furajelor (substratul nutritiv), durează între 3-5 zile (Corring și Saucier, 1972). În această perioadă eficiența utilizării nutrienților este redusă. În cazul ințărcării perioada de adaptare durează între 2 – 5 săptămâni. În acest timp complexul enzimatic se adaptează la noile tipuri de furaje (majoritatea de origine vegetală). Pentru a ușura trecerea este indicat să se introducă în rație derivate de lapte (zer, lapte ecremat, lactoză, etc.) care vor asigura o parte din necesarul nutritiv al purcelului, pentru acestea existând deja mecanismele enzimatice. După perioada de adaptare aceste produse se reduc treptat, în concordanță cu maturarea echipamentului enzimatic.

CAPITOLUL 3

Intocmirea fiselor individuale pentru diferite categorii de suine

FIȘA INDIVIDUALÃ

Pentru elaborarea PROIECTULUI DE AN la disciplina:,,CREȘTEREA SUINELOR"

Efectiv stoc la 1.1.2011 2618 capete din care:

– Vieri de reproducție………………………………………………………2 cap

– Scroafe gestante , total 50 capete din care, în perioada:

0-20 zile……………………………………………………..10 cap

21-45 zile ……………………………………………………11 cap

46-65 zile….…………………………………………………9 cap

66-90 zile…………………………………………………….11 cap

91-114 zile…………………………………………………..9 cap

– Scroafe în lactație, total 25 capete din care , în perioada:

0-20 zile………… ………………………………………12 cap

21-45 zile………………… …………………………….13 cap

– Scroafe în asteptare , total……………………………………………25 cap

– Tineret de reproducție (scrofițe), total 15 din care, în perioada:

60-90 kg……………………………………………………8 cap

91-160 kg ………………………………………………….7 cap

– Vieruși de înlocuire, total 90-100 kg………………………………….1 cap

– Tineret sugar , total………………………………………………..1000 cap

– Tineret înțărcat, total 800 capete din care, între:

5-12 kg……………………………………………………….420 cap,.`:

13-27 kg…………………………………………………380 cap

– Porci grași, total 840 capete din care, între:

28-50 kg…………………………………………………250 cap

51-78 kg…………………………………………………250 cap

79-110 kg ……………………………………………………200 cap

– Efectiv total………………………….…….……………………………..2618 cap

BAZA DE CALCUL

Hrănirea se face cu nutrețuri combinate sau amestecuri de furaje specific categoriei de vârstă și stare fiziologică. Furajele combinate se pot procura de la întreprinderi specializate, dar se pot efectua și amestecuri furajere în unitate, cazîn care se vor prevede utilajele și instalațiile specifice.Consumurile specifice de furaje pot fi următoarele:

– tineret înțărcat: 5-12kg= 1,8U.N./Kg spor 13-27kg= 2,3U.N./ Kg spor 

– scrofițe de înlocuire: 60-90kg= 3,4U.N./ Kg spor 91-110kg= 4,5U.N./ Kg spor 

– porci grași: 28-50kg= 3,0U.N./ Kg spor 51-75kg= 3,7U.N./ Kg spor 76-110kg= 4,5U.N./ Kg spor 

Retribuția muncii se face conform normelor în vigoare:

– pentru sectoarele montă-gestație și maternitate se va stabili costul deproducție și prețul de cost pe purcel înțărcat la vârsta de 35 zile(5Kg/cap);

– pentru sectorul creșă se accordă în funcție de tehnologia aplicată 20 leikg/ spor în greutate vie. De asemenea, pentru sectoarele de îngrășare atineretului de prăsilă.Valoarea medicamentelor se va stabili în funcție de acțiunile ce seîntreprind pe fiecare sector de producție și categorie

Acțiunile sanitar veterinare minime pentru creșterea industrială sunt:

– la scroafe și vieri pentru un an de producție:

2 vacc. antipestoase;

2 vacc. antirujeotice;

2 vacc. antileptospirice;

4 vacc. anticolibacilare;

2 vacc. antiAujesky;

vitaminizări; antibiotice;

– la tineret sugar se prevede pentru fiecare serie administrarea preparatelor pe bază de fier (1,5ml/cap) și a unor antibiotice, în caz de nevoie;

– la tineret înțărcat se prevede pentru fiecare serie: un vacc. antipestos,un vacc. antirujetic,tratamente antistres și antiparazitare;

– la porci grași se prevede: un vacc. antipestos,un vacc. antirujetic,2 vacc. anti pasteurelice și tratamente antistress;

-la scrofițe și vieruși de înlocuire se prevede: un vacc. antirujetic,un vacc. antiAujesky,un vacc. leptospiric,tratamente antistress.

Indici de reproducție planificați:

– 2,2 fătări/ scrofă/an

– 9 purcei / fătare

– procentul de fecunditate în sezon răcoros este de 75%, iar în celcălduros de 60%.

Pierderi admise: 15% de la fătare până la înțărcarea purceilor și de 5% dela înțărcarea purceilor până la livrarea porcilor grași.

Valoarea furajelor combinate se va stabili pe baza componentelor care întră în fiecare rețetă, precum și varianta acceptată de către fermieri (cumpără sau produce local).

Valoarea transportului, atât din afara fermei cât și în fermă se va stabili conform tarifelor în vigoare, dar se poate efectua și cu mijloace proprii, caz încare se prevăd mijloace și instalații.

Întocmirea fișei evoluției stării fiziologice la scroafe și scrofițe de reproducție

Femelele acestei specii de animale de fermă sunt poliestrice manifestând cicluri sexuale pe toată perioada anului, totuși, se constată o diminuare a fecundității în sezonul canicular. Durata ciclului sexual este de 20 – 21 de zile, în medie, fiind influențat de rasă, climat, stare de sănătate, etc.

Scroafa prezintă anestru de lactație, cauzat de secreția de prolactină. Estrul manifestându-se la 5 – 7 zile după înțărcare.

Depistarea scroafelor în călduri se face cu vieri încercători, acestea prezentând reflexul de imobilizare. Se practică însămânțarea artificială cu controlul gestației la 21 de zile. Gestația durează, în medie, 114 zile, fătările fiind ușoare, în general fără distocii. Stadiul de expulzare a fetușilor este de 1 – 4 ore, în mod normal cu intervalul dintre purcei de 5 – 10 minute. Prima fătare poate cauza uneori probleme , de aceea scrofițele necesită îngrijiri speciale iar durata fătării s-ar putea prelungi mai mult decât în mod normal.

Puerperium durează 2 – 8 zile fiind mascat de lactație, procesul fiind complet încheiat la 21 de zile.

Perioada de lactație va fi de 35 de zile, timp în care purceii vor fi cazați împreună cu mamele lor.

Grupele de așteptare a montei formate din scroafe înțărcate și scrofițe sunt împărțite în trei decade, toată perioada cumulând cele 8 zile până la primul estru, care este anovulator, plus cele 21 zile până la estrul în care vor fi însămânțate, totalul ajungând la 29 de zile.

Toate categoriile de scroafe vor fi împărțite în grupe aproximativ egale pentru a putea asigura valorificarea producției pe toata perioada anului.

Scrofițele vor fi introduse la montă la vârsta de 8 luni, fiind utilizate o perioadă de 6 – 8 fătări, asta în condiții optime de hrănire și întreținere. În luna ianuarie vor fi 52 de scroafe în gestație, 26 în lactație și 22 în așteptarea montei, numărul acestora modificându-se pe parcursul celor 12 luni în funcție de numărul de scroafe repartizate pe fiecare perioadă.

Calculul efectivului optim în așteptare se face în funcție de mărimea grupei de montă din luna respectivă și perioada de formare a grupei(care este de 10 zile), formula de calcul fiind următoarea:

unde:

ef.o.a. =efectiv optim în așteptare

M.g.m. = mărimea grupei de montă

p.f.g. = perioada de formare a grupei

Se ține cont că în perioada de iarna procentul de fecunditate este de 75%, în perioada de vară 60% astfel că la 21 de zile se recalculează numărul de scroafe gestante din acea grupă de gestație. Prolificitatea fiind de 9 purcei pe scroafă și numărul de scroafe din ultima decadă de gestație fiind deja știut se calculează numărul de purcei obținuți. Pentru a calcula numărul de purcei înțărcați se scade din totalul de purcei obținuți un procent de 15%, acesta însemnând pierderile din această perioadă.

De menționat că în prima decadă din așteptarea montei se adaugă scroafele care au fost diagnosticate ca nefiind gestante la 21 de zile de la însămânțare.

EVOLUȚIA STĂRII FIZIOLOGICE LA SCROAFELE ȘI SCROFIȚELE DE REPRODUCȚIE (PE DECADE),.`:

Întocmirea fișei vârstei și greutății corporale la tineret porcin

Tineretul porcin este o categorie care are un rol decisiv în calcularea eficienței economice. Se acordă o atenție deosebită purceilor mai ales imediat după înțărcare când aceștia trec printr-o perioadă maximă de stres datorită despărțirii de scroafe. Tot în această perioadă se vor definitiva, ierarhiile de grup de aceea nu se vor mai regrupa indivizii din cadrul aceleiași boxe de la înțărcare până la livrare pentru a se evita eventualele pierderi cauzate de „lupta pentru supremație”.

Înainte de a se introduce în noile boxe acestea se vor dezinfecta corespunzător standardelor, în perioada destinată vidului sanitar.

Se vor administra vitamine și minerale pe toată perioada de creștere și îngrășare, se vor face tratamente antistres și pentru combaterea paraziților specifici.

Tineretul de reproducție se va crește separat de cel destinat valorificării, având nevoie de condiții de creștere și hrănire diferite. Vârsta introducerii la reproducție la scrofițe și vieruși depinde de atingerea unor anumite greutăți corporale, 95 – 100 kg la femele și peste 100 kg la masculi. Introducerea prea devreme sau prea târziu are drept consecință îngrășarea tineretului de prăsilă, manifestarea mai slaba a căldurilor, fecunditate si prolificitate scăzute etc.

De la înțărcare și până la livrare tineretul porcin trece prin mai multe perioade, fiecare cu cerințe proprii de climat și hrană cu pierderi estimate la 5% din efectivul inițial. Sunt două perioade principale: tineret porcin și porci la îngrășat. Tineretul porcin prezintă două subperioade una de la 5 kg(de la înțărcare) până la 12 kg și cea de a doua de la greutatea de 12 kg pană la 27 de kg, în ambele purceii având un spor mediu zilnic de 310g, perioadă care însumează un număr de aproximativ 70 de zile. Porcii la îngrășat sunt considerați cei care au o greutate între 27 și 110 kg când sunt livrați la cumpărători. În această perioadă de aproximativ 250 de zile se estimează un spor mediu zilnic de 555g.

Astfel într-o perioadă de 360 de zile de la fătare până la livrare se obține o greutate de 110 kg cu pierderi totale de 20% din efectivul inițial de purcei fătați.

EVOLUȚIA VÎRSTEI ȘI GREUTĂȚII CORPORALE LA TINERETUL PORCIN PE DECADE

Fișa tehnologică la categoria scroafe și vieri

Scroafele și vierii pentru reproducție sunt categoriile cele mai importante dintr-o fermă deoarece datorită acestora se obțin produși care mai târziu vor fi valorificați, de aceea necesită o atenție deosebită.

Pentru o utilizare eficientă a femelelor, acestea trebuie să fie urmărite cu atenție de îngrijitori astfel încât să se cunoască cu precizie starea fiziologică în care acestea se află, pentru a le acorda îngrijirile cerute de fiecare perioadă.

Într-o fermă de porci se poate practica monta (popular „vierit”) sau însămânțările artificiale. Deoarece însămânțările artificiale prezintă mai multe avantaje precum: însămânțarea mai multor femele cu material seminal de la un singur mascul reducându-se costurile pentru creșterea vierilor, folosirea intensă a reproducătorilor de mare valoare, posibilitatea schimbului internațional de material seminal, transmiterea de boli prin contact direct între animale, posibilitatea efectuării unei hibridări între reproducători care nu se împerechează între ei în condiții naturale, etc.

Vierii pot fi utilizați pentru recoltare de 2 – 3 ori pe săptămână sau mai des dar cu perioade mai lungi de refacere. Aceștia se utilizează la reproducție începând cu luna a 10 – a de viață, când frecvența de recoltare este mult mai redusă decât la adult cu timpul ajungând însă la performanțele amintite. Masculii pot fi utilizați până la vârsta de 6 ani dacă se respectă perioadele de refaceri sau chiar mai mult dacă sunt foarte valoroși.

La efectivul total de 100 de scroafe sunt mai mult decât suficienți cei 3 vieri care sunt în fermă iar pentru asigurarea continuității se formează un vieruș pentru înlocuire.

Pentru a putea afla necesarul de furaje pentru fiecare lună și categorie de vârstă în parte este nevoie să se calculeze numărul de zile furajate pe lună; acesta se află înmulțind numărul de animale din categoria respectivă cu numărul de zile.

Cu ajutorul numărului de scroafe se calculează și purceii fătați, pierderile, purceii înțărcați precum și stocul de purcei neînțărcați la începutul și sfârșitul lunii.

I.S.C.I.P. (I.A.S.)…………….. FIȘA TEHNOLOGICĂ SPAȚII TOTALE:…………………………………………

FERMA…………………………. categoria:SCROAFE ȘI VIERI din care:……………….Supraf. ……………m2: locuri……………

Nr.de boxe matern ……………..supr.utilă…….m2

Nr.zile pe o boxă………………………………………

Fișa tehnologică la tineret înțărcat

În această perioadă pentru un spor mediu zilnic de 310g este necesar asigurarea a 3 kg nutreț pentru subperioada 5 – 12 kg și 2,5 kg nutreț pe kg spor în subperioada 12 – 27 kg. Fiind necesare două tipuri de rețete diferite se calculează necesarul pentru prima rețetă înmulțind numărul de animale cu cele 3 kg de nutreț consumate de fiecare individ, iar a doua înmulțind numărul de kg asimilate de total efectivul cu 2,5 kg care este necesarul unui kg spor în greutate.

Se are în vedere faptul că în această perioadă avem pierderi de 15% din efectiv și că purceii care au depășit greutatea de 27 kg se mută în fiecare lună la următoare categorie, porci grași.

Pentru a putea aprecia necesarul de personal se află și numărul de zile furajate care se calculează ca și în cazul celorlalte categorii, înmulțind numărul de animale cu numărul de zile dintr-o lună.

Fisa tehnologica

Categoria Tineret intarcat

Fișa tehnologică la porci grași

În categoria porcilor grași intră porcii de la greutatea de 27 kg până la greutatea de 110 kg, greutatea de livrare. După greutatea de 110 kg nu mai rentează îngrășarea deoarece crește cantitatea de grăsime în carcasă fapt care nu este de dorit deoarece clienții caută o carcasă cu un strat de grăsime cât mai subțire. În cele 250 de zile în care porcii sunt repartizați în această categorie sporul mediu zilnic este de 555g.

Pe toată perioada îngrășării se apreciază un consum specific de 3,7 kg nutreț combinat pe kg spor. Se calculează numărul de zile furajate pentru a afla cantitatea de nutreț necesară pe fiecare perioadă și costul total al acestuia. Costul total se socotește în funcție de prețul rețetelor R 0 – 3 și R 0 – 4 care se utilizează pentru această categorie de animale. Din cele 3,7 kg/kg spor jumătate sunt R 0 – 3 iar jumătate sunt R 0 – 4, pentru a afla totalul costului se adună costurile de pe cele două rețete înmulțite în prealabil cu cantitatea de nutreț consumată de totalul efectivului de animale.

Livrarea spre abatoare se face cu remorci speciale care asigură climat corespunzător astfel încât caloul să nu depășească 3% indiferent de distanța care ar fi până la destinație. Încărcarea remorcilor se face pe rampe special amenajate astfel încât să nu se încrucișeze fluxurile tehnologice.

Fisa Tehnologica

Categoria porci grasi

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ȘI DESFAȘURAREA REPRODUCTIEI LA SUINE

Obținerea de rezultate superioare în creșterea suinelor este condiționată de cunoașterea și stăpânirea procesului de reproducție, precum și de aplicarea corectă a tehnologiilor de producție în creșterea și îngrășarea tineretului.

Reproducția reprezintă punctul de plecare a întregului flux tehnologic de producție, care contribuie la corelarea efectivelor de suine (pe categorii de vârstă, greutate corporală, stări fiziologice etc.), cu spațiile de cazare din fiecare sector, concretînzându-se printr-o activitatea continuă, ritmică și uniformă.

Într-un studiu mai amplu efectuat de către WEBB, J. (1985) se precizează că cercetările actuale sunt dirijate în crearea porcului "ideal", care să răspundă, prin calitățile sale, la cererile de carne ale consumatorului corelate cu avantajele crescătorului.

Avantajele crescătorului depind în mare măsură de activitatea de reproducție care trebuie canalizată în următoarele direcții:

– maturitatea sexuală a femelelor să fie atinsă la vârste cât mai timpurii;

– la maturitatea sexuală, reproducătorii (în special femelele) să posede o dezvoltare corporală relativ redusă:

– prolificitatea să fie cât mai mare;

– perioada de exploatare economică a reproducătorilor să fie cât mai extinsă.

Procesul de reproducție este influențat de creșterea corespunzătoare a tineretului destinat acestui scop, de momentul introducerii la reproducție, de întreținerea și exploatarea reproducătorilor, de tehnica de efectuare a însămânțărilor și de înlăturarea cauzelor care afectează reproducția.

Creșterea corespunzătoare a tineretului de reproducție se va trata la capitolul ce vizează tehnologia de creștere a suinelor, pe sectoarele de producție.

4.1. Momentul introducerii la reproducție a tineretului suin

La suine, ca de altfel la toate animalele de fermă, apare mai întâi starea fiziologică de pubertate, apoi maturitatea sexuală și în final maturitatea corporală sau somatică.

Pubertatea fiziologică la scrofițe apare la vârsta de 5-6 luni, cu unele variații influențate de gradul de ameliorare, de manifestarea heterozisului, de alimentație etc.

Pubertatea fiziologică la vieruși apare destul de timpuriu, la vârsta de 3,5-4 luni, când sperma este deja prezentă în testicule. După vârsta de 4 luni saltul poate fi însoțit de erecție, însă primele ejaculări apar între vârstele de 5-8 luni.

– Maturitatea sexuală, sau instinctul genezic, se manifestă odată cu intrarea în funcție a gonadelor, deci când organismul este capabil să producă celule sexuale mature.

În general, maturitatea sexuală, la actualele rase și metiși de suine din țara noastră, se instalează la vârsta de 6-7 luni, mai de timpuriu la scrofițe și ceva mai târziu la vieruși.

În mod practic, scrofițele și vierușii se vor introduce la reproducție ceva mai târziu față de momentul apariției maturității sexuale.

Practica recomandă ca scrofițele să fie dirijate la montă în al 2-lea sau al 3-lea ciclu de călduri, după instalarea maturității sexuale.

Momentul normal de folosire la reproducție poate fi asimilat și cu momentul când animalele au atins 70-75% din dezvoltarea corporală a stadiului de adult.

Vierușii folosiți prea de timpuriu la montă se epuizează repede, au o perioadă de exploatare scurtă și dau spermă de calitate slabă. Scrofițele fecundate prea devreme rămân nedezvoltate, produc purcei slab dezvoltați și se reduce perioada de exploatare economică.

Din punctul de vedere al vârstei și al masei corporale se recomandă ca vierușii din rasele actuale să se introducă la reproducție la vârsta de 8-9 luni și la greutatea de 120-130 kg. Scrofițele din rasele actuale, se pot dirija la însămânțare la vârsta de 8 luni și greutatea de 110-120 kg. Vierușii și scrofițele din rasele mai puțin precoce se introduc la reproducție cu 1-3 luni mai târziu și cu 10-15 kg mai puțin.

Depășirea vârstei și greutății coporale optime pentru introducerea la reproducție nu se justifică economic, alături de manifestarea în continuare a căldurilor șterse, reducerea fecundității și chiar a prolificității.

În cazul în care scrofițele se utilizează pentru o singură fătare, introducerea la montă se face mai devreme cu cca. 1 lună, acestea fiind dirijate apoi la recondiționare și în final la sacrificare (aspect tehnologic rar întâlnit).

Factorii care influențează momentul introducerii la montă sunt factori interni și externi.

Factorii interni sunt reflectați de apartenența la diferite rase, linii și gradul de înrudire, care influențează mai întâi pubertatea și apoi maturitatea sexuală. Așa de exemplu, scrofițele din rasa Landrace pot atinge maturitatea sexuală la cca. 175 zile, cele din rasa Marele alb la cca. 210 zile, pe când cele din rasa Duroc la cca. 225 zile. Hibrizii ating maturitatea sexuală mai devreme decât rasele sau liniile parentale, iar reproducătorii din liniile consangvine mai târziu.

Dintre factorii externi amintim: alimentația, microclimatul, sistemul de întreținere, prezența sexului opus etc.

Alimentația tineretului destinat reproducției are foarte mare importanță prin nivelele optime de substanțe nutritive, precum și prin tehnica furajării; rezultatele cele mai bune înregistrându-se la hrănirea restricționată, dar stimulativă în perioada de pregătire pentru montă.

Dintre factorii de microclimat cel mai important este temperatura din adăpost, care în general nu trebuie să depășească anumite valori, cel puțin în perioada de pregătire pentru montă.

Mișcarea animalelor în padocuri exterioare și prezența sexului opus în boxele alăturate stimulează apariția ciclurilor estrale ovulatorii la scrofițe.

4.2. Activitatea sexuală la scroafă

Activitatea sexuală la scroafe este coordonată de sistemul neurohormonal și se caracterizează printr-o succesiune ciclică a proceselor ce au loc la nivelul organului genital.

Ciclurile sexuale se repetă tot timpul anului, cu o durată medie de 21 zile și variații între 16-25 zile. Variația duratei ciclului sexual este influențată de rasă, temperatura mediului, alimentația practicată, sistemul de întreținere, individualitatea și starea de sănătate, iar intensitatea manifestărilor specifice este legată mai mult de stadiul de ameliorare și de sezon.

La scroafă se disting 4 faze ale ciclului sexual:

– Faza de proestru , în care au loc proliferarea și dezvoltarea foliculilor ovarieni, alături de involuția corpilor galbeni. Faza durează 2-3 zile, neobservându-se la animale manifestări specifice.

– Faza de estru (sau de călduri), în care se maturizează 16-18 foliculi DE GRAAF, cu variații între 3 și 30. În această fază, spre final, are loc și ovulația, care este determinată de o serie de mecanisme enzimatice, dependente de hormonii gonadotropi.

În această fază oviductul este hiperemiat și prezintă contracții antiperistaltice. Coarnele uterine devin rigide, iar mucoasa devine congestionată, acoperindu-se cu un mucus transparent.

La exterior se observă vulva congestionată și tumefiată, iar uneori la nivelul comisurii inferioare se observă un mucus transparent și filant. Faza durează 2-2,5 zile și corespunde cu: manifestărea intensă a căldurilor, apariția după un timp a reflexului de imobilitate și apoi a dorinței de împerechere cu vierul.

Comportamentul scroafelor este caracteristic: emit grohăituri specifice, refuză hrana sau sunt capricioase, se agită mereu, sar pe alte scroafe sau se lasă călărite. Dorința de împerechere se instalează în a doua parte a căldurilor.

Cercetările au arătat importanța deosebită pe care o prezintă mirosul de vier pentru stimularea precopulatorie cu scroafa. Se arată că testiculele, glandele prepuțiale și carpale ale vierului secretă unele substanțe specifice, numite "feromoni", care sunt recepționate de către indivizi ai sexului opus. Acestea determină reacții caracteristice, care au loc cu contribuția sistemului nervos central și a glandelor cu secreție internă.

Feromonii sunt compuși chimici din seria androsteronilor, produși de organismul genital animal și eliminați la exterior de indivizi ale aceleiași specii, în cantități foarte reduse, condiționând desfășurarea normală a proceselor de reproducere și de comportament. Feromonii sunt sesizați de sexul opus, cu ajutorul simțului olfactiv, care este dezvoltat la suine și secundar de gust. În timpul căldurilor iau naștere un șir de reacții legate de actul de copulație.

Feromonii secretați și eliminați de scroafe sunt sesizați de către vieri, oferind informații asupra stadiului, sau stării, ciclului sexual al femelei și atestând stadiul de estru.

Recent, pentru diagnosticarea căldurilor la scroafe, se folosesc și hormoni sintetici, cu proprietăți și structură chimică asemănătoare celor naturali.

Având în vedere aceste elemente, se recomandă ca scroafele depistate cu reflexul de imobilitate instalat dimineață să fie dirijate la însămânțare în după amiaza aceleiași zile (deci după cca. 11 ore de la depistare), iar cele depistate după masă să se însămânțeze a doua zi dimineață.

Cu cât depistarea reflexului de imobilitate pentru vier se face mai repede, (deci contoale la intervale mai scurte) cu atât este mai bine.

Repetarea montei se va face după cca. 12 ore de la prima montă. Aceasta este motivată de faptul că ovulația are loc la cca. 34 ore (30-40 ore) de la apariția reflexului de imobilitate pentru vier și durează între 1-6 ore. Capacitatea ovulelor de a fi fecundate este de 6-8 ore, timp în care acestea coboară până în treimea superioară a oviductului, unde are loc fecundația.

Capacitatea fecundantă a spermatozoizilor se păstrează în organul genital al scroafei cca. 24 ore, timp în care aceștia trebuie să întâlnească ovulele și să le fecundeze.

Timpul necesar pentru ca spermatozoizii să ajungă în treimea superioară a oviductelor este de cca. 6 ore. Toate aceste elemente sugerează ca însămânțarea să fie efectuată în două tranșe, distanțate între ele de o perioadă de 10-12 ore.

Fig. 1 Reprezentarea grafică a momentului de executare a montei

la scroafe

De menționat că, în cazul montei simple însămânțarea este indicată la 24-36 ore după apariția reflexului de imobilitate pentru vier. Unii autori indică însămânțarea scroafelor imediat după apariția reflexului de imobilitate și repetarea acesteia după 12 și 24 de ore, deci 3 însămânțări.

– Faza de metestru durează circa 7 zile, în care are loc diminuarea proceselor și manifestărilor din faza de estru. Pe ovar apar corpii galbeni, care sunt mai întâi de culoare roșie-violacee apoi galben-albăstrui. Scroafa nu mai acceptă monta și este liniștită. Dacă nu s-a produs fecundația, în ultimile 3-4 zile evoluează noi foliculi ovarieni.

– Faza de diestru durează cca. 9 zile în care are loc involuția corpilor galbeni și evoluția de noi foliculi ovarieni. Animalele sunt liniștite.

După fătare, căldurile la scroafe apar în primele zile după înțărcarea purceilor. În mod normal, căldurile nu apar mai repede de 20-21 de zile de la data fătării. Apariția căldurilor după înțărcare este influențată de starea de întreținere a scroafelor și de durata alăptării.

La înțărcarea scroafelor, după 5-8 săptămâni, căldurile apar în mod normal în primele 10 zile, la cca. 80-85% din animale. În unitățile intensiv-industriale, unde scroafele au fost bine furajate și întreținute, căldurile apar în cca. 15 zile, iar când aceste condiții sunt mediocre chiar după 24 de zile.

Zilnic se poate sconta pe un procent mediu de intrare în călduri de cca. 5% din lotul de așteptare pentru montă (100:215).

4.3. Sisteme de reproducție la suine

Reproducția la suine se poate realiza prin practicarea montei și prin însămânțări artificiale.

4.3.1. Sistemele de montă și tehnica efectuării acestora

În creșterea suinelor se practică pe scară largă monta naturală datorită faptului că aplicarea însămânțărilor artificiale prezintă unele dificultăți legate în special de păstrarea materialului seminal.

Sistemele de montă

În practica curentă sunt aplicate trei sisteme de montă, în funcție de controlul și exigențele sub care se efectuează, respectiv: monta liberă, în harem și dirijată.

– Monta liberă se întâlnește mai rar, în unele gospodării ale populației în cazul în care scroafele sunt întreținute la pășune.

În turma de animale se află și un vier care montează scroafele pe măsură ce apar în călduri. Are foarte multe dezavantaje, dar cele mai importante sunt: necunoașterea datei fătării (nu se pot lua măsuri din timp pentru asigurarea fătării) și epuizarea timpurie a vierilor.

– Monta în harem, constă în formarea de loturi din 12-15 scroafe și 1 vier, care stau împreună 3-4 săptămâni, timp în care scroafele intrate în călduri sunt montate. Dezavantajul principal îl constituie faptul că în aceeași zi, pot intra în călduri mai multe scroafe, iar un singur vier nu este suficient, deci fecunditatea și prolificitatea sunt slabe.

– Monta dirijată mai este denumită și supravegheată, constituind singurul sistem acceptat de specialiști. Împerecherea animalelor se face după depistarea scroafelor în călduri (la cca. 10 ore de la reflexele de imobilitate) în boxe special amenajate și conform unui plan de împerechere bine întocmit. Actul montei este supravegheat de către un tehnician sau muncitor cu înaltă calificare.

În cadrul montei dirijate se disting trei variante: monta simplă, monta repetată și monta dublă.

– Monta simplă dă rezultate numai atunci când se posedă aparatură pentru stabilirea momentului optim de însămânțare și când vierii sunt controlați periodic. Ea se execută după 24-30 ore de la apariția căldurilor.

– Monta repetată constă din efectuarea a 2 sau 3 monte într-o perioadă de călduri, fiecare la intervale de cca. 12 ore. Fecunditatea și prolificitatea sunt superioare montei simple. De menționat că, în unitățile de selecție, repetarea se face cu același vier, iar în cele de producție cu vieri diferiți (heterospermică).

– Monta dublă constă în repetarea montei cu un alt vier, imediat sau după 5-10 minute față de primul vier. Cel de-al doilea vier poate fi din aceeași rasă cu primul, sau din altă rasă. Monta dublă se repetă după cca. 12 ore.

Tehnica montei

Pentru reușita montei dirijate se impune stabilirea și respectarea unei tehnologii, începând cu depistarea scroafelor în călduri și terminând cu dirijarea acestora în sectorul de gestație

Depistarea scroafelor în călduri

Această operațiune este foarte importantă, necesitând un control permanent asupra scroafelor și scrofițelor susceptibile de a fi montate.

Succesul operațiunii este condiționat de cunoașterea în detaliu a manifestărilor ciclului sexual, în special cele legate de starea de călduri. Manifestarea căldurilor diferă ca intensitate în funcție de rasă, vârstă, stare de întreținere și de sănătate, sisteme de creștere și exploatare, anotimp, particularități individuale etc. În general, la scroafele aparținătoare raselor tardive, căldurile se manifestă mai intens decât la cele din rasele perfecționate; la scroafele adulte se manifestă mai intens decât la cele primipare, sau bătrâne; scroafele prea grase sau prea slabe au călduri șterse; în sezoanele călduroase căldurile se manifestă mai slab, față de cele răcoroase; lipsa de mișcare și accesul limitat la aer duce la diminuarea manifestărilor căldurilor; exploatarea prea intensă reduce din intensitatea manifestărilor căldurilor etc.

Tehnica depistării scroafelor în călduri presupune mai întâi pregătirea unui "vier încercător", ales dintre cei cu instinct genezic pronunțat, fără vicii, în vârstă de peste 1 an și cu stare de întreținere bună. Pentru depistare, vierii se pregătesc special de către o singură persoană, cu mare atenție și calm.

Dirijarea acestuia spre hale, adăposturi sau boxe, se face cu răbdare, pe un traseu uniform (ca direcție), în mai multe reprize etc.

În general, vierii încercători se introduc în boxele scroafelor pregătite pentru montă, și nu invers. Scroafele care sunt în călduri manifestă interes pentru vier: se apropie de acesta, îl miroasă, îl urmăresc etc. Imediat acestea sunt însemnate de către operator. Scroafele la care s-a instalat reflexul de imobilitate pentru vier, adoptă o poziție caracteristică, sprijinindu-se pe toate membrele și stând perioade scurte de timp nemișcate. Operatorul confirmă acest reflex prin apăsarea, cu mâinile, a scroafelor pe regiunea lombară. În cazul în care acestea stau nemișcate, reflexul este deja instalat.

Depistarea în călduri se mai face și prin plimbarea vierului încercător pe aleea dintre boxe; scroafele în călduri se apropie de portița boxei și caută vierul. În mod identic, se extrag și scroafele infecunde din boxele cu animale gestante (începând din ziua a 16-a sau a 36-a zi de la montă).

Animalele depistate în călduri și cu reflexul de imobilitate instalat, sunt izolate în boxele destinate scroafelor în așteptarea montei, unde se formează grupele de montă.

Efectuarea montei

Monta se efectuează în boxe special amenajate și sub stricta supraveghere a unui muncitor calificat pentru această operațiune.

Boxele trebuie să fie suficient de mari, curate, cu pardoseala dreaptă și prevăzută cu așternut pentru a evita alunecarea animalelor. Pereții laterali sunt compacți pentru ca animalele să nu fie sustrase de activitatea din boxele alăturate. În boxă se introduce o singură scroafă, după care se aduce vierul, iar îngrijitorul intervine doar dacă este nevoie și numai pentru facilitarea intromisiunii, fără a deranja animalele.

Actul sexual durează între 10-15 minute și cuprinde reflexele: de apropiere, de explorare, de salt și de "îmbrățișare", de intromisiune și de ejaculare. Ejacularea dureză 4-8 minute, timp în care se elimină 200-250 ml spermă (cu variații între 100-500 ml), cu densitate normală (100 mil. spermatozoizi/ml).

Primele fracțiuni de ejaculat sunt dirijate, în mod natural, înafară (și care posedă densitate redusă de spermatozoizi), iar ultima este bogată în secreții ale glandelor bulbouretrale, având rolul de a bloca lumenul cervixului și de a evita refularea acesteia spre vagin. După 10-12 ore monta se repetă cu același vier sau cu altul.

În cazul în care sunt suficiente boxe de montă, scroafa poate rămâne pe loc până la monta următoare; în caz contrar se scoate și se dirijează în boxa "scroafelor în montă", după care se readuc (de preferat în aceași boxă de montă).

După efectuarea montelor, scroafa este trimisă la sectorul de gestație, urmând ca după 16 zile să se depisteze zilnic animalele infecunde (până în ziua a 25-a), cu ajutorul vierului încercător, acțiune care se repetă din nou, începând cu ziua a 36-a până la a 42-a zi.

În sectorul de gestație se completeză tăblițele sau fișele de montă, pe boxe și se înregistrează datele în evidențele zootehnice, la nivel de individ sau pe grupe de scroafe.

4.3.2. Însămânțările artificiale

Însămânțările artificiale la suine au fost inițiate în perioada anilor 1930, mai întâi în S.U.A. și în Japonia, iar apoi și în alte țări bune crescătoare de porcine. În Europa au fost introduse din anul 1950, dar pe efective relativ reduse.

Factorul limitativ l-a constituit, și încă îl constituie, perioada relativ scurtă de conservare a materialului biologic, ca urmare a conținutului mare în apă.

În perioada actuală, aplicarea însămânțărilor artificiale constituie o metodă de intensivizare a reproducției pentru unitățile industriale, fiind o acțiune care condiționează în mare măsură rentabilitatea creșterii suinelor.

La noi în țară, metoda se practică din anul 1970 cu rezultate bune și foarte bune, în marile unități de tip industrial. Extinderea metodei a fost și este condiționată de dotarea laboratoarelor pentru analiza și prepararea materialului biologic, alături de specializarea personalului care deservește punctele de însămânțări artificiale și organizarea pregătirii scroafelor.

Dacă pentru unitățile de producție metoda este o condiție esențială pentru creșterea rentabilității, pentru unitățile de selecție problema se pune oarecum diferit: aici trebuie favorizată variabilitatea indivizilor care se realizează prin montă, utilizându-se doar în situația în care dorim să obținem un număr sporit de descendenți de la un vier de mare valoare zootehnică.

Avantajele însămânțărilor artificiale sunt următoarele:

– se reduce numărul de vieri între 5-10 ori, creindu-se posibilitatea utilizării celor mai buni reproducători (deci creșterea presiunii de selecție);

– se reduc cheltuielile materiale ocazionate de furajarea, de întreținerea și chiar pentru procurarea vierilor;

– materialul seminal se poate controla cantitativ și calitativ, luându-se măsuri din timp pentru eliminarea vierilor cu rezultate necorespunzătoare;

– efectivului redus de vieri i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare, o exploatare eficientă și o alimentație preferențială;

– materialul seminal se poate recolta și de la vierii mai în vârstă și de mare valoare zootehnică, dar care nu pot efectua saltul montei;

– se poate preveni răspândirea unor boli transmisibile prin actul montei (leptospiroza, bruceloza, trichomonoza etc.).

Dezavantajele însămânțărilor artificiale sunt următoarele:

– materialul seminal nu se poate conserva perioade îndelugate de timp, ci doar 48 de ore (în unele situații 72 ore), iar tehnologia de congelare necesită echipamente speciale;

– numărul dozelor, preparate dintr-un ejaculat, este relativ redus (4-5 doze pentru scroafe, sau 6-9 doze pentru scrofițe), față de sperma proaspătă;

– necesită un personal foarte bine instruit și o organizare perfectă a depistării scroafelor în călduri, a activității în laborator și de inoculare a materialului biologic la scroafe.

Efectuarea însămânțărilor artificiale

Efectuarea însămânțărilor artificiale este condiționată de desfășurarea a trei acțiuni: recoltarea materialului seminal, controlul și diluarea materialului seminal și însămânțarea scroafelor.

Recoltarea materialului seminal se face cu ajutorul "vaginului artificial", sau manual (metoda cea mai des utilizată în prezent). Acțiunea este precedată de obișnuirea vierului cu manechinul, care poate fi o scroafă în călduri (pentru început) sau un manechin artificial confecționat special, imitând formatul corporal al scroafei.

Sperma se colectează într-un pahar colector izoterm, prevăzut cu filtru din tifon pentru separarea în final a fracțiunii gelatinoase.

Controlul spermei se face prin examinarea macro și microscopică, avându-se în vedere: volumul, culoarea și mirosul, desimea spermei, mobilitatea, viabilitatea și rezistența spermatozoizilor, pH-ul spermei etc.

În funcție de datele obținute se trece apoi la prepararea spermei care constă din diluarea acesteia. Controlul și apoi diluarea materialului seminal se face într-un laborator care este amplasat în incinta “Punctului de însămânțări artificiale pentru scroafe”, datele consemnându-se în registrele zootehnice. Când este cazul se procedează la reformarea vierilor, însă după repetarea controlului.

Diluarea spermei se face cu scopul de a asigura viabilitatea spermatozoizilor până în momentul însămânțării scroafelor și pentru a spori numărul de animale însămânțate, prin fracționarea ejaculatului în doze.

Pentru diluarea spermei se folosesc diferite rețete, din care una o prezentăm în continuare (toate componentele fiind p.a.):

– 13 g glucoză;

– 14 g citrat de sodiu;

– 0,29 g clorură de potasiu;

– 1,5 g bicarbinat de sodiu;

– 3,0 g strptomicină;

– 3,0 g penicilină;

– 100 ml apă distilată sau bidisitilată.

Dozele se vor stabili în funcție de volumul și calitățile spermei, asigurându-se 4-5 miliarde de spermatozoizi pentru scroafe și 3-4 miliarde pentru scrofițe în cca. 100 ml material seminal. Conservarea se face în termostate, la temperaturi de 18-19C, timp de cel mult 48 ore.

Însămânțarea scroafelor este precedată de stabilirea momentului optim de însămânțare, depinzând în mare măsură de modul de inoculare a materialului seminal.

Dozele sunt pregătite în timp util în recipiente speciale, care înainte de însămânțare se aduc la temperatura de 36-37C. Recipientele sunt confecționate din material plastic, sub formă de pară, cu un volum între 100-150 ml și care sunt prevăzute cu seminete lungi de 30 cm, cu lumenul de 2 mm și diametrul exterior de 5 mm, având la capăt o olivă pentru a bloca refularea spermei.

Inocularea se face cu ajutorul seminetelor sau a cateterelor din cauciuc spiralate, după o anumită tehnică, așa încât materialul seminal să fie depus intrauterin. Operațiunea se repetă după 10-12 ore față de prima însămânțare și mai rar după alte 10-12 ore. Alte detalii se vor prezenta în cadrul lucrărilor practice.

4.3.3. Diagnosticarea gestației

Diagnosticarea gestației are drept scop stabilirea stării fiziologice a scroafei după însămânțarea naturală sau artificială, pentru luarea de decizii în timp util asupra destinației animalului. Cu cât această decizie se poate lua mai de timpuriu și mai exact cu atât eficiența exploatării scroafelor este mai mare.

De menționat că, produsul de concepție trece succesiv prin 3 stadii ontogenetice distincte, de la fecundare până la fătare. Dacă după cca.48 ore de la începerea estrului ovula este fecundată (în 1/3 superioară a oviductului) produsul de concepție trece în stadiul de zigot sau de ou.

De la fecundare și până la fătare se înregistrează pierderi însemnate de ovule fecundate, care în medie sunt de 18% în primele 25 de zile de gestație și de încă 10% până la fătare, deci în total 28%.

Practic, din cele cca.18 ovule eliberate, cca. 17 sunt fecundate, din care se mai pierd pe perioada gestației încă 6 (în stadiile de embrioni și de fetus), deci se scontează pe o medie de 11 produși.

Principiul metodei se bazează pe "efectul Doppler" și constă în modificarea frecvenței undelor ultrasonice care întâlnesc pe traseu un corp în mișcare. În acest scop se utilizează diferite aparate cu soluții construcitve variate, în funcție de firma producătoare. Bune rezultate s-au obținut prin utilizarea aparatului ILIS PREG-CHEK, care are dublă avertizare (sonoră și luminoasă) asupra stării de gestație, oferind rezultatev certe între 25-35 de zile după însămânțare (deci o perioadă acceptabilă pentru a lua o decizie eficientă). Tehnica de utilizare se va prezenta la lucrările practice.

Metoda inspecției constă în observarea și palparea abdomenului scroafelor, după luna a 3-a de gestație, iar când operatorul deține o oarecare experiență chiar de la a 70-a zi de după însămânțare.

Scroafele gestante au abdomenul mărit, descins, se mișcă mai greu și sunt liniștite. La palparea peretelui abdominal drept, deasupra ultimelor mameloane, se simt fetușii.

În ultima lună, glandele mamare încep să se contureze, iar în ultima perioadă sfârcurile devin turgescente și alungite. În ultimile 12 ore sfârcurile se alungesc, iar prin presare ușoară se obține o cantitate redusă de lapte.

4.3.4. Intensivizarea reproducției la suine

Intensivizarea reproducției la suine are ca scop sporirea producției de purcei înțărcați pe scroafă mediu furajată, acțiune care presupune optimizarea unor indicatori, cum ar fi: fecunditatea, prolificitatea și numărul de purcei înțărcați.

Finalizarea se concretizează prin numărul ridicat de purcei înțărcați pe scroafă, secondată de uniformitatea dezvoltării corporale ale acestora, starea de sănătate bună, care sunt condiționate și de obișnuirea consumării timpurie a furajelor suplimentare.

Elementele sau acțiunile care concură la intensivizarea reproducției sunt:

– creșterea adecvată a tineretului pentru reproducție;

– stabilirea vârstei optime pentru intrarea la reproducție;

– depistarea corectă a scroafelor și scrofițelor în călduri;

– reformarea animalelor care nu au rămas gestante după 3 cicluri sexuale;

– furajarea stimulativă pentru îmbunătățirea ratei ovulației;

– asigurarea de condiții adecvate pentru parcurgerea nidației;

– diagnosticarea timpurie a stării de gestație.

Însămânțările artificiale contribuie în mare măsură la intensivizarea reproducției, prin stăpânirea și urmărirea momentului de aplicare, precum și prin evitarea sau înlăturarea factorilor nedoriți.

În ultimul timp, în unitățile speciale de selecție, accelerarea procesului de ameliorare se realizează și prin transferul de embrioni, care constituie și o cale de intensivizare a reproducției. Această acțiune se impune mai ales când există scroafe de mare valoare zootehnică (donatoare) și de la care dorim să obținem un număr sporit de produși cu mare valoare de ameliorare și într-un timp mai redus. La scroafele receptoare se impun: capacitatea mare de alăptare și un temperament liniștit (bune mame).

Toate aceste elemente sau acțiuni influențează pozitiv fertilitatea suinelor, indicator de bază cu repercusiuni asupra exploatării eficiente a reproducătorilor, în general, și a femelelor, în special.

Fertilitatea la suine

Capacitatea de reproducție la suine se apreciază prin fertilitate, care presupune aplicarea și respectarea unui complex de activități și de măsuri, unele dependente de animal, iar altele care țin de asigurarea condițiilor de mediu, finalizându-se cu numărul și calitatea purceilor înțărcați în decursul unui an de producție. Cu cât numărul de purcei înțărcați este mai mare și de calitate bună cu atât fertilitatea este mai bună. Unii autori consideră ca punct final vârsta purceilor de 21 de zile.

Prin urmare, nu este suficient ca scroafa să posede fecunditatea și prolificitatea ridicate, dacă nu sunt însoțite și de o capacitate mare de alăptare , de grija mamei față de purcei și de înlăturarea de către om a evenimentelor care să cauzeze mortalitatea produșilor în perioadele pre și postnatale până la înțărcare.

Aprecierea fertilității se face pe baza unui indice sintetic în care sunt implicate: indicele de utilizare sau de folosire a scroafelor, prolificitatea și mortalitatea de la naștere și până la înțărcare (sau de 21 de zile).

Aprecierea se poate face după formula:

F = Ius x P x (), în care:

F – indicele sintetic de fertilitate;

Ius – indicele de utilizare a scroafei;

P – prolificitatea la o fătare;

m – proporția pierderilor de purcei de la naștere la înțărcare (pe fătare).

De menționat că, indicele de utilizare, sau de folosire a scroafelor este dat de formula:

Ius = , în care:

365 – numărul de zile dintr-un an calendaristic;

p.g. – perioada de gestație (zile);

p.a. – perioada de alăptare (zile);

p.r. – perioada de refacere pentru montă (zile).

Dintre toate aceste perioade numai perioada de gestație nu se poate reduce, în rest toate celelalte se pot reduce prin asigurarea unor condiții optime (în special de furajare a scroafelor) și prin prepararea unor rețete adecvate de furaje combinate suplimentare pentru purcei.

Indicele de folosire a scroafelor variază între 2,0-2,4, cu unele variații legate nai mult de starea de întreținere a scroafelor după perioada de lactație.

În unitățile de selecție, unde înțărcarea purceilor se face la vârste mai înaintate (42 de zile și chiar 56 de zile), indicele este ceva mai redus, de sub 2,0.

Factorii care influențează fertilitatea

Factorii care influențează fertilitatea la scroafe sunt de natură internă (factori ereditari și imunologici, rasa, individualitatea, vârsta etc) și de natură externă (pregătirea animalelor pentru reproducție, modul de însămânțare, alimentația, microclimatul, stresul, sănătatea etc.).

– Dintre factorii de natură internă cu cea mai mare influență asupra prolificității amintim pe cei ereditari și imunologici.

Factorii ereditari se pot evita sau înlătura prin profilaxie genetică. În primul rând nu sunt promovați la reproducție indivizii cu anomalii congenitale, precum și vierii cu spermă de calitate slabă în care sunt prezenți spermatozoizi anormali. De asemenea, se evită împerecherile înrudite prea strâns, deoarece duc la obținerea de produși sterili și fără viabilitate. În cazul în care împerecherile sunt necesare, acestea se fac sub supraveghere strictă, alături de o selecție riguroasă și o alimentație rațională.

Factorii imunologici pot condiționa fertilitatea prin existența de aglutinine în secrețiile vaginale și cele cervicale, deci se crează posibilitatea aglutinării spermatozoizilor, producând infecunditate, mortalitate embrionară și avorturi, toate cu substrat imunologic.

Rasa (grupa de metiși), influențează fertilitatea prin baza genetică a însușirilor de reproducție și prin fenomenul de heterozis. Sunt rase cu indicatori de reproducție buni, menționate ca rase materne și altele cu indicatori mai puțin buni, categorisite ca rase paterne. Rasele puțin ameliorate au acești indicatori scăzuți. Indicatorii de reproducție sunt mai buni la metiși, decât la rasele curate.

Vârsta și individualitatea animalelor pot afecta fertilitatea în sensul că scroafele peste 3,5 ani sau 4,0 ani au indicatori de reproducție în declin, iar cele prea tinere nu sunt pe deplin pregătite din punct de vedere fiziologic.

Starea de sănătate este una din cauzele principale a infertilității. Agenții patogeni pot acționa direct asupra aparatului genital, sau indirect asupra stării de ansamblu a sănătății reproducătorilor. Bolile care afectează direct fertilitatea sunt: bruceloza, leptospiroza trichomonază etc. la care se mai adaugă, la purceii sugari, salmoneloza (urmare a lipsei de igienă în boxele de fătare-alăptare).

În afară de bolile infecțioase generalizate pot apărea și unele infecții localizate la nivelul aparatului genital cum ar fi: vaginite, metrite, cervicite etc. Acestea pot afecta supraviețuirea spermatozoizilor sau provoacă moartea embrionilor, din care cauză animalele se dirijează la montă după vindecarea lor.

– Tratăm în continuare principalii factori externi care influențează fertilitatea.

Alimentația influențează fertilitatea prin cantitățile și calitățile furajelor administate, atât în perioada de creștere a reproducătorilor, cât și în perioada de exploatare, când trebuie să se asigure satisfacerea optimă a organismului în toate substanțele nutritive.

Se va evita cu desăvârșire utilizarea la scroafe a furajelor alterate, deoarece toxinele acestora au influență pregnantă asupra bunei funcționări a aparatului genital.

Se evită slăbirea scroafelor în timpul alăptării, precum și îngrășarea în perioada de gestație.

Înainte de montă și după aceasta se practică o alimentație stimulativă, urmată în perioada de gestație de o alimentație restictivă, și chiar individuală, unde sunt posibilități, pentru cel puțin 21 de zile după însămânțare (în perioada de nidație).

Durata alăptării sau vârsta la care se efectuează înțărcarea purceilor, influențează prolificitatea la fătarea următoare a scroafei, deci fertilitatea, care se apreciază anual. Pe această linie, COLE, D.J.A. și colab. (1975) arată că în cazul înțărcării purceilor sub 21 de zile, prolificitatea la fătarea următoare scade cu cca. 3 purcei (de la 12,7 la 9,6 purcei, fig.54).

Fig.3 Variația prolificității în funcție de durata alăptării precedente

De asemenea, se mai arată că la înțărcarea purceilor la vârsta de 7 zile sau sub aceasta, prolificitatea se reduce cu cel puțin 2 indivizi pe lot la fătarea următoare a scroafei.

Vârsta de înțărcare a purceilor este condiționată de mulți factori, însă predomină calitatea furajului preștarter, capacitatea de alăptare a mamelor, posibilitățile de creștere a tineretului înțărcat etc.

Stăpânirea factorilor care influențează fertilitatea la scroafe are repercusiuni directe asupra intensivizării reproducției la suine.

Microclimatul adecvat, atât pentru purcei cât și pentru scroafele-mame influențează fertilitatea în sens pozitiv. Datorită faptului că aceeiași boxă, redusă ca dimensiune, trebuie să asigure condiții foarte diferite, mai ales în ceea ce privește temperatura, soluțiile constructive sunt de mare importanță.

În primele 2-3 zile de la fătare temperatura optimă pentru mame trebuie să oscileze între 17-20C, iar pentru purcei între 30-32C, deci diferențe foarte mari; categoriile neacceptând media lor, ci numai valorile separate.

Ceilalți factori se vor trata la tehnologiile de creștere și de exploatare pe categorii de animale și sectoare de producție.

Trebuie consemnat că, stresul de orice natură provoacă în organismul scroafei secreția unor cantitatăți mai reduse de hormoni gonadotropi, cu repercusiuni negative asupra funcției aparatului genital, finalizate prin: infecunditate, mortalitate embrionară, avort etc.

Avortul, ca finalitate a unei stări de stres, este cel mai grav, deoarece este greu suportat de către animal și implică multe cheltuieli, cu atât mai mari cu cât se produce mai târziu, spre actul parturiției.

Principalele cauze ale avortului la scroafe sunt: administarea de hrană alterată, insuficiența energiei din rațiile de hrană, temperaturile prea scăzute (sub -10C) sau prea ridicate din adăpost, dezechilibrarea hormonală datorită prezenței excesive a vierilor, iluminatul insuficient pe perioadele de toamnă și iarnă, densități prea mari în boxe și, nu în ultimul rând, infecțiile bacteriene și fungice ale căilor genitale, precum și cele virale (boala Aujesky).

Utilizarea furajelor mucegăite precum și a celor înghețate dețin ponderea în provocarea de avorturi în foarte scurt timp.

Bibliografie

Pop,I.M. Halga, P.,Avarvarei Teona,2006- Nutriția și alimentația animalelor vol. I II III, Editura Tipo Moldova, Iasi

Ruben Brabant ,Want Maies, Helena Brutsaier,Nele D.Hoop,2011 –

Porci (biosecuritatea în ferma de porci), editor Cid Lines M.V.,Belgia-

Stan Traian, Păsărin Benonie -2005 „Creșterea suinelor”, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași ;

Tănase Dumitru, Gherasim Nacu -2005 „Biologia reproducerii animalelor vol. II ”, Editura Alfa, Iași.