Cresterea Economica Si Relevanta Practica Pentru Romania

Cap.I. TEORII CONTEMPORANE ALE CREȘTERII ECONOMICE ȘI RELEVANȚA PRACTICĂ PENTRU ROMÂNIA

I.1 Teorii ale creșterii economice

Investigarea teoriilor economice ale creșterii economice evidențiază faptul că progresul economic este un fenomen complex.

Pe măsura dezvoltării societatea a conștientizat în ultimul secol că sistemul instituțional joacă un rol fundamental în procesele complexe ale dezvoltării. Dezvoltarea economică nu mai este privită ca o trecere graduală, inevitabilă de la autarhia locală la specializare și diviziunea muncii.

Conceptul de „creștere economică” este formulat ca atare în secolul al XX- lea, deși economiștii au studiat și anterior probleme de macroeconomie și diviziunea muncii la scară socială. Încă din secolul al XVIII-lea, filozofia creșterii economice a concentrat atenția economiștilor prin demersuri incipiente privind funcționarea economiei; aspecte macroeconomice vizând în special diviziunea socială a muncii au fost abordate de A. Smith și D. Ricardo. În prima parte a secolului al XX-lea cercetarea macroeconomică s-a intensificat pe fondul crizelor economice, Keynes propunând un macromodel economic pentru ieșirea din criză.

Creșterea economică este asimilată cu o expansiune în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici de venit național sau produs global, care măsoară capacitatea de dezvoltare și evidențiază avuția unui popor. Atunci când creșterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este privită în funcție de dinamica populației, pentru a explica evoluția din economie și societate este utilizat conceptul de progres economic, care reprezintă o creștere a venitului național pe locuitor. Datorită laturii predominant cantitative a acestor indicatori, care nu surprindeau aspectele calitative și schimbările structurale produse odată cu creșterea economică, s-a utilizat un alt concept, cel de dezvoltare.

După cel de al II-lea Război Mondial neokeynesienii realizează sinteza între concepția dinamică și abordarea macroeconomică. Se conturează astfel teoria creșterii economice, de care s-au ocupat economiști renumiți, ca Paul Samuelson, François Perroux și alții. Noul model se referă la schimbările induse în economie de acumularea de capital și de tranzițiile și evoluțiile tehnologice.

Creșterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul și inclusiv dinamica acestuia. Exprimă, cu alte cuvinte, dinamica indicatorilor macroeconomici, respectiv a produsului intern brut, produsului național brut și venitului național, corectați cu mărimea deflatorului (IGP). Prin conținutul ei, înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale, fără a exclude oscilațiile conjuncturale și chiar anumite regresii temporare, pentru care, în literatura de specialitate se folosesc și termenii de „creștere economică zero” și „creștere economică negativă”.

Termenul de „creștere economică zero” a fost folosit prima oară într-un raport întocmit pentru Clubul de la Roma și avea semnificația unei situații în care rezultatele economice absolute și populația totală evoluează astfel încât nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.

Documentul redactat de Clubul de la Roma, sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale). Extrapolând tendința exponențială a evoluției lor din deceniile precedente, s-a ajuns la concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioada nu poate fi susținut pe termen lung și că în viitor, economia mondială ar avea consecințe catastrofale, sugerând intervenția imediată pentru stoparea creșterii. Această lucrare a creat dispute aprinse între susținătorii creșterii economice zero și militanții pentru o creștere economică cu orice preț.

„Creșterea economică negativă” evidențiază acea situație în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au tendință de scădere, menținându-se totuși sub control o serie de corelații fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienței și bunăstării.

Așadar creșterea economică relevă acele modificări care au loc în sporirea rezultatelor macroeconomice care nu sunt exprimate independent, ci în strânsă legătură cu factorii determinanți. Acești factori sunt:

– factorul uman (cantitativ și calitativ, drept capital uman);

– factorul material (atât ca investiții, cât și capitalul real existent);

– factorul informațional – tehnic (având în prezent rol decisiv).

Rezultatele creșterii economice pot fi măsurate prin indicatori sintetici și aceștia sunt:

– produsul intern brut (PIB);

– produsul național brut (PNB);

-venitul național, atât pe total cât și pe locuitor (VN).

Ca proces macroeconomic, creșterea economică nu surprinde modificările calitative din structura economiei și nivelul de trai, aspecte puse în evidență de conceptul de „dezvoltare economică”.

Caracteristicile procesului creșterii economice în prezent sunt:

– se desfășoară pe baza unui amplu proces de formare a unui mod tehnic de producție nou, caracteristic societăților din „Al III-lea Val”;

– se conturează un tip de creștere preponderent intensivă;

– are legătură cu calitatea vieții.

Tipurile de creștere economică :

Literatura de specialitate diferențiată două tipuri de creștere economică:

tipul extensiv, corespunzând sporirii cantitative ale factorilor direcți ce contribuie la formarea P.N.B.;

tipul intensiv, caracteristic prin dominanța laturilor calitative. El este propriu în special economiilor avansate.

Cele două tipuri nu sunt exclusive și nu se întâlnesc ca atare, ele coexistând sau alternând în evoluția economică a unei țări.

Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în corelație cu tranziția demografică și problematica generală a omului, precum și cu evoluția echilibrului ecologic.

Ideea de bază ce definește dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor; a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activitățile umane și mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.

•În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creșterea economică; nu există proces de dezvoltare economică fără o creștere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung.

•În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotație istorică amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăți umane date, de la o formă inferioară de evoluție spre alta superioară, inclusiv numeroasele zig-zag-uri temporare determinate de diferite conjuncturi istorice.

•În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, ca dezvoltarea factorilor de producție, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui spațiu național-statal.

•În al patrulea rând, noțiunea de dezvoltare economică se referă, mai ales în prezent, cu deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenții economici și mediul economic al acestora la structurile nu numai tehnice, ci și sociale și psihosociale ale producției și la mediul național.

Procesul creșterii economice are anumite interferențe și cu procesul reproducției lărgite.

Deosebirea esențială dintre aceste procese constă în aceea că reproducția lărgită evidențiază doar reluarea producției pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, în creșterea economică

Conceptele de echilibru și optim economic

Etimologic, conceptul de echilibru provine din termenii latini „aequs” (egal) și „libra” (balanță). Termenul a fost preluat din mecanică și a căpătat foarte mare extindere, suferind de exces de sens, fiind foarte des utilizat. Echilibrul exprimă stabilitatea fenomenelor, determinată de ponderea egală a acțiunii contrariilor și anularea reciprocă a tensiunilor.

În economie se vorbește despre echilibru:

a) funcțional, reductibil la doi termeni: resurse și nevoi;

b) structural, determinat de raportul dintre ramuri, subramuri, domenii de activitate.

Înțelegerea echilibrului economic presupune conștientizarea caracterului său relativ și nu absolut. El este o stare efemeră, trecătoare.

În ce privește dezechilibrul economic, el poate fi de două feluri:

– o stare necesară trecerii spre un nou nivel de echilibru;

– o situație gravă, de disfuncționalitate.

Noțiunea de echilibru ridicată la stare de normă economică generează optimul economic.

Optimul economic desemnează acea situație a economiei care asigură cea mai bună eficiență economică, corespunzând cel mai bine intereselor economice urmărite.

Cât privește raportul dintre echilibru și optimul economic, nu orice echilibru se confundă cu un optim, în vreme ce optimul economic nu poate fi conceput sau atins în afara echilibrului economic.

Nu există un model economico – matematic al echilibrului economic valabil oriunde și oricând.

În prezent, viața economică se caracterizează nu prin echilibru, ci prin dezvoltare și tendința de creștere a dezordinii (entropiei).

Istoricul preocupărilor în teoria echilibrului economic

Fără a formula conceptul ca atare, problema echilibrului se regăsește încă din antichitate, exprimată la început ca temeri față de bulversările în viața cetății, față de dezorganizarea vieții economice.

Mai târziu, Aristotel se referă la acel sens al echilibrului care vizează echivalența, afirmând că la baza schimbului stă egalitatea.

Mercantiliștii surprind relația între economisire, rata dobânzii și investiții, precum și influența favorabilă a modificării prețurilor asupra echilibrului extern.

Creșterea economică

În cadrul școlii clasice, A. Smith socotește că echilibrul economic este dat de piață prin jocul liber al prețurilor, asigurând echilibrarea cererii cu oferta.

D. Ricardo integrează în concepția sa despre echilibru și situația în care producția este monopolizată.

Jean Baptiste Say considera că produsele și veniturile, cererea și oferta se echilibrează automat.

Prin contribuția școlii clasice echilibrul economic dobândește statutul de concept de bază în știința economică.

Sintetizând ideile Școlii clasice Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general demonstrând că într-un sistem de concurență pură și perfectă, prețul fiecărui produs este egal cu prețul său de revenire și că, la acest preț, se asigură alocarea optimă a resurselor și folosire a factorilor de producție. Cea mai importantă teză formulată de Walras este cea referitoare la interdependența tuturor prețurilor și cantităților.

În opera lui Marx, echilibrul economic are două accepțiuni:

1. echilibrul schimburilor sau vânzărilor de mărfuri;

2. echilibrul reproducției, ca echilibru al întregii economii.

În prima accepțiune se presupune că schimbul mărfurilor se face la valoarea lor, egală cu munca înmagazinată în marfă.

În cealaltă accepțiune (la nivel macroeconomic), Marx construiește teoria reproducției ca abstracție științifică.

Teoria reproducție simple:

I (v + p) = II c

sectorul I – mijloace de producție

sectorul II – mijloace de consum

Teoria reproducției lărgite:

I (v + p) > II c

În aceste modele el vizează raportul dintre sectorul bunurilor pentru producție și al bunurilor pentru consum.

Totodată, Marx a criticat teoria lui Jean Baptiste Say, privind realizarea automată a echilibrului economic. El aduce primele idei în ce privește echilibrul ecologic.

Teoria lui Keynes în problema echilibrului economic are meritul de a fi ținut cont de realitatea concretă și nu de modelele pure. Ecuația fundamentală în teoria echilibrului la Keynes este

S =I – adică economiile să fie egale cu investițiile.

Transformarea economiilor în investiții este cheia problemei realizării echilibrului, deoarece cererea de bunuri are două componente:

– cererea de bunuri pentru consum;

– cererea de bunuri pentru investiții.

Keynes și-a dat seama că forțele pieței nu mai erau capabile să asigure, singure, echilibrul. Remediul este intervenția statului în economie, teorie prin care zdruncina vechile concepții liberale, neintervenționiste.

Creșterea economică

Teoria lui Keynes include ca problemă de bază a echilibrului și dezvoltarea și ocuparea forței de muncă. El susținea că echilibrul pe termen scurt ar putea fi însă însoțit de sub-ocupare.

J. Schumpeter, adept al concepției structurilor dinamice, consideră că problema unui echilibru static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic. Deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor și nicidecum realizarea echilibrului.

Francois Perroux este și el adept al dezechilibrelor economice. În concepția sa piața are un caracter impus și imperfect, în care relațiile apar între dominanți și dominați, iar nu între parteneri egali. Ca urmare, echilibrul e impus de firma dominantă, care ia macrodecizii, acestea fiind în fapt căi de dezechilibrare.

Toate formele de echilibru analizate conțin un număr important de alte echilibre denumite echilibre parțiale.

Echilibrele parțiale reprezintă situația unei piețe sau a unei ramuri în care confruntarea ofertei și a cererii a determinat simultan prețul și cantitatea produsă.

Teoria echilibrului general (T.E.G.)

Un loc aparte în gândirea economiștilor îl ocupa această teorie, fundamentată de modelele lui Arrow–Debrew și Mc’Kenzie, care în mod independent au reprezentat o economie concurențială cu existența echilibrului. În condițiile de piață concurențială, echilibrul economic se manifestă în forma unor stări proprii pieței, generată de acțiunea agenților economici producători–vânzători și cumpărători – consumatori.

Ca reguli generale primii urmăresc maximizarea profiturilor, iar ceilalți maximizarea funcțiilor de utilitate supuse restricțiilor venitului lor.

Echilibrul macroeconomic este o stare spre care tinde piața în ansamblu, piața bunurilor, monetară, a capitalului și a muncii, atunci când cererea e egală cu oferta, sau diferența dintre ele nu depășește limite rezonabile.

Condiții de echilibru

a. Pentru economia unei țări, trebuie ca oferta globală să fie egală cu cererea globală

Y= D

Y – ofertă; D– cerere

Produsul național brut reprezintă oferta globală, care se poate descompune în:

– bunuri pentru consum;

– economii

Y = C + S

Cererea globală se poate descompune în :

– bunuri pentru consum;

– bunuri investiționale.

D= C+ I

C+ S =C +I

S =I

b. Pentru piața bunurilor și serviciilor

Având în vederea deschiderea economiei spre exterior, se presupune luarea în considerare a importurilor și exporturilor:

Y+ H = D + E

H importuri; E– exporturi C+S+H=C+I+ES+H=I+ES– I=E–H

c. Pe piața monetară, condiția de bază este ca oferta generală de monedă să fie egală cu cererea de bani:

Ym =Dm

Ym – oferta globală de monedă;

Dm – cererea globală de monedă

Oferta de monedă depinde de masa monetară și viteza de rotație, iar cererea reală de monedă depinde de nivelul general al prețurilor și volumul tranzacțiilor:

Mx V= Px T

V – viteza de rotație a banilor;

M – masa monetară;

P – prețuri;

T – volumul total al tranzacțiilor;

d. Pe piața muncii, condiția este de egalitate a cererii cu oferta de muncă:

YL =DL

(oferta generală de muncă este egală cu cererea generală de muncă)

Condițiile de echilibru au un caracter teoretic, din dublu motiv:

– în primul rând, egalitatea cererii cu oferta se realizează doar ca tendință;

– în al doilea rând, în realitate economia nu se află niciodată în echilibru perfect.

5. Dezechilibrele economice

Printre cauzele stărilor de dezechilibru menționăm:

– modificarea limitelor resurselor și tehnologiilor;

– restricții bugetare;

– greșeli de politică economică;

– necunoașterea sau neînțelegerea mecanismului pieței.

Stările de dezechilibru se prezintă în două variante:

-dezechilibre normale, desemnate prin starea de presiune, sau ofertă excedentară;

-dezechilibre anormale, starea de absorbție, sau cerere excedentară.

a. Starea de presiune – reprezintă o concurență între producători, oferind cumpărătorilor posibilitatea de a alege.

Ei aleg calitatea, aleg oferta avantajoasă ca preț. Investițiile se orientează spre obiective destinate producerii de noi bunuri, superior calitative, spre reducerea costurilor de producție. Cumpărătorii selectează bunurile care se vor produce, pentru că își pot manifesta opțiunile.

Este o situație a “consumatorului rege”.

b. Starea de absorbție caracterizată prin concurența între cumpărători. Creșterea ofertei și a vânzărilor depinde numai de producători, care își aleg cumpărătorii. Costurile mici și calitatea nu sunt stimulate, pentru că se vinde orice, iar investițiile se orientează spre o producție preponderent extensivă. Vânzătorii sunt cei care își selecționează cumpărătorii.

Ca și consecințe ale dezechilibrelor pe celelalte piețe, sunt: șomajul, inflația, înrăutățirea condițiilor de viață.

Concluzionând, tendința obiectivă de realizare a stărilor de echilibru trece prin stări de dezechilibru.

În condițiile contemporane, statul are menirea de a veghea și dirija acțiunea agenților economici, protejând consumatorii, dar permițând și maximizarea profiturilor, în corelație cu nivelul de trai.

Nevoia de echilibru în economia contemporană

Recunoașterea faptului că economia se caracterizează prin dezechilibre nu îndreptățește abandonarea preocupărilor pentru redresarea economică, întrucât astfel s-ar ajunge la anarhie, haos. Problema realizării echilibrului se pune în mod diferit de la țară la țară, în funcție de nivelul dezvoltării ei economice.

a. În statele dezvoltate, cu economie de piață avansată există mecanisme de autoreglare bine finisate, iar situația economică își menține echilibrul relativ în primul rând pe seama concurenței și liberei inițiative, care realizează o adevărată “selecție naturală”.

În aceste țări problematica echilibrului economic constă în identificarea tendințelor spre dezechilibru și inițierea unor măsuri pentru aducerea la limite acceptabile. În acest scop statul are ca instrumente politica bugetară, fiscală, a creditelor.

b. În țările slab dezvoltate se ridică problema asigurării unui echilibru de subzistență, deoarece economiile acestor state nu sunt capabile să realizeze nici măcar satisfacerea nevoilor fundamentale ale populației (țări din Africa, America latină, etc.).

c.În țările cu economie de tranziție, acestea trec de la economia de comandă la economia de piață. Aici s-a ajuns la un adevărat vid funcțional. Lipsa de experiență este dublată de o serie de fenomene negative precum:

–proliferarea activităților ilicite, a economiei paralele;

–scăderea interesului pentru muncă;

–emigrarea masivă a forței de muncă,

aspecte care amplifică dezechilibrul general.

Proporțiile dezechilibrului țin și de raportul între situația dezastruoasă a resurselor pe de o parte și explozia nevoilor pe de altă parte.

Restabilirea echilibrului economic s-ar putea face prin restabilirea vidului funcțional:

– printr-un cadru legislativ, bine pus la punct;

– multiplicarea reală a formelor de proprietate;

– prin atragerea capitalului extern sub forma unor investiții;

– prin promovarea liberei inițiative;

– sprijinirea exportului;

– formarea unui nou contingent de specialiști, de manageri.

Toate acestea – în condițiile intervenției statului – atât direct, ca agent economic, cât și indirect, prin politica fiscală, monetară și de credit.