Cresterea Economică Si Dezvoltarea Economică Durabilă

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA: ECONOMIE ȘI AFACERI INTERNAȚIONALE

CREȘTERE ECONOMICĂ ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ DURABILĂ

Îndrumător științific: Absolvent:

Prof. conf. Pîrvu Ramona Popa Iulia Floriana

Craiova

2016

INTRODUCERE

Economia mondială contemporană a depășit de multă vreme faza de sumă a unor economii naționale ce desfășoară activități economice între ele, ci tinde spre o uniformizare a economiilor naționale cu scopul de a deveni un întreg universal ce funcționează pe baza unui sistem de interdependențe între componentele acestuia,dealtfel eterogene.

Economia mondială funcționează ca un organism viu, alcătuit din economii naționale specializate în urma diviziunii sociale a muncii, fiind irigat de fluxurile de capital, financiare, monetare, comerciale, tehnologice etc. ce se stabilesc între state, fluxuri care îl țin în viață.

Masa rotundă a națiunilor în context global este reptezentata de piața mondială, unde cererea și oferta se intersectează, unde agenții economici din toate țările lumii se întâlnesc pentru a negocia tranzacții economice prezente și viitoare.

Nivelul de dezvoltare economică al fiecărei țări ce face parte sau aspiră să facă parte din piața globală influențează sănătatea organismului economic global. În contextul actual, integraționist, fiecare țară aspira la realizarea creșterii economice pentru a obține o poziție importantă în cadrul globalizării.

Globalizarea reprezintă realitatea economică pe care o trăim, realitate ce s-a conturat o dată cu intensificarea relațiilor comerciale dintre state. Pentu a realiza idealul Uniunii Europene este nevoie de mai mult decât libera circulație, uniunea vamală și piața liberă. Este nevoie de politici adecavate, comune pentru toți participanții la sistemul economic global.

Creșterea economică și dezvoltarea economică durabilă reprezinte fatori esențiali care se manifestă plecând de la nivel național și regional până la nivel internațional. Fiecare națiune, reprezentând un element al economiei mondiale, este necesar să realizeze creștere economică și să se dezvolte, în primul rând pentru a face față, concurenței internaționale.

Internaționalizarea de care vorbeam a fost practic determinată de companiile multinaționale care și-au extins activitatea în afara țării de rezidență. Astfel au apărut fluxurile și au fost facilitate transferurile internationale.

Ca urmare a specializării, statele și-au adâncit interdependentele dintre ele, iar uniformizarea standardelor, creșterea și dezvoltarea economică sunt elemente esențiale în bună funcționare a economiei contemporane, în sporirea productivității și creșterea nivelului de viată național și internațional, căci acesta din urmă este, teoretic, scopul activității economice în ansamblul ei.

Am ales tema Creștere economică și dezvoltare economică durabilă, deoarece acestea sunt realitățile pe care cu toții le trăim, din care facem parte și pe care le întreținem constant, cu scopul precis de a ne îmbunătății condițiile de viață pe termen lung.

Creșterea economică este motorul societății contemporane, motor pus în funcțiune de factori direcți și indirecți, motor ce începea să prindă viață încă din perioada clasică, treptat transformându-se într-un proces ce prin ale sale caracteristici poate fi definită întocmai societatea actuală și se măsoară prin prisma nivelului de trai al populației.

Dezvoltarea economică reprezina un pas în față al societății, căci se depărtează de creșterea producției efective, înglobând-o, și aducând în lumina termeni noi precum cercerate, dezvoltare, inovare și toate acestea cu ajutorul factorilor capital, tehnologie și investiție, aceștia determinându-se unul pe celălalt.

Dezvoltarea, în contextul actual, integraționist, având în vedere problemele cu care se confruntă societatea actuală: emisii de carbon, schimbări climaterice etc. își propune să atenționeze națiunile asupra resurselor, care trebuie utilizate cu responsabilitate, cât mai eficient, evitându-se risipa și practicile nocive pentru mediul înconjurător, încurajând conservarea acestuia, în vederea asigurării unui mediu încă utilizabil generațiilor viitoare. Astfel, dezvoltarea se transformă în dezvoltare durabilă, aceasta fiind un punct de maxim interes și implicare pentru Uniunea Europeană, care emite strategii și proiecte ce includ protejarea mediului înconjurător.

Creșterea economică și dezvoltarea durabilă sunt rezultatul acțiunii concomitente a factorilor de producție cum sunt: forța de muncă, acesta fiind cel mai vechi factor; natura, acesta fiind factorul ce redă potențialul efectiv al unei țări de a realiza creștere economică, în unele cazuri fiind o sursă de venituri uriașe; capitalul acest factor fiind precum uleiul care unge rotitele cativităților economice; tehnologia, care este factorul deciziv în masuratea productivității.

Creșterea economică și dezvoltarea economică durabilă reprezintă premisele societății actuale, acestea fiind fenomene dinamice ce permit dezvoltarea armoniaosa a mondializării ce se dorește îndeplinită.

"Creșterea economică este o metodă de a crește standardele de viața mult mai puternică decât înlăturarea decalajelor recesioniste, a șomajului, structural sau a inflației alocative, deoarece creșterea poate continua pentru o perioadă indefinită"

Richard Lipsey

CAPITOLUL I

NATURA ȘI CONȚINUTUL PROCESELOR DE CREȘTERE ECONOMICĂ, DEZVOLTARE ECONOMICĂ ȘI DEZVOLTARE DURABILĂ

1.1. Conceptele de creștere economică, dezvoltare economică și dezvoltare durabilă

Creșterea economică are ca scop îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației. În economia de piață creșterea economică este asociată cu forța economică a unui stat. Acest lucru aducându-i o anumită pozitie în contextul internațional.

Creșterea economică este un fenomen complex, pe termen lung, un fenomen suspus unor constrângeri precum: creșterea excesivă a populației, resursele limitate, infrastructură inadecvată, utilizarea ineficientă a resurselor, intervenția guvernamentală excesivă, modelele instituționale și culturale care îngreunează dezvoltarea etc.

Determinantele creșterii economice:

Creșterea forței de muncă, așa cum apare când populația crește sau rata de participare sporește;

Investiții în capitalul uman, cum ar fi educația și experiența la locul de muncă;

Investiții în capitalul fizic, cum ar fi fabrici, mașini, transporturi, și facilități de comunicare;

Schimbările tehnologice, determinate de inovații care introduc noi produse, noi moduri de producție a produselor existente și noi forme de organizare a afacerilor;

Mediul instituțional adecvat. Aproape toate aspectele instituțiilor unei țări pot spori sau determina utilizarea eficientă a resurselor naturale și umane ale unei societăți. Obiceiuri sociale și religioase, instituții legale și modele traditionale ale comerțului național și internațional sunt toate importante. Tot așa stau lucrurile și cu climatul politic. Societățile care au cel mai mare succes în dezvoltarea noilor instituții ce sunt necesare în lumea competiției globalizate de azi, intensivă din punct de vedere al cunoștințelor, vor fi cele care se afla în fruntea creșterii economice.

Rolul adecvat al guvernului. Guvernele joacă un rol important în procesul de creștere. Mai întâi, guvernul trebuie să furnizeze rețeaua pentru economia de piață care este dată de astfel de lucrări cum ar fi drepturile de proprietate bine definite, asigurate importiva confiscării arbitrare, securitatea și forța contractelor, a legii și ordinii, moneda stabilă, drepturile fundamentale ale individului de a localiza, a vinde și investi unde și cum decide. În al doilea rând, guvernele trebuie să asigure infrastructura. Educația și sănătatea(în special pentru cei dezavantajați) sunt forme importante ale cheltuielilor guvernamentale. Crearea factorilor de producție adecvați este critică pentru crearea de avantaje competitive la produse ce pot fi exportate. Aceasta necesită educație generală, școli comerciale adecvate pentru educația formală, ca și politici pentru antrenamentului la locul de muncă în cadrul firmelor. Alte posibile politici guvernamentale includ tratamente favorabile de impozitare, a economisirilor, investițiilor și câștigurilor de capital, stimularea cercetării și dezvoltării, asistență financiară și politici pentru a încuraja o anumită fracțiune din fondurile mari de capital financiar deținute de fondurile de pensii și companiile de asigurare să fie utilizate pentru a finanța inovațiile.

Determinanții enumerați mai sus se împart în factori direcți: munca, capitalul uman, tehnologia și factori indirecți: politica financiar-monetara, fiscalitatea etc.

Creșterea economică pe termen lung se datorează pe de o parte creșterii calitative a factorilor de producție reprezentând productivitatea, iar pe de altă parte creșterii cantitative a factorilor de producție reprezentând mărimea populației și a capitalului.

Principalul factor de producție care este responsabil pentru creșterea economică la nivel național este munca. Pentru că acest factor să își sporească productivitatea trebuie o serie de măsuri luate de către stat și trebuie efectuate anumite cheltuieli, spre exemplu cheltuieli cu educația și sanatarea.

Practic, creșterea economică este reprezentată de sporirea rezultatelor macroeconomice ca rezultat al îmbinării raționale a factorilor macroeconomici.

Creșterea economică este reprezentată de o creștere pozitivă a rezultatelor macroeconomice exprimate prin dinamica indicatorilor macroeconomici. Dinamica acestor indicatori este corelată cu dinamica demografică, de aceea variația indicatorilor este raportată la dinamica populației totale. Creșterea economică se măsoară în variația indicatorilor macroeconomici pe cap de locuitor.

Rezultatele economice la nivel macroeconomic se măsoară în următorii indicatori:

produsul global brut(PGB), exprimă producția se bunuri și servicii la nivel național într-o anumiă perioadă de timp;

produsul intern brut(PIB), reprezintă valoarea adăugată brută a bunurilor și serviciilor realizate de o țară, într-o perioadă de timp, de regulă un an;

produsul intern net(PIN), reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor și serviciilor realizată de o țară, într-o perioadă de timp, de regulă un an;

venitul national(VN), reprezintă valoarea adăugată netă realizată de agenții economici autohtoni în țară și în străinătate, exprimată în prețul pieței.

În sens larg creșterea economică este reprezentană de creșterea PIB pe locuitor, acest lucru implicând creșterea bunăstării.

1.1 Evolutia PIB-ului la nivelul Romaniei.

Sursa: Institutul Național de Statistica

1.2 Venitul national brut

.

Sursa: Institutul Național de Statistica

Tendințele actuale de creșterea economică sunt reprezentate de crearea unui nou mod tehnic de producție, de apariția unui tip de creștere economică intensivă și de sporirea calității vieții.

1.2. Teorii, tipuri și modele de creștere economică

Problema creșterii economice a reprezentat un punct de interes al economiștilor încă din secolul al XVIII reprezentând baza de funcționare a economiei. Adam Smith s-a ocupat cu studiul problemelor macroeconomice, iar David Ricardo cu diviziunea socială a muncii. Conceptul de "creștere economică" a fost formulat abia în secolul al XX-lea. În prima parte a acestuia cercetările macroeconomice au fost influențate de crizele economice. După al II-lea Război Mondial se conturează Teoria creșterii economice, teorie de care s-au ocupat economiștii Paul Samuelson, Franҫois Perroux și alții.

Punctul de pornire al Teoriei creșterii economice este reprezentat de funcția:

PIB = F(M, K)

1.2.1. Teorii ale creșterii economice

1. Teorii clasice

Autorii englezi au studiat primele elemente ale creșterii economice, plecând de la limitarea pământului și creșterea populației, printre aceștia numărându-se A. Smith, Th. Malthus și D. Ricardo

Teoriile clasice se bazează pe legea randamentului descrescător care face referință la limitarea în ceea ce privește pamântul utilizabil în raport cu creșterea continuă a populației. Creșterea numărului de lucrători pe aceleași terenuri a dus la descreșterea produlului marginal al muncii și respectiv descreșterea salariului real. Malthus a considerat că populația trebuie să trăiască la un nivel de subzistență doar, așa se va ajunge la scăderea numărului de locuitori. Se dorea ca salariile de subzistență care erau practicate să ducă la creșterea mortalității și respectiv al scăderea populației. Echilibrul lui Malthus se atinge atunci când salariile ajung la un nivel atât de mic încât oferta de muncă scade considerabil, iar economia se menține într-o stare staționară. Din punctul de vedere al lui Malthus populația este condamnată să trăiască la un nivel de subzistență până se realizează reglajul economic prin dinamica demografică.

D. Ricardo a considerat pamantul ca o sursă de rentă, nu un mijloc de acumulare, iar capitalul un substitut al forței de muncă, nu un mijloc de sporire al productivității. Clasicii au omis sau nu au dat importanță factorului tehnic în creșterea economică.

3. Teoria keynesista și postkeynesista

La începutul secolului al XX-lea, economiile naționale s-au confruntat cu importante probleme sociale și economice ajungându-se la criza din 1929-1933. În acest context a apărut necesitatea dezvoltării unor noi concepte teoretice pentru analiza dinamicii macroeconomice. Potrivit modelului macroeconomic dezvoltat de economistului englez, J.M Keynes, venitul natoinal crește o dată cu creșterea cererii agregate.

La începutul anilor ’40, R.F. Harrod și E. Domar au elaborat modele pe linia postkeynesista, care se preocupau de șomaj și stabilitatea economică.

Modelul Harrod-Domar evidențiază trei aspecte : posibilitatea unei creșteri susținute ; probabilitatea unei creșteri susținute în condiții de ocupare deplină și existența sau nu a stabilității ratei garantate de creștere. Acest ia în calcul și progresul tehnic.

4.Teoria neoclasică

După al doilea Război Mondial, R. Harrod, E. Domar, R. Solow, P. Samuelson, J.R. Hicks, M. Kalecki, N. Kaldor, F. Perroux, R. Dornbusch au contribuit la formarea teoriei contemporane a creșterii economice, teorie ce presupune un echilibru între abordarea macroeconomică și cea dinamică.

În secolul al XX-lea, au apărut industrii noi cum sunt cea electrică, telefonie, automobile etc. Acestea împreună cu acumulările de capital au dus la creșterea economică. . Modelul neoclasic explică creșterea economică, ca rezultat al îmbinării capitalului cu tehnologia. Analiza modernă a creșterii economice are în centrul său capitalul.

Modelele neoclasice pornesc de la nivel microeconomic, adica de la preferințele gospodăriilor, firme, structura piețelor etc.

Robert Solow a elaborat în anii 50 o nouă teorie inspirată de Harrod și Domar.

N. Kaldor a emis o teorie potrivit căreia o economie în creștere se poate bucura de stabilitate dacă rata economiilor se modifică printr-o redistribuire a veniturilor, cererea atingând un nivel de echilibru. Plecând de la teoriile lui Solow și Kaldor au fost emise un număr mare de alte teorii, toate având inclus progresul tehnic ca varianta exogenă.

Se menține rolul important al investițiilor și al sporirii forței de muncă utilizate.

5. Noua teorie a creșterii

Pornind de la teoria neoclasică, Paul Romer și Robert Lucas au formulat în anii 80' noua teorie a creșterii economice ce presupunea asocierea capitalului cu acumularea de cunoștiințe.

Noua teorie a creșterii economice aducea anumite modificări:

se referă la tehnologie ca la un mijloc endogen al creșterii, spre deosebire de teoriile anterioare, care o priveau ca pe un mijloc exterior de creștere economică. Noua teorie privește tehnologia ca fiind rezultatul activității economice;

cunoștințele devin un mijloc infinit de creștere economică alături de tehnologie și celelalte elemente materiale;

noua teorie contrazice ideea unui echilibru general al economiei, plecând de la premisa că anumite acțiuni pot schimba oricând cursul evenimentelor, astfel fiind imposibile prognozele viitoare.

6. Teorii privind rolul instituțiilor

Se bazează pe prognoza evenimentelor datorată evoluției istorice a acestora și pe studii care evidențiază maniera în care factorii sociologici, demografici și instituționali contribuie la creșterea economică. Kuznets este cel ce a introdus conceptul de creștere economică modernă și îmbogățește teoriile precedente prin exprimarea rolului important pe care îl au schimbările instituționale în modificarile structurale. Kuznets considera că schimbările economice din lume se datorează unor factori transnaționai comuni și a unui sistem de interacțiune între aceștia.

Acești factori sunt:

producție bazată pe evoluția tehnologică produs al științei moderne. Câteva dintre cerințele sistemului sunt: un nivel minim de pregătire intelectuală, un tip de organizare non-familial și impersonal și un grad ridicat de urbanizare ;

dorința comună de creștere economică și bunăstare;

organizarea lumii în state naționale.

Creșterea economică este o problemă care preocupa toți oamenii, deoarece este generatoare de bunăstare

1.2.2 Tipuri de creștere economică

Teoria creșterii economice evidențiază mai multe tipuri de creștere economică:

creștere economică zero este reprezentată de creșterea concomitentă a rezervelor naționale și a populației totale, deci nivelul rezultatului pe locuitor rămâne constant;

creșterea economică pozitivă este reprezentată de studierea vieții reale și explicarea anumitor fenomene;

creștere economică negativă este reprezentată de scăderea rezultatelor pe cap de locuitor;

creștere economică extensiva este reprezentată de sporirea produsului intern brut pe locuitor datorat creșterii cantitative a tuturor factorilor de producție: mai mulți lucrători, mai multe terenuri arabile, mai multe materii prime, mai multe mașini etc. Acest tip de creștere este specific economiilor bazate pe investiții cu scopul creșterii capacității de producție în anumite ramuri de activitate.

creșterea economică intensivă este reprezentată de contribuția calitativă a factorilor de producție în sporirea produsului intern brut. Acest tip de creștere este specifică țărilor dezvoltate din punct de vedere economic care au structuri tehnologice și economice capabile nu doar să înglobeze progresul tehnic, ci și să-l genereze permanent.

1.2.3. Modele de creștere economică

MODÉL s.n. 1. Sistem ideal (logic-matematic) sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate, prin analogie, proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex. ♦ Obiect destinat să fie reprodus prin imitație; tipar. ♦ Reprezentare în mic a unui obiect care urmează a fi executat la dimensiuni normale. ♦ Tipul unui obiectiv confecționat. 2. Schemă teoretică elaborată în diferite științe pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unuia sau mai multor fenomene sau lucruri. 3. Persoană, lucrare, operă etc. vrednică de imitat. 4. Persoană care pozează pictorilor, sculptorilor. [Cf. fr. modèle, it. modello].

Modelui Solow-Swan

Modelul Solou este un model matematico-economic de determinare a creșterii economice. Potrivit acestuia creșterea economică este detreminată de nivelul economisirii, progresul thologic și creșterea populației. Acest model reprezintă reperul esențial al creșterii economice și pleacă de la următoarele premise:

economia este perfect concurențială;

mobilitatea perfectă a factorilor de producție;

ocuparea deplină în ceea ce privește resursele;

factorul de producție capital este supus randamentelor descrescătoare;

randamentele de scară sunt constante.

Modelul cuprinde două direcții:

– determinarea acumulării de capital în funcție de cerere și ofertă(munca și tehnologia rămânând constante);

– relaxarea constrângeri modelului data de modificarea forței de muncă și a tehnologiei.

Se consideră o funcție de producție agregată cu doi factori(numca L și capital K) care presupune randamente marginale descrescătoare ale factorilor de producție, randamente de scară constante și care respectă cele patru condiții Inada:

Y=F(L, K) – funcția de producție

Condiții Inada:

> 0, F

> 0, F

F(K, 𝜆L) = 𝜆F(L, K) – pentru 𝜆>0

lim (FK) = lim (FL) = ∞

K →0 L →0

lim (FK) = lim (FL) = 0

K →∞L → ∞

Condiția pentru randamente constante de scarã implică o prezentare a funcției de producție (a venitului) astfel:

Y/L = F(K/L, L/L) Y = L ×F(K/L, 1) = L ×f(k),

unde:

k = K/L (stocul de capital pe locuitor);

y = Y/L (producþia, venitul pe locuitor).

Deci, putem scrie funcția de producție y = f (k)

Modelul se referă la o economie închisă și ia în considerare un singur sector în cadrul căruia producția este omogenă și destinată consumului sau investițiilor, pentru a crea noi unități de personal fizic, economiile fiind egale cu investițiile. Dacă s reprezintă partea din economii care este economisită, atunci 1- s este fracțiunea care este consumată. Capitalul este supus deprecierii cu rata constantă și pozitivă:

I = S = s ×Y = s×F(K, L);

∆K = investiții – depreciere = s ×F(K, L) – δ×K (1)

(K reprezintã derivată lui K în raport cu perioada de timp t)

Acumularea de capital și starea staționară.

Acumularea de capital duce la majorarea stocului de capital, în timp ce deprecierea capitalului

deja existent într-o economie duce la diminuarea stocului(δ×K).

∆k = s ×f(k) – δ×k

Succesul economiilor dezvoltate este reprezentat de rata ridicată de economisire. Creșterea ratei de economisire duce la creșterea stocului de capital/lucrător astfel economia ajunge într-o nouă stare staționară cu niveluri ale lui K mai ridicate (k2 > k1, i2 > i1). Economisirea ridicată duce la o nouă stare staționară cu niveluri mai ridicare ale lui k și s.

Potrivit Modelului lui Solow acumularea de capital duce la o creștere economică temporară. Pentru a se ajunge la o creștere economică susținută la Modelul lui Solow trebuie să se adauge factoriul progres tehnic și factorul creșterea populației.

Creșterea ratei de economisire duce la creșterea capitalului, la fel si investițiile. Creșterea poulației duce la scaderea capitalului/ lucrator.

De aceea țările slab dezvltate, dar cu un număr mare de locuitori au salarii mici. În sensul acesta Banca Mondială încearcă micșorarea natalitații in țările în curs de dezvoltare prin educație, diverse metode de control al nasterilor etc.

Progresul tehnic este singurul factor ce poate duce la creșterea economică pe termen lung. Progresul tehnic in Modelul Solow este asociat cu utilizarea intensivă a forței de muncă în cazul funcției de producție.

Y=f(K,L x E),

unde E-eficiența muncii.

Potrivit modelului Solow, creșterea economică pe termen scurt se datrează capitalului și progresului tehnic, iar creșterea economică pe termen lung se datorează doar progresului tehnic.

1.3. Dezvoltarea economică și dezvoltarea umană durabilă

1.3.1. Dezvoltarea economică

Dezvoltarea economică presupune totalitatea transformărilor determinate de îmbinarea factorilor calitativi, cantitativi și structurali ai creșterii economice în strânsă legătură cu evoluția demografică în economie, cercetare științifică, fabricație etc.

La baza dezvoltării economice stă ideea de schimbare a structurilor economice și a comportamentului economic prin crearea unor raporturi sănătoase între activitatea umană și mediul înconjurător.

Procesul de dezvoltare economică implică creșterea economică pe termen lung, adică creșterea rezultatelor macroeconomice pe termen lung. De asemenea, mai poate fi definită ca dezvoltarea factorilor de producție. Dezvoltarea economică este reprezentată și de relația întreprinderilor cu mediul de afaceri.

Orice dezvoltare economică presupune o creștere economică, dar nu orice creștere economică presupune o dezvoltare economică.

1.3.2. Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea economică durabilă a fost inițial legată de problemele mediului și criza resurselor.

Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, în raportul Brunthland definește dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi".

Termenul de "dezvoltare durabilă" a fost introdus în 1992 după Conferința privind mediul și dezvoltarea organizată de Națiunile Unite și Rio de Janeiro.

Dezvoltarea durabilă a apărut ca mod de soluționare a problemei poluării rezultate în urma exploatării industriale. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune satisfacerea nevoilor de consum prezențe fără a limita satisfacerea nevoilor de consum ale generațiilor viitoare. De asemenea, acest proces urmărește și sporirea posibilităților de consum prezente și viitoare și a opțiunilor culturale, sociale, economic etc.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un mod cât mai bun de cooperarea a sistemelor: economic, uman, tehnologic, ambiental, într-un procesc dinamic și flexibil de acțiune. Este necesar ca optimul interacțiunii să se manifeste la toate nivelele ce derivă din cele patru sisteme menționate.

Cerințele pentru dezvoltarea durabilă sunt:

accentuarea calității producției;

eliminarea sărăciei: lucuri de muncă, hrană, sănătate, locuințe;

menținerea creșterii populației în anumite limite;

conservarea resurselor naturale;

evoluția tehnologică;

Dezvoltarea durabilă propune o vizine integratoare manifestată de la creșterea economică, până la protejarea mediului, libertarea individului și egalitate sexuală.

În contextul actual dezvoltarea economică durabilă este legată la nivel național și mondial de anumite probleme cu care se confruntă omenirea: sărăcia, degradarea mediului înconjurator, inflația, șomajul, crizele monetare, economice etc.

O altă problemă pe care o vizează economia durabilă este legată de protejarea mediului prin prizma utilizării raționale a resurselor naturale și urmărește conștientizarea oamenilor în ceea pe privește importanța naturii, a mediului înconjurător și conservarea acestora.

Strategia dezvoltării durabile se aplică prin politici naționale adecvate care să permită relaționarea la nivel regional și internațional. Tot prin prisma economiei durabile se face diferența între statele dezvoltate și cele subdezvoltate.

Legat de dezvolatea durabilă este conceptul de ecodezvoltare, care a fost introdus de catre Maurice Sliong, în urma Conferinței de la Stockholm asupra mediului. Ecodezvoltarea nu face referință doar la creșterea economică și protejarea mediului, ci si la dezvoltarea umană în general(societate, cultură, știința etc.).

Ecodezvoltarea pune accentul pe protecția ecologică și presupune utilizarea rațională a resurselor astfel încât să se realizeze o dezvoltare armonioasă în acord cu posibilitățile naționale.

CAPITOLUL II

FACTORII PRINCIPALI AI DEZVOLTĂRII ECONOMICE ȘI INFLUENȚA ACESTORA ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNEȘTI

2.1. Sursele, factorii și costurile creșterii economice

2.1.1. Sursele cresterii economice

Existența creșterii economice pe termen lung este determinată de evoluția PIB și tendințele din economie și de ciclurile economice și hazard pe termen scurt. La nivel național creșterea economică este determinată în primul rând de potențialul resurselor existente.

Evoluția economiei în sens pozitiv este influențată de interacțiunea factorilor direcți și indirecți. Motorul creșterii economice este productivitatea acestor factori, care se manifestă în cadrul deciziilor instituționale. Conform teoriilor neoclasice factorul modern relevant în eficiență economică este procesul tehnologic, care a luat amploare în ultimii ani.

Sursele creșterii economice sunt:

resursele naturale;

resursele umane;

resursele materiale;

tehnologia.

Resursele naturale reprezintă un element important al creșterii economice. În această categorie intră terenul arabil, zăcămintele de petrol și gaze naturale, pădurile, apă și resursele minerale. Țările care dețin resurse naturale însemnate se pot bucura de venituri foare mari din comercializarea acestora. De exemplu, Arabia Saudită a înregistrat venituri uriașe din pertol.

Resursele umane în cadrul creșterii economice sunt reprezentate de volumul muncii și calitatea acesteia, respectiv productivitatea muncii. Se poate vorbi aici de ocuparea populației active, respectiv de cererea de muncă. Crearea de locuri de muncă reprezintă un impuls pentru creșterea economică. Pentru a spori productivitatea capitalului uman este necesar procesul de acumulare de cunoștințe și specializare prin investirea în educație și formare. Capitalul uman este reprezentat de suma cunoștiințelor, abilitaților și sănătatea ce permit unei persoane să realizeze bunuri și servicii cu scopul de a obține venit. Una din problemele ce pot afecta acest timp de resurse este reprezentată de costurile pentru educație și sănătate.

Resursele materiale sunt reprezentate de capitalul fizic, mai exact de acumularea de capital fizic pentru sporirea productivității. Aici sunt incluse și investițiile reprezentate de proiecte mari de a căror finalitate depinzând restul activităților economice. În această categorie intră, de exemplu, îmbunătățirea infrastructurii. Pentru realizarea investițiilor este necesar un cadru politic orientat spre promovarea economiei interne prin stimularea agenților economici.

Tehnologia este factorul esențial al creșterii economice, acesta determinând calitarea și crescând volumul producției. Aceasta este un factor modern, cu o însemnătate deosebită în creșterea economică, deoarece progresul său duce dezvoltarea economică a statelor și la împărțirea acestora în state dezvoltate sau slab dezvoltate.

Statele dispun de factorii enumerați mai sus într-o mai mică sau mai mare măsură, iar prin valorificarea lor reușesc să obțină o anumită poziție în plan mondial. Având în vedere faptul că resursele sunt limitate în funcție de potențialul fiecărei țări, în urma legăturilor ce s-au stabilit între state și a dezvoltării pieței comune, statele au acces la factori neautohtoni pentru a-și crește economia națională.

La nivel regional au fost adoptate de-a lungul timpului programe de susținere a statelor în curs de dezvoltare(cum este și România) sau slab dezvoltate.

La nivel național statul, prin politicile sale, este principalul pilon în realizarea creșterii economice, prin elaborarea de planuri de dezvoltare economică și prin măsurile pe care le poate lua pentru a încuraja agenții economici care acționează pe piață. Acesta poate interveni prin aplicarea unor măsuri fiscale care să permită o anume libertate întreprinderilor, prin acordarea de subvenții pentru realizarea diverselor proiecte în cadrul ramurilor economice generatoare de venituri considerabile sau cu un potențial mare de dezvoltare.

Spre exemplu, în 2015, Guvernul României promitea în urma Programului de Convergență 2015-2018, publicat pe site-ul Ministerului de Finanțe, o creștere economică de 3.2 % pentru anul respectiv, urmând să se ajungă la o creștere de 4% în anul 2018. Tot în cadrul acestui Program se dorește a investițiilor de la 4.5% în 2015 la 68% în 2018, ca urmare a subvențiilor europene.

Creșterea economică se măsoară și în competitivitatea pe care o țară reușește să o manifeste pe plan regional. În acest scop, țara noastră a aplicat Programul 2020 propus de Comisia Europeană.

Europa 2020 este o strategie pe 10 ani a Uniunii Europene, al cărei scop trece dincolo de depășirea crizei care continuă să afecteze multe dintre economiile europene. Strategia își propune o creștere inteligentă și durabilă.

Creșterea inteligenta presupune investiții în educație, cercetare și în domeniul digital.

Pentru realizarea unei creșteri inteligente UE propune 3 inițiative:

internet rapid și ultrarapid;

orientarea domeniilor cercetare, dezvoltare, inovare spre domenii de interes social;

tinertetul în mișcare: îmbunătățirea performanțelor universităților europene, o mai bună pregătire pentru studenți, stagii de studii în străinătate.

Creșterea durabilă presupune:

o economie competitivă, cu mai puține emisii de CO2;

protejarea mediului înconjurător;

noi tehnologii și metode de producție ecologică;

rețele electrice inteligente și eficiente;

susținerea IMM-urilor;

protecția consumatorilor

Uniunea Europeană dorește să susțină dezvoltarea durabilă prin două initiatie:

utilizarea eficientă a resurselor la nivel european;

susținerea întreprinderilor, în special a celor mici și mijlocii.

Dezvoltarea durabilă pe care o propune Uniunea Europeană se datorează dependentei excesive de combustibili fosili. Dezvoltarea durabilă reprezintă un punct de interes pentru toate statele și presupune utilizarea rațională a resurselor existente la nivel rațional și conservarea acestora astfel încât și urmașii să se poate bucura de ele.

Performanțele la nivel european(raportat la PIB) obținute în urma Programului 2020 sunt redate în tablele următoare:

2.1 Nivelul de ocupare al populației.

Sursa:EUROSTAT

2.2 Investiții guvernamentale(mil. EURO)

Sursa: EUROSTAT

Prin adoptarea Strategiei 2020 România urmărește ca la finalul acesteia să se situeze în primele 10 economii la nivel european. Astfel, strategia națională de creștere economică propune 10 sectoare prioritare: turismul și ecoturismul, textilele și pielăria, lemnul și mobilă, industriile creative, auto și componente auto, tehnologia informațiilor și comunicațiilor, procesarea alimentelor și a băuturilor, sănătatea și produsele farmaceutice, energia și managementul de mediu și bioeconomia (agricultura, silvicultura, pescuitul și acvacultura), biofarmaceutica și biotehnologiile.

România își propune susținerea IMM-urilor prin crearea unui mediu economic adecvat și introducerea companiilor mari într-un plan relevant de dezvoltare. De asemenea se dorește reducerea plăților de la 39% la 13% în 2020, reducerea economiei subterane, și îmbunătățirea pozititi României în Indexul de Corupție.

Pentru perioada 2014-2020, România a primit o suplimentare de fonduri europene (suma disponibilă este de 39,3 miliarde euro, din care 21,8 miliarde euro aferenta fondurilor structurale și de coeziune). Comparativ, fondurile alocate României în exercițiul bugetar 2007-2013 au fost de 34,6 miliarde euro, respectiv 19,7 miliarde euro.

La nivel național existența sau inexistentă creșterii economice reiese din mărimea PIB, rata importurilor și explorturilor, nivelul investițiilor, ocuparea forței de muncă etc.

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană țările trebuie să mențină principiile de convergență pe care au fost obligate să le atinga pentru a putea deveni membre ale acesteia.

stabilitatea prețurilor: acestea nu pot depăși cu mai mult de 1,5% media primelor trei state cele mai performante;

finanțele publice:

raportul dintre deficitul bugetar anual și PIB-ul anual să nu depășească 3% față de anul

datoria publică nu trebuie să depășească 60%

stabilitatea cursului de schimb valutar;

rata dobânzilor nominale nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% media celor mai performante trei state.

Respectarea acestor criterii este necesară pentru că statele membre ale UE să poată adopta moneda EURO.

În 2008 Guvernul României a dezbătut Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030. Strategia urmărește dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor și relația lor cu natura.

Orizontul 2013 – incorporarea principiilor dezvoltării durabile în politicile și programele României;

Orizontul 2020 – indicatorii dezvoltării durabile trebuie să ajungă la nivelul celorlalte țări;

Orizontul 2030 – România să se apropie de nivelul mediu al celorlalte țări din UE.

Această strategie urmărește îmbunătățirea sistemului educațional și de sănătate, utilizarea tehnologiilor moderne în sporirea productivității, introducerea criteriilor de eco-eficienta în toate domeniile productive, protejarea și valorificarea patrimoniului cultural național, norme de calitate a vieții la nivel european și anticiparea schimbărilor climaterice și protejare prin programe specifice de efectele negative ale acestora.

După ieșirea din criză, Uniunea Europeană a urmărit redresare economiilor statelor europene prin realizarea creșterii economice și dezvoltarea durabilă. Astfel, ECOFIN, în 2009 susținea că pentru redresarea economiilor este necesar că statele să aibă ca element comun punera în aplicare a reformelor structurale cu scopul crșterii productivității și consolidarea economiei într-o manieră durabilă.

Comisia Europeană viza redresarea economiei la nivel național, comunitar și internațional. Mijloacele de acțiune erau reprezentate de politicile de îmbunătățire a funcționării pieței și susținerea puterii de cumpărare a consumatorilor, competitivitatea sporită, susținerea ocupării forței de muncă prin reglementări în ceea ce privește timpul de lucru și serviciile de ocupare a forței de muncă, reducerea presiunilor fiscale asupra întreprinderilor.

Tot în 2009 Comisia a elaborat o serie de reguli pentru susținerea de către state a economiei reale:

principiul nediscriminarii;

continuarea eliberării barierelor și evitarea apariției altora noi;

competititivitate pe termen lung;

economie fără emisii de carbon;

acordarea unei mai mari importante IMM-urilor;

schimbul de informatii;

aplicarea Pactului de stabilitate și creștere;

piața deschise pentru țările terțe și respectarea angajamentelor;

Direcțiile în care trebuie acționat pentru realizarea creșterii economice sunt reprezentate în principal de: susținerea întreprinderilor mici și mijlocii, încurajarea investițiilor, ocuparea forței de muncă, educația.

Creșterea economică a fost semnificativă în ultimii trei ani, aceasta lărgindu-și treptat baza. În urma crizei financiare din 2009, economia României s-a stabilizat cu sprijinul programelor de asistență financiară UE-FMI. Începând din 2013, aceasta s-a extins puternic, motoarele creșterii trecând, treptat, de la exporturile nete la cererea internă. Consumul privat și-a revenit la nivelul maxim de după 2008, pe fondul creșterii veniturilor disponibile ale gospodăriilor, fiind impulsionat de majorarea puternică a salariilor și de inflația negativă. Investițiile s-au redresat mai încet, însă s-au apropiat de ratele de creștere din perioadă anterioară crizei.

Pe de altă parte, cererea internă solidă încurajează importurile, însă deficitul de cont curent s-a mărit doar marginal în anul precedent, întrucât cotele de piață ale exporturilor au continuat să crească, în special în sectorul serviciilor. Aceste măsuri, combinate cu accelerarea creșterii salariilor, vor adăuga și mai multă presiune asupra cererii interne, care este deja solidă. În același timp, măsurile de politică referitoare la partea de ofertă a economiei, cum ar fi investițiile în inovare și în infrastructură sau îmbunătățirile aduse mediului de afaceri și administrației publice, rămân limitate. Principala provocare va fi aceea de a asigura o creștere economică echilibrată și durabilă în viitor.

La nivelul României creșterea economică e evoluat de la criza financiară din 2009 conform indicatorilor din talelele următoare:

2.3 Productivitatea muncii:

Sursa: Institutul National de Statistica

2.4 Investiții în cercetare dezvoltare:

Sursa: Institutul National de Statistica

2.5. Creșterea populației ocupate(cu vârste intre 15-65 ani):

Sursa:Institutul National de Statistica

2.2. Importanța întreprinderilor mici și mijlocii pentru dezvoltarea economică

2.2.1 Definiția IMM-utilor

Întreprinderile mici și mijlocii reprezintă un factor deosebit de important în creșterea economică, inovare, ocuparea forței de muncă și integrarea socială, atât la nivel național cât și internațional.

IMM-urile și conceptul de dezvoltare antreprenorială au apărut la începutul anilor 40' și au fost susținute de guverne prin înființarea unor agenții statale pentru susținerea IMM-urilor. Între anii 1980-1990 IMM-urile s-au dovedit a fi ineficiente în dezvoltarea socio-economica în ciuda susținerii de care beneficiau, iar guvernele s-au orientat spre sprijinirea întreprinderilor mari. De-a lungul timpului la dezvoltarea cestui tip de întreprinderi au contribuit OECD, ComisiaEuropeana și Banca Mondială.

IMM-urile își desfășoară activitatea atât în mediul rural cât și urban, la nivel regional, național și internațional. Sfera în care acestea își desfășoară activitatea este complexă și diversă, de la artizanat local până la întreprinderi internaționale.

La nivel mondial, ÎMM reprezintă 90% din firmele private și angajează 50-60% din forța de muncă.

„Categoria microîntreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii (ÎMM) este formată din întreprinderi care au sub 250 de angajați și a căror cifră anuală de afaceri nu depășește 50 milioane EUR și/sau al căror total al bilanțului anual nu depășește 43 de milioane EUR.”

În 1966 Comisia Europeană adopta o recomandare ce stabiliea definiția IMM-urilor. Aceasta a fost aplicată pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. La 6 mai 2003, o nouă reconandare a fost adoptată și a intrat în viguare la 1 ianuarie 2005, urmând să fie aplicată tuturor măsurilor, programelor și politicilor adresate IMM-urilor.

Deși aplicarea definiției este voluntară, Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca mondială recomnada țărilor membre folosirea acesteia.

A fost nevoie de o nouă definiție pentru a stabili cât mai clar diferențele dintre anumite categorii de întreprinderi și relațiile dintre acestea. Noua definiție explică printre altele cum se poate determina statutul de IMM al unei întreprinderi. Astfel, având în vedere faptul că majoritatea întreprinderilor europene angajează în jur de 7 persoane acestea se poate spune că au statutul de IMM. Această definiție promovând de asemenea, inovarea și susținând relațiile dintre întreprinderi.

Cunoașterea statutului de IMM ajută pe de o parte întreprinzătorii care conduc întreprinderi micro, mici sau mijlocii și care sunt interesați să dobandeasca granturi și credite destinate IMM-urilor, iar pe de altă parte ajuta oficialii europeni, naționali, locali și regionali care elaborează și interpretează programe, evaluează solicitările și verifică dacă întreprinderile îndeplinesc criteriile de eligibilitate pentru schemele de susținere a IMM-urilor.

Clasificarea IMM-urilor se face în funcție de numărul mediu anual de salariați și în funcție de cifră de afaceri.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.1 din Legea nr.346/2004 cu modificările și completările ulterioare, IMM-urile sunt acele întreprinderi care în mod obligatoriu au un număr mediu de salariați mai mic de 250 și care îndeplinesc cel puțin una dintre următoarele condiții:

realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane de euro;

dețin active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane de euro.

Dacă o firmă are un număr de salariați mai mare de 250, indiferent dacă aceasta îndeplinește condiția cifrei de afaceri și pe cea a activelor, nu va fi declarată IMM.

IMM-urile ocupa treapta cea mai înaltă în economia europeană din punct de vedere al importanței lor, deoarece au rolul fundamental în inovare și cercetare-dezvoltare.

Deoarece IMM-urile reprezintă un pilon important al economiei europene acestea trebuie să se bucure de cele mai înalte tehnologii și de asemenea, trebuie să aibă un cuvânt important de spus în ceea ce privește inovarea, pentru a putea pătrunde și pentru a se putea menține pe piață. Comisia Europeană susține și încurajează această latură a IMM-urilor.

Având în vedere faptul că la nivel european 9 din 10 IMM-uri sunt foarte mici, am putea spune că economia UE se bazează pe întreprinderile foarte mici.

Datorită importatei pe care o au, Comisia Europeană a înființat Observatorul European pentru IMM-uri, prin intermediul căruia urmărește performanțele acestora. În prezent UE promovează și susține initiatia anteprenoriala în țările membre, deoarece economia are nevoie de antreprenori care să nu se trama de risc.

2.2.2 Small Business Act în sprijinirea IMM-urilor

Small Business Act pentru Europa (SBA) reprezintă cadrul unic de sprijinire a IMM-urilor, pe care toate țările membre sunt obligate să îl aplice în paralel cu Comisia Europeană.

SBA are ca priorități sprijinirea mediului antreprenorial, accesul la finanțare, îmbunătățirea sarcinii normative, facilitarea accesului pe piețe și internaționalizarea.

Cele 10 principii ale SBA sunt:

crearea unui mediu în care antreprenorii și întreprinderile familiale să poată prospera și unde spiritul antreprenorial este recompensat;

asigurarea posibilității pentru antreprenorii cinstiți care au dat faliment de a beneficia în mod rapid de o a doua șansă;

definirea regulilor după principiul "Gândiți mai întâi la scară mică" "

asigurarea reactivității administrațiilor la nevoile întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri);

adaptarea instrumentelor puterilor publice la nevoile IMM-urilor: facilitarea participării IMM-urilor la achiziții publice și exploatarea mai judicioasă a posibilităților oferite IMM-urilor de a beneficiade ajutoare de stat;

facilitarea accesului IMM-urilor la finanțare și promovarea unui cadru juridic și comercial care să favorizează punctualitatea plăților în cadrul tranzacțiilor comerciale;

sprijinirea IMM-urilor pentru a beneficia mai mult de oportunitățile oferite de piața unică a UE;

promovarea ameliorării competențelor în cadrul IMM-urilor și a tuturor formelor de inovare;

ajutarea IMM-urilor să transforme provocările în materie de mediu în oportunități;

încurajarea și sprijinirea IMM-urilor pentru a profita de creșterea piețelor.

După infintarea IMM-ului este nevoie de un întreg proces ca acesta să intre pe piața europeană și

2.2.3. Stabilitatea întreprinderilor și tipurile de întreprinderi

Nouă definiție urmărește stabilirea cu exactitate a relațiilor dintre întreprinderi. Astfel, există trei categorii de întreprinderi: autonome, partenere și legate. Diferențierea acestora se face în funcție de cifră de afaceri.

Cea mai mare parte a IMM-urilor sunt autonome, ceea ce înseamana fie că sunt independente, fie au parteneri de mici dimensiune(fiecare contribuie cu mai puțin de 25%). Dacă relaționarea se face sub 50% întreprinderile se numesc partenere, iar dacă este depășit acest procent se poate vorbi deja despre întreprinderi legate.

Este necesară recunoașterea calității de întreprindere și tipul acesteia înainte de a fi dobândit statutul de IMM.

Curtea Europeană de Justiție definește întreprinderea ca fiind orice formă de activitate economică indiferent de forma ei eligibila.

Tipuri de întreprinderi:

microintreprinderi – întreprinderi ce au până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active toatale de până la 2 milioane de euro, echivalent în lei;

întreprinderi mici – întreprinderi ce au între 10 și 49 de angajați și realizează o cifră de afacri sau dețin active totale de până la 10 milioane de euro, echivalent în lei;

întreprinderi mujlocii – întreprinderi ce au între 50 și 249 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane de euro, echivalent în lei și dețin active totale care nu depășesc valoarea de 43 milioane, echivalent în euro.

Pentru a fi recunoscut statutul de IMM este obligatoru de îndeplinit condiția numărului de salariați, însă, se poate opta intre condiția cifrei de afaceri și condiția activelor totale.

2.2.4. Caracteristicile întreprinderilor mici și mijlocii:

Structuri ce permit adaptarea rapidă la fluctuațiile mediului economic;

Ușurința integrării în rețelele industriale regionale, lucru ce duce la dezvoltarea economiei regionale și crearea de locuri de muncă;

Datorită dimensiuniilor pot evita birocrația excesivă;

La nivel individual formează un ansamblu ușor de controlat.

2.2.5.Creditarea IMM-urilor

IMM-urile reprezintă un factor de creștere și dezvoltare economică esențial atât pentru țările dezvoltate cât și pentru cele în curs de dezvoltare, fiind un mijloc de inovare, productivitate, creare de venituri publice și generatoare de locuri de muncă.

Pentru a-și putea dezvolta activitatea și a realiza investiții IMM-urile au nevoie de finanțare. Principalele mijloace de finanțare la care acestea apelează sunt: fonduri proprii, credite bancare, credite comerciale, leasing, instrumentele pieței de capital.

IMM-urile apelează de regulă la fondurile proprii, dar după criza din 2008, Uniunea Europeană le-a acordat o atenție aparte, datorită rolului important pe care acestea îl joacă în creșterea și dezvoltatea economică și a conceput programe de promovare și finanțare a acestora.

Deși reprezinta un pilon important al vieții economice al unei țări, acestea se confruntă cu mari dificultăți în ceea ce privește contractarea creditelor bancare. IMM-urile reușesc să obțină foarte greu credite bancare datorită condițiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească și datorită faptului că acestea nu dețin active cu care să garanteze creditele, valoarea garanției fiind de minim 130%.

Potrivit Asociației Române a Băncilor în prezent 21% din IMM-uri au obținut finanțare pe credite. În general, noile regulamente bancare au tendința de a exercita presiune pe oferta de credit și a acorda împrumuturi în condiții mai stricte. Sunt constrângeri în zona creditării pentru IMM-urilor ca urmare a aplicării recomandărilor europene pentru restricționarea creditării în valută și a aplicării prevederilor Noului Acord privind cerințele de capital – Basel III.

Pentru acordarea de credite IMM-urilor băncile i-au în calcul mai mulți factori printre care cei mai importanți sunt datele financiare și calitatea proiectelor. Băncile au fost în tot deauna sceptice în acordarea creditelor pentru IMM-uri, în special după izbuhnirea crizei din 2008. Cu toate acestea, în prezent, băncile încearcă să creeze anumite platforme pe susținere a IMM-urilor. Începând cu anul 2014 nivelul creditelor bancare acordate întreprinderilor mici și mijlocii a crescut.

Printre băncile care acordă o importanță deosebită nevoilor de finanțare a IMM-urilor se număra Banca Transilvania, care are o platformă specială pentru IMM-uri.

2.3. Investițiile – factor al dezvoltării și restructurării economiei contemporane

Investițiile reprezintă o serie de cheltuieli de care depind creșterea productivității unei întreprinderi și mărirea capacității de producție în diferite ramuri ale economieie. Pentru a putea realiza investiții este necesară o formare, acumulare prealabilă de capital.

2.3.1 Investițiile în viziunea clasicilor

Mercantilismul

În evul mediu se punea accent pe asigurarea necesarului de consum al membrilor comunități. Din dorința de a spori bunăstarea individuală negustorii din perioada respectivă au acționat pentru extinderea economiei de piață, pentru amplificarea comertului și pentru dezagregarea unor imperii constituite prin forță militară. Astfel a apărut mercantilismul, primul curent de gândire economica- care a pus în termeni noi relația investitii-avutie.

În viziunea mercantilistă banii și metalele prețioase din care erau constuiti aceștia erau principala formă de avuție. Scopul comerțului este reprezentat de profit, acesta rezultând din diferență între prețul de vânzare și cel de cumpărare a mărfurilor.

Sfera de activitate ceea mai profitabilă era considerată de ei comerțul exterior, acesta asigurând cele mai mari profituri.

Mercantilismul punea accentul pe comerțul exterior ca instrument de realizare a venitului. Acest curent preclasic a dus la acumularea unor bogății care au ajutat la crearea unei infrastructuri economice ce reprezintă temelia economiei moderne.

Doctrina economică fiziocrată

Agricultura reprezenta principala surașa a avuției în viziunea fiziocraților, avuție reprezentată prin bunuri utile și metale prețioase.

În viziunea fiziocrată pe lângă bogăția obținută din agricultură, o importanță mare o au și produsul net și crearea, circulația și repartizarea lui intre clasele sociale și reproducția simplă la scara macroeconomică.

Liberalimul economic clasic.

Acest curent a fost concretizat de teoriile lui A. Smith și D. Ricardo.

Adam Smith susține că dezvoltarea unei națiuni este determinată de avuția națională, aceasta fiind dobândită prin munca, iar în acest sens pune accentu pe nevoia creșterii volumului munca din sfera producției. Sfera cantitativă anterioară este relaționată cu cea calitativă reprezentată de investiții.

În viziunea lui Smith, investițiile reprezintă sursa de formare și acumulare a capitalului fix individual, iar eficienta investiției se măsoare în productivitatea și calitatea muncii. Din puntul de vedere al lui Smith, valoarea bunurilor este dată de muncă investită în realizarea lor.

David Ricardo a privit inițial ideea de investire prin prisma investițiilor în munca depusă pentru crearea mijloacelor de producție. Economistul englez identifica sursele capitalului investițional ca fiind: surse proprii, imprumutiri private și împrumuturi bancare, însă omite împrumuturile publice.

Liberalismul economic se sprijină pe trei principii:

libertatea participanților la viața economică;

proprietea privată asupra bunurilor(baza economiei moderne de piață);

individualismul, adică fiecare participant la viața economică poate lua cele mai bună decizii pentru a-și atinge interesele.

Motivația agenților economici de a se implica în viața economică este

realizarea unui profit foare mare.

2.3.2. Clasificarea investițiilor

Învestiâiile se clasifica în funcție de:

După noțiunea tehnologică:

investiții de lucrări constructii-montaj;

investiții pentru cumpărarea de utilaje necesare producției;

investiții pentru studii de cercetare, dezvoltare, proiecte și pregătirea personalului.

După caracterul lor:

investiții în sfera productivă;

investiții în sfera neproductivă;

Investiții pentru modernizare

Investiții pentru dezvoltare

După rolul lor:

materializabile în capital fix și circulant;

nematerizabile;

După sursa de finanțare:

surse proprii: amortizarea, capitalizarea profiturilor, atragerea economiilor altor persoane prin emiterea de acțiuni noi sau prin mobilizarea resurselor;

împrumuturi: interne sau externe.

După modul de realizare a lucrări:

antrepriza;

regie;

directe;

colaterale;

conexe.

În funcție de risc:

risc 0;

risc redus;

risc mediu;

risc ridicat.

Investițiile pot fi pe termen lung și pe termen scurt, iar realizarea lor este teterminata de resursele disponibile. Investițiile duc la sporirea progresului tehnologic și al crearea de noi locuri de muncă.

UE încurajează investițiile și acordă susținere în acest sens prin Fondul european pentru investiții strategice.

FEIS stă la baza Planului de investiții pentru Europa. Acesta își propune să corecteze disfuncționalitățile actuale ale pieței prin eliminarea lacunelor și mobilizarea investițiilor private. El va sprijini investiții strategice în domenii-cheie, cum ar fi infrastructura, educația, cercetarea și inovarea, precum și finanțarea de risc pentru întreprinderile mici.

EU acorda sprijin investițional în economia reală conform următoarei structuri:

investiții în proiecte sectoriale;

proiecte de risc, inovatoare, de importanta europeană și în sectoare cheie;

întreprinderi mici și mijlocii.

2.3.3. Evoluția corelației ISD – creștere economică

Mondul Monetar Internațional definește investitia directă ca fiind ,,o relație investițională de durată între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă ce implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții directe:capitatul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor și întreprinderea în care a învestit, precum și profitul reinvestit de către acesta."

Investițiile străine directe au apărut ca rezultat al mobilității capitalului și au fost determinate de necesarul de resure naturale pentru sporirea producției.

ISD-urile sunt investiții de durată, ale căror fluxuti influențează considerabil evoluția PIB-ului la nivel național și regional.

Investitorul străin direct este o persoană fizică sau juridică, sau un grup de persoane care dețin 10% din voturi sau capitalul social subscris al unei întreprinderi care nu se află pe teritoriul statului sau de rezidență. Înainte de a lua decizia să investească într-o țară străină acesta ia în calcul: fiscalitatea țării respective și cât de prietenos este mediul de afaceri al acesteia.

Întreprinderea investiție directă este o întreprindere rezidentă, cu sau fără personalitate juridică, în care un investitor străin deține 10% din voturi sau din capitalul social subscris, respectiv din capitalul utilizat pentru dotări, în cazul întreprinderilor fără personalitate jurudica.

Întreprinderile investiție străină directă de gradul II sunt filiale sau asociate ale inntreprinderilor investiție străină directă. Filialele sunt companii rezidente în care ISD reprezintă 50% din capitalul subscris sau din voturi, iar asociatele sunt companii în care ISD dețin între 10% și 50% din capitalul social subscris sau voturi.

Investițiile străine directe duc la spritea volumul prductiei și la extinderea acesteia în cât mai multe țări, fiind de asemenea, creatare de noi locuri de muncă.

Cu ajutorul ISD, are loc procesul de modernizare a economiilor naționale, în special a celor în tranziție, prin implementarea tehnologiilor avansate, know-how-urilor, utilajului cel mai performant, noilor standarde de calitate, prin trecerea la un tip superior de creștere economică.

2.3.4Tipurile investițiilor străine direct

Acestea sunt:

1. Greenfield – sunt investiții pornite de la zero de investitori rezidenți împreună cu investitori nerezidenți;

2. Fuziuni și achiziții – sunt întreprinderi preluate total sau parțial de către investitori străini;

3. Dezvoltare de firme – întreprinderi în care subscrierile străine sunt majorate;

4. Restructurare de firme: finanțarea de către investitorii străini, prin aport de capital, a întreprinderilor investiție străină directă cu pierderi, în vederea rentabilizării lor.

2.3.5. Necesitatea investițiilor străine

Agentii economici opteaza pentru IDS deoarece:

este dificială vânzarea prduselor proprii în alte țări datorită taxelor impuse asupra produselor la intrarea lor în țară, însă producerea bunurilor în altă țară decât cea rezidenta și vânzarea lor acolo nu se considera import;

necesarul de resurse pentru producție care poate fi găsit în altă țară decât cea rezidenta;

costuri de producție și desfacere mai ieftine în alte țări decât cea crezidenta.

2.3.6.Investițiile străine directe în România

În raportul Doing Business realizat anual de Banca Mondială cu privire la factorii ce determina imaginea mediului de afaceri al fiecare țară, România se clasează pe locul 73 din 186 de tari. Un mediu de afaceri eficient crește șansele dezvoltării afacerilor și creării de noi locuri de muncă.

Potrivit BNR, apotrurile la capitalurile proprii ale investitorilor străini direcți în întreprinderile investiție străină directă din România fost în valoare de 2846 miliane de euro în 2014, iar creditul net primit de către întreprinderile investiție directă de la investitorii străini direcți, inclusiv în cadrul grupului, a înregistrat valoarea negativă de 425 milioane de euro.

Rolul ISD în România:

ajuta la crestrea economică: sporesc volumul producției și numărul locurilor de muncă;

stimulează investițiile: producătorii va trebui să își crească eficienta pentru a face față concurenței;

susțin creșterea investițiilor de capital: asigura necesarul de capital în condițiile în care piețele locale nu dispun de surse de capital pentru finanțarea diverselor proiecte.

ajuta la creșterea standardului de viață, prin reducerea prețurilor datorită concurenței pe piață;

ajuta la creșterea venitului la bugetul statului, prin sporitea numărului de contribuții;

sprijină restructurarea și privatizarea;

2.6. Repartizarea ISD în România

Modificat după: Balanța de plăți și poziția investițională internațională – BPM6 – Poziția investițională internațională a României, B

2.7. Investiții directe pe principiul direcțional

Sursă: BNR, 20.06.2016

2.5. Intercondiționări între dezvoltarea economică și educație

Pe lângă resursele naturale, capital și tehologie, forța de muncă reprezintă o sursă foarte importantă pentru creșterea și dezvoltarea economică.

Dealungul timpului munca a reprezentat un factor constant de creștere economică, inițial punându-se accentul pe numărul populației active, a cărei creștere era direct proporțională cu creșterea productivitatii, prin sporirea volumului de muncă.

Adam Smith afirma că valoarea bunurilor este dată de volumul de muncă încorporat în acestea.

O dată cu trecerea timpului și apariția și dezvoltarea tehnologiei, aceasta a luat o parte din responsabilitățile factorului uman, sporind volumul producției și calitatea acesteia.

Educația este un element important în dezvoltarea economică, deoarece urmărește formarea de specialiști care să creeze tehnologii noi de producție. Investițiile în educație generează capital uman. O problemă în acest sens este reprezentată de costurile educației.

Încă din anii 70' au fot făcute studii referitoare la modul în care scoala influențează productivitatea indivizilor. Studiile au dus la ideea că școala influențează modul indivizilor de raportare la societate, acest lucru ducând la efecte în dezvoltarea economică.

Specialiștii care au studiat legatua dintre educație și dezvoltarea economică au fost: D.C McClelland, D.G Winter, A. Inkeles și D.B Holsinger. D.C McClelland a demonstrat că perioadele de dezvoltare economică sunt însoție de o nevoie a populației de a cunoște, de a absorbi informație, iar A. Inkeles a susținut că modernizarea societății nu se poate realiza decât printr-o viziune deschisă a oamenilor asupra societății, viziune dobândită prin educație.

Lipsa educației afectează negativ individului și chiar comunității din care acesta face parte. Printre efectele negative ale lipsei de educație se regăsesc:

diferențele de venit. Salarizarea se face în prezent în funcție de pregătirea individului, de nivelul de școlarizare.

excluderea socială. De regulă persoanele care nu se bucura de studii superioare își găsesc mai greu loc de muncă, fie în agricultură, fie în economie subterană. De asemenea, în cazul acestor persoane pot apărea probleme precum muncă fără carte de muncă și nesiguranța postului.

În prezent, în țările dezvoltate se manifestă un fenomen paradoxal și anume cererea sportia pentru forța de muncă, cu calificare medie, în detrimntul studiilor superioare. De asemenea, se pune problema supraeducatiei pentru ocuparea anumitor posturi.

Migrația este de asemenea influențată și de educație, căci, în prezent, un număr foarte mare de persoane din țările slab dezvoltate, cu o educație saracacioas și condiții de viață asemenea, își caută loc de muncă în țări dezvoltate și în domenii care nu necesită un nivel ridicat de educație, spre exemplu în agricultură. Migrația apare și al nivelul aceleiași țări și anume migrația din mediul rural spre mediul urban în căutarea unui loc de muncă.

Educația are un rol deosenit în dezvoltarea economică deoarece, în finctie de durată și calitatea crează capital uman ce, prin cunostiintele acumulate, sporecte volumul producție și calitatea acesteia prin inovare, crearea unor noi metode de producție mai eficiente și prin crearea de noi tehnologii.

2.6. Dezvoltarea economică bazată pe tehnologie și informație

În economia contemporană tehnologia este un factor hotărâtor în măsurarea potențialului economic al unei țări. Factorul de creștere economic,,tehnologie" a fost amintit în teoria neoclasică a creșterii economice, acesta făcând diferența între teoriile anterioare și implicit evoluția economică bazată pe acestea și economia modernă caracterizată prin volum mare al producției, numeroase piețe de desfacere, o mulțime de produse și companii, și o concurentă crescută, ce deternina agenții economici să investească în cecetare, dezvoltare și inovare pentru a se menține pe piață și pentru a înregistra venituri.

IMM-urile sunt principalele tipuri de întreprinderi obligate chiar să investească în tehnologie și inovare, datorită numărului mare de astfel de firme pe piață.

De aftfel, economia actuală este bazată pe cunoaștere. Aceasta merge spre partu direcții:

cercetare-inovare;

tehnologia informației și a comunicării;

nevoia de cunoaștere a factorului uman;

cadrul legal și instituțional și evoluțiile macroeconomice.

Inovarea deține rolul principal în viziunea EU de creștere și dezvoltare economică.

Potrivit Programului 2020, statele membre sunt încurajate să investească 1% din fondurile publice și 2% din investițiile private în cercetare și dezvoltare.

Programul Orizont 2020 se bazează pe investirea în cercetare și inovare la nivelul tuturor țărilor UE, domenii în care sunt investite 80.000 miliarde de euro.

Obiectivele programului sunt:

consolidarea poziției Uniunii Europene în domeniul științific;

inovarea industrială;

rezolvarea problemelor precum: transportul durabil, schimbările climaterice, îmbătrânirea populației, energia regenerabilă și securiltatea și siguranță alimentară etc.

Programul Orizont 2020 își propune:

să se asigure că progresele tehnologice se traduc în produse viabile, cu un real potențial de comercializare, prin crearea de legături între furnizorii de resurse publice și întreprinderile private

să intensifice cooperarea internațională în domeniul cercetării și inovării, prin stimularea participării organizațiilor și țărilor din afara UE 

să continue dezvoltarea Spațiului european de cercetare

Tehnologia este unul din instrumentele dezvoltării economice și inovării. Tehnologia este folosită printre altele și pentru îmbunătățirea calității comunicării și accesul ami rapid la informații, îmbunătățind serviciile oferite elevilor, studenților și profesorilor pentru a imbunatat gradul de integră a tinerilor pe piața mucii, prin accesul mult mai ușor la informație. În perioada contemporanta la scară globală tehnologia facilitează transferul de informații, facilitând astfel comunicarea și promovând știința și tehnologia cu scopul inovării.