Creșterea Economică Ante și Post Criză Financiară Globală în România

=== 0d4afc592d025a0d75ba5128d2234e9b3e10ea26_666386_1 ===

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATEA: FINANȚE ASIGURĂRI BĂNCI ȘI BURSE DE VALORI

Lucrare de licență

cu tema:

Creșterea economică ante și post criză financiară globală în România

Coordonator științific: Absolvent:

Prof. Univ. Meral Kagitci Surdea Alexandru

București

2018

Cuprins

Introducere

Stadiul cunoasterii in domeniu

Prezentarea metodologiei cercetarii, a bazei de date si rezultatele numerice

Schimbari structurale si implicatii asupra productivitatii in economia romaneasca

Contributia industriei la cresterea economica

Dezvoltarea economica

Cresterea economica in Romania in contextul crizei economice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Conceptele de creștere economică reprezintă un subiect problema de actualitate ce se răsfrâng asupra sistemului economic și poate avea atât efecte negative (dezechilibre economice în cazul datoriei) dar și efecte pozitive (în ceea a ce privește creșterea ce influențează funcționarea și echilibrul economic).

Menționez că, preferința mea pentru această temă a fost determinată de curiozitatea de a cunoaște și înțelege mai bine aceste concepte fiind foarte importante atât pe plan european, dar și la nivelul statelor, inclusiv și pentru România.

Afirm faptul că după alegerea temei, un pas important în realizarea cercetării este documentarea, moment în care dobândind mai multe informații despre subiectul dezbătut se va deschide un orizont plin de posibilități, de abordări și de direcții în susținerea lucrării de analiza. În acest prim pas se vor cerceta articole, studii realizate pe această temă, documente de specialitate, toate determinând realizarea structurii și abordarea subiectelor de interes pentru tema aleasă. Se va stabili structura ce presupune definirea atât a capitolelor alese dar și a subcapitolelor, scopul și obiectivele lucrării, alegerea studiului de caz și nu în ultimul rând ținând cont de toate elementele lucrării elaborarea concluziei. După această etapă să vă merge către realizarea efectivă a certării prin definirea conceptelor, factorii de influența și cum se reflecta acești indicatori în economie și elaborarea unui studiu de caz cantitativ.

În urma conspectelor realizate prin cercetarea articolelor și studiilor de specialitate, am demonstrat în această lucrarea, după cum se prevede și de alți teoreticieni, cum și ce influențează creșterea unei economii și apariția crizei financiare, prezentarea pe baza graficelor a evoluțiilor acestor indicatori pe o perioadă de timp, toți acești factori, importantă și legătura dintre ei fiind prezentați într-un studiu de caz concret. Pentru concretizarea acestora am avut în vedere atât planului economico-social dar și cel politic ( fiscal, monetar și aplicabilitatea lor) ținând cont de factorii de inluenta și nu în ultimul rând efectele recesiunii asupra economiei actuale.

Stadiul cunoașterii în domeniu

Cele mai multe analize ale crizei financiare – inclusiv cele ale unor instituții internaționale importante precum Fondul Monetar Internațional, s-au concentrate asupra țărilor OCDE. Acest lucru poate da impresia (eronată) că lumea în curs de dezvoltare, chiar și partea de Sud din Africa, a fost mai puțin grav afectată de criză și se reface relative repede. Majoritatea guvernelor tărilor dezvoltate sunt preocupate de problemele interne.

Criza financiară a început în Statele Unite în 2007 și a implicat instituții financiare în multe țări OCDE. Abia în momentul în care criza s-a transformat într-o recesiune economică globală, economiile în curs de dezvoltare și piețele emergente au fost afectate, în principal prin intermediul canalului comercial și, în unele cazuri, prin remitențele care se încadrează în rândul lucrătorilor. În multe țări în curs de dezvoltare, consecințele economice ale acestor efecte indirecte au fost la fel de grave precum efectele directe asupra țărilor dezvoltate. Recesiunea mondială, prima de după cel de-al doilea război mondial, a dus la o reducere a produsului intern brut (PIB) cu 0,6% în 2009. În absența răspunsurilor anticiclice, scăderea ar fi putut fi mult mai puternică. În figura de mai jos se poate obseva foarte bine evoluția PIB-ului pe o perioadă de 5 ani, cu mențiunea că pentru anul 2010 datele sunt estimate.

Tabelul 1. Creșterea anuală a PIB în perioada 2009-2016

Sursă: FMI, 2016.

Figura 1. Creșterea anuală a PIB în perioada 2009-2016.

Sursă: FMI, 2016.

În 2009, creșterea mondială a PIB-ului a fost cu 5,8 puncte procentuale mai mică față de anul 2007, iar declinul în tările emergente și în curs de dezvoltare a fost aproape identic cu cel înregistrat în tările dezvoltate. Țările care constituie Comunitatea Statelor Independente (CSI) și cele din Europa Centrală și de Est (CEE) au fost cele mai grav afectate, rata de creștere a PIB-ului scăzând în medie cu 15,2 puncte procentuale între 2007 și 2009.

În general, țările cu deficite sau surplusuri mari de cont curent și cele cu deficite fiscale mari înainte de criză au suferit pierderi de producție mult mai mari decât altele. Chiar și în curs de dezvoltare, ratele de creștere din Asia au scăzut cu 4 puncte procentuale între 2007 și 2009.

Diminuarea seminificativă a PIB-ului, deși variază foarte mult între economiile în curs de dezvoltare și pe piețele emergente, înseamnă că țările afectate vor avea nevoie de timp pentru a-și reveni. În plus, criza a avut diverse alte efecte. O scădere a PIB-ului în țările cu venituri mici, de aceeași amploare ca în țările dezvoltate, poate avea un impact social mult mai sever asupra celor dintâi. Acest lucru este în mod evident în încercarea de a diminua sărăcia, care poate împiedica îndeplinirea Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, în special reducerea sărăciei în Africa și America Latină. Fluxurile de remitențe și ajutorul străin au scăzut, deși mai puțin decât se aștepta. Chiar dacă economia globală a revenit rapid, perspectivele de redresare durabilă sunt sumbre. Febra crizei financiare pare să fie depășită, dar nu încă boala care stă la baza acesteia. Există încă un grad înalt de instabilitate și incertitudine în economia mondială, care împiedică creșterea și redresarea.

Multe instituții financiare din țările dezvoltate continuă să aibă probleme în calitatea activelor din bilanțurile lor, iar capacitatea și disponibilitatea sectorului financiar de a sprijini economia reală sunt încă limitate. O restructurare amănunțită a băncilor și a celor nebancare a început deja și se pare că se agață de vechile lor modele de afaceri. Este în curs de elaborare o nouă legislație pentru re-reglementarea sectoarelor financiare, în special în Statele Unite, unde reformele au progresat mai repede decât în Europa.

Multe țări OECD au lansat politici fiscale anticiclice într-o măsură care nu a fost văzută timp de mai multe decenii, pe lângă furnizarea unor pachete considerabile de salvare pentru bănci. Raportul dintre datorie și PIB în mai multe dintre acestea a crescut cu peste 30 de procente și este în prezent aproape de 90 sau 100%. De asemenea, ar putea duce la o criză a datoriilor suverane în unele țări critice, împreună cu riscul de contagiune. Europa de Vest, în special, devine un obstacol în calea redrresării economice globale, cu cea mai mică rată de creștere estimată în toate regiunile lumii. Nu există o politică economică coerentă în zona euro și o lipsă totală de conducere și responsabilitate la nivel mondial. Acest lucru ar putea avea repercusiuni negative în special pentru țările din Europa de Est, CSI și Africa. În cazul în care criza fiscală din Grecia duce la neîndeplinirea obligațiilor de plată a datoriei suverane, temerile s-ar putea răspândi în alte țări europene cu deficite de cont și fiscale mari și ar putea culmina într-o criză din zona euro.

Pe măsură ce recesiunea amenință să se răspândească la nivel global, multe economii în curs de dezvoltare și pe piețele emergente au întreprins acțiuni monetare și fiscale rezonabile, în paralel cu cele ale tărilor dezvoltate, în special Regatul Unit și Statele Unite. Aceste reacții politice au contribuit în mod semnificativ la redresarea economiei mondiale în 2010, care poate continua și în 2011. Brazilia, China și India, în special, deși rănite de criză, au răspuns mai repede și cu o doză mult mai mare de stimulente decât altele. De exemplu, China a luat măsuri imediat după ce a devenit clar că o scădere bruscă a creșterii producției a fost iminentă. Alte țări în curs de dezvoltare au reacționat în moduri similare și au oprit strângerea monetară și fiscală. Politica fiscală anticiclică a fost reinventată și chiar recomandată de FMI, spre deosebire de sfaturile sale de politici de zece ani. Ca urmare, creșterea în aceste țări a crescut rapid, aproape ca și cum criza le-ar fi ocolit.

Unii cred că așa-numitele economii emergente s-au dovedit a fi câștigătoarele crizei financiare și economice mondiale, în sensul că s-au întors la căile lor anterioare de creștere înaltă în timp ce economiile dezvltate de top sunt blocate pe o creștere lentă. Deși mass-media exagera adesea din acest punct de vedere, există un adevăr în acest sens. În timp ce termenul economii emergente este folosit destul de slab și nu există cristerii clare pentru a le identifica, ponderea celor patru țări BRIC (Brazilia, Federația Rusă, India și China) în producția mondială totală a crescut cu aproximativ două puncte procentuale, până la 19,3% între 2007 și 2010. Totuși, în aceeași perioadă grupul eterogen de alte 145 de economii emergente și-a mărit și cota PIB-ului mondial cu două puncte procentuale, până la 12,6%. Cele 33 de economii avansate (conform clasificării FMI) au pierdut în mod corespunzător patru puncte procentuale și acum reprezintă 68% din producția globală, ceea ce este, totuși o proporție preponderent predominantă a producției globale, schimbată doar ușor de criză. Până în prezent, segmentul grupului BRIC este așteptat să ajungă la cel al Statelor Unite, care este în prezent 23% (sau 34% din grupul țărilor avansate din PIB). O cooperare mai puternică și mai eficientă în procesul de elaborare a politicilor economice între BRIC și alte țări în curs de dezvoltare le-ar putea acorda o pondere economică și politică fără precedent, care ar putea contesta tradiția de lungă durată a elaborării politicilor unipolare în lume. Aceasta ar trebui considerată o oportunitate pentru economiile în curs de dezvoltare și pentru piețele emergente de a-și exprima interesele și de a influența economia mondială pentru a se deplasa într-o direcție mai favorabilă dezvoltarii.

Ca urmare a crizei, economistul-șef al FMI, Oliver Blanchard, a cerut o regândire a politicii macroeconomice (Blanchard 2010) și a oferit idei surprinzător de noi, dar acestea au caștigat doar un sprijun slab în cercurile politice și printre economiștii profesioniști. Blanchard și colegii au pus la îndoiala gândirea preconcentrată asupra politicii macroeconomice din mai multe puncte. În primul rând, ei consideră că ținta inflației ar trebui stabilită mai mult în economiile dezvoltate, la aproximativ 4% în loc de 2% din prezent, pentru a evita rata dobânzii zero. Deși nu menționează în mod specific, acest lucru ar aduce beneficii țărilor în curs de dezvoltare, deoarece diferența dintre țintele de inflație și țările dezvoltate ar putea deveni mai mică. În al doilea rând, politicile monetare și de reglementare ar trebui combinate. Astfel, politica de reglementare pentru a controla prețurile activelor și stabilitatea sistemului financiar ar evolua ca o nouă abordare politică cu impct macroeconomic. Evitarea bulelor de prețuri ale activelor ar fi vazută ca un nou obiectiv politic. În al treilea rând, ei cred că “băncile centrale din economiile deschise mici ar trebui să recunoască în mod deschis că stabilitatea cursului de schimb este o parte a funcției de obiective” (Blanchard, 2010). Cu alte cuvinte, țintirea inflației ar trebui să ia in considerare ratele de schimb. În al patrulea rând, ele solicit o politică fiscal anticiclică mai puternică, inclusive stabilizatori automați mai buni, reechilibrând astfel politica macroeconomică , care a fost mult timp înclinată spre politica monetară. Blanchard și colaboratorii accentuează precizarea că propunerile lor sunt adaptate numai pentru economiile dezvoltate.

Iată o scurtă trecere în revistă a diferitelor contribuții, grupate în trei secțiuni: aspecte generale privind criza financiară și economică, studii de caz naționale sau regionale și recomandări de politică:

Jan Priewe analizează interpretările diferite ale crizei financiare globale din 2008-2009 (și consecințele acesteia), concentrându-se mai întâi pe cauzele apropiate din sectorul financiar al Statelor Unite și apoi pe cauzele profunde mai profunde. Acestea din urmă au reprezentat în principal dezechilibrele globale în comerț și în fluxurile de capital transfrontaliere, rădăcina sistemică a cărora se referă la ceea ce autorul se referă la "o nouă dilemă a lui Triffin". Această dilemă se referă la deficiențele sistemului actual mondial mondial care utilizează dolarul american ca monedă de rezervă cheie, care trebuie să servească atât obiective naționale, cât și globale. Alte cauze finale au fost tendința către "capitalismul condus de finanțe" în multe țări OCDE, cel mai pronunțat în Statele Unite, și o inegalitate a veniturilor în creștere. Autorul susține că confluența cauzelor apropiate și ulterioare a deschis calea pentru criză.

Daniela Magalhães Prates și Marcos Antonio Macedo Cintra sugerează că răspândirea actualei crize la economiile emergente arată că reformele macroeconomice puse în aplicare de la criza financiară din anii 1990 nu erau suficiente pentru a adăposti țările de volatilitatea financiară și a cursului de schimb. Chiar dacă țările, în special în America Latină și Asia, au implementat politici macroeconomice prudente și au acumulat mari valori ale rezervelor valutare, ele au fost afectate din nou de fluctuațiile mari ale fluxurilor de capital și de volatilitatea ulterioară a ratelor lor de schimb. Motivul eșecului acestei poziții politice este constituirea ierarhică și asimetrică a sistemului monetar și financiar mondial, în care emitentul monedei-cheie, Statele Unite, are un grad foarte mare de libertate în desfășurarea activității fiscale , politicile monetare și de curs valutar, în timp ce volatilitatea rezultată trebuie să fie suportată de alte țări. Soluția propusă este o întărire sau reintroducere a controalelor de capital.

Jörg Mayer descrie modul în care importanța crescândă a investitorilor financiari pe piețele de mărfuri primare a dus la creșterea volatilității prețurilor materiilor prime. El analizează diferitele tipuri de rentabilitate pentru investitorii financiari și arată modul în care implicarea acestui grup de investitori pe piețele în cauză a dus la creșterea prețurilor unui număr de mărfuri care se deplasează în tandem cu prețurile acțiunilor și cu cursurile de schimb ale monedelor afectate de tranzacționarea . Empiric, el arată că volatilitatea prețurilor a crescut cel mai mult pentru grâu, porumb, soia și uleiul de soia. El afirmă că această "finanționalizare" a piețelor de mărfuri este, cel puțin parțial, de vină pentru volatilitatea mai mare a prețurilor, deși recunoaște că există și alți factori. Ca soluție, el propune reconsiderarea reglementării schimburilor de mărfuri, precum și proiectarea și viabilitatea stocurilor fizice tampon și a mecanismelor de intervenție. În plus, ar trebui să se pună un accent mai mare pe politicile de creștere a producției de mărfuri și a productivității.

Sebastian Dullien analizează empiric mecanismele de transmisie ale crizei din întreaga lume. Țările cu dezechilibre majore ale contului curent au fost afectate în mod deosebit de criză. Interesant, nu numai țările cu deficite mari, dar și cele cu surplusuri mari au fost puternic afectate. Printre regimurile de curs valutar existente, țările cu consiliile valutare au avut cel mai mare impact. El subliniază faptul că țările cu conturi de capital foarte deschise prezintă un risc mai mare de o recesiune profundă, în timp ce cele cu rata medie a inflației par să fi performat mai bine în timpul crizei decât cele cu rate scăzute ale inflației. El concluzionează că aceste fapte dau naștere unor îndoieli cu privire la afirmațiile potrivit cărora fluxurile de capital liber ajută țările să se atenueze împotriva șocurilor și că politicile macroeconomice ar trebui să vizeze mai mult dezechilibrele de cont curent.

Laike Yang și Cornelius Huizenga analizează modul în care China s-a confruntat cu criza financiară și economică globală: criza a afectat economia reală a Chinei, mai degrabă decât sistemul său financiar. Aceasta a dus la o scădere drastică a intrărilor de comerț exterior și a investițiilor străine directe din China, a ratelor ridicate ale șomajului și a fluctuațiilor puternice ale prețurilor. Guvernul a răspuns rapid pentru a aborda efectele negative ale crizei printr-un pachet de măsuri considerabile care a reușit să mențină o creștere puternică atât în ​​2009, cât și în 2010.

Abhijit Sen Gupta prezintă un studiu de caz privind impactul crizei economice și financiare asupra economiei indiene și subliniază reacțiile politice ale guvernului indian la criză. El explică faptul că India se confrunta deja cu o încetinire internă în momentul crizei. Scăderea exporturilor și a intrărilor de capital și o criză a lichidității interne au accentuat în continuare declinul. Atât autoritățile monetare, cât și guvernul au reacționat rapid, cu politici monetare și fiscale expansioniste, care au contribuit la redresarea rapidă a economiei indiene. Cu toate acestea, utilizarea eficientă a politicii fiscale a condus, de asemenea, la un deficit bugetar mai mare, ceea ce ridică întrebări cu privire la o strategie adecvată de ieșire din poziția de acomodare a politicii monetare.

André Nassif compară răspunsurile Braziliei și Indiei cu criza. Într-un mediu economic în care riscul depresiei este global, contează actualitatea și intensitatea răspunsurilor politicii economice. În septembrie 2008, când criza globală sa răspândit în Brazilia și India prin canalele financiare, s-ar fi putut aștepta ca ambele țări să fie afectate negativ într-un mod similar. Cu toate acestea, în timp ce economia braziliană a intrat în recesiune în 2009, PIB-ul real al Indiei a crescut cu peste 6%. Această performanță remarcabilă a însemnat că India a fost a doua țară afectată negativ de criza globală după China. Nassif arată că răspunsurile politicii monetare și fiscale la criza mondială de către factorii de decizie din India au fost superioare celor din Brazilia.

Patrick Osakwe descrie expunerea Africii la criza. El susține că, spre deosebire de percepțiile comune, criza a avut, de asemenea, efecte negative asupra Africii. În multe țări africane, nu numai volumul exporturilor, ci și prețurile de export au scăzut brusc, în special pe cele de mărfuri, care reprezintă o mare parte din exporturile totale ale Africii. Ca urmare, veniturile din schimb valutar, precum și veniturile guvernamentale au scăzut. În plus, cursurile de schimb au fluctuat sălbatic din cauza fluxurilor volatile de capital. În timp ce țările africane au reacționat cu politici monetare și fiscale expansioniste, cei săraci au simțit impactul acut, cu sărăcia în creștere în întreaga regiune. Pentru a proteja împotriva efectelor negative ale crizelor financiare viitoare care provin din altă parte, Osakwe recomandă o politică explicită de diversificare a piețelor de export și a produselor de export.

Alejandro Márquez prezintă un rezumat al Raportului Comisiei de experți al Președintelui Adunării Generale a ONU privind reformele sistemului monetar și financiar internațional, denumit în mod obișnuit Raportul Comisiei Stiglitz. El consideră că un astfel de exercițiu este deosebit de util, deoarece raportul, ca și în cazul multor documente de politici, este prea lung și scris în jargon care limitează cititorii. Prezentarea ideilor principale ale raportului permite o mai bună apreciere a motivelor pentru care criza financiară și economică ar trebui utilizată ca o oportunitate de reformare a sistemului financiar și economic internațional.

Ricardo Ffrench-Davis subliniază diferența dintre ceea ce el numește "balanțe macroeconomice" finantatoare și cele reale. Factorii politici care adoptă primul tip își concentrează eforturile asupra menținerii scăzute a inflației și a deficitelor fiscale, ignorând variabilele relevante pentru soldurile reale, și anume șomajul, creșterea și cursul real de schimb. Aceste obiective au fost atinse în multe țări din America Latină în detrimentul creșterii economice și al ocupării mai eficiente a forței de muncă și a capitalului, în general sub auspiciile instituțiilor financiare internaționale. El susține că urmarea unor astfel de politici în spiritul Consensului de la Washington a condus la actuala criză globală. Autorul argumentează că, în conformitate cu teoria creșterii endogene, factorii de decizie ar trebui să se concentreze asupra realizării creșterii, urmărind soldurile macroeconomice reale.

Jürgen Zattler analizează rolul pe care drepturile speciale de tragere (SDR), care constau într-un fel de coș artificial de patru valute principale, ar putea juca în actualul sistem monetar mondial. Zattler consideră că, având în vedere slăbiciunile evidente ale sistemului monetar post-Bretton Woods, care este în esență un "standard dolar", trebuie luat în considerare un nou rol pentru DST. Rezervele valutare, deținute în prezent în principal în dolari, ar putea fi diversificate prin utilizarea DST. Acestea ar putea fi folosite și pentru tranzacții internaționale private, nu doar pentru cele oficiale. Țările emergente din țările emergente ar putea fi emise în DST, iar politicile anticiclice ar putea fi finanțate cu DST. În plus, punerea în aplicare a politicilor privind schimbările climatice în țările în curs de dezvoltare ar putea fi finanțată parțial prin DST.

Detlef Kotte discută posibilitățile de îmbunătățire a structurii guvernanței financiare internaționale în vederea reducerii influenței predominante a piețelor financiare în stabilirea condițiilor de elaborare a politicilor macroeconomice. El sugerează că dependența de dolar ca monedă de rezervă ar putea fi redusă, permițând unei instituții internaționale independente să creeze lichidități internaționale pentru a sprijini țările care se confruntă cu crize valutare provocate extern. El consideră că cheia pentru o mai mare stabilitate constă, în primul rând, în crearea unui cadru multilateral convenit pentru managementul de schimb care vizează stabilizarea cursurilor de schimb reale, împreună cu un cadru instituțional consolidat pentru coordonarea politicilor macroeconomice între țările importante din punct de vedere sistemic. În țările în curs de dezvoltare și în economiile emergente, utilizarea controalelor de capital ar contribui la stabilizarea contextului macroeconomic pentru investiții în capacitatea de producție reală și ar contribui la integrarea lor cu succes în economia globală.

Prezentarea metodologiei, a bazei de date si rezultatele numerice

Criza financiara este un nou studiu de caz pentru teorii privind fluctuatiile economice. Interpretarea acestui fenomen variaza de la acceptarea caracterului sau de regula in istoria capitalismului, care aduce corectii excesive in comportamentul uman, la accentul pe unicitatea sa determinata de efectele fara precedent, globalizarea. Economia romaneasca a trecut prin criza probleme structurale persistente care au fost partial mascate de expansiune in perioada anterioara de crestere economica sustinuta. Considerand ca productivitatea este un parametru semnificativ pentru economia nationala, iar cresterea sa este o sansa pentru diminuarea decalajului fata de alte tari europene, lucrarea urmareste identificarea activitatilor economice care au contribuit la cresterea economica pana in 2008 si la potentialele surse de crestere economica.

Dezbaterea despre modelele de dezvoltare cele mai potrivite are acun un nou concept, deoarece criza a afectat mai mult sau mai putin toate tarile implicate in fluxurile economiei internationale, potrivit lui Nouriel Roubini, in istoria moderna a crizelor capitalismului este regula, nu exceptie. Problema restructurarii nu este strict circumstantiala si surprinzatoare, deoarece pentru unii economisti a fost previzivila, chiar inainte de manifestarea crizei in Uniunea Europeana, s-a semnalat necesitatea restructurarii ceea ce va duce in mod inevitabil la un declin relativ.

Schimbari structurale si implicatii asupra productivitatii in economia romaneasca

Criza economică internațională a atins economia românească în ultimul trimestru al anului 2008, după ani de creștere economică record. Sa întâmplat în primul rând ca o reacție la influențele externe, deoarece recesiunea profundă din Europa de Vest a condus la o scădere severă a exporturilor românești.

Deoarece criza globală a limitat și mai mult accesul la finanțare externă, ISD au scăzut, au apărut dificultăți în ceea ce privește datoria externă privată și au apărut o serie întreagă de evoluții negative în economia românească.

Prin urmare, cauza inițială a recesiunii rezidă în impactul negativ al crizei în zona euro, însă punctele slabe și dezechilibrele economice proprii ale României au contribuit la aceasta și au declanșat o serie de consecințe negative.

Începând cu al patrulea trimestru al anului 2008 a avut loc o scădere severă a activității economice: datele comerciale și producția industrială – și, după un decalaj, vânzările cu amănuntul – au contractat brusc. Dar rezultatele ar fi putut fi și mai rău. Ca rezultat al unei combinații de sprijin financiar masiv din partea FMI, UE și altor state și intervenții politice în timp util, România a evitat până acum o criză majoră și o criză macroeconomică.

Principala cauză a crizei actuale se consideră a fi creșterea economică nesustenabilă înainte de 2008, bazată în principal pe consumul de bunuri importate, finanțat din bani străini. În plus, experții consideră că criza globală a grăbit criza internă inevitabilă și a crescut costurile prin adăugarea la problemele preexistente.

Ca analist economic român, Ilie Serbanescu, subliniază: Cresterea economica pe care am inregistrat-o intre anii 2004 si 2008 a stimulat numai sectoarele de o importanta mai mica pentru economie, cum ar fi vanzarile de imobile, vanzarile de automobile si vanzarile de aparate electrocasnice. Economia nu putea fi alimentată, iar odată ce finanțarea externă a încetat pentru aceste sectoare, au început să se prăbușească. Scăderi de 60 până la 70% nu au putut fi acuzate de criză, deoarece au fost rezultatul anomaliilor care au existat înainte de începerea crizei "(RRI, 2010).

Alți autori consideră că criza actuală a României nu este una temporară, ci mai degrabă o criză structurală, atribuită cauzei interne, o adevărată criză a consumului excesiv finanțată de datoria externă privată pe termen scurt, ceea ce ar fi trebuit în mod inevitabil, indiferent de criză (Voinea, 2009).

Înainte de recesiune, consumul ridicat a fost stimulat de doi factori principali: impozitul unic de 16% introdus în 2005 a sporit venitul disponibil și remitențele ridicate ale românilor care lucrează în străinătate, ceea ce a generat 4% din economie în 2008. Toate acestea au alimentat o cerere excesivă de import, punând balanța comercială la un deficit.

La început, a fost o criză tipică a contului curent: deficitul de cont curent a fost de 13,5% din PIB în 2007 și de 12,5% din PIB în 2008. În urma izbucnirii crizei din România, economia a fost reechilibrată cu deficitul de cont curent care se topesc la 4,4% din PIB, acoperite în mare parte de ISD (acoperire de 97%).

Ajustarea nu a fost rezultatul unor politici specifice care se referă la aceasta, ci mai degrabă în mod implicit: scăderea cererii în Europa de Vest a condus la o scădere drastică a exporturilor românești, dar datorită diminuării cererii interne, importurile au scăzut și mai abrupt, 65% pe an).

Transferurile curente, mai puțin afectate de criză (-31% în 2009) și o scădere drastică a ieșirilor din soldul veniturilor (-42%) au contribuit, de asemenea, la reducerea deficitului. Deoarece se așteaptă o creștere a cererii externe, creșterea exporturilor, în timp ce cererea internă (și, în consecință, importurile) va rămâne scăzută, reducerea deficitului de cont curent va continua și în 2010, dar într-un ritm mai lent comparativ cu ajustarea din 2009 . Investițiile străine directe ar putea fi similare cu cele din 2010, acoperind o mare parte a deficitului de cont curent.

Criza contului curent se transformă acum într-o criză a finanțelor publice, structura datoriei externe schimbându-se de la cea privată la cea publică. Datoria externă totală (Figura 1) sa majorat de la 54% din PIB în 2008 la 70% în 2010 și a explodat 82% în 2011, iar datoria publică totală a crescut de la 20% din PIB în 2008 la 30% 40% în 2010.

Creșterea datoriei a fost favorizată de liberalizarea rapidă a contului de capital și de boom-ul imobiliar: împrumuturile neguvernamentale au crescut de la 10% din PIB în 2001 la 39% din PIB în 2007, în timp ce gospodăriile populației împrumuturile au fost modificate cu + 200% în 2003, + 70% în 2006 și 2007, atingând în 2008 70% din venitul disponibil al gospodăriilor și depășind depozitele cu 4 miliarde. euro (Voinea, 2009). Deoarece criza fortează salariile să se adapteze în jos și generează mai mult șomaj, în timp ce plățile de împrumut sunt în creștere, se amplifică discrepanța dintre venituri și cheltuieli la nivelul gospodăriilor.

O cauză importantă a dezechilibrelor macroeconomice a fost politica din România expansionistă, prociclică bugetare pe baza estimărilor nerealiste ale veniturilor și cheltuielilor publice nesustenabile, care au condus în 2008 la un deficit de cont curent de două ori ținta, având în vedere creșterea economică de 7,9% atins inacceptabilă. În ciuda creșterii economice solide timp de opt ani consecutivi (2000-2008), deficitul bugetar a crescut continuu, ajungând la 5,2% din PIB în 2008 și 7,4% în 2009. Numai 2010 a înregistrat o scădere de 6,5%.

Principalele cauze ale acestui deficit major au fost: cheltuieli excesive (creștere de doar 30% în 2008) care nu a fost direcționată către activități productive; o absorbție redusă a fondurilor europene; corecții bugetare multiple, creșterea cheltuielilor nesustenabile; implementarea asimetrică a bugetului – cheltuielile bugetului general consolidat au crescut, în timp ce veniturile au scăzut; administrarea fiscală ineficientă – în ciuda creșterii economice din ultimii ani, ponderea veniturilor bugetare în PIB a rămas stagnantă în jurul valorii de 32%; creșterea economiei tenebre (ajungând la 21% din PIB în 2008, de la 14,5% din PIB în 2004); extinderea evaziunii fiscale (de exemplu, evaziunea TVA a ajuns la 24 miliarde în 2008, de la 7,4 miliarde în 2004); politica salarială și ocuparea forței de muncă necorespunzătoare – dublarea salariilor publice în perioada 2005-2008.

Deficitul bugetar s-a înrăutățit în 2009, deoarece veniturile fiscale s-au diminuat din cauza crizei. Chiar dacă pentru 2010 a fost vizată scăderea la 5,9%, s-ar putea realiza doar 6,5%. Prin urmare, necesitatea adoptării unor reforme structurale pentru restructurarea sectorului public: legea salarizării unitare, revizuirea legislației privind pensiile și reorganizarea agențiilor de stat. Salariile din sectorul public pentru 1,4 milioane de funcționari publici au fost deja reduse cu 25% începând cu iulie 2010, în timp ce pensiile au fost înghețate. În consecință, rezistența socială ar putea crește în perioada următoare.

Confruntată cu o datorie externă considerabilă, România nu avea altă posibilitate decât să împrumute sume mari de bani. În aprilie 2009, România a încheiat un acord stand-by cu FMI pentru 20 de miliarde de euro. euro servind în principal ca stabilizator macroeconomic, în loc de un pachet de stimulente pentru stoparea declinului economic.

Acesta este un împrumut sindicalizat, condus de FMI (care dă 12,95 miliarde de euro) alături de Comisia Europeană (5 miliarde de euro), Banca Mondială (1 miliard) și alți susținători financiari internaționali. Dificultăți sporite în timpul alegerilor din 2009 care au încetinit reformele solicitate de FMI și au determinat întârzieri în efectuarea plăților, dar acordul a fost reluat la începutul anului 2010, după stabilizarea situației politice.

Până în iunie 2010 România a primit deja aproximativ 9,3 miliarde de euro de la FMI, 2,5 miliarde de euro de la UE și 300 de milioane de euro de la Banca Mondială, în timp ce alte 900 de milioane de euro (a cincea tranșă) urmează să fie plătite de FMI (la începutul lunii iulie). Datorită acestor împrumuturi, România a evitat o posibilă criză a datoriilor private, deoarece Banca Națională a României a reușit să reducă rezervele minime obligatorii ale băncilor comerciale. FMI a convenit în mod excepțional că o parte din împrumutul său poate finanța deficitul bugetar – ceea ce arată gravitatea problemei. În prezent, un nou împrumut este negociat de Guvernul României cu FMI, dar acesta este de așteptat să fie utilizat exclusiv pentru relansarea dezvoltării economice.

FMI și Comisia Europeană au solicitat ca deficitul bugetar să fie redus la un obiectiv de 3%, care este amânat până în 2012. Prin urmare, guvernul român trebuie să adopte măsuri de austeritate, inclusiv reducerea deficitului bugetar, ceea ce lasă puține resurse pentru a stimula consumul după cum este necesar pentru a revigora economia și pentru a contracara criza.

Alți factori care agravează criza actuală: reformele structurale amânate (piața forței de muncă, agricultura, concurența, energia), absorbția redusă a fondurilor UE, ineficiența unei economii cu sisteme de educație și cercetare subfinanțate.

Nesustenabilitatea creșterii economice bazate pe consum și consecințele dezechilibrelor macroeconomice pot explica gravitatea reacției negative a economiei românești la criză. Reducerea cererii externe și interne a condus mai întâi la o încetinire a creșterii PIB-ului real – de la o medie de 8,9% pe trimestru trimestrial anual în primele trei trimestre ale anului 2008 până la o contracție de aproape 13% în trimestrul IV , una dintre cele mai clare schimbări în rândul piețelor emergente, în timp ce declinul pentru întregul an 2009 a fost de -7,1%. Activitățile economice cele mai afectate au fost, într-o primă etapă, activități de producție și financiare, imobiliare, împrumuturi și servicii pentru întreprinderi. Alte activități au scăzut, dar au reușit să mențină rate de creștere pozitive. Producția a avansat de la o creștere de 4,9% în primele trei trimestre la – 7,7% în al patrulea, industria automobilelor și industria siderurgică fiind afectate cel mai mult (Ernst and Young, 2009). Activitățile financiare s-au majorat de la + 5,3% la – 1,5% în aceeași perioadă.

Impactul negativ al crizei în zona euro a continuat în 2009, contractul PIB real în România fiind cu 7,1% în 2009, determinat în mare parte de scăderea cu 9,2% a consumului privat și cu pierderea investițiilor de 25,3%. În 2010, PIB-ul a înregistrat o scădere mult mai mică, de doar 1,2% față de 2009.

Scăderea cererii pe principalele piețe de export din România, combinată cu scăderea investițiilor străine directe, a determinat o scădere generală a producției interne datorită reducerii sau chiar opririi temporare a activității în multe dintre unitățile de producție. În ceea ce privește poziția, stocurile și exporturile au intrat pe teritoriul pozitiv în al treilea și al patrulea trimestru al anului 2009, reducând astfel contracția în a doua jumătate a anului.

Mai încurajator este revenirea producției industriale, valoarea adăugată industrială înregistrând o creștere anuală pozitivă de 4% în trimestrul al patrulea, care a atenuat scăderile trimestrelor anterioare, rezultând o schimbare globală de 4,3% în 2009. Tendința ascendentă a continuat și în 2010 : la sfârșitul acestui an sa înregistrat o creștere de 5,5% față de sfârșitul anului 2009.

Activitatea de construcții a continuat să se deterioreze în România în 2009 și mai mult în 2010, mai puternică decât în ​​zona euro. Înaltă dependență de contractorii străini în dezvoltarea și implementarea de noi proiecte majore a făcut acest sector extrem de vulnerabil față de criză, când lichiditățile au devenit din ce în ce mai rare. Mai mult, creditarea ipotecară lentă a adăugat evoluției negative, în timp ce persoanele private au devenit din ce în ce mai precaute, pe măsură ce perspectivele pentru venituri mai scăzute și creșterea șomajului au crescut considerabil.

Programul guvernamental "Prima Casă" a stimulat împrumuturile ipotecare, însă acest lucru nu a fost suficient pentru a preveni scăderea segmentului rezidențial, deoarece sa concentrat în principal pe tranzacții, mai degrabă decât pe clădiri noi. Declinul mai rapid al prețurilor apartamentelor vechi a fost de susținere și a favorizat tranzacțiile. Concentrarea guvernului asupra infrastructurii, mai ales într-un an în care criza a avut un impact major asupra veniturilor bugetare, sa redus într-o oarecare măsură, iar acest segment a revenit cel mai mult în ultimul trimestru al anului 2009.

O scădere severă atât a investițiilor nete interne, cât și a investițiilor străine directe a amplificat gravitatea crizei. Intrările nete ale ISD au scăzut de la 7 miliarde euro în 2007 și 9,3 miliarde în 2008 la doar 4,6 miliarde euro în 2009 și 2,6 miliarde euro în 2010. Multe companii străine importante (de exemplu, Unilever, Kraft Foods și Coca Cola) forței de muncă ca Moldova și Bulgaria, în timp ce doar câteva companii noi au decis să investească în România (de exemplu, PepsiAmericas, una dintre cele mai importante companii producătoare de băuturi alcoolice din lume).

Probleme ale pieței muncii. Până la izbucnirea crizei financiare, piața muncii din România sa desfășurat relativ bine. Rata anuală a șomajului a scăzut la 4,1% în 2007 și 4,4% în 2008, susținută de rate ridicate ale creșterii PIB în perioada 2000-2008 și de scăderea forței de muncă datorită migrației substanțiale a muncii (estimat peste două milioane de români lucrează în străinătate).

Principalele probleme de pe piața muncii înaintea crizei au fost rata scăzută a ocupării forței de muncă (59% în 2008, în scădere de la 61% în 2000, această rată fiind aproape recuperată (aproximativ 60,1%) în 2010), persistența șomajului pe termen lung, șomajul tinerilor, ocuparea forței de muncă în economia subterană, emigrarea și desfășurarea de activități independente în agricultura de subzistență.

Criza a agravat toate problemele pieței muncii: mai multă șomaj, mai multă economie subterană, povară fiscală mai mare, mai puține remitențe. Reducerea capacităților de producție în contextul crizei economice a condus la ajustări grave ale pieței muncii. A fost tradus în disponibilizări în masă și o creștere semnificativă a șomajului a atins o rată de 7,8% în 2009. Cele mai mari reduceri de personal au fost înregistrate în industrie și construcții. O scădere a ratei șomajului la 6,87% a fost înregistrată la sfârșitul anului 2010. Pe de altă parte, în unele sectoare persistă o penurie de forță de muncă, în principal datorită ieșirilor mari de migrație și deprecierii abilităților (Comisia Europeană, 2009).

Creșterea șomajului comparativ cu nivelul precedent crizei a avut un impact asupra creșterii rapide a economiei subterane și asupra aprofundării inegalităților sociale. Una dintre consecințele șomajului ar putea fi re-migrarea, în principal din orașe mari, în sate sau în orășele mici – locuri de origine a migranților, precum și migrația înapoiată din străinătate.

Măsurile convenite de FMI ar putea adânci recesiunea. Împrumutul acordat de FMI a venit cu două seturi de condiții: criterii de performanță cantitative și valori de referință structurale.

Reforma privind salariile publice este obiectivul cel mai dificil care trebuie atins: de la 9% din PIB în 2009 (de la 4,8% din PIB în 2004), trebuie redus la 7% din PIB până în 2015. În plus, sectorul public salariile sunt reduse cu 25% începând cu iulie 2010, în timp ce pensiile sunt înghețate.

Măsurile convenite cu FMI țintesc deficite mai mici, mai ușor de finanțat, dar reprezintă doar reacții la criză, nu soluții pentru aceasta. Reformele structurale impuse de FMI au un scop monetar. Ele nu schimbă structura economiei, ci oferă unele economii pentru bugetul public. Ele pot chiar adânci recesiunea, cel puțin pe termen scurt.

Spre exemplu, majorarea TVA de la 19% la 24% până la 1 iulie 2010 va stimula evaziunea fiscală și inflația (până la 8 – 8,5%), în timp ce economia reală se poate reduce cu 2% un efect al acestei măsuri. Experiența altor țări relevă faptul că reformele fiscale bazate pe reducerea cheltuielilor sunt mai susceptibile de a produce efecte durabile decât cele bazate pe creșteri de impozite, cu condiția ca reducerile de cheltuieli de capital să fie evitate cât mai mult posibil. Creșterile de taxe pot genera rezultate de scurtă durată și pot trimite un semnal negativ mediului de afaceri internațional.

Declinul economic a fost în continuare accentuat de scăderea puternică a investițiilor străine, în scădere cu 48,4% în 2009 față de nivelurile record înregistrate în 2007 și 2008. Potrivit statisticilor Băncii Naționale, în 2009 investițiile au susținut deficitul de cont curent la o rată de 96,8%. Un efect negativ al investițiilor străine directe în România provine din distribuția puternică a acestora, în regiune, în regiunea București-Ilfov, concentrându-se 63%. Deoarece investițiile private sunt în continuă scădere și nu au fost oferite stimulente fiscale, influențele pozitive asupra redresării economiei românești pot proveni doar din renașterea cererii externe și din implementarea reformelor structurale.

Pe partea pozitivă, unele părți ale economiei și-au păstrat temeiurile. Sectorul bancar a supraviețuit fără salvare, dar și băncile străine au înregistrat profituri chiar mai mari în 2009 decât în ​​2008. România rămâne, de asemenea, atractivă pentru investitorii străini, în mare parte deoarece criza a redus așteptările salariale ale românilor, și forța de muncă adaptabilă. Un recent A.T. Kearney clasamentul global al țărilor în ceea ce privește atractivitatea pentru investițiile străine a plasat România pe locul 16. Promovate de programele cash-for-clunkers în Germania și Franța, exporturile producătorului român de automobile Dacia și a numeroșilor furnizori au continuat să crească.

Perspective privind dezvoltarea viitoare

În opinia experților, creșterea economică a principalelor economii mondiale, chiar dacă nu este atât de puternică, este o dovadă a faptului că aceste economii și-au depășit punctul critic în ceea ce privește recuperarea. Acest lucru nu este încă valabil pentru România: sa presupus că va exista doar o redresare economică modestă în 2010, în mare măsură în funcție de creșterea exporturilor, dar acest obiectiv a fost amânat pentru 2011.

Nivelul PIB-ului înainte de criză se va atinge nu mai devreme de 2012, deoarece creșterea economică va rămâne sub potențial în următorii câțiva ani. Se pare că România va ieși din recesiune cu un decalaj de cel puțin două-trei sferturi față de zona euro. Există riscul ca potențialul PIB să scadă la o traiectorie inferioară pe termen lung, datorită mai multor factori (EIU, 2010):

– șomajul prelungit al forței de muncă are tendința de a duce la o pierdere permanentă de competențe;

– scăderea puternică a investițiilor străine directe ale României (ISD) și a remitențelor lucrătorilor români angajați în afara granițelor au redus resursele de finanțare disponibile, reducând astfel șansele de recuperare; în plus, stocul de echipamente și infrastructură va scădea și va deveni caduce datorită investițiilor mai mici, cu efecte negative de lungă durată asupra economiei;

– inovarea poate fi împiedicată deoarece cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare reprezintă una dintre primele cheltuieli pe care întreprinderile le reduc în timpul unei recesiuni.

Ajustarea ocupării forței de muncă în declinul activității economice este încă departe de a fi completă. Există îngrijorarea că șomajul nu se poate întoarce cu ușurință la nivelurile de dinaintea crizei, odată cu revenirea.

O provocare majoră provine din faptul că, dacă nu este abordată în mod adecvat prin măsuri politice, eroziunea abilităților șomerilor poate contribui la persistența șomajului, – afectarea efectelor negative asupra economiei. În cazul în care scăderea PIB este mare, dar creșterea ratei șomajului este încă mică, scăderea numărului de ore lucrate este substanțială. Unele firme reacționează la scăderea pe termen scurt a cifrei de afaceri reducând activitatea acestora, permițând angajaților să păstreze relația contractuală. Acest lucru sugerează că este posibil să existe un compromis între mai puțină șomaj în prezent și mai multe concedieri într-o etapă ulterioară.

Consumul guvernamental trebuie restrâns, încă în 2011, având în vedere programul ambițios de consolidare fiscală care trebuie urmat de guvern în cadrul acordului stand-by cu FMI. Necesitatea reducerii deficitului bugetar exercită presiuni asupra consumului privat și cel guvernamental și descurajează redresarea economică.

Înăsprirea fiscală a redus cererea internă cu 1,4% din PIB în 2010, ca urmare a reducerii cheltuielilor curente ale guvernului privind salariile, transferurile și bunurile și serviciile. Consumul privat a rămas deprimat în 2010. Fluxurile de remitențe au scăzut în 2009 cu aproximativ 35%, echivalentul a 2% din PIB, din cauza pierderilor de locuri de muncă, a câștigurilor mai mici, a migrației mai lentă și chiar a reveni migrației, în special din Italia și Spania, îmbunătățirea a fost observată în anul 2010. Până în 2011, a fost posibilă o redresare mai puternică a investițiilor străine directe și a altor intrări externe (EIU, 2010).

Toate acestea implică faptul că perspectivele de creștere a consumului intern și a investițiilor rămân slabe, prin urmare creșterea cererii va depinde în principal de factori externi – îmbunătățirea economiei globale și, în special, a economiei UE. O recesiune dublă în Europa ar avea consecințe grave pentru redresarea economică în România (EIU, 2010).

Privind pe termen lung, criza va lăsa un impact negativ pe termen lung asupra perspectivelor de creștere, în contextul factorilor negativi ai creșterii existente, cum ar fi continuarea problemelor instituționale, deteriorarea perspectivelor demografice și performanța slabă a inovării. Recesiunea actuală ar putea lăsa în urmă o moștenire a oportunităților de finanțare reduse și a capitalului uman epuizat. Necesitatea ajustării fiscale și reducerea permanentă a nivelului veniturilor cauzate de recesiunea din 2009 vor determina reduceri ale cheltuielilor bugetare (jumătate dintre acestea se află pe diferite forme de cheltuieli sociale în regiune). Acest lucru va afecta nivelurile de sănătate și educație ale forței de muncă.

Există și riscul unor tulburări sociale grave în următorii ani, deoarece austeritatea fiscală are un impact puternic asupra locurilor de muncă și a nivelului de trai. Scaderea politică a crizei economice a fost până acum limitată, însă istoria arată că instabilitatea politică care rezultă din primejdie economică mare apare, de obicei, cu un decalaj considerabil. România, la fel ca multe țări din regiune, este vulnerabilă la tulburările sociale, iar riscul de instabilitate politică rămâne astfel ridicat.

Deși criza a dus la câteva evoluții pozitive pentru perspectivele pe termen mai lung, acestea au fost mai mult decât compensate de posibilele consecințe negative. Printre pozitive se numără ajustarea bruscă a dezechilibrelor externe și corecția cursurilor de schimb supraevaluate anterior. O anumită diminuare a globalizării financiare poate fi un lucru bun, având în vedere lipsa unei relații pozitive între creșterea economică și influxurile de portofoliu și datorie, precum și presiunea de apreciere a monedei reale pe care aceste fluxuri au generat-o.

Posibile soluții pentru recuperare

Mulți analiști consideră că soluțiile adecvate pentru redresarea economică în România sunt opuse politicii guvernamentale actuale de reducere a salariilor și majorări de impozite, în direcția consumului și stimulentelor de credit. Reducerea sectorului public ar trebui să vizeze, în primul rând, achiziționarea de bunuri și servicii și investițiile excedentare, și nu reduceri ale salariilor și aruncări care reduc cererea internă. Pe de altă parte, consumul ar trebui stimulat.

După cum sa dovedit deja în evoluția dinainte de criză a economiei românești, ISD pot juca un rol major în promovarea dezvoltării, prin crearea unei noi capacități de producție, prin contribuția la crearea de noi locuri de muncă, stimularea consumului intern și creșterea concurenței.

O sursă importantă de venituri bugetare ar putea proveni din reducerea evaziunii fiscale (se estimează că aproximativ 10% din PIB se pierde numai din taxa de impozitare a TVA și a accizelor) și trebuie introdusă o reformă fiscală bazată pe solidaritate și stabilizatori automați (Voinea, 2009). Resurse suplimentare pot consta în impozite pe proprietate și redevențe care sunt acum foarte scăzute; prețurile activelor sunt, de asemenea, subevaluate.

Politica bugetară ar trebui să se bazeze pe programarea bugetară multianuală, care ar trebui să includă investiții publice mai mari, alocarea resurselor pentru proiectele cu efect multiplicator în economie, asigurarea durabilității datoriei și utilizarea datoriei publice externe ca sursă de creștere economică; absorbția eficientă a fondurilor structurale ca sursă importantă pentru finanțarea creșterii economice.

Dupa o perioada in care economia romaneasca a avut o evolutie pozitiva (2000-2008), sustinuta de o situatie favorabila la nivel regional si global, dar si de multe schimbari aparute la in mediul economic intern (aderarea la Uniunea Europeana, atragerea investitiilor, stabilizarea mediului economic). Anul 2009 a evidentiat o puternica contractie economica ( PIB-ul a scazut cu 6,6% fata de 2008), pe cand in 2010 a fost al doilea an de recesiune, PIB-ul real fiind cu 1,6% mai scazut fata de anul 2009. In anul 2011 s-a inregistrat o crestere economica de 2,5% datorita stabilizarii mediului international, dar si la obtinerea unor rezultate bune, in special in industrie si in agricultura.

Cresterea sustinuta a PIB-ului in perioada 2000-2008 s-a datorat in principal cresterii absolute si relative a activitatilor serviciilor de comert, regim hotelier, restautante, transport, intermediere financiara si explozia constructiilor in perioada 2006-2008.(figura 1). Prin urmare, peste un deceniu s-a schimbat structura sectoriala a economiei nationale, prin cresterea cotei de servicii, in special datorita scaderii penderii agriculturii in VAB (Valoarea adaugata bruta), de la 10,2% la aproximativ 7,4% in 2009-2011.

Figura 1. Contributia celor mai importante activitati la Valoarea adaugata bruta 2000-2010

Sursa: Eurostat

Socul cauzat de criza este legat de reducerea accentuata a ponderii serviciilor, comertului, hotelurilor si transporturilor de la 26,5% din Valoarea Adaugata Bruta in 2008 la 24,2% in 2011. Ponderea agriculturii in VAB a avut o scadere de la 8% pana la aproximativ 7,4% in aceasta perioada, chiar daca a avut loc o usoara crestere a ocuparii fortei de munca in agricultura, ca solutie. Dupa anul 2000 industria a avut o crestere continua, dar lenta a VAB, atingand in 2011 procentul de 31% din Valoarea Adaugata Bruta totala, aceasta fiind cea mai mare valoare in perioada 2000-2011.

La nivel macroeconomic aceste schimbari structurale au prezentat efecte asupra nivelului productivitatii muncii. Aceasta din urma este un indicator economic care ajuta la masurarea eficientei unui sector sau a intregii economii (Blachard et al.P.67). Masura de reducere a ponderii agriculturii a avut o productivitate de 25-28% fata de media nationala si cresterea ponderii constructiilor si a intermedierii financiare, activitati cu productivitate peste medie, au fost motive de crestere a productivitatii de ansamblu.

Asadar se constata ca situatia productivitatii a avut imbunatatiri vizibile comparativ cu Uniunea Europeana pana la punctul de sfarsit al crizei. Criza nu numai ca a cauzat o scadere rapida a serviciilor, comertulul, hoteluri si restaurante, dar si a activitatilor de constructii, acestea fiind sectoare care asigurau un numar mare de locuri de munca, un alt efect fiind reducerea productivitatii datorita rigiditatii pietei fortei de munca. Revenirea din 2011 se datoreaza in mare parte unei cresteri absolute a productivitatii in industrie.

Figura 2. Productivitatea muncii in Romania fata de UE-27

Sursa: Eurostat

Se poate observa o recuperare lenta a productivitatii masurata pe ora de munca comparativ cu media UE-27. Cresterea orelor de lucru suplimentare pana in 2008 pot fii una din cauzele diferentei dintre cei doi indicatori ai productivitatii. Criza a accentuat diferenta fata de Uniunea Europeana punand accent pe productivitatea orelor de lucru, insemnand inlocuirea orelor cu activitati mai productive cu cele mai putin productive (servicii publice, agricultura).

Pentru a evidentia eficienta activitatilor economice, care reflecta si caracteristicile structurale ale economiei nationale, este insa necesara analiza productivitatii resurselor ceea ce reprezinta PIB-ul obtinut pe unitatea de consum intern. Aceasta masoara volumul total de materiale folosite direct in economie si cuprinde cantitatea anuala de materii prime procurate de pe teritoriul national, plus toate importurile minus exporturi.

Productivitatea resurselor a scazut in Romania cu 40% in perioada 2000-2009, in timp ce UE-27 a avut o crestere in medie cu 17% (Eurostat 2012). Aceste rezultate demonstreaza eficienta scazuta a proceselor de productie, corelata cu nivelul tehnologic mediu si scazut. O scadere brusca a productivitatii muncii a avut loc in 2009, iar productivitatea resurselor a crescut semnificativ (Figura 3). Reducerea PIB-ului obtinut pe unitatea de consum intern este asociata in principal cu scaderea in constructii, industria matalurgica, fabricarea produselor petroliere rafinate, fabricarea produselor chimice si in alte sectoare cu consum mare de resurse materiale.

Figura 3. Productivitatea muncii si productivitatea resurselor in Romania (% schimbare fata de anul precedent.

Sursa: Eurostat

In contextul anului 2009, productivitatea muncii pe angajat in Romania a fost de 42,9% din media UE-27, productivitatea orelor a fost de 43%, iar productivitatea resurselor a fost doar 34%. O solutie esentiala pentru a obtine schimbari structurale favorabile si crestere economica este creata de investitiile in activitati ce produc o valoare adaugata mai mare in orice sector.

In conformitate cu un studiu publicat in Iulie 2012 de compania Roland Berger Consultants, in baza unui esantion de 300 de companii romanesti si nemtesti, peste jumatate dintre companiile romane iau in considerare existenta unui risc de recesiune si 68% se asteapta ca datoria cauzata de criza va avea un impact puternic negativ asupra economiei romanesti.

Se remarca faptul ca in 2011 52% din respondentii romani au afirmat ca aceasta criza economica din perioada 2008-2009 a ajutat la stimularea competitivitatii pe termen lung prin restructurare. Pe langa actiunile de crestere a vanzarilor, managerii acorda mai multa atentie programelor de scadere a costurilor si de crestere a eficientei. Dupa parerea lor una dintre cele mai mari probleme care incetineste evolutia economica este insuficienta personalului calificat disponibil pentru calificarile solicitate.

Contributia industriei la cresterea economica.

Contributia industriei la cresterea economica a fost in mare parte a timpului depasita de contributia serviciilor, in perioada 2002-2007. Acest fapt are ca si cauza principala schimbarile structurale de la nivelul economiei nationale, datorita faptului ca serviciile au devenit un sector atractiv pentru investitii, jucand un rol important in cresterea economica durabila (dezvoltarea infrastructurii telecomunicatiilor). Totodata sectorul financiar si cel al transporturilor au avut un procent important in cresterea economica in perioada 2000-2008. Industria avand un rol decisiv in remedierea contractiilor economice in 2010, participand cu + 1,2 puncte procentuale la modificarea PIB (Tabel 1). Contributia acestui sector la cresterea PIB-ului in 2011 insemnand peste jumatate din total.

Tabel 1. Contributia sectoarelor economice la cresterea economica.

Sursa: Anul Statistic National 2011, Buletin statistic lunar, Ianuarie 2012, Institutul National de statistica.

Se poate observa ca industria prelucratoare a avut o mare influenta asupra productiei industriale in perioada analizata. Aceasta a avut o crestere semnificativa comparativ cu 2005, anul de baza, contribuind la o dinamica pozitiva a productiei industriale in 2005-2011, dar avand si un rol decisiv in constructia economiei in 2009 (Tabel 2).

Tabel 2. Indicii productiei industriale pe principalele activitati (2005=100%)

Sursa: Anuarul Statistic 2011.

Creșterea economică în România s-a accelerat în 2017, estimându-se că PIB-ul real a crescut cu 6,7% (y-o-y) – un nivel ridicat după criză. Principalul motor al creșterii a fost consumul privat, susținut de reducerea impozitelor indirecte și de majorarea salariilor atât în ​​sectorul public, cât și în sectorul privat.

După contractarea în 2016, investiția totală a început să crească din nou în 2017. Ritmul de redresare, totuși, a rămas scăzut, pe măsură ce investițiile publice au scăzut brusc pentru al doilea an consecutiv. Boom-ul în consumul privat a dus la o creștere a importurilor. În consecință, exporturile nete au acționat ca o piedică în creșterea PIB-ului real, în ciuda creșterii relativ puternice a exporturilor.

În perspectivă, creșterea PIB-ului se va reduce la 4,5% în 2018 și la 4,0% în 2019. Creșterea consumului privat se așteaptă să fie mai temperată în 2018, deoarece inflația cântărește mai mult pe veniturile reale disponibile, iar creșterea salariilor încetinește. Cu toate acestea, se estimează că consumul privat va continua să acționeze ca principalul factor de creștere pe parcursul orizontului de prognoză. Se estimează că investițiile se vor întări pe fondul unei creșteri în implementarea proiectelor finanțate din fonduri UE.

Condițiile pieței muncii s-au îmbunătățit în conformitate cu expansiunea economică. În 2017, rata șomajului a scăzut la cel mai scăzut nivel din ultimii 20 de ani. Piața strânsă a forței de muncă, împreună cu majorarea salariului minim de 16% în februarie 2017 și creșterea salariilor din sectorul public, au condus la o creștere mai rapidă a salariilor. În general, salariile medii nete se estimează că au crescut cu aproximativ 13% în termeni reali în 2017. Creșterea salariilor reale va continua să crească în 2018, deși într-un ritm mai lent, datorită creșterii suplimentare a salariilor publice și a unei creșteri suplimentare cu 9% salariul minim net în vigoare în ianuarie.

După doi ani consecutivi de scădere a prețurilor de consum, inflația a devenit pozitivă în 2017, deși a fost atenuată de reducerea ratei TVA și de reducerea accizelor la combustibil. Inflația a început să se accelereze în a doua jumătate a anului, în principal din cauza creșterii prețurilor la alimente și energie. În decembrie 2017, inflația IAPC a fost de 2,6% (y-o-y), în timp ce inflația de bază a fost de 1,9%. Inflația globală se preconizează că va continua să crească pe măsură ce presiunile asupra cererii vor crește, iar efectul reducerilor fiscale din ianuarie 2017 se va reduce.

Anularea reducerii accizelor din ianuarie în octombrie 2017 ar trebui să sporească și mai mult inflația în acest an. Astfel, inflația se preconizează a fi de 4,1% în 2018 și de 3% în 2019. Pe măsură ce inflația a intrat din nou în banda țintă (2,5% ± 1 pp), Banca Națională a României a început să strânge politica monetară extrem de acomodantă. În ianuarie 2018, rata de bază a politicii monetare a fost majorată cu 0,25 puncte procentuale. la 2%, prima majorare a ratei din 2008.

Dezvoltare economica

De-alungul timpului s-a pus problema unei dezvoltări economice durabile, în ceea ce privește nivelul scăzut de trai al populației deși o țară înregistrează creștere economică, îndreptarea către o economie ecologică, scăderea credibilității instituțiilor, creșterea populației în mediul urban și a șomajului sau alte aspecte pe plan geopolitic, economic sau financiar. Într-o perspectivă mai largă, dezvoltarea sustenabila presupune îmbinarea a mai multor sisteme: cel social, tehnologic, mediul și nu în ultimul rând cel economic, pe baza unui sistem dinamic, pentru bună realizarea a actualelor nevoi, fără a le împovăra pe cele viitoare. Cele patru planuri vor avea o fuctionalitate bună împreună doar dacă acestea vor înregistra simultan creșterii.

În ceea ce privește procesul de dezvoltare economică, acesta presupune faptul că datorită legăturii dintre cele patru planuri enunțate, orice modificare adusă într-un sistem sau altul, la un nivel mai mic sau mai mare se va reflecta automat și în celelalte sisteme, efectul fiind de domino. Aceasta premisă de dezvoltare durabilă are ca obiectiv căutarea variantei cele mai benefice de acoperire a nevoilor cu resursele disponibile, având ca și criteriu de baza coordonarea acestor elemente atât temporal cât și spațial.

Se pune problema creării unui sistem economic ce se afla în concordanță nu doar cu mediul natural, dar și cu necesitatiile pe care vor să le dobândească generațiile prezente, nevoi ce trebuie acoperite fără a „îngusta” posibilitatiile generațiilor viitoare.

Dezvoltarea economică reprezintă o soluție nu doar cantitativa dar și calitativa în ceea ce privește individul și cum reactineaza el cu mediul natural, a sistemului creat de el și compatibilitatea cu cel natural,a preocupărilor și nevoilor generațiilor prezente și viitoare și răspunsuri probleme existențiale apărute în fiecare țară cu privire la: resursele degradabile sau a celor nerecuperabile, dezvoltarea populației, tehnologizarea mediului și populația sărac alimentata.

Deosebirea între creșterea și dezvoltarea economică este ca, atunci când vorbim de creștere economică ne referim la întreaga cantitate de producție în orice domeniu și factorii care influențează volumul producției, iar dezvoltarea economică face referire în cea mai mare parte la resursele calitative care prin utilizarea lor pot fi eficiente sau nu pentru realizarea producției. Deși exista această diferență între cele două concepte, acestea depind una de cealaltă, deci putem spune că fără existența creșterii economice nu exista dezvoltare și invers. Nu putem vorbi despre scopul acestor concepte, deoarece ele sunt un mijloc eficient în realizarea producției și în final creșterea bunăstării la nivel social.

Produsul intern brut (PIB) al României a crescut cu 7% în 2017 față de 2016, ajungând la 187,5 miliarde de euro, potrivit datelor Institutului Național de Statistică (INS). Industria a avut cea mai mare contribuție la creșterea PIB anul trecut, și anume 1,9 puncte procentuale. Industria a avut o pondere de 24,2% în PIB și a înregistrat o creștere de 8% a volumului de activitate.

Comerțul cu ridicata și cu amănuntul, reparațiile, transportul și depozitarea autovehiculelor și motocicletelor, hotelurile și restaurantele au avut cea mai mare contribuție de 1,6 pp. Acest sector a generat 18,7% din PIB și a înregistrat o creștere cu 8,4% a volumului.

Agricultura, silvicultura și pescuitul, un sector care reprezintă numai 4,4% din PIB, a contribuit cu 0,7 puncte procentuale la creșterea economică, datorită unei creșteri volum de 18,3% în 2017. De asemenea, au contribuit activități profesionale, științifice și tehnice, servicii administrative și servicii de asistență 0,7 puncte procentuale față de creșterea economică în 2017. Acest sector reprezintă 6,9% din PIB și a crescut volumul său cu aproape 10%.

Sectorul de informare și comunicare a adus, de asemenea, 0,6 puncte procentuale din creșterea economică de anul trecut. Sectorul reprezintă 5,1% din PIB.

Din punct de vedere al PIB-ului, creșterea a fost determinată, în principal, de consumul gospodăriilor, care a crescut cu 10,3% anul trecut, contribuind cu 6,4 puncte procentuale la creșterea PIB. Formarea brută de capital fix (investiții) a avut o contribuție de 1,2 puncte procentuale.

Creșterea economică în România în contextul crizei economice

Criza economică globală, care a început în 2008, a fost resimțită și în România, deoarece putem vorbi despre o criză internațională majoră, cu multe efecte negative asupra economiilor lumii. În acest context, considerăm că evidențierea impactului declinului economic intern și internațional asupra activității IMM-urilor în România este de o importanță deosebită.

Astfel, conform Cartei Albe privind IMM-urile, având în vedere dezvoltarea activității în acest sector în perioada octombrie 2008 – martie 2012, putem observa că 35,4% dintre companii au activitate redusă; 50,57% din unități operează la aceiași parametri, iar 14,02% dintre companii au condus la o tendință ascendentă, în sensul că și-au sporit activitatea (Cartea albă a IMM-urilor din 2012). În acest context, putem constata că încetinirea creșterii economice a afectat o mare parte a companiilor românești și doar un mic procent a reușit să-și consolideze și să-și dezvolte afacerea.

Dacă luăm în considerare apartenența regională a IMM-urilor, se poate observa că entitățile din regiunea Sud-Vest au înregistrat un procent mai mare printre companiile care au înregistrat o tendință de scădere, determinată de criza economică (56,74%). Regiunea Centrală are cea mai mare pondere în activitatea IMM-urilor, care a menținut activitatea la același nivel (50,88%) și a înregistrat cel mai mic procentaj al firmelor aflate în recesiune (35,67%); dacă avem în vedere firmele dezvoltate în perioada octombrie 2008 – martie 2011, companiile din regiunea Sud-Est au un procent mai mic (7,61%), în timp ce companiile din regiunea de Nord-Est au înregistrat un procent mai mare (22,67 %). (Cartea albă a IMM-urilor din 2011).

În ultimii ani, piața muncii din România a fost puternic influențată de diverși factori economici, politici și sociali. După o perioadă de creștere economică și creșterea nivelului de trai, manifestarea crizei globale economice și financiare a afectat piața forței de muncă din România și a evidențiat dezechilibrele și vulnerabilitatea economiei românești în ansamblu, deoarece economia românească nu a putut fi ținută departe de influențele dăunătoare a recesiunii.

Pe piața muncii din România, criza economică a apărut printr-o creștere semnificativă a șomajului și o scădere puternică a ocupării forței de muncă (Figura 1). Cel mai afectat sector a fost cel al construcțiilor, dar și sectoarele automate și consumul au suferit mult. Potrivit numeroaselor studii, șomajul a afectat în cea mai mare parte populația masculină ca o consecință a reducerii activității în domeniile deja menționate, unde au fost în majoritate angajați.

Practic, după cum arată diagrama de mai jos, evoluția șomajului în România se caracterizează prin două perioade distincte:

– 2000-2007, când se poate observa o scădere continuă a șomajului (de la 10,5% în 2000 la 4,1% în 2007) datorită dezvoltării pozitive a economiei în această perioadă;

– În perioada 2007-2011, echilibrul pieței muncii este perturbat de criza economică care a afectat și țara noastră. În consecință, rata șomajului a început să crească progresiv în fiecare an.

O analiză a distribuției șomerilor pe baza grupei de vârstă arată că populația cea mai productivă a fost afectată de criză, incluzând persoanele între 30-49 de ani, ceea ce reprezintă 52% din populație. În acest context, ideea de a pleca la muncă peste hotare devine din ce în ce mai atractivă pentru poporul român și mulți dintre ei aleg să lucreze într-o țară străină. Locurile de muncă oferite pe piața internă sunt insuficiente și nu pot satisface cererea; salariile sunt, de asemenea, mult mai mici decât în ​​anii precedenți, așadar, trecerea în țările străine, unde salariile rămân satisfăcătoare și suficientă pentru a menține un nivel de trai decent, pare a fi o soluție adecvată.

În acest context, criza economică transformă emigrarea din România într-un orizont de viață. Nu numai cei care au rude în străinătate doresc să emigreze, ci și oameni care aparțin altor categorii, în orice vârstă, orice origine etnică sau profesională. Astfel, emigrația nu este determinată doar de nivelul venitului, ci și de neîncrederea în instituții și factorii de decizie politică. (Marga, 2011)

Rata șomajului în rândul tinerilor în unele țări din Europa de Sud se înscrie în prezent de la o înregistrare la alta.

Figura 4. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul tinerilor

Analiza evoluției ratei șomajului în rândul bărbaților și femeilor

Din punct de vedere istoric, femeile au fost mai afectate de șomaj decât bărbații. În 2000, rata șomajului pentru femei în UE-28 a fost de aproximativ 10%, în timp ce rata bărbaților era sub 8%.

Declinul ratei somajului in randul bărbaților în cursul anului 2010 și în prima jumătate a anului 2011 și stabilitatea corespunzătoare a ratei somajului in femeilor în aceeași perioadă au adus din nou rata de sex masculin sub femela. De atunci cele două rate au crescut în același ritm până la mijlocul anului 2013, când au atins valoarea cea mai mare de 10,9% pentru bărbați și 11% pentru femei. Începând cu sfârșitul anului 2013, atât rata somajului în rândul bărbaților, cât și rata somajului în randul femeilor au început să scadă în rândul tuturor statelor europene.

Figura 5. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul bărbaților.

Figura 6. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul femeilor.

În rândul femeilor, rata șomajului pentru anul 2007, înainte de începrea crizei a fost: România 2,5%, Italia 4,4%, Spania 2,4%, Cipru 1,2%, Malta 2,5%, Portugalia 4,5%, Grecia 8,1%. Criza a avut un impact mai mare în anul 2013 și 2014 România 3% și 2,4%, Italia 7,4% și 8,6%, Spania13,5 % și 13,7%, Cipru 5,6% și 7%, Malta 2,3% și 2%, Portugalia 9,1% și 8,5%, Grecia 21,4% și 22,4%.

Anul 2015 rata șomajului în rândul femeilor crește în România 2,6% și Grecia 28,1% și scade în restul țărilor analizate: Italia 7,4%, Spania 12,4%, Cipru 6,2%, Malta 1,3%, Portugalia 7,2%.

Analiza evoluției ratei șomajului pe termen lung

Ca medie la nivelul UE, riscul de a ajunge în șomaj pe termen lung în rândul persoanelor cu vârsta între 25 și 54 de ani și a lucrătorilor în vârstă a fost de 5,9% pentru persoanele cu un nivel scăzut de educație, 4,3% pentru cei cu un nivel educațional intermediar și 2,6% pentru cei cu nivel înalt de educație (în 2013).

Un nivel scăzut de calificare crește riscul de a deveni șomeri pe termen lung în toate țările (cu excepția Ciprului) – deoarece Cipru nu a fost puternic afectată e criza economică. Riscul scăderii șomajului pe termen lung în rândul celor cu un nivel de calificare intermediar este în continuare îngrijorător de mare în mai multe țări, printre care Grecia, Spania și Portugalia – deoarece aceste țări au fost puternic afectate de criza economică.

Figura 7. Analiza evoluției ratei șomajului pe termen lung

Înainte de începerea crizei economice, șomajul te termen lung era la nivel relativ mic în rândul țărilor analizate: România 3,2%, Italia 2,9%, Spania 1,7%, Cipru 0,7%, Malta 2,7%, Portugalia 3,8% și Grecia 4,2%. În plină criză economică, în anul 2013 România are aceeași rată a șomajului în rândul șomerilor pe termen lung 3,2%, iar în Malta rata șomajului din anul 2013 (2,7%) era aproape similară cu cea din 2009 (2,9%), cu o diferență de +0,3 pentru anul 2013. Acest lucru se explică prin faptul că România rata șomajului era oricum extreme de ridicată chiar și înainte de criză.

Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (25-29)

Figura 8. Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (25-29)

Șomajul în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25-29 de ani a fost extrem de ridicat în anul 2013, în rândul țărilor: Grecia 58,3%, Italia 40%, Spania 55,5%, Cipru 38,9% și Portugalia 38,1. În România rata șomajului în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 25-29 de ani a fost 23,7% și 13% în Malta.
Pentru această categorie de vârstă, anii 2014 și 2015 au înregistrat scăderi semnificative ale ratelor șomajului: România 10,5% (2014) și 10,2% (2015), Italia 23,6% (2014) și 22,4% (2015), Spania 30,3% (2014) și 28,5% (2015), Cipru 19,9% (2014) și 19,6% (2015), Malta 5,7% (2014) și 5,4% (2015), Portugalia 10,5% (2014) și 15,8% (2015), Grecia 40,8% (2014) și 36,6% (2015).

Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (30-54)

Figura 9. Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (30-54)

În ceea ce privește rata șomajului pentru anul 2007 în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 30-54 de ani, s-au înregisstrat următoarele valori: România 5,6%, Italia 5,3%, Spania 7,2%, Cipru 3,4%, Malta 5,1%, Portugalia 7,8%, Grecia 7,8%. Anul 2009 se observă creșteri semnificateive ale ratei șomajului în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 30-54 de ani, în Spania 16,3%.

Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (55-64)

Figura 10 Analiza evoluției ratei șomajului pe grupe de vârstă (55-64)

Anul 2007 este anul în care rata șomajului este cea mai mica pentru grupa de vârstă de 55-64 de ani: România are o rată a șomajului de 2,3%, Italia 2,4%, Spania 6%, Cipru 3,1%, Malta 3,5%, Portugalia 6,5%, Grecia 3,4%.

Valoarea maximă a fost înregistrată în anul 2013 pentru această categorie de vârstă: România 3,7%, Italia 5,7%, Spania 20%, Cipru 12,4%, Malta 5,4%, Portugalia 13,7%, Grecia 16,2%.

Analiza evoluției ratei șomajului pe nivele de educație

Analiza evoluției ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii gimnaziale.

Figura 11. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii gimnaziale.

În ceea ce privește rata șomajului în rândul persoanelor cu studii gimnaziale, observăm faptul că nivelul este extrem de crescut pentru toate țările analizate, chiar și înainte de criză. Astfel: România 7,1%, Italia 7,3%, Spania 10,5%, Cipru 4,8%, Malta 8,3%, Portugalia 8,2% și Grecia 7,6%. În plină criză economică rata șomajului s-a dublat pentru majoritatea țărilor s-au s-a triplat pentru această categorie de vârstă: România 7,1%, Italia 15,9%, Spania 35,3%, Cipru 19,3%, Malta 9,8%, Portugalia 17,4%, Grecia 26%.

Analiza evoluției ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii liceale

Pentru persoanele cu studii liceale, rata șomajului înainte de începerea crizei a fost:

România 6,8%, Italia 5,6%, Spania 8,1%, Cipru 3,9%, Malta 5,1%, Portugalia 8,1%, Grecia 9,9%. Observăm că înainte de cirză ratele șomajului pentru persoanele cu studii liceale au fost ușor mai scăzute, comparative cu cele ale persoanelor care au urmat studii gimnaziale. În 2017 doar România 5,1%, Malta 3% și Portugalia 5,1% au înregistrat rate ale șomajului mai mici pentru această categorie de persoane.

Figura 12. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii liceale.

Persoanele cu studii superioare au avut cele mai mici probleme de găsirea unul loc de muncă, în toate statele analizate, atât înainte de criză, cât și după criză: România 2,9%, Italia 4,4%, Spania 5,3%, Cipru 3,4%, Malta 2,2%, Portugalia 7,4%, Grecia 7,1%.

Figura 4.11. Analiza evoluției ratei șomajului în rândul persoanelor cu studii superioare.

Anul 2013 prezintă valori crescute ale nivelului șomajului față de anii 2007 și 2009 și pentru persoanele cu studii superioare. România 5,4%, Italia 7,2%, Spania 16%, Cipru 13,2%, Malta 2,6%, Portugalia 12,7%, Grecia 20,4%.

Creșterea economică nu este un fenomen liniar atunci când economia aflată în perioada de tranziție reprezintă o perioadă dificilă de trecere de la economia de comandă la cea de piață, până se ating obiectivele de creștere economică , ea fiind mult mai lesnicioasă atunci când este însoțită și de un progres spiritual și social general.

Atunci când economia se afla într-o etapă de criză, determinată de exemplu de devalorizarea monetară, lipsa industrializării și de o inexistență a unui mecanism care nu ajută la creșterea economică ce pune accent pe problematica socială și nu cea economică, când cererea și oferta nu se află în echilibru, se impune o stimulare a economiei, o echilibrare a politicilor publice și sociale, un studiu de identificare a problematicilor macroeconomice bazate pe studii de prognoza influențate de indicatori specifici ce ar putea ajuta la echilibrarea economiei atât la nivel macro și cât și minieconomic.Putem spune că avem o creștere economică atunci când există o creștere reală într-un anume timp și într-un spațiu anumit în care limitarea resurselor naturale și dezechiliberele ecologice pot reduce creșterea acesteia producând decalaje între statele puternic dezvoltate și cele sărace. Menționez că indicatorii importanți pentru aprecierea ritmului de creștre economică se numără: PIB – ul, venitul național și produsul național brut total dar și pe cap de locuitor.

Figura 4. PIB-ul real în contextul consumului privat și guvernamental

Sursa:AMECO

Atât consumul privat cât și cel guvernamental depind de volumul PIB-ului. Cel mai important element al produsului intern brut este consumul privat format din cheltuielile gospodărești ( servicii și buni perisabile sau non perisabile). Acest indicator este esențial pentru o economie prosperă și face referire la volumul cheltuielilor personale. Atunci când vorbim de consum guvernamental ne referim la bunurile și serviciile deținute de stat sau asigurarea mecanismelor de producție ( chiar și a locurilor de muncă).

O primă remarcă adusă asupra Figurii 4 , este faptul că volumul consumului privat excede consumul guvernamental și astfel se poate vorbi despre o echilibrare și o creștere a economiei. Făcând o analiză mai în detaliu, observăm faptul că PIB-ul din 2000, până în 2015 a avut o tendință de creștere, chiar și în perioada de recesiune, traiectoria sa ascendență nu a fost grav afectată. În 2008, anul cu cele mai mari greutăți pentru guvern să susțină o „balanță” a sistemului economic, s-a inregirtat cea mai mare valoare de până atunci al consumului privat de 332.8 MRD. RON, în condițiile în care statul avea pus în aplicare măsuri de austeritate pentru redesarea economiei.

Perioada „post” criza 2010-prezent, volumul consumului guvernamental a început să cresca mai mult față de perioadele anterioare, din 2013 înregistrând o valoare peste 90 MRD. RON, iar consumul privat în ultimii doi ani de analiza (2014-2015) rămâne constant la valoare de 397.3 MRD. RON, aceste creșteri fiind posibile datorită unei creșteri economice menținute, din anul 2014 valoarea fiind peste 350 MRD. RON.

Figura 5. Creșterea economice, cheltuielile și veniturile publice ca procent din PIB

Sursa: Eurostat, Comisia Națională de Prognoza

Analizând Figura 5 putem vorbi de o fluctuație “comună” intre venituri și cheltuieli, acestea fiind dependente între ele. Se observă o perioadă consecvență în evoluția acestor indicatori între anii 2001-2006, veniturile înregistrând valoare de 33.1% din PIB, iar cheltuielile 35.5% din PIB. România în această perioadă s-a bucurat de o creștere economică constantă, înregistrând fluctuații minore. Putem aprecia că în perioada 2006-2008 economia românească era prosperă, înregistrându-se în 2008 ce mai mare creștere economică din ultimii trei ani (9.2 % din PIB), veniturile publice au fost de 33.3 %, iar cheltuielile de 38.9% ( deși se observa că au avut loc majorări ale chetuielilor publice, acestea sunt susținute de creșterea economică foarte bună din anul 2008).

Criză economică s-a resimțit dur în România în anul 2009 când PIB-ul a înregistrat o valoare negative de -5.8 %, iar cheltuielile publice ajungând la cea mai mare valoare din ultimii ani de 40.6%. În urma șocului economic din acel an, guvernul sub îndrumarea FMI a adopta măsuri de austeritate pentru protejarea echilibrului și buna funcționare a economiei ( creșterea TVA-ului, diminuarea cu 25% a salariilor bugetarilor și creșterea numărului de șomeri). Primii doi ani după “ colapsul” economic suferit, România începe să-și revină având creșteri econonomice seminificative de -0.6% în 2010 și 2.8 % în 2011. Valorile cheltuielilor publice se resimt destul de bine, din cauza eforturilor statului ( împrumuturi datorate FMI-ului și Băncii Mondiale) de a susține economia într-o perioadă sensibilă.

Pentru perioada 2012-2015 apreciem o revenire din ce în ce mai bună a economiei românești printr-o creștere economică în 2013 de 3.9% ( cea mai mare creștere după șocul economic suferit), iar veniturile și cheltuielile își reiau încet traiectoria de dinainte de criză economică din 2007.

Figura 6. : Influenta deficitului bugetar asupra dezoltarii economice a Roamniei

Sursa: Eurostat, Banca Mondială, Comisia Națională de Prognoza, AMECO

România a întâmpinat cele mai mari probleme în contextul creșterii cheltuielilor bugetare din perioada 2000-2015 și apariției deficitelor buegtare ( mai ales în perioada de criză). Dacă facem o analiză asupra teoriilor economice cu privire la legătura dintre deficitul bugetar și indicatorii macroeconomici, putem concluziona că: economia este inflentata într-un mod pozitiv de către deficit potrivit gândirii keynesiene și contrazisă de cea neoclasica și o a treia abordare ce considera deficitul bugetar independent ce celelalte variabile. Dezvoltarea economică și influența pe care o au indicatorii fiscali (reprezentați în Figura 6) este un subiect abordat foarte des de către economiști.

Concluzii

La nivel internațional, problema creșterii economice este un subiect de actualitate și dezbatut pe plan mondial. Atât în România cât și țările din Uniunea Europeană ( în cazul de față țările din zona euro) urmăresc evoluțiile acestor indicatori pentru a avea o economie stabilă, mai ales în perioada de recesiune.

Pentru o dezvoltare financiară sănătoasă IMM-urile sunt și ar trebui să fie coloana vertebrală a unei economii. Iar la noi în România, Guvernul în loc sa scadă povara financiară acesta a preferat să crească taxele, impozitele și accizele la care sunt supuse companiile. Din punctul meu de vedere pentru a proteja bussines-ul românesc acesta trebuia să acționeze exact invers. Deoarece este mai ușor să obții mai puțini bani de la o masă mai mare de intreprinderi decât mai mulți bani de la o masa mai mică de intreprinderi.

Bibliografie

OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

Categoriile de țări sunt cele utilizate de FMI

Blanchard O, Dell’Ariccia G and Mauro P (2010). Rethinking macroeconomic policy. IMF Staff Proposition Note, SPN/10/03. Washington, DC, 12 February.

Valori prognozate de către Comisia Națională de Prognoza

Anuarul Statistic 2011

Eurostat, Banca Mondială, Comisia Națională de Prognoza, AMECO