.creditul Bancar. Rolul Institutiilor Financiare Internationale de Credit Extern

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ

Dificultățile existente în prezent în țara noastră, în această perioadă de tranziție de la economia centralizată de tip socialist la economia liberă de piață, dificultăți constând în recesiune, inflație, blocaj financiar, devenit cronic, politica dobânzilor, insuficiența capitalurilor și lichidităților, precum și volumul necorespunzător al activelor întreprinderilor cu capital de stat care sunt mai rigide la adaptarea și adoptarea principiilor economiei libere de piață, unele carențe existente încă în legislație, referitoare la sistemul bancar, atragerea investitorilor străini, etc, generează o serie de efecte negative atât la nivel microeconomic, cât și la cel macroeconomic.

Toate aceste aspecte influențează în mod direct gama produselor și serviciilor bancare, cât și volumul acestora, în special în sfera creditelor (împrumuturilor) acordate.

În tratarea problemelor de tehnică și practica operațiunilor bancare în economia de piață, trebuie să se aibă în vedere nu numai cele practicate în prezent ci și cele care se vor practicam treptat, în viitor, cum ar fi:

-închirieri de self-uri, operațiuni cu efecte de comerț (cambii, sau trate, bilete la ordin, cecuri, cărți de garanție, recipise – warant, etc.)

-la intern operațiuni de arbitraj valutar, piața emisiunilor de acțiuni și obligațiuni, gestiunea portofoliilor, etc.

În acest sens, este de menționat faptul că, încă de pe timpul regatului Babilonului, cu 20 de secole î.e.n., în codul regelui Hamurabbi existau și prevederi cu privire la acordarea și primirea de împrumuturi cu "înscrisuri", pe tăblițe de lut, care dovedeau asemenea operațiuni, dobânzile percepute , constituirea de garanții, încredințarea de către temple a unor depozite de valori, constând, în special, din metale prețioase, sub formă de lingouri.

Așa de exemplu, pe o tăbliță de lut descoperită cu prilejul săpăturilor arheologice de NAIPUR s-a aflat un "contract" al unui împrumut acordat de o preoteasă a templului ridicat în cinstea zeului Soare lui ASH, fiica lui Wonrad Enlil, care va plăti o dobândă zeului Soare. În timpul recoltei ca înapoia împrumutul și dobânda.

Pe o altă tăbliță de lut dezgropată din același șantier arheologic există un text asemănător celui de mai sus și în plus o prevedere în sensul că "plata se va face către prezentatorul tăbliței respective. Această prevedere anticipează cu peste 35 de secole titlurile de credit (efectele de comerț) negociabile și plătibile "la purtător".

Operațiunile de schimburi de monede, primiri de monede sau metale prețioase ăn depozit, precum și efectuarea de plăți pe "piață" respectivă cât și pe altele în localități situate în alte zone geografice, acordarea de împrumuturi cu dobândă, etc. sunt operațiuni efectuate de o serie de popoare din antichitate, civilizate pentru acele vremuri (cum erau asirienii, egiptenii și ulterior grecii și romanii), iar în vremea noastră constituie obiectul de activitate al băncilor comerciale.

Menționăm că acordarea împrumuturilor se efectua în baza existenței unor "depozite" în înțelesul actual al noțiunii administrate de templu care de-a lungul vremurilor acumulaseră bogații impresionante, concretizate în terenuri, case de locuit, ateliere meșteșugărești, cirezi de vite, turme de oi, stocuri de monede și lingouri din metale prețioase, etc.

Demn de reținut și faptul că "bancherii" chaldeeni, cu peste 20 de secole în urmă acordau împrumuturi și efectuau plăți în numerar (cu monede) iar chinezii foloseau "cecuri" și ceea ce numim noi astăzi "bilete de bancă", însă acestea erau sub forma unor certificate convertibile la vedere în aur sau argint.

La greci, bancherii particulari, cunoscuți sub denumirea de trapeziți (de la trapez, care înseamnă masă), masa la care erau așezați și efectuau operațiunile de schimb de monedă, primiri de depozite în monedă sau în lingouri de aur sau argint. Pentru aceste depozite trapeziții plăteau dobândă (pe care o recuperau din dobânzile mai mari percepute la acordarea de împrumuturi, reținându-și diferența).

La romani, bancherii particulari purtau diferite denumiri, în funcție de specificul activității lor, astfel: 1. argentarii sau mensarii (de la mensa, masă), efectuau plăți în monede, intermediau pentru plasamente de fonduri și acordau împrumuturi în monede proprii ori străine; 2. numularii, care se ocupau în special de cumpărarea și verificarea diferitelor monede aflate în circulație în aceea vreme; 3.generatores, care erau cămătarii și care dădeau împrumuturi cu dobânzi foarte mari (cămătărești) și de regulă pe termen scurt.

Începând cu evul mediu și continuând cu epoca modernă au început să se înființeze o serie de instituții cu caracter bancar.

Primele bănci au apărut în orașele cetăți din Peninsula Italică, astfel: prima bancă înființată ca atare a fost Banca din Venezia, în anul 1171, de către dogele Michele al XI lea, iar în anul 1594 apare tot la Veneția, Banca di Rialto, bancă de viramente, care primea depozite și acorda împrumuturi particularilor.

În perioadele următoare, în peninsula italică au apărut astfel de bănci la Genoa, Florența, Milano, Napoli, unde se puteau acorda și împrumuturi păentru săraci (cu caracter umanitar), cu dobândă mică.

În Țările de Jos (Olanda de astăzi), a luat ființă în anul 1609 ca bancă de stat "Banca Amsterdamului", putând fi considerată ca prima bancă națională.

În Germania, este înființată în 1619 Banca Hamburgului, creată inițial ca o bancă de depozite, devine ulterior și bancă de virament.

În Anglia, printre primii bancheri pot fi menționați italienii din Lombardia și evreii. Bancherii englezi și-au început activitatea ca depozitari de monede și metale prețioase, devenind "giuvaergii" (topeau monede cu conținut mai mare de aur și puneau în circulație monedele "transformate cu un conținut mai redus de aur, realizând astfel profituri substanțiale din diferența de aliaj).

Într-o anume perioadă, bancherii englezi erau numiți și "Goldsmith", deoarece în baza depozitelor de metale prețioase pe care le aveau și la care acordau dobânzi deponenților) au început să pună în circulație niște chitanțe, corespunzătoare depozitelor încredințate lor, care se numeau Goldsmith Nobles și erau achitate în numerar când erau prezentate la bancă. Într-un anumit fel, aceste chitanțe ar putea fi considerate ca un precursor al "cecului la purtător", iar într-o accepție mai largă, chiar ca anticipare a bancnotelor.

Banca Angliei, este înființată în anul 1694, iar în anul 1946 a devenit bancă de stat. Prima bancă de emisiune este "Riksbak" din Stocholm (Suedia), înființată în 1668, banca Angliei fiind cea de a doua bancă de emisiune din lume.

În Franța, primii bancheri au fost itaolienii, care în anii 12265-1270 acordau împrumuturi regilor Franței pentru susținerea războaielor sau pentru întreținerea luxului de la Curte, obținând în schimb concesiunea încasării impozitelor, prin arendă.

Din inițiativa scoțianului John Law ia ființă în 1716 "Banca Generală" care doi ani mai târziu devine Banca Regală.

Banca Franței ia ființă în anul 1800 ca bancă de emisiune, biletele de bancă puse în circulație având o acoperire parțială în aur restul fiind garantat prin plasamente sigure și solvabile de bănci.

În țara noastră, până la apariția primelor bănci operațiunile de schimb de monede, acordarea de împrumuturi garantate ca gaj, etc, erau efectuate de zarafii greci și cămătarii evrei și armeni.

Prima bancă de pe actualul teritoriu românesc a fost creată de Samuel Doboș, în anul 1721 în Transilvania, în Sibiu, având ca obiect de activitate schimbul de monedă, acordarea de împrumuturi, garantate și purtătoare de dobândă, precum și efectuarea de diverse plăți.

În țara românească, exista în București, încă din 1855, o sucursală cu capital englez a "Băncii Otomane", sucursală care s-a reorganizat ulterior sub numele de The Bank of Romania.

În Moldova ia ființă în 1856 "Banca Națională a Moldovei", sau "Banca de stat a Moldovei", din Iași.

La 17 aprilie 1880 ia naștere Banca Națională a României, care a sprijinit politica financiară a statului și a contribuit la susținerea celorlalte bănci și a altor întreprinderi speciale de credit industrial și agricol apărute ulterior.

În anul 1929 această bancă a devenit și centrul de control al creditului.

Creditul, ca și moneda, instrumentele de plată și de credit ori modalitățile de plată, servesc la realizarea atât a unor probleme economice cât și de schimb.

Creditul a apărut după schimbul în natură și ca o consecință imediată a acestuia.

Lucrarea de față prezintă creditul, în diversitatea și complexitatea categoriilor sale, instrumentele de credit (de plată) cât și creditul în relațiile internaționale.

1.2. CONCEPTUL DE CREDIT ȘI TRĂSĂTURILE

CARACTERISTICE

Noțiunea de „credit” este folosită cu multiple sensuri în diferitele domenii de ale activității economice și sociale. În accepțiunea cea mai frecventă, creditul reprezintă relația prin care p persoană numită creditor acordă în prezent unei alte persoane numită debitor, bani sau alte valori pentru a le restitui în valori echivalente sau în alte forme, la o dată viitoare, denumită scadență. Necesitând restituirea în viitor, creditul implică ca regulă rambursarea unei valori mai mari decât cea împrumutată, diferența constituind-o dobânda.

Creditul a dobândit o largă răspândire și o deosebită importanță mai cu seamă în domeniul comercial și cel financiar-bancar.

Astfel se explică și numeroasele categorii de credite pe care le cunoaște economia de piață.

Relații de credit au existat și în economiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi nu se pot emancipa fără haină monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate ăn cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituționalizat variază de asemenea de la țară la țară.

Esențial rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător), unui debitor (împrumutat), care se angajează să-l ramburseze după un timp în condițiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite de asemenea, a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor, deci creditul este un schimb de monedă condiționat și despărțit de un interval de tip de un termen.

În amplitudinea sa esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

a.subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă p mare diversitate în ce privește apartenența la structurile social economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi în amănunt este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii particularităților la procesul de creditare: creditor și debitor, conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă preponderent în calitatea de creditor întreprinderile, care pe de o parte manevrează importante disponibilități monetare din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare, pe de altă parte, întreprinderile prin repartizarea profitului constituie fonduri și rezerve, remprivește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituționalizat variază de asemenea de la țară la țară.

Esențial rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător), unui debitor (împrumutat), care se angajează să-l ramburseze după un timp în condițiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite de asemenea, a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor, deci creditul este un schimb de monedă condiționat și despărțit de un interval de tip de un termen.

În amplitudinea sa esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

a.subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă p mare diversitate în ce privește apartenența la structurile social economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi în amănunt este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii particularităților la procesul de creditare: creditor și debitor, conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă preponderent în calitatea de creditor întreprinderile, care pe de o parte manevrează importante disponibilități monetare din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare, pe de altă parte, întreprinderile prin repartizarea profitului constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.

Creșterea veniturilor populației prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivității muncii și prin amplitudinea spiritului de prevedere și economisire, caracteristici ale evoluției contemporane în toate țările dezvoltate a făcut din populație un factor major în desfășurarea raporturilor de credit, în primul rând în postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel, în 1988, în Japonia, față de 143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației caracteristică evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoară modificări calitative, printre care transformarea economiilor din disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea întreprinderilor, băncilor.

În calitate de debitori alături de întreprinderi și populație se afirmă amplu în toate țările dezvoltate statul.

În SUA angajarea în calitate de debitor, în procesul de creditare are dimensiuni apropiate volumul total al îndatoririi fiind în 1987 pentru întreprinderi 2951 miliarde dolari; pentru populație 2837 miliarde și pentru administrația de stat 2798 miliarde dolari.

Aceste date reflectă anumite particularități proprii SUA: un grad mare de autofinanțare a întreprinderilor care diminuează relativ necesitățile de credit; o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populației ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos; o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinații militare, care exagerează nevoile de credit ale statului, Dacă pentru celelalte țări dezvoltate particularitățile cantitative pot diferi, factorii care le generează și tendințele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.

b.Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit presupune riscuri și necesită în consecință, adesea, angajarea unei garanții. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

-riscurile de nerambursare, care constau în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutatului.

-riscul de imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozit care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Creditele care se acordă de regulă prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii.

Pentru realizarea unei gestiuni ferme a fondurilor ce-i sunt încredințate, banca trebuie să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale de a cere executarea primordială a debitorului și în cazul în care există mai mulți garanți să răspundă numai pentru partea sa.

În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate. Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului atâta timp cât el nu a fost achitat integral.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți sau totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de referință și de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

c.Termenul de rambursare – ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24h, termen practicat între bănci pe piețele monetare și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 ani, și chiar 100 (în soluții recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene stabilite lunare, trimestriale, etc, odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumut (principal).

d.Dobânda este o caracteristică esențială a creditului, în acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii 1970 s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile), situația în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial), funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

e.Tranzacția. (Acordarea creditului).

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă. Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului.

În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare, sau apelează la agenți specializați care studiază capacitatea de plată și respectiv potențialul economic al firmelor.

f.Consemnarea și transferabilitatea – sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumentele de credit a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit precum și veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc: -direct între investitori; în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct este desfășurat în cadrul raporturilor directe ale creditelor sau între bănci, privind circulația cambiei (scontare și rescontare) a CEC-ului, etc. în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiile statului (bonuri de tezaur, în principal) sau ale întreprinderilor precum și alte hârtii de valoare similare.

1.3. CREDITUL, COMPONENTĂ A PÂRGHIILOR

ECONOMICO-FINANCIARE ALE STATULUI

Economia de piață este un mecanism complex de organizare și funcționare față de care statul nu rămâne un simplu spectator sau observator, ci este evident implicat atât direct cât și indirect.

Statul asigură, în mod democratic cadrul juridic-legislativ, pentru desfășurarea activității economice și condițiile de exercitare a liberei inițiative de către agenții economici. Cerințele economice și sociale tot mai numeroase și mari cărora statul trebuie să le facă față au determinat o tendință de creștere a resurselor financiare mobilizate și folosite prin buget. La rândul său, aceasta pune în centrul preocupărilor pentru elaborarea și execuția bugetului problema creșterii impozitelor ca principal suport al creșterii veniturilor bugetare. Impozitele mai mari diminuează însă resursele pe care agenții economici le-ar putea folosi pentru consumul personal, pentru a-și lărgi investițiile și a crea noi locuri de muncă. Invers, diminuarea impozitelor ar face imposibilă realizarea unor programe economiice și sociale guvernamentale sau locale, ceea ce ar atrage numeroase nemulțumiri. Incidența impozitelor asupra economiei conduce la concluzia că sistemul de percepere al lor trebuie astfel conceput încât să realizeze un echilibru între necesitatea agenților economici de a obține venituri mai mari și posibilitatea diminuării acestora prin creșterea impozitelor ca surse de venituri bugetare sporite.

Statul, prin întregul său sistem de organe care înlesnește înfăptuirea relațiilor financiare și aplică politica financiară îndeplinește următoarele sarcini principale: administrarea finanțelor publice, realizarea și menținerea echilibrului financiar, monetar și valutar al țării, asigurarea eficienței economiei naționale.

Pe lângă aceste sarcini cu caracter general menționăm o parte din multitudinea atribuțiilor de strictă specialitate și anume: efectuarea de studii, analize, prognoze referitoare la activitatea financiară, monetară și fiscală; constituirea și repartizarea resurselor bănești necesare dezvoltării economiei naționale și satisfacerii cerințelor sociale și culturale; realizarea integrală a drepturilor patrimoniale ale statului, apărarea integrității fondurilor publice, avizarea proiectelor de acte normative referitoare la circulația monetară și emisiunea monetară; emiterea, vânzarea și punerea în circulație a timbrelor fiscale, stabilirea clasificației bugetare a veniturilor și cheltuielilor publice; întocmirea lucrărilor premergătoare elaborării proiectului bugetului public național; organizarea și urmărirea încasării veniturilor și efectuării cheltuielilor bugetare, controlul financiar, etc.

Creditul, ca și moneda, este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice sociale sau legate de procesul de schimb.

Printre primele operațiuni cu caracter economic, înfăptuite de indivizi care trecut de la viața izolată individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură și ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb cu singura particularitate că între momentul schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacție de schimb, în mod obișnuit fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.

Indiferent de modul în care s-a născut și a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem și instrument de schimb.

Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin "creditul – credere", care înseamnă a crede, a se include sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existenței unei operațiuni de împrumut – încrederea.

CAPITOLUL II

SFERELE CREDITULUI

2.1.GENERALITĂȚI

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor și multiple în varietatea lor. Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:

-persoana creditorului

-modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile

-persoana debitorului

-dimensiunle și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutului.

-obiectul creditului și sfera de utilizare

-duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați. Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar și creditul de consum.

2.2. CLASIFICAREA CREDITELOR

Ne vom opri numai la clasificarea creditelor după câteva criterii mai frecvent utilizate în literatura de specialitate și în reglementările legale.

Astfel, în raport de calitatea creditorului există:

a.credit bancar care este acordat de bănci sau alte instituții financiare;

b.credit comercial, care este acordat de furnizor cumpărătorului, în cadrul raporturilor comerciale, cu ocazia vânzării-cumpărării mărfurilor;

c.credit bugetar, care se acordă de la bugetele publice, potrivit destinației stabilite de legea bugetară;

d. credit public, care se acordă statului prin subscripție publică de titluri de credit

Din punct de vedere al calității debitorului putem împărți creditele în:

-a.privat, acordat în general pe bază de efecte de comerț (cambie, bilet la ordin);

-b.public, acordat de regulă pe bază de bonuri de tezaur;

După obiectul creditării avem:

-a.credit de producție, utilizat la finanțarea unor activități de producție din diferite domenii de activitate (industrie, transport, agricultură, etc).

-b.credit de comerț, care se folosește pentru a înlesni schimburile economice, atât interne, cât și externe.

-c. Credit de consum, care se utilizează în cazul vânzării în rate sau cu plata anuală (total sau parțial) a bunurilor de consum.

În funcție de durata de rambursare, creditul poate fi:

a.pe termen scurt, în general până la un an;

b.pe termen mijlociu, de regulă între 1 și 5 ani;

c.pe termen lung, peste 5 ani.

Din punct de vedere al garanțiilor ce se cer a fi date, creditele se împart în:

a.credit real (sau acoperit)care se acordă pe temeiul unei garanții mobiliare sasu imobiliare, pe care debitorul trebuie s-o constituie în favoarea creditorului.

b.credit personal, care se acordă pe bază de încredere, în bonitatea și buna credință a debitorului, fără a se constitui o garanție mobiliară sau imobiliară (adică reală)

După spațiul geografic distingem:

a.credit intern, ce se acordă între parteneri din cadrul economiei naționale unui stat;

b.credit extern, sau internațional, care se stabilește între părți aparținând unor țări diferite.

Dintre cele câteva categorii enumerate, vom prezenta în continuare, distinct, unele dintre cele mai importante credite.

2.3. CREDITUL COMERCIAL

Este o formă de împrumut practicată între vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp, de plata prețului ei.

Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care își are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când din masa producătorilor sau desprins comercianți, agenți economici specializați în desfacerea mărfurilor.

Prin actul de credit care acționa în sprijinul realizării mărfurilor, se îmbinau pe de o parte interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale și pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital, care se învoia de fapt să plătească marfa după vânzarea ei.

Pe măsură ce producția mărfurilor s-a diversificat și rețelele de distribuții s-au amplificat, proporțiile creditului comercial au crescut.

În zilele noastre creditele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor implicând o gamă largă de variații.

Mărfurile primite pe credit comercial reprezintă pentru beneficiari datorii exigibile și implică o amânare, mai scurtă sau mai îndelungată, a termenului de plată. Prin aceasta creditul devine o resursă principală a întreprinderii beneficiare, care, folosind materialele primite, obține produsele finite și mai devreme sau mai târziu este în măsură de a primi banii.

Deci, creditul comercial acționează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant scutindu-l pe acesta de a recurge în acest scop, la alte resurse, de pildă la credit bancar.

În fapt și beneficiarul la rândul său producător de mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienții săi și livrează mărfuri pe credit. În această situație creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite distribuitorului mărfii sale, comercianți cu ridicata sau cu amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite bancare.

Astfel, creditul comercial primit devine, sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate.

Studiile recente evidențiază cele trei componente ale creditului comercial (care motivează amânarea termenelor de plată și respectiv condiționează durata și dimensiunile creditului comercial) și anume:

-Tradițională – ce decurge din interesele comune ale părților în creșterea fluidității schimburilor și diminuarea costurilor de organizare.

-Comercială – ce implică utilizarea creditului ca o armă comercială de promovare a vânzărilor, practicată de fiecare furnizor în condiții date și de aici și varietatea termenelor de plată și deci a duratei și prin aceasta a dimensiunilor creditului comercial.

-Financiară, propriu zisă, implică punerea la dispoziția clientului pentru perioada dată a unei plăți a capitalului său, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată.

Deci, pe ansamblu putem aprecia un transfer reciproc de resurse ce avantajează pe fiecare întreprinzător.

Într-un anumit cadru pentru o parte din întreprinderi, resursele primite de furnizori sub formă de mărfuri, sunt cedate în valori egale clienților prin produsele livrate pe credit. Pentru aceste întreprinderi, angajarea patrimonială poate fi considerată neutră.

Însă pentru o serie de întreprinderi echilibrul nu este total pentru unii soldul general este favorabil, pentru alții soldul general este defavorabil, acționând cu angajări importante în beneficiul clienților.

Pe ansamblu dacă o mare parte a acțiunilor se echilibrează prin stingere reciprocă, este evident că un aport în constituirea resurselor necesare trebuie să revină și creditului bancar.

Astfel unele întreprinderi în calitatea lor de furnizori devin intermediari ai creditului bancar: obțin credite bancare pe care, în parte, le distribuie clienților, prin intermediul creditului sub formă de mărfuri.

În întreaga economie o importantă parte a fluxurilor de valori materiale sunt acoperite prin creditul comercial. Creditul comercial suplinește fluxuri financiare într-o sferă largă a economiei naționale și astfel întreprinderile, societățile comerciale și altele, prin natura lor întreprinderi nonfinanciare (nonbancare), de fapt, asigură circuitul repartizarea și redistribuirea de fonduri financiare în economie.

O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate" cambii și alte efecte, ceea ce permite transferabilitatea creanțelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă bănci sau societăți financiare.

În cadrul acestor operații, la termenul de plată, obligația de restituire devine operantă față de noul beneficiar, banca.

Transferul creanței către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar.

Efectele acestui transfer sunt semnificative, atât pentru cedant cât și pentru noul creditor.

Cedantul fost beneficiar al creanței, recurge astfel la lichiditatea creanței, deci transferă în disponibilități monetare curente dreptul său de creanță, exigibilă la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată.

2.4. CREDITUL BANCAR

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general, etc.

În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa numitul "comert cu bani", numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului social numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutare de plasament.

Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard) credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează la rândul lor la bănci pentru a-și reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial și creditul bancar.

Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-și sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

Creditele mai pot fi clasificate și după următoarele criterii:

a.După destinație, creditul poate fi: credit de producție și credit de consumație.

Creditul de producție este destinat activităților productive având un scop activ în economie în timp ce al doilea este destinat consumului social.

Utilitatea creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentate sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar.

De asemenea nici creditul de consumație nu este totdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură, etc.

Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale și nu numai după destinația sa inițială.

b.În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public și credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente.

Creditul public poate fi productiv atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente și neproductive, destinat îndeplinirii unor sarcini legate de apărare, educație, administrație, etc.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c.După modul de garantare a creditului, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat în valori materiale certe și creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel sub acest aspect distincția dintre creditul real și creditul personal are doar un caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solitară a altor persoane care angajându-și răspunderea pentru debitori diminuează riscul eventualei lui insolvabilități. Ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite și credite descoperite.

d. După locul de desfășurare a operațiunilor de credit, în țară sau străinătate, vom întâlni: credit intern și credit extern.

e. În funcție de posibilitatea pe care o are la dispoziție creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificarea unui aviz prealabil și nedenunțabil, când nu se stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate înaintea falimentului celui împrumutat.

f. În practică, mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitatea de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit poate fi la rândul său intern sau extern.

g. În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în credite pe termen scurt, de până la un an, credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) și credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc și credite fără termen cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori și debitori se caracterizează prin continuitate și mare frecvență.

Având în vedere importanța deosebită în economia de piață, a mecanismului creditelor, pe termen lung, mijlociu și pe termen scurt, în continuare se va acorda un spațiu mai larg tratării lor.

Creditele pe termen lung (peste 5 ani) rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum și de companiile de asigurare sau alte organizații financiare specializate în administrarea fondurilor bănești. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditor și debitor (de obicei sunt nepublice, spre deosebire de celelalte tranzacții de pe piața banilor care sunt publice) documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei criterii:

-după natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipoteca) fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății, precum și perspectivele pe care le are de a obține și în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfășoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

-după sensul obligației, împrumuturile sunt indirecte, realizate printr-o varietate de metode cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumuturi ale căror implicații depășesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului prezintă diferite avantaje întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăților interesate în ceea ce privește atât sumele cât și eșalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular și pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb costul pe care-l implică atragerea unor asemenea surse, este de regulă ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

-după gradul de participare, unele împrumuturi au caracterul obligațiilor directe atât a creanțelor convertibile, cât și a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie, numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât și prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:

-bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;

-bilet la ordin financiar prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital.

Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată și avalul), sunt negociabile și se pot transmite prin girare, scontare și rescontare, deci creează posibilitatea deținătorului – beneficiar de a-și procura resurse financiare înainte de scadență. Biletul la ordin este un înscris, un titlu de credit, prin care o persoană numită emitent se obligă să plătească altei persoane numită beneficiar sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaine) și creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (le credit mobilisable de creances commerciales).

-scontarea efectelor comerciale reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța și în alte economii de piață de tip occidental.

Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efecte de comerț (trate, bilete la ordin, warante), pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă pe aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda pentru creditul acordat la bancă până la scadență) și comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale și realizarea unui beneficiu.

-creditele de antrenare reprezintă biletele sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor și clientul său.

-creditele de mobilizare a creanțelor comerciale se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorește credit grupează facturile cu aceeași scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții și emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile de contract aceștia sunt debitorii furnizorilor și nu ai băncilor.

Creditele pe termen lung, scurt și mijlociu sunt acordate direct sau indirect pe piața financiară, dar un mare număr de societăți comerciale, mici și mijlocii nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau SRL-urile cele cu răspândire limitată) fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedre se disting în practica franceză trei forme de credit:

-avansurile asociaților (les avances des associes). Capitalul societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă insuficient pentru desfășurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părțile sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație asociații fac apel la avansul în cont curent, prevăzut în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare pe bază de aviz pentru o perioadă maximă de trei luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăși volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocalte în contul curent și procentul de dobândă de plătit care în general este limitată. Aceste reguli funcționează și în societățile pe acțiuni (anonime și în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăși ca volum jumătate din capitalul social și în plus capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

-bonurile de casă (les bons de caisse).

Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă.

Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător și sunt asimilate efectelor de comerț (cambie și bilet la ordin).

-diverse categorii de împrumuturi (les differentes categories de pretes). În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari și societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți și societăți și de gradul de încredere existent între părțile contractante.

În afara relațiilor personale și garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent și ipoteca. Contractele de împrumut pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat, etc. sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci în țările cu economie de piață pentru desfășurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea și un caracter sezonier, cum ar fi:

-creditul pentru stocurile sezoniere;

-creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depășesc nouă luni).

-creditul de trezorerie care se numește în mod curent credit de fond de rulment;

-creditul de schimb în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni care necesită unele finanțări pe termen scurt).

În sistemul economiilor de piață dezvoltate există și o altă formă de credit denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease beak, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgentă nevoie de fonduri bănești își vinde întreprinderea unei societăți de leasing și apoi o închiriază printr-un contract obișnuit. În acest mod, își transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului își răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face și prin rambursarea progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt, mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general, etc. Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente cu recuperare ulterioară pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Formarea depozitelor bancare sau băncile comerciale sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare. Deci au o activitate diversificată care se poate modifica liber, funcție de cerințe, posibilități și propria orientare.

Totuși, operațiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite agenților economici.

Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obținerea unui profit.

Băncile specializate includ o sferă largă de instituții de credit cu o gamă largă de diferențieri și implicit cu statute deosebite de la țară la țară.

Avansurile în cont curent sau creditele de cază (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat în obiective care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare. De regulă acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi.

Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici și nivelul dobânzii mai ridicat dar stabilit de regulă în corelație cu dobânda de piață și în mod obișnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată pe baza unui acord scris în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate reducând nivelul creditului permit în etape ulterioare obținerea unor noi credite în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și necesitatea de activitatea de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta, potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general, implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis a vis de bănci, o motivare clară și condiționare a utilizării lor și adesea garantate. Astfel, după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri. Între acestea sunt creditele de producție sezonieră, cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

În mod practic, soluțiile optime de acoperire a necesităților de investiții, de construire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix, prin preluări și achiziții, se realizează și alte căi și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

2.5. CREDITUL OBLIGATAR

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară, care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitor, care emit obligațiunile în această calitate pe de o parte și creditorii, subcreditorii și deținători ai acestor obligațiuni, care-și angajează astfel capitalurile și în vederea obținerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Deci, obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care, în principal, se desfășoară. De aici expresia de credit obligatar.

Obligația este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul) o are asupra emitentului )debitorul) sau astfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal), la o dată stabilită. Deținătorul încasează de regulă dobânzile convenite în raportul de credite.

O mare parte a obligațiilor sunt emise de stat, fie către tezaur (Ministerul sau Departamentul Finanțelor), fie de instituții locale (Primării, Prefecturi, Comitate, State federale, etc.).

Obligațiunile societăților sunt raportul de credit obligatar în care întreprinderile emitente sunt debitopri, iar subscriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de pioață, este faptul că ele se angajează primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte subscrierile au caracter public, ele fiind de regulă precedate de campanii publicitare susținute. Pe de altă parte subscrierea încheiată, obligațiile fac obiectul negocierii la bursa de valori. Ele sunt solicitate la achiziție de investitori și oferite de deținători care au nevoie de lichidități prin natura lor și a condițiilor de piață, obligațiunile reprezentând unul din activele financiare ușor lichidabile. În aceste condiții, obligațiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o investiție, necondiționată de timp și în măsură să le asigure oricând, rapid și fără mari diferențe valorice, schimbarea opțiunii.

Emisiunea de obligații este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi. Există mai multe motivații bine întemeiate acestui fapt. Întreprinderile de regulă societăți pe acțiuni având o structură dată a deținerilor (și deținătorilor de capital) și prin aceasta o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație, evită noile emisiuni de acțiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situație care ar putea duce la schimbarea raportului de forțe. Acest fapt explică, preponderent preferința pentru împrumut, în opoziție cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de acțiuni.

Alte avantaje ce decurg din ieftinătatea și comoditatea soluției sunt:

-creditorul este remunerat prin dobânzi, care fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă) incumbă o prestație mai mică decât dividentul ce ar reveni furnizorilor de capital, în condițiile în care aceștia ar avea calitatea de acționari. Apare din această diferență în favoarea întreprinderilor și respectiva veniturilor repartizate acționarilor.

-Creditorul este un factor comod în activitatea întreprinderii, creanța nu-i permite imixtiune în activitatea unității ci numai așteptarea pacientă a termenelor de plată.

Între sumele împrumutate, sumele obținute din emisiunea de obligații sunt utilizate cu prioritate sau în exclusivitate în majorarea capitalului fix, fie în noi investiții, în cladiri, echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operații de prelucrare și achiziții de întreprindere.

Procurarea de resurse prin emiterea de obligații s-a dezvoltat și în domeniul capitalului circulant, obligații cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de depozit și în special sub denumirea de amplă utilizare în SUA “commercial papers”.

Prin natura lor hârtiile comerciale sunt bilete de ordin, negarantate, pe care întreprinderile le vând pe piață pentru a-și acoperi necesitățile de resurse pe termen scurt.

Aceasta reprezintă pentru deținătorii de capitaluri disponibile, o modalitate de valorificare superioară vis a vis de alte utilizări în special față de posibilitățile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate. Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat și extins activitatea instituțiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar, al unui titlu de împrumut în scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor. Obligațiile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfășurării unor alte operații de credit. Obligațiile pe termen scurt și lung, emise de stat sau întreprinderi particulare, de regulă societăți, reprezintă, prin calitatea lor, active substanțiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci. Ele reprezintă în forme specifice modalitatea preferată de dețineri de lichidități pe termen scurt, întrucât obligațiile se caracterizează prin siguranță și facilitate, prin valorificare imediată.

Obligațiile se vând în mod curent între întreprinderi și bănci și între bănci și banca centrală în cadrul operațiunilor de utilizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare.

2.6.CREDITUL IPOTECAR, REAL SAU “ACOPERIT”

Creditul destinat activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține proprietatea individuală.

Creditul ipotecar se afirmă, deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietății imobiliare.

Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și împrumutat în care se prevede în general:

-proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului;

-condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;

-penalități în caz de rambursare anticipată, parțială sau completă a împrumutului;

-circumstanțele în care prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de împrumut, pe ipotecă comportă o sumă de rambursare și o ratp a dobânzii fixe (constantă și identică). ranbursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă și fiecare rambursare cuprinde deopotrivă dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs (interest end principal).

De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile și crește partea privind rambursarea propriu zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat și alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:

-împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile

-împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă.

-împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuități.

Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creșterii și variației ratei dobânzii în anii 1980 în care s-a produs creșterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.

Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variația acestora în funcție de un indicator precis al pieței financiare.

Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cererile crescîânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activității, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor.

Formulele propuse prevăd pentru perioadele inițiale reduceri între 9 și 95% față de rambursările constante.

Creditul ipotecar inversat purtător de anuități, urmărește să valorifice capitalul imobilizat în locuințe proprietate fără a se renunța la dreptul de proprietate și la uzufruct. Ca atare, împrumutul obținut prin ipotecarea unei părți a proprietății servește la achiziționarea unui contract de anuități și aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem considerat de perspectivă.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate țările dezvoltate implică o mobilizare vastă de resurse de regulă capitalurile disponibile pe termen lung. Întrucât o serie de instituții de credit și financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică valorificare și garanții sigure de rambursare, s-a creat în toate țările o piață ipotecară firească.

Între băncile și instituțiile ce constituie asemenea resurse se afirmă primordial: casle de economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viață, băncile și societățile ipotecare și chiar băncile comerciale.

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea și propășirea proprietății sprijinului statului se manifestă pe scară largă în toate țările pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei.

2.7.CREDITUL PUBLIC

Veniturile principale ale unui stat provin din impozite și taxe, deci din veituri fiscale. Fiscalitatea nu poate depăși însă un anumit prag, deoarece devine o frână în calea dezvoltării economice și ca atare, conduce în timp, la reducerea venituriloe fiscale totale. În același timp apar situații când nu se pot încasa la timp unele impozite și taxe, dar este necesară efectuarea unor plăți de la bugetul public.

În acest caz statul trebuie să recurgă la împrumuturi publice și se afirmă că statul apelează la credit public, contractând împrumuturi sau atrăgând la dispoziția sa o parte din veniturile bănești temporar disponibile ale populației prin casele de economii.

Creditul public este o formă a capitalului de împrumut, care apare pe piața capitalului bănesc de împrumut.

În consecință creditul public devine o formă de atragere a unor mijloace bănești de către stat, în vederea utilizării lor la acoperirea unor goluri temporare de casă sau a unor cheltuieli publice cum sunt cele de apărare, de sănătate, achitarea unor dobânzi datorate, rambursarea datoriei publice scadente, etc.

Rambursarea împrumuturilor și plata dobânzii aferente se realizează în general din venituri publice.

Creditul public îmbracă două forme: împrumutul de stat și depunerile la casele de economii.

Împrumuturile de stat prezintă următoarele avantaje:

-consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a întrebuințării în folos public a sumelor de bani împrumutate

-sunt mijloace de încurajare a economiilor bănești și de activare a unor capitaluri particulare, ușurând plasarea de capital autohton în economia națională.

Aceste avantaje sunt incontestabile însă numai pentru împrumuturile contractate de sta de la cetățenii și capitaliștii autohtoni în scopul de investiții în economia națională.

Dezavantajele împrumuturilor de stat sunt următoarele:

-angajează generațiile viitoare, obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare contractate mai ales pe termene îndelungate

-reduc capitalul particular circulant din economia națională.

În general împrumutul public trebuie considerat un mijloc la care este justificat să se recurgă numai atunci când se dovedește inevitabil și pe cât posibil nu în scopuri de consum ci numai productive.

2.7.1. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

Împrumuturile de stat se pot angaja pentru finanțarea unor necesități extraordinare, adică pentru acoperirea cheltuielilor publice care nu pot fi suportate din veniturile permanente ale bugetelor publice.

Ca act juridic, împrumutul de stat reprezintă p convenție încheiată între o persoană juridică sau fizică, în calitate de creditor și stat, în calitate de debitor, prin care prima parte acceptă să pună la dispoziția statului, cu titlu de împrumut, o sumă de bani, iar cea de a doua parte se obligă să o restituie în condițiile convenite, plătind și o anumită sumă pentru utilizarea împrumutului.

Caracterizarea juridică a împrumutului de stat determină și particularitățile generale ale acestuia:

a.Caracterul legal al împrumutului de stat

b.natura juridică de contract, încheiat prin acordul de voință al părților, spre deosebire de veniturile ordinare, permanente ale bugetelor publice, impozitele și taxele, care sunt stabilite în mod unilateral de către stat, pe baza așa0zisului drept regalian al statului.

c.caracterul rambursabil al împrumutului de stat, care reprezintă u n mijloc de mobilizare temporară la dispoziția statului a unor sume pe care acesta le va restitui, după o anumită perioadă, creditorilor respectivi.

d.caracterul oneros al împrumutului, care se acordă în schimbul unei plăți suplimntare, separat de rambursarea împrumutului, care se poate stabili sub forma dobânzii, câștigului sau a dobânzii și câștigului.

2.8. CREDITUL DE STAT INTERN

Împrumuturile de sta sunt contractate de Guvern în limita sumei aprobate de Parlament pe piața financiară internă, de la persoane juridice sau fizice, în vederea asigurării resurselor bănești necesare.

Împrumuturile de stat pot fi angajate pentru acoperirea unor necesități determinate de:

a.deficitul bugetar prevăzut prin legea anuală de aprobare a bugetului de stat.

b.cheltuieli publice de interes național, pentru obiective de investiții (drumuri, unități strategice)

c.refinanțarea datoriei publice interne

d.alte necesități, aprobate prin legi speciale

Pentru împrumuturile de stat interne se emit înscrisuri de valoare, cum sunt:

-bonuri de tezaur

-titluri de rentă

-obligațiuni

-alte înscrisuri de stat.

Înscrisurile de stat pot fi plasate prin diferite procedee tehnice specifice, dintre care menționăm:

-vânzarea direct către Ministerul Finanțelor

-prin intermediul altor instituții financiare specializate

-vânzarea direct la bursă

-subscripție publică cu licitație.

Împrumuturile de stat sunt garantate de către statul însuți, care răspunde pentru respectarea elementelor contractului de împrumut.

2.9. CREDITUL DE STAT EXTERN

Creditul extern denumit și credit internațional sau împrumut extern, este definit ca fiind creditul acordat de stat, bănci și de alte persoane juridice sau fizice, unor alte țări, bănci sau persoane juridice sau fizice.

În raport de persona creditorului și a debitorului, creditele externe se pot împărți, după cum urmează:

a.credite acordate de către organizațiile financiare internaționale unor state sau organizații

b.credite intergurvernamentale acordate direct sau prin instituții de credit de către unele state altor state.

c.credite acordate de către state, instituții bancare comerciale sau consorții bancare, altor țări.

d.credite acordate de către băncile comerciale și firmele comerciale unor state, băncilor particulare și firmelor comerciale ale altor state.

Împrumuturile de stat externe sunt considerate cele contractate de state direct, prin organele desemnate în acest scop și cele contractate de către firme comerciale și autorități publice locale cu garanția statului.

Potrivit noii legislații, necesarul de împrumuturi externe se determină pe baza strategiei privind datoria publică externă, în limita plafonului de credite externe, și de îndatorare externă, propuse de Guvern și aprobate de Parlament.

Împrumuturile de stat externe în nume propriu, se contratează prin acorduri, convenții sau alte instrumente juridice încheiate în general, cu guvernele, băncile, alte instituții financiare internaționale.

Garantarea în numele și contul statului se face de către Ministerul Finanțelor.

Emisiunea de titluri de valoare lansate pe piețele financiare externe se aprobă de către Guvern, la propunerea M.F.

În ce privește împrumuturile externe private, volumul, dstinația și condițiile de contractare se stabilesc de organele de conducere ale regiilor autonome și societăților comerciale respective. Astfel de împrumuturi, pot fi garantate, la ceree de statul român.

2.9.1. DEPUNERILE LA CASELE DE ECONOMII

O altă formă a capitalului public p reprezintă depunerile la casele de economii. Aceste case sunt instituții cu profil bancar, al căror obiect de activitate principal îl reprezintă atragerea disponibilităților bănești ale populației și punerea lor în circuitul bănesc.

Depunerile la casele de economii pot reprezenta economii realizate după acoperirea cheltuielilor curente de trai și care au diferite destinații, cum sunt:

-procurarea de bunuri de mare valoare

-scopuri de agrement

-evenimente viitoare din viața familială

-acoperirea de cheltuieli legate de ocupația sau profesia depunătorului.

Depunerile populației se pot realiza pe diferite instrumente de economisire specifice:

-librete de economii

-cecuri

-conturi curente

Sumele de bani depuse sunt garantate de stat, beneficiază de unele facilități fiscale, sunt purtătoare de dobânzi sau de câștiguri, sunt protejate de păstrarea secretului operațiunilor, sunt imprescriptibile și nu pot fi urmărite decât pe bază de hotărâri judecătorești.

Casele de economii sunt considerate instituții de drept public.

2.10. CREDITUL DE CONSUM

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază din rețeau de comercializare și servicii sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Creditul de consum s-a afirmat de timpuriu între celelalte forme de credit și într-o formă inițial a existat sub forma „creditului deschis”, respectiv a posibilității pe care comerciantul o acordă clienților, de regulă celor solvabili, de a achiziționa bunuri potrivit necesităților, urmărind ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursarea neeșalonată. Cea mai mare parte a creditelor de consum există și se acordă sub forma creditelor eșalonate, formă în care termenii creditari: scadență, cuantumul ratelor, etc. se stabilesc la acordarea creditului.

La polul opus creditul cu scadența nedeterminată implică operații de credit deschis, credite acordate comercianților cu amănuntul sau de către aceștia, credite privind anumite servicii.

În aceste operațiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit), dar în momente prielnice lui, pe care le stabilește personal.

O formă deosebită în deplină dezvoltare ce aparține creditelor eșalonate îl reprezintă creditul revolving. Această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărților de credit

Elementele caracteristice acestui credit sun:

-se acordă în cadrul unei convenții stabilite între părți;

-se permite consumatorului să efectueze cumpărăturile sau să obțină împrumuturi, fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărțile de credit în momentul oportun pentru el.

-consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate, pentru creditul în curs, fie prin plăți parțiale periodice după posibilități.

Prin facilitățile acordate beneficiarului de credit și prin conturile diminuate, această formă s-a impus în ultima vreme și tinde să devină preponderent în operațiile de credit de consum.

Utilitatea economică și socială este preponderentă în aprecierea creditului de consum.

Creditul comercial a avut și are un rol important în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a producție și circulației mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.

Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor și permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosință îndelungată de valoare mare.

Prin aceasta se acționează pe două planuri, pe de o parte se asigură satisfacerea facilă a dorințelor și necesităților marii mase de cumpărători, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producția și circulația unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populației, și chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacitățile normale de plată ale populației, luate în ansamblul ei.

De aici s-a tras și concluzia că pe unele planuri, acțiunea creditului de consum este destabilizatoare pentru economie, oferind termenul unor producții supradimensionate, ca acționând ca un factor de expansiune a economiei de consum.

Pe plan general, așa cum experiența a arătat în marea majoritatea a cazurilor creditul de consum a contribuit direct la creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai și a unei părți mari a populației, iar responsabilitatea vis a vis de datoriile contractate a acționat ca un factor al întăririi disciplinei în muncă, și în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului economic și social.

Totodată, o cerere stabilă și sporită de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea rapidă a cuceririlor științei și tehnici, a tehnologiilor în producție, în folosul întregii societăți. Creditul de consum acționează astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producție, spre realizarea constantă și oportună a produselor puse pe piață. Acest fapt permite producătorilor reluarea imediată a proceselor de producție, desfășurarea lor accelerată, creșterea cifrei de afaceri și implicit a profitului. Dată fiind importanța economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor și controlului de stat.

Între principalele categorii de credit enunțate, există aspecte care le reunesc dar și aspecte ce le deosebesc.

Creditul comercial și creditul obligatar, presupun obligațiile directe între debitor și creditor, posibile a fi desfășurate în sfera băncilor de la început până la sfârșit.

Creditele bancare, ipotecare și de consum presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementare, intermediate prin bănci.

În fapt, raporturile de credit se desfășoară în mod necesar pe două planuri:

-procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situația în care creditorul este deținătorul de disponibilități, iar depozitar banca. Acest raport este în mod necesar prealabil.

-procesul de distribuire a capitalurilor disponibile în care utilizatorii în calitatea de debitori, recurg în mod necesar la bănci comerciale sau specializate.

Transferul creanțelor de credit comercial, prin operațiuni specifice, dintre care acontarea și rescontarea sunt larg folosite în toate țările implică rolul de intermediar al băncii, iar operațiile de vânzare-cumpărare de obligații, sau acordarea de credite pe garanții de oferte obligatare, fac indispensabil rolul băncii în derularea acestor operații, potrivit voinței și interesului creditorilor și debitorilor, implicați în creditul obligatar.

2.11. FUNCȚIILE ȘI ROLUL CREDITULUI

Locul și importanța creditului în relațiile social economice sunt evidențiate prin funcțiile sale și anume:

a.funcția distributivă – constă în mobilizarea resurselor bănești, disponibile la un moment dat în economie, și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate, care au nevoie de fonduri de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital; de circulație aflate temporar sub formă inactivă, în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor, păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii, ori la băncile comerciale.

Oferind agenților economici astfel de disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente, și contribuind la creșterea avuției naționale.

De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri, dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile rentabile, asigurând o mai mare capacitate de adaptare, la cerințele pieței interne și externe, și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului.

Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului și dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

b.Funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață și anume realizarea echilibrului macroeconomic. Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani mai mare sau mai mică, în funcție de venituri și comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de o investiție constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În același timp nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine își poate asuma riscurile unei investiții, nu toți indivizii au calitățile necesare spre a se lansa în afaceri, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului, capitalul necesar, asigurând astfel transformarea economiilor, altfel inactive în investiții.

Sub acest aspect creditul este un important factor al creșterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite, al oricărui individ care prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate, garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare a le noului, ceea ce favorizează concurența cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

c. Funcția de emisiune monetară. Se realizează printr-o multitudine de instrumente și tehnici de plată ca viramentul, cecul, compensația, trata, cambia, etc. care au dus la diminuarea numerarului din circulație la creșterea în mari proporții a monedei scripturale și a volumului valorii tranzacțiilor economice.

d.Funcția de asigurare a stabilități prețurilor, se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, creditându-se consumul, pe de o parte și sytocurile pe de altă parte. Pentru prevenirea unor situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosește un instrument al creditului și anume warantul, care oferă pentru proprietarii marfurilor posibilitatea depozitării lor și obținerii cu anticipație într-o proporție mai mare sau mai mică a contravalorii acestora.

În îndeplinirea funcțiilor și rolului creditului în economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor și diminuarea la minimum a dezavantajelor este necesar să fie întrunite următoarele codiții:

-existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general al operațiunilor de credite, măsurile asiguratorii și de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile și obligațiile creditorilor și debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți și organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare, liberei inițiative, dar și categoric astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile.

-Existența unui sistem instituțional. Ansamblul de instituții și organisme specializate cu o vastă rețea dispusă în teritorii, dar și cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. Este necesar ca aceste instituții să dispună de personal calificat și de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunilor de credit.

-Existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a ecopnomiei naționale, de perspectivele ei, și de gradul de dotare profesională și tehnică a sectoarelor din economie, precum și de conjunctura economică pe plan intern și extern.

De asemenea o importnță deosebită o are și situația resurselor existente în economie, și aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței finaciare, etc.

-Forma relațiilor social politici. Existența unui cadru general de ordine și consens social politic, de stabilitate și continuitate a opțiunilor generale, referitoare la deciziile macroeconomice, precum și atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă și față de piață.

CAPITOLUL III

PIAȚA CREDITULUI ȘI PIAȚA FINANCIARĂ

3.1. PIAȚA CREDITULUI

În activitatea de producere de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii și de valorificare a acestora, agenții economici utilizează două categorii de resurse bănești și anume:

-fonduri proprii, obținute din activitatea economică proprie

-fonduri atrase, adică mijloace bănești suplimentare (peste cele proprii) obținute din credite contractate pentru asigurarea resurselor necesare reproducției și celorlalte nevoi ale agenților economici (investiții modernizări, etc.).

Obținerea de împrumuturi bănești este posibilă deoarece în activitatea agenților economici există perioade de timp în care unele resurse bănești rămân nefolosite și deci sunt disponibile. Astfel de sume pot fi spre exemplu, economiile bănești ale populației, sumele recuperate din încasările zilnice destinate salariilor (chenzinal, lunar, săptămânal), profiturile obținute până la utilizarea lor, sumele încasate de trezoreria statului sau de bănci până la data cheltuirii lor.

Resursele bănești astfel disponibile în economia de piață nu sunt lăsate inactive, ci se utilizează pentru a se acorda împrumuturi agenților economici care în activitatea lor au nevoi bănești superioare fondurilor proprii.

În consecință creditul apare când nevoia de resurse bănești suplimentare a unor agenți economici se întâlnește cu disponibilitățile sau excedentele temporare ale altora, însoțite de dobânzi. Operațiunile realizate în astfel de condiții definesc piața creditului.

Instituțiile financiare care cuprind băncile, casele de economii și societățile de asigurare exercită un rol important pe piața creditului întrucât la acestea își păstrează disponibilitățile bănești agenții economici. Concentrând aceste disponibilități bănești instituțiile financiare le acordă cu împrumut agenților economici interesați. În acest fel ponderea covârșitoare a ofertei de credit se constituie la instituțiile financiare, care primesc cererile de credit și de la agenți economici interesați. Ca atare, instituțiile financiare transformă resursele bănești temporar disponibile în capitaluri active contribuind la desfășurarea normală și la extinderea activității economice.

La acordarea creditelor instituțiile financiare procedează la o verificare temeinică a rentabilității activității pentru care se solicită împrumutul și pretind garanții materiale și angajamente ferme de restituire (rambursare) a creditului la termenul convenit (scadență).

Angajamentele debitorilor față de instituțiile financiare creditoare se întocmesc în scris în general în două forme:

-titluri publice, când debitor este statul, adică în cazul împrumuturilor de stat

-trate sau polițe, când debitorul este orice altă persoană decât statul.

Aceste înscrisuri sunt păstrate în portofoliul instituțiilor financiare și se restituie debitorilor la data rambursării integrale a creditului.

Separat de obligația de restituire a creditului, debitorul datorează și o dobândă. Nivelul (mărimea) dobânzii se stabilește ca un produs între suma împrumutată, rata dobânzii (prețul plătit pentru a dispune pe timp de un an de 100 unități monetare) și durata creditului.

Când o instituție financiară primește cereri de credite mai mari decât posibilitățile sale bănești, recurge, la rândul ei, la un împrumut de la altă instituție financiară.

Creditele se acordă pe baza contractelor de împrumut ce se încheie între creditor și debitor, în care se stipulează cel puțin următoarele elemente: suma împrumutată și destinația acesteia, termenul și condițiile de rambursare, rata dobânzii, momentul de la care și până la care curge dobândă, formele de garanție pe care le asigură debitorul pentru creditor.

3.2. PIAȚA FINANCIARĂ – BURSA

Piața financiară, denumită și piața capitalului, are ca obiect negocierea de hârtii de valoare pe termen lung. Vânzarea șui cumpărarea de capitaluri pe această piață se face între posesorii de acțiuni sau alte hârtii de valoare și posesorii de capital bănesc.

Hârtiile de valoare sunt fie titluri de credit cu venit fix, cambia sau biletul la ordin, pe termen scurt sau lung, fie titluri cu venit variabil, cum sunt acțiunile emise de societățile comerciale pe acțiuni.

Acestea se pot înstrăina prin moștenire , donație sau prin vânzare. Piața pe care se efectuează vânzarea și cumpărarea hârtiilor de valoare este piața financiară sau piața capitalurilor. Când această piață funcționează după o procedură specială, stabilită riguros, este denumită bursă.

Obiectul tranzacțiilor de bursă determină și gruparea burselor astfel:

a.bursă de mărfuri, având ca obiect de negociere mărfurile

b.bursă de valori sau de obligațiuni, având ca obiect valori mobiliare

c.bursă valutară sau de devize, având ca obiect de negociere valutele și devizele.

Categoriile de tranzacții la bursele europene pot fi:

la vedere

la termen

condiționale.

În ce privește tranzacțiile cu titluri financiare, acțiuni, obligațiuni se disting operațiuni specifice, pe piețele de tip american. Astfel, tranzacțiile bursiere pot fi:

-pe bani gheață

-în marjă.

Cu privire la momentul executării contractului în principalele centre bursiere se practică următoarele tipuri de tranzacții:

-cu lichidare imediată

-cu lichidare normală

-cu lichidare pe bază de angajament special

-cu lichidare „la emisiune”.

O categorie de tranzacții specifice piețelor de tip american sunt vânzările „scurte”, adică vânzarea în bursă a unor titluri cu executarea contractului după formula lichidării normale dar pe bază de titluri împrumutate.

În țara noastră, prin Decizia nr.20 din 21 aprilie 1995, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a dispus înființarea Bursei de Valori București.

Legea nr. 52/07.07.1994 privind valorile mobiliare și sursele de valori (MO nr. 210 din 11 aug. 1994). Conform art. 1 această lege reglementează statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, crearea și funcționarea piețelor de valori mobiliare cu instituțiile și operațiunile specifice acestor piețe, în scopul mobilizării economiilor bănești și disponibilităților financiare, prin intermediul valorilor mobiliare în condiții adecvate de protecție a investitorilor.

Decizia nr. 115/24.08.1995 privind aprobarea regulamentelor bursei de valori București (MO nr. 210 din 13.09.1995). Emitent Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

Conf. Art.1 s-a aprobat regulamentul privind organizarea evidenței tehnico operative și contabile a membrilor asociației Bursei de Valori nr. 9 din 31.07.1995 și Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comitetului Bursei de Valori nr. 10/31.07.1995, cu modificările adoptate în ședința Comisiei naționale a Valorilor mobiliare din data de 23.08.1995.

CAPITOLUL IV

CREDITUL ȘI BĂNCILE ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

4.1. GENERALITĂȚI

Prin natura și funcțiile lor în economia de piață, banii sunt implicați direct, atât în existența cât și în funcționarea pieței creditului, pieței financiare și bursei.

Agenții economici inițiază și realizează afaceri utilizând capitalul propriu sau împrumutat.

Obținerea unui împrumut sau credit este posibilă pentru că în activitatea oricărei firme și în societate există momente în care sume mai mari sau mai mici, rămân nefolosite, inactive și în această stare nu aduc profit proprietarilor lor. Asemenea disponibilități bănești sunt:

-economiile populației până la folosirea lor de către aceasta;

-sumele ce reprezintă amortizarea capitalului fix, de la momentul recuperării, prin vânzarea bunurilor produse de acest capital, până ce sunt utilizate la înlocuirea utilajelor uzate.

Sumele pentru salarii care se recuperează zilnic prin vânzări, dar rămân nefolosite până la data salariilor, care se fac săptămânal sau chenzinal.

-profiturile obținute până la folosirea lor,

-sumele încasate de bugetul statului sau de bănci, la momentul cheltuirii lor.

Aceste sume temporar disponibile pot fi împrumutate altor agenți economici, care în activitățile lor au nevoi mai mari decât capitalurile proprii, pentru a se aproviziona, a-și extinde afacerile, ect.

Împrumutul sau creditul apare ori de câte ori se întâlnește nevoia temporară de resurse bănești suplimentare a unor agenți economici cu excedente sau disponibilități temporare ale altora, însoțite de perceperea unor dobânzi.

Operațiile realizate cu acest prilej formează piața creditului.

Rolul cel mai important pe piața creditului îl au instituțiile financiare – băncile, casele de economii și societățile de asigurare, pentru că la acestea își păstrează agenții economici disponibilitățile bănești.

Ele concentrează aceste disponibilități și le acordă cu împrumut celor interesați.

Acordarea creditelor de către bănci se face pe baza verificării temeinice a raționalității acțiunilor ce urmează a fi întreprinse cu sumele împrumutate.

Totodată ele solicită garanții materiale și angajamente ferme de restituire a creditului, la termenul stabilit (scadență). Angajamentele celor care primesc creditul – debitorii, față de bănci creditorii – se fac în scris și îmbracă de regulă două forme:

-poliță sau cambie, când debitorul este un alt agent economic decât statul

-titluri publice, când debitorul este statul.

Acesta se păstrează în portofoliul băncilor și se restituie la achitarea creditului. Pentru activitatea pe care o depune pe piața creditului, banca revendică un câștig (dobânda). Rata dobânzii are o mărime variabilă în timp, fiind influențată, mai ales de raportul dintre cererea și oferta de credit și starea economiei. Ea diferă, de asemenea, în funcție de durata creditului acordat pe termen scurt (până la un an), mediu (1-5 ani) și lung (peste 5 ani).

Prin urmare, banca este o instituție cu capital de stat, mixt sau cu capital privat, care îndeplinește următoarele funcții principale:

-atragerea fondurilor bănești temporar disponibile ale clienților, în conturile deschise acestora.

-acordarea de credite pe diferite termene,

-efectuarea de viramente între conturile clienților și de transferuri în conturi deschise la alte bănci

-emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente.

-vânzarea-cumpărarea de valută și alte operații valutare.

-efectuează asistență de specialitate și oferă consultanță clienților lor.

4.2. OPERAȚIUNILE DESFĂȘURATE DE INSTITUȚIILE DE

CREDIT (BĂNCI).

În conformitate cu rolul și locul lor în economia de piață, băncile efectuează următoarele operațiuni:

A.Operațiuni principale pasive care constau în atragerea unor disponibilități bănești sub formă de depuneri în cont, depuneri de economii, etc.

Operațiunile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor. În activitatea băncilor au fost preponderent vreme îndelungată, ca operațiuni pasive: depozitele, rescontul și operațiunile similare și capitalul propriu.

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale băncilor în general și a celor de depozit în special.

a.Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte depozitele bancare constituie obligații ale unor bănci față de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, căi importante de constituire a resurselor de creditare ale băncilor.

Pe de altă parte depozitele bancare, reprezintă, pentru depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăților către terți prin operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, respectiv a banilor de cont sau scripturali. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile. De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare, astfel:

-depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment de utilizarea lor pentru plățile în cont, sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre eventuala lor diminuare abruptă.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

În fapt, depozitele la vedere au mai multe forme de existență.

-Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a titularilor de cont. Sunt conturi pe care agenții economici, ca și persoanele particulare, își desfășoară operațiunile de casierie.

Astfel, în aceste conturi se înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată, dispuse de alte persoane, în favoarea titularilor de cont.

-Conturile de depozit sunt prin natura lor menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat. De aici posibilități mai restrânse acordate titularilor privind mișcarea din cont, prin încasări sau efectuări de plăți.

Unele bănci, aplică restricții și cu privire la retrageri. Astfel, băncile engleze, cer să fie anunțate cu 7 zile anticipat pentru retragerile mai importante, deși în fapt nu se aplică aceste prevederi.

-Depozitele la termen. Potrivit convenției între deponent și bancă privind termenele și celelalte condiții de depunere (dobânzi, etc.), creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale forma principală de atragere, o reprezintă conturile de depozit de investiții. Pe termen de o lună până la un an, în practica băncilor engleze, aceste depozite se referă la sume mari (peste 10.000 de lire), care sunt atrase de bănci în condiții negociate în fiecare caz în parte. De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme și programe) care să asigure regularitate în procesul de economisire.

b.Rescontul – reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau de regulă băncii de emisiune.

Banca de depozit recurge la rescontare în funcție de interesele sale de a obține disponibilități adesea în scopul unei valorificări mai bune.

c.Operațiunile de lombardare. Similar rescontului sunt operațiunile de lombardare, operațiuni de împrumut pe garanții de efecte publice: obligațiuni și bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-și astfel deținerile de hârtii de valoare.

Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, un proces de amplă extindere și în continuă evoluție în economia modernă.

Aceste operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesității de creditare, prin atragerea surselor dispersate în economie.

d.Capitalul propriu și fondurile de rezervă – constituie din profitul brut un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiție intermediarii în reciclarea capitalurilor. În marea lor majoritate, societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. În formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă, constituite treptat prin repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul.

B. Operațiuni principale active cu privire la deschiderea de credite, scontarea cambiilor, a warandelor sau altor efecte de comerț.

Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt operațiunile în care băncile își angajează resursele în vederea îndeplinirii funcționalităților statutare și a obținerii de profit.

Operațiunile active se grupează în principal în:

a.operațiuni de creditare a firmelor.

Băncile comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, funcție de profitul lor și posibilitățile lor de creditare.

-Creditarea necesităților de capital fix.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac de către acestea prin recurgerea la plata de capital: emisiuni de acțiuni și obligațiuni.

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor, operațiune practicată mai puțin de către băncile comerciale și în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură.

Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile, se acordă de regulă prin girul unor instituții de credit specializate, menite să promoveze anumite activități, care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în primă instanță, creanța urmând să o transfere băncii de emisiuni.

În general, distribuirea creditelor în economie se face în țările dezvoltate în poziții relativ egale între firme și familii.

-Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor.

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de către bănci pe două căi:

-creditarea creanțelor comerciale – care înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor.

Cea mai veche tehnică cunoscută și folosită ca atare este operațiunea de scontare.

-scontarea ca formă de bază a operațiunilor cambiare reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Scontarea cambiei este o operațiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât și prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen cu asigurarea încasării dobânzii aferente.

Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat de cambie, se transformă în credit bancar.

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiara cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care recurge la rescontare, banca își asumă, în calitate de cosemnatar a cambiei obligația de a plăti, în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată.

Pentru a evita riscul de a deveni participanți la procesul cambiei, băncile efectuează alte operațiuni cambiale.

-pensiunea este operațiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului cu condiția răscumpărării lor de către aceasta la termenele convenite. Aceste operațiuni se desfășoară în mod frecvent în relațiile băncilor cu firmele mari și îndeosebi între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare, emis de beneficiar și borderoul efectelor respective.

-Împrumutul pe efecte comerciale în gaj, se acordă în cazurile în care apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalți semnatari.

-Împrumuturile de gaj de efecte publice și acțiuni (domenii denumite și operațiuni de lombard) au o pondere deosebită în Anglia, SUA, Germania. Acestea constituie o modalitate preferată pentru obținerea de resurse pentru finanțarea speculațiilor de bursă.

-Creditele de trezorerie. Creditele de trezorerie sunt creditele pe termen scurt, în general până la un an, având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și comercializare.

Ele au două forme principale:

-avansul în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont și în cazul în care acestea nu au disponibilități, în cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft).

-creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției cum ar fi:

1.creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricație și de stocare pentru unități cu activitate sezonieră din agricultură și activități anexe (industrie alimentară îndeosebi), din industria de confecții și încălțăminte, jucării, etc.

2.creditele pentru stocuri (garantate prin warand) pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate și în general depozitate pe docuri sau aflate în curs de transport.

-creditele de prefinanțare, de acoperire a cheltuielilor pentru producțiile de loturi destinate exportului, sau pieței publice (livrări pentru instituții publice adjudecate prin licitație).

Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare posibilitățile de acoperire a nevoilor de finanțare a mijloacelor de rulment și prin aceasta necesităților de creditare a producției și circulației mărfurilor.

b. –operațiuni de creditare a persoanelor particulare.

Ca și în cazul firmelor și la creditarea persoanelor particulare, băncile orientează tehnica de creditare funcție de cerințele efective ale clienților.

Categoriile de cheltuieli ale populației pe care se axează creditele acordate de băncile comerciale sunt:

-Creditele pentru locuințe îmbracă o gamă largă de forme implicând intervenția unei verigi sub forma unor instituții de credit ipotecar, care efectuează recreditarea și care își procură resursele pe o piață specială de capital.

-Creditele pentru bunurile de folosință îndelungată se acordă cu ample facilități de către băncile comerciale bucurându-se de o dublă garanție prin gajarea bunurilor de referință și implicit prin regularitatea veniturilor debitorului, care asigură în general sursa de rambursare la scadență a ratelor datorate.

În Franța asemenea credite se acordă pe termen de 6-21 luni.

-Creditarea cheltuielilor curente.

Băncile au dezvoltat forme specifice adecvate necesităților persoanelor particulare sau familiilor.

Împrumuturile personale cu termene de la 3 luni la 2 ani, sunt acordate în Franța în dimensiuni ce nu depășesc veniturile titularului (de regulă din salariu) pe trei luni.

Veniturile persoanelor trebuie să fie declarate la bancă, iar ratele de rambursare sunt lunare sau trimestriale.

Împrumuturile pe baza cărților de credit se pot acorda în condiții diferite:

-fie prin admiterea efectuării ulterioare a plăților scadente funcție de cumpărători, pentru termene de 15 zile până la o lună. Acest procedeu care înseamnă amânarea sau întârzierea plătilor permite titularului o echilibrare mai elastică a veniturilor familiale cu cheltuielile.

-Fie că are loc acordarea unui credit pe mai multe luni optenabil prin achiziția de mărfuri și servicii cu ajutorul cărții de credit.

Creditele astfel acordate au de regulă regimul creditelor personale.

c.Operațiuni de plasament.

Achizițiile de efecte publice și acțiuni constituie o cale de plasare a resurselor băncilor în vederea obținerii de profituri. Legile de organizare bancară prevăd în majoritatea țărilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidității deținerea de active ușor lichidabile, de regulă bonuri de tezaur, titluri de împrumuturi de stat, etc.

Imobilizarea activelor bancare în titluri reduce posibilitățile de creditare a economiei; dimpotrivă reducerea activelor în ttluri sporește capacitatea de creditar a întreprinderilor de către bancă.

Stimularea vânzării și achiziției bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte avantajoase făcute de bancă, de emisiunile la piața liberă (open market), constituie una din politicile monetare și de credit, de frecventă utilizare astăzi.

C. Operațiuni accesorii care se referă la incaso (operațiuni bancare privind primirea, valorificare și încasarea sumelor pentru clienții lor, pe baza documentelor de descontare depozitate în custodie, servicii de casă.

D.Operațiuni excepționale și speculative, cum ar fi de pildă operațiunile „open market”, constând în cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare (îndeosebi cele emise de stat) de către banca centrală.

4.3. PROCEDURA CREDITULUI BANCAR.

Deosebirea efectivă dintre o bancă și celelalte afaceri, așa cum arată David Ricardo, constă în aceea că o bancă nu se înființează decât dacă va obține și alte profituri decât cele din folosirea propriului său capital; avantajul său real începe doar atunci când întrebuințează capitalul altora. Alte afaceri, dimpotrivă, obțin adesea profituri enorme doar prin întrebuințarea propriului capital.

Operațiunea de creditare constă în acordarea unei sume de bani destinată de a fi utilizată într-o anumită manieră și a contracta o obligație cambiară. Operațiunea de creditare se realizează prin intermediul aparatului bancar, care are în centrul său banca centrală înconjurată de un păienjeniș de bănci comerciale, bănci de afaceri, institute de credit specializat, institute profilate pe anumite operații specifice.

Prin înființarea băncilor comerciale, agenții economici sunt liberi a-și alege aceea bancă care le satisface cel mai bine exigențele (din punct de vedere al dobânzii), promptitudinii încheierii tranzacției, consultanța pusă la dispoziția acestora, secretul bancar, etc.

La rândul ei banca comercială în funcție de interesele proprii va analiza cu maximă exigență orice acordare de credit (garanții, scadențe de rambursare, solvabilitatea, etc.) concomitent cu recurgerea la abilitatea necesară bancherului pentru atragerea unui volum cât mai mare de capital din cel disponibil, la un moment dat, pe piață. Apariția băncilor comerciale ca organisme bancare distincte de banca centrală, trebuie să ducă l modificări esențiale de comportament, vis a vis de instituția creditului din partea agenților economici (mai ales a societăților comerciale și regiilor autonome cu capital integral de stat, obținute cu vechiul sistem de creditare).

Această schimbare de comportament, atitudine este impusă de următoarele elemente de noutate:

-amplificarea și detalierea analizelor pe care banca le va efectua cu ocazia oricărei acordări de credite,

-înmulțirea numărului băncilor care pot acorda o gamă largă de credite (apariția concurenței pe piața creditului)

-ridicarea costului ceditului obținut de beneficiari ca urmare, pe de o parte a interpunerii băncii comerciale între banca centrală și întreprinzători, iar pe de altă parte urmare riscului legat de procesul de creditare care trebuie luat în calculul costului creditului.

Condițiile noi de funcționare a creditului vor trebui să imprim schimbări majore și în comportamentul profesional al bancherului, ca un corolar al trecerii de la creditarea administrativă care nu lua în calcul considerente și elemente specifice oricărui proces de creditare la o creditare tehnică sprijinită pe cunoașterea și înțelegerea profundă a mecanismelor economice, a pieței în ansamblul său. Dintre elementele specifice procesului de creditare, menționăm:

-contractele bancare – sunt în mod normal contracte de adeziune, adică întreprinzătorul (clientul) aderă la un contract tip stabilit de către bancă. Totuși contractul nu este încheiat prin simpla manifestare de voință, de adeziunea clientului, banca își rezervă libertatea de a perfecta contractul în funcție de aprecierea sa asupra „valorii” clientului referitoare la moralitatea și solvabilitatea acestuia. Este indiscutabil că aprecierea valorii clientului să fie printre diferitele motive factorul determinant în decizia băncii.

Contractele bancare sunt contracte de durată, adică execuția lor se prelungește în timp, astfel încât factorul timp este un element esențial al contractului de credit.

-Estimarea riscului. Orice operațiune de credit comportă în sine, chiar prin natura sa, luarea în calcul a unui risc cert. Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilității clientului, care poate duce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării, atunci când clientul (din diferite motive), nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei convenite.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului, pot fi surmontate prin constituirea de garanții în profitul celui care împrumută banca. Din categoria garanțiilor fac parte: garanții personale, constituite în funcție de persoana debitorului și garanții reale constituite în funcție de consistența bunurilor debitorului. Garanțai personală nu asigură creditorului nici un avantaj juridic față de debitorul său. Garanția reală asigură creditorului un drept real asupra unor elemente determinate din patrimoniul debitorului sau a tuturor personalelor girante.

Principiul general este acela că banca nu trebuie să acorde credit până ce ea nu estimează posibilitatea recuperării la scadență sau momentul în care ea decide să-și retragă creditul, în cadrul acestei estimări condiția primă și fundamentală este capacitatea de a produce venituri potențialului client.

Această capacitate are o mai mare importanță decât furnizarea de garanții în măsura în care executarea silită este un mijloc extrem pe care banca, apriori, îl are în vedere pentru acoperirea (recuperarea), creditului acordat. Capacitatea de a produce venituri se verifică prin diverse mijloace de observare și evaluare și se combină cu posibilitatea de restrângere a volumului de operațiuni fără perturbarea echilibrului economic al gestiunii, în detrimentul capacității de îndatorare a unui agent economic.

Rezultă că în estimare prudența și intuiția bancherului au rolul principal de judecat, căci de exactitatea datelor culese în acest stadiu depinde rezultatul favorabil operațiunii de credit. În afara capacității de a produce venituri bancherul evaluează de asemenea:

a.orginile și angajamentele legale ale întreprinzătorului

b.organizarea tehnică și administrativă a întreprinderii resăective

c. raportul dintre consistența patrimoniului propriu și a celui străin împrumutat, atras, în legătură cu posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui propriu.

d.raporturile întreprinzătorilor cu clienții și furnizorii săi.

e.situația economică generală a sectorului în care acționează întreprinzătorul

f.motivele solicitării împrumutului și destinația sa imediată.

g. perspectivele gestiunii întreprinzătorului

h.posibilitatea reducerii prețurilor ce-i revin pentru producția sa

i.criteriile avute în considerare pentru distribuirea profitului.

Certitudinea cu care aceste estimări sunt efectuate nu împiedică totuși pe cel care împrumută să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul cerut.

Un alt element important în estimarea riscului este oportunitatea repartizării creditului între diferiți întreprinzători ce operează în diferite sectoare economice pentru fracționarea riscului ce decurge din schimbările condițiilor pieței.

4.4. DOBÂNDA

Faptul care determină întreține și stimulează creditul este beneficiul pe care-l are atât cel care acordă împrumutul, cât și cel care-l primește.

Acest beneficiu este considerat ca un produs al capitalului care face obiectul ceditului fiind denumit interes sau dobândă.

Dobânda este suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen determinat.

Dobânda este un aspect al economiei monetare ca o consecința a circulației capitalului în monedă. Nu poate fi numită dobândă suma plătită pentru folosirea unui bun mobil sau imobil. Aceasta este o chirie (locație) adică plata ce se cunvine proprietarului pentru uzura prin folosința bunurilor împrumutate.

Dobânda este considerată ca o răsplată sau o despăgubire, ce se cuvine acelui care se lipsește pe un anumit termen de folosința unui capital, precum și o primă de asigurare pentru riscul ce și-l asumă creditorul față de eventualitatea de pierdere a capitalului său, total sau în parte. Astfel, dobânda variază în raport direct proporțional cu rentabilitatea lui și invers proporțional cu siguranța de restituire a capitalului.

Cu cât siguranța restituirii este mai mare, cu atât prima de asigurare este mai redusă și dobânda va fi mai mică. De asemenea, mai trebui precizat că în general legislația modernă interzice practica anatocismului, adică dobânda la dobândă.

În practica social economică a crditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:

a.dobânda cămătărească (uzurară) este dobânda calculată cu procente deosebit de mari, sau percepută sub formă diferită

b.dobânda convențională este dobânda calculată cu un procent stabilit prin înțelegere între debitori și creditori și care de regulă este mai ridicat decât cel stabilit prin lege.

c.dobânda la dobândă compusă sau anatocism, este prețul plătit de împrumutat pentru suma reprezentând capitalul + dobânda capitalizată pe o perioadă.

d. dobânda legală este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege.

e.dobânda majorată este dobânda percepută de unitățile bancare în cazurile în care ceditele acordate nu sunt rambursate la termenele stabilite, ca urmare a unor dificultăți existente în activitatea debitorilor și a nerespectării disciplinei economice și de credite.

f.dobânda moratorie este dobânda care se plătește de către debitor la data acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor.

Moratoriul dă dreptul debitorului ca pe io perioadă de timp amânată stabilită prin hotărâre judecătorească să înceteze plata datoriilor pe care le are, creditorul neavând dreptul să pretindă plata.

g.dobânda pentru împrumutul maritim, este dobânda plătită la împrumuturi maritime și care de regulă este mai mare decât dobânda de pe piața comercială, ca urmare a riscului creditorului de a pierde capitalul investit în cazul pierderii în catastrofă maritimă a bunului pentru care i-a fost acordat împrumutul.

h.Dobânda fixă este dobânda stabilită la încheierea contractului de împrumut între părțile participante la raporturile de credit.

i.dobânda variabilă este dobânda care se recalculează periodic, de regulă la trei luni, în funcție de evoluția dobânzii pe piață.

4.4.1.FACTORII CARE DETERMINĂ NIVELUL DOBÂNZII

O contribuție deosebită în ceea ce privește originea dobânzii este adusă prin contribuțiile sale de Bohm Bawerk, care pornește de la unele constatări empirice:

-dobânda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalului.

-dobânda pare că este o calitate firească a capitalului

-dobânda se formează fără ca această să epuizeze (deci dincolo de limitele umane) și are astfel o durată eternă de constituire. Ca element al contractului de creditor, nivelul dobânzii este acceptat în fiecare caz în parte, de creditor și debitor, ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Nivelul dobânzii este determinat de următorii factori:

A. Productivitatea capitalului: întreprinzătorul când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Productivitatea capitalului poate fi diferită de la etapă la etapă, fapt perceptibil pentru ambele părți care î-și vor stabili poziții în consecință.

B.Lichiditatea. Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

C.Riscul nerambursării. Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

-dobânda pură, care este costul utilizării capitalului și

-plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

D.Raportul dintre oferta și cererea de credite este un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

-Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației, pentru economii.

Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii. Determinat de preferințele familiilor de a economisi este nivelul individual al venitului și implicit nivelul și preferințele de consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului.

Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

-cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul ,agenți economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economici și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

4.4.2. STRUCTURA RATEI DOBÂNZII

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

Diferitele tipuri de rate de dobânzi existente specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

4.4.3. RATA DOBÂNZII LA BONURILE DE TEZAUR

Rata dobânzii pe piața monetară se stabilește zilnic, pe baza cererii și ofertei de credit negociate între bănci și adesea sub influența băncii de emisiune. Funcționarea pieței speciale a creditului evidențiază că nivelul acestei rate reprezintă prețul de cost al creditului pentru principalele bănci acesta devine orientativ, în legătură cu stabilirea scărilor de dobânzi pe piața respectivă.

4.4.5.RATELE INTERNE BANCARE ALE DOBÂNZII

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt o scară a dobânzilor creditoare și debitoare, care reflectă implicit raportul între cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte banca procură resurse prin depozite ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci, sau banca de emisiune pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă la nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile și de funcționare) și implicit un anumit nivel al profitului. În corelarea între nivelul dobânzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competivitatea, urmărind atragerea clienților și printr-un cuantum avantajos pentru ei al dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci, rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere și asigură un grad înalt de lichiditate deponenților care, urmărind în special acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport de care se construiesc o seri de rate ale dobânzilor practicate de bancă, în relațiile cu clienții, astfel:

-rate de dobândă normală sau comercială (în Anglia numită „blue chip rate”) este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firma care funcționează fără reproș și care are bune relații cu colaboratorii. Funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite.

-rata dobânzii pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată deoarece cum este de înțeles vizează operațiuni ce implică o mulțime de debitori și multiple riscuri. Privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci, față de clienții lor, se află în corelația necesară de coeziune a unui mecanism. Examinarea ratelor interne ale dobânzii subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general și îndeosebi vis a vis de fiecare dintre ei în special.

În același timp, este evident că în opțiunile sale privind politica de dobânzi, banca este obligată să se alinieze la evoluția pieței care-i determină propria atitudine prin diverse și multiple influențe.

4.4.6.DOBÂNDA NOMINALĂ ȘI DOBÂNDA REALĂ

Aprecierile privind nivelul dobânzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea monetară asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansată respectiv o putere de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului.

Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente și generalizate procese inflaționiste, influențează evident acest proces și pune pe prim-plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul el poate suferi prin faptul că valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceeași termeni.

În aceste condiții debitorul nu renunță a-și valorifica capitalul prin împrumuturi, dar va căuta prin condițiile creditului să-și asigure o compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului dobânzii, etc.

Astfel se desprinde concluzia că în condițiile procesului inflaționist, rata dobânzii implică două momente:

-dobânda nominală, exprimată ca atare (prin rata curentă de piață)

-dobânda reală, ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului determinat de evoluția procesului inflaționist.

În acest context dobânda reală este direct proporțională cu dobânda nominală și invers proporțională cu gradul de depreciere monetară.

Creșterea operațiunilor de credit în valută compozite pe piețele internaționale ridică problema determinării specifice a ratei dobânzii practicate pentru aceste operațiuni, în condițiile în care ratele dobânzii variază pe piețele naționale, în special în funcție de intensitatea diferită a proceselor inflaționiste în fiecare țară.

CAPITOLUL V

INSTRUMENTELE DE CREDIT (DE PLATĂ)

5.1. GENERALITĂȚI

În domeniul plăților, sistemul bancar are obligația să asigure mecanismele cu ajutorul cărora plata bunurilor și serviciilor să fie făcută repede, eficient și sigur, astfel încât vânzătorul și cumpărătorul să aibă încredere în instrumentele folosite pentru efectuarea acestor plăți. Vor fi onorate și acceptate de toate părțile participante la tranzacție.

Efortul conjugat și continuu al băncii centrale și al societăților bancare poate constitui încredere publică în folosirea instrumentelor de plată, altele decât numerarul. Este normal ca și în România, numerarul să-și piardă treptat din popularitate și să fie înlocuit cu alte mijloace de plată cuprinse sub denumirea generală de instrumente de plată fără numerar.

Caracteristicile plăților fără numerar sunt:

-natura lor dublă determinată de un flux de înregistrări în conturi și de un flux de mesaje între părți conținând instrucțiunile de plată;

-existența u nuia sau mai multor intermediari (băncile_ în procesarea acestui tip de plăți.

5.2. TITLURILE DE CREDIT

Creșterea producției metalelor prețioase rămânând în urma creșterii producției celorlalte mărfuri, a creat premisele economice pentru punerea în circulație a unei serii de înlocuitori ai aurului bazați pe relațiile de credit.

Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie. Ele sunt comcomitent simbol al banilor și document de expresie a relațiilor de credit, respectiv relații dintre debitori și creditori.

Dezvoltarea relațiilor de credit duce la o mare varietate a titlurilor de credit.

Creditul comercial dă naștere la titluri de credit sub forma cambiei și biletului la ordin, iar creditul bancar sub forma bancnotei și a CEC-ului.

Creditul obligatar conduce la crearea obligațiilor, bonurilor de tezaur, certificatelor de depozit, etc.

5.2.1.CAMBIA

Este obligația scrisă de a plăti sau de a face să se plătească la scadență o anumită sumă de bani determinată.

Cambia ca și biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile și instrumente de plată care constată obligația asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadență fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată.

Cambia care cuprinde numai obligația de a plăti se mai numește și bilet la ordin (promissory note, bilet a ordere, Eigen Wechsel, paghero). Biletul la ordin se eliberează creditorului de către debitor. În cazul biletului la ordin, în relația de credit apar două persoane: debitorul și beneficiarul.

Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane; trăgătorul, trasul și beneficiarul. Titlul este creat de trăgător, în calitate de creditor care dă ordin debitorului său numit tras să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.

Pentru a fi valabilă cambia, trebuie să conțină mențiunile de formă și fond obligatorii cuprinse în Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin modificată de Legea nr. 83/1994. În temeiul art. 1 din Legea nr. 58/1934 cambia cuprinde: denumirea de cambie trecută în însuți textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu, ordinul necondiționat de a plăti p sumă determinată, numele aceluia care trebuie să plătească (trasul), arătarea scadenței, arătarea locului unde plata trebuie făcută, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, arătarea datei și locului emiteriii; semnătura celui care emite cambia (trăgător).

Cambia trebuie să fie un act autentic, redactarea făcându-se numai în limba română, iar în situații deosebite, banca Natională a României și societățile bancare pot accepta și într-o limbă străină, luând măsurile necesare pentru reducere riscurilor ce ar putea să apară.

Fiind un titlu formal pentru a fi valabil, trebuie să satisfacă anumite condiții exprimate în formele consacrate de redactare a textului care exprimă clauze cu valoare juridică strictă.

În context, se pot face și alte mențiuni decât cele obligatorii cuprinse în lege, care să stipuleze clauze facultative răspunzând unor necesități specifice din practica comercială și financiară. Mențiunile facultative fac obiectul înțelegerii dintre persoanele care își pun semnătura pe titlu (denumit semnatar).

Acceptarea cambiei este angajamentul luat de către tras față de orice posesor legitim de a plăti la scadență. Trasul nu este obligat prin lege să accepte, dar, dacă acceptă, el devine debitorul (obligatarul) principal.

Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:

-facultativă, putând fi făcută oricând până la scadență.

-obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest fapt, existând sau nu un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere în termene de un an de la data emiterii.

Prezentarea la acceptare va putea fi făcută atât de posesorul cambiei cât și de un simplu deținător, la domiciliul trasului oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare dar nu mai târziu de data scadenței.

Trasul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât aceea prevăzută în cambie.

Transmiterea cambiei poate fi realizată în următoarele moduri:

-prin gir – care poate fi făcut chiar în folosul trasului indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui obligat

Aceștia pot să gireze din noi cambia. Girul trebuie să fie necondiționat și semnat de către girant.

Cambia care cuprinde sau nu mențiunea „la ordin”, poate fi transmisă prin gir.

Girul este un act prin care posesorul cambiei numit girant, transferă altei persoane numite giratar toate drepturile izvorând din cambie.

-Prin cesiune de creanțe ordinare.

Dacă trăgătorul a înscris în cambie mențiunea „nu la ordin”, titlul se transmite prin cesiune de creanțe ordinare.

Cesiunea de creanță este un act prin care creditorul numit cedent transferă dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanță ordinară devine valabilă numai începând din momentul notificări ei debitorului sau din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic.

Mențiunea de aval făcută de o persoană pe o cambie are ca efect obligarea sa la plata cambiei, în cazul în care debitorul prevăzut în cambie nu poate plăti. Scopul principal al acestei mențiuni este de a garanta solvabilitatea debitorului și de a ușura, astfel, circulația cambiei ca instrument de credit.

Avalul reprezintă angajamentul necondiționat prin care un terț sau un semnatar al cambiei (avalistul) altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru obligațiile unui co-obligat față de o cambie.

Scadența este termenul la care cambia trebuie plătită și poate fi:

-la vedere

-la un anume timp de la vedere

-la un anume timp de la data emiterii

-la o dată fixată.

Posesorul cambiei care nu este plătibilă la vedre trebuie să se prezinte la plată în ziua scadenței sale sau la cel mult două zile de la această.

Prezentarea trebuie efectuată în locul desemnat pe cambie. Cel care plătește cambia poate pretinde să-i fie predată cu mențiunea de achitare scrisă de posesor.

Posesorul nu poate refuza o plată parțială. În această situație cel care plătește (trasul) poate cere să i se facă pe cambie mențiunea de plată și să i se dea o chitanță. Trasul care face plata înainte de scadență, o face pe riscul său.

După natura operațiunilor care stau la baza emiteri cambiilor, acestea sunt de mai multe feluri:

a.Cambiile comerciale care apar pe baza tranzacțiilor cumpărare vânzare de mărfuri pe credit

b.Cambiile financiare care sunt emise în scopul obținerii de împrumuturi bănești de la bănci de cele mai multe ori pentru operațiuni speculative.

O formă specifică a cambiilor financiare o reprezintă cambiile reciproce pe care, prin înțelegere, agenții economici le trag și le acceptă, îndatorându-se fiecare față de celălalt, ă plătească o anumită sumă la termenul stabilit.

La baza emiterii acestor cambii, nu stau de fapt operațiuni economice, singura menire a acestor cambii constând în faptul de a asigura prin scontare, sau alte căi, mijloace de plată părților implicate.

Această modalitate de emisiune a cambiilor duce la creșterea nejustificată a creditelor, fapt ce influențează negativ economia.

Scontul este o formă de credit acordată de către o bancă posesorului cambiei: la prezentarea pentru scontare, banca îi achită contravaloarea, înainte de scadență, percepându-i un comision (taxa scontului). În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei.

În caz de neplată la scadență, de către tras, posesorul unei cambii trebuie să facă un protest, înainte de a putea face recurs împotriva celorlalți semnatari ai cambiei (care sunt solidar obligat față de ele). Dacă o cambie este „încasată” de către o bancă aceasta trebuie să facă protestul în caz de neplată. Exemplu de circulație a unei cambii:

-societatea comercială OMEGA SA a livrat la 30.04.1998 către SC AUTOMOBILE DACIA SA utilaje în valoare de 14 milioane lei. Termenul de plată este 01.07.1998.

SC OMEGA SA trebuie să restituie băncii X ultima rată a unui credit în valoare de 14 milioane lei scadent tot la 01.07.1998.

Din momentul completării cambiei, SC OMEGA SA are calitate de trăgător, SC AUTOMOBILE DACIA SA se află în poziție de tras, iar bnca X este beneficiarul cambiei.

SC OMEGA SA remite cambia Băncii X. La data de 01.07.1998, Banca X încasează suma de pe cambia de la SC AUTOMOBILE DACIA SA. În acest fel se achită creditul acordat pentru SC OMEGA SA de către Banca X și totodată datoria SC AUTOMOBILE DACIA SA față de SC OMEGA SA.

5.2.2. BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul își ia angajamentul de a plăti la o anumită dată o sumă determinată beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al instrumentului.

Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură, în procesul creării sale, două persoane – emitentul și beneficiarul. Titlul este creat de emitent în calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentare unui beneficiar aflat în calitate de creditor.

Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin modificată prin Legea nr 83/1994.

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti și nu un mandat de plată. El se transmite prin girare. Obligațiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun acestora și reguli generale ca și cele rezultând dintr-o cambie. Totuși acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece emitentul are aceleași obligații ca și cel care acceptă o cambie. Regulile referitoare la plata, scadența, girarea, protestul cambiei sunt aplicabile și biletului la ordin.

Exemplu de circulație a uni bilet la ordin.

SC BETA SA încheie un contract cu SC CONSTRUCT SA pentru construirea unei hale de producție în valoare de 500 milioane lei urmând ca suma să fie achitată într-un termen de 30 zile de la recepția halei. După încheierea contractului SC BETA SA completează un bilet la ordin prin care se obligă să plătească suma de 500 milioane lei SC CONSTUCT SA.

Din acest moment SC BETA SA se află în poziție de emitent, iar SC CONSTUCT SA este beneficiarul biletului la ordin.

La scadență aceasta din urmă prezintă biletul la ordin, pentru încasarea sumei, fie la SC BETA SA fie băncii acesteia.

SC CONSTRUCT SA i se achită contravaloarea biletului la ordin.

5.2.3. ORDINUL DE PLATĂ

Ordinul de plată este o dispoziție necondiționată dată de către emitentul acesteia unei societăți bancare receptoare de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani la o anumită dată. O astfel de dispoziție este considerată a fi ordin de plată dacă:

-societatea bancară receptoare intră în posesia sumei respective fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea ei de la emitent

-nu prevede ca plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.

Pe “drumul” parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai multe societăți bancare, acestea efectuând succesiv operațiuni de recepție, autentificare, acceptare și executare a ordinului de plată. Toată această serie de operațiuni poartă denumirea de transfer-credit. Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie sau pe suporturi neconvenționale (magnetic, electronic) iar pentru a fi valabil trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în regulamentul Băncii Nationale a României nr. 8/119.08.1994.

Exemplu de circulație a unui ordin de plată.

SC ALFA SA în vederea efectuării unei reparații recurge la serviciile SC SIGMA SA.

SC ALFA SA hotărăște ca plata serviciilor prestate de SC IGMA SA să se efectueze printr-un ordin de plată. În acest scop SC ALFA SA emite un ordin de plată al cărui beneficiar este SC SIGMA SA.

Ordinul de plată este prezentat de către plătitor băncii la care are deschis cont curent respectiv Banca X care este societatea bancară inițiatoare.

Banca X efectuează succesiv operațiunile de recepție, autentificare, acceptare și în final, executare a ordinului de plată primit către Banca Y la care are deschis cont curent SC SIGMA SA, banca Y care are calitatea de societate bancară destinatară.

În momentul acceptării ordinului de plată de către banca Y transferul – credit este finalizat.

Ulterior această unitate bancară va credita contul clientului său SC SIGMA SA cu suma înscrisă pe ordinul de plată prezent. În acest fel SC SIGMA SA își recuperează contravaloarea serviciilor prestate.

5.2.4. CEC-ul

CEC-ul în afara numerarului și a cărților de plată este cel mai folosit instrument pentru a se face plăți la magazin, restaurant, etc.

CEC-ul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent către banca la care-și ține depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului acesteia. Titularii de depozit folosesc cecurile în mod frecvent pentru achitarea mărfurilor curente fapt care le atribuie și lor rolul de instrumente de credit pentru circulația mărfurilor.

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibilul corespunzător în aceste conturi. Disponibilul este creat printr-un depozit bancar din operațiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar.

Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător, care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară dă un ordin necondiționat acesteia care se află în poziție de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terțe persoane sau însuși trăgătorului aflat în poziție de beneficiar.

Cele trei persoane care sunt puse în legătură prin cec fac toate operațiile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează iar trasul îl plătește.

Pentru ca trăgătorul să poată emite cecul, banca îi eliberează acestuia (clientul său) formulare de cecuri în alb, dacă acesta deține un disponibil corespunzător în cont.

Posesorul carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează și îl predă beneficiarului care, la rândul său îl va prezenta băncii sale pentru încasare.

Pentru a fi valabil CEC-ul trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr. 59/1934 asupra cecului modificată prin Legea nr. 83 din 1994.

Posibilitățile de circulație (transmitere) ale unui cec sunt:

a.simpla remitere – cazul cecului la purtător care în momentul emiterii nu indică expres beneficiarul sau poartă mențiune “la purtător”.

Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar fie deținătorului cecului.

b.cesiunea de creanță ordinară – atunci când cecul este emis pe numele unei anumite persoane și conține mențiunea “nu la ordin”, în acest caz numai persoana nominalizată poate să-l încaseze.

c.girarea – operațiune prin care se transmit odată cu remiterea și toate drepturile rezultate din cec.

Ea este o mențiune specială făcută pe verso-ul cecului în favoarea oricui inclusiv în favoarea trăgătorului. Noul beneficiar poate la rândul său să gireze cecul.

CEC-ul este plătibil numai la vedere (la prezentare). Termenele de prezentare la plată a cecurilor emise în România este de:

-8 zile dacă este plătit chiar în localitatea în care a fost emis

-15 zile în celelalte cazuri.

Termenul se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.

Cecurile sunt de mai multe feluri:

-cec nominal în care este specificat numele beneficiarului

-cec la purtător, al cărui beneficiar este posesorul care se prezintă pentru încasare

-cec de virament sau de decontare, care servește la trecerea sumei din contul curent al emitentului în contul curent al beneficiarului.

-cec certificat sau acceptat, în care banca confirmă pe cecul emis de titular existența disponibilului în cont curent și asigură pe beneficiar de plata cecului la prezentare.

-cec barat, a cărui denumire este dată de liniile paralele în diagonală trase sau imprimate pe cec, ceea ce implică obligația de efectuare a plății prevăzute în cec numai către o instituție bancară (respectiv necesitatea de a încredința cecul spre încasare unei bănci).

Prin utilizarea acestui cec se evită folosirea cecurilor furate de la beneficiarii legali.

-cec de călătorie – oferă un mijloc de plată ușor și sigur în același timp. Posesorul depune o primă semnătură pe cec în momentul în care îl cumpără a doua oară o face în momentul încasării în prezența funcționarului bancar de la ghișeul băncii sau în momentul efectuării unei plăți în prezența beneficiarului.

Exemplu de circulație a unui cec.

SC ATLAS SA achiziționează de la magazinul SC STAR SA produse electronice în valoare de 5 milioane lei.

SC ATLAS SA are cont curent deschis la banca X iar STAR SA la banca Y.

În baza disponibilului din contul curent, banca X eliberează un carnet de cecuri SC ATLAS SA. La achiziționarea mărfii, reprezentantul SC ATLAS SA completează o filă de cec cu datele necesare și suma reprezentând contravaloarea produselor electronice cumpărate, o semnează și o înmânează reprezentantului magazinului. Din acest moment SC ATLAS SA se află în postura de trăgător, banca X are calitatea de tras și SC STAR SA pe aceea de beneficiar.

SC STAR SA prezintă cecul la banca Y care îl transmite băncii X pentru încasare.

Banca X achită cecul băncii Y. Astfel se stinge datoria SC ATLAS față de SC STAR SA.

Cecurile continuă să aibă un rol important între instrumentele de plată preponderând prin număr de documente emise și valori în cadrul relațiilor de plăți din fiecare țară.

Astfel, în Anglia (1987) au fost emise în circuitul interurban 1962 milioane cecuri, cu o valoare totală de 766 miliarde lire, iar în Franța (1989) au fost operate 4,65 miliarde cecuri în valoare de 1729 miliarde franci.

Extinderea depunerilor în conturi curente și a tehnicilor electronice de calcul a condus la utilizarea pe scară tot mai largă, a cărților de credit la care recurg titularii de conturi, persoane fizice.

Într-o formă inițială, cărțile de credit (imprimate special investite cu fotografia titularului) serveau numai pentru identificarea emitentului de cecuri, cecul însoțit de cartea de credit constituind astfel o confirmare evidentă a calității emitentului, ca titular de depozit. Ulterior prezentarea cărții de credit a devenit o modalitate de efectuare a plății.

Pe baza legăturilor telefonice prin terminalul aflat la firmă, beneficiarul plății se informează asupra posibilității de plată. Remițând băncii factura semnată de client, beneficiarul intră în posesia sumei. Titularul de cont urmează să regleze periodic cu banca situația plăților efectuate.

Cartea de credit, în forma sa materială, are ca principale caracteristici: este confecționată din materiale plastice speciale, cu desene holografice, asemănătoare bancnotelor în scopul evitării falsificărilor pe care sunt ștanțate (înscrise) elementele de identificare specifice și într-o alcătuire mai veche include inserții magnetice poziționate în benzi în sens longitudinal, ce reprezintă tot atâtea piste de lectură.

Într-o formă mai evoluată cartea de credit include un microprocesor. În Franța acesta este înzestrat într-o pastilă aurită și amplasată în colțul superior stâng al cărții.

Avantajele acestui instrument de plată rezultă din caracterul său operativ: plata prin cartea de credit este asimilată cu execuția unui ordin de plată (de virament) pentru bancher, iar cartea bancară propriu-zisă intră în tehnica bancară ca un instrument operațional. Prin aceasta cartea de credit se deosebește principal de alte cărți. Acreditare, privative, folosite și ele în practica bancară, dar care au rolul numai de a recomanda, de stabili pentru parteneri un anume regim de plăți sau de credite, plățile efective desfășurându-se prin alte instrumente de regulă cec-uri.

Un alt avantaj al cărții de credit, de o importanță esențială pentru beneficiarul plății, este garantarea plății: automată pentru sume micim diferențiată pe genuri de operațiuni, extinzibilă, prin sistemul de autorizare, respectiv prin solicitarea de către beneficiar a autorizării plății la centrele speciale.

Cartea de credit este primordial un sistem funcțional, un ansamblu de legături, în primul rând interbancare. În spatele unei operațiuni simple și facile, la prima vedere, plata prin intermediul cărții de credit implică o serie de prestații comune în cadrul unui sistem amplu la nivel național, bazat pe intervenția și cooperarea unor numeroși operatori.

Colaborarea interbancară într-un cadru organizatoric adecvat facilitează operațiunile, stimulează și asigură înalta eficiență sistemului, permite angajarea rapidă pe drumul înnoirilor tehnologice.

Funcționarea sistemului cărții de credit este fundamentată prin acțiunea a două entități specifice: centrele de autorizare și centrele de prelucrare regională.

Centrele de autorizare sunt organizate de rețelele bancare ca reprezentante în primul rând a intereselor bancherilor. Acestea, la cererea comercianților acordă autorizația de plată, deci confirmă existența condițiilor de plată, potrivit informațiilor pe care le dețin (din fișierele de utilizare care cumulează cererile de autorizare a plăților). Sesizând cazurile de inoportunitate (în funcție de date din fișierele de supraveghere unde se evidențiază cărțile bancare “în opoziție”, ca urmare a furtului, pierderii sau utilizării abuzive).

Centrele de prelucrarea regionale sunt potrivit repartizării geografice, interlocutoarele principale ale comercianților. Centrele sunt gestionate de societăți de servicii și inginerie informatică care acționează ca unități prestatoare de servicii. Sarcinile funcționale principale constau în a primi documentele sau informațiile (în condițiile prelucrării exclusiv electronice) privind plățile desfășurate. plățile se încadrează în normele stabilite, se iau în evidență datele sunt prelucrate și sunt transmise celor interesați (comercianți și bancheri) asigurând în final prin aceasta fluxurile bănești implicate și respectiv modificările de sold din conturile bancare în favoarea comercianților prin diminuarea disponibilului sau creditelor plătitorului. Calitățile cărții de credit, îndeosebi facilitățile deschise titularului de cont, conduc la extinderea rapidă a cărții de credit sub diferite forme (cărți acreditive, cărți de voiaj) îm toate țările dezvoltate și o afirmă ca un instrument de credit de largă perspectivă, în special pentru titularii de cont, persoane fizice.

Inițial, introdusă ca element al concurenței și competiției bancare cerințele funcționalității au condus la necesitatea de a conlucra pe plan național, la raționalizare și normare astfel încât cărțile de credit și tehnologia de citire și prelucrare să fie compatibile, iar prelucrarea lor operativă să se desfășoare într-un sistem corelat pe ansamblul economiei.

Într-un anumit cadru, aceste cerințe se impun și pe plan internațional unde funcționează rețele cu vechime cum sunt: VISA, EUROCARD, etc.

Perspectivele dezvoltării tehnologiei crează însă în continuare posibilități de diversificare și orientări divergente.

Noile sisteme propuse cum ar fi:

-cărțile americane cu laser

-cărțile japoneze cu microprocesor, pilă, afișaj și clape

-cartea suedeză Ericson, cu clape și afișaj și un sistem de control bazat pe amprente digitale.

Drumul spre perfecționarea tehnologiei cărților de credit implică încă riscuri, competiție și investiții.

5.2.5. CERTIFICATELE DE DEPOZIT

Certificatele de depozit sau bonurile de casă sunt titluri de credit create de către bănci care s-au extins cu timpul și la întreprinderile economice.

Prin certificate de depozit s-au bonuri de casă, băncile mobilizează și deci oferă plasament acelor disponibilități degajate de regulă pe termen scurt din procesul de producție. Potrivit intereselor utilizatorilor bonurile sunt purtătoare de dobânzi aliniate la nivelul pieței și sunt negociabile, deci, ușor transformabile în bani.

5.2.6. BONURILE DE TEZAUR

Bonurile de tezaur sunt instrumente de credit emise de stat, în principal de administrația bugetului de stat denumită în majoritatea țărilor dezvoltate Tezaur.

Bonurile de tezaur constituie titluri de credit purtătoare de dobânzi prin al căror plasament tezaurul asigură mobilizarea unor importante sume necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente.

În Anglia bonurile de tezaur se emit săptămânal, iar termenul lor de plată este de 91 zile.

Bonurile de tezaur asigură un nivel al dobânzilor competitiv diferențiat în funcție de durata împrumuturilor, fapt ce interesează pe deținătorii de disponibilități și le recomandă ca un plasament preferabil și cert prin persoana creditorului, statul. Negociabilitatea curentă a bonurilor de tezaur și deci posibilitatea de transformare rapidă în bani reprezintă altă latură atractivă a acestui înscris, ce-l promovează ca un activ ușor lichidabil.

Prin aceste calități, bonurile de tezaur reprezintă un plasament tradițional, pentru casele de economii și alte instituții ce constituie depozite din economii pentru bănci și alte instituții financiare cât și pentru întreprinderile economice.

O parte însemnată a deținerilor de bonuri de tezaur revine băncii de emisiune și băncilor comerciale.

În SUA, la sfârșitul anului 1982, la o emisiune totală de 682 miliarde titluri, Băncile Federale de Rezervă dețineau 134,4 miliarde, iar băncile comerciale în ansamblul lor alte 252,2 miliarde dolari, respectiv 37% din întreaga emisiune.

Pe de altă parte, dacă luăm în considerare și alte emisiuni de obligații și bonuri de tezaur ale agenților statelor și autorităților locale, deținerilor celor 14436 bănci comerciale reprezentau 373,4 miliarde dolari, respectiv 20,01% din activele lor. Altele 5,5 din active respectiv cca. 103 miliarde dolari constituiau active din obligații și bonuri de tezaur, deținute cu titlu provizoriu pe baza convențiilor de răscumpărare.

Deci peste ¼ din activele băncilor comerciale erau angajate la acea dată în dețineri de obligații ale statului sau instituțiilor de stat.

Creșterea continuă a datoriei publice a determinat promovarea de către stat a utilizării bonurilor de tezaur prin obligarea băncilor de a-și constitui activele ușor lichidabile până la 30% pe seama acestora.

Bonurile de tezaur există, în mare măsură ca înscrisuri care circulă ca atare. Creșterea operațiunilor cu bonuri de tezaur în cont curent, care circulă numai în conturile deschise pentru deținători la banca de emisiune.

Emiterea bonurilor de tezaur se poate face fie prin adjudecări la licitație, fapt care permite diversificarea ofertelor cu privire la rata dobânzilor și alegerea de către stat a celor mai convenabile.

Promovarea bunurilor de tezaur îmbracă forme noi prin introducerea obligațiilor cupon-zero.

Aceste titluri sunt emise de bănci specializate care dețin în portofoliu bonuri de tezaur în valoare nominală egală cu obligațiile cupon-zero emise,

Acest portofoliu este constituit ca depozit la o terță instituție și reprezintă temeiul garantării emisiunii respective. Obligațiile cupon-zero potrivit denumirii, nu implică plata dobânzii de la emitere până la scadență (și deci nu au cupoane pentru dobânzi). Echivalentul dobânzii revine subscriitorului prin faptul cp el cumpără obligația de valoare actuală să zicem 72 (decurgând din valoarea nominală de 100 din care se deduce 28 dobânda până la scadență), urmând să încaseze la termen valoarea integrală.

O eventuală valorificare la jumătatea termenului s-ar putea face la un curs apropiat de valoarea actuală, la momentul respectiv, 86 (față de valoarea nominală 100).

Facilitarea circulației lor și garanțiile reale au condus la răspândirea largă a obligațiilor cupon zero.

5.2.7. BILETELE DE BANCĂ(BANCNOTELE)

În îndeplinirea funcțiilor sale, cambia înlocuiește banii în procesul circulației, însă înlocuirea banilor de către cambii are o sferă limitată.

Cambia reprezintă obligația unui întreprinzător față de altul.

Acesta poate primi cambia prin gir, în locul unei sume de bani în măsura în care cunoaște agenți economici implicați în cambie (care trebuie să plătească), cunoaște situația lor financiară și are încredere în solvabilitatea lor. Circulația cambială este astfel limitată teritorial și valoric.

Dezvoltarea economiei moderne cerea un instrument de plată cu valabilitate generală. În acest proces au intervenit băncile, instituții cu solvabilitate garantată și cunoscute pe scara generală națională. Băncile primesc cambiile persoanelor fizice sau juridice și le eliberează acestora propriile lor cambii – biletele de bancă sau bancnotele.

Biletele de bancă spre deosebire de cambii sunt emise de băncile de emisiune, în valori diferite (cupiuri) putând servi la plăți în diferite mărimi, sunt la purtător și nu au termene de plată.

Astfel polița bancherului se substituie polițelor particulare, dar prin aceasta are calitatea deosebită de a fi oricând plătibilă (în accepțiunea convertirii în aur) sau în condițiile actuale oricând valorificată prin însăși utilizarea ei ca instrument de plată.

Bancnotele ca instrument de credit care satisfac nevoile circulației, sunt de o importanță esențială pentru viața economică modernă.

Creditul bancar în sine determină existența unor instrumente de credit specifice. dezvoltarea băncilor în principal ca bănci de depozit a mărit gama instrumentelor de credit, prin documentele legate de operarea sumelor în conturile bancare.

Titularii de depozite, titulari implicit ai conturilor deschise la bănci, îți exercită dreptul de proprietate prin dispoziții de retragere a sumelor, sau al plății în favoarea unor alți agenți economici. Au luat naștere astfel instrumente specifice cu caracteristici proprii definite diferit în fiecare țară. se întâlnesc astfel denumiri ca ordine de plată, ordine de virament, viramente. La rândul lor furnizorii solicită, uneori în mod expres sumele ce li se datorează prin aviz de plată, dispoziție de plată, aviz de prelevare, cărora plătitorul, titular de cont, le încuviințează plata.

Toate aceste înscrisuri sunt instrumente de credit prin faptul că sunt legate de relația de credit decurgând cin constituirea și utilizarea depozitelor la bănci.

CAPITOLUL VI

ROLUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE DE CREDIT EXTERN

6.1. NOȚIUNEA ȘI ROLUL CREDITULUI EXTERN

Creditul extern (internațional) este creditul acordat de către stat, bănci și alte persoane juridice sau fizice unor țări, bănci sau persoane juridice sau fizice străine. Creditul etern cuprinde și relațiile de credite ale instituțiilor financiare internaționale (FMI, BM. BERD, etc).

În funcție de persoana creditorului și a debitorului creditul extern poate fi:

a.credite acordate de către organizațiile financiare internaționale unor state sau organizații

b.credite intergurvernamentale acordate direct sau prin instituții de credit de către unele state altor state.

c.credite acordate de către state, instituții bancare comerciale sau consorții bancare, altor țări.

d.credite acordate de către băncile comerciale și firmele comerciale unor state, băncilor particulare și firmelor comerciale ale altor state.

Un loc important în dezvoltarea fiecărei economii naționale în parte, alături de resursele și posibilitățile interne, revine atragerii unor resurse externe.

Participarea României la circuitul mondial al capitalurilor presupune, în mod obligatoriu luarea în considerare a marilor procese contradictorii ce au loc în cadrul economiei mondiale, precum: polarizarea lumii în săraci și bogați, agravarea crizelor de structură economice, valutar financiare (în principal cele care privesc datoriile externe), accentuarea instabilității degradării mediului ambiant, creșterea demografică și agravarea crizei de materii prime și energetice.

Unele dintre aceste fenomene au consecințe mai mult sau mai puțin directe asupra volumului, eficienței și structurii schimburilor externe.

De asemenea, alte probleme grave cu repercusiuni directe asupra nevoi de creditare externă se referă la înmulțirea și înăsprirea obstacolelor din comerțul internațional, creșterea ratei dobânzilor, a prețurilor, ceea ce duce la asigurarea de avantaje pentru țările bogate defavorizând tocmai țările sărace care au azi mai mult ca oricând, nevoie de sprijin și înțelegere pentru depășirea situației de criză în care se găsesc.

Utilizarea creditelor eterne pentru îmbunătățirea calității vieții reprezintă un scop pe termen lung care deși nu poate fi dus la îndeplinire, într-o primă etapă a urgențelor specifice perioadei de tranziție nu trebuie totuși pierdut din vedere. Mijlocul principal însă de realizare al acestuia îl constituie acum în principal resursle interne. De asemenea, pe termen lung creditele externe sunt necesare în special pentru realizarea obiectivelor majore ale restructurării economice și sunt acordarte condiționat de acestea de către instituțiile și organismele internaționale de specialitate.

Recurgerea la creditele externe în contextul economic actual în ciuda unor numeroase experiențe privind rambursarea datoriei externe, constituie p sursă complementară și absolut necesară pentru succesul procesului de restructurare, pe lângă sursele interne, care constituie principalul mijloc de reconstrucție și dezvoltare. Totodată este bine să se țină seama încă de la începutul procesului de tranziție, că utilizarea creditelor externe este doar una din formele de relații economice internaționale, în general și o componentă a relațiilor financiar valutare internaționale, în particular alături de investițiile directe de capital străin, importul de licențe, tehnologii și Know-how, prin diverse procedee de finanțare internațională. precum și multe alte forme de cooperare internațională.

Creditele externe trebuie folosite cu deosebită reținere în special, în sensul promovării reformelor economice, mai puțin prin acțiuni inițiate direct de către guvernul respectiv, numai pe baza unor studii de fezabilitate și în condițiile existenței unor puternice garanții de solvabilitate.

6.2. BĂNCILE STRĂINE PE PIEȚELE NAȚIONALE

O verigă a cărei pondere și însemnătate este în continuă creștere și care tinde să ocupe un rol preponderent în sistemul bancar în fiecare țară, o reprezintă rețeaua băncilor străine.

Ca sucursale sau reprezentanțe ale băncilor ce funcționează în alte țări, ca bănci mixte, sau în alte formule juridice, băncile străine joacă un rol tot mai mare pe piețele creditului, atât în statele dezvoltate cât și în alte țări.

Băncile străine facilitează transferul capitalurilor spre valorificare, dintr-o țară în alta.

Băncile străine sunt de asemenea, instrumente eficiente ale societăților transnaționale, cărora le promovează interesele, în întreaga lume.

Nefiind angajate, uneori în respectarea normelor aplicabile băncilor autohtone, băncile străine beneficiază de avantaje deosebite privind regimul circulației capitalurilor, impozite sau nivelul dobânzilor.

Totodată, prin activitatea lor, desfășoară în aceste condiții băncile străine, contracarează adesea, politicile monetare și de credit naționale diminuându-le eficiența.

Fundalul dezvoltării activității băncilor în operațiuni în străinătate este desfășurarea largă a relațiilor internaționale economice, în primul rând al celor care se inițiază în mare parte cu sprijinul băncilor și care creează apoi condiții pentru aplicarea acestora.

6.3. ROLUL INSTITUȚIILOR FINANCIAR

INTERNAȚIONALE DE CREDIT EXTERN.

6.3.1. GENERALITĂȚI.

Băncile internaționale (bănci globale) sunt instituții bancare care au creditul central într-o țară și sucursale în numeroase alte țări. Principalele operațiuni bancare desfășurate de aceste bănci sunt: servicii bancare pentru corporațiile transnaționale, împrumuturi acordate societăților comerciale din țările dezvoltate, operații de corespondent, credite comerciale cu preferințe geopolitice, operațiuni valutare etc.

Din categoria băncilor internaționale fac parte instituțiile financiar bancare din sistemul ONU (Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional), băncile regionale de investiții și băncile cu capital mixt.

Un rol deosebit în cadrul creditului extern îl ocupă Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.

6.3.2. BANCA MONDIALĂ

Banca Mondială este un organism financiar internațional, înființat în anul 1944, cu sediul la Washington, ca instituție specializată în sistemul ONU. Inițial este formată numai din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, ulterior acesteia i-au fost afiliate Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID, înființată în 1960) și Corporația Financiară Internațională (CFI), înființată în 1956, cele trei organisme formând împreună Grupul Băncii Mondiale. Printre principalele atribuții ale băncii menționăm:

a.sprijină investițiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea plății din proiectele de investiții care necesită cheltuieli în valută.

b.acordarea de credite organismelor guvernamentale instituțiilor publice sau praticulare pentru proeicte de investiții în domeniile agricultură și dezvoltare rurală, energie, industrie, educație, sănătate, asistență tehnică, transporturi, urbanizare, etc.

c.garantarea împrumuturilor obținute de statele membre pe piața financiară internațională.

d.acordarea de asistență financiară, îndeosebi pentru țările cele mai slab dezvoltate.

e.sprinirea întreprinderilor productive particulare din țările membre mai puțin dezvoltate.

Pentru țările membre al Băncii Mondiale sunt prevăzute unele drepturi și obligații.

Drepturi:

-contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor proiecte prioritare pentru economia națională, prezentând garanții din punct de vedere trehnic, economic, financiar, precum și al aprovizionării și desfacerii.

Sectoarele principale de finanțare sunt în ordine: agricultura, proiecte de dezvoltare rurală, energie, transporturi, aprovizionare cu apă, industrie, urbanizare, educație, etc. Dobânda percepută de bancă variază de la împrumut la împrumut în funcție de dobânda pieței pe care banca o plătește pentru propriile ei împrumuturi.

-contractarea de împrumuturi pentru finanțarea pe bază de program care presupune elaborarea de către țara solicitatoare a unui program de dezvoltare pe termen mediu sau lung și de luare de măsuri economice și financiare care să constituie un suport satisfăcător pentru un anumit volum de asistență financiară externă;

-participarea la licitațiile internaționale organizate de Banca Mondială pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta;

-obținerea de asistență tehnică pentru anumite lucrări de specialitate

-termene mexime de până la 20 de ani, iar o perioadă de grație de până la 5 ani.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare poate acorda eșalonarea rambursării pe 50 de ani și o perioadă de grație de 10 ani.

Obligații:

-aderarea prealabilă la FMI

-participarea la capitalul pe acțiuni al băncii, vărsământul efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris fiind efectuat în proporție de 1% în aur sau dolari SUA și 9% în monedă națională, iar restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în cazuri excepționale.

-furnizarea de informații și date privind situația economică și financiară a țării în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii față de țara respectivă.

România a aderat la Banca Mondială în 15 decembrie 1972.

6.3.3. FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL

FMI ca instituție specializată din sistemul ONU și-a început activitatea în anul 1945, având sediul la Washington.

Fondul Monetar Internațional reprezintă una din creațiile cele mai importante ale Acordului de la Bretton Woods care joacă un rol major în lumea contemporană în sprijinul țărilor care se confruntă cu dificultăți în lupta lor de supraviețuire economică și de asigurare a echilibrului balanței de plăți.

FMI a fost creat tocmai pentru a asigura premise pentru o largă dezvoltare a relațiilor economice internaționale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea și armonizarea balanțelor de plăți și în esență stabilitatea cursurilor valutare.

FMI are ca principală funcție creditarea temporară a deficitelor balanțelor de plăți pentru țările care se obligă să aplice o politică de redresare economică și valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populației, investițiile agenților economici, cheltuielile statului), sau ceea ce în vorbirea curentă se exprimă ca politică de austeritate.

În vederea realizării scopurilor sale FMI dispune de instrumente și mijloace specifice.

FMI este organismul care reprezintă pentru majoritatea țărilor și în special pentru majoritatea țărilor, și în special pentru țările în curs de dezvoltare, o importantă sursă de creditare și sprijin economic. Pentru a juca acest rol, FMI mobilizează și constituie resurse corespunzătoare.

Aportul țărilor membre constituie o sursă de bază. Contribuția țărilor membre se stabilește în cote părți procentuale a căror mărime depinde de potențialul fioecărei țătri (cota parte are rolul unor dețineri de acțiuni în ce privește administrarea FMI, respectiv exprimarea voturilor privind deciziile semnificative. Aceste cote se pun la dispoziția fiondului de către fiecare țară, în proporție de 25% în devize și 75% în monedă naționalăî.

Drepturile speciale de tragere (DST) reprezintă o lichiditate internațională creată de FMI. Prin alocare, acestea sunt puse la dispoziția membrilor, porporțional cotelor părți deținute, în scopul de a spori rezervele valutare ale acetor țări. Noțiunea de alocare este diferită de cea de împrumut. Pe de o parte, lichiditățile furnizate nu provin din depozite prealabile, ci sunt o creație “din nimic” a FMI. Pe de altă parte alocările de DST nu sunt rambursabile.

Alocările, respectiv deținerile de DST au pentru țările respective rolul unor devize și pot fi utilizate pentru achiziția de devize efective, efectuarea de plăți, acordarea de credite, etc. În principiu, prin relații între băncile centrale ale țărilor interesate.

Alocarea și deținerea de DST este purtătoare de dobânzi. Pentru sumele în DST alocate, statele plătesc dobânzi, așa cum pentru deținerile de DST neutilizate aflate în cont, la FMI, ocazionează încasarea de dobânzi similar cu regimul depozitelor.

Creșterea periodică (la 5 ani) a alocărilor DST mărește nivelul deținerilor DST, în fiecare țară, și prin aceasta lichiditatea internațională. Pentru formare de resurse, FMI recurge și la împrumuturi. Acordurile generale de împrumuturi semnate de 11 țări industrializate plus Arabia Saudită reprezintă o sursă importantă. La acestea se adaugă acordul de credit cu unele bănci centrale din Europa, Japonia și Arabia Saudită, care completează mecanismul mobilizării resurselor.

Între instrumentele FMI, un rol important a fost atribuit și este îndeplinit de DST, drepturile speciale de tragere.

DST sunt o “emanație” multifuncțională a FMI cu rol semnificativ în relațiile internaționale și în consolidarea sistemelor monetare internaționale. Potrivit scopului său inițial DST reprezintă un activ de rezervă pus la dispoziția băncilor centrale naționale de către FMI, prin sistemul alocărilor. Implicit el reprezintă un mijloc de plată internațional (de regulă între băncile centrale naționale) și servește scopurilor de creștere a lichidității internaționale de facilitare a comerțului mondial.

DST sunt nerambursabile, iar dimensiunea alocărilor depinde de nivelul cotei părții ale fiecărei țări la Fondul Monetar Internațional.

DST funcționează ca o monedă de cont a Fondului Monetar Internațional, deci reprezintă o monedă convențională constituită pe principiul coșului de valute, este așadar o monedă – coș

Inițial DST a avut o valoare paritară egală cu dolarul.

Mai târziu din 1978, s-a stabilit un coș valutar compus din 16 monede naționale (ale unor țări care o pondere mai mare de 1% în comerțul internațional). Ulterior s-a considerat pe bună dreptate, ca abundența unor monede fără vocație internațională în moneda coș nu era utilă sub nici un aspect și s-a hotărât utilizarea unui coș de 5 valute. Actualmente în coșul DST sunt angajate 5 monede de largă audiență internațională; dolarul SUA 40%, DM 21%, Yen 17%, FF 11% și Lira sterlină 11%.

Pentru operațiile de credit exprimate în DST se aplică o rată specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată a dobânzilor practicate – pe piețele naționale.

Mecanismele de acordare a creditelor au un principal rol funcțional în activitatea Fondului Monetar Internațional.

Sistemul de creditare al FMI este orientat spre scopul său principal creșterea lichidității internaționale prin echilibrarea balanțelor de plăți și consolidarea monedelor naționale.

Sistemul specific de acordare a creditelor este sistemul tragerilor instituit și promovat de Fondul Monetar Internațional. Potrivit acestui sistem, țara care recurge la tragere procedează la cumpărarea de la Fondul Monetar Internațional a unor monede ale țărilor membre sau DST, punând la dispoziția Fondului Monetar Internațional sume echivalente în moneda lor națională. Ca urmare a acestui proces, țările obțin mijloacele de plată necesare pentru echilibrarea balanței plății naționale.

Țările care au recurs la trageri se angajează ca, în termen de 3 până la 5 ani să efectueze operațiunea inversă de răscumpărare respectiv să remită Fondului Monetar Internațional devize utilizate în mod curent în plățile internaționale sau DST, în schimbul monedei naționale echivalente.

Potrivit diferitelor mecanisme de creditare țările membre ale Fondului Monetar Internațional pot obține în total credite de dimensiuni de până la 6 ori cota parte atribuită.

Mecanismele de creditare ale Fondului Monetar Internațional care sprijină echilibrarea directă a balanțelor de plăți sunt tranșele de credit și așa-zisele STAND-BY (primare și suplimentare), mecanismul lărgit de creditare și politica de acces lărgit la credit.

Programele de ajustare macroeconomică pe termen mijlociu sunt sporite prin facilități de ajustare structurală și facilități de ajustare structurală consolidate.

Facilitățile de finanțare compensatorii sprijină statele în asigurarea importurilor de cereale în situații excepționale, iar mecanismele de finanțare a stocurilor regulatoare sunt alte programe specifice unor situații limită, de mare utilitate pentru țările în curs de dezvoltare.

În desfășurarea proceselor de creditare a țărilor în curs de dezvoltare în special, Fondul Monetar Internațional aplică o politică de condiționare având drept obiectiv repunerea balanței de plăți într-o poziție viabilă în contextul de stabilitate a prețurilor de creștere economică susținută și cu evitarea măsurilor contrare libertății și comerțului și plăților exterioare.

În vederea realizării acestui scop Fondul Monetar Internațional inspiră programe de politică economică, de ale căror realizări depinde derularea operațiilor de credit curente. Aceste politici de ajustare vizează:

-devalorizarea monetară, care sprijină creșterea competitivității produselor naționale și descurajarea importurilor,

-austeritatea internă, urmărind în principal evitarea și limitarea deficitelor bugetare și reducerea consumului populației. Măsurile de austeritate au, primordial, un amplu și profund impact social.

Restrângerea deficitului bugetar înseamnă deopotrivă, reducerea cheltuielilor bugetare, dar și creșterea veniturilor prin sporirea impozitelor. Pe de altă parte, reducerea consumului populației, implică o atentă rigoare a salariului și o politică realistă a prețurilor, respectiv reducerea și renunțarea chiar la subvențiile acordate de stat pentru unele produse și servicii.

Liberalizarea economiei urmărește pe plan internațional evitarea măsurilor protecționiste și deschiderea porților capitalului străin, în unele țări, ca și la noi astăzi, devin preponderente măsurile de ordin intern, reducerea rolului statului în economie prin desfășurarea pe scară largă a privatizării, reducerea subvențiilor și implicit reducerea cheltuielilor publice.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Creditul bancar se deosebește de celelalte forme de împrumut prin sursă, risc și destinație.

1. Sursele creditului bancar sunt depozitele încredințate spre păstrare și fructificare, iar destinația creditului bancar este extinderea și modernizarea producției și a distribuției mărfurilor în scopul dezvoltării economice și progresului social.

2. Definiția creditului bancar își exprimă notele esențiale în doi termeni: timp și încredere bazată pe promisiunea de rambursare însoțită de garanții.

“Creditul este timp sau bani. Este timp care se dă așteptând banii sau banii care se dau așteptând un timp.”

Totodată, a acorda credit înseamnă a acorda încredere, a pune imediat la dispoziția altuia o sumă de bani în schimbul promisiunii că suma sa va fi restituită într-un timp determinat împreună cu o remunerație convenită pentru serviciul prestat și pentru riscul asumat al pierderii parțiale sau totale pe care-l comportă natura acestui serviciu.

De aceea chiar dacă studiile de finanțare se bazează pe tehnici și procedee contabile precise, care operează cu rigiditatea cifrelor, totuși, nu pot fi evitate unele aspecte subtile de apreciere, de fler personal care conferă creditului o dimensiune umană atât de importantă încât activitatea bancară poate fi sub un anumit aspect, privită mai curând ca o artă decât ca o știință.

Așadar în definirea creditului bancar se împletesc noțiunile de timp, încredere, risc și prudență. Tocmai pentru că între momentul deschiderii creditului și acela al rambursării se scurge o perioadă de timp, banca trebuie să aibă încredere în clientul ei, în sensul că acesta își va îndeplini obligația asumată. Și cum această încredere presupune asumarea riscului de nu fi plătită datoria clientului, banca încearcă să controleze acest risc plus dimensionarea volumului creditului și a dobânzii și prin garanțiile pe care le pretinde.

Prudența bancară presupune în plus controlul utilizării creditului de către client în conformitate cu destinația pentru care a fost acordat. Totodată banca nu se va cantona în pasivitate până la împlinirea termenului de rambursare ci va încerca să mobilizeze creditul prin rescont pentru a-și crea noi posibilități de reutilizare a acelorași credite.

3. Pe de altă parte și destinația creditului bancar este diferită de aceea a împrumutului civic. Chiar dacă există și un credit pentru consum, el nu exprimă adevărata menire a creditului comercial. În epoca actuală creditul servește finanțării extinderii și modernizării producției sau a desfacerii (achiziționarea de materii prime, de resurse energetice, de stocuri de marfă de echipament tehnologic și de tehnologie, de material rulant, mobilier, etc), dar totodată și finanțării progresului economic și creșterii nivelului vieții, construirii de noi surse de energie, căi de comunicație, locuințe și creării unor facilități de cumpărare pentru consumatori.