Creditul Bancar Evaluarea Riscurilor Si Garantarea Imprumuturilor Bancare
CUPRINS
CAPITOLUL l – ROLUL ȘI FUNCȚIILE ÎN ECONOMIE
Organizarea sistemului bancar.
Băncile comerciale – rol și funcții. ……………………..……… ….…….1
Organizarea sistemului bancar …………….………………………. 1
Rolul și funcțiile băncilor în economia românească …………..…. 3
Istoricul dezvoltării B.R.D. ……………………………….. ………..9
Creditul …………………………………………..……….………………15
1.2.1. Apariția creditului și necesitatea sa în economie :
definire,funcțiile creditului ………………………………………………….. 15
1.2.2. Sferele creditului în economia de piață …….……….………………..… 17
1.2.3. Aspecte privind costul creditului – dobânda ……….….…………………… 28
1.2.4. Principii generale ale operațiunilor de creditare bancară.
Elementele creditului …………………………………………………… 33
CAPITOLULll –EVALUAREA RISCURILOR ÎMPRUMUTURILOR BANCARE
2.1. Programarea creditelor și a resurselor de acoperire
ale acestora ……………………………………………………………….….…..36
2.2. Aspecte nefinanciare privind clienții băncii …………………………..………. 39
2.3. Decizia de creditare.Etapele deciziei de creditare ……….…………..…………42
2.3.1. Analiza managementului firmei ………………………………….……….. 42
2.3.2. Analiza economico-financiară pe baza bilanțului contabil și a
contului de profit și pierdere ; analiza bonității clientului ……..….. ……..… 43
2.3.3. Analiza surselor de rambursare ………………………….……….……… 51
2.3.4. Selectarea garanțiilor ……………………………………………….…..… 52
2.3.5. Evaluarea riscului financiar.Analiza serviciului datoriei …………..… 53
CAPITOLUL lll – GARANTAREA ÎMPRUMUTURILOR BANCARE
3.1. Scadențarea,rescadențarea și reeșalonarea creditelor ……………………….. 57
3.2. Controlul utilizării creditului …………………………………………………… 60
3.3. Verificarea scriptică și faptică a garanției creditelor ……..…..……………………. 63
3.4. Rambursarea creditelor …………… .…………………..…………………… 67
CAPITOLUL lV – STUDIU DE CAZ PRIVIND ACTIVITATEA DE
CREDITARE LA SUCURSALA VÂLCEA A B.R.D.
4.1. Probleme generale privind creditarea activității de investitii de
către sucursala Vâlcea a B.R.D. ……………………….……………………….. 71
4.2. Studiu de caz privind acordarea unui credit de investiții la SC
CONFER S.R.L. PIETRARI ………………………………………………. 77
4.3. Concluzii și propuneri ……………………………………………………….. 90
BIBLIOGRAFIE ………………………… …..…………….. …………..91
ANEXE
CAPITOLUL l
CREDITUL – ROL ȘI FUNCȚII ÎN ECONOMIE
Organizarea sistemului bancar.
Băncile comerciale – rol și funcții
1.1.1.Organizarea sistemului bancar
Reformarea economiei românești după 1989 a vizat și sistemul bancar național, introducerea unor relații specifice economiei de piață în cadrul acestuia, fiind considerat vital datorită rolului pe care îl are acesta în cadrul economiei.
Reforma sistemului bancar românesc a avut mai multe coordonate, dintre cele mai importante fiind:
a). organizarea sistemului bancar pe două nivele, model științific țărilor cu economie de piață, pe primul nivel situându-se banca centrală, și anume Banca Națională a României, care coordonează întregul sistem și reglementează activitatea bancară, iar pe cel de-al doilea nivel situându-se societățile bancare, adică băncile comerciale, care lucrează direct cu titularii de cont, prestând pentru aceștia diverse servicii și operațiuni bancare.
Baza acestui mod de organizare a sistemului bancar a fost noua legislație bancară – Legea privind activitatea bancară și Legea privind statutul Băncii Naționale a României adoptată la începutul anului 1991 ;
b). restructurarea băncilor existente până în 1990, paralel cu creșterea dimensiunilor sistemului bancar românesc ca urmare a înființării unor societăți bancare cu capital privat, de stat sau străin.
Această direcție sau coordonată de reformă a sistemului bancar românesc a avut drept consecință, pe de o parte, demonopolizarea sistemului bancar românesc, piața, atât cât există împărțindu-se la un număr în creștere de agenți bancari, proces care continuă cu o anumită intensitate și în prezent, iar pe de altă parte o reducere corespunzătoare a rolului statului în activitatea bancară. Acest din urmă aspect rezultând ca urmare a înființării unor noi bănci cu capital privat românesc și străin, ponderea băncilor românești al căror proprietar este statul a avut o tendință continuă de scădere ;
c). schimbarea radicală a rolului băncilor în societate în general și în economie în special.
Astfel, băncile devin din centre care redistribuie în societate resursele în vederea înfăptuirii “planului național unic de dezvoltare economico-socială”, rol avut de aceste instituții în economia socialistă de comandă, adevărate “computere” care optimizează alocarea rațională a resurselor financiare ale societății, criterii de eficiență economică fiind în permanență prezente în acest proces. Urmare a acestui aspect, rolul creditului, al dobânzii crește, acestea devenind adevărate pârghii economice în realizarea procesului de alocare eficientă a resurselor.
d). transformări semnificative la nivelul serviciilor și produselor oferite de băncile comerciale clientelei, care lărgesc segmentele de agenți economici deserviți de bancă. Astel băncile comerciale românești și-au lărgit activele, plasamentele sub formă de credite sau titluri, și-au extins sursele din care își colectează fondurile, furnizorii de fonduri fiind atât firmele cât și populația sau celelalte bănci comerciale, termenele variind și ele în funcție de necesitățile băncii.
Totodată această deschidere a băncilor către nevoile agenților economici a fost însoțită și de deschiderea societăților bancare către o serie de segmente de piață cum ar fi populația și firmele private, care înainte de 1990 nu puteau avea relații cu băncile, fie ca urmare a unei superspecializări (populația avea relații de natură bancară numai cu CEC-ul), fie ca urmare a existenței acestei categorii de întreprideri.
În concluzie, cele patru coordonate ale reformei sistemului bancar românesc au vizat fie forma acestuia – modul de organizare și dimensiunile sale, fie fondul său – rolul instrumentelor bancare în economie și varietatea operațiunilor bancare oferite clientelei.
1.1.2. Rolul și funcțiile băncilor
“Economia de piață presupune funcționarea unui sistem financiar bancar bine conturat, care să asigure mobilizarea disponibilităților monetare și financiare și orientarea lor temporară, pe termen scurt sau lung către acele activități economice considerate eficiente. În cadrul sistemului financiar – bancar, moneda, creditul și băncile sunt pârghii active în procesul de dezvoltare economică, prin ele putându-se stimula sau frâna acțiunea unor fenomene și procese în funcție de politicile adoptate de guverne”.
Rolul principal al băncilor este acela de intermediere, activitate ce constă în colectarea de resurse financiare și bănești (monetare) și concomitent plasarea lor pe piață sub forma creditelor, operațiunilor de scont, operațiunilor financiare.
“Băncile, ca instituții specializate, se ocupă de organizarea și realizarea împrumuturilor, obiectul fiind în principal, gestionarea acestora, iar scopul final obținerea profitului bancar”.
Necesitatea băncilor în economia contemporană rezultă din funcțiile îndeplinite de acestea, astfel:
băncile gestionează depozitele și mijloacele de plată din economie, atrăgând în depozit economiile populației sau disponibilitățile temporare ale agenților economici, având responsabilitatea gestionării lor eficiente în beneficiul băncii dar și al depunătorilor;
băncile mijlocesc plățile în economie. Agenții economici efectuează plățile ocazionate de diverse achiziții și de achitarea datoriilor în cea mai mare parte prin viramente bancare și își păstrează o mare parte din disponibilități la bănci.
Astfel, băncile se implică în efectuarea plăților în economie, acestea având o securitate ridicată, iar furnizorii intră rapid în posesia contravalorii mărfii, evitând deplasările în spațiu ale unor volume monetare sub formă de numerar.
băncile acordă credite clienților care solicită împrumuturi pentru acoperirea deficitului de resurse ale agenților economici, folosind resursele proprii sau depozitele atrase de pe piață;
băncile crează moneda, ușurând activitatea economică a agenților economici și respectiv nivelul de trai al populației. Creația monetară are loc sub forma numerarului, banilor de cont și a celor de credit ;
băncile controlează activitatea economică a agenților economici creditați, creditele acordate provenind atât din surse proprii ale băncilor, cât și din resursele atrase de la diferiți deponenți. Băncile sunt răspunzatoare în fața acționarilor și titularilor de depozite pentru modul de gestionare a acestor resurse. Prin acordarea de credite, băncile urmăresc activitatea desfășurată de agenții creditați, dacă este rentabilă, așa încât la sfârșitul perioadei de creditare aceștia să poată rambursa creditele și să plătească dobânzile.
Realizarea acestor funcții este posibilă, dacă banca îndeplinește următoarele condiții:
menține încrederea clienților;
înregistrează toate tranzacțiile (menține evidența riguroasă a operațiunilor);
asigură confidențialitatea bancară dovedind discreție față de afacerile clienților.
Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaționale în scopul recunoașterii lor, de către comunitatea internațională și de către clienți, ca bănci cu un renume astfel: în Convenția de la Basel a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcție de dimensiunea și mărimea riscului aferent activelor sale) și de modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului (ca raport între capitalul disponibil și activele ajustate în funcție de risc).
Uniunea Europeană, cea mai mare piață bancară din lume a definit conceptul de instituție de credit și a precizat condițiile necesare pentru acordarea autorizației în domeniul bancar. De asemenea, o dată cu “Piața Unică”, stabilește capitalul minim, principalele activități privind constituirea depozitelor, acordarea creditelor, transferul banilor, tranzacționarea hârtiilor de valoare, managementul portofoliului, consultanță financiară etc.
Rolul și funcțiile B.N.R.
În termenii generali, o banca centrală acționează ca instituție, din partea statului, pentru a stabili și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca centrală are rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.
Băncile centrale au, în general, următoarele funcții (deși uneori, aceste responsabilități sunt împărțite cu alte organisme guvernamentale):
stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit;
emisiune de monedă;
monitorizarea cursurilor valutare;
administrarea rezervelor valutare;
supravegherea instituțiilor financiar-bancare;
acționează ca bancă a celorlalte bănci (bancă a băncilor);
împrumutător ca agent al statului și ține în evidențele sale Trezoreria statului;
asigurarea de fonduri pentru stat;
asigurarea legăturii cu organizații financiar-bancare internaționale;
analist al condițiilor monetare și economice.
În plus,Banca Națională a Romaniei are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață. Acestea sunt :
asigurarea unei concurențe loiale între bănci;
încurajarea dezvoltării unei practici bancare, care să sprijine dezvolatrea unui sector privat sănătos.
Băncile centrale nu exercită funcțiile unei bănci comerciale și deci, nu concurează celorlalte bănci ale sistemului.
Supravegherea sistemului bancar
Banca centrală decide care unități pot opera ca bănci și stabilește regulile de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale, pe de o par România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaționale în scopul recunoașterii lor, de către comunitatea internațională și de către clienți, ca bănci cu un renume astfel: în Convenția de la Basel a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcție de dimensiunea și mărimea riscului aferent activelor sale) și de modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului (ca raport între capitalul disponibil și activele ajustate în funcție de risc).
Uniunea Europeană, cea mai mare piață bancară din lume a definit conceptul de instituție de credit și a precizat condițiile necesare pentru acordarea autorizației în domeniul bancar. De asemenea, o dată cu “Piața Unică”, stabilește capitalul minim, principalele activități privind constituirea depozitelor, acordarea creditelor, transferul banilor, tranzacționarea hârtiilor de valoare, managementul portofoliului, consultanță financiară etc.
Rolul și funcțiile B.N.R.
În termenii generali, o banca centrală acționează ca instituție, din partea statului, pentru a stabili și coordona politica monetară și de credit a economiei. Banca centrală are rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale și a încrederii publicului în bănci.
Băncile centrale au, în general, următoarele funcții (deși uneori, aceste responsabilități sunt împărțite cu alte organisme guvernamentale):
stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit;
emisiune de monedă;
monitorizarea cursurilor valutare;
administrarea rezervelor valutare;
supravegherea instituțiilor financiar-bancare;
acționează ca bancă a celorlalte bănci (bancă a băncilor);
împrumutător ca agent al statului și ține în evidențele sale Trezoreria statului;
asigurarea de fonduri pentru stat;
asigurarea legăturii cu organizații financiar-bancare internaționale;
analist al condițiilor monetare și economice.
În plus,Banca Națională a Romaniei are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață. Acestea sunt :
asigurarea unei concurențe loiale între bănci;
încurajarea dezvoltării unei practici bancare, care să sprijine dezvolatrea unui sector privat sănătos.
Băncile centrale nu exercită funcțiile unei bănci comerciale și deci, nu concurează celorlalte bănci ale sistemului.
Supravegherea sistemului bancar
Banca centrală decide care unități pot opera ca bănci și stabilește regulile de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale, pe de o parte, cerându-le periodic rapoarte financiare și statistice, iar pe de altă parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.
Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea specială a băncilor centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-și piardă încrederea în sistemul bancar.
Bancă a băncilor
Un alt rol al băncii centrale este acela de bancă a băncilor, acționând ca bancher al altor bănci.
Băncile centrale solicită celorlalte bănci să-și păstreze, la banca centrală, o parte a depozitelor, sub formă de rezerve, ca depozite nepurtătoare de dobândă (sau cu o dobândă unică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar, ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor, banca centrală poate mări sau micșora capacitatea băncilor de a acorda credite.
Banca centrală mai poate deține conturi ale băncilor comerciale, utilizate în decontarea datoriilor interbancare.
Bancă (agent) a (al) statului
Banca centrală acționează ca trezorier al statului, ținând în evidențele sale contul curent al Trezoreriei statului. În acest cont se reflectă impozitele percepute și alte plăți efectuate, în numele Trezoreriei statului.
Banca centrală nu este creditorul guvernului, deși îl ajută să identifice alte surse de împrumut din cadrul economiei.
Împrumutator de ultimă instanță
Acționând în calitate de împrumutator de ultimă instanță, banca centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale, pentru a sprijini acele bănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele cerute de deponenți.
Aceasta este o asistență temporară. Pe termen lung, băncile trebuie să-și rezolve problemele legate de lichidități, fie să-și înceteze activitatea.
Cum reglementează Banca Centrală sistemul bancar
Indicatorul de adecvare a capitalului
Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea capitalului adecvat, impune “un indicator (financiar) de adecvare a capitalului”, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a unei bănci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranță pentru ca, în cazurile în care câțiva clienți nu-și pot rambursa creditele, banca să fie, totuși, capabilă să-și plătească deponenții.
Această marjă de siguranță este capitalul băncii. În acest sens, indicatorul de adecvare a capitalului este format dintr-o anumită parte a fondurilor investite de acționari (capital social) și profiturile nerepartizate, care trebuie păstrate permanent la bancă. Indicatorul de adecvare a capitalului se exprimă sub formă de procent și se calculează ca raport între capitalul băncii și activele băncii (ajustate în funcție de risc), plus activele în afara bilanțului.
Banca Națională a României a stabilit că societățile bancare sunt obligate să asigure, în permanență, un nivel de solvabilitate determinat ca raport între fondurile proprii și totalitatea activelor și elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul de risc de credit.Raportul minim de solvabilitate este de 8%.
Riscul de credit se poate reduce, “vânzând” creditele sale unei alte bănci, sau printr-un proces financiar complex, denumit “conversia împrumutului în titluri de valoare”.
Această situație apare atunci când creditele (care nu fac parte din activele băncii) sunt convertite în alte instrumente financiare, care nu sunt considerate ca active în bilanț și, deci, nu sunt luate în calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului.
În anumite condiții, totuși, unele active convertite în hârtii de valoare trebuie să fie evidențiate în bilanț.
Rata rezervelor minime obligatorii
Banca centrală poate cere ca băncile să aibă rezerve, de regulă, nepurtătoare de dobândă, depozitate în conturi speciale la banca cantrală. Această cerință se exprimă, de obicei, printr-un indicator financiar regăsit în practica bancară sub denumirea de “rata rezervelor minime obligatorii” față de totalul pasivelor unei bănci (dintre care o mare parte o vor constitui depozitele).
Rezervele minime obligatorii constituie un instrument al politicii monetare. Banca centrală, în acest mod, poate influența capacitatea băncilor de a acorda credite, modificând rata rezervelor minime obligatorii și reglementând, astfel, creșterea masei monetare. În cazul României, rezervele obligatorii sunt purtătoare de dobândă (dar dobânda are un nivel simbolic).
Indicatorul de lichiditate
Banca centrală poate stabili “indicatorul de lichiditate” – respectiv procentul depozitelor bancare și al altor pasive ce trebuie să fie păstrate în numerar sau în alte active care se pot transforma, repede și ușor, în numerar. În acest mod, banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface cerințele clienților atunci când aceștia doresc să-și retragă fondurile și astfel, nu se va pierde încrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poate oferi fondurile solicitate.
Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de lichiditate, fie împrumutând de la alte bănci, fie apelând la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanță.
Definițiile tehnice exacte ale indicatorilor financiari ai capitalului sunt, uneori, complexe și ele variază de la o țară la alta, dar, în termeni generali, putem defini acești indicatori după cum urmează :
Indicatorul de adecvare a capitalului (minim 8%) =
Capitalul social(al acționarilor) + Profituri nerepartizate
=
Activele băncii(ajustate în funcție de risc) + Activele în afara bilanțului
Rata rezervelor minime obligatorii =
Depozitele băncii comerciale constituite la banca centrală
=
Pasivele băncii(depozite)
Numerarul și alte active lichide ale băncii
Indicatorul de lichiditate =
Pasivele băncii(depozite)
1.1.3. Istoricul dezvoltării B.R.D.
Băncile au luat ființă cu multe secole în urmă, apariția lor fiind strâns legată de dezvoltarea comerțului, realizându-se pe această bază și o acumulare a capitalului monetar.
Inițial activitățile acestora se limitau la păstrarea valorilor mobiliare care le erau încredințate, precum și la executarea ordinelor de plată de la clienții lor.
Forma modernă de organizare și funcționare a societăților bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) și apoi Banca Angliei (1694).Ca urmare a unui amplu proces de perfecționare și diversificare a activităților financiar-bancare, băncile s-au impus în ultimul timp ca un agent economic foarte dinamic și cu un impact major asupra întregii societăți.
Băncile reprezintă întreprideri particulare, societăți în nume colectiv, societăți anonime sau ale statului, care concentrează capitalurile disponibile din economie și le pun la dispoziția agenților economici sub formă de credite.
O bancă cu tradiție pentru economia românească, Banca Română pentru Dezvoltare, își trage rădăcinile încă din secolul al XlX –lea, suferind de-a lungul timpului numeroase transformări.
În anul 1848 Iacob Marmorosch (1821-1904) a înființat prima bancă modernă din Principatele Române. După retragerea de la Viena din 1870, această bancă avea să devină, sub conducerea lui Mauriciu Blank, cea mai importantă instituție financiară din România dintre cele două războaie mondiale.
În 1905, un grup de bănci străine înființează Banca Marmorosch Blank&Co, prin transformarea caselor de bancă Iacob Marmorosch și L. Blank. În 1919 Banca Marmorosch Blank&Co a creat împreună cu alte bănci Creditul Tehnic Transilvănean, iar în 1921 Banca Industrială.
Prin legea din 19 iunie 1923 a luat ființă “Societatea Națională de Credit Industrial” sau, mai pe scurt, Creditul Industrial. Scopul legal al societății era acela de a acorda credite și de încurajare a dezvoltării industriale în România. Înființarea acestei societăți a fost încredințată mai multor societăți ca: Ministerul Industriei, Ministerul de Finanțe și Băncii Naționale a României. În 1934 se înființează Consiliul Superior Bancar.
Criza economică din perioada 1936-1939 a dus la falimentul mai multor bănci, printre care și Banca Marmorosch Blank&Co. .
Prin decretul din anul 1948 s-a prevazut ca toate băncile private și de stat să fie lichidate sau dizolvate. Singurele excepții au fost: Societatea Națională pentru Creditul Industrial, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni.
Banca de Credit pentru Investiții a luat ființă prin decretul numărul 225/ 1 septembrie 1948 pe structura Consiliului Național Industrial pentru finanțarea investițiilor și asigurarea unui control sistematic asupra mersului executării lor.
În anul 1957, prin decretul numărul 607, Banca de Credit pentru Investiții s-a transformat în Banca de Investiții și funcționa în baza de reorganizare și funcționare aprobat prin hotărârea Consiliului de Miniștrii numărul 2129/ 1957. Banca de Investiții, în numele statului și pentru apărarea intereselor acestuia, urmărea modul cum se constituie fondurile bănești și se ține evidența acestora, modul cum sunt folosite mijloacele materiale și bănești destinate investițiilor.
Banca de Investiții și-a continuat activitatea în această formă și cu această denumire până în 1990, când ca urmare a modificărilor din întreg sistemul bancar, banca și-a schimbat orientarea, devenind o bancă modernă și performantă.
O dată cu orientarea economiei românești spre o economie de piață, liberalizată, s-a impus și restructurarea sistemului bancar, dat fiind rolul acestuia de asigurare a resurselor atât de necesare în acest scop. Astfel, s-a produs o reașezare a sistemului bancar pe baze noi, concurențiale, eliminându-se rolul de conducător al statului asupra acestui sector.
În perioada dintre 1989 și 1999 au fost luate o serie de măsuri economice, parte din ele fiind discutabile, iar procesul de privatizare s-a desfășurat foarte lent din cauza legilor contradictorii, a jumătăților de reformă, a mentalităților învechite ale multora dintre cei de la conducere, care nu pot angaja țara pe drumul reformelor, așa cum au facut-o celelalte țări din zonă.
Reforma sistemului bancar românesc a avut mai multe coordonate, dintre care cele mai importante sunt :
Organizarea sistemului bancar pe două nivele
Pe primul nivel al sistemului se află banca centrală, și anume Banca Națională a României (BNR), care are rol de emisiune monetară și care coordonează întregul sistem și reglementează activitatea bancară.
Pe al doilea nivel se situează băncile comerciale care lucrează direct cu titularii de cont, prestând pentru ei diverse servicii și operațiuni bancare.
b) Restructurarea băncilor existente până în 1990, paralel cu creșterea dimensiunilor sistemului bancar românesc ca urmare a înființării unor noi societăți bancare cu capital privat de stat sau străin.
c) Schimbarea radicală a rolului băncilor
În acest context, băncile devin, din simpli intermediari în redistribuirea resurselor conform planului unic de dezvoltare economico-socială, adevărate “computere” care optimizează alocarea rațională a resurselor financiare ale societății, urmărind permanent realizarea criteriilor de eficiență economică.
Transformări semnificative ale nivelului serviciilor și produselor oferite de băncile comerciale clienților lor.
Astfel băncile românești și-au lărgit activele, plasamentele sub formă de credite sau titluri, și-au extins sursele din care-și colectează fondurile, furnizorii de fonduri fiind atât firmele, cât și populația și celelalte bănci comerciale, termenele variind și ele în funcție de necesitățile băncii. Această deschidere a băncilor către agenții economici a fost însoțită și de o deschidere a acestora spre populație și firme private, care înainte de 1989 nu aveau relații cu băncile.
Printre numeroasele bănci care-și desfășoară activitatea pe teritoriul țării noastre se numără și Banca Româna pentru Dezvoltare.
Înființată la 1 decembrie 1990, prin preluarea activelor și pasivelor fostei Bănci de Investiții, precum și a întregului personal, Banca Româna de Dezvoltare – BRD, a reușit să depășească condiția unei bănci strict specializate și să devină una dintre cele patru bănci comerciale din România, cu un profil nou și cu o identitate proprie.
Durata de activitate a BRD va fi de 99 de ani, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României a documentelor de înființare.
Sediul central al băncii este situat în București, iar activitatea acesteia se desfășoară prin intermediul unei puternice infrastructuri formate din peste 180 de sucursale, filiale, agenții. Dintre acestea 106 sunt sedii noi sau modernizate, procesul de modernizare desfășurându-se continuu pentru a se asigura condiții optime de desfășurare a activităților bancare.
Acționând într-un mediu economic și financiar dificil, BRD a reușit ca prin strategii care au generat modificări rapide calitative, cantitative și de structură să se adapteze cerințelor economiei de piață, concomitent cu dezvoltarea și consolidarea sa permanentă sub aspect financiar, patrimonial și organizatoric.
Fiind o bancă cu tradiție și cu experiență în cadrul sistemului bancar românesc, în anul 1994, după o atentă analiză managerială, BRD a început pregătirea pentru privatizare. Procesul a continuat foarte intens în 1995, când a fost efectuată prima evaluare a băncii. La 3 decembrie 1998 Societe Generale a fost desemnată câștigătoarea licitației, devenind astfel proprietara a 51% din acțiunile BRD.
Potrivit contractului încheiat cu Societe Generale se vor păstra numele și sigla băncii, la care se vor adăuga cele ale renumitei bănci franceze, Groupe Societe Generale (GSG).
Un nume sonor ca acela al băncii Groupe Societe Generale are un impact pozitiv asupra economiei românești în ansamblul și asupra sistemului bancar în particular. Societe Generale a considerat că, atât România, cât și Banca Română pentru Dezvoltare, sunt oportunități semnificative pentru investiții, Societe Generale deținând de 18 ani o sucursala în România și cunoscând bine mediul economic și de afaceri din țara noastră. Astfel, investiția în BRD va permite transferul de cunoștințe și resurse, oportunitate deosebită pentru Banca Română pentru Dezvoltare.
Clasamentul celor mai puternice bănci europene situează Societe Generale (în urma fuziunii cu Paribas, altă bancă franceză puternică) pe locul lll după Deutsche Bank, care a fuzionat la rândul său cu Bankers Trust USA, și UBS – Union des Banques Suisse din Elveția, cu active de 231,9 mld. Euro și pe locul lV mondial în ceea ce privește fondurile proprii.
În 1998, Groupe Societe Generale obținea un profit net de 1,1 mld. Euro, de la 0,7 mld. Euro, cât înregistra în 1996 și 0,9 mld. Euro în 1997. De asemenea, o evoluție favorabilă se înregistrează și în ceea ce privește valoarea dividentelor plătite, acestea fiind în continuă creștere. Se observă și o rată a rentabilității financiare ridicată, de 11,2% în 1998, față de anii precedenți, când aceasta era de 8,7% în 1996 și 10,6% în 1997.
Succesul acestei prime privatizări trebuie privit sub două aspecte :
din punct de vedere al impactului pe care îl va avea asupra sistemului bancar românesc și a concurenței băncii străine – bănci autohtone;
din perspectiva “stropului de credibilitate” pe care îl conferă o promîțiune respectată.
Prin privatizare se oferă ocazia băncilor străine de a influența din interior reglementările în materie de afaceri, fiscale și să le dea un puternic caracter pro-business, înscriind economia românească pe un trend ascendent și aliniind-o la economiile euopene dezvoltate.
Astfel, continuând bunele tradiții ale Societății Naționale de Credit Industrial, BRD – GSG a fructificat oportunitățile oferite de actuala etapă în care România își făurește o economie de piață, și-a consolidat poziția sa financiară, relațiile cu clienții și rețeaua teritorială, dispunând de un personal bine pregătit profesional și dornic de afirmare.
Creditul
1.2.1. Apariția creditului și necesitatea sa în economie :
definire, funcțiile creditului
Creditul este operațiunea contractuală prin care o bancă pune la dispoziția unei persoane fizice sau juridice resurse financiare pe un anumit termen și care este însoțită sau nu de o garanție, o promisiune de rambursare viitoare și de plata unei dobânzi care să-l remunereze pe creditor.
Operațiunea privește două părți. O parte acordă creditul, cealaltă parte îl primește, sau altfel spus se îndatorează.
Relații de credit au existat și în economiiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, nu se pot emancipa de haina monetară.
Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privețte mobilizarea capitalurilor disponobile și a economiilor.
Părțile implicite, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la o țară la alta.
Esențial rămâne același peste tot : o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specifice în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea, a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.
Creditul îndeplinește o serie de funcții :
Funcția de mobilizare – constă în atragerea de către bănci a tuturor capitalurilor inactive sau disponibile la un moment dat și pe o anumită perioadă de timp;
Funcția de distribuție –constă tocmai în activitatea acestor fonduri (capitaluri) prin acordarea de credite în mod chibzuit celor care au nevoie de ele pentru desfășurarea în bune condiții a activităților;
Cele două funcții sunt legate de însăși rațiunea de a fi a creditului bancar. După cum spunea A. Smith, “Operațiunile cele mai chibzuite ale băncilor pot spori activitatea acestora dintr-o țară, nu prin sporirea capitalului național, ci făcând activă și productivă o mai mare parte din capital decât ar fi fost altfel”.
Funcția de emisiune – decurge din fenomenul de multiplicare a banilor care este favorizat de faptul că banii acordați drept credit pe baza unui depozit inițial, ajung, prin intermediul circulației bănești, la o altă bancă, care, luându-i în considerare ca depozite, îi utilizează pentru a acorda, la rându-i, un nou credit.
1.2.2. Sferele creditului în economiile de piață
În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor și multiple, în varietatea lor.
În aceste condiții orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.
Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:
persoana creditorului;
modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;
persoana debitorului;
dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutate;
obiectul creditului și sfera de utilizare ;
duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.
Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar și creditul de consum.
Creditul comercial
Acordarea creditului între comercianți se poate realiza și sub formă de mărfuri în sensul că plata prețului de către cumpărător este amânată, prin stipularea unui termen, convenit de părți. Obligația de plată a cumpărătorului se poate materializa într-un titlu de credit: cambie sau bilet la ordin.
Scopul utilizării acestui procedeu, la fel de vechi ca și comerțul, este finanțarea activității cumpărătorului (de regulă un distribuitor) de către furnizor (producător sau angrosist). În prezent, în țările cu economie de piață dezvoltată, creditul comercial deține o pondere importantă ca sursă de finanțare a societăților comerciale (Japonia: 30%; Franța:20%; S.U.A.:10%).
Politica creditului comercial oferă avantaje ambelor părți: furnizorul dispune de un mijloc suplimentar pentru atragerea clientelei, iar beneficiarul își diminuează costurile, disponibilizând resurse financiare pentru realizarea altor obiective: modernizarea, publicitatea etc.
Creditul comercial poate fi transformat în credit bancar prin scontarea cambiei de către beneficiar, banca devenind astfel creditorul comerciantului care a primit marfa “pe credit”. Prin scontare, furnizorul își reconstituie disponibilitățile bănești necesare derulării ciclului producției sau distribuției.
În zilele noastre, în țările dezvoltate, creditele comerciale, credite între întreprideri, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întrepriderilor implicând o gamă largă de variații.
Studii recente scot în evidență aspectele multiple ce motivează amânarea termenelor de plată și, respectiv condiționează durata și dimensiunile creditului comercial.
Fig. 1 Rolul creditului comercial în bilanțurile firmelor (1989)
Se apeciază că acționează trei componente: tradițională, comercială și financiară.
Componenta tradțională decurge din interesele comune ale părților în creșterea fluidității schimburilor și diminuarea costurilor de organizare. Se reduc astfel cheltuielile de depozitare necesare, în cazul în care livrările ar fi condiționate de posibilitățile de plată reale, precum și costurile de procurare a mijloacelor de plată pentru cumpărători, dacă plata ar fi obligatorie la primirea mărfii. Elasticitatea dovedită de furnizor, prin creditul comercial, servește intereselor ambelor părți și facilitează circulația mărfurilor.
Componenta comercială, implică utilizarea creditului ca o armă comercială de promovare a vânzărilor, practicată de fiecare furnizor în condiții date, de aici și varietatea termenelor de plată și deci a duratei și, prin aceasta, a dimensiunilor creditului comercial.
Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, suportă efectul pozitiv care acționează, pentru el, ca o reducere de preț, scutindu-l de costurile eventuale privind procurarea mijloacelor de plată, atingând astfel și latura financiară.
Componenta financiară, propriu-zisă, implică punerea la dispoziția clientului, pentru o perioadă dată, a unei plăți a capitalului sau, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată.
Componenta financiară are o importanță crescândă, atât în activitatea cumpărătorului, cât și în cea a furnizorului.
Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.
Vom examina în continuare operațiile de credit bancar în sensul raportului bancă-întrepridere, respectiv principalele credite acordate de bănci.
Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întrepriderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.
În fapt aceste credite sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru. Într-o formă primară, această linie de credit conferă întrepriderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă întrepriderii este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprideri, întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor noi credite, în limitele stabilite.
În desfășurarea raporturilor de credit comercial trebuie subliniat că întrepriderile sunt polivalente:
pe de o parte, la rândul lor, ele acordă credite în calitate de cumpărători, fapt ce le asigură un aflux de resurse;
pe de altă parte, la rândul lor, ele acordă credite propriilor cumpărători.
Deci, pe ansamblu putem aprecia un transfer reciproc de resurse, care avantajează pe fiecare întreprinzător.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin însușiri de credit specializate: cambia și alte efecte, ceea ce permite transferabilitatea creanțelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă bănci sau societăți financiare.
În cadrul acestor operații, la termenul de plată, obligația de restituire devine operantă față de noul beneficiar, banca. Transferul creanței către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar.
Creditul bancar
Creditul bancar reprezintă sume de bani rezultate din capitalurile disponibile la bănci ale diverșilor clienți pe care băncile le acordă, cu respectarea anumitor condiții, sub formă de împrumut clienților la o dobândă mai mare decât cea bonificată clienților pentru capitalurile atrase de la aceștia.
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.
Raporturile de credit ale întrepriderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte, întrepriderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întrepriderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.
Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întrepriderile economice în calitate de debitor, care emit obligațiunile, în această calitate, pe de o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care-și angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii unui venit sub formă principală de dobânzi.
Deci obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care, în principal, se desfășoară. De aici expresia de credit obligatar.
Emisiunea de obligații este o sursa preferată de capital pentru întreprideri. Există mai multe motivații bine întemeiate ale acestui fapt.
Întrepriderile, de regulă societăți pe acțiuni, având o structură dată a deținerilor (și deținătorilor de capital) și prin aceasta, o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație, evită noile emisiuni de acțiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situație care ar putea duce la schimbarea raportului de forțe. Acest fapt explică, preponderent, preferința pentru împrumut, în opoziție cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere de acțiuni.
De fapt apar și alte avantaje decurgând din ieftinătatea și comoditatea soluției. În primul rând, creditorul este remunerat prin dobânzi, care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă) încumbă o prestație mai mică, decât dividentul ce ar reveni furnizorilor de capital, în condițiile în care aceștia ar avea calitatea de acționari. Apare din aceasta o diferență în favoarea întrepriderii și, respectiv, a veniturilor repartizate acționarilor, deoarece, potrivit condițiilor acestui accord, posibilitatea de creditare se reînoiește.
Creditele exemplificate până aici, strâns legate și necesitate de activitate de producție, asigură întrepriderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general, implicite.
O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întrepriderile necesită, vis-à-vis de bănci, o motivare clară și condiționare a utilizării lor și adesea garantare. Astfel, după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite. Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.
Între acestea creditele de producție sezonieră cunoscute sub numele de crdite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregulărității ciclului aprovizionare-producție-vânzari, de pildă, producția de conservare, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.
Așa cum se va vedea, în mod practic, soluțiile optime de acoperire a necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix prin preluări și achiziții, se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.
Pe de altă parte, creditorul este un factor comod în activitatea întrepriderii, creanța nu-i permite imixtiunea în activitatea unității, ci numai așteptarea pacientă a termenelor de plată.
Aceste avantaje specifice, pentru ambele părți, determină opțiunea deschisă pentru acest sistem, fapt evident, prin dimensiunile covârșitoare ale creșterii sale în toată lumea.
Este evident că accelerarea ritmurilor, în ultimele perioade reprezentate, tendința ce se menține, subliniază, încă o dată, predominanța creditului obligar și creșterea rolului acestuia în economia întrepriderii, în asigurarea premiselor de înfăptuire, în ritmuri înalte, a reproducției.
Creșterea emisiunii pe piețele obligatare (în mld. dolari)
Sursa: G. Broker – Competition in banking OECD 1989
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat și extins activitatea instituțiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.
Agențiile de rating se situează ca instituții neutre desfășurând o activitate de expertizare, în ultima instanță, în favoarea investitorilor. De fapt, emitenții sunt interesați să aibă o bună apreciere a acestor agenții, pe această cale promovându-și propriile emisiuni.
Creditul ipotecar
Creditul activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține, proprietatea individuală.
Creditul ipotecar se afirmă ca principală modalitate de sprijinire a proprietății imobiliare.
Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și împrumutat, în care se prevede în general:
proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului;
condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;
penalitățile în caz de rambursare anticipată, părțială sau completă a împrumutului;
circumstanțele în care prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut de ipotecă comportă o sumă de rambursare și o rată a dobânzii fixă. Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă și fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs. De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile și crește partea privind rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat și alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:
împrumut de ipotecă cu dobânzi variabile;
împrumut de ipotecă cu rambursare progresivă;
împrumut de ipotecă inversat, purtător de anuități.
Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.
Creditul de consum s-a afirmat , de timpuriu, între celelalte forme de credit și, într-o formă inițială, a existat sub forma “creditului deschis”, respectiv a posibilității pe care comerciantul o acordă clienților, de regulă celor solvabili, de a achiziționa mărfuri potrivit necesităților, urmând ca lichiditatea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursare neeșalonată..
Cea mai mare parte a creditelor de consum există și se acordă sub forma creditelor eșalonate, formă în care termenii creditării: scadența, cuantumul ratelor etc., se stabilesc la acordarea creditului.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor și permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosință iîndelungată de valoare mare. Prin aceasta se acționează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorințelor și necesităților marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producția și circulația unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populației și chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacitățile normale de plată a populației, luată în ansamblul ei.
Dată fiind importanța economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor și controlului de stat.
În încheierea expunerii privind principalele categorii de credite, este necesar să subliniem, prin comparație, unele aspecte care le reunesc sau le deosebesc. Două dintre aceste categorii de credit, creditul comercial și creditul obligatar, presupun obligațiile directe între debitor și creditor, posibile a fi desfășurate în sfera băncilor, de la început până la sfârșit (relațiile de tip l)
Raporturi de credit
l.
Debitori Creditori
Credit comercial CUMPĂRĂTOR FURNIZOR
(agent economic) (agent economic)
Creditul obligatar UTILIZATOR SUBSCRIITOR
(agent economic sau (persoană sau
instituție publică) agent economic)
ll.
Debitori A BANCA B Creditori
(distribuire) (depozitară)
Credit Agenți economici Agenți economici
bancar sau persoane sau persoane
Credit
ipotecar
Credit de
consum
Celelalte categorii de credite: bancar, ipotecar și de consum, presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementare intermediate prin bănci (relații de tip ll).
1.2.3. Aspecte privind costul creditului (dobânda)
În formularea, dezvoltarea și perpetuarea conceptelor cu privire la credit și dobânzi, gânditorii, școlile și curentele s-au angajat primordial în exemplificarea, justificarea și utilizarea dobânzii, de fapt ea însăși latură specifică și esențială a manifestărilor relațiilor de credit.
Într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru folosire oarecare.
În sens restrâns, sau ca o formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
Factorii care determina nivelul dobânzii
Ca element al contractului de credit nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.
Fiecare dintre părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată. Deci se pune problema de a discerne și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală.
Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului, o anumită productivitate a capiatlului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.
Întreprinzatorul, atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.
Contractul de credit care include ca element semnuficativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți. Angajându-se în a plăti o anumită dobândă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului sau net.
Deci: Profitul total = Dobânda + Profit net
Compromisul, sau maniera de a ajunge la înțelegere trebuie să persiste în relațiile dintre debitor și creditor asigurând permanența condițiilor de creditare.
Numai luarea în considerare a interesului celui ce economisește va dezvolta la acesta interesul de a continua să economisească, creând premisele pentru menținerea și creșterea ritmului de dezvoltare economică.
Pe de altă parte, deținătorii de capitaluri, în mare măsură provenite din economii, în calitate de creditori trebuie să aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci când își formulează pretențiile cu privire la dobânzi, creând condiții ca întreprinzatorii să continue să existe și să poată astfel fructifica și în viitor capitalul oferit.
Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii este lichiditatea. Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se referă la termene scurte.
Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică o creștere a nivelului dobânzii.
Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii. Rambursarea la termen este o condiție a perpetuarii raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o condiție generală care poate fi asigurată dacă în cazurile părticulare se iau măsurile de evitare și acoperire a acestui risc.
Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structura a dobânzii în:
dobânda pură care este costul utilizării capitalului;
plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.
Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esential în determinarea nivelului dobânzii.Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii.
Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii. Determinat de preferințele familiilor de a economisi este nivelul individual al venitului și implicit nivelul și preferințele de consum.
Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate npolitică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare. Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.
Structura ratelor dobânzii
Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferite raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.
Diferitele tipuri de rate de dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.
Rata dobânzii la bunurile de tezaur.Bonurile de tezaur se vând pe piață la valoarea lor actuală, nivelul dobânzii putând astfel fi detrminat. Să recurgem la un exemplu din Anglia.Astfel, dacă un bon de tezaur în valoare nominală de 10.000 lire se vinde primului beneficiar (casele de scont) cu prețul de 9757 înseamnă că dobânda de 243 este aferentă celor 91 de zile pentru care se emit aceste bonuri (ceea ce înseamna că peste 91 zile debitorul va încasa de la Tezaur, 10.000 lire). Vom determina rata scontului, respectiv:
243 365
x 100 x = 9,75%
10000 91
Pentru a determina rata dobânzii la care se valorifică capitalul investit de cumpărătorul bonurilor de tezaur, vom avea:
243 365
x 100 x = 9,99%
9757 91
În cazul în care operațiunile cu bonuri de tezaur sunt preponderente pe piețele creditului în țara respectivă, nivelul acestei rate este la rândul sau hotărâtor pentru stabilirea ratei medii de piață a dobânzii.
Rata dobânzii pe piața monetară (interbancară)
Rata dobânzii pe piața monetară se stabilește zilnic pe baza cererii și ofertei de credit negociate între bănci și adesea sub influența băncii de emisiune.
Dat fiind că nivelul acestei rate reprezintă prețul de cost al creditului pentru principalele bănci, acesta devine orientativ în legătură cu stabilirea scărilor de dobânzi pe piața respectivă.
Ratele interne bancare ale dobânzii
Între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne. Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere și asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în special acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.
Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport de care se construiește o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relațiile cu clienții.
Rata dobânzii pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o mulțime de debitori și multiple riscuri.
Dobânda nominală și dobânda reală
Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faptul că valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului, să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiași termeni.
În aceste condiții, creditorul nu renunță a-și valorifica capitalul prin împrumuturi, dar, va căuta prin condițiile creditului, să-și asigure o compensare corespunzătoare, pentru pierderile suferite prin depreciarea monetară, prin ridicarea nivelului dobânzii etc.
Astfel, se desprinde concluzia că în condițiile procesului inflaționist rata dobânzii implică două ipostaze:
dobânda nominală, exprimată ca atare (prin rata curentă de piață);
dobânda reală, ca diferență între dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist. În acest context, dobânda reală este direct proporțională cu dobânda nominală și invers proporțional cu gradul de depreciere monetară.
Astfel, rata dobânzii reale este dată de:
1 + rata dobânzilor nominale
-1
1 + rata inflației
În condițiile în care rata inflației este de 10%, iar rata dobânzii de 20%, vom avea:
1 + 0,2 1,2
– 1 = – 1 = 1,0909 – 1 = 0,0909
1 + 0,1 1,1 respectiv 9,09%
1.2.4.Principii generale ale operațiunilor de creditare bancară. Elementele creditului.
Banca Română pentru Dezvoltare prin unitățile sale denumite în continuare “Banca” – acordă credite pe termen scurt pe o durată ce nu depășește 12 luni, credite pe termen mediu de până la 5 ani și credite pe termen lung cu durata de peste 5 ani.
Pot beneficia de credite persoanele juridice și fizice care au deschise conturi la unitățile băncii, denumite în continuare “Clienți”.
Sucursalele, filialele și agențiile pot acorda credite clienților care au sediul sau domiciliul, după caz, pe raza teritorială a județului în care unitatea băncii își desfășoară activitatea, sau în localitățile cele mai apropiate din județele limitrofe în care nu exiată alte unități ale B.R.D.
Banca verifică împrumutații de la acordarea creditului și până la rambursarea integrală a acestuia. Ca urmare, activitatea de creditare implică în permanență, analize privind situația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială, credibilitatea fiecărui client și alte elemente care să permită evaluarea potențialului economic și financiar prezent și în perspectivă.
Creditele solicitate, indiferent de valoare și durată se acordă cu destinații precise pe bază de contracte din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile și dacă solicitanții prezintâ credibilitate pentru rambursarea creditului și a dobânzilor la termenele stabilite.
La creditele acordate, banca percepe dobânzi și comisioane ale căror nivele se stabilesc de Consiliul de Administrație sau Comitetul de Direcție, după caz
Cererile de credite, indiferent de competența de aprobare, se analizează și se însușesc de unitățile băncii, pe baza documentelor prezentate de solicitanți. Creditele se aprobă potrivit competențelor stabilite de Consiliul de Administrație. Volumul creditelor, destinația, duratele de creditare, garanțiile necesare, dobânzile, condițiile de rambursare a creditelor, precum și alte clauze se stabilesc prin contractele de credite încheiate pe baza negocierii directe între bancă și clienții săi.
Volumul total al angajamentelor băncii (credite și scrisori de garanție) față de un singur client (debitor) nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii.
După aprobare, creditele se pun la dispoziția clienților în condițiile negociate prin contractele de credit încheiate, înregistrând concomitent angajamentul în evidența extrabilanțieră a băncii, la data, pe durata și valoarea prevazută în contract. Pe măsura utilizării creditului se diminuează angajamentul din evidența extrabilanțieră și se urmărește derularea acestuia, până la rambursare.
Pentru a putea urmări destinația creditului acordat acesta nu se eliberează în numerar decât în cazuri foarte bine justificate cu aprobarea conducerii unității băncii.
Banca verifică la toți clienții utilizarea creditelor potrivit destinației, existența garanțiilor și respectarea celorlalte clauze din contractele de credite.
După aprobarea unui credit, Banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatarea furnizării de către client a unor date nereale și numai după exprimarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile calendaristice, care va fi comunicat în scris acestuia. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului de credit sau în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.
Banca acordă credite pentru rambursarea altor credite scadente.
Reglementări privind activitatea de creditare
Legea privind activitatea bancară nr. 485/18.11.2006;
Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale nr.195/1997;
Legea privind regimul investițiilor străine nr. 241/1998;
Legea privind autorizarea executării constucțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor nr.453/2001;
Decret – Legea privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative nr. 507/2002 .
Creditul bancar este creditul în care, cel puțin unul dintre subiecți este o banca, care are destinația de a completa mijloacele economice, iar scopul este obținerea de profit de către membrii participanti la relația de credit.
Elementele creditului sunt:
promisiunea de rambursare;
garanțiile creditului;
termenul de rambursare a creditului;
rambursarea creditului;
costul creditului;
tranzacția – acordarea creditului;
consemnarea și transferabilitatea.
CAPITOLUL ll
EVALUAREA RISCURILOR ÎMPRUMUTURILOR BANCARE
2.1. Programarea creditelor și a resurselor
de acoperire ale acestora
Trimestrial, societățile bancare prognozează creditele în funcție de masa monetară structurată pe componentele sale, resursele și plasamentele existente. Sucursalele județene ale B.R.D. întocmesc pentru agenții economici deserviți “Situația privind existența, prognoza și administrarea plasamentelor bancare”, situație în care sunt evidențiate creditele pe termen scurt, mediu, lung. Inspecția bancară analizează și determină creșterea sau nivelul total de credite în trimestrul următor, față de cel preliminar pentru trimestrul în curs.
Analizele au la bază următoarele elemente din evidențele agenților economici: programe de producție, contracte și comenzi din bugetele de venituri și cheltuieli, prognozele privind evoluția prețurilor, dobânzilor, rata inflației, situația concurenței și alți factori economici, sociali și politici de natură să influențeze creditele.
Volumul total de credite pentru agenții economici se corelează cu resursele de credite, determinându-se necesarul sau surplusul de resurse pe total sucursală.
Situația privind evidenșa, prognoza și administrarea resurselor și plasamentelor bancare pe total sucursală pentru trimestrul următor se analizează și se definitivează în Comitetul Director al sucursalei. După aprobare se remite Direcției de Sinteză, Trezorerie și Titluri din Centrala băncii, însoțite de un raport al Comitetului Director.
Direcția de Sinteză, Trezorerie și Titluri, în colaborare cu direcțiile de creditare din Centrala băncii pe baza propunerilor sucursalelor județene și propriilor informații privind evoluția inflației, prețurilor, dobânzilor, elaborează “Proiectul programului de credite pe ansamblul băncii” pe trimestrul următor. Acesta se supune aprobării Comitetului de Direcție și Consiliul de Direcție și Consiliul de Administrație al băncii.
După aprobare, Direcția de Sinteză, împreună cu direcțiile de creditare, defalcă prevederile programului de credite pe sucursale județene, separat pentru creditele pe termen scurt și separat pentru cele pe termen mediu și lung, iar în cadrul acestora pentru agenții economici cu capital de stat și respectiv privat.
Sucursalele defalcă plafoanele primite pentru activitatea proprie și pentru filialele și agențiile din subordine și transmit plafoane de credite acestora.
Necesitățile suplimentare sau disponibilizarea unor credite din plafoanele aprobate pe total sucursală se comunică prin telex sau prin fax la Direcția de Sinteză, Trezorerie și Titluri din Centrala băncii.
În cadrul politicii băncii se vor avea în vedere nivelul și structura creditelor și ale surselor de acoperire ale acestora, politica dobânzilor, nivelul comisioanelor, baza de clienți, nivelul și strucura capitalului propriu, mărimea provizioanelor, rețeaua de sucursale, filiale și agenții, profitabilitatea etc.
Schema 1.2. Fluxul informațiilor necesare programării creditelor.
Agențiile și filialele sucursalei proiectului program de credite;
Sucursala întocmește proiectul planului de credite și-l prezintă comitetului director, care-l analizează și-l aprobă;
Comitetul director remite proiectul programului de credit cu un raport de susținere, Centralei BRD – Direcția de trezorerie;
Direcția de Trezorerie cu direcțiile de creditare întocmește proiectul de credite pe amsamblul băncii și-l expune aprobării Consiliului de Direcție și Consiliului de Administrație;
Planul de credite se defalcă după aprobare la Direcția de Trezorerie.
2.2. Aspecte nefinanciare privind clienții băncii
“Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociați și colaboratori, precum și a reputației privită prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri”.
În acest scop se va face evaluarea cât mai reală a riscului în activitatea de creditare, iar banca va analiza atât riscurile financiare, cât și cele nefinanciare la care se pot expune. Factorii nefinanciari care influențează activitatea clientului pot fi interni sau externi.
În fundamentarea deciziei de abordare a unui credit, ofițerii de credite vor ține seama suplimentar și de următoarele aspecte interne:
Conducerea activității (managementul):
pregătirea profesională, prestigiul și experiență în ramura sau sectorul de activitate;
experiența în funcții de conducere și reputația echipei manageriale;
conducerea este asigurată de o echipă sau de câte o singură persoană, cunoscând că în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de către o singură persoană;
asigurarea succesiunii manageriale;
gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societății, fiind de așteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare la capital este mai mare;
structura conducerii, specializarea în funcție de aptitudinile în domeniile tehnic, financiar-contabil, marketing etc;
moralitatea conducerii;
calitatea sistemului informațional (informații primite de conducere, circulația acestora în interiorul societății, modul de obținere a informațiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul etc.);
capacitatea de a se achita de obligații;
perioada de rotație a personalului, îndeosebi a celui de conducere și a specialiștilor, care poate constitui un semnal atunci când este prea scurtă (câteva luni) sau prea lungă (peste 10-20 ani);
Activitatea clientului:
evoluția activității și profilul acesteia;
caracterul activității: permanent, sezonier, ciclic;
sfera de activitate: producție, comerț, prestări servicii etc.;
produsele și serviciile sunt: de strictă necesitate, de lux, de serie/unicat, vechi/noi, competitive/mai puțin competitive, profitabile/neprofitabile;
importul;
concurenții: numărul și mărimea concurenților, reputația lor, caracteristicile produselor fabricate de aceștia etc.;
segmentul de piață deținut: în creștere/declin, cuantificabil/necuantificabil;
portofoliul de clienți ai acestuia: număr, reputația, dependența de anumiți clienți, modalitatea de vânzare: pe credit comercial/cu plată imediată;
relațiile cu furnizorii: număr, dependența de anumiți furnizori, modalitatea de plată: la vedere/la un anumit timp de la vedere;
politica de prețuri: nivel față de concurență, facilități;
publicitate și reclamă;
resursele materiale: clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport (proprietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizică, fiabilitate, finanțare, etc.);
resurse umane: evaluarea angajaților din punct de vedere al pregătirii profesionale, priceperii, eficienței, costul personalului, disponibilități de înlocuire, fluctuația personalului, relațiile conducere-personal-sindicat etc.;
Strategia:
existența unei strategii pe următorii 3-5 ani. Dacă aceasta este realistă, realizabilă sau cu risc de eșec;
modalități de realizare a strategiei propuse;
alternative și implicații în cazul nerealizării strategiei propuse;
existența sau nu a planurilor de restructurare și redresare financiară.
Factorii nefinanciari externi care trebuie avuți în vedere în fundamentarea deciziei de creditare sunt:
domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivității, profitabilității, tehnologizării, cheltuielilor de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul domeniu de activitate;
încadrarea activității clientului în politica economică generală și în tendințele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate;
impactul legislației asupra activității clientului;
impactul unor factori macroeconomici asupra activității clientului;
dependența și poziția geografică față de sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, față de căile de transport etc.;
caracteristici sociale ale piețelor de desfacere: obiceiuri alimentare, înclinația spre un anumit tip de consum, religie etc.
Analiza aspectelor nefinanciare privind clienții băncii se va efectua de ofițerii de credite astfel:
când agenții economici solicită să devină clienții băncii;
o dată pe an pentru toți clienții aflați în portofoliu, beneficiari de credite;
ori de câte ori din informațiile obținute de bancă rezultă că ar putea fi posibile modificări majore în activitatea clienților beneficiari de credite aflați în portofoliu;
în mod obligatoriu, la solicitarea primului credit.
Concluziile rezultă din analiza aspectelor nefinanciare privind clienții se vor utiliza de bancă în:
fundamentarea deciziei de preluare a unor noi clienți;
fundamentarea deciziei de creditare;
situația clienților;
analiza calității potofoliului de împrumuturi etc..
2.3. Decizia de creditare. Etapele deciziei de creditare
2.3.1. Analiza managementului firmei
Analiza managementului se referă în primul rând, la activitatea economică a firmei care nu trebuie să prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest scop, întregul univers intern și extern al întrepriderii este supus unei analize și interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări tehnologice în evoluția cererii și sub influența inflației, recesiunii, îmbătrânirii produselor etc.
Pentru aprecierea firmei se urmărește experiența acesteia în domeniul de activitate în care activează. De asemenea, contează foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii săi, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite. Totodată contează și mărimea efortului făcut de întrepridere pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, precum și preocuparea de a găsi noi piețe, de a rezista concurenței producătorilor de produse similare, din țară și din import.
Contează, de asemenea, condițiile de muncă, posibilitățile de producție, problemele sociale din întrepridere, relațiile cu sindicatele, asigurarea cu forță de muncă calificată, cu materii prime și energie din surse de apovizionare sigure și alternative.
Se realizează, în același timp, și o analiză a calității manageriale ale conducătorilor firmei. Între însușirile analizate se înscriu înclinația spre inovare și creativitate, cunoștintele în domeniul financiar, în marketing, în managementul producției și al personalului, cinstea, integritatea personală, flexibilitatea.
Relațiile și reputația pe piață sunt luate în considerare în cadrul analizei managementului firmei, urmărindu-se:
stabilirea reputației clientului în cadrul ramurii și subramurii;
verificarea modului în care clientul își onorează obligațiile față de terți, realizându-se situația plăților și datoriilor față de furnizori;
evaluarea prezenței pe piață a serviciilor prestate sau a produselor.
Toate aceste subdomenii ale managementului firmei sunt analizate de inspectorul bancar și comunicate, spre interpretare finală, Comitetului de Direcție al băncii. Comitetul de Direcție transformă informațiile privind managementul firmei în edificative (tabel) utilizabile, alături de cele privind performanțele economico-financiare, la luarea deciziei de creditare.
2.3.2.Analiza economico-financiară pe baza bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere; analiza bonității clientului
Pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o reprezintă informațiile furnizate de contul de profit și piedere, care, ca și în cazul bilanțului contabil, vor fi regrupate și prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate.
Analiza veniturilor, cheltuielilor și contul de profit și pierdere, presupune: analiza rezultatelor activității și a profitului obținut pe ultimul an încheiat și respectiv, pe anul curent.
Bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv la încheierea exercițiului, iar contul de profit și pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli ce au definit evoluția economico-financiară a agentului economic analizat, de la început și până la sfarșitul exercițiului. Din multitudinea de activități economice și financiare pe care le desfășoară un agent economic în vederea atingerii rentabilității scontate, ofițerii de credite își vor concentra, în principal, atenția asupra acelora care generează venituri și respectiv cheltuieli.
Pentru a răspunde mai bine necesităților de analiză ale băncii, ofițerii de credite vor prelucra contul de profit și piedere elaborat de clienți, prin introducerea unor indicatori denumiți solduri intermediare de gestiune (marja comercială, valoarea adaugată, excedentul/deficitul brut din exploatare, excedentul/deficitul brut financiar, excedentul/deficitul brut excepțional, capacitatea de autofinanțare etc.).
Pe baza bilanțului restructurat se pot determina așa numiții indicatori de bilanț, respectiv lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare, viteza de rotație a activelor circulante etc. Pentru o mai bună apreciere a situației unei societăți comerciale și a înțelegerii activității acesteia, se impune analiza acestor indicatori în evoluție și în comparație cu alte societăți comerciale din aceeași ramură sau subramură de activitate.
Lichiditatea
Studiul lichidității are drept scop aprecierea capacității unei întreprideri de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea continuă și progresivă a activelor sale circulante în trezorerie.
Calculul lichidității se face cu ajutorul următorilor indicatori: indicatorul de lichiditate imediată și indicatorul de lichiditate curentă.
Indicatorul de lichiditate imediată se calculează în felul următor:
(Active circulante-Stocuri-Clienți incerți-Decontări cu asociații privind capitalul)
x 100
Datorii cu scadență mai mică de 1 an
Indicatorul lichidității imediate se mai numește și testul acid și reflectă mai exact lichiditatea unei societăți.
În cazul în care acest indicator este mai mare de 100%, lichiditatea este ideală. Un nivel mai mic de 100% reprezintă un semnal pentru creditori deoarece în caz de faliment posibilitățile de recuperare a creanțelor se pot materializa integral numai prin valorificarea stocurilor. În calculul acestui indicator s-a eliminat influența stocurilor, considerate ca fiind elementul cel mai puțin lichid.
Indicatorul de lichiditate curentă se calculează astfel:
(Active circulante – Stocuri nevalorificate – Clienți incerți –
– Decontări cu asociații privind capitalul)
x 100
Datorii cu scadență mai mică de 1 an
Potrivit standardelor agreate se consideră că o societate are o lichiditate bună dacă acest indicator este mai mare de 100%.
Solvabilitatea
Solvabilitatea arată capacitatea unei societăți comerciale de a-și acoperi toate datoriile (bancă, furnizori, buget, etc.) prin valorificarea tuturor activelor sale.
În vederea determinării corecte a acestui indicator este necesar ca:
activele unei societăți să fie diminuate cu acele elemente cu valoare zero sau necunoscută;
datoriile societății să fie diminuate cu diferențele de conversie – pasiv, care nu reprezintă o datorie, ci un profit potențial.
Solvabilitatea se calculează în felul următor:
(Total active – Active cu valoare incertă)
x 100
(Total datorii – Diferența conversie pasiv)
Valoarea indicatorului este influențată direct de ramura de activitate, de complexitatea tehnologiei, de ciclul de fabricație. Astfel, în ramurile industriale valoarea indicatorului va fi mai mare, iar în activitatea de comerț va fi mai mică.
Indiferent de situația analizată valoarea indicatorului trebuie să fie supraunitară.
Gradul de îndatorare
Gradul de îndatorare se poate determina sub două forme:
Gradul de îndatorare generală (Leverage) arată raportul între sursele împrumutate (financiare, nefinanciare) și capitalurile proprii nete ale proprietarilor.
Acest indicator furnizează o informație generală privind nivelul de participare al capitalurilor proprii nete în sens strict în totalul activității și măsura riscului acceptat de proprietari în cadrul afacerii. El este relevant atât în analiza societăților cu activitate în desfășurare, cât și în analiza acelora care au probleme financiare.
Un nivel ridicat al acestui indicator este un semnal de alarmă că societatea este subcapitalizată.
Gradul de îndatorare generală se calculează astfel:
Total datorii
x 100
Capitaluri proprii nete în sens strct
Gradul de îndatorare financiară (Gearing) arată raportul între sursele financiare împrumutate și capitalurile proprii nete ale proprietarilor.
Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât societatea este mai îndatorată și deci este mai vulnerabilă la o scădere a profitului sau o creștere a ratei dobânzii. Se poate accepta un nivel mai mare al acestui indicator în cazul în care profitabilitatea activității clientului este mai ridicată și constantă.
Gradul de îndatorare financiară se calculează astfel:
Total datorii financiare
x 100
Capitaluri proprii nete în sens strict
Viteza de rotație a activelor circulante
Viteza de rotație a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade și se determină astfel:
Cifra de afaceri
Active circulante
Cu cât numărul de rotații efectuate în decursul unei perioade este mai mare cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient. Pentru a avea o imagine corectă asupra acestui indicator, el trebuie analizat în evoluție și în comparație cu situația din alte firme din ramurile și subramurile de activitate similare.
Având în vedere structura activelor circulante, se pot calcula indicatori ai vitezei de rotație a stocurilor de materii prime și materiale, a produselor finite, a mărfurilor, a producției în curs de execuție, a clienților etc.
Pentru interpretarea corectă a acestui indicator, el trebuie comparat cu nivelul înregistrat de firme cu profitul similar din aceeași ramură de activitate, sau dacă este posibil cu nivelul mediu al ramurii.
Analiza bonității clientului
Investigarea activității clientului în vederea cunoașterii acestuia este continuă și completată cu analiza bonității care permite conturarea imaginii asupra clientului și luarea hotărârii de continuare a analizei situației clientului.
Bonitatea clientului se stabilește cu ajutorul indicatorilor ce o definesc și exprimă capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credite.
Elementele de bază utilizate în determinarea și cuantificarea indicatorilor bonității se regăsesc în principalele situații financiar-contabile întocmite de agentul economic: bilanțul, contul de profit și pierdere, balanța de verificare, situația patrimoniului, rezultatele financiare, încasări și plăți în valută.
Principalii indicatori de bonitate calculați de băncile comerciale românești sunt:
lichiditatea;
solvabilitatea;
rentabilitatea;
indicatorul de echilibru;
capacitatea de rambursare.
Indicatorul de lichiditate măsoară capacitatea întrepriderii de a-și acoperi din activele considerate lichide obligațiile scadente.
Aceasta poate fi calculate în trei moduri:
ca lichiditate absolută:
L = Apta – Ppts
Unde Apts = active patrimoniale pe termen scurt: rezultă scăzând din
activele totale imobilizările și activele circulante fără
valorificare;
Ppts = pasivele patrimoniale pe termen scurt: reprezintă
obligațiile pe termen scurt.
Pentru a fi favorabil indicatorul trebuie să fie mai mare decât zero, iar în dinamică crescător.
lichiditatea în mărime relativă:
Apts
L = x 100
Ppts
Optim este ca indicatorul să fie mai mare ca 100, iar în dimanică crescător.
lichiditatea la o anumită dată:
D + I + C
L=
PE
Unde: D = disponibilitățile existente în contul de bancă;
I = încasările de la momentul calculului și până la data la care se face calculul;
C = credite bancare;
PE = plăți existente în perioada calculului.
Lichidarea unui agent economic este cu atât mai bună cu cât rezultatul obținut este mai mare (peste 100%), sub această limită indicând o situație nesatisfăcătoare deoarece obligațiile de plată sunt peste nivelul încasărilor.
Solvabilitatea măsoară autonomia financiară a firmei, adică ponderea capitalului propriu în totalul surselor din care se finanțeaza firma:
Cp
S = x 100
P
Unde: Cp = capitalul propriu;
P = pasivul – totalul resurselor de finanțare ale firmei.
Pentru ca indicatorul să fie favorabil, el trebuie să fie mai mare decât 33%, din punct de vedere teoretic, dar băncile îl iau în considerare atunci când depățește 50%. Deoarece el reflectă gradul în care agenții economici pot face față obligațiilor de plată din surse proprii, un rezultat sub 50% demonstrează o situație financiară dificilă, exprimând un grad mare de îndatorare. O valoare relativ apropiată de 100% a acestui indicator arată că agentul economic nu are datorii și tot ceea ce posedă are o acoperire în resurse proprii.
Rentabilitatea exprimă eficiența activității unui agent economic în sensul capacității acestuia de a obține profit. Există trei modalități de calculare:
rentabilitatea capitalului social:
pn
R = x 100
Cs
Unde: Pn = profit net;
Cs = capital social.
rentabilitatea capitalului propriu:
Pn
R = x 100
Cp
rentabilitatea în funcție de costuri:
Pn
R = x 100
Costuri
Pentru a fi favorabili, indicatorii de rentabilitate trebuie să ia valori pozitive, iar în dinamică să fie crescători.
Indicatorul de echilibru măsoară îndatorarea firmei, adică ponderea datoriilor, a obligațiilor totale de plată, în totalul resurselor de finanțare:
O
IE = x 100
P
Unde: O = obligații totale;
P = pasiv.
Pentru a fi favorabil indicatorul trebuie să fie mai mic decat 66%, iar băncile îl iau în considerare atunci când este mai mic decât 50%. Asfel, cu cât indicatorul ia valori mai mici (sub 50%) cu atât este mai redus gradul de îndatorare al firmei.
Capacitatea de rambursare se calculează, de regulă, numai la creditele pentru investiții și măsoară potențialul firmei de a face față ratelor scadente din credit și datoriilor. CA
CR = x 100
C
Unde: CA = capacitatea de autofinanțare;
C = credite bancare.
De obicei, se consideră optimă o capacitate de rambursare de aproximativ 25%, adică creditul să fie rambursat în 4 ani.
2.3.3. Analiza surselor de rambursare
În vederea evitării unor riscuri în încasarea creditelor acordate, banca se va asigura ca solicitanții să dispună de posibilități de restituire a creditelor în condițiile desfățurării unor activități normale, precum și pentru recuperarea acestora în situațiile în care împrumutații nu-și execută obligațiile din diverse cauze.
Nivelul creditului, al dobânzilor și al comisioanelor la care s-a convertit în urma negocierilor urmează să fie comparat de inspectorul bancar cu posibilitățile reale de rambursare a creditului și de plaăa a dobânzii și comisioanelor. Aceste posibilități sunt cuantificate ca prognoză pe perioada de angajare a creditului.
În această etapă, inspectorul bancar efectuează atât o analiză scriptică pe baza documentelor depuse de agentul economic, cât și o analiză la sediul acestuia, verificând capacitatea de producție, calitatea produselor realizate, prețurile practicate, nivelul costurilor și estimează profitul viitor și încasările viitoare din care firma va rambursa creditul solicitat.
În scopul precizării dacă solicitantul este solvabil la data rambursării, se determină indicatorii de solvabilitate, lichiditate la o anumită dată, precum și “nivelul fluxului în numerar” în perioada achitării creditului și a dobânzii. Astfel, în “Planul de trezorerie” întocmit pentru trimestrul în care va avea loc rambursarea, trebuie să rezulte un excedent cel puțin la nivelul obligațiilor firmei către banca în cauză.
Totodată, inspectorul bancar apreciază mersul conversiei activelor firmei în numerar, în corelație cu planul de eșalonare a rambursării negociat în procesul decizional al creditării.
2.3.4. Selectarea garanțiilor
Pentru asigurarea recuperării creditelor și în situația în care împrumutatul nu-și execută obligațiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor și a celorlalte obligații rezultate din contract, din cause care nu au putut fi prevăzute la acordarea creditului, precum și pentru crearea unui privilegiu față de alți creditori, banca va solicita împrumutaților garanții asiguratorii, care pot fi acoperite atât de debitori cât și de terțe persoane fizice sau juridice, numite garanții.
Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de bancă în toate cazurile este cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate de împrumut.
Astfel, solicitantul creditului trebuie să anexeze la cererea de credit și o listă cu bunurile ce pot servi drept garanție. Banca selectează garanțiile urmărind să fie împlinite cumulativ următoarelor condiții:
să poată fi transformate rapid în lichidități;
să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic;
bunurile aduse în garanție să se afle în circuitul civil, să fie proprietatea solicitantului sau a girantului și să nu fie afectate de alte creanțe;
proprietarul bunurilor trebuie să aibă capacitatea de a le gaja sau ipoteca;
bunurile să fie în stare de funcționare, să nu prezinte un grad de uzură avansat și să fie însoțite de certificate de garanție;
să aibă valoare de piață.
Valoarea bunurilor care sunt selectate pentru garantarea creditelor și dobânzilor sunt evaluate de experți tehnici, stabilindu-se valoarea reală pe piață a acestora. Aceste bunuri care constituie garanții, trebuie să fie asigurate pe toată perioadq de creditare la societăți de asigurare-reasigurare, iar polițele de asigurare în original, se păstrează la bancă pe toată această perioadă, până la rambursarea integrală a creditului și plata dobânzilor aferente.
În funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credite (clienți puțin cunoscuți sau cu rezultate fluctuante, împrumutați ai căror indicatori se situează la limitele inferioare acceptate de bancă etc) comitetele de credite ale băncii pot solicita garanții peste limita stabilită.
Dacă în urma analizei acestor etape răspunsul băncii este favorabil solicitantului, se întocmește un referat în care se propune acordarea creditului, concretizat prin încheierea contractului de credit.
2.3.5. Evaluarea riscului financiar. Analiza serviciului
datoriei
Societățile bancare sunt obligate ca în scopul protejării depozitelor persoanelor fizice și juridice să limiteze riscul de credit și să depună eforturi de a-și încasa toți debitorii.
“Creditele bancare se clasifică din punct de vedere al riscului bancar, adică al performanțelor financiare ale clientului și capacității acestuia de a-și onora datoria la scadență, în:
Credite standard în cazul în care performanțele financiare sunt foarte bune, permițând achitarea la scadențe a dobânzii și ratelor și se prefigurează menținerea performanțelor financiare la acest nivel.
Credite în observație, când performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu se pot menține la acest nivel.
Credite substandard, când performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au tendința de înrăutățire.
Credite îndoielnice, când performanța financiară este scăzută, având tendința ciclică la intervale scurte de timp.
Pierdere în cazul în care întrepriderea înregistrează pierdere și există perspective clare că nu vor putea fi plătite nici dobânzile și nici ratele scadente”.
Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa sursele de finanțare ale unei activități.
Premisa fundamentală ca o firmă să-și sporească rentabilitatea financiară este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dabânzii. În caz contrar, când apelarea la credite se face în condițiile în care rata rentabilității este inferioară ratei dobânzii, apare o degradare a rentabilității financiare datorită diminuării profitului. Din punct de vedere bancar, acești indicatori au o importanță deosebită întrucât ei prezintă indicii asupra posibilității societăților comerciale de a rambursa împrumuturile și de a plăti dobânda.
“Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care arată capacitatea societății de a plăti dobânda la creditele angajate.
Acoperirea dobânzii reprezintă raportul dintre rezultatul înaintea plății dobânzii și impozitul pe profit și dintre cheltuielile cu dobânzile”.
Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-și achita dobânda.
Un alt punct important în cadrul analizei riscului la credite îl constituie și analiza seviciului datoriei care se reflectă cu ajutorul indicatorilor: acoperirea dobânzii, credite restante și plăți restante.
Acoperirea dobânzii se determină ca raport între profitul brut și dobânda plătită plus cea datorată și neachitată, calculată de la începutul perioadei și până la data analizei.
Pbrut
Adob =
Dp + Ddn
Unde: Pbrut = profit brut;
Dp = dobânda plătită;
Ddn = dobânda datorată dar neachitată.
Cu cât rezultatul obținut este mai mare cu atât va rezulta un grad de acoperire a dobânzii mai mare și va permite plata la termen a dobânzii.
Creditele restante se calculează în valoarea absolută cât și ca raport procentual în totalul creditelor angajate de agentul economic. Analiza creditelor restante se face în dinamică pe ultimii trei ani.
Plățile restante se calculează atât ca total, cât și defalcate pe furnizori în valori absolute, precum și ca podere în totalul plăților sau în “plăți în favoarea furnizorilor”. Baza de plecare în calcul o constituie începutul perioadei analizate.
În urma calculului acestor indicatori se trece la concluzionarea asupra serviciului datoriei, care poate fi:
Bun, când ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere de maximum 7 zile, iar creditele restante sunt sub 20%;
Slab, când întârzierea la plată a ratelor scadente și a dobânzilor este de maximum 30 de zile, iar creditele restante depășesc 20% în totalul creditelor;
Necorespunzător, în situația în care ratele scadente și dobânzile sunt întârziate cu mai mult de 30 de zile.
Între rambursarea ratelor scadente ale creditelor și dobânzilor datorate la termenele stabilite are prioritate la unele bănci plata dobânzilor datorate. Justificarea este aceea că ratele din credite pot fi rescadențate fără a depăși termenele maxime de creditare, dar dobânzile servesc ca venit băncii pentru achitarea costului resurselor atrase cât și pentru finanțarea propriei activități.
CAPITOLUL lll
CONTROLUL ȘI SUPRAVEGHEREA UTILIZĂRII CREDITELOR
3.1. Scadențarea, rescadențarea și reeșalonarea
creditelor
Scadențarea creditelor se realizează prin negociere cu împrumutatul, de către bancă, prin înscrierea corectă a termenelor de rambursare în contractele de credite.
Scadența unui credit este data la care acesta devine exigibil și trebuie rambursat ca urmare a împlinirii termenului stabilit în actul juridic – contractul de credit.
Scadențele creditelor pot fi intermediare și finale.
Scadența finală este termenul la care ultima rata din împrumut sau întregul împrumut ( în cazul ratei unice) devine exigibil și trebuie rambursat.
Scadența intermediară reprezintă termenul la care rata din creditul acordat devine exigibilă și trebuie rambursată.
Pentru fiecare categorie de credite băncile împreună cu împrumutații stabilesc ratele de rambursare în funcție de mișcarea stocurilor, a cheltuielilor și a celorlalte active, trecerea acestora dintr-un stadiu în altul ținând cont de crearea surselor de rambursare.
În cazul creditelor pentru investiții privind crearea unor capacități de producție, băncile pot acorda perioade de grație, perioade în care nu se rambursează credite.
Termenele de rambursare se corelează cu termenele de punere în funcțiune a capacităților de producție.
Creditele pentru dezvoltare (investiții) se scadențează la rambursare în funcție de existența lichidităților în conturile împrumutaților, precum și de resursele proprii ce se vor constitui conform proiecției cash-flow-ului general și a situației surselor pentru investiții.
Perioada de rambursare a creditelor pentru dezvoltare acordate pe termen mediu și lung, scadențele, precum și cuantumul ratelor de rambursare a acestora vor fi stabilite în funcție de lichiditățile existente și cele ce urmează a fi realizate, conform proiecției fluxului de lichidități general, a surselor pentru investiții și a utilizării acestora, care se întocmesc de către împrumutat pentru întrega perioadă de creditare.
Creditele pe termen scurt, mediu și lung, în valută, pentru investiții se scadențeaza la rambursare în funcție de lichiditățile existente și cele care urmează a fi realizate, conform situației proiecției surselor pentru investiții și a utilizării acestora și cash-flow-ului general al împrumutatului.
Rescadențarea creditelor
Amânarea termenului de rambursare a unui credit se realizează prin modificarea scadenței la o dată viitoare față de cea stabilită inițial, fără a depăși termenul maxim de acordare a creditului respectiv.
Prin prelungirea termenului de rambursare a unui credit se înțelege modificarea scadenței acestuia la o dată viitoare, care depățeste termenul maxim de rambursare stabilit inițial.
La cererea clienților săi, în cazuri justificate economic, banca poate scadența creditele în sensul amânării sau prelungirii termenului de rambursare a acestora, astfel:
amânarea o singură dată a termenului de rambursare a uneia sau a cel mult două rate intermediare în interiorul termenului inițial maxim aprobat;
amânarea de cel mult două ori a aceleași rate intermediare în interiorul termenului inițial maxim aprobat;
prelungirea o singură dată a termenului de rambursare a ratei finale peste termenul inițial aprobat cu încadrarea în termenul maxim de creditare prevăzut de dispozițiile legale și de prezentele norme metodologice pentru respectiva categorie de credite .
Rescadențarea creditelor se aprobă de organele în competența cărora a intrat inițial aprobarea creditelor respective. Rescadențarea creditelor se efectuează de bancă, la cererea scrisă a clienților săi beneficiari de credite, adresată în timp util, înainte de expirarea scadenței ratei (ratelor) pentru care se solicită amânarea, iar în cazul creditelor care intră în competența centralei băncii, cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de expirarea scadenței.
Noile termene de rambursare rezultate în urma rescadențării vor fi înscrise în acte adiționale la contractele de credite încheiate cu împrumutații.
Reeșalonarea creditului
În cazuri deosebite, justificate economic, când împrumutatul se confruntă cu greutăți majore în rambursarea ratelor de credit și achitarea dobânzilor aferente acestora, la solicitarea creditului, ofițerii de credite vor analiza situația economico-financiară a împrumutului și vor propune reeșalonarea la plată a întregului credit, ca o măsură intermediară înainte de declararea în incapacitate de plată și declanșarea procedurii de executare silită.
Prin reeșalonare se pot prelungi sau amâna toate scadențele ratelor intermediare și finale, precum și modificarea cuantumului acestora în cadrul soldului total rămas de rambursat, fără a se depăși termenele maxime de creditare.
Reeșalonarea creditelor se aprobă de organele în competența cărora a intrat inițial aprobarea creditelor respective. Procedura de reeșalonare a unui credit va putea fi declanșată numai după epuizarea celorlalte facilități prevăzute la rescadențare. Este admisă o singură reeșalonare a aceluiași credit. În cadrul unui credit reeșalonat nu se admit rescadențări.
Pentru credite reeșalonate, banca va percepe o dobândă majorată cu două puncte procentuale față de dobânda practicată la categoriile respective de împrumuturi. Dobânda majorată se va percepe începând cu ziua aprobării reeșalonării împrumutului aplicată la întregul sold rămas nerambursat, care va fi evidențiat distinct prin virarea lui într-un cont separat.
Noile scadențe și costurile aferente stabilite în urma reeșalonării vor fi stipulate într-un act adițional la contractul de credite.
Cererile de reeșalonare a creditelor vor fi depuse la bancă de împrumutați, în timp util, înainte de expirarea scadenței finale a creditului respectiv, iar în cazul creditelor care intră în competența centralei băncii cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de expirarea scadenței.
În situații deosebite, când ratele din credit și dobânzile aferente nu au putut fi recuperate la scadență, banca va analiza din proprie inițiativă situația economico-financiară a agentului economic în cauză și de comun acord cu împrumutatul va declanșa procedura de reeșalonare a creditelor.
3.2. Controlul utilizării creditului
Potrivit Legii nr. 485/2006 privind activitatea bancară și statutului propriu de organizare și funcționare, banca are dreptul să verifice la agenții economici beneficiari de credite modul cum aceștia utilizează creditele acordate în conformitate cu destinațiile pentru care s-au aprobat, constituie și păstrează garanțiile creditelor, respectă normele de lucru ale băncii și clauzele din contractele de credite în vederea asigurării rambursării la scadență a creditelor și plata dobânzilor datorate băncii.
În acest scop, unitățile bancare teritoriale vor urmări ca beneficiarii de credite – persoane juridice – să prezinte băncii, în mod periodic, următoarele documente:
balanța de verificare pentru luna expirată se va depune lunar, până la data de 25 a lunii următoare;
rezultatele financiare, situația patrimoniului și situația încasărilor și plăților în valută se vor depune trimestrial/semestrial, până la datele stabilite de Ministerul Finanțelor pentru depunerea acestora la orgamele de drept;
raportul de gestiune, bilanțul contabil și anexele la acesta se vor depune la bancă, până la data stabilită de Ministerul Finanțelor pentru depunerea acestora la organele de drept;
bugetul de venituri și cheltuieli, întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor și fluxul de lichidități prognozat, se vor prezenta băncii anual și ori de câte ori intervin modificări semnificative de nivel sau structură;
proiecția surselor și a utilizării acestora, în cazul creditelor pentru investiții, se va prezenta băncii anual și ori de câte ori se solicita un nou credit sau intervin modificări semnificative în nivelul acestora;
orice alte documente privind bunurile cumpărate sau realizate din credit, garanțiile creditului sau activitatea desfășurată de împrumutat.
Obligația clienților beneficiari de credite de a depune la bancă, la termenele stabilite, documentele stabilite mai sus și de a depune la dispoziția ofițerilor de credite orice alte acte solicitate, decurge din contractul de credit care va conține în mod obligatoriu clauze referitoare la obligațiile și drepturile părților.
Permanent, pe parcursul derulării contractelor de credite, ofițerii de credite vor efectua verificarea scriptică și faptică, la sediul împrumutaților, a modului de utilizare a tuturor creditelor acordate clienților, atât prin contul curent cât și prin conturile separate de împrumut.
Ofițerii de credite trebuie să urmărească, în principal, respectarea următoarelor obligații ce revin împrumutatului prin contractul de credite:
respectarea destinației creditelor prin utilizarea acestora numai în scopurile pentru care au fost aprobate. În cazul în care ofițerii de credite vor constata efectuarea de plăți din credite pentru alte destinații decât cele aprobate, banca va sista imediat, fără preaviz, utilizarea creditului aprobat;
plățile din credite se vor efectua sub control bancar, pe baza de documente legale (plăți prin viramente). Plățile din credite în numerar sunt premise în mod excepțional, în limita plafoanelor legale stabilite de autoritățile monetare;
reflectarea corectă și la zi în evidența contabilă a operațiunilor legate de utilizarea și rambursarea creditelor, achitarea dobânzilor și comisioanelor aferente acestora;
concordanța datelor din evidențe cu cele efectiv constatate pe teren;
menținerea și consolidarea capacității de plată a împrumutatului, a bonității acestuia, pe tot parcursul procesului de creditare, până la rambursarea integrală a creditului și plata dobânzilor datorate băncii;
analiza permanentă a acoperirii cheltuielilor din veniturile realizate și menținerea unui grad acceptabil de rentabilitate;
prevederea în bugetul de venituri și cheltuieli, precum și în fluxul de lichidități al împrumutatului a resurselor necesare pentru rambursarea ratelor de credit scadente și a dobânzilor aferente;
aducerea la cunoștinta băncii a modificărilor intervenite în structura organizatorică și acitvitatea desfășurată;
menționarea pe documentele de plată a pozițiilor din documentații unde se găsesc cheltuielile precum și sursa din care se efectuează plățile (surse proprii, credit), în cazul creditelor pentru investiții;
păstrarea în conturile dechise la bancă a disponibilităților bănești rezultate din activitatea desfășurată;
de a comunica băncii dacă a dechis conturi (subconturi) de împrumuturi sau de disponibilității la alte societăți bancare și volumul activității derulate prin aceste conturi.
La creditele pentru investiții, unitățile băncii vor controla realitatea cheltuielilor efectuate și a mențiunilor înscrise de împrumutat pe documentele de plată, respectarea în execuție a prevederilor din documentația tehnico-economică și încadrarea în prevederile devizului pe baza căruia s-a fundamentat valoarea creditului aprobat.
În cazul în care din verificările efectuate rezultă sau se întrevede depășirea prevederilor din documentațiile tehnico-economice, unitățile băncii împreună cu agentul economic împrumutat, vor analiza cauzele care au condus sau urmează să conducă la această situație, stabilind măsuri de refacere a documentației și aprobarea acesteia potrivit competențelor legale, precum și de redimensionare a posibilităților de acoperire, în noile condiții cu resurse proprii sau împrumutate.
3.3 Verificarea scriptică și faptică a garanției
creditelor
Lunar, în 10 zile lucrătoare de la expirarea termenului legal de depunere a organelor în drept a situațiilor contabile periodice, ofițerii de credite vor efectua verificarea garanției tuturor creditelor acordate agenților economici atât prin contul curent cât și prin conturile separate de împrumut.
Verificarea garanției creditelor se efectuează atât faptic prin constatări la fața locului, cât și scriptic pe baza datelor din evidențele agenților economici și ale băncii.
Ori de câte ori este necesar și cel puțin o dată pe trimestru se efectuează verificarea faptică, la fața locului, asupra existenței, integrității și condițiilor de păstrare și conservare a bunurilor luate în garanție, precum și respectarea obligației de reînoire a contractelor de asigurare ale acestora, în situația în care durata de creditare este mai mare decât cea de asigurare.
Conducerile unităților bancare teritoriale vor putea aproba ca pentru agenții economici cu o situație economico-financiară bună și cu un serviciu al datoriei corespunzător, verificarea faptică a garanției creditelor să se efectueze o dată pe an.
Verificarea faptică a garanției creditelor acordate se realizează prin sondaj sau dacă este posibil în totalitate, prin operațiuni de numărare, măsurare, cântărire sau control efectuat la fața locului în magazii, depozite, hale de producție, platforme de expediere, mijloace de transport etc.
Cu ocazia verificării faptice a garanției creditelor, ofițerii de credite vor urmări:
gradul de utilizare a capacităților de producție, întreținerea și funcționarea utilajelor, instalațiilor și a celorlalte utilități din dotare;
modul de realizare a programelor de producție, de reînnoire tehnologică și prevenire a poluării mediului;
starea generală a companiei împrumutate, poziția față de piețele de aprovizionare și desfacere, accesul la căile de transport și celelalte elemente de infrastructură etc;
stadiul de vegetație al culturilor, efectuarea lucrărilor agricole la timp și de calitate, existența efectivelor de animale și păsări, condițiile de furajare și întreținere etc., în cazul creditelor acordate sectorului agricol.
În cazul creditelor pentru investiții, verificarea faptică a garanției acestora se va efectua de ofițerii de credite împreună cu organele tehnice ale băncii, care vor urmări:
stadiul fizic al executării lucrărilor de investiții și încadrarea acestora în cadrul de execuție aprobat și concordanța lor cu situațiile de lucrări;
respectarea soluțiilor tehnice și constructive prevăzute în documentație și calitatea lucrărilor executate;
asigurarea cu materiale, utilaje și forță de muncă necesare pentru continuarea lucrărilor în perioada următoare;
stocurile de materii și utilaje constituite peste necesar și modul de încorporare a acestora în lucrări sau de valorificare.
Verificarea sciptică a garanției creditelor se efectuează lunar, în termenul prevăzut, asupra evidenței tehnico-operative și contabile a agenților economici beneficiari de credite, urmărindu-se:
concordanța datelor din documentele justificative prezentate de împrumutat (factură, comandă, precontract, oferta acceptată, contract), cu destinația creditului înscrisă în contractul de împrumut și scopul plății înscris pe ordinul de plată;
reflectarea corectă, în evidența, a bunurilor ce constituie garanția creditelor acordate;
concordanța datelor din evidențe cu cele constatate pe teren;
concordanța soldurilor de credite din extrasele de cont eliberate de bancă cu cele din evidențele agenților economici;
asigurarea că aceleași valori materiale nu au fost luate și în garanția altor credite acordate de bancă sau de alte societăți bancare;
respectarea graficelor de acordare și rambursare a creditelor, achitarea dobânzilor și plata comisioanelor;
analiza realizării fluxului de lichidități și a prevederilor din bugetul de venituri și cheltuieli comparative cu cele planificate sau prognozate;
asigurarea cu contracte și comenzi a producției;
realizarea producției, executarea lucrărilor și prestarea serviciilor contractate la termen și în condițiile de calitate prevăzute;
amânările și refuzurile la plată a contravalorii produselor livrate și cauzele acestora;
încadrarea valorică a lucrărilor de investiții în documnetația tehnică admisă la finanțare etc.
În cazul creditelor acordate persoanelor fizice independente, asociațiilor familiale, producătorilor agricoli individuali sau asociați și populației, după constatarea concordanței depline între plățile dispuse și destinația împrumutului, se menționează pe exemplarul nr. 1 al ordinului de plată (care rămâne la bancă) în spațiul rezervat conținutului economic al operațiunii, numele și prenumele în clar al inspectorului de credite, semnătura sa și data, lipsa acestei vize constituind pentru operatorul de ghișeu motiv de refuz în acceptarea la plată a operațiunii.
Verificarea garanției creditelor se va efectua numai asupra bunurilor care au fost acceptate drept garanție a creditelor.
În funcție de rezultatele financiare obținute, calitatea serviciului datoriei față de bancă, rezultatele verificărilor anterioare cu privire la garanția creditelor, conducerile unităților bancare teritoriale vor putea aproba, de la caz la caz, ca verificarea scriptică a garanției creditelor să fie efectuată o dată pe an.
Ofițerii de credite vor întocmi pentru fiecare client la care s-a efectuat verificarea scriptică și/sau faptică a garanției creditelor, o notă privind principalele aspecte constatate în urma controlului.
Eventualele deficiențe constatate cu ocazia verificării faptice și sciptice se vor consemna în acte bilaterale (procese verbale) încheiate de bancă cu agenții economici în cauză, procedându-se astfel:
la depistarea expirării valabilității unor documente care au fost acceptate drept garanție a creditelor (scrisori de garanție bancară, ipoteci, cesiuni de creanțe) se va cere agenților economici beneficiari de credite, prelungirea imediată a valabilității acestora sau obținerea în cel mai scurt timp a altor documente valabile;
în cazul utilizării totale sau parțiale a unor disponibilități constituite în depozite bancare se va cere agenților economici aducerea imediată a depozitelor în situația inițială;
în cazul în care unele bunuri ce au fost luate în garanția creditelor au fost utilizate în procesul de producție sau înstrăinate ori s-au degradat ca urmare a expirării termenului de garanție sau a păstrării în condiții necorespunzătoare, se va solicita agenților economici beneficiari de credite să le înlocuiască imediat cu alte bunuri care să fie acceptate de bancă;
dacă în termen de 48 de ore de la înființare, agenții economici în cauză nu vor reîntregi garanția creditelor cu bunuri acceptate de bancă sau nu vor prezenta documentele și actele ce atestă existența unor garanții valabile (scrisori de garanție bancară, ipoteci, cesiuni de creanță etc.), creditele aferente se vor rambursa, sau în cazul lipsei disponibilităților se va trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităților sau din valorificarea garanțiilor.
La rambursarea integrală a creditelor și plata ultimelor dobânzi datorate băncii, documentele și actele care au fost întocmite în legătură cu creditul urmează a fi îndosariate și păstrate în arhiva unității bancare potrivit reglementărilor în vigoare.
3.4. Rambursarea creditelor
La scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu împrumutații, creditele devin exigibile și trebuie rambursate astfel:
creditele acordate prin conturi separate de împrumut se rambursează efectiv din încasările și disponibilitățile existente în contul curent, prin debitarea acestuia în corespondența cu contul separate de împrumut pe bază de ordine de plată emise de clienți sau de note contabile întocmite de ofițerii de credite.
În situația în care în contul curent se acumulează încasări de sume rezonabile, banca de comun acord cu clientul va putea utiliza aceste disponibilități pentru rambursarea cu anticipație a creditelor din conturile separate de împrumut, numai pe bază de ordin de plată emis de client.
În cazul agenților economici care înregistrează frecvent greutăți financiare concretizate în plăți restante către furnizori, buget, bancă etc. la care creditele prin conturile separate de împrumut s-au acordat cu condiția stipulate în contract ca încasările rezultate din valorificarea stocurilor, cheltuielilor și a altor active creditate să fie dirijate de către plătitori direct în contul separat de împrumut, rambursarea creditelor se efectuează direct pe seama acestor încasări.
Rambursarea anticipată a oricăror sume datorate din creditele în valută se poate realiza numai cu acordul prealabil al băncii și se va face începând cu ultima scadență, pentru a nu influența calculul de dobândă, dacă prin contractul de credite nu s-a prevăzut astfel.
Rambursarea creditelor în valută se va efectua la scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu beneficiarii, de regulă pe seama încasărilor în valută obținute din desfășurarea activității de export, executării de lucrări și prestării de servicii în străinătate și în mod exceptional pe baza valutei obținute prin participarea la piața valutară interbancară.
În cazul în care disponibilitățile și încasările realizate de beneficiarul de împrumut sunt suficiente pentru rambursarea parțială sau integrală a unor rate din creditele acordate prin conturi separate de împrumut sau prin contul curent ajunse la scadență, diferența nerambursată se trece în prima zi lucrătoare după ziua scadenței în contul “Credite restante până la 30 zile” pe bază de notă contabilă întocmită de ofițerii de credite.
Pentru creditele restante banca percepe dobânzi penalizatoare diferențiate în funcție de vechimea restanțelor (până la 30 de zile sau peste 30 de zile) care se comunică prin instrucțiuni de lucru separate.
Pentru dobânzile restante mai vechi de 30 de zile banca calculează debitorului penalități de întârziere în cuantumul prevăzut de lege.
Suma penalităților calculate nu va putea depăși cuantumul sumei asupra căruia sunt calculate, respectiv dobânda restantă peste 30 zile, iar încasarea se face în baza acordului părților în condițiile legii sau a titlurilor executării emise de organele judecătorești.
Între încasarea ratelor din credite la scadență și a dobânzilor datorate la termenele stabilite, prioritate are încasarea dobânzilor datorate, ratele din credite putând fi în condiții justificate economic, rescadențate sau reeșalonate la plată fără a depăși termenele maxime de creditare prevăzute de lege.
În aceste condiții, ordinea încasării creanțelor cuvenite băncii este următoarea:
comisioane, taxe și speze bancare;
dobânzi penalizatoare;
dobânzi curente;
credite restante în ordinea vechimii (peste 30 zile, sub 30 zile);
rate din creditele curente ajunse la scadență.
În situațiilor în care agenții economici împrumutați înregistrează datorii restante din credite și dobânzi, mai vechi de 30 zile, banca împreună cu debitorul va analiza toate posibilitățile de redresare economico-financiară a împrumutatului, capacitatea acestuia de a genera lichidități pe baza cărora să fie acoperite datoriile, precum și realitatea și viabilitatea eventualelor programe de redresare financiară prezentate băncii. După epuizarea tuturor posibilităților de recuperare a creanțelor băncii, aceasta va proceda la punerea în întârziere și comunicarea constatării în justiție pentru obținerea titlului executoriu și/sau trecerea la executarea silită potrivit legii.
Producerea reorganizării și lichidității judiciare se va declanșa numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilități de recuperare a creanțelor băncii, inclusiv executarea silită.
La creditele angajate de debitori aflați în stare de insolvabilitate, comitetele directoare ale unităților bancare teritoriale pot face propuneri centralei băncii pentru sistarea calculului dobânzilor curente sau penalizatoare, aferente acestor credite în următoarele situații:
debitorii, persoane juridice, au intrat în lichiditate juridică și pentru aceștia s-au efectuat notificările de către organele judecătorești;
când sunt îndeplinite pentru debitori, persoane juridice, cumulative următoarele condiții:
debitorul a înregistrat pierderi, potrivit bilanțului contabil în ultimii trei ani consecutivi;
societatea bancară a clasificat în categoria “Pierdere” sau “Îndoielnic” soldul creditelor și al dobânzilor aferente acestui debitor în ultimii doi ani consecutivi;
în cazul debitorilor persoane fizice, când au fost epuizate toate măsurile legale de recuperare a creanțelor neîncasate reprezentând credite acordate și dobânzile aferente acestora.
CAPITOLUL lV
STUDIU DE CAZ PRIVIND ACTIVITATEA DE CREDITARE LA S.C, CONFER S.R.L. PIETRARI
4.1. Probleme generale privind creditarea activității
de investiții de către B.R.D. – G.S.G.
Obiectul creditării
Creditul se acordă pentru realizarea investițiilor, în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat și/sau bugetele locale și din fondurile speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate, pentru:
realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;
dezvoltarea, modernizarea și/sau retehnologizarea obiectivelor de investiții, a capacităților de producție, utilajelor, mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și construcțiilor existente;
realizarea investițiilor publice de interes local;
procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;
procurarea de animale de producție, reproducție, precum și animale de muncă;
plantații pomicole, viticole și alte specii;
asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;
cumpărarea de active fixe (clădiri, construcții, unități de producție, etc.)
Beneficiarii de credite
regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat (inclusiv cu participare de capital străin), pentru un credit de până la 60% din valoarea proiectului de investiții, conform studiului de fezabilitate aprobat, iarpentru mașini, utilaje de transport, pe baza prețurilor existente pe piață;
societățile comerciale cu capital majoritar privat (inclusiv de participare de capital străin), asociații familiale, persoane fizice autorizate, fermieri agricoli și asociații agricole simple fără personalitate juridică, persoane fizice liber profesioniste autorizate prin lege, pentru un credit de până la 75% din valoarea proiectului de investiții, conform studiului de fezabilitate analizat și acceptat de către bancă, iar pentru mașini, utilaje și mijloace de transport, pe baza prețurilor existente pe piață;
creditarea peste nivelele sus – menționate se va face cu aprobarea centralei băncii și numai pentru proiecte care prezintă o profitabilitate deosebită;
unitățile administrativ teritoriale organizate conform Legii nr.9/2005 pentru un credit de până la 60% din valoarea proiectului de investiții, conform studiului de fezabilitate aprobat, iar pentru mașini, utilaje și dotări pe baza prețurilor existente pe piață.
Documentele necesare obținerii creditului
La clienții cu capital majoritar de stat
În vederea obținerii creditului cererea de credit va fi însoțită de documentele:
cererea de credit;
bilanțul contabil, contul de profit și pierdere încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiei de cenzori sau certificarea bilanțului de un expert contabil autorizat independent;
bugetul de venituri și cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul, întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării acestuia;
ultimele situații privind “Rezultate financiare” și “Situația patrimoniului”;
ultima balanță de verificare;
studiul de fezabilitate întocmit și aprobat, conform instrucțiunilor metodologice pentru evaluarea financiară și economică a regiilor autonome și societăților comerciale;
protecția surselor pe perioada de acordare și rambursare a creditului;
acte privind situația juridică a terenului;
acordurile și avizele prevăzute de lege privind utilitățile și protecția mediului înconjurător.
b) Pentru achiziționarea de mașini, utilaje, mijloace de transport, animale și alte dotări și cheltuieli de natura investițiilor, memoriu de fundamentare a creditului din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și indicatorii caracteristici, precum și rezultatele economico-financiare scontate.
La clienții cu capital majoritar privat
Pentru societățile comerciale, cererea de credit va fi însoțită de aceleași documentații ca la clienții cu capital majoritar de stat a și/sau b.
Pentru asociații familiale, precum persoane fizice autorizate, fermieri agricoli individuali și asociații agricole simple, fără personalitate juridică, persoane fizice liber profesioniste autorizate prin lege, cererea de credit va fi însoțită de:
studiul de fezabilitate analizat și acceptat de către bancă;
previziunea veniturilor și cheltuielilor.
Principii de analiză financiară și analiză economică
Până cu puțin timp în urmă termenul uzual folosit, referitor la un proiect de investiție, era analiza economico-financiară. Aceasta cuprindea o serie de indicatori mai mult sau mai putin concludenți. Pe baza analizei acestor indicatori se fundamenta decizia de a se realiza sau nu proiectul de investiție respectiv.
După anul 1990, o dată cu utilizarea pe scară largă a metodologiei Băncii Mondiale, de evaluare a unui proiect de investiție prin metoda cost-beneficiu, s-a generalizat și termenul de studiu de fezabilitate, ca documentație necesară pentru investiții.Aceasta a constituit nu numai o schimbare pur formală, ci și una structurală, de esență.
Două sunt motivele care stau la baza acestei schimbări:
în primul rând, necesitatea introducerii conceptului de “actualizare”, care permite compararea eforturilor cu efecte în diverse momente;
în al doilea rând, fosta analiză economico-financiară a fost înlocuită de două componente: analiza financiară și analiza economică.
Analiza financiară reprezintă analiza profitabilității (rentabilității) unui proiect de investiție la nivelul întrepriderii.
Analiza economică reprezintă analiza profitabilității (rentabilității) unui proiect de investiție la nivelul economiei naționale.
Atât analiza financiară cât și cea economică operează cu aceiași indicatori și se calculează cu aceleași formule. Diferența esențială o constituie însă datele care se introduc în calcule.
Tab. 2 Deosebiri între analiza financiară și analiza economică
Nota: Dobânda la creditele externe reprezintă un cost atât la analiza financiară cât și la analiza economică.
Analiza eficienței proiectului de investiții în vederea acordării creditului
Elementul determinant în fundamentarea capacității de producție a proiectului de investiție îl constituie studiul pieței interne și/sau celei externe (marketingul produsului), care constă în principal din:
producția realizată în ultimii 5 ani de agenții economici cu profil similar;
consumul intern și exportul în ultimii 5 ani;
balanța generală a cererii și ofertei și prognoza acestora, elaborată pe perioada acordării și rambursării creditului;
segmentul de piață (intern și/sau extern) căruia i se adresează produsul (contracte încheiate, tratative avansate, relații tradiționale, prețuri practicate etc.);
orice alte elemente care pot convinge pe analist că produsul sau serviciul are piața de desfacere asigurată.
Proiectele de investiții care realizează produse sau sevicii fără piață, nu se creditează.
De asemenea se vor urmări:
modul de asigurare cu materii prime și materiale, atât în țară cât și din import;
modul de asigurare cu utilitățile necesare și a serviciilor aferente;
tehnologiile de fabricație prevăzute în proiect, pentru a se realiza produse competitive;
modul de evaluare a proiectului de investiție (verificarea includerii tuturor cheltuielilor și prin sondaj, a prețurilor care au stat la baza evaluărilor din proiect).
Menționăm că în ultima perioadă de realizare a investiției trebuie incluse:
fondurile necesare pentru efectuarea probelor tehnologice;
fondurile necesare școlarizării personalului;
capitalul circulant necesar realizării producției după punerea în funcțiune.
Negocierea creditului
Negocierea volumului creditului, a rambursării acestuia și dobânzii constă în
corecta determinare a creditului în funcție de valoarea proiectului de investiție și de sursele proprii și celelalte surse atrase pentru finanțarea proiectului, fără a se depăși nivelele maxime, prevăzute la punctul “Beneficiarii de credite” din prezentul subcapitol;
stabilirea graficului de utilizare a creditului;
stabilirea procentului de dobândă;
stabilirea gradului de rambursare a creditului, inclusiv perioada de grație (acolo unde este cazul);
definitivarea garanțiilor și evaluarea acestora.
Garantarea creditului
În cazul regiilor autonome și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, creditul se garantează prin constituirea de garanții reale, scrisori de garanție bancară, cauțiune sau scrisori ale fondurilor de garantare, scrisori de contragaranție, care să acopere volumul creditului și al dobânzilor aferente pentru primul an de creditare.
La societățile comerciale cu capital majoritar privat, creditul se garantează prin constituirea de garanții reale, colaterale, scrisori de garanție bancară, cauțiune sau scrisori ale fondurilor de garantare, scrisori de contragaranție, care să acopere 50% din volumul creditului și al dobânzilor aferente pentru primul an de creditare, iar diferența o poate constitui însăși obiectele realizate din credit.
Rezultatele analizei
Rezultatele analizei cererii de credite și a documentației tehnico-economice și a activității se vor consemna în “Fișa de analiză pentru aprobarea creditului” întocmită și semnată de colectivul de analiză, ce a fost stabilit de conducerea unității sau a direcției.
Acordarea creditului
Creditul se pune la dispoziția clientului potrivit contractului de credite și a graficului de eșalonare a investiției și se acordă într-un cont separat de împrumut, prin debitarea acestuia pe măsura efectuării plăților.
Urmărirea utilizării creditului.
Periodic, cel puțin o dată pe trimestru se va proceda la verificarea utilizării creditului conform destinației. Urmărirea utilizării se efectuează în conformitate cu prevederile graficelor de eșalonare și rambursarea creditului.
4.2. Studiu de caz privind acordarea unui credit de investiții la S.C. Confer S.R.L. Pietrari
Caracterizarea generală a S.C. Confer S.R.L. Pietrari
S.C. Confer S.R.L. Pietrari este organizată ca persoană juridică Română, fiind societate cu răspundere limitată cu capital privat. Sediul societății este în comuna Pietrari, satul Pietrari.
Durata de funcționare a societății se stabilește pe termen nelimitat, cu începere din 01.03.2004, dată când a fost înregistrată și la Camera de Comerț și Industrie.
Capitalul social al S.C. Confer S.R.L. Pietrari este în valoare de 600.000 lei, în întregime subscris și vărsat, constituit prin aportul în numerar al asociaților.
Obiectul de activitate de bază al societății este fabricarea pâinii; fabricarea produselor proaspete de patiserie.
Necesitatea efectuării operațiunii de achiziție de mijloace de transport auto
Analizând efectele pozitive pe care le-ar avea obținerea unor mijloace de transport folosite în a distribui produsele fabricate, cei trei asociați, Comănescu Ionel, Comănescu Corneliu și Apostolescu Ștefan, în calitate de administratori, au hotărât achiziționarea de pe piața externă a unei autoutilitare tip VW LT 35.
În urma studierii pieței în domeniul desfacerii de autoutilitare, a fost reținută oferta firmelor străine din Germania și Franța, datorită următoarelor motive:
preț convenabil;
stare tehnică bună a utilitarei ;
posibilitatea înmatriculării în circulație.
S.C. Confer S.R.L. Pietrari prezintă Sucursalei Vâlcea a B.R.D. documentația necesară obținerii unui credit în valoare de 32.000 lei, în vederea achiziționării a unei autoutilitare tip VW LT 35.
Această documentație cuprinde:
cererea de credite semnată de administratorul societății;
bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierdere încheiate pe anul 2006;
ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;
bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs (2006);
situația contului de profit și pierdere aferent proiectului de investiție;
fluxul de încasări și plăți (cash-flow);
planul de afaceri;
facturile proforme pentru cele autoutilitară;
memoriu justificativ pentru acordarea creditului întocmit de S.C. Confer S.R.L. Pietari;
actele de proprietate asupra imobilelor cu care S.C. Confer S.R.L. garantează creditul solicitat;
raportul de evaluare întocmit de B.R.D. pentru imobilele ce vor fi ipotecate.
Pentru a putea beneficia de acest credit S.C. Confer S.R.L. trebuie să facă dovada constituirii legale, a desfășurării activității rentabile, îndeplinirea condițiilor de bonitate și prezentarea garanțiilor morale și materiale.
Dovada constituirii legale a societății comerciale se face la deschiderea contului de disponibilități, cu care ocazie societatea a depus la bancă următoarele documente:
cererea de deschidere a contului;
actul de constituire, respectiv contractul de societate și statutul societății;
certificatul de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerțului;
dovada de înscriere la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat;
hotărârea judecătorească de funcționare a societății;
fișa specimenelor de semnatură și amprenta ștampilei.
După analiza dosarului juridic, procesul de creditare începe, de obicei, cu un interviu pe care ofițerul de credite îl are personal cu solicitantul de credite.
Obiectivul principal al acestui interviu este acela de a se constata dacă respectiva cerere de împrumut merită să fie luată în considerație, pe mai departe, dacă se justifică analiza situațiilor financiare. În acest sens ofițerul de credite trebuie să insiste asupra întrebărilor ale căror răspunsuri pot furniza informații esențiale despre solicitantul de credite, împrumutul cerut, capacitatea clientului de rambursare a creditului, existența garanțiilor reale și personale și relația dintre client și alte bănci cu care se află în relații la momentul respectiv.
Dacă după discuția preliminară, ofițerul de credite consideră că cererea de împrumut este în concordanță cu criteriile de bază ale băncii în domeniul creditării, următorii pași vor fi efectuarea unor investiții mai detaliate și a unei analize financiare, pe baza documentelor solicitate clientului și a unor informații obținute din interiorul băncii, dar și din surse externe.
În urma discuțiilor purtate cu reprezentantul S.C. Confer S.R.L., ofițerul de credite întocmește “Fișa clientului”.
“Fișa clientului” cuprinde date de identificare asupra clientului, date despre capital și persoanele împuternicite să angajeze societatea, personalul societății, investițiile în curs de execuție sau prevăzute a se executa, producția, piața actuală, cererea, principalele produse și servicii, activitatea de marketing, precum și date privind concurenții atât pe plan național, cât și pe plan internațional.
Nedeținând suficiente mijloace circulante care să-i permită achiziționarea autoturismelor prin mijloace proprii, S.C. Confer S.R.L. a hotărât să apeleze la credite.
Investigarea activității clientului în vederea cunoașterii acestuia este continuată și completată cu analiza bonității, care permite conturarea imaginii asupra clientului și luarea hotărârii de continuare a analizei situației clientului.
Bonitatea clientului se stabilește cu ajutorul indicatorilor ce o definesc și exprimă capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credite.
Elementele de bază utilizate în determinarea și cuantificarea indicatorilor bonității se regăsesc în principalele situații financiar-contabile întocmite periodic de agenții economici: “bilanțul”, “contul de profit și pierderi”, “balanța de verificare”, “situația patrimoniului”, “rezultatele financiare”, “încasări și plăți în valută”.
Când analiza se efectuează în cursul trimestrului l, în calculul indicatorilor se vor utiliza elementele din bilanțul anual, contul de profit și pierderi și ultima balanță de verificare, iar pentru analizele efectuate în cursul celorlalte trimestre se vor utiliza elementele din balanța de verificare, situația patrimoniului si din rezultate financiare.
Astfel se analizează:
solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care capitalul propriu al clientului asigură acoperirea creditelor și împrumuturilor. O solvabilitate bună este atunci când indicatorul este cuprins între 40% și 60%, limita minimă fiind 30%.
gradul de îndatorare – arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite bancare și datorii către terți.Indicatorul este optim când rezultatele obținute sunt până la 50%. O valoare relativă apropiată de zero a indicatorului arată că agentul economic are datorii minime sau acestea sunt inexistenteși activele patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.
lichiditatea totală – arată capacitatea clientului de a acoperi obligațiile plată exigibile sau cu scadență imediată prin mijloacele sale bănești și/sau prin elementele patrimoniale active care se pot transforma în scurt timp, de regulă până la 12 luni, în mijloace bănești.Nivelul optim al indicatorului este atunci când acesta este mai mare de 100%.În calculul lichidității totale nu se vor lua în considerare următoarele active:
valoarea materiilor prime, materialelor, producției neterminate și semifabricatelor, inutilizarea și fără posibilități de valorificare – comenzi sistate, contracte reziliate etc;
valoarea produselor finite fără comenzi sau contracte ferme care nu au desfacere asigurată, servicii, lucrări, produse facturate, mărfuri cu caracter litigios sau fără posibilități certe de încasare;
debitori litigioși, greu de încasat.
lichiditatea imediată – reflectă posibilitatea clientului de a-și achita imediat datoriile, creditele și împrumuturile în termen scurt. Pentru clienții care înregistrează pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu valoarea pierderilor înregistrate. Nivelul optim al indicatorului este atunci când tinde către 100%.
rentabilitatea – exprimă capacitatea clientului de a valorifica elementele patrimoniale și de a genera un câștig net. Se determină în funcție de capitalul social sau de cifra de afaceri.
Deoarece mărimea capitalului social este relativ constantă iar cea a profitului net evoluează de la o lună la alta în cadrul anului calendaristic, ceea ce influențează în mod corespunzător mărimea rentabilității, pentru ca cele două elemente de calcul să fie comparabile și să permită obținerea unei mărimi cât mai reale a indicatorului, acesta se determină prin luarea în calcul a profitului net estimat a se realiza pe întregul an.
Rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri exprimă capacitatea clientului în funcție de condițiile concrete de producție, tehnologie, organizare, management, să obțină un anumit nivel de profit la un anumit volum de vânzări(cifra de afaceri). Nivelul diferit al rentabilității clienților din cadrul aceleiași ramuri impune cunoașterea poziției acestuia în cadrul ramurii, ceea ce face utilă compararea rezultatului obținut cu indicatorul mediu pe ramură, dacă acesta de cunoaște.
gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri – exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile aferente acestora. Nivelul bun al indicatorului este peste 120%.
Solvabilitatea patrimonială:
Capitaluri proprii
Sp = x 100
Capitaluri proprii + Credite și împrumuturi
Lichiditatea imediată:
Active ușor lichidabile
Li = x 100
Datorii pe termen scurt
Rentabilitatea:
Profit net Profit net
Rca = x 100 sau Rca = x 100
Cifra de afaceri Capitalul social vărsat + Rezerve
Gradul de îndatorare:
Datorii
Gi = x 100
Total activ
Gradul de acoperire al cheltuielilor din venituri:
Total venituri
Gacv = x 100
Total cheltuieli
Tab. 3 Situația evolutivă a patrimoniului în perioada 31.05.2006-31.08.2006
Calculul indicatorilor de bonitate la 31.05.2006:
1. Solvabilitatea patrimonială:
4.285,05
Sp = x 100 = 100%
4.285,05
A = 10
2. Lichiditatea imediată:
9.668,01
Li = x 100 = 105,89%
9.130,54
B = 8
3. Rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri:
1.097,78
Rca = x 100 = 1,58%
69.479,75
D = 2
4. Gradul de îndatorare:
9.130,54
Gi = x 100 = 66,38%
13.755,13
D = 2
5. Gradul de acoperire al cheltuielilor din venituri:
69.955,60
Gacv = x 100 = 102,52%
51.990,70
B = 8
30 puncte b / în observație
Calculul indicatorilor de bonitate la 31.08.2006 :
1. Solvabilitatea patrimonială:
18.207,59 18.207,59
Sp = x 100 = x 100 = 27,29%
18.207,59 + 1.868,75 40.076,34
B = 8
2. Lichiditatea imediată:
30.245,06
Li = x 100 = 50,13%
60.337,80
D = 2
3. Rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri:
10.020,31
Rca = x 100 = 10,13%
98.903,17
A = 10
4. Gradul de îndatorare:
60.337,80
Gi = x 100 = 76,38%
78.995,58
D = 2
5. Gradul de acoperire al cheltuielilor din venituri:
101.941,87
Gacv = x 100 = 105,18%
96.921,56
B = 8
30 puncte C / în observație
Fig. 2 Evoluția indicatorului “Solvabilitate patrimonială”
Fig. 3 Evoluția indicatorului “Lichiditate imediată”
Fig. 4 Evoluția indicatorului “Rentabilitate în funcție de cifra de afaceri”
Fig.5 Evoluția indicatorului “Gradul de îndatorare”
Fig. 6 Evoluția indicatorului “Gradul de acoperire al cheltuielilor din venituri”
Analizând indicatorii de bonitate ai S.C. Confer S.R.L. Pietrari, ofițerul de credite constată că societatea are performanță financiară bună, privind cheltuielile de clasificare a potofoliului de credite și a serviciului datoriei.
După analiza situațiilor financiare ale S.C. Confer S.R.L. Pietrari, ofițerul de credite studiază planul de afaceri al clientului (conform anexei nr.2), situația contului de profit și pierdere aferent proiectului și fluxului de încasări și plăți.
În continuare, în atenția sa urmează factura proformă, care cuprinde date exclusiviste despre mijlocul de transport.
Următoarea etapă în creditarea activității de achiziționare a unor mijloace de transport este întocmirea “fișei de analiză” de către ofițerul de credit. Aceasta cuprinde pe lângă alte date importante și concluziile analizei privind creditul solicitat.
“Fișa de analiză” cuprinde:
date generale despre client;
date privind creditul solicitat;
documentația utilizată la efectuarea analizei (inclusiv contracte sau comenzi);
prezentarea activității clientului;
date financiare;
prezentarea creditelor acordate și în derulare, în momentul analizei, pe termen scurt, mediu și lung;
indicatorii de bonitate, împreună cu clasificarea conform performanțelor fără și cu subcalsificare în funcție de serviciul datoriei;
prezentarea garanțiilor;
concluziile analizei;
propunerile privind acordarea creditului solicitat.
După întocmirea dosarului de creditare și aprobarea acestuia de către Centrală B.R.D., se întocmește “Dosarul de credit” (anexa 4) care trebuie să aibă anexate documentele privind garanțiile asupra bunurilor mobile sau imobile care constituie garanția creditului.
Creditul aprobat se pune la dispoziția clientului sub forma limitei de creditare, care este maximă și se acordă în cont separat de împrumut, prin debitarea acestuia pe măsura efectuării cheltuielilor, în limita valorii și duratei creditului aprobat.
4.3. Concluzii și propuneri
Ca urmare a verificării faptice la sediul debitorului a rezultat că datele declarate de acesta prin documentația prezentată corespund cu realitatea.
Agentul economic îndeplinește următoarele condiții de acordare a creditului activitate curentă:
înregistrează performanțe financiare foarte bune și are un serviciu bun al datoriei;
se angajează să efectueze operațiuni de încasări și plăți prin banca BRD în proporție de 90%;
dispune de un capital social vărsat de 600.000 Lei și prin natura activității desfășurate;
încasările și plățile au caracter de permanență;
are o situație financiară corespunzătoare și o evoluție favorabilă a indicatorilor de bonitate
Având în vedere cele constatate și consemnate mai sus propunem a se aproba acordarea unui credit pentru activitatea curentă în sumă de 32.000 Lei pe o perioadă de 48 luni.
Comitetul de credite a aprobat creditul propus în sumă de 32.000 Lei la data de 31.05.2006.
Documentația preyentată de agentul economic al S.C. Confer S.R.L. care cuprinde toate elementele prevăzute de Normele metodologice de creditare: Cerere de credit, Balanța și bilanț, Previzionarea încasărilor și plîților sunt anexate.
BIBLIOGRAFIE
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, “ Monedă, bănci, credit”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997
Bran Paul, “Relații financiar-bancare ale societăților comerciale”, Editura Tribuna Economică, 1994
Cerna Silviu, “Banii și creditul în economiile contemporane”, Editura Enciclopedică, București 1994
Dedu Vasile, “Management bancar”, Editura Mondan
Diaconescu Mariana, “Bănci.Sisteme de plăți.Riscuri”, Editura Economică, București 1999
Gust Marius, Vechiu C., Bogoi D., “Management bancar”, Editura Independența Economică 2003
Ilie Mihai, “Probleme financiare ale unităților economice din industrie în perioada de tranziție la economia de piață”, București 1998
Ionescu Lucian, “Băncile și operațiunile bancare”, Editura Economică, București 1996
Mihai Ilie, “Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Editura Expert
Puiu Alexandru, “Management bancar”, U.C.B., 1995
Rotaru Constantin, “Managementul performanței bancare”, Editura Expert, București 2001
Roxin Luminița, “Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997
Stoica Maricica, “Managementul bancar”, Editura Economică, București 1999
Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, “Monedă, bănci, credit”, Editura Universitară, București 2005
Turcu Ion, “Operațiuni și contracte bancare”, Editura Lumina Lex 1994
***Statutul B.R.D. – G.S.G.
***Partener bancar, revista editată de B.R.D., nr. 2/1998
***Normele de creditare ale B.R.D. – G.S.G.
***Legea privind activitatea bancară, nr. 485/2006
***Pliante B.R.D. – G.S.C.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Creditul Bancar Evaluarea Riscurilor Si Garantarea Imprumuturilor Bancare (ID: 132167)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.