. Creditul Bancar. Acordarea Unui Credit

CAPITOLUL 1

SISTEMUL BANCAR

În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.

Agenții economici își găsesc resursele necesare realizării investițiilor fie prin propriile economii, fie recurgând la creditele ce le sunt acordate prin bănci în procesul de reciclare și valorificare a capitalurilor monetare în economie. Ele creează astfel condițiile unei ample redistribuiri a capitalurilor, pe măsura evoluției istorice, tot mai mari, vehiculate de o largă rețea de intermediari care, în structura sistemului bancar în formare, au fost băncile comerciale sau de depozit.

După evenimentele din decembrie 1989, sectorul bancar românesc a fost însoțit de schimbări profunde în principalele sale domenii și anume: produse și servicii, capitalizare, privatizare, informatizare, dezvoltarea rețelei, pregătirea personalului, activitatea de corespondență cu băncile din străinătate.

O dată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară și

Legea privind Statutul Băncii Naționale, care au intrat în vigoare pe 3 mai 1991 (modificate ulterior prin Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară și Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României), întregul sistem bancar a fost organizat pe două niveluri, de tip occidental.

Prin lege Banca Națională a României a căpătat autonomie față de puterea executivă, astfel: are personalitate juridică, este unicul organ de emisiune, elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plată, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială a societăților bancare. Este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autorităților publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.

Banca centrală decide care entități juridice pot opera ca bănci și stabilește regulile de emitere a autorizațiilor de funcționare a băncilor. Ea monitorizează activitatea băncilor comerciale pe de o parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.

În vederea evitării problemelor financiare, banca centrală solicită băncilor îndeplinirea unor anumiți indicatori, și anume: indicatorul de adecvare a capitalurilor, rata rezervelor minime obligatorii și indicatorul de lichiditate.

Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea capitalului adecvat, impune calculul unui indicator de adecvare a capitalului, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a unei bănci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranță pentru ca, în cazul în care cățiva clienți nu-și pot rambursa creditele, banca să fie capabilă să-și plătească deponenții.

Această marjă de siguranță este capitalul băncii.

Indicatorul de adecvare a capitalului se exprimă sub formă de procent și se calculează ca raport între fondurile investite de acționari (capital social), plus profiturile nerepartizate, care trebuie păstrate permanent de bancă și activele băncii (ajustate în funcție de risc), plus activele în afara bilanțului.

Banca Națională a stabilit că societățile bancare sunt obligate să asigure un nivel de solvabilitate determinat ca raport între fondurile proprii și totalitatea activelor și elementelor în afara bilațului. Raportul minim de solvabilitate este 8%. Dacă indicatorul de adecvare a capitalului scade sub nivelul cerut, el trebuie corectat, fie crescând capitalul băncii, fie reducându-i activele cu grad mare de risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus.

Riscul de credit se poate reduce, „vânzând” creditele sale unei alte bănci, sau printr-un proces financiar complex, denumit conversia împrumutului în titluri de valoare. Această situație apare atunci când creditele (care fac parte din activele băncii) sunt convertite în alte instrumente financiare, care nu sunt considerate ca active în bilanț și, deci, nu sunt luate în calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului.

Banca centrală poate cere băncii să aibe rezerve, de regulă, nepurtătoare de dobândă, depozitate în conturi speciale la banca centrală. Această cerință se exprimă printr-un indicator financiar regăsit în practica bancară sub denumirea de rata rezervelor minime obligatorii față de totalul pasivelor unei bănci.

Rata rezervelor minime se determină ca raport între depozitele băncii comerciale constituite la banca centrală și pasivele bănii (depozitele clienților).

Rezervele minime obligatorii constituie un instrument al politicii monetare. Banca centrală poate influența în acest mod, capacitatea băncilor de a acorda credite, modificând rata rezervelor minime obligatorii și reglementând, astfel, creșterea masei monetare. În România, rezervele obligatorii sunt purtătoare de dobândă, dar la un nivel simbolic.

Banca centrală poate stabili indicatorul de lichidate, respectiv procentul depozitelor bancare și al altor pasive ce trebuie păstrate în numerar sau în alte active care se pot transforma, repede și ușor, în numerar. În acest mod, banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface cerințele clienților atunci când aceștia doresc să-și retragă fondurile. Astfel nu se va pierde încrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poate oferi fondurile solicitate.

Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de lichiditate, fie împrumutând de la alte bănci, fie apelând la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanță. Indicatorul de lichiditate este determinat ca raport între numeralul plus alte active lichide ale băncii și pasivele băncii (depozite).

Conducerea Băncii Naționale a României este asigurată de un Consiliu de administrație numit de Parlament, membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau membrii unui partid politic.

Al doilea segment al sectorului bancar românesc este format din societățile bancare care au rol operativ. Băncile comerciale au statut de societăți comerciale pe acțiuni și funcționează în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a Legii bancare nr. 58/1998.

Din punct de vedere organizatoric, băncile își desfășoară activitatea în condiții asemănătoare cu ale celorlate societăți comerciale pe acțiuni. Conducerea, administrarea și controlul sunt la fel ca a societăților pe acțiuni. Băncile dispun de un for suprem de conducere (adunarea generală), de structuri care îi asigură gestiunea curentă (președinte, consiliu de administrație, comitet de direcție), de organe proprii de control (comisie de cenzori și controlul intern al băncii).

Conform Legii nr. 58/1998, privind activitatea bancară structura organizatorică, conducerea și administrarea societăților bancare se stabilesc prin statutele proprii; înființarea comitetului de risc, comitetul de administrație a activelor și pasivelor, comitetul de credite este obligatoriu.

Comitetul de risc are funcția de:

a) analiză a riscurilor cu care se poate confrunta banca în angajarea resurselor sale, și anume: riscul insolvabilității, pierderii de capital; riscul imobilizării, al lipsei de lichidități; riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobiliare; riscul eroziunii capitalului prin inflație; riscul repatrierii capitalului în condițiile creditării externe: riscul valutar și riscul de țară.

b) prevenire, atenționare a conducerii asupra unor riscuri în scopul luării de măsuri necesare la timp, pentru înlăturarea acestor efecte.

Comitetul de administrație a activelor și pasivelor: impune măsurile necesare administartorilor la îndeplinirea hotărârii conducerii în legătură cu politica băncii.

Comitetul de credite: analizează solicitările de credite și stabilește condițiile de urmat în funcție de politica băncii.

Spre deosebire de societățile comerciale, total independente în elaborarea propriului management, băncile sunt obligate în temeiul Legii nr. 58/1998, să se supună în activitatea lor, reglementărilor emise de Banca Națională a României pentru aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plăți, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere a societăților bancare.

În conformitate cu directivele Băncii Naționale a României, societățile bancare sunt obligate să obțină din partea Băncii Naționale a României autorizație de funcționare. În România, autorizarea implică două etape: autorizarea de principiu necesră constituirii băncii și licența pentru funcționarea propriu-zisă.

Conform Legii nr. 58/1998, este interzis oricărei persoane să desfășoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizație emisă de Banca Națională a României. Totodată se interzice persoanelor care nu au autorizație emisă de Banca Națională a României să utilizeze denumirea de bancă.

Regulamentele, conform căreia băncile pot funcționa numai pe baza autorizației emise de Banca Națională a României și sunt constituie sub forma juridică de societate pe acțiuni, cu respectarea prevederilor în vigoare aplicabile societăților comerciale, sunt aplicate și în cazul sucursalelor băncilor, persoane străine.

Băncile străine au obligația să notifice Băncii Naționale a României deschiderea de reprezentanțe în România, în conformitate cu reglementările în vigoare. Reprezentanțele băncilor străine își vor limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare și nu vor efectua nici un fel de operațiuni.

Cererea de autorizație va fi înmănată Băncii Naționale a României, în forma stabilită de acesta. Totodată va fi stabilită documentația care trebuie să însoțească cererea, termenele și procedura de autorizare.

Condițiile în care autorizarea poate fi acordată se referă la: experiența și calificarea profesională a conducătorilor băncii; la nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat în formă bănească în totalitate; la momentul constituirii; la studiul de fezabilitate al băncii; acționarii semnificativi și fondatorii băncii; structura acționarului; sediul băncii; auditorului independent.

Banca Națională a României poate cere unui solicitant orice informație și documente, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.

În termen de cel mult patru luni de la primirea cererii, Banca Națională a României va aproba constituirea unei bănci sau va respinge și va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza refuzului cererii. Atunci când o bancă centrală emite o autorizație de funcționare unei bănci, ea apreciază, în principiu, că banca respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă că afacerile băncii vor fi conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că banca le va putea înapoia banii, oricând.

În termen de două luni de la primirea comunicării aprobării cererii de constituire, pentru a obține autorizația de funcționare, vor fi prezentate Băncii Naționale a României documentele care dovedesc constituirea legală a băncii. Această autorizație va fi acordată în termen de cel mult patru luni de la data primirii documentelor.

Cererea de autorizație poate fi respinsă, dacă nu s-au respectat condițiile impuse de banca centrală. Cauzele respingerii autorizației pot fi următoarele: documentația prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; documentația prezentată este insuficientă pentru a determina dacă banca va desfășura o activitate în conformitate cu Legea nr. 58/1998, dacă onorabilitatea, pregătirea și experiența profesională a conducătorilor sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute în studiul de fezabilitate.

În situația în care capitalul social este mai mic decât nivelul stabilit, forma juridică este alta decât cea prevăzută de lege se poate anula cererea de autorizație. Din evaluarea studiului de fezabilitate rezultă că banca nu poate asigura realizarea obiectivelor sale propuse în condiții compatibile cu buna funcționare a sistemului bancar, pot conduce la refuzte și în cazul sucursalelor băncilor, persoane străine.

Băncile străine au obligația să notifice Băncii Naționale a României deschiderea de reprezentanțe în România, în conformitate cu reglementările în vigoare. Reprezentanțele băncilor străine își vor limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare și nu vor efectua nici un fel de operațiuni.

Cererea de autorizație va fi înmănată Băncii Naționale a României, în forma stabilită de acesta. Totodată va fi stabilită documentația care trebuie să însoțească cererea, termenele și procedura de autorizare.

Condițiile în care autorizarea poate fi acordată se referă la: experiența și calificarea profesională a conducătorilor băncii; la nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat în formă bănească în totalitate; la momentul constituirii; la studiul de fezabilitate al băncii; acționarii semnificativi și fondatorii băncii; structura acționarului; sediul băncii; auditorului independent.

Banca Națională a României poate cere unui solicitant orice informație și documente, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.

În termen de cel mult patru luni de la primirea cererii, Banca Națională a României va aproba constituirea unei bănci sau va respinge și va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza refuzului cererii. Atunci când o bancă centrală emite o autorizație de funcționare unei bănci, ea apreciază, în principiu, că banca respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă că afacerile băncii vor fi conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că banca le va putea înapoia banii, oricând.

În termen de două luni de la primirea comunicării aprobării cererii de constituire, pentru a obține autorizația de funcționare, vor fi prezentate Băncii Naționale a României documentele care dovedesc constituirea legală a băncii. Această autorizație va fi acordată în termen de cel mult patru luni de la data primirii documentelor.

Cererea de autorizație poate fi respinsă, dacă nu s-au respectat condițiile impuse de banca centrală. Cauzele respingerii autorizației pot fi următoarele: documentația prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; documentația prezentată este insuficientă pentru a determina dacă banca va desfășura o activitate în conformitate cu Legea nr. 58/1998, dacă onorabilitatea, pregătirea și experiența profesională a conducătorilor sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute în studiul de fezabilitate.

În situația în care capitalul social este mai mic decât nivelul stabilit, forma juridică este alta decât cea prevăzută de lege se poate anula cererea de autorizație. Din evaluarea studiului de fezabilitate rezultă că banca nu poate asigura realizarea obiectivelor sale propuse în condiții compatibile cu buna funcționare a sistemului bancar, pot conduce la refuzul acordării autorizației.

Autorizația mai poate fi refuzată și în situațiile în care: conducătorii băncii, administratorii sau cenzorii acesteia nu au onorabilitatea necesară, calificarea și experiența profesională adecvate funcției; calitatea fondatorilor sau a acționarilor semnificativi nu corespund nevoii de garanție a unei gestiuni sănătoase și prudente a băncii; înainte de obținerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice asupra înființării sau funcționării băncii; nu sunt respectate prevederile legii sau reglementările date în aplicarea acesteia.

Autorizația obținută de o bancă poate fi retrasă la cererea băncii, ca sancțiune sau pe baza unuia dintre următoarele motive: banca nu a început operațiunile pentru care a fost azutorizat, autorizația a fost obținută pe baza unor declarații false, acționarii au hotărât să lichideze sau să dizolve banca, a avut loc o infuzie sau o divizare a băncii.

Hotărârea de a retrage autorizația se comunică în scris băncii, filialei sau sucursalei în cauză, precizând și motivele care au stat la baza acesteia, după care se publică în Monitorul Oficial al României și în două publicații de circulație națională.

Retrăgând autorizația acordată, banca centrală încearcă, de fapt, să oprească activitatea băncii, înainte ca pierderile acesteia să ajungă la nivelul la care banca nu-și mai poate plăti deponenții.

În loc să retragă autorizația de funcționare, banca centrală poate acționa pentru ca banca să fie salvată. Astfel, banca centrală poate iniția un aranjament financiar pentru a consolida capitalul băncii, poate insista să fie schimbată conducerea băncii sau poate sprijini fuziunea cu o altă bancă (sau preluarea de către o altă bancă). În consecință, dacă împrejurările o cer, banca centrală va asigura un potrofoliu de salvare, pentru ca publicul să nu piardă încrederea în sistemul bancar.

Pentru desfășurarea activității curente, băncile comerciale își deschid filiale, sucursale și agenții în teritoriu, cu respectarea acelorași proceduri. Conform Legii nr. 58/1998 și standardelor internaționale, filialele din România ale societăților bancare sunt considerate persoane juridice, iar sucursalele sunt considerate reprezentanțe ale societăților bancare.

Deci, filiala trebuie să posede, pe de o parte un patrimoniu propriu iar pe de altă parte, are pesonalitate juridică proprie.

Sucursala se înființează la inițiativa băncii și din fondurile ei care îi afectează capitalul necesar și o organizează, însă ea nu devine persoană juridică de sine stătătoare. Sucursala, spre deosebire de filială, se caracterizează printr-o dublă subordonare față de bancă: pe de o parte, dependența de ordin economic, iar pe de altă parte, cea de natură juridică.

Sucursala încheie contracte cu terțe persoane în numele băncii, în calitate de mandatar sau în nume propriu, în calitate de comisionar.

În activitatea lor băncile se supun reglementărilor și ordinelor emise de Banca Națională a României cu privire la politica monetară, de credit, valutară, de plăți, de asigurare a prudenței bancare și supraveghere bancară. Astfel băncile comerciale au dreptul să desfășoare următoarele activități:

– acceptare de depozite;

– contractarea de credite, operațiuni de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

– emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

– plăți și decontări;

– leasing financiar;

– transferuri de fonduri;

– emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

– tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu instrumente monetare negociabile, valută, instrumente financiare derivate, metale prețioase, valori mobiliare.

– intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;

– administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

– închirierea de casete de siguranță;

– consultanță financiar-bancară.

Cu toate că activitatea bancară este foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici sau persoane fizice. Deci băncile reprezintă instituții primitoare și distribuitoare de capital.

Legea bancară a României din 1934 definește foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil și de mare actualitate. Prin această lege se arată că prin întreprinderea de bancă se înțelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârși orice fel de operațiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerț, asupra diferitelor valori negociabile, precum și alte valori în legătură cu acesta.

Sunt și bănci care au o activitate mai limitată și anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituția care se ocupă de comerțul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului și cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanțe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piață, pentru că el trebuie să asigure cadrul general care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor bănești din economie și dirijării lor în scopul desfășurării normale a activității social-economice. Banii, circulația bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină și la noi instrumente active în stimularea activității economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice fenomen economnic pozitiv și descurajează activitățile ineficiente.

Băncile stimulează și mențin trează atenția agenților economici spre probleme majore, și anume resursele și utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficiența utilizării resurselor, modul de utilizare a prifitului. Băncile comerciale au chiar obligația de a opri pe agenții economici să angajeze activități nerentabile și riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăților prin cont.

Prin intervenția băncilor se pot evita unele implicații, care ar comporta riscuri în gestiunea agenților economici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenților economici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilități în adaptarea la cerințele pieței, în funcție de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică.

Băncile joacă un rol intermediar între creditorii și debitorii originari potențiali. Ele primesc plasamentele agenților economici și acordă credite altor agenți – celor care au nevoie de resurse bănești. Este de reținut faptul că, dacă o categorie de agenți economici este global deficitară (întreprinderile), o alta este global excedentară (menajele). Un agent economic luat individual poate avea, la un moment dat, fie excedent, fie deficit de resurse bănești.

De exemplu, o întreprindere producătoare de zahăr are nevoie de credite în perioada aprovizionării cu sfeclă și are disponibilități suplimentare în lunile în care produce și desface zahărul produs către clienții săi. De asemenea, o familie dispune de resurse bănești pe care le plasează în conturi bancare în perioada când economisește pentru a-și apropia un bun de folosință îndelungată și, s-ar putea, să apeleze la credite în momentul cumpărării obiectului respectiv.

Atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice își găsesc resursele necesare realizării investițiilor fie prin propriile economii, fie recurgând la credite ce le sunt acordate prin bănci.

1.1. Operațiuni bancare

Prin rețea bancară se înțelege ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcționează într-o țară răspunzând cerințelor unui anumit mod de producție și unei anumite etape de dezvoltare social economică.

Noțiunea de activitate bancară definește operații și tranzacții active și pasive efectuate de aparatul bancar. Astfel, banca centrală exercită operațiuni privind emisiunea monetară, concentrarea rezervelor bănești ale băncilor comerciale și acordarea de credite acestor bănci, influențarea volumului și costului creditului, acordarea de împrumuturi statului și păstrarea tezaurului public. În același timp, celelalte bănci efectuează mai ales operații de atragere a mijloacelor bănești temporar disponibile în conturi ale clienților, persoane fizice sau juridice, de acordare de credite pe diferite termene, de efectuarea de viramente între conturile clienților și de transferuri de conturi deschise la alte bănci, de emitere de instrumente de credit și de efectuare de tranzacții cu acestea, vânzarea de valori și alte operații valutare.

Activitatea societăților bancare este reglementată de Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară și reglementările emise în aplicarea acesteia de Banca Națională.

În cadrul complexei activități bancare au loc o serie de operațiuni pe care banca le execută. Prin operațiunile bancare se înțelege atragerea de fonduri încredințate de public, operațiunile de credit pe care le gestionează o bancă sau punerea la dispoziția clientelei mijloacele de plată și alte servicii bancare.

În rândul operațiunilor bancare se includ două grupe mari: operațiunile bancare fundamentale și operațiunile bancare accesorii. Operațiunile fundamentale sunt acelea prin care se realizează funcția proprie a băncii, adică funcția de intermediar în operațiile de credit, fie că se acționează pentru a aduna economiile, fie că se acționează pentru întrebuințarea economiilor mobilizate.

La rândul lor operațiunile fumdamentale cuprind operațiuni pasive, acelea la care banca participă în calitate de debitor pentru că ea primește un credit, de exemplu în cazul unui depozit bancar; operațiuni active, acelea la care banca participă în calitate de creditor, ea făcând în acest caz o creditare, de exemplu când se acordă un credit.

Conform art. 3 din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară: „societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de acivitate îl constituie atragerea de la persoanele fizice și juridice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la temen, precum și acordarea de credite”.

Din analiza textului rezultă:

– pe de o parte, deosebirea esențială între creditul bancar și împrumutul civil;

– pe de altă parte , legătura indisolubilă între operațiunile bancare active și operațiunile pasive, adică fără atragere de numerar, constituire de depozite, nu se poate acorda credite.

Deosebirea esențială între împrumutul civil și creditul bancar constă în faptul că banca împrumută banii depunătorilor, sau fondurile împrumutate de la Banca Națională a României ori de la altă bancă, împrumutătorul civil – creditorul – împrumută banii săi proprii.

Societățile bancare în acordarea de credite urmăresc ca solicitantul creditului să prezinte credibilitate pentru rambursarea lor și a dobânzii aferente la scadență. Din această cauză băncile pot cere solicitantului garantarea împrumutului cu bunuri mobile și imobile.

După aprobarea unui credit, banca nu va putea anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazurile prevăzute de lege. Astfel, se poate anula sau reduce cuantumul creditului în situațiile când clientul persoană fizică sau juridică a furnizat date nereale. Acest lucru se va realiza numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris creditatului.

Toate operațiunile de credit trebuiesc consemnate în documente contractuale din care să rezulte cu claritate toți termenii și toate condițiile tranzacțiilor. Copiile acestor documente, păstrate de bancă, pot fi verificate de Banca Națională a României.

Creditele pot fi acordate pe termen scurt, mediu sau lung, în funcție de necesitățile clientului băncii. Creditul pe termen scurt este necesar pentru derularea unui ciclu complet de producție, de la procurarea materiei până la vânzarea produsului finit, sau de distribuție, de la cumpărarea mărfii și pâna la revânzarea ei. Termenul de rambursare a creditului în acest caz poate fi de câteva zile sau de câteva luni, dar nu mai mult de un an.

Creditul pe termen mediu nu este decât o subdiviziune a unui credit pe termen lung. Creditul pe termen lung este destinat finanțării investițiilor și rambursarea lui eșalonată este legată de amortizarea acestei investiții, de etapele în care ele dau rezultate financiare scontate. Ambele credite au acceași finalitate și se disting prin termenul de rambursare. Creditele pe termen mediu se acordă între 1 – 5 ani, iar creditele pe termen lung sunt acordate peste 5 ani.

Este important de știut scopul utilizării creditului de către client. El poate fi acordat pentru consum sau destinat producției. Aceasată distincție este important și este legat de sursa și riscul rambursării. Creditul pentru consum prezintă un risc sporit și de aceea trebuie tratată cu mai multă prudență. Această categorie de credite are o pondere nesemnificativă în activitatea bancară. Creditul destinat producției, în condiții normale, își găsește sursa rambursării în însăși derularea ciclului industrial sau comercial și de aceea este mai puțin riscant pentru bancher.

În afară de cele două operațiuni menționate, băncile mai prestează și o gamă largă de servicii bancare, însă cu o pondere mai mică în totalul activității lor.

Operațiunile accesorii sunt acelea în cursul cărora banca nu este nici creditoare, nici debitoare, dar asigură o păstrare de titluri și valori, serviciul încasării titlurilor și a altor documente; operațiunile accesorii se referă la operațiunile privind primirea, verificarea și încasarea sumelor pentru clienții lor, pe baza documentelor de decontare, depozite în custodie, servicii de casă.

Operațiuni excepționale și speculative, cum ar fi operațiunile care constau în cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare, îndeosebi cele emise de stat de către banca centrală.

Conform Legii nr. 58/1998, băncile nu pot desfășura următoarele operațiuni: angajarea în tranzacții cu bunuri imobile. Se exceptează tranzacțiile cu astfel de bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum și tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării creanțelor băncii bunurile mobile și imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, altele decât cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naționale a României.

Sunt interzise și următoarele operațiuni: achiziționarea propriilor acțiuni sau gajarea lor în contul băncii, acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii, primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăți, angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajații băncii. Se exceptă operațiunile fondurilor de plasament și alte operațiuni financiare bazate pe principiul mutualității.

Dată fiind importanța activității bancare, exercitată într-un mod profesional, aceasta nu poate fi lăsată la voia întămplării, ci ea este reglementată și încadrată într-un ansamblu de reguli de drept public. În principiu, strângerea economiilor publice pentru a fi redistribuite sub formă de credit constituie o funcție de interes public. Astfel, activitatea bancară este supusă unui control prin organele de supraveghere a băncilor. Acest control privește cel puțin condițiile de derulare a operațiilor de credit, condițiile operațiunilor de depozit, diferitele servicii prestate de bănci. Controlul organelor de supraveghere a băncilor se referă de asemenea la măsurile prudențiale ce trebuiesc luate pentru a evita creșterea riscurilor rezultate din acordarea de credite.

Reglementarea strictă a activității bancare este impusă de trăsătura fundamentală a afacerilor bancare, încrederea sau credibilitatea. Clienții băncii trebuie să aibă deplină încredere că banii pe care-i depun într-o bancă pot fi retrași oricând în cazul disponibilităților la vedere sau la termenul prestabilit, în cazul depozitelor la termen. Astfel, bancherul, care poate fi o persoană fizică sau o societate, trebuie să inspire încredere clientului pentru ca aceasta să-și păstreze banii la bancă.

Operațiunile pasive ale băncilor comerciale. În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente ca operațiuni pasive: depozitele, rescontul și operațiunile similare și capitalul propriu. Conform art. 18 din Legea nr. 33/1991, societățile bancare pot efectua operațiuni de depozite la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele juridice și fizice, în vederea păstrării și fructificării lor.

Totodată Legea nr. 33/1991 prevede că băncile pot primi depozite la vedere și la termen atât de la persoanele fizice, cât și de la persoanele juridice (instituții bancare, societăți bancare, instituții financiare, de credit și de asigurări, statul prin reprezentantul său Ministerul Economiei și Finanțelor).

Depozitele la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri reprezintă, ca operațiune bancară, atragerea de resurse bănești de la persoane juridice și fizice. Atragerea acestor resurse bănești au ca scop constituirea disponibilităților necesare pentru efectuarea operațiunilor active, adică acordare de credite. Sursa creditului ca operațiune activă o constituie aceste depozite, care sunt rezultatul operațiunilor pasive.

Depozitele, conform legii, pot fi purtătoare de dobândă, însă acest lucru nu este impus de lege, lăsând la latitudinea băncilor și clienților stabilirea bilaterală a acesteia. Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale băncilor, în general și a celor de depozit, în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte depozitele bancare constituie obligații ale unor bănci față de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, căi importante de constituire a resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pentru depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea lpăților către terți, prin operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, respectiv a banilor de cont, sau scripturali. Totodată, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponible.

De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare. Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre eventuala lor diminuare abruptă.

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită prudență, deoarece angrenarea resurselor din depozite în proporții exagerate ar putea crea dificultăți băncilor, în cazurile în care deponenții ar solicita disponibilitățile din conturi în ritmuri și volume neprevăzute.

Depozitele la vedere au mai multe forme de existență. Conturile curente sunt conturi prin care agenții economici ca și persoanele particulare își desfășoară operațiunile de caserie. Astfel, în aceste conturi se înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată etc. dispuse de alte persoane în favoarea titularului de cont.

De asemenea din conturi se operează de către bancă ordinele date de titularul de privind plățile către creditorii săi prin cecuri, viramente, ordine de plată etc.

Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii pe termen mai îndelungat. De aici posibilități mai restrânse acordate titularilor privind mișcarea din cont prin încasări sau efecte de plăți. Unele bănci aplică restricții și cu privire la retrageri. Astfel băncile pot cere să fie anunțate cu câteva zile anticipat pentru retragerile mai importante.

Depozitele la termen, potrivit convenției între deponent și bancă privind termenele și celelalte condiții de depunere, creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

Rescontul reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenit din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă, băncii de emisiune.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituite din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor.

Operațiunile active ale băncilor comerciale. Operațiunile active ale băncilor sunt cele de plasare a fondurilor acestora în vederea îndeplinirii funcționalităților statutare și a obținerii de profit, iar în cadrul lor cele mai importante sunt cele de creditare. Operațiunile de active se grupează în principal în: operațiuni de creditare a firmelor, operațiuni de creditare a persoanelor fizice și operațiuni de plasament.

Aceasta vizează toate actele prin care banca acționează cu titlu oneros, pune sau promite să pună fonduri la dispoziția persoanelor juridice și fizice sau ia, în interesul acestora, unele angajamente prin semnătură, așa cum este avalul, cauțiunea sau garanția.

Activitatea de creditare a băncii este posibilă dat fiind faptul că banca este, în esență, o instituție de intermediere între cei care au fonduri disponibile și cei care au nevoie de fonduri. Din moment ce ea atrage sursele disponibile, în special sub forma depozitelor, pentru a putea realiza remunerarea acestora și remunerarea efortului propriu, ținând seama de riscul asumat, banca este nevoită să plaseze aceste surse sub forma creditelor, în principal.

Alte operațiuni active, conform legii, sunt: scontarea cambiilor, a warantelor sau a altor efecte de comerț. În operațiunea de scontare a cambiilor,clientul băncii, care a încheiat un contract de cont curent, remite băncii sale, prin gir, cambiile pe care le posedă, pentru ca banca, în calitatea de mandatar al său, să le încaseze în locul lui, la scadență. Banca creditează contul curent al clientului cu valoarea cambiilor. În această situație banca având rol de mandatar al girului, proprietar al titlului rămâne girantul.

Dacă girantul dorește să transmită în favoarea băncii însuși dreptul de proprietate asupra cambiei, pentru a obține suma înscrisă în cambie mai înainte de scadență, cere băncii scontul cambiei. Banca are două posibilități de scont: poate plăti imediat suma (scont prin casă) sau poate deschide credit în cont curent pentru această sumă (credit de scont). În ambele cazuri, girantul încasează (este creditat) o sumă inferioară valorii cambiei, diferența reprezentând scontul și eventual comision.

Scontarea este o operațiune caracterizată prin următoarele trăsături:

– cedarea cambiei, prin scontare, are caracterul de act de vânzare-cumpărare, în sensul că se cedează și se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută;

– scontul cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din beneficiarii care au recurs la scontare și deci a cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei n-au putut plăti;

– scontarea cambiei este o operațiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât și prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente.

Scontul efectelor de comerț este o operațiune bancară activă care se poate realiza în două modalități: scontul prin caserie, în situația în care banca plătește prețul efectului scontat sau creditează contul clientului cu această sumă; sau creditul de scont în cazul în care banca se obligă anticipat să sconteze efectele care vor fi prezentate de client până la un plafon valoric și pe o anumită durată de timp.

1.2. Scurt istoric al creditului

Creditul este o categorie economico-financiară, creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Primele operațiuni cu caracter economic, înfăptuite de indivizi care au trecut de la viața izolată la o formă de viață socială, a fost schimbul în natură, ceea ce a condus la apariția creditului. Creditul este tot un schimb, cu singura diferență că între momentele schimbului se intercalează factorul timp; este schimbul unei bogății prezente contra unei bogății viitoare.

Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin „creditum – credere” care înseamnă „a crede” , „a se încrede” sau „a se avea încredere”, care arată încrederea celui care dă unei persoane bunuri, lucruri sau servicii în schimbul cărora va primi valori corespunzătoare.

În limba română cuvântul a pătruns, aproximativ, în sec. XVIII, prin intermediul limbii franceze, cuvântul credit însemnând „încredere fermă”.

Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic necesar pentru existența unei operațiuni de credit, și anume încrederea.

Creditul și cadrul instituțional aferent lui au luat naștere din lupta împotriva capitalului cămătăresc, care nu mai corespundea realităților economice generate de revoluția industrială. Burghezia avea nevoie de capitaluri suplimentare, dar vitalitatea acesteia era frânată de camăta ridicată care absorbea cea mai mare parte din plus valoarea obținută.

Dealungul istoriei românești creditul a constituit și constituie o pârghie importantă la progresul societății, la extinderea și modernizarea producției și a distribuției, ducând la dezvoltarea economică și socială.

Ca și instrument, creditul exprimă ansamblul de relații economice, prin care capitalului disponibil ca urmare a nesincronizării momentelor reproducției este reintrodus în circuitul economic.

Activitatea de creditare se bazează pe analiza viabilității și a realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv în capacitatea acestora de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plata dobânzii.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru creditori, cât și pentru creditat, care poate să-și dezvolte afacerile și pe această bază să ramburseze împrumuturile și să plătească dobânzile.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Întotdeauna obiect al împrumutului îl formează un bun care va fi restituit în forma sau în substanța sa. Creditul, însă, este un împrumut în monedă, după cum se știe moneda fiind o marfă cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat și despărțit de un interval de timp. A acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

Orice operațiune de schimb în care în mod obișnuit fiecare din părți convine să primească (sau să dea) drept la o dată viitoare, este un schimb pe credit.

După Victor Slăvescu creditul poate fi definit astfel: „Un fapt economic în care este vorba de cedarea unei sume de bani într-un moment dat, din partea unui subiect economic în folosință altui subiect economic, cu obligația acestuia din urmă de a restitui mai târziu la termenul fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă”.

Profesorul W. Sombrat oferă o definiție sintetică atunci când afirmă că „Creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Profesorul F. Leitner definește creditul ca un „act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. Într-o manieră asemănătoare, V. Stănescu arată că „este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru aceasta din urmă de a restitui mai târziu, la termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă”.

Prin credit se realizează corelarea posibilităților de finanțare existente cu consumul și producția, cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent și se termină în viitor.

Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul de a susține o afacere prezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire de celelalte schimburi, în cadrul creditului, prestația și contraprestația sunt separate în timp și spațiu; el implică două categorii de persoane: creditorii și debitorii.

Creditul constă în transmiterea de bunuri, pe un anumit timp limitat, fixat dinainte, numit scadență, contra unei sume de bani – dobândă. Acest act de încredere a creditorului în debitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau în bani contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, la un termen dinainte convenit, împreună cu o dobândă.

Creditul este un mijloc de corelare a posibilităților de finanțare existente în societate cu nevoile producției și ale consumului. Apariția relației dintre creditor și debitor este legată de existența concomitentă a unor agenți economici care dispun de resurse bănești temporar disponibile și a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Apare astfel o piață a creditului, în cadrul căreia se confruntă oferta și cererea de credit, îndeosebi de credite sub formă de bani.

1.3. Băncile și instituțiile de credit specializate

În economia de piață funcționează mai multe feluri de bănci, instituții de credit specializate organizate ca societăți comerciale sau pe feluri de produse și servicii bancare. Cele mai multe din aceste instituții au fost create pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei românești. Astfel, băncile și alte instituții de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol.

Băncile și instituțiile de credit specializate acționează într-un domeniu cu totul special al vieții economice, de aceea trebuiesc supravegheate de banca centrală, activitatea lor trebuie reglementată riguros și bine coordonată; acestor instituții specializate le-a fost încredințată o misiune de interes public: creditarea pe termen mijlociu și lung a unor ramuri, frecvent agricultura, sprijinirea acțiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea colectivităților locale etc.

Relațiile de mobilizare a resurselor de creditare și redistribuire a creditelor în economie implică conlucrarea între instituții de credite specializate: unele, în mobilizarea disponibilităților din economie, sursă importantă de constituire și extensie a capitalului, altele în distribuirea creditelor în operațiuni și ramuri în care s-au specializat, prin această specializare urmărindu-se însăși creșterea eficienței operațiunilor de intermediere a valorificării capitalului.

Totalitatea relațiilor dintre agenții economici, întreprinderi, persoane și bănci, între bănci și instituții specializate de credit, privind transferul de disponibilități bănești formează piața creditului pe termen mijlociu și pe termen lung.

Creditele pe termen mijlociu sunt credite acordate pe o durată de la 18 luni la 7 ani și care au ca destinație, fie procurarea de echipamente, fie finanțarea exportului. Beneficiarii acestor credite sunt întreprinderile industriale, din agricultură și alte ramuri care au astfel asigurate condiții pentru dezvoltarea și modernizarea exploatărilor lor, precum și pentru promovarea exporturilor. Aceste credite au un rol deosebit în asigurarea creșterii economiei.

În sistemul creditului mijlociu se utilizează o parte a resurselor provenite din depunerile la termen, concentrate la casele de economii și alte instituții specializate de credit. Creanțele pe termen mijlociu sunt mobilizate, ceea ce permite preluarea lor de la băncile și instituțiile distribuitoare, de către deținătorii de resurse, case de economii și alte institute de credite specializate, cât și băncile de emisiune.

Piața creditelor pe termen lung, ca și piața creditului pe termen mijlociu, are ca bază de referință depozitele pe termen constituite prin intermediul multiplelor forme de bănci și instituții specializate de credit. O parte a resurselor se asigură de buget și de asemenea, prin reciclarea unor alte resurse ale băncilor și instituțiilor specializate de credit.

Creditele pe termen lung sunt acordate pe termen de la câțiva ani până la cincizeci ani. Având drept scop, în principiu, înfăptuirea de investiții productive și construcții de locuințe.

O parte însemnată a operațiunilor pe piața creditelor pe termen lung este orientată spre înfăptuirea sprijinului financiar acordat de stat în realizarea politicii sale economice. Băncile de ramură, de fapt bănci comerciale, sau o îmbinare a băncilor comerciale și de dezvoltare, sunt expresie a acestei politici a statului, desfășurată și condusă pe teren bancar.

Băncile de ramură se afirmă ca insrument de sprijinire a menținerii, dezvoltării și modernizării întreprinderilor din unele ramuri industriale, agricultură, construcții navale etc. Băncile și instituțiile de credit de ramură își procură resursele de creditare, provenind de regulă de la casele de economii și prin emiterea de obligațiuni ipotecare – obligațiile lor proprii.

Băncile de ramură acordă credite pe termen lung, dar și credite pe termen mijlociu pentru înzestrarea cu echipament în cadrul programelor de modernizare. Împrumuturile sunt asigurate de garanție corespunzătoare, de regulă ipoteci.

O altă importantă parte a operațiunilor pe termen lung privește acordarea de credite pentru construcții de locuințe. Prin aceasta creditul îndeplinește o însemnată funcție socială, pe care statul o încurajează și-o sprijină pe multiple planuri.

Societățile financiare, în fapt societăți de credit, sunt prezențe importante în activitățile economice în toate țările dezvoltate. Sunt instituții de credit, pe de o parte, nu sunt autorizate să primească depozite, iar pe de altă parte, nu pot efectua decât operațiuni pentru care au fost abilitate prin lege sau convenție. Principalele lor orientări sunt: leasing-ul , factoring-ul, acordarea și garantarea de credite pe termen mijlociu și lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plată în rate, creditarea locuințelor cu garanții ipotecare etc.

Instituțiile de credit specializate în leasing sunt componente ale unei verigi relativ noi ale sistemului bancar. El s-a dezvoltat la începutul anilor 1930 în scopul finanțării bunurilor imobile, iar după 1950 a început să fie folosit și în calitate de instrument de finanțare a echipamentelor imobiliare.

Universitățile, colegiile, casele de pensii au fost printre primele care au utilizat leasingul. Dat fiind faptul că această activitate este scutită de impozite, în jurul acestor instituții s-au grupat mari finanțatori pentru efectuarea unor operațiuni de acest fel. Aceste operațiuni erau susținute de companii de asigurare.

Băncile au fost cele mai importante susținătoare ale leasingului de echipamente industriale. Dezvoltarea activității de leasing poate avea loc numai într-o economie în creștere și un climat fiscal favorabil.

Leasingul se caracterizează prin următoarele: este o operațiune de închiriere de utilaje, imobile sau echipament industrial, care aparțin unei bănci sau unei societăți financiare; bunurile ce se închiriază sunt achiziționate special pentru a satisface neviole chiriașului în cauză; părțile convin închirierea ca o etapă intermediară; scopul final al operațiunii este achiziția de către chiriaș a bunurilor respective, la un preț convenit, cu luarea în considerare a plăților efectuate cu titlu de chirie.

Operațiunea de leasing este avantajoasă pentru ambele părți. Pentru banca sau societatea financiară, proprietară a bunurilor, leasingul asigură un plasament avantajos al capitalului și asigură garanția materială certă a bunurilor încredințate chiriașului.

Pentru chiriaș avantajul de bază constă în procurarea bunului necesar dezvoltării fără a angrena fondurile proprii. Leasingul se substituie astfel creditului. Obținerea acelorași bunuri prin credite ar reprezenta îsă dezavantaje, ar necesita un spor propriu și ar angaja și limita, posibilitățile întreprinderii de a obține alte credite.

Leasingul, cu trăsăturile pe care le are, reprezintă o formă specială a relațiilor de credit. Caracterul de credit al acestei operațiuni decurge din mai multe elemente: operațiunea se referă la plasamentul capitalului disponibil al unităților specializate pentru aceste operațiuni; factorul hotărâtor în determinarea profitului ce revine băncii este nivelul dobânzilor practicate în operațiuni similare. Angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu, de regulă, și uneori pe termen lung, potrivit specificului operațiunilor de investiții; garanția materială a operațiunilor, caracteristică creditului este inclusă și asigurată în proporții mai mari și în condiții mai bune.

Instituțiile specializate în factoring reprezintă verigi noi ale sistemului de credit care s-au extins rapid în țările dezvoltate. Operațiile de factoring implică apariția în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul, creditor și cumpărătorul, debitor al unui personaj nou, factorul.

Implementarea factorului, instituție de credit specifică, a fost determinată de interesul vânzătorului creditor de a obține, cât mai rapid, sumele datorate de clienții săi, și implicit de a-și declina sarcina evidenței debitorilor și urmăririi acestora în caz de neplată.

Factorul preia asupra sa, de la creditor, titlurile de creanță asupra debitorilor săi, devenind față de aceștia, beneficiarul creanțelor respective. Prin acesta, factorul preia întregul risc legat de eventuala neplată a creanțelor de către debitori.

Pentru creanțele preluate, factorul plătește vânzătorului creditor, valoarea actuală a creanțelor, diminuată ce comisionul său. Astfel factorului îi revine dobânda aferentă pentru perioada până la scadența fiecărei creanțe și comisionul aferent efectuării operațiunilor propriu-zise de încasare a titlurilor de creanță, inclusiv o cotă care să acopere riscurile și cheltuielile suplimentare, legate de urmărirea debitorilor rău-platnici.

Acest sistem este favorabil furnizorilor, care efectuează numeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră și care întâmpină greutăți de încasare a creanțelor, fapt ce a permis extinderea factoringului, înfăptuit prin unități specializate.

În cursul primei jumătăți a secolului nostru, ca una din cele mai evidente acțiuni de sprijinire a expansiunii exportului și de participare a statului la activitatea bancară, s-au afirmat și extins în țările dezvoltate, ca verigă specializată a sistemului bancar, băncile de comerț exterior. Multe țări industrializate își bazează acțiunile de stimulare și sprijinire a comerțului exterior prin organisme statale de credit specializate.

Activitatea băncilor de comerț exterior se caracterizează prin conținutul principalelor operațiuni, care pot fi grupate astfel:

– operațiuni uzuale bancare decurgând din schimburile internaționale

– operațiuni de acordare de credite prin intervalul avalului, scontului, creditelor documentare

– procurarea resurselor necesare refinanțării operațiilor de comerț exterior prin rescontarea către bănci de emisiune, instituțiile de credit prin resurse bugetare și emisiune de obligațiuni pe piețele interne și externe

– participarea la crearea societăților comerciale, bancare și financiare privind comerțul exterior;

– facilitarea tuturor operațiunilor valutare, de credit, de garantare și asigurare a creditelor comerciale, de mandat și comision, care să sprijine dezvoltarea comerțului exterior și a exportului.

Economia modernă prin rețeaua sa ramificată de agenții bancare efectuează o operativă și eficientă valorificare a celor mai modeste disponibilități bănești, care prin colectare și concentrare, devin componente puternice ale capitalului financiar. Volumul capitalurilor mobilizate din economiile familiilor se ridică la sume importante, rivalizând cu acumulările întreprinderilor.

Casele de economii reprezintă o verigă importantă în sistemul bancar. Ele sunt fie instituții care au ca principale atribuții funcționale mobilizarea economiilor, dar și bănci ale autorităților locale și ale institițiilor de prevederi (deținătoarea fondurilor constituite pentru pensii și de asigurări sociale).

Resursele considerabile mobilizate de casele de economii sunt în principal depozite pe termen lung, astfel că aceste instituții îndeplinesc un rol unilateral de a constitui resurse și a le transfera în sistemul bancar și pe piața capitalurilor pentru redistribuire.

Sensul acestor redistribuiri sunt determiate de utilizarea resurselor constituite: o parte importantă a resurselor sunt folosite pentru achiziția bonurilor de tezaur. Astfel se asigură o marjă de lichiditate pentru a satisface cererile de retrageri a depunerilor. O parte a resurselor sunt utilizate pentru mobilizarea unor efecte privind creditul pe termen lung și mijlociu prin instituții de credit specializate. O altă parte a resurselor se utilizează pentru achiziții de obligațiuni de stat, acțiuni și participații la capital.

Casele de economii și cooperativele de credit ocupă în cadrul sistemului bancar un loc important. Cu un potențial atât de marcat și cu o organizare proprie ramificată, casele de economii se angajează în operații ample și dificile, participând la operații de investiții, de bursă și internaționale prin rețele proprii.

Cooperativele de credit sunt organizate în societăți comerciale pe acțiuni. Legea reglementează organizarea și funcționarea acestor cooperații de credit, sunt ocrotiți prin lege și se compun dintr-o parte divizibilă și o parte indivizibilă. Partea divizibilă cuprinde părțile sociale vărsate de membrii cooperatori care pot fi bunuri mobile corporale sau bunuri imobile. Partea indivizibilă cuprinde întregul patrimoniu al cooperației de credit, acumulate de acesta în decursul întregii activități desfășurate de acesta.

Mijloacele financiare ale cooperației de credit provin din taxele de înscriere, părțile sociale vărsate, din profitul realizat din activitatea proprie sau din titluri de participație, dividende rezultate din activitățile societăților și a întreprinderilor la care participă cooperativele de credit.

Organizațiile cooperației de credit sunt următoarele: cooperative de credit-bănci populare, casele teritoriale ale cooperativelor de credit rezultate din asocierea cooperativelor de credit pe raza unuia sau mai multor județe, Casa cooperativelor de credit (Creditcoop), rezultată din asociația caselor teritoriale ale cooperativelor de credit, Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum și Credit (Centrocoop), rezultată din asocierea de federale teritoriale ale cooperativelor de consum (Federalcoop-urile) și de credit și (Creditcoop).

Centrocoop, Creditcoop, Federcoop, casele teritoriale ale cooperativelor de credit și cooperativele de credit-bănci populare pot constitui întreprinderi și societăți cooperatiste cu capital integral cooperatist și pot participa la constituirea de societăți comerciale prin asociere cu investitorii români sau străini.

Organizațiile cooperatiste pot organiza, în condițiile prevăzute în statutele lor, unități fără personalitate juridică: sucursale, filiale, agenții, magazine, unități de alimentație publică, unități turistice și hoteliere, secții, ateliere, puncte fixe de caserie, puncte de plată etc.

Sistemul băncilor de economii s-a dezvoltat în principal prin instituții de stat înființate și sprijinite de către stat și prin instituții de credit cu caracter de ajutorare reciprocă sau cooperatiste. Statul reglementează și supraveghează activitatea de economii de regulă prin garantarea depozitelor de economii formate la aceste instituții și aplicarea unor norme de lucru care să protejeze pe cei ce economisesc și să dezvolte preferința de a economisi.

Prin lege se promovează instrumentele de economisire și îndeosebi schemele de economisire care să răspundă celor mai diverse opțiuni și care să-și atragă în special pe cei care economisesc în sisteme regulate și permanente.

Unele din băncile specializate acționează ca intermadiari în anumite ramuri sau domenii de activitate, desfășurând atât activități de mobilizare a resurselor, cât și de distribuire a creditelor în sfera lor specifică, în cadrul unui echilibru relativ între operațiile pasive și active proprii. În acest proces se afirmă ca principalele funcții ale băncilor comerciale, două laturi de intermedieri: mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor.

Banca ipotecară acordă împrumuturi pe termen lung în scopuri productive, garantate cu ipoteci, aparținând solicitanților de credit.

Banca de ajutor reciproc – bănci populare – acordă împrumuturi cu dobânzi relativ mici, dar și ca valori mici, bazându-se pe depunerile obligatorii pe care le fac cei intrați în sistem.

Bancile offshore, sunt băncile care realizează operațiuni fără restricții, piețele offshore fiind paradisuri fiscale unde nici o justiție și nici o administrație nu își pot exercita drepturile de urmărire.

În îndeplinirea funcțiilor lor, băncile ca verigi de bază a sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate, asigură servicii de gestionare a riscului și reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Prin activitățile de colecatre de resurse financiare, concomitent cu plasarea acestora pe piață sub formă de credit, a operațiunilor de scont și a altor operațiuni finaciare, se poate afirma că băncile îndeplinesc rolul de intermediar între deținătorii de capitaluri și utilizatorii acestora.

1.4. Principii de creditare

Multe decizii de creditare par bune atunci când sunt luate, dar în timp se constată că unele din credite nu se rambursează, deci devin restante, lucru care se poate ocoli, ținând cont de niște principii de creditare și anume: persoana, capacitatea de rambursare, garanțiile, scopul, perioada, suma, rentabilitatea, avantajele și perspectivele.

Aceste nouă elemente sunt elementele cheie care stau la baza principiilor de creditare. Fiecare hotărăre de împrumut trebuie să se bazeze pe o cercetare detaliată a propunerii luând în considerare aspecte financiare și nefinanciare și aplicând principiile de creditare sistematic.

Persoana: atunci când se face o analiză de credit, creditorul trebuie să ia în considerare persoana (conducerea, managementul) după patru criterii:

– caracterul, se au în vedere integritatea, cinstea, referințele, antecedentele;

– competența, experiența în muncă, capacitatea de muncă, abilitatea managerială, capacitatea de discernământ și entuziasmul;

– capaciatatea, capacitatea juridică;

– capitalul, cu surprinderea surselor proprii, ceea ce indică de fapt seriozitate și un bun management financiar.

Capacitatea de rambursare: principala preocupare a creditului în asigurarea întreprinzătorului este aceea de a identifica și cunoaște capacitatea de rambursare a clientului. Pentru aceasta trebuiesc luate în considerare fluxurile de numerar din care vor fi făcute plățile viitoare la credit luând în considerare capitalul de lucru, precum și obligații de plăți din capital și fezabilitatea proiectelor.

Creditul trebuie să țină seama în evaluarea capacității de rambursare de următoarele elemente:

– analiza performanțelor anterioare

– utilizarea performanțelor anterioare în previzonarea celor viitoare

– să urmărească realismul rentabilității viitoare

– să ia în calcul toate angajamentele creditatului ( contractele)

– în situația de început de activitate să țină cont de tehnica utilizată, cunoștințele și experianță și piață

– managementul corespunzător al fluxurilor viitoare de fonduri (cash flow- le).

Garanții: garanțiile sunt o măsură de protecție în cazul în care ce-l creditat nu poate rambursa. Tipuri de garanții acceptate la acordarea unui credit pot fi următoarele:

a) Garanția bancară (scrisoare de garanție bancară) reprezintă un înscris prin care o bancă în calitate de garant se asigură irevocabil ca în cazul în care un debitor (clientul său) nu execută o obligație de a plăti la o anumită dată stabilită, să plătească ea în favoarea creditului.

b) Depozitul bancar (cash colateral) reprezină o garanție sub forma unei sume de bani pusă de debitor la bancă în favoarea unui beneficiar în anumite condiții stabilite și comunicate băncii de către debitor.

c) Gajul, cu două forme: – cu deposedare

– fără deposedare. Gajul constituie un contract consensual în baza căruia proprietatea unui bun mobil trece în favoarea creditorului.

Gajul fără deposedare se aplică în cazul bunurilor mobile care fie că sunt greu de transportat și de depozitat, fie că debitorul le utilizează în desfășurarea activității curente.

Gajul cu deposedare se poate face asupra bunurilor mobile cu valoare mare și volum mic, care pot fi depozitate ușor, cum ar fi: metale prețioase, bijuterii, tablouri, hârtii de valoare.

În ambele cazuri gajul se face pe bază de contract de gaj înregistrat și autentificat.

a) Ipoteca: reprezintă o garanție imobiliară, care nu implică deposedarea celui creditat. Este una din preferatele băncilor din punct de vedere a garanțiilor, deoarece se poate valorifica ușor imobilul gajat, datorită cerinței mai mari pe piață decât oferta.

b) Cesiunea de creanță: este o convenție scrisă prin care un creditat transmite o creanță a sa, unei alte persoane.

Scopul creditului: trebuie să fie foarte clară, astfel încât creditorul să fie convins că proiectul va reuși și să poată face aprecieri asupra riscului.

O necesitate asupra clarității scopului provine și din faptul că creditul se acordă pentru un anumit scop (activitate curentă, stocuri, finanțări temporare – facilitare, investiții șa.) care nu poate fi schimbat.

Perioada : durata acordată împrumutului este pusă în legătură directă cu scopul și cu capacitatea beneficiarului de a rambursa. Ca urmare a realizării creditării, împrumutatul primește un grafic de rambursare care reprezintă desfășurarea tuturor obligațiilor sale pe perioada creditului (termen de plată, rată de credit, rată de dobândă, sold rămas nerambursat). Acesta se modifică obligatoriu ori de câte ori una din condițiile inițiale s-a modificat (exemplu rata dobânzii).

Pe o perioadă de cel mult un an, se acordă creditele pe termen scurt, creditele pe termen mediu se acordă pe perioada cuprinsă între 1 an și 5 ani, iar cele pe termen lung peste 5 ani.

Suma: în legătură cu suma unui credit trebuie luat în considerare următoarele:

– suficiența: aceasta înseamnă că suma solicitată trebuie să fie suficientă pentru a asigura derularea afacerii cu toate costurile implicate luate în considerare;

– participarea: o bancă nu creditează niciodată 100 % un proiect. Beneficiarul creditului trebuie să dispună de un aport propriu exprimat în numerar sau în natură (utilaje, imobile, etc.).

Rentabilitatea: sursa principală a creditului este dobânda obținută în urma acordării creditului și ca urmare aceasta trebuie să acopere costurile și riscurile implicate. Rata dobânzii reflectă în mare măsură rata riscului afacerii.

Avantaje: orice credit trebuie să fie avantajoasă pentru ambele părți. Avantajele creditorului este: realizarea unui profit, posibilități ulterioare de creditare, extinderea și diversificarea portofoliului cu efect pozitiv asupra riscului de împrumut în ansamblu, ceea ce conduce la riscuri mai mici. Avantajele împrumutatului constau în faptul că obține fonduri pentru a desfășura activitatea în continuare, are la dispoziție pe lângă oferta de credit o gamă largă de servicii conexe (consultanță, reprezentare juridică, etc.).

Perspective: creditorul trebuie să ia în considerare factorii externi care pot asigura succesul sau eșecul unei firme de credit. Cei mai importanți factori sunt:

– dimensiunea pieței și nivelul concurenței pentru firma care creditează

– ramura sau sectorul din care face parte creditatul, dacă ramura este în declin (exemplu în țara noastră nici o bancă nu va acorda credit pentru industria mineritului, deoarece nu are nici un viitor), dacă ramura se caracterizează prin costuri scăzute sau ridicate prin schimbări tehnologice frecvente (exemplu industria calculatoarelor), dacă există cerere pentru produsele firmei, dacă produsele respective au durată de viață lungă sau scurtă.

– tendințe: condiții și perspective economice care afectează nivelul ocupației forței de muncă, volumul de bani în circulație în economie, fondurile disponibile pentru investiție, inflația, tendințe sociale ce pot influența consumul anumitor produse și servicii.

– legislația, politicul, concurența nouă ce poate apărea pe piață.

Creditorul trebuie să ia în considerare efectul schimbărilor mediului extern firmei „împletite” cu factorii de mediu interni (managementul).

1.5. Elementele creditului

Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Beneficiarul, care poate fi persoană fizică sau juridică, va plăti o dobândă pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani și rambursarea sa. Astfel, putem considera elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit: schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi.

În orice operațiune de credit intervin două subiecte: creditorul, cel care acordă împrumutul, și debitorul, cel care primește creditul.

În ceea ce privește natura participanților la procesul de creditare: creditori și debitori, există trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Se afirmă preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, pot fi angajate în procesul de creditare. Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapt ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.

Creșterea veniturilor populației, prin angrenarea mașinilor în procesele economice, prin nivelul înalt al productivității muncii și prin amplitudinea spiritului de prevedere și economisire, a făcut din populație un factor major în desfășurarea relațiilor de credit, mai ales în postura de creditor. În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor.

În calitate de debitor, alături de întreprinderi și populație, se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul.

Alte elemente ale creditului sunt: scadența, momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului; ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit.

Un element important al creditului este garantarea creditului, format din bunuri ce se constituie la dispoziția creditorului pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni.

Orice operațiune de credit comportă în sine luarea în calcul a unui risc cert. Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilității clientului care poate duce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării, când clientul nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei cuvenite. Riscurile care rezultă din insolvabilitatea debitorului pot fi prevenite prin constituirea de garanții în profitul celui care împrumută, banca. Din categoria garanțiilor fac parte: garanțiile personale, constituite în funcție de persoana debitorului și garanții reale constituite în funcție de consistența bunurilor debitorului

Principiul general ce trebuie avut în vedere la estimarea oportunității fiecărei operațiuni de credit este acela că banca nu trebuie să acorde credit până ce nu estimează posibilitatea recuperării la scadență sau în momentul cînd ea decide să-și retragă creditul.În cadrul acestei estimări, condiția primă și fundamentală este capacitatea de a produce venituri a potențialului client. De asemenea, în afară de acestea, bancherul evaluează:

– originile și angajamentele legale ale întreprinzătorului;

– organizarea tehnică și administrativă a întreprinderii respective;

– raportul întreprinzătorului cu clienții și furnizorii săi;

– situația economică generală a sectorului în care acționează întreprinzătorul;

– motivele solicitării împrumutului și destinația sa imediată;

– perspectivele gestiunii întreprinzătorului;

– posibilitatea reducerii prețului ce-i revine pentru producția sa;

– criteriile după care se distribuie profitul.

Chiar dacă aceste controale au fost efectuate, nu împiedică totuși pe cel care împrumută să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul cerut.

Faptul care determină, întreține și stimulează creditul este beneficiul pe care are atât cel care acordă împrumutul, cât și cel care îl primește. Acest beneficiu este denumit interes sau dobândă.

Astfel este considerat un element al creditului dobânda, care reprezintă prețul plătit de către debitor creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen determinat. În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:

– dobânda cămătărească – uzurară – este calculată cu procente excesiv de mari sau percepută sub forme diferite;

– dobânda convențională este calculată cu un procent stabilit prin înțelegerea dintre debitor și creditor și care, de regulă, este mai ridicat decât cel stabilit prin lege;

– dobânda la dobânda-anatocismul-este prețul plătit de împrumutat pentru suma reprezentând capitalul, plus dobnânda capitalizată pe o perioadă;

– dobânda legală, este dobânda percepută de unitățile bancare, cazurile în care creditele nu sunt rambursate la termenele stabilite;

– dobânda moratorie este dobânda care se plătește de către debitor de la data acordării moratoriului până în momentul stingerii datoriilor. Moratoriul dă dreptul debitorului ca pe perioada de timp amânată-stabilită prin hotărâre judecătorească-să înceteze plata datoriilor pe care le are; creditorul având dreptul să pretindă plata. Pe timpul moratoriului, debitorul nu este oprit să-și achite obligațiile față de creditorul său, dar este apărat de urmărirea silită a acestuia.

Dobânda reprezintă prețul capitalului cedat pe o perioadă de timp prestabilit, cu obligația de rambursare. La calcularea dobânzii se vor avea în vedere riscul pe care îl prezintă persoana debitorului, destinația economică a sumei împrumutate și conjunctura pieței capitalului. Față de clienții care prezintă risc minim se vor practica dobânzi preferențiale.

Nivelul dobânzii este determinat și de prețul la care banca își procură resursele de creditare: depozitele, scontul și piața monedară. Astfel banca acordă credite cu dobândă mai mare decât:

– dobânzile pe care aceeași bancă le acordă pentru depozite;

– taxa rescontului pe care o plătește băncii de emisiune;

– dobânda ce o plătește la împrumuturile pe care le contractează pentru propria refinanțare – emisiune de obligațiuni sau operațiuni de refinanțare da la Banca Națională a României.

Pentru a încuraja constituirea și menținerea depozitelor bacancare, prin atragerea disponibilităților bănești ale populației, este necesar ca nivelul dobânzilor acordate pentru depozite să fie superior sau cel puțin egal cu rata inflației pentru că, în caz contrar, banii depuși își pierd puterea de cumpărare. La rândul său, nivelul dobânzii pentru creditele acordate de bancă trebuie să fie superior nivelului dobânzii acordate de bancă pentru depozite.

Dacă nivelul dobânzii pentru depozite nu este suficient de ridicat, reacția de apărare a populației pentru a preveni scăderea puterii de cumpărare a banilor este cumpărarea, în scop de investiție, de valută sau de produse stocabile, cu tendință aparentă de scumpire.

O dobândă redusă la credite acordate poate încuraja recurgerea la dobânzi până la epuizarea posibilităților băncilor. Blocarea acordării de credite poate antrena oprirea producției și a investițiilor. În aceste condiții, devine inevitabilă creșterea ratei dobânzii creditului bancar.

În condițiile sistemului social-economic existent în prezent în țara noastră și al gradului actual de dezvoltare economică, rolul dobânzilor este diferit față de trecut. Dobânda trebuie să conțină stimulente economice, fără de care finanțarea reproducției nu poate funcționa și nu-și poate îndeplini funcțiile. Sub acest aspect, principala funcție a dobânzii, în condițiile actuale din țara noastră constă în stimularea ofertei de capitaluri, precum și stimularea economică a alocării și utilizării raționale a resurselor financiare respective.

1.6. Condițiile creditului

În îndeplinirea funcțiilor și rolului creditului în economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor și diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întocmite câteva condiții.

O condiție fundamentală este existența unui sistem juridic care să reglementeze cadrul general al operațiunilor de credit, să se ia măsuri asiguratorii și de protecție pentru participanții la contractul de credit. Trebuiesc reglementate totodată drepturile și obligațiile creditorilor și debitorilor; procedura de soluționare a litigiilor dintre părți și organele competente trebuiesc coordonate prin legi speciale.

Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiu de afirmare a liberei inițiative, astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile.

Este necesar existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții și organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar și cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. Aceste instituții trebuie să dispună de personal calificat, bancheri, și de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit.

O mare importanță o are existența unui cadru economic favorabil legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională și tehnică a sectoarelor din economie, precum și de conjunctura economică pe plan intern și extern.

O mare importanță o are și situația resurselor existente în economie și aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare.

Este necesar existența unui cadru general de ordine și consens social-politic, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macroeconomice, precum și atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă și față de piață. Un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al crediului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât și cererea de credite sau chiar, acordarea lor.

Trebuie luat în considerație factorii de natură psihologică și de tradiție care se referă atât la elementul definitoriu al creditului – încrederea –, cât și la comportamentul agenților economici, al întreprinzătorilor, dar și al populației în ansamblul său. Trebuie luată în considerație aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum, sau investiții, sau spre tezaurizare și poziția populației în raport cu libera inițiativă etc., toate acestea ținând de cultură, de religie, de nivel de cultură și de educație sau de profesiune și poziția socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoașterea și constituirea lor, au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. Dacă se vor analiza sumar condițiile creditului, se va constata că, în cea mai mare parte, acestea se regăsesc într-o foarte mare măsură în țara noastră. Statul trebuie să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare a unui sistem de credit, va trebui să promoveze – alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară – și o adecvată politică de credit.

1.7. Funcțiile creditului

Rolul și importanța creditului în economia unei țări este foarte bine definit prin funcțiile pe care aceasta le îndeplinește:

a) funcția distributivă, este funcția prin care resursele bănești disponibile la un moment dat în economie sunt redistribuite prin acordarea de credite spre anumite ramuri sau sectoare de activitate care au nevoie de finanțare.

Prin resurse disponibile înțelegem surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale aflate în rezerva de casă al acestora, păstrată la bănci sau la sumele economisite de populație și depuse la bănci sau case de economii.

Această funcție a creditului sporește puterea de acțiune a capitalului, punând în mișcare forțele economice latente (sumele „adormite”) și contribuind în acest fel la realizarea programului economic.

Prin procurarea de noi capitaluri se realizează mai multă elasticitate economiei, ceea ce favorizează o orientare mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile rentabile.Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentarea capitalului și dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

b) funcția de transformare a economiilor în investiții. Evoluția activităților economice, structura lor dinamică, dar mai eles eficiența social-economică, la nivelul unei țări sunt hotărâtor determinate de mărimea, structura și eficiența investițiilor.

Creditul prin această funcție asigură transformarea economiilor inactive în investiții, fiind astfel un important factor al creșterii economice, prin care se realizează echilibrul macroeconomic conform ecuației: investiții = economii.

Economisirea poate fi realizată de orice individ, în funcție de venitul său și comportamentul său economic, dar o economisire fără investiție constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. Totodată, nu orice individ poate fi întreprinzător, datorită lipsei acestei calități de a se lansa în afaceri, iar dacă au totuși această calitate, este posibil să nu le poată valorifica din lipsa de capital.

Unii agenți economici produc mai mult decât consumă, degajând astfel un surplus de capital, care corespunde în expresie bancară unei capacități de finanțare. Alți agenți economici dimpotrivă consumă mai mult decât produc și astfel se generează o cerere de finanțare. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții.

c) funcția de emisiune monetară. Ca urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încredere între participanții la actul economic, a fost creată metoda fiduciară (monedă cu valoare fictivă, întemeiată pe încredere). Astfel de instrumente și tehnici ca: viramentul, cecul, compensația, trata, cambia etc. duc la restrângerea numerarului în circulație și creșterea masei de monedă scripturală. Se reduc astfel cheltuielile cu circulația monetară asigurându-se un volum sporit al tranzacțiilor economice.

d) funcția de asigurare a stabilității prețului: se realizează prin reglarea dimensiunii cererii și ofertei de produse și servicii, creditându-se pe de o parte consumul, iar pe de altă parte stocurile.

e) funcția de accelerare a tranzacțiilor comerciale: creditul favorizează desfacerea mărfurilor pe scară mai largă. Producătorii vând pe credit comercianților în schimbul unor polițe scontate de bancă.

f) creditul sporește viteza de rotație a monedei: prin sporirea mijloacelor de plată într-o economie.

g) influență benefică asupra consumului: prin șansa cumpărării pe credit și plății în rate a bunurilor de orice natură (este specific la persoanele fizice).

h) reglare a circulației: prin punerea în circulație a banilor de credit prin faptul că operațiile de credit se substituie monedei.

Creditul, în prezent se manifestă printr-o mare varietate de forme. Cunoașterea tipurilor și formelor de credit este absolut necesară pentru aprofundarea esenței și rolului lui. Acesta poate fi grupat după mai multe criterii, cum sunt: forma de proprietate a destinatarului; durata acordării; destinația creditului; calitatea creditului; felul monedei în care sunt exprimate; modalitatea garantării; etc.

După forma de proprietate a debitorului, creditul poate fi: privat (când se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoane fizice și/sau juridice); public (se acordă administrațiilor publice de stat și societățile de drept public).

În funcție de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi: credite pe termen scurt (până la 1 an ); credite pe termen mijlociu ( între 1 an și 5 ani); credite pe termen lung ( peste 5 ani).

După calitatea creditului: credite performante: sunt credite care se derulează ( sunt în execuție în conformitate cu prevederile contractuale) și credite neperformante: care sunt credite nerambursate la scadență.

În funcție de felul monedei în care sunt exprimate distingem credite în lei și credite în valută.

Din punct de vedere al modalității de garantare a creditului, acesta poate fi: personal (se acordă pe bază de încredere personală) și real (debitorul primindu-l pe bază de garanții, prin angajarea patrimoniului său). Garanțiile sunt de mai multe feluri, în funcție de substanța lor existând: credit pe amanet (garanția constă dintr-un bun mobiliar); credit lombard (hârtiile de valoare, respectiv efectele private sau publice se constituie în garanție); credit pe ipotecă (acesta fiind garantat cu bunuri imobiliare – terenuri, construcții, clădiri).

După scopul urmărit de debitori, există credit de consum, acordat gospodăriilor familiale pentru susținerea cheltuielilor de consum curente pe seama unor venituri viitoare și creditul de producție, solicitat pentru susținerea, modernizarea și potențarea activităților economice – pentru investiții.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta; venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal. Scopul creditului de producție este de a pune direct în mișcare activitatea unei unități economice. În cazul creditului de producție, împrumutul înseamnă transmitere de capital, suma fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii (finanțare externă).

Creditul de producție cunoaște următoarele forme: de exploatare, solicitat și acordat pe termen scurt pentru procurarea semințelor, a materiilor prime, pentru plata salariilor etc; de modernizare, care servește la înzestrarea întreprinderii cu unelte, mașini, la realizarea unor obiective de îmbunătățiri funciare; de investire, adică acele sume împrumutate pe termen lung pentru cumpărarea de terenuri, construirea de noi unități economice și dezvoltarea celor existente.

1.8. Formele creditului

La apariția sa, creditul era realizat sub forma unui credit natural în care un individ acorda altuia un bun sau serviciu, formă ce se mai practică și astăzi în comuinitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă legătură cu gradul și nivelul societății de astăzi.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două fome de exprimare a creditului: creditul public și creditul bancar. Într-o altă opinie, formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist și credit public. După o altă opinie sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat și public, iar într-o ultimă opinie sunt reținute alte forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat și creditul prilejuit de vânzarea în rate a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul comercial și creditul bancar.

Creditul comercial. Acordarea creditului între comercianți se poate realiza sub formă de mărfuri, în sensul că, plata de către cumpărător este amânată prin stipularea unui termen convenit între părți. Această obligație de plată a cumpărătorului se poate materializa într-un titlu de credit: cambie sau bilet la ordin.

Acest procedeu, la fel de vechi ca și comerțul, este utilizat cu scopul de a finanța activitatea cumpărătorului, care de regulă este un distribuitor, de către furnizor, care poate fi producător sau angrosist.

Deci, creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmănarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor și prin aceasta la dezvoltarea economiei naționale.

În prezent, în țările cu economie de piață dezvoltată, creditul comercial deține o pondere importantă ca sursă de finanțare a societăților comerciale.

Mecanismul creditului comercial se desfășoară astfel: un agent economic dispune de un stoc de marfă destinat vânzării, în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru accelerarea valorificării producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen – acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda).

Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de vânzări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial se folosește de către îtreprinzător la vânzarea – cumpărarea pe credit a mașinilor, utilajelor, materiilor prime, materialelor combustibilului etc., precum și obiectelor de consum. De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale, creditul comercial înlesnește și accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul public. Creditul public este contractat de către stat pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente și neproductiv când este destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.

Creditul privat. Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau o întreprindere privată

Creditul bancar: cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general etc.

Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, în cont curent, pe gaj cu efecte publice – creditul lombard – , pe gaj cu efecte comerciale.

Creditul bancar a apărut și s-a dezvoltat pentru a înlătura limitele creditului comercial și în plus pentru a permite fructificarea fondurilor disponibile în economie prin satisfacerea nevoilor de finanțări. El este acordat de bănci întreprinzătorilor din economie și cetățenilor, în general. Obiectul său îl formează capitalul de împrumut.

Această formă de credit întrunește toate elementele caracteristice unui credit, dar se particularizează prin elasticitate în ceea ce privește volumul și termenul, precum și aria nevoilor de finanțare acoperită.

Creditul bancar reprezintă sume de bani rezultate din capitalurile disponibile la bănci ale diverșilor clienți pe care băncile le acordă, cu respectarea anumitor condiții, sub formă de împrumut clienților lor la o dobândă mai mare decât cea bonificată clienților pentru capitalurile atrase de la aceștia.

CAPITOLUL 2

CREDITUL BANCAR

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa-numitul „comerț cu bani” , numite instituiții bancare, care atrag depozite, acordă împrumuturi (rol de intermediar între cei care au disponibilități în exces sau vor să le valorifice și cei care au deficit de lichidități și trebuie să se împrumute), plasează împrumuturile de stat și cumpără valori mobiliare în cont propriu sau în contul clientelei sale. Controlul organelor de supraveghere a băncilor se referă de asemenea la măsurile prudențiale ce trebuiesc luate pentru a evita creșterea riscurilor rezultate din acordarea de credite.

Creditul bancar se deosebește de celelalte forme de împrumut prin sursă, risc și destinație.

a) Sursele creditului bancar sunt depozitele încredințate spre păstrare și fructificare iar destinația creditului bancar este extinderea și modernizarea producției și a distribuției în scopul dezvoltării economice și progresului social.

b) Definiția creditului bancar exprimă notele esențiale în doi termeni: timp și încredere bazată pe promisiunea de rambursare însoțită de garanții. Creditul este timp sau bani. Este timp care sa dă aștetând bani sau bani care se dau așteptând un timp.

A acorda credit înseamnă a acorda încredere, a pune la dispoziția altuia o sumă de bani în schimbul promisiunii că suma va fi restituită într-un timp determinant, împreună cu o remunerație cuvenită pentru serviciul prestat și pentru riscul asumat al pierderii parțiale sau totale pe care îl comportă însăși natura acestui serviciu.

În definirea creditului bancar se împletesc noțiunile de timp, încredere, risc și prudență, pentru că între momentul deschiderii creditului și acela al rambursării se scurge o perioadă de timp, banca trebuie să aibă încredere în clientul ei, în sensul că acesta își va onora obligația asumată. Și cum această încredere presupune asumarea riscului de a nu fi plătită datoria clientului, banca încearcă să controleze acest risc prin dimensionarea volumului creditului și a dobânzii prin garanțiile pe care la pretinde. Prudența bancară presupune controlul utilizării creditului de către client în conformitate cu destinația pentru care a fost acordat.

c) Pe de altă parte și destinația creditului bancar este diferită de celelalte forme de împrumut. Creditul bancar servește finanțării, extinderii și modernizării producției sau a desfacerii (achiziționării de materii prime, de resurse energetice, de stocuri de marfă, de echipament tehnologic și de tehnologie, de material rulant, mobilier, etc), dar totodată și finanțării programului economic și creșterii nivelului vieții (construcții de noi surse de energie, căi de comunicație, locuințe, creării unor facilități de cumpărare pentru consumatori).

Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. El intră în categoria împrumuturilor în bani. Spre deosebire de creditul comercial care se acordă din capitalul ocupat în producție sau în circulație, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum și din capitalul bănesc temporar disponibil ce se află în căutare de plasament.

Acordarea creditelor formează fundamentul activității unei bănci. În calitatea lor de intermediar, băncile se împrumută pentru a da apoi împrumut sumele ce se află în căutare de plasament.

2.1. Contractul de credit bancar

Legea nr. 2/1979 prevede că acordarea de credite agenților economici se stabilesc pe bază de contracte, însă Legea nr. 33/1991 nu definește creditul bancar. Pentru definirea acestuia, se vor avea în vedere normele cuprinse în art. 1576 din Codul civil împreună cu cele cuprinse în Codul comercial, referitoare la obligațiile comerciale, precum și normele speciale cuprinse în Legea nr. 33/1991 și reglementările Băncii Naționale a României.

Contractul de credit bancar poate fi definit ca o convenție unilaterală și „intuitu personae” prin care o bancă sau o altă instituție de credit similară se obligă să pună la dispoziția unei persoane fonduri bănești, în schimbul unei remunerații, pe un termen și în cuantum determinat sau să își asume, în interesul unei persoane un angajament bănesc prin aval sau scrisoare de garanție.

Contractul de credit este contract de adeziune, în sensul că clientul aderă la un contract tip stabilit de către bancă. Contractul nu este în totalitate încheiat prin simpla manifestare de voință și adeziune a clientului, căci banca are libertatea de a perfecta contractul în funcție de aprecierea sa asupra caracteristicii clientului referitoare la comportamentul moral și solvabilitatea acestuia.

Execuția contractelor de credit se prelungește în timp, motiv pentru care se mai numesc și contracte de durată. Factorul timp este un element esențial al contractului de credit. În cazul în care în contract nu este prevăzut un termen, se aplică principiul după care oricare dintre părți are libertatea de a pune capăt raporturilor rezultate din contract printr-o declarație de voință.

În cazul unui credit numit disponibil (curent) prin care banca se găsește la dispoziția clientului său care utilizează creditul prin acte succesive, operațiunile se vor efectua fără modificarea contractului de bază.

Contractul de credit , ca orice alt contract de prestări de servicii presupune o obligație de informare și de sfătuire a clientului de către bancă. Între obligația de informare și serviciul prestat este o legătură strânsă, în sensul că acest serviciu este completat pentru a-l face cât mai util clientului.

Această obligație se restrânge la informațiile și sfaturile ce privesc serviciul contractat: în ce condiții este prestat și dacă acest serviciu este adecvat nevoilor clientului, efectele juridice ale serviciului contractat, alternativele posibile, astfel încât opțiunea clientului să fie exprimată în deplină cunoștință de cauză.

Informațiile și sfaturile furnizate de bancă privesc serviciul prestat și nu cum să fie gestionat patrimoniul clientului, nici țelurile pe care le are în vedere acesta în activitatea sa comercială, și nici rezultatele acestei activități.

Printre obligațiile băncii se află și obligația de a păstra discreția asupra informațiilor pe care le deține cu privire la clientelă, indiferent de fundamentul ei juridic, legal sau contractual, strâns legată de crebilitatea băncii. Acesta face parte, tacit și tradițional, din obligația bancherului. El înglobează toate faptele pe care clientul dorește să le țină secrete. Obligația de a păstra discreția asupra informațiilor este legat de dubla calitate a băncii: cea de confident necesar și cea de prestator de servicii.

În calitatea de confident necesar banca este obligată să nu divulge informațiile confidențiale, bune sau rele, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură să-l prejudicieze pe client. Informațiile bancare se pot referi la constatările de ordin general asupra situației economice a clientului, credibilitatea sa financiară și solvabilitatea acestuia. Aceste informații nu sunt furnizate decât clienților în caz, sau altor instituții bancare pentru propriile nevoi și cele ale clienților lor.Ca prestator de servicii, banca este obligată să se abțină de a divulga orice imformație despre client, chiar neconfidențială, dacă această informație ar putea fi utilizată contra clientului.

Precizarea limitelor secretului bancar se pune diferit, în funcție de terțul cu care comunică banca (autoritate judecătorească, fiscalpă, persoane fizice, etc.).

Obligația de discreție, conform Legii nr. 33/1991, se referă nu numai personalului societății bancare, ci și celorlalte persoane, care obțin în orice mod informații intrând în sfera secretului bancar, indiferent de modul sau de calea pe care obțin aceste informații și chiar dacă le obțin pe cale legală cum ar fi: activitatea de control și supraveghere, rapoartele și alte lucrări oficiale, etc. Această obligație de nedivulgare e completată cu obligația de a nu folosi aceste imformații nici pentru sine, nici pentru altul. Nedivulgarea și nefolosirea informațiilor sunt impuse atât în timpul activității în serviciul băncii, cât și după încetarea activității.

Informațiile la care se referă secretul bancar sunt datele și faptele, care devenite publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei societăți bancare sau ale unui client al băncii. Deasemenea, constituie secret profesional numele depunătorului sau titularului contului, precum și operațiunile înregistrate în conturile lui.

Există și situații în care se poate dezvălui secretul bancar, și anume, conform dispozițiilor art. 47 alin. 1 al Legii nr. 33/1991, dezvăluirea secretului profesional se poate face numai în cadrul unei proceduri judiciare, în conformitate cu autorizarea consiliului de administrație al societății bancare căruia i se solicită aceasta.

Așadar dezvăluirea secretului profesional, conform Legii nr. 33/1991, se poate efectua dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiții: să fie cerută o autoritate judiciată în cadrul unei proceduri judiciare și să fie autorizată de consiliul de administrație al băncii căreia i s-a cerut.

Privitor la modificarea contractelor bancare acestea conțin clauza prin care își rezervă dreptul de a modifica unilateral unele dintre prevederile acestora.

În ceea ce privește rezilierea unilaterală a contractului, societățile bancare nu pot rezilia unilateral un contract de deschidere de credit cu clientul băncii, cu excepțiile:

a) banca poate anula sau reduce cuantumul creditului acordat în situația în care clientul a furnizat date nereale, pe care banca le-a luat în considerare la semnarea contractului. În acest caz, rezilierea unilaterală va opera numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris clientului;

b) rezilierea unilaterală de către bancă a unui contract de deschidere de credit poate fi efectuată fără preaviz dacă: clientul a încălcat condițiile contractului de credit; dacă situația economică și financiară a clientului băncii nu mai asigură condiții de rambursare.

Orice reziliere unilaterală de către bancă a unui contract de credit, în alte condiții decât cele prevăzute de art. 20 din Legea nr. 33/1991 este fără efect și constituie întrerupere intempestivă a contractului care poate antrena răspunderea contractuală pentru daune interese.

2.1.1. Condiții de fond al contractului de credit bancar

Prin condițiile contractului vom înțelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura contractului de credit, deci elementele din care este alcătuit contractul respectiv. Condițiile de fond sunt cele care se referă la exteriorizarea voinței, acestea sunt următoarele: consimțământul părților capabile, capacitatea părților, obiectul și cauza contractului bancar.

A. Consimțământul părților capabile. Prin consimțământ se înțelege manifestarea hotărârii de a încheia un contract. Contractele bancare pot fi încheiate numai prin consimțământul neviciat al părților capabile. Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al contractului de credit bancar. Putem spune că viciile de consințământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber de a încheia un contract. Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul sau violența.

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată.

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

a) Consimțământul băncii trebuie să fie exprimat îm formă scrisă și individualizat prin raportare expresă la un client și la un contract bancar precis determinat. Adică, existența consimțământului băncii nu poate fi dedusă din simpla ofertă adresată publicului, ca în cazul unei vănzâri comerciale de bunuri mobile sau ca în cazul prestării unor servicii.

Nici o ofertă a băncii adresată publicului nu poate genera pentru bancă obligația de a încheia un contract concret. Ea poate refuza oricând și orice client, fără a fi obligată să-și motiveze refuzul de a contracta.

Consimțământul băncii se exprimă prin reprezentantul ei legal desemnat de consiliul de administrație sau prin funcționarul bancar însărcinat cu această operațiune.

b) Consimțământul clientului trebuie să emane de la o persoană cu capacitate deplină de exercițiu, care se dobândește la majorat, deci la împlinirea vârstei de 18 ani. Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, prin încheierea de acte juridice. În consecință, persoana fizică pusă sub interdicție și minorul sub 14 ani își vor exprima consimțământul prin reprezentantul legal.

Capacitate de exercițiu o are minorul între 14 și 18 ani. El participă personal la exprimarea consimțământului, dar va fi asistat de persoana care îl ocrotește.

Începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice este dat de momentul înființării acesteia. Clientul persoană juridică își va exprima consimțământul prin persoana fizică ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu.

Acest consimțământ trebuie să fie neviciat de dol, eroare sau violență. Consimțământul clientului trebuie să fie dat în deplină cunoștință cu privire la conținutul și efectele contractului bancar. Pentru realizarea ultimei condiții, banca trebuie să-și îndeplinească obligația de informare.

Banca este obligată să informeze clientela asupra tuturor condițiilor contractelor bancare, a tuturor angajamentelor reciproce ale părților. Acesta este necesat dat fiind faptul că, consimțământul clientului rezultă din semnarea formularului redactat de bancă. Contractul bancar are natura unui contract de adeziune cu clauze prestabilite de bancă. Formularul conține numai clauzele esențiale ale contractului.

Din natura contractului rezultă consecința că toate clauzele care desemnează răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice sunt opozabile clientului și produc efecte juridice numai dacă există certitudinea că aceste clauze au fost cunoscute și acceptate de client în momentul semnării contractului.

B. Capacitatea părților. Capacitatea nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect de drept într-un contract. Nu toate persoanele pot avea capacitate de a încheia un contract bancar.

a) Capacitatea persoanei fizice: persoana fizică, parte în contractul bancar, trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină care se dobândește o dată cu vârsta majoratului. Majorul pus sub interdicție și minorul lipsit de capacitate de exercițiu încheie contractul bancar prin reprezentanții legali. Minorii cu capacitate restrânsă trebuie să fie asistați de ocrotitorii legali.

b) Capacitatea persoanei juridice: persoanele juridice pot încheia contracte bancare cu respectarea principiului specialității capacității de exercițiu prin persoanele fizice ce le reprezintă în temeiul legii sau al statutului propriu.

C. Obiectul contractului bancar. Prin obiectul contractului de creduit bancar se înțelege acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute părțile.Acesta este format din operațiunile bancare care sunt permise de dispozițiile Legii nr. 33/1991 și Legii nr. 34/1991.

Datoria clientului pentru serviciile bancare trebuie să fie precis determinat prin contract.

D. Cauza contractului bancar. Prin cauza (scopul) contractului bancar se înțelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Cauza este o condiție esențială și generală a contractului. Ea răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat contractul?”.

Cauza contractului nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voința juridică, acesta din urmă cuprinzând și scopul urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea contractului. Obligația pe care și-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. De asemenea, cauza contractului nu trebuie confundată nici cu obiectul acestuia.

Cauza contractului bancar trebuie să fie certă și licită.

2.1.2. Condiții de formă a contractului de credit bancar

Prin forma contractului bancar se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția da a crea, a modifica sau stinge un raport juridic concret.

Contractele bancare sunt în general acte juridice consensuale, care se încheie prin simpla manifestare de voință al părților neînsoțită de nici un fel de formă.

Prin principiul consensualismului se înțelege acea regulă potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca contractul să ia naștere în mod valabil. În alte cuvinte, pentru a produce efecte, manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială.

Chiar dacă părțile se înțeleg să însoțească manifestarea de voință prin redactarea unui înscris care să o consemneze, ele nu o fac pentru validitatea contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. Pentru dovada existenței acestor acte, în practica bancară actuală, contractele de credit bancar se încheie în formă scrisă, ad probationem și nu ad validatem.

Jurisprudența a acceptat în unele situații ca probă a încheierii contractului și corespondența purtată între părți. În alte situații s-a admis ca probă registrele, însă nu ca dovadă a încheierii contractului, ci pentru a dovedi operațiunile efectuate în baza unui contract existent și prelungit de părți, după expirarea duratei sale.

În cazul depozitelor și a împrumuturilor, se consideră încheiat contractul bancar, numai în momentul predării sumei , obiectului sau titlului de valoare materială și punerea la dispoziție în sens juridic.

2.2. Creditarea persoanelor fizice și juridice

Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare nu atât pe capitalul propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile de pe piața financiar-monetare. Cererile de credit sunt atât de mari, încât capitalul propriu și fondul de rezervă nu pot face față. Acestea au o pondere mică în complexele operațiuni bancare și se folosesc ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci.

Banca este nu numai o instituție care împrumută. Ea trebuie mai întâi să-și asigure resursele de alimentare cu fonduri care, mai târziu vor fi utilizate la acordarea de credite. Deci, preocuparea de a constitui resurse este tot atât de importantă ca și aceea de a plasa, adică de a acorda credite. Acordarea de credite se realizează cu scopul de a obține profit. Băncile trebuie să gestioneze în mod eficient plasamentele pentu a crește profitul (capitalul social).

Fiecare bancă urmărește maximizarea profitului pentru a mulțumi pe acționari, salariați, să-și acopere eventualele pierderi și să-și constituie rezerve legale conform reglementărilor în vigoare. Deci, obținerea unui profit mare nu este numai un scop în sine, ci și o necesitate pentru asigurarea unei poziții financiare sănătoase a băncii în cadrul sistemului bancar.

Stabilirea și actualizarea politicii de creditare este un proces continuu și dinamic, motiv pentru care fiecare bancă trebuie să își revadă periodic și ori de câte ori este necesar, propria politică dacă anumite circumstanțe o solicită.

Principiile generale care decurg din prevederile Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară, normele emise de Banca Națională a României și din statutele proprii privind activitatea bancară, stau la baza analizei și deciziei de a acorda credit.

Principalul obiectiv în activitatea de creditare este siguranța capitalului băncii și atragerea de noi operații și clienți. Pentru a-și atinge acest obiectiv, personalul din activitatea de creditare are responsabilitatea să educe clientul asupra procedurilor de creditare ale băncii. Creditele aprobate pe baza analizei clientului trebuie să asigure rambursarea datoriilor către bancă, cu specificația că determinarea capacității de plată a clientului nu se va face ținând cont de rambursarea prin împrumuturi obținute de la alte bănci sau instituții financiare.

Angajamentele luate de bancă pentru și în numele clientului prin acordarea de credit trebuie să aibă la bază contracte ferme, să aibă date exacte și să fie garantate corespunzător.

Banca poate să acorde orice formă de credit, cu excepția situațiilor când integritatea morală a clientului este dubioasă, când obiectul creditului nu este clar justificat sau când proiectul sau activitatea clientului nu se încadrează în cerințele interne și internaționale de protecție a mediului. De credite poate beneficia atât persoane juridice, comercianți persoane fizice, cât și persoane fizice.

Este important pentru bănci să se știe dacă un debitor, persoană juridică reprezintă o societate comercială corect constituită din punct de vedere legal, înainte de a acorda credite; fiecare tip de societate comercială este supusă unor anumite reglementări. În România există mai multe forme de organizare a societăților comerciale, definite de Legea nr. 31/1990, și anume: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acțiuni, societate pe acțiuni și societate cu răspundere limitată.

Legea definește societatea în nume colectiv ca fiind societatea comercială ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social al societății și cu răspunderea nelimitată și solidară a unor asociați.

Numărul minim de membrii asociați este doi, pentru a se putea încheia contract de societate. Capitalul poate fi oricât de mic și este format din aportul asociaților, fiind divizat în părți sociale care nu sunt transmisibile. Răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale, este solidară și nelimitată.

Toți asociații au calitate de comercianți. Fiecare din asociat poate fi declarat falit, ca urmare a greșelilor unuia dintre ei, ca o consecință a clauzei solidarității dintre asociați. Asocierea lor conferă posibilitatea de a face comerț sub nume colectiv.

Denumirea unei astfel de societăți trebuie să cuprindă cel puțin numele unuia dintre asociați și mențiunea S.N.C., creditul bancar acordându-se pe numele firmei.

Socitatea în comandită simplă este denumit ca fiind societatea comercială ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; comanditarii răspund numai până la concurența aportului lor.

La constituirea acestui tip de societate primează încrederea reciprocă dintre asociați. Principala particularitate a acestui tip de societate este că reunește două categorii de asociați: comanditați și comanditari.

Comanditații au dreptul exclusiv de a participa la conducerea firmei, răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile firmei, numele lor este inclus în denumirea societății comerciale și reprezintă elementul activ al societății, au calitatea de comercianți.

Comanditarii contribuie cu aport de capital, răspunderea lor limitându-se la nivelul acestuia, nu au calitatea de comerciant, deci nu pot întreveni în relațiile comerciale ale societății cu terții, deci nici cu băncile. Nu au dreptul să participe la conducerea societății decât în cazuri speciale, prin procură, în acest caz răspunzând, solidar și nelimitat, cu averea, asemănător comanditaților. Numele lor nu poate fi inclus în denumirea firmei, au dreptul de a exercita acte de supraveghere, de a cunoaște bilanțul, contul de profit și pierderi, registrele comerciale etc.

Creditorii pot să-și recupereze datoriile nu numai din activele companiei, dacă rămân neplătiți după ce toate proprietățile au fost epuizate, ci pot, în termeni legali, să ia în posesie proprietatea personală aparținând unuia dintre comanditați.

Legea definește societatea în comandită pe acțiuni ca fiind societatea al cărei capital este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați, comanditarii fiind obligați numai la plata acțiunilor lor.

Nu oricine începe o afacere dorește să aibă răspunderea nelimitată pentru datoriile făcute. Astfel de persoane vor fi atrase să formeze o societate în comandită pa acțiuni. Elementul determinant al unei astfel de societăți este capitalul, nu persoana asociaților. Capitalul este împărțit în acțiuni de valori egale.

Această formă de societate are trăsături comune atât cu societățile în comandită simplă, cât și cu cele pe acțiuni.

Asociații sunt comanditați și comanditari, cu precizarea că, în acest caz, comanditarii răspund față de datoriile și obligațiile societății numai în limita capiatului subscris sub formă de acțiuni.

Capitalul social este reprezentat prin acțiuni. Aportul asociaților poate fi în bani sau natură, dar este evaluat și materializat în acțiuni. Obligațiile sau datoriile societăților în comandită pe acțiuni sunt garantate cu patrimoniul societății, cu răspunderea nelimitată și solidară a comanditaților și comanditarii sunt obligați numai în limita capitalului subscris sub formă de acțiuni.

Prin lege societatea pe acțiuni este definit ca fiind socitatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor. Aceste societăți sunt societăți comerciale, al căror capital este divizat în acțiuni de valori egale și negociablie.

Această formă de societate reprezintă forma tipică a societăților comerciale, ea permițând acumularea de capitaluri pentru realizarea de societăți mari, industriale, comerciale, bancare.

Aportul de capital al acționarilor poate fi în bani sau în natură, fiind însă evaluat și materializat în acțiuni. Cerințele de formare a societăților pe acțiuni sunt mult mai stricte decât cele de formare a altor tipuri de societăți, prin lege fiind stabilite o serie de prevederi privind modul de constituire și funcționare a acestora.

Conducerea societăților pe acțiuni este realizată de Consiliul de Administrație și de Adunarea Generală a Acționarilor.

Societatea cu răspundere limitată este definită prin lege ca fiind aceea societate comercială ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociații sunt obligați numai la plata părților sociale. În acest caz, capitalul societății este divizat în părți sociale care, potrivit contractului de societate și prevederilor stipulate în statut, nu se negociază la bursele de valori.

Membrii acestui tip de societate sunt responsabili de pasivul social numai în limita sumelor depuse drept părți sociale, precum și de patrimoniul societății.

Cu toate că rolul dominant în cadrul economiei de piață îl au societățile comerciale, comercianții persoane fizice continuă să-și manifeste prezența și să facă parte din clientela băncilor.

Persoana fizică poate fi descris ca o persoană ce deține un cont bancar pentru uzul personal. Acest tip de client trebuie să respecte reglementările existente, iar bancherii trebuie să se asigure că aceștia nu deschid și nu folosesc conturi bancare în scopuri ilegale.

Persoanele fizice pot deschide conturi doar în numele lor, cu posibilitatea ca titularii de conturi să împuternicească și alte persoane pentru semnătura în cont. La persoanele fizice, singurul considerent la care băncile trebuie să îl aibă în vedere, este vârsta persoanelor ce doresc să deschidă un cont.

Se are în vedere faptul că persoanele foarte tinere ar putea să nu cunoască în totalitate consecințele efectuării anumitor tranzacții cu băncile și, de aceea, astfel de persoane sunt protejate, spre a nu se trage foloase de pe urma lor.

În România, ca și în multe țări, începând cu vârsta de 18 ani, persoanele fizice au capacitate deplină de exercițiu și ca atare, își pot exercita drepturile și pot să-și asume obligațiile corespunzătoare raporturilor juridice pe care la încheie.

Creditarea persoanelor fizice

În creditarea persoanelor fizice băncile orientează tehnica de creditare în funcție de cerințele efective ale clienților. Categoriile de cheltuieli ale populației pe care se axează creditele acordate de băncile comerciale sunt: locuințele, bunurile de folosintă îndelungată și cheltuelile curente.

Băncile acordă credite persoanelor fizice atât pentru termen scurt cât și pe termen lung. Creditele pe termen scurt sunt solicitate pentru finanțarea cumpărării unor bunuri de folosință îndelungată: automobile, aparatură electrică etc., iar creditele pe termen lung sunt solicitate pentru achiziționarea sau renovarea imobilelor.

Pentru determinarea valorii creditului banca ia în considerare veniturile solicitantului. În vederea acordării creditului banca solicită garanții, de obicei bunul care face obiectul creditului, este luat garanție prin constuirea unei ipoteci asupra acestuia în favoarea băncii.

Capacitatea de rambursare a creditului de către client este analizată de bancă pe baza unor informații care vizează în principal situația patrimonială și starea socială (vârsta, familia, reputația, moralitatea), veniturile și stabilitatea lor, obiectul creditului.

Ca și în cazul creditelor acordate agenților economici, băncile trebuie să evalueze riscurile la care se expun prin acordarea creditelor persoanelor fizice.

Analiza dosarelor de credit când numărul lor este mare și valoarea unitară mică, devine costisitoare pentru bancă, iar compensarea cheltuielilor prin suportarea de către clienți devine descurajantă pentru aceștia. Procesul de investigare este greoi, cere timp, ceea ce conduce la micșorarea numărului de credite promovate de bancă.

În scopul depășirii acestor inconveniente băncile au posibilitatea de selecție a solicitărilor de credit printr-o metodă de evaluare a cererii de credit prin punctaj: „credit scoring”. Aplicarea acestei metode conduce la reducerea cheltuielilor și timpului aferent investigării dosarelor de credit.

Sistemul „scoring” este practicat în S.U.A., unele bănci din România chiar au acceptat și adoptat acest sistem, pentru creditarea persoanelor fizice, aceasta presupunând exprimarea ca o notație de apreciere, sau de evaluare a atributelor solicitatului, în vederea acordării împrumutului.

Metoda „scoring” permite băncii ca pe baza unor informații preliminare pe care clientul le pune la dispoziția băncii prin intermediul unui formular (completat odată cu cererea de credit) să admită sau nu dosarul solicitantului.

Metoda are la bază tehnici statistice de tratare a informațiilor referitoare la comportamentul solicitantului de credit, la nivel de venituri, stabilirea locului de muncă și de domiciliu, vârsta, sarcinile familiale, comportamentul în relațiile cu banca în calitate de debitor, etc. Aceste informații permit să se identifice riscul de nerambursare a unui credit prin intermediul unei note medii (scor) sau a unui punctaj.

Problema cheie este aceea de a descoperi printre informațiile despre solicitantul de credite, acele informații care explică cel mai bine solvabilitatea sa. Fiecărei informații îi este atribuită o pondere, suma ponderilor comportă cu o notă de referință stabilită în prealabil de bancă, indică dacă dosarul se acceptă sau nu pentru a fi instrumentat de bancă.

O mare influență asupra punctajului final o are discuția cu clientul în scopul descoperirii caracterului lui psihologic, al corectitudinii, onorabilității, modului său de a privi drepturile și obligațiile ce decurg din contractul de credite și nu în ultimul rând , garanțiile pe care le propune.

Metoda evaluării creditului prin punctaj se aplică în special creditelor pe termen scurt și creditelor imobiliare, deoarece aceste credite se adresează unor solicitanți care prezintă un comportament omogen, deci criteriile decizionale sunt valabile pentru toți, iar obiectul creditului este identificabil ca valoare și durată, pentru ca riscurile asumate să fie comparabile

Băncile, de regulă acordă credite numai persoanelor fizice cu capacitate de folosință și de exercițiu deplin, adică subiecților care au drepturi depline și își pot asuma obligații. Deci, condiția de fond în procesul acordării creditului este capacitatea juridică a subiectului.

Persoanelor fizice li se pot acorda credite în lei și valută, pe termen scurt , mediu sau lung și pentru diverse destinații. Pentru obținerea unui credit este necesar următoarea documentație: cerere de credit; copii după actele de identitate și cartea de muncă a împrumutatului și a giranților; adeverință de salariu cu valoarea netă pe ultimele trei luni pentru împrumutați și giranți; pre-contract de vânzare cumpărare în care părțile stabilesc un preț pentru imobilul în tranzacție din care banca va credita maxim 85%, 15% fiind aport propriu; factură pro-forma pentru cazul creditării de bunuri materiale de construcții, obiecte de folosință îndelungată etc.; declarațiile pe propria răspundere cu situația la zi a creditelor pe care împrumutatul le mai are angajat.

Tipuri de credite acordate persoanelor fizice sunt următoarele: credit de trezorerie nenominalizat, credit de trezorerie punte, credit de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale și a unort forme de școlarizare, credite pentru cumpărarea sau construirea de locuințe, credit pentru achiziționarea de bunuri, materiale de construcții, obiecte de inventar și instalații sanitare, credite pentru cumpărări de autoturisme, motociclete, bărci cu motor, creditul ipotecar.

Creditul de trezorerie nenominalizat – la titlu – este acordat persoanelor fizice pentru acoperirea unor nevoi temporare sub formă de cash. Se pot credita maxim șase salarii nete ale împrumutatului în condițiile în care acesta are un girant cu venituri egale cu ale sale.

Pot accede la acest tip de credit și pensionarii cu condiția ca girantul să aibe un loc de muncă stabil.

Creditul de trezorerie punte: este acordat persoanelor fizice proprietari unui imobil în scopul achiziționării unui alt imobil pe o perioadă de șase luni de zile. Creditul este garantat prin ipotecă de rang I asupra imobilului deținut și cu giranți.

Creditele de trezoreie pentru plata unor tratamente medicale și a unor forme de școlarizare: se acordă pe 12 luni și sunt necesare acte doveditoare din partea instituției de învățământ, respectiv din partea instituției medicale, care să ateste calitatea de student, bursier, doctorand.

Creditul pentru cumpărarea sau construirea de locuințe: se acordă în lei pe o perioadă de 15 ani, cu valută pe o perioadă de 10 ani. Se creditează maxim 85% din valoarea prevăzută în precontractul de vânzare-cumpărare. Imobilul se asigură pe perioada de creditare la cel puțin valoarea creditului.

În cazul creditului în valută, la calculul ratei lunare posibile, se introduce și un coeficient de depreciere valutară care este de 30%.

Credit pentru achiziționarea de bunuri, materiale de construcții, obiecte și instalații sanitare: se acordă pe un termen de maxim 3 ani, avansul poate să fie și zero, în acest caz bunurile cumpărate se asigură și este necesară o faciură pro-formă.

Credite pentru cumpărări de autoturisme, motociclete, bărci cu motor: se acordă pe 5 ani de zile pentru cumpărarea de vehicule noi; se încheie obligatoriu o poliță CASCO pentru bunul cumpărat, iar avansul poate fi zero, sau minim 25%.

Credite pentru sejour în străinătate, participări la conferințe și simpozioane și cumpărări de bunuri de uz personal în valută: se acordă în valută, pe un termen de maxim 12 luni, suma maximă este de 5000 dolari, pentru excursii și 3000 dolari pentru celelalte credite.

În general suma se virează în contul agenției de turism sau în contul instituției la care se participă la simpozion, și conferințe. Rambursarea se garantează cu veniturile realizate de împrumutat și de maxim doi giranți.

Creditul ipotecar: se acordă pe 15 ani în lei și valută, euro, sau dolari.

Creditul destinat activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care dezvoltă, sprijină și susține proprietatea individuală.

Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și creditat în care se prevede proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului, condițiile de remunerare și scadențele de rambursare, penalitățile în caz de rambursare anticipată, parțială sau completă, a împrumutului și circumstanțele în care prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare și o rată a dobânzii fixă. Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă și fiecare rambursare cuprinde dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs. În cadrul ratei fixe, de regulă, în timp, scade partea privind dobânzile și crește partea privind rambursarea propriu-zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat și alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi : împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile, împrumuturi pe ipotecă cu rambursarea progresivă, împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuități. Împrumutul pe ipotecă cu dobândă variabilă s-a constituit ca efect al creșterii și variației ratei dobânzii, datorită creșterii costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.

Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerințele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activității, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele propuse prevăd pentru perioadele inițiale, reduceri între 9 și 95% față de rambursările constante.

Împrumutul ipotecar inversat, purtător de anuități, urmărește să valorifice capitalul imobilizat în locuințe proprietate, fără a se renunța la dreptul de proprietate și la uzufruct. Împrumutul obținut prin ipotecare unei părți a proprietății servește la achiziționarea unui contract de anuități și aduce astfel proprietarului un venit regulat.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate țările dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă capitaluri disponibile pe termen lung. Întrucât o serie de instituții de credit și financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică valorificare și garanții sigure de rambursare, s-a creat în toate țările o piață ipotecară firească.

2.2.2. Creditarea persoanelor juridice

Funcția de bază a unei bănci în economie este creditarea, funcție care le conferă băncilor responsabilități majore privind promovarea unei economii bazate pe criteriul rentabilității și eficienței.

În procesul de creditare a economiei, băncile trebuie să filtreze afacerile și să le promoveze pe cele eficiente, viabile și legale, impulsionând astfel desfășurarea unor activități eficiente tuturor celor care fac uz de creditul bancar.

În general nevoia de credite apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face față în întregime cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a fiecărui agent economic (producție, investiție, activitate comercială etc.). La orice agent economic apar dezechilibre, disfuncționalități în cadrul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii, motiv pentru care ei decurg la împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung.

Solicitantul împrumutului aduce la cunoștința creditorului prin cererea de credit, oferta de a contracta un împrumut, specificând suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria. Pentru a sprijini această solicitare, de regulă este anexat și un studiu de fezabilitate care va susține oportunitatea și eficiența afacerii, care ar urma să fie realizat cu ajutorul creditului.

Promovarea unor afaceri eficiente depinde de calitatea investigației pe care banca o face privind baza de credit al solicitantului. Băncile trebuie să evalueze riscurile cu care au de-a face în creditarea unei afaceri, să cerceteze motivul pentru care se cere împrumutul și să identifice sursele de rambursare care depind de eficiența afacerilor pe care o creditează.

La prezentarea clienților care solicită diverse facilități de credit, funcționarii bancari vor verifica, în primul rând dacă societatea comercială este legal constituită, dacă are capacitate juridică, adică, dacă este înscrisă în Registrul Comerțului conform legii. Totodată, vor verifica dacă pot îmdeplini formalitățile pentru a demonstra bonitatea lor în condițiile prevăzute în politica fiecărei bănci și anume: solvabilitatea, lichiditatea, rentabilitatea.

Ofițerii de credit vor verifica dacă clientul poate prezenta garanții materiale, personale, precum și documente și acte din care să rezulte că desfășoară o activitate în condițiile legii și în conformitate cu actul de înființare și statutul de funcționare.

Totodată trebuie verificat dacă clientul acceptă clauzele înscrise în contracte, referitoare la destinație, obiect, garanții, termene de rambursare, dobânda, etc., și că poate justifica rentabilitatea și posibilitățile de producere a resurselor de rambursare.

Abilitatea debitorului de a restitui creditul depinde atât de situația financiară a firmei, cât și de o serie de factori exogeni și endogeni firmei pe care banca trebuie să-i identifice și să-i evalueze în mod corect.

Analiza bazei de credit a solicitantului vizează două aspecte. Primul aspect este analiza istoricului firmei, care scoate în evidență punctele slabe și bune ale evoluției financiare a firmei, cât de eficient utilizează managementul resursele firmei comparativ cu alte firme cu oportunități și riscuri de piață asemănătoare. Al doilea aspect vizează analiza viitorului firmei pe toată perioada derulării și rambursării creditului, având menirea de a evidenția posibilitățile reale de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor aferente, să furnizeze informații cuprinzătoare asupra viitorului firmei.

Scopul analizei viitorului firmei trebuie să fie acela de a evidenția riscurile afacerii pe care banca o creditează, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de susținere a afacerii de către acționari, accesibilitatea firmei pe piață și când e cazul costurile de intrare într-un nou sector de activitate.

Analiza viitorului firmei trebuie să se bazeze pe o serie de informații privind evoluția și perspectivele unor ramuri și sectoare de activitate care să corespundă nevoilor băncii și ale clienților lor.

În cazul în care clientul dovedește receptivitate și operația prezentată în cerere și detaliată în studiul de fezabilitate, prezintă interes pentru bancă și se încadrează în strategia acesteia, atunci se aduce la cunoștința clientului următoarele condiții generale: lista completă a documentelor pe care trebuie să le prezinte băncii pentru efectuarea analizei și fundamentarea deciziei pe care banca o va lua în legătură cu cererea sa; elementele de cost și mărimea orientativă a acestora, formele de garanții și prevederile contractelor tip care urmează a se încheia după aprobarea cererii în privința angajamentelor și obligațiilor pe care clienții și le asumă prin semnarea lor.

Această informare este necesară pentru a evita confuziile și pentru ca solicitantul să-și dea consimțământul de a contracta în cunoștință de cauză.

De asemenea ofițerii de credit vor informa clientul asupra obligativității depunerii trimestriale a situațiilor financiare pe baza cărora banca analizează dacă se mențin permanent condițiile inițiale de bonitate avute în vedere la acordarea creditului.

Funcționarul trebuie să urmărească o cunoaștere asupra aspectelor care nu reies din situațiile și rapoartele financiare, cum ar fi de exemplu capacitatea de management, modernizarea și existența unei strategii clare în materie, viabilitatea proiectelor de dezvoltare, capacitatea de gestionare a creditului acordat de bancă , etc.

Conform Legii bancare, clientul trebuie avizat că nerespectarea obligațiilor contractuale dă posibilitatea băncii să sisteze utilizarea creditului aprobat și să declare toate sumele datorate (rate de capital, dobânzi, comisioane) scadente.

Funcționarul băncii va analiza situația economico-financiară a clientului și contractele care stau la baza derulării afacerii propuse în termen de zece zile, de obicei, de la data întocmirii dosarului clientului cu documentația completă. Această analiză se face cu scopul previzionării realizărilor pentru toată perioada creditului, calculând astfel, indicatori economici, atât pentru perioada anterioară, cât și pentru cea viitoare.

Analiza se va concretiza asupra riscului operației dacă o firmă nu are scurt istoric, fiind o firmă nouă, dar care prezintă un proiect interesant. Analiza se va canaliza și asupra garanțiilor propuse, dar și asupra acționarilor, asupra mărimii capitalului, calității manageriale și nu în ultimul rând, asupra experienței în domeniul.

În etapa de analiză pasul următor este verificarea reputației pe care o are firma pe piața respectivă prin discuții și deplasări la sediul întreprinderii. Analiza cuprinde și cunoașeterea clientului, adică a situației averilor personale, sursele acestor averi, în special ale managerilor. Aceasta este o situație delicată, deoarece presupune intrarea în viața particulară a clienților. Astfel, din analiza relațiilor inter-personale în familie, în cadrul echipei de conducere, raporturile cu salariații, funcționarul bancar poate trage o concluzie care poate pleda în favoarea sau în defavoarea solicitantului de credit.

Etapa următoare al analizei constă în verificarea scriptică și faptică, evaluarea garanțiilor pe care le oferă clientul pentru facilitatea de credit solicitată. Alegerea garanțiilor se face în funcție de politica fiecărei bănci în această materie. De asemenea, ține tot de strategia fiecărei bănci, cuantumul acestora (garanțiilor), ca să se asigure marja de siguranță peste valoarea creditului, în eventualitatea situației incapacității de plată a creditului și pentru valorificarea garanțiilor în vederea recuperării debitelor.

În baza rezultatelor de mai sus, se procedează la corelarea lor cu prevederile Băncii Naționale a României, de clasificare a creditelor și constituirea provizioanelor de risc. Conform acestor prevederi, societățile bancare sunt obligate pentru a proteja depozitele persoanelor fizice și persoanelor juridice, să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a-și încasa creanțele de la debitorii lor.

Pentru determinarea și limitarea riscului de credit, societățile bancare trebuie să își clasifice creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, evaluate după criteriile stabilite de bancă și de capacitatea acestuia de rambursare a creditului la scadență, în una din următoarele cinci categorii:

– standard – categoria „A” cuprinde clienții a căror performanțe economice și financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratelor. Totodată, din analiza efectuării rezultă că se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

– în observație – categoria „B” – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectivă mai îndelungată;

– substandard – categoria „C” – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

– îndoielnic – categoria „D” – performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

– pierdere – categoria „E” – performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

În raport cu punctualitatea rambursărilor debitorului va fi notat cu unul din următoarele calificative: bun , dacă ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de șapte zile; slab, dacă plățile sunt efectuate cu o întârziere de până la treizeci de zile și necorespunzător, dacă întârzierea este mai mare de treizeci de zile.

Combinându-se cele două criterii, performanța financiară și punctualitatea plăților și a garanțiilor propuse, creditul va fi clasificat conform matricei date de Banca Națională a României. Societățile bancare sunt obligate să-și constituie provizioane specifice în raport de clasificarea creditelor.

La determinarea provizioanelor, riscul de credit poate fi diminuat doar cu valoarea următoarelor garanții: garanții necondiționate oferite de Guvernul României sau de Banca Națională a României, garanții necondiționate care emană de la bănci cu renume intrenațional, garanții necondiționate emise de alte societăți bancare din România, depozite de fonduri și titluri constituite la societatea bancară creditoare și ca gaj pentru garantarea plății ratelor și dobânzilor și alte garanții acceptate de conducerea băncii.

În cazul în care ofițerul de credite constată ca riscul de client sau operație este foarte mare, garanțiile sunt neacoperitoare sau necorespunzătoare politicii băncii, acesta va întocmi o notă de prezentare cu propunerea de respingere a solicitării clientului, pe care o va supune la nivel de competențe de aprobare la care se încadrează suma solicitată, la care anexează toate situațiile întocmite și clasificarea creditului.

După aprobarea propunerii sale, va comunica în scris clientului, respingerea solicitării creditului și motivarea acestei respingeri.

În cazul în care ofițerul de credite consideră pe baza analizei că solicitarea clientului este interesantă și se încadrează din toate punctele de vedere în politica și procedurile băncii, aceasta va întocmi o notă de propunere de aprobare, însoțită de analizele și clasificarea întocmită. La întocmirea notei, ofițerul de credite trebuie să aibă în vedere anumite principii.

Un principiu important este cunoașterea deplină a clientului, fapt pentru care trebuie să analizeze cu mare atenție toate informațiile și pe cât posibil, să facă verificări independente.

Trebuie avut în vedere principala sursă de rambursare a creditului, de plată a dobânzilor și comisioanelor, abilitatea clientului de a crea venituri în activitatea curentă. A doua sursă care trebuie avut în vedere, ca alternativă, în cazul în care devine imposibilă, o reprezintă garanțiile pe care banca le poate pretinde de la clientul în cauză. În principal rolul garanțiilor este acela de a determina clientul să se simtă răspunzător pentru bancă. Executarea garanțiilor pentru recuperarea sumelor datorate de client, trebuie să fie unul dintre ultimele obiective ale băncii. Acesta se va face numai atunci când toate celelalte modalități de recuperare a creditelor neperformante s-au epuizat.

Ofițerul de credite trebuie să coreleze rezultatele obținute prin aplicarea indicatorilor de evaluare cu toate informațiile despre client din documente, cu concluziile reieșite din discuțiile personale cu patronul sau cu conducerea executivă și cu informațiile din mass media, pentru a stabili în ce condiții o propune aprobarea creditului solicitat de client. Informațiile vor fi prezentate sintetizând aspectele cele mai importante și relevante pentru ca decizia de aprobare să se ia în cunoștință de cauză.

În activitatea de creditare treapta următoare o reprezintă aprobarea notelor prezentate și semnate de ofițerii de credit.

La primirea aprobărilor, ofițerii de credit vor comunica în scris clientului hotărârea luată și, în cazul aprobării, îl va invita la bancă pentru a i se face cunoscute condițiile finale și de a stabili modalitățile și etapele de încheiere a documentației și de utilizare a creditului.

După obținerea aprobării, se va întocmi forma finală a contractului de credit și de garantare, după care se va lua viza Departamentului juridic și apoi ele vor fi semnate de client.

La semnare, din partea clientului, se va avea grijă să fie persoana împuternicită a angaja firma, să se verifice specimentele de semnătură, să se semneze pe fiecare pagină în colțul din dreapta – jos, exceptând ultima pagină unde sunt deja semnături și să se aplice pe semnătură ștampila firmei.

Din partea băncii, la semnare, se va avea grijă să nu se semneze înaintea clientului, dacă se trimite contractul la sediul clientului, ofițerul de credite va semna pe fiecare colț al paginii, iar la primirea înapoi, va verifica dacă nu s-au schimbat pagini sau părți din text. Contractele de credit și de garantare vor fi semnate din partea băncii numai de către persoanele ce au drept la semnătură, aplicându-se ștampila băncii.

Fiecare parte primește un original al contractelor încheiate. Contractele de credit vor purta obligatoriu un număr format din simbolul tipului de credit și numărul curent, în ordinea încheierii tuturor contractelor de credit.

După întocmirea tuturor condițiilor aferente creditului, se va verifica legalitatea acestora de către Departamentul juridic, dându-se viza de utilizare a creditului.

Departamentul contabilitate deschide conturile necesare pentru înregistrarea și derularea în viitor a tuturor operațiunilor implicate de creditul acordat.

Creditele acordate persoanelor juridice sunt de mai multe tipuri, dintre care cele mai utilizate sunt următoare: creditul global de exploatare, liniile de credit, credite pentru finanțarea stocurilor, creditele de scont, creditele pe documente în curs de încasare, creditele de descoperit de cont și pentru facilități de cont, creditele pentru activitatea de export-import, creditul de factoring, etc.

Creditul global de exploatare este o practică curentă în anumite țări, printre care și România. Acest tip de credite a apărut în perioada în care băncile căutau să materializeze relațiile lor cu clientela, fiind mai puțin preocupat de personalizarea acestor relații. Astăzi, băncile găsesc în acest credit o anumită securitate, datorită garanțiilor atașate acestui tip de credit. De cealaltă parte, firmele apreciază caraterul mai mult sau mai puțin automat a acestui gen de finanțare.

Creditul global de exploatare funcționează prin efectuarea de plăți și rambursări repetate, fără a depăși plafonul de credite aprobate, adică se poate reînnoi mereu, și se acordă în limita unui nivel global de finanțare. Acest nivel acoperă nevoile de capital de lucru net, constând în aprovizionări cu stocuri , materii prime, energie, combustibil, materiale, necesare realizării produselor și serviciilor și acoperirea cu fonduri a clienților neîncasați.

Creditul global de exploatare se acordă, în general, pe o perioadă de 90 de zile cu posibilitatea prelungirii lui pe o perioadă de cel mult 90 de zile, fără a depăși un an de zile de la acordarea primului credit.

Rambursarea creditului global de exploatare se face, la termenele și în sumele prevăzute în contractul de credite, din disponibilitățile existente în contul curent al firmei beneficiare a acestui gen de finanțare.

Linia de credit reprezintă o modalitate de creditare a agenților economici prin care se permite acestora să împrumute fonduri de la bancă până la o anumită limită maximă stabilită pentru o anumită perioadă de timp, de obicei de 3 luni cu posibilitatea prelungirii până la maximum un an. În cadrul acestei limite, firma împrumutată poate efectua trageri – angajând credite – și rambursări pe perioada creditării, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentului să nu depășească plafonul aprobat.

Nivelul liniei de credit necesar finanțării activității curente a unei firme se determină pe baza cifrei de afaceri ce urmează a fi realizeazată în perioada de creditare, perioada medie de încasare a clienților și perioada de creditare.

Creditele pentru finanțarea stocurilor: o firmă aflată în activitate normală dispune de un anumit volum de stocuri care pot fi considerate un instrument de producție. În cazul unei gestiuni bune, aceste stocuri trebuie să fie finanțate prin capitalurile proprii ale firmei și nu prin credit bancar.

Creditele pentru finanțarea stocurilor temporare se acordă clientelei pentru finanțarea operațiunilor având caracter ciclic pe baza unei documentații prezentate de solicitanți din care să rezulte obiectul creditării și cauzele care au determinat formarea stocurilor respective. Aici sunt incluse și stocurile care urmează să fie aprovizionate de firma creditată pe baza unor contracte ferme și destinate fabricării unor produse cu desfacere asigurată.

Tot în această categorie de credite se încadrează și creditele pentru finanțarea stocurilor sezoniere care se acordă clienților care constituie astfel de stocuri ( produse agricole, agro-alimentare de proveniență vegetală sau animală, precum și orice alte stocuri care se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire).

Garantarea creditelor pentru finanțarea stocurilor temporare se face prin gajarea stocurilor aparținănd firmei care solicită împrumutul și fac obiectul creditării. Totuși, deși firma are control asupra stocurilor, valoarea garanției poate să scadă sub nivelul existent atunci când a fost acordat creditul.

Ca urmare, banca poate avea o protecție redusă împotriva riscului de nerambursare a creditului. Această situație impune băncilor obligația de a controla și urmări, fără încetare, evoluția prețurilor pentru a evita ca garanția primită prin stocuri să nu devină iluzorie. În plus, nu toate stocurile sunt acceptate în garantarea creditului, băncile preferând pe acelea care dispun de o piață extinsă, permițând astfel realizarea rapidă a creanței. Nu sunt deci acceptate stocurile supuse deteriorării și dificil de consevat și nici cele pentru care nu este posibil totdeauna să se verifice cu precizie prețurile lor curente.

Pentru ca băncile să fie ferite de surpriza neplăcută a rămânerii fără garanții, ele pot solicita la acordarea creditelor pentru finanțarea stocurilor și alte garanții din gama celor preferate de ele.

Creditele de scont: scontul este operația de credit prin care banca pune la dispoziția unui client, care este deținătorul unei creanțe, o sumă de bani (valoarea efectului comercial) în schimbul acestui efect comercial (cambie sau bilet la ordin) înainte ca aceasta să ajungă la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision.

În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un șir neîntrerupt de giruri) dorește încasarea sumei înscrise în titlul comercial sau de credit mai înainte de scadență, acesta poate gira către o bancă, operațiunea purtând denumirea de scontare.

Scontarea este o operațiune negociabilă, iar atunci când există cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării sumei de bani înscrisă în titlu la scadență, banca are dreptul să nu accepte operațiunea de scontare. Astfel, băncile primesc la scontare numai titlurile care, pe lângă respectarea tuturor cerințelor de formă și fond prevăzute de lege, îndeplinesc și următoarele condiții cumulative:

– posesorul titlului să fie client al băncii;

– titlul să fie acceptat legal la plată;

– intervalul de timp dintre momentul prezentării la scontare și scadența titlului să nu depășească un an.

Dacă trasul (acceptantul) este client al altei bănci, titlul poate fi admis de o anumită bancă numai dacă este avalizat de banca care-l deservește pe tras, acesta este agreată de banca în cauză, iar expunerea acesteia față de banca trasului se încadrează în limita de risc stabilită.

Suma dobânzii ( scontul) percepută de banca care scontează un titlu de comerț (credit) se stabilește în funcție de valoarea titlului, rata dobânzii și timpul rămas între momentul scontării și scadența efectului.

Creditul de scont are avantajul că este mai puțin scump, deoarece efectele scontate reprezintă o garanție suficientă pentru bancă. Ca dezavantaj se reține faptul că apelarea la acest tip de credit de către firme nu este întotdeauna posibilă din cauză că neviole de lichidități nu coincid întotdeauna cu portofoliul de efecte deținut de firmă și sunt foarte multe firme care nici nu dețin astfel de titluri.

Creditele de descoperit de cont și pentru facilități de cont: odată epuizate toate posibilitățile de finanțare pe baza creanțelor financiare (credite de cont și credite în curs de încasare), anumite firme pot avea nevoie suplimentară de credite deoarece ele traversează o perioadă dificilă sau pentru că, cunoscând o creștere de activitate, ele nu și-au adaptat capitalurile proprii la această creștere de activitate.

În aceste condiții, contul curent al acestor firme poate să rămână descoperit ( există documente de plată în bancă ce trebuie onorate, dar nu există disponibilități în cont). Creditul descoperit de cont ( se mai cunoaște sub denumire de overdraft) este o formă de creditare care, în limitele sumei și a duratei fixate de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă conturi curente la bancă cu solduri debitoare pe anumite perioade.

Perioada de acordare a creditului de descoperit de cont poate fi de la un trimestru la un an. În intervalul stabilit, suma maximă aprobată nu poate fi depășită, iar clientul poate folosi acest credit de mai multe ori în intervalul de timp afectat, cu condiția să efectueze rambursări parțiale sau totale.

Creditul de descoperit de cont nu este o practică a băncilor comerciale românești, el este practicat mai ales în Anglia, Franța, etc., în schimb la noi este utilizat creditul pentru facilități de cont.

Creditul pentru facilități de cont este un credit pe termen foarte scurt, 15 – 30 de zile, și se acordă în general clienților care dovedesc seriozitate în relațiile cu banca, au o situație economico-financiară foarte bună sau prezintă importanță pentru bancă și care nu au înregistrat credite sau dobânzi restante. Acest credit se acordă atunci când clienții, din anumite cauze, nu pot face față temporar plăților. Ele vin să acopere decalajul intervenit între încasări și plăți ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

Garantarea acestui gen de credit se poate face prin ipotecă, gaj sau prin cesiune de creanță.

Creditele pentru activitatea de export-import. Un vânzător și un cumpărător domiciliat în două țări diferite pot foarte bine să se comporte, unul față de altul, ca și când ei s-ar găsi în aceeași țară. Astfel, schimburile internaționale se decontează adesea în aceleași fel ca și tranzacțiile interne (prin cec, prin virament, prin efecte de comerț etc.), cu excepția că cel puțin unul din cei doi contractanți operează pe baza unei monede care nu este propria sa monedă.

Creditele pentru activitatea de export sunt destinate să susțină prin finanțarea furnizată, activitatea de export. Ele sunt menite să acopere nevoile de fonduri și trezorerie și pot fi acordate atât în lei cât și în valută.

În general, acordarea creditelor pentru export este condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată ( cu excepția expoturilor în țările foarte dezvoltate) pe toată perioada de creditare la instituții specializate din țară. În plus, la acordarea acestor credite se solicită de bancă garantarea creditului cu garanții reale.

Ofițerul de credit are responsabilitatea păstrării dosarului fiecărui debitor cu documentația financiară a acestuia care va fi completată semestrial și anual. Dosarul va cuprinde și contractul de credit și garanțiile constituite în original, extrasele de cont cu operațiunile efectuate, corespondența și toate celelalte documente aferente creditului.

2.3. Garantarea creditelor

Orice operațiune de creditare în sine, prin însăți natura sa, presupune asumarea unor riscuri. Riscurile care pot rezulta, în special din insolvabilitatea împrumutului, pot fi eliminate de bănci sau alte instituții care acordă credite, prin constituirea de garanții în folosul lor.

La acordarea oricărui credit nu pot fi prevăzute situații, care ar putea împiedica rambursarea împrumutului, plata dobânzii sau a comisioanelor, caz pentru care băncile solicită la acordarea creditelor garanții asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitor, cât și de terțe persoane fizice sau juridice, numite garanții. Aceste garanții oferă o siguranță băncii, o posibilitate de a recupera creditele acordate și dobânzile aferente, când debitorul este în incapacitate de plată.

Politica de creditare a oricărei bănci comerciale se bazează pe principiul ca toate creditele acordate clienților să fie justificate atât prin capacitatea împrumutaților de a genera flux de numerar pozitiv pentru acoperirea serviciului datorat, cât și prin garantarea corespunzătoare a acestora. În aceste condiții factorul principal care asigură condiții reale de rambursare în timp a creditelor îl reprezintă capacitatea împrumutatului de a genera flux de numerar pozitiv, astfel luarea de garanții asiguratorii este un factor secundar în politica de creditare. Banca va apela la executarea garanției dacă nu a fost îndeplinită obligația de către debitor și anume, de a fructifica împrumutul primit de la bancă, de a genera flux de numerar pozitiv.

Valoarea garanției acceptate de bancă va fi cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului față de bancă, formată din creditul acordat plus dobânda pe o anumită perioadă, sau în unele cazuri se va lua în calcul dobânda pe întreaga perioadă de creditare.

Orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de credit pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii este denumit garanție. Garanția, conform contractului încheiat, este în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea creditului și dobânzilor în cazul nerambursării acestora de către debitor. Garanțiile pentru credite sunt asiguratorii și sunt oferite de agenții economici care împrumută, cât și de alte persoane fizice sau juridice, care devin în acest fel, garanții.

Indiferent de natura obligațiilor garantate și instrumentele de garantare utilizate, garanția trebuie să răspundă următoarelor cerințe de bază: patrimoniul să existe, independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperi obligațiile garantate. Garanția trebuie să fie astfel conepută încât să asigure beneficiarului dreptul și posibilitatea de a o exercita fără ca debitorul să se poată opune acestei executări.

În solicitarea unei garanții, în această relație pot interveni două sau trei persoane: ordonatorul, garantul sau beneficiarul. Ordonatorul garanției, care este debitorul principal, poate da o garanție din propriul patrimoniu (gaj sau ipotecă) sau poate solicita un terț – garant – să ofere în locul lui.

Beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția (în cazul nostru banca). Garantul este debitorul secundar care, în anumite cazuri, poate fi însuși debitorul principal, când garantează că în cazul neîndeplinirii obligației debitorul principal va îndeplini obligația de plată de rambursare a sumelor.

În practica internațională și cea românească, există trei tipuri principale de garanție pentru credite și anume: garanții reale, personale și alte garanții. În cadrul altor garanții amintim: gaj general, cash-colateral și cesiunea de creanțe.

Gajul general reprezintă cea mai cuprinzătoare garanție, fiind un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor, aceștia având poziție egală față de bunurile debitorului în cazul pornirii executării silite împotriva acestuia.

Ca urmare, sumele obținute din executarea silită se împart în mod egal între bancă și ceilalți eventuali creditori, proporțional cu valoarea creanțelor fiecăruia. Deci acest gaj nu conferă băncii privilegiul (întâietatea) de a-și recupera singură datoriile (ca în cazul garanțiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile sunt mult mai mari; aceasta nu apără banca împotriva insolvabilității debitorului.

Gajul general cuprinde întregul patrimoniu al debitorului, deci atât bunurile mobile cât și cele imobile. El reprezintă o garanție prin efectul legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat).

Cash-colateral este o formă de garanție care constă în gajarea sumelor în depozit la banca creditoare cu sumele deținute de clienți fie în cont la banca creditoare, fie în cont la alte bănci. În cazul din urmă, sumele în cauză pot fi luate în garanție, dar cu acceptul băncii respective.

În situația cash-colateralului, gajul trebuie perfectat de client în favoarea băncii, în forma scrisă tipizată, astfel încât banca să aibă dreptul prioritar din partea unor terțe părți (creditori).

Cesiunea de creanțe este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane. Deoarece acest tip de garanție comportă un risc mai mare decât cash-colateralul, ipoteca și chiar decât gajul, banca trebuie să verifice dacă creanța este fermă, dacă are la bază contracte și comenzi, reputația cumpărătorului mărfii etc. De asemenea , se analizează mărimea structura, scadența și mijloacele de încasare propuse de client spre cesionare.

Însă garanțiile acceptate în practica bancară pot fi de două categorii și anume, garanții reale și garanții personale.

Garanția reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor (băncii care a acordat împrumutul) astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță, deci o garanție reală este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanțiile reale cuprind ipotecile și gajurile.

Pentru a nu fi contestate garanțiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– renunțarea debitorului și punerea gajului în posesia băncii creditoare sau a unei terțe persoane convenite de cele două părți;

– este necesar încheierea unui contract care să expliciteze creditul și să precizeze garanțiile consimțite;

– cei care păstrează garanțiile reale au o responsabilitate și anume, ei răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj;

– pentru a fi eliberate bunurile ce constituie garanții trebuie acordul creditorului;

– în perioadele periculoase ale unei țări (criză economică, inflație galopantă, război) garanțiile să nu fie luate;

– banca trebuie să fie conștientă de faptul că gajul său poate fi preluat de către un alt creditor privilegiat (de exemplu statul).

Ipoteca reprezintă o garanție imobiliară, care nu presupune deposedarea celui ce o prezintă în vederea obținerii creditului. Cel care constituie ipoteca poate fi debitorul ( deci cel care împrumută) sau un garant. Drept obiect al ipotecii se pot lua în considerare numai bunurile imobile actuale, nu și cele viitoare. Aceste bunuri trebuie să fie incluse în circuitul civil și sunt formate din terenuri și clădiri de orice fel.

Garanția imobiliară constă în afectarea de către debitor a unui imobil în asigurarea plății obligației sale față de creditor. Bunul rămâne în posesia debitorului, dar dacă acesta la scadență nu și-a plătit datoria, creditorul în favoarea căruia s-a constituit ipoteca poate cere vânzarea bunului la licitație, iar din suma obținută să-și acopere creanța.

Bunurile pot fi luate în garanție numai la valoarea de asigurare, când ele aparțin persoanelor fizice, sau numai la valoarea de înregistrare în contabilitate, dacă aparțin agenților economici. Persoanele fizice pot cere reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că valoarea reală a acestora este mai mare decât cea de asigurare.

Bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a fi acceptate în garanție:

– să se afle într-o zonă de interes pentru o categorie largă de potențiali cumpărători, adică să poată fi văndute – cumpărate;

– să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;

– să fie asigurate la societăți de asigurare pe toată durata contractului de credit, iar drepturile din despăgubiri să fie cesionate băncii;

– să existe un înscris la notariat prin care să se specifice valoarea bunului garantat;

– cel ce constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exercițiu asupra bunului ipotecat.

Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în cartea funciară de la judecătorie. Stingerea ipotecii are loc, în general, o dată cu plata ultimei scadențe la creditul garantat prin ea.

Garanțiile mobiliare sau gajul este un accesoriu al contractului de credit. Prin ea se emite băncii un bun mobil (corporal sau necorporal) pentru garantarea creditului. Ca și în cazul ipotecii, prin efectul gajului bunului, bunul rămâne angajat pentru satisfacerea viitoare a creditorului. În cazul neexecutării obligației, acesta se satisface cu prioritate față de alți creditori, chiar dacă între timp bunul a intrat în proprietatea terților.

Gajul presupune remiterea fizică a bunului mobil de către debitor către creditor. Acesta din urmă, în cazul în care datoria nu va fi plătită la scadență, va putea vinde bunul prin modalitatea prevăzută în contractul de garanție sau, în lipsa unei stipulații de acest gen, vânzarea va trebui să se facă într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obținerea celui mai bun preț (vânzare directă către un terț, licitație publică, vânzare pe piețe publice, etc.). din suma obținută din valorificarea gajului, creditorul își va acoperi creanța sa.

Pentru ca bunurile mobile să poată fi luate în gaj, trebuie ca acestea să fie în circuitul civil, respectiv să facă obiectul vânzării – cumpărării.

Gajul poate îmbrăca două forme, și anume: gajul cu deposedare și gajul fără deposedare. Gajul cu deposedare se mai numește și amanet, și presupune depunerea bunului mobil la bancă. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de bunuri de volum mic și valoare mare: metale prețioase, opere de artă, bijuterii, se mai poate constitui și asupra unor valori mobiliare, cum ar fi acțiunile, obligațiunile, etc.

Asupra acestor bunui mobile se poate constitui gaj după verificarea dreptului de proprietate, existența înscrisului constatator al creanței și evaluarea (expertizarea) obiectelor.

Gajul fără deposedare se aplică numai asupra probelor solului, materiilor prime industriale, produselor în curs de fabricație sau deja fabricate și aflate în depozit, mașinilor, utilajelor și echipamentelor etc., cu condiția ca ele să fie identificate, cuantificate, certificate, evaluate și să fie în proprietatea împrumutatului.

De asemenea, se urmărește ca bunurile gajate să fie asigurate la societăți de asigurare, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie cesionate în favoarea băncii. Pentru ca un bun să fie acceptat drept gaj, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanța gajată;

– valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;

– să existe o piață sigură de valorificare a acestora;

– în cazul unui bun material, acesta trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări, iar drepturile din despăgubiri să fie cesionate băncii sau depozitate spre păstrare la instituții specializate;

Gajul în ambele cazuri – gaj fără deposedare și cu deposedare – se face printr-un contract încheiat separat de contractul de credit, între bancă și agentul economic ce solicită împrumutul.

Garanțiile personale reprezintă angajamente ale agenților economici și persoane fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Garanțiile personale sunt constituite în funcție de personalitatea debitorului. Ele constau dintr-un angajament pe care o altă persoană decât debitorul principal și-l asumă față de creditor de a executa obligațiile, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Acest tip de garanție se mai numește cauțiune sau fidejusiune.

Prin contractul de cauțiune, garantul se angajează față de creditorul unui terț, debitorul principal, să execute obligația subscrisă de cel pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa. Obligația debitorului față de creditor trebuie să existe în fapt, iar validitatea contractului de cauțiune este subordonată obligației principale. Singurele părți în contractul de cauțiune sunt garantul (fidejusorul) și creditorul.

Garanția personală este valabil dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– să existe separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;

– cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă este persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei juridice);

– garantul să fie solvabil;

– garantul să domicilieze sau să aibă sediul unde funcționează banca ce acordă creditul;

– patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații.

Garantul nu este obligat la plata față de creditor decât în caz de neplată din partea debitorului. Obligația fidejusorului este o obligație accesorie. De aici decurge posibilitatea ca acesta să poată invoca unele excepții privind urmărirea inițiată de creditor.

În primul rând, este vorba de beneficiul de discuție, care este dreptul conferit de lege fidejusorului de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului. În al doilea rând, este vorba de beneficiul de diviziune, prin care se recunoaște, în cazul existenței mai multor fidejusori răspunde pentru datoria întreagă. Acest principiu poate fi însă înlăturat dacă fidejusorul cere ca urmărirea să se împartă pe ceilalți fidejusori.

Garantul care a plătit are posibilitatea recursului împotriva debitorului principal de la care poate cere rambursarea sumei plătite

Cauțiunea sau garanția personală poate fi materializată și prin scrisoare de garanție. Acesta este garanția dată de o bancă în favoarea unui agent economic sau unei persoane fizice, care contractează un credit bancar.

Această formă de garantare este considerată sigură datorită nivelului ridicat al solvabilității unei bănci, precum și lichidității importante de care aceasta dispune.

Scrisoarea de garanție bancară poate avea o diversitate de forme, dar trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:

– să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanția;

– titularul creditului;

– beneficiarul garanției;

– termenul de valabilitate a garanției (care nu poate fi mai mic decât termenul de rambursare a creditului);

– să fie datată și semnată de banca ce emite scrisoarea (de persoanele ce angajează și reprezintă patrimonial banca).

Prin scrisoarea de garanție bancară, banca care o acordă se angajează necondiționat și irevocabil ca, în cazul în care o anumită persoană juridică, numită debitor principal, nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată, să plătească suma neachitată în favoarea băncii beneficiare sau altui beneficiar al scrisorii de garanție bancară.

După solicitarea garanțiilor, banca trece la verificarea acestora. Astfel, în cazul garanțiilor materiale se verifică actele de propritetate, starea și existența faptică a bunurilor. În plus, bunurile respective sunt expertizate din punct de vedere al valorii lor și se verifică dacă sunt libere de orice sarcini (să nu fie grevate de alte gajuri sau ipoteci sau valoarea reziduală să fie acoperitoare).

În cazul garantării cu valori mobiliare se impune verificarea autenticității lor, a valabilității din punct de vedere juridic și a degrevării de orice sarcini.

Pentru cesiunea de creanțe se verifică autenticitatea (realitatea) creanțelor, acestea trebuind să fie certe, lichide și exigibile; cesiunea de creanțe trebuie să fie notificată debitorului cedat, iar acesta să accepte schimbarea creditorului inițial.

La scrisoarea de garanție bancară se verifică autenticitatea ei, bonitatea băncii garante, formele de garantare, valoarea, termenul de valabilitate și eventualele clauze speciale conținute.

Perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respect presupune : cunoașterea cadrului legal de folosire a garanției, atât în sensul respectării legilor specifice (din Codul comecial, Codul civil), cât și a normelor bancare. Totodată presupune îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar al garanției în cazul în care acest lucru se impune.

Documentele cu privire la garanție trebuie să fie concepute astfel încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune. Constituirea (emiterea) oricărei garanții presupune anumite costuri pe care banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

Trebuie cunoscută cu certitudine valoarea garanției în momentul în care se distribuie împrumutul astfel încât să acopere riscul creditului și să fie constantă în timp, adică ea nu trebuie să scadă sub suma datorată (pe toată durata rambursării).

CAPITOLUL 3

RISCURILE CONTRACTULUI BANCAR

În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul posibilelor pierderi imprevizibile. În general, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, și anume funcția de creditare. După cum se știe, băncile plasează resursele împrumutate, care sunt un multiplu substanțial al propriului capital, iar recuperarea lor cu întârziere poate provoca o serie de dezechilibre la nivelul băncii.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activității bancare în trei categorii: riscuri financiare, riscuri comerciale și riscuri de mediu.

a) Riscurile financiare sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele: riscul insolvabilității, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul de schimb valutar și riscul de credit.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii și sunt generate de dezechilibre care pot să apară în compoziția resurselor și plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către bancă.

b) Riscurile comerciale sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse ca urmare a unui serviciu slab de management sau lipsa de talent managerial pentru noile piețe.

Formele sub care se manifestă sunt următoarele: riscul de produs (serviciu) este rezultatul unei evoluții nefavorabile privind valorificarea unui produs nou sau serviciu ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor; riscul de piață este efectul dependenței de piață a băncii; riscul de imagine comercială constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei ca urmare a calității generale proaste de servire a clienților sau tratament prost al reclamațiilor clienților culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

c) Riscurile de mediu sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele: riscul de deficit, produs de către hoți sau fraudă comisă de angajații băncii; riscul economic, determinat de conjunctura economică la nivel național și regional; riscul competițional, determinat de similitudinea produselor și seviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare; riscul de reglementare, determinat de deciziile luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.

Riscul bancar se manifestă, după cum am prezentat anterior, sub numeroase forme, dar două dintre acestea sunt fundamentale: riscul insolvabilității și riscul imobilizării. Riscul insolvabilității se manifestă ca risc de neplată sau ca risc de nerambursare. Riscul de neplată se poate referi la neplata în totalitate sau la întârzierea plății. De asemenea, neplata se poate referi la dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate parțial.

Riscul imobilizării se atașează depozitelor colectate de bancă și pe care banca are sarcina de a le fructifica prin acordarea creditelor din aceste fonduri. Acest risc poate îmbrăca forma riscului ratei dobânzii, rezultând din acordarea de credite cu dobândă fixă din fondurile colectate în depozite, cu dobânzi variabile. Aceasta poate provoca dificultăți financiare băncii, dacă diferența între cele două rate ale dobânzii este permanentă și importantă.

Riscul imobilizării poate antrena oprirea funcționării băncii cu consecința dispariției sau înglobării ei într-o altă bancă.

Asumarea riscului bancar se face pe baza analizei suportului economic al operațiunii de credit și a garanțiilor care sunt afectate. Suportul economic este analizat sub două aspecte: analiza financiară a conturilor și a rezultatelor și analiza producției și clientelei. Garanțiile pot fi garanții reale (mobiliare sau imobiliare) și garanții personale (fidejusiunea).

Limitarea riscului se realizează pe trei căi: repartizarea riscului, asigurarea riscului și controlul riscului. Repartizarea riscului insolvabilității se efectuează pe baza unui principiu care face aplicarea fenomenului numerelor mari. Cu cât banca are mai mulți codebitori pentru aceeași creanță, cu atât scade importanța insolvabilității unuia dintre ei.

Repartiția are în vedere anumite criterii. Ele sunt următoarele: criteriul sectorului economic, geografic și tipului, categoriei și duratei creditului.

Divizarea riscului se poate realiza prin constituirea de consorți între mai multe bănci.

Repartiția riscului imobilizării se face prin multiplicarea și răspândirea în teritoriu a ghișeelor de colectare a depozitelor bănești și prin multiplicarea și diversificarea clientelei în cadrul rețelei de ghișee existente.

Asigurarea riscului insolvabilității se poate realiza prin sistemul de asigurare a creditelor, adică drepturilor incorporale, de creanță, acordate de o societate comercială altei societăți comerciale sub forma creditului comercial, adică societățile de asigurare a creditelor garantează riscurile unor comercianți față de alți comercianți fără a scuti băncile de creditele pe care acestea le acordă. O astfel de măsură oferă băncii care a acordat creditul bancar un sentiment reconfortant.

Acest procedeu este utilizat frecvent în creditarea comerțului exterior. De regulă în numele statului organismul de asigurare a creditelor garantează creanțele furnizorilor interni asupra cumpărătorilor externi. Asemenea organisme există în Franța, Marea Britanie, Italia, și în alte state, dar și la noi în țară. Primul sistem de asigurare a creditelor de export a fost realizat de Eximbank (Banca de Export-Import a României).

Asigurarea riscului imobilizării se efectuează prin sistemul asigurării depozitelor. Conform Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară în scopul protejării drepturilor deponenților, se pot constitui unul sau mai multe fonduri pentru asigurarea depozitelor bănești deținute de societățile bancare în favoarea persoanelor fizice. Aceste fonduri vor putea fi constituite de către institiuții financiare publice sau private ori de statul român. Ele vor funcționa pe baza autorizației date de Banca Națională a României și sub supravegherea acesteia.

Controlul riscurilor constituie o sarcină individuală și permanentă a fiecărei bănci, dar este exercitat concomitent și de către banca centrală. Departamentul specializat al băncii verifică dacă s-au constituit în formă legală și la timp garanțiile creditului. Se mai verifică dacă se respectă limitele contractului de credit privind cuantumul și durata rambursării.

Deasemenea se controlează dacă apar incidente de plată, atât în cazul plăților datorate altora de propriul client, cât și în cazul părților cuvenite către client și care trebuie să fie făcute de alți agenți economici.

Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare (emiterea de instrumente de plată fără acoperire sau cecuri fără autorizarea trasului, încasarea unor instrumente furate, anulate, pierdute) s-a organizat și funcționează, la Banca Națională, Centrala Incidentelor de Plăți.

Centrala Incidentelor de Plăți funcționează sub forma fișierelor naționale de cecuri sau, după caz, bilete la ordin, daclarate ca pierdute, furate, distruse ori găsite de bănci ca fiind trase în descoperit de clienții lor (așa numita „listă neagră”) în scopul alertării comunității bancare în momentul încercării de reintroducere a lor în circuitul de decontare normal.

Pe baza autorității Banca Națională a României valorifică informația din baza de date înscrisă și protejată a Centralei Incidentelor de Plăți, prin realizarea la bănci a unui mecanism de interdicție bancară asupra clienților frauduloși și avertizarea autorităților statului pentru impunerea respectării legii.

Pe baza Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 3/1996 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți, acest subsistem a fost dat în exploatare la 3 februarie 1997. Principala funcție a acestui subsistem este aceea de a gestiona datele specifice transmise de către persoanele declarante (bănci, sucursale Băncii Naționale a României) și care se referă la incidente produse înaintea,în timpul sau ulterior desfășurării operațiunilor de plată cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. Astfel cecurile respinse de bănci pentru lipsă de acoperire sunt, de regulă , raportate băncii centrale.

Banca centrală se implică în controlul riscurilor, și prin stabilirea unui plafon maxim pentru creditele acordate unui singur debitor. Conform Legii nr. 33/1991 împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși 20% din capitalul și rezervele bancare respective.

Reglementările legii obligă societățile bancare să comunice Băncii Naționale a României creditele acordate clienților lor care depășesc suma minimă pentru raportare stabilită de Banca Națională a României.

3.1. Riscul insolvabilității

Riscul neplății la scadență, risc al insolvabilității, poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate parțial. Acest risc se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credit de către client și este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea.

Cauzele de neplată sau incapacitatea de rambursare de către împrumutați, persoane fizice sau juridice, este diferit. În cazul întreprinderilor, de exemplu, incapacitatea de rambursare poate fi fie rezultatul unui decalaj între venituri și cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să dispară, fie necinstea împrumutatului care este un risc dificil de apreciat de către bancă care nu dispune de informații suficiente pentru a anticipa un astfel de comporatment.

Insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii, fie că aduce o pierdere de capital definitivă, fie că presupune o recuperare parțială și târzie prin acțiuni în instanțele juridice.

Riscul global al insolvabilității este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate și a ratei dobânzii, în timp ce funcția de ofertă de credit este o funcție descrescătoare a riscului. Deci riscul de insolvabilitate crește pe măsură ce dimensiunile creditului cresc.

Cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată o dată cu creșterea volumului creditului, expresie a faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr mult mai mare de persoane, care ar putea fi insolvabile. Pe de altă parte, restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, întrucât în aceste împrejurări clienții cu insolvabilitate îndoielnică sunt excluși de la creditare.

Multiplicarea cazurilor de insolvablitate a debitorilor băncii este și consecința creșterii ratei dobânzii, întrucât creșterea obligațiilor debitorilor majorează, pe de o parte, obligațiile beneficiarilor de credit, iar pe de altă parte clienții apreciați ca riscanți au un regim de creditare specific cu dobânzi mai ridicate.

Riscul insolvabilității majorat determină o ofertă de credit mică. Astfel, în ce privește poziția ofertei de credit față de insolvabilitate, trebuie constatat faptul că bancherul va avea el însuși un program dincolo de care nu va forța acordarea de credite, independent de condițiile de dobândă extrem de favorabile.

În relația ofertă de credit-risc de insolvabilitate, există de fapt o zonă inelastică. Fiecare bancă se confruntă cu tendințe de întârziere, de conservare și, deci, de reținere în creditare, ceea ce nu oferă băncii siguranță. Banca, pe de altă parte este interesată în valorificarea ofertei de credit pe care o are, ceea ce o îndeamnă în a acorda credite pe care în mod normal ar trebui să le refuze.

În prevenirea și evitarea insolvabilității se constituie măsuri la nivel macroeconomic. Normele de funcționare bancară promovează protejarea deponenților, care sunt de fapt principalii furnizori de resurse ale băncilor, prin impunerea unor reguli menite să asigure băncilor o anumită poziție de echilibru în relațiile cu clienții și în măsură să pareze efectele de insolvabilitate și să le minimeze urmările.

Asemenea dispozițiuni de reglementare sunt cunoscute sub denumirea de norme prudențiale. Aceste norme prudențiale sunt următoarele:

– obligația unui capital minim;

– o anumită rată de acoperire a riscurilor exprimată ca raport între fondurile proprii nete și creditele ponderate după gradul lor de risc;

– o rată de diviziune a riscurilor care limitează dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui client, în funcție de fondurile proprii ale băncii, astfel încât falimentul unuia dintrre clienți să nu dăuneze esențial echilibrului băncii.

Gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului, persoană fizică sau persoană juridică, și în funcție de tipul creditului acordat, care prin natura lui, asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc.

Creditele acordate persoanelor particulare, prin natura lor, au un grad înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare (denumite și ipotecare) au prin ipotecă un grad înalt de acoperire. În aceeași situație se află și creditele de consum – creditele pentru mărfuri plătite în rate – întrucât servește drept gaj creditorilor, obiectul creditării: automobile, aparatură electrică și electronică, mobilier.

Pe de altă parte, atât aceste credite, cât și împrumuturile personale, în special cele acordate salariaților și celor cu venituri fixe, sunt sub incidența regimului domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare, ceea ce permite băncilor preluarea automată a ratelor la scadență.

Analiza debitorului presupune o cunoaștere aprofundată a situației din sfera lui de activitate: tendințe de dezvoltare, evoluții conjuncturale și în mod deosebit, trăsăturile caracteristice ale firmei: factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția profitului, a capitalului de rulment, a contului de la bancă, a indicatorilor de solvabilitate și lichiditate etc.

Un rol deosebit în condițiile contemporane îl are tipul de operațiuni creditate. Băncile au tendința de a favoriza creditarea ciclului comercial care se referă la mărfuri (care de fapt sunt și produse vândute), unde au garanție dublă a clientului și furnizorului, implicați în general în raportul cambial.

Băncile se angajează în mai mică măsură în creditarea nevoilor de investiții și de trezorerie (adică în procurarea capitalului de rulment) care prezintă rezerve cu privire la posibilitatea de rambursare.

Pentru aceste necesități legate de promovarea factorilor de producție, băncile promovează modalități de creditare prin natura lor asigurate cu garanții reale, cum ar fi leasing-ul.

Atitudinea prudentă de prevenire și evitare desfășurate de bănci diminuează numărul cazurilor de insolvabilitate, dar nu le înlătură total. Pentru a asigura acoperirea pierderilor datorate insolvabilității debitorilor băncile își creează o rezervă (provizoriu) pentru creanțele îndoielnice.

Trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul pentru prevenirea riscului, prin prisma cerințelor respectării capacității de credit sub diversele aspecte: umane (competență, moralitate), economice (sitație internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația internațională) îndatorirea existentă, capacitate de rambursare, capacitate juridică (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Pentru divizarea riscului se poate acționa prin colaborări cu alte instituții de credit.

Gestiunea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităților să reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari și întreprinderi, băncile fixându-și plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca își va repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari, cât și celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite și având o repartiție teritorială cât mai amplă. Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferință la salariați, liber profesioniști și pensionari.

Diversificarea domeniilor în care acționează banca permite menținerea riscului de credit în limite controlabile.

Prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului. Creditele ce se acordă angajează fonduri ce nu aparțin bănci; de aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredințate, ca bancherul să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

În sistemul bancar românesc garanția constituie condiția de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând diferite forme.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanției simple, garantul cere dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligațiilor sale, de a cere executarea primordială a debitorilor și dacă există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa.

În garanția solidară garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul. Drepturile de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un lucru corporal, posibilitatea debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiții: lucrul corporal deținut de creditor să aibă o legătură cu creanța și creanța să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un lucru în garanția creditorului, gajul.

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului drepturile asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate.

Privilegiul este un drept conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți asupra totalității patrimoniului debitorului.

În mod practic, garanțiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranță subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o bancă o creditează. Garanțiile ar trebui considerate în condițiile în care banca acordă un credit foarte riscant, asumându-și practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanției.

Determinarea riscului de imobilizări se face conform Regulamentului nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor de risc cu modificările ulterioare prevăzute în Regulamentul nr. 2/2002.

Potrivit legii și normelor bancare, băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalurilor lor, precum și a depozitelor clienților și acoperirea eventualelor credite care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie provizioane specifice de risc de credit. Aceste provizioane se constituie pentru creditele existente în sold la sfârșitul anului.

Provizioanele specifice de risc sunt aferente acelor credite aprobate, în curs de derulare, și sunt destinate acoperirii eventualelor pierderi ce pot interveni din cauza unui serviciu al datoriei necorespunzătoare și a inițierii de proceduri judiciare împotriva debitorului.

Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament, se parcurg următoarele etape:

a) încadrarea pe categorii de clasificare a creditelor acordate sectorului nebancar în funcție de serviciul datoriei și inițierea de proceduri judiciare în una din următoarele categorii: standard, substandard, îndoielnic și pierdere;

b) încadrarea creditului sau plasamentului în categoriile de risc corespunzătoare în funcție de criteriile Băncii Naționale a României;

c) determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit prin însumarea sumelor reprezentând creditele sau plasamentele clasificate în categoria pierdere, fără a fi ponderate în funcție de risc de credit, cu sumele creditelor sau plasamentelor clasificate în una dintre celelalte categorii de clasificare, dar ponderate în funcție de gradul de risc de credit;

d) aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul determinate, având în vedere corespondența între categoriile de clasificare și coeficienții de provizioane.

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Această operațiune are loc lunar.

Tot lunar are loc și regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit, care constă în modificarea nivelului existent al acestora în vederea existenței egalității între nivelul existent și cel al necesarului și se realizează prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri, după caz, a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit și nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea acestora în cazul realizării riscului de credit și se realizează prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc aferente creditelor sau plasamentelor care se scot în afara bilanțului.

3.2. Riscul imobilizării de capital

(risc al lipsei de lichidități)

Lichiditatea este posibilitatea pentru bănci de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Aceasta însemnând plăți directe către clienți, în numerar sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci, sau mai precis către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

În aceste cazuri banca trebuie să aibă suficiente dețineri în numerar sau suficiente depozite la banca de emisiune posibile pentru a fi folosite la efectuarea de plăți către alte bănci.

Prin operațiunile curente, în mod obișnuit, banca primește fonduri bănești, efect al serviciilor bancare desfășurate pentru clienți:

prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor. În acest caz pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară, a deținerilor de valută aflate în conturile sale, sau ale clienților, când operațiunea se efectuează, de regulă, la solicitarea acestora. În acest caz banca înregistrează o creștere a depozitelor în monedă centrală.

prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare, sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci.

În toate aceste cazuri, banca are asigurate premisele favorabile pentru lichiditate.

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor (resurselor) băncii.

Băncile bonifică resursele în funcție de probabilitatea retragerii lor astfel:

pentru conturile de disponibilități și depozite la vedere care prezintă un grad ridicat de volatilitate pentru bancă cu influență majoră aupra riscului de lichiditate băncile plătesc mai puțin;

– pentru depozitele la termen, băncile plătesc mai mult iar în cazul când sunt retrase înainte de termen bonifică dobândă la vedere.

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung ale băncii, din această cauză băncile se confruntă cu două situații delicate: să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt și să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, numită și risc de lichiditate imediată este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul lichidității, o bancă poate fi forțată, fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoprei nevoile imediate de numerar, fie să atragă deponenți, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață.

Gestiunea riscului de lichiditate imediată constă în a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credit.

A doua situație, numită și risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele: resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată.

A doua situație mai impune băncilor să ia în considerare și că inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de nelichiditate al băncii astfel: mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit sau micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Nivelul minim de lichiditate, modul de supraveghere și de calcul a indicativului de lichiditate a băncilor este reglementat prin normele Băncii Naționale a României.

Trebuiesc calculate indicatori de lichiditate și raportate la Banca Națională a României lunar de către bănci. De asemenea, băncile sunt obligate să calculeze și să raporteze lunar la Banca Națională a României nivelul riscurilor mari de lichiditate față de o singură persoană.

Băncile sunt obligate să constituie depozite în conturile deschise la banca de emisiune, instituite din grija de a asigura o lichiditate minimală. Prin asemenea operații are loc un transfer de resurse de la băncile de depozit la banca de emisiune.

Formarea rezervelor obligatorii creează băncii o situație deosebită. Pe de o parte, prin instituirea unei rezerve minime date, posibilitatea de acordare a creditelor în acest caz se reduce și vor scădea și beneficiile rezultate din dobânzi.

Pe de altă parte, solicitările depunătorilor, fie pentru a afectua în numerar, fie pentru dispunerea de plăți în contul terților, prin intermediul altor bănci, vor fi satisfăcute pe seama depozitelor pe care însăși banca respectivă le are la banca de emisiune. Astfel, banca va avea o lichiditate minimă asigurată.

Pentru limitarea riscului de lichiditate băncile sunt obligate să-și stabilească pentru fiecare exercițiu financiar strategia privind gestiunea acestui risc și soluții alternative pentru perioade de criză precum și proceduri de control intern. Gestiunea riscului de lichiditate va trebui coordonată de unul din conducătorii băncii.

Acest lucru impune băncii să rezolve următoarele aspecte privind riscul de lichiditate: să se protejeze înpotriva riscului de lichiditate și să-l gestioneze. Protejarea împotriva riscului de lichiditate constă în folosirea unor tehnici specifice să elimine până la reducerea riscului de lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele și plasamentele băncii.

Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele: atragerea depozitelor de la populație, căutarea unor depozite stabile, creșterea fondurilor proprii, refinanțarea.

Atragerea depozitelor de la populație. Acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu rambursează creditele la termene prevăzute în contract.

Pentru a-și asigura continuitatea, banca trebuie să-și reconstituie depozitele, să găsească noi resurse care să acopere nerambursările.

Băncile care pot să atragă depozite de la populație într-un volum foarte mare sunt mai puțin îngrijorate de nerambursările în termen de la beneficiarii de credite. În general, băncile mari au un atu în atragerea de depozite și sunt mai puțin vulnerabile la nerambursările la timp a creditelor promovate de ele.

Pentru băncile mici problema este mai dificilă, acestea trebuind să-și acopere în întregime nerambursările prin apelarea la credite de refinanțare de la Banca Națională sau la împrumuturi pe piața interbancară.

Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă primul element în politica sa privind menținerea unei mase de lichidități sigure. Acest lucru impune băncilor de a avea cât mai multe unități în teritoriu. Mai mult decât atât, toți agenții economici sunt obligați să-și deruleze afacerile numai prin bănci, deci mai multe unități răspândite în teritoriu presupune mai multe conturi de disponibilități.

Căutarea unor depozite stabile. Băncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care să-și constituie depozite stabile (depozite la termen, certificate de depozite etc.). din punct de vedere al rentabilității aceste depozite aduc mai puțin profit băncii, dar diminuează în schimb riscul de lichiditate deoarece retragerile depozitelor nu se poate face inopiniat (deponenții vor primi în acest caz, dobânzi mai mici).

Pe de altă parte, stabilitatea depozitelor permite băncilor să facă investiții pe termen lung, care aduc mai mult profit băncii. Atragerea de depozite pe termen lung este încurajată și de existența unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, în timp ce conturile de disponibilități ale persoanelor juridice nu sunt asigurate.

Creșterea fondurilor proprii. Majorarea capitalului social și implicit a fondurilor proprii determină băncile să-și mărească lichiditățile și puterea lor financiară, având posibilitatea de a face investiții pe termen lung din fondurile proprii.

Refinanțarea. Constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanță pe care banca le are în portofoliul ei în schimbul lichidităților de care are nevoie urgentă sau să apeleze la credite de refinanțare de la Banca Națională a României care acționează ca împrumutător de ultimă instanță.

Pentru a dispune de aceste titluri, băncile fie fac investiții în titluri de valoare, fie acceptă garanții titluri de valoare sau transferabile în titluri de valoare, în procesul de acordare a creditelor.

Gestiunea de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezorerei și a gestiunii pe termen lung.

Gestiunea pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a băncii conform Normelor bancare. Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri optime a activului băncii în așa fel încât prin asumarea riscului de lichiditate banca să nu înregistreze pierderi.

Gestiunea trezoreriei constă, în principal, în gestiunea activelor și pasivelor deținute atât în monedă, cât și în valută, respectând normele monetare și valutare impuse de autorități.

Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite băncii să elaboreze politica ei de creditare știindu-se faptul că lichiditatea este un factor de constrângere a băncii vizavi de activitatea de creditare.

Diversificarea portofoliului de active reprezintă metoda cea mai eficientă de protejare a băncii împotriva riscurilor. Este evident că profiturile băncii cresc prin asumarea unor riscuri mai mari. Cu siguranță că atât conducerea, cât și acționarii preferă profituri ridicate la un nivel acceptabil al riscurilor.

CAPITOLUL 4

URMĂRIREA, CONTROLUL ȘI RAMBURSAREA CREDITELOR

Creditul poate fi considerat ca principalul intermediar sau de legătură între capital și muncă, între cei care dețin bani și cei care doresc să-i folosească, dar pe moment fie că nu îi posedă, fie că nu îi dețin într-o măsură suficientă. De aceea, se poate afirma că creditul este motorul întregului angrenaj economic. Deci, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, ajută la concentrarea capitalurilor, facilitează și chiar finanțează consumul.

Dar operațiunile de credit antrenează și o serie de riscuri, ce pot duce în principal la nerambursarea lui la scadență. În vederea limitării riscului de credit, banca urmărește și controlează pe întreaga perioadă de derulare a creditării, condițiile de utilizare a creditelor și posibilitatea de rambursare a acestora.

Băncile comerciale au dreptul nu numai să controleze utilizarea creditelor aprobate, ci și să verifice principalele laturi ale activității acestora, inclusiv gradul de îndeplinire a principalilor indicatori economico-financiari.

Un loc aparte îl ocupă controlul existenței, utilizării și păstrării activelor ce constituie garanția împrumuturilor. Controlul bancar privind creditele acordate se exercită atât scriptic, adică pe baza documentelor, cât și faptic, prin verificarea concretă a situațiilor agenților economici creditați. Pe cele două tipuri mari de credite, controlul se efectuează diferit pentru credite pe termen scurt și separat pentru cele pe termen lung și mediu.

În cazul controlului bancar al creditelor pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe baza datelor din balanța de verificare și a datelor patrimoniale. Pentru agenții economici care nu au credite, dobânzi și plăți restante, controlul se face trimestrial.

Pe baza datelor din documentele prezentate, inspectorul și economistul băncii întocmește și situația garanției creditelor pe termen scurt.Verificare scriptică a garanției se efectuează trimestrial o dată cu analiza efectuată asupra situației contabile periodice prezentate băncii de către client. Acest tip de verificare se concretizează într-o situație în care sunt prevăzute valoarea activelor circulante creditabile (ce se pot lua în garanție), datoriile pe termen scurt, plusul sau minusul de garanție rezultat din diferența pozitivă sau negativă dintre primele două valori (active circulante minus datorii pe termen scurt).

La verificarea scriptică a garanției se urmărește :

reflectarea corectă în evidența contabilă a bunurilor ce constituie garanția creditelor;

concordanța soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont eliberate de bancă cu cele din evidența clienților;

bunurile materiale ce figurează în situația garanției la o bancă să nu figureze în garanția altor credite acordate de alte bănci;

analiza realizării prevederilor din fluxul de numerar și din bugetul de venituri și cheltuieli;

respectarea graficilor de rambursare la scadență a creditelor, dobânzi și plata comisioanelor;

La scadențele stabilite în contractele de credit încheiate de bancă cu împrumutații, ratele de credit devin exigibile și trebuie rambursate. Creditele bancare au particularitatea că ele se restituie băncilor comerciale după o eșalonare în cadrul termenului rambursării, creditele parcurg următoarele perioade:

– perioada de tragere: este perioada în care creditul se angajează, cuprinsă între data stabilită prin contract pentru punerea creditului la dispoziția împrumutatului și până la angajarea integrală a acestuia;

– perioada de utilizare: este perioada cuprinsă între data angajării integrale a creditului și data primei rater de rambursare din graficul de rambursare;

– perioada de grație: este perioada cuprinsă între data angajării integrale a creditului și plata prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit; în cadrul perioadei de grație, împrumutatul achită băncii numai dobânzile, comisioanele (pot fi și cazuri când se dă perioadă de grație și pentru plata dobânzii), fără a rambursa ratele de credit.

– perioada rambursării creditului : este perioada de timp cuprinsă între data prevăzută în contract pentru rambursarea primei rate a creditului și data stabilită pentru rambursarea ultimei rate.

În situația în care creditul nu poate fi rambursat la scadență, intervine perioada de întârziere care cuprinde intervalul de timp de la scadența creditului până la rambursarea efectivă a acestuia prin mijloace legale.

Termenele de restituire a creditelor se stabilesc de comun acord la semnarea contractului de credit, în funcție de posibilitățile reale de plată ale clienților determinate de specificul activității, de perioadă de realizare a veniturilor sau de constituire a surselor pentru investiții. Ele se înscriu în graficele de acordare și de rambursare a creditelor.

Modalitățile de stingere a obligațiilor de plată pentru fiecare rată scadentă pot fi : depunere directă de numerar (mai rar); înregisrarea directă de către bancă, în contul de credite a încasărilor realizate de client până la acoperirea integrală a ratelor scadente; virări din conturile sau subconturile de disponibilități, pe bază de ordin de plată emis de clienți.

Creditele nerestituite la scadențe fixate din lipsa disponibilităților proprii în conturile bancare ale clienților sunt înregistrate de băncile comerciale în cont separat de credite restante și se majorează concomitent dobânda (dobândă penalizatoare). Deosebit de aceasta, băncile procedează și la reducerea corespunzătoare a volumului de credite aprobate pentru perioada următoare, introducând în același timp și modificări în graficele de acordare a creditelor.

Situația creată de clienți prin neplata la termen a ratelor scadente la credite și dobânzile aferente determină banca să ia și alte măsuri. Astfel banca, în urma analizei imposibilității plății obligațiilor față de bancă de către client, transmite acestora din urmă decizia acesteia privind majorarea dobânzilor, reducerea volumului de credite și începerea procedurii de valorificare a garanțiilor pe calea executării silite, dar numai dacă în cadrul termenului de 30 de zile nu se achită obligația de plată constând din credit și dobândă.

Trecerea la valorificarea garanțiilor se face în cazul limită, când numai prin valorificarea lor se mai pot acoperi pierderile suferite de bancă. În acest caz, banca este obligată să investească cu titlu executoriu contractul de credit, după care trece la vânzarea bunurilor care au reprezentat garanția materială a creditelor.

În cazuri excepționale, normele bancare prevăd posibilitatea, pe baza unor analize ample și detaliate din care să rezulte motivații bine justificate, de prelungire a termenelor de rambursare a unor rate și păstrarea mărimii dobânzii practicate pentru credite curente.

Controlul faptic al creditelor pe termen scurt se efectuează de către inspectorii sau grupele de control ale băncii, trimestrial sau la termene scurte, după un grafic elaborat de comitetele de direcție ale băncilor comerciale sau de către direcțiile generale de control propriu. Dacă agentul economic prezintă o bonitate foarte ridicată, controlul faptic poate fi efectuat doar o dată pe trimestru.

Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente: urmărirea și analiza gradului de realizare a principalilor indicatori ai agentului economic; urmărirea, căntărirea, măsurarea, evaluarea garanțiilor; constatările; măsurile luate; întocmirea actelor de control și înregistrarea lor la bancă.

Verificarea faptică a garanțiilor presupune ca cel puțin o dată pe trimestru să se inspecteze la fața locului existența, integritatea și condițiile de păstrare și conservare a bunurilor aduse în garanție de cei creditați, precum și respectarea obligației de reînnoire a contractelor de asigurare a acestora, în situația în care durata de creditare este mai mare decât cea de asigurare.

Diferența care se constată cu ocazia verificării garanțiilor faptice și scriptice se consemnează în acte de verificare bilaterale încheiate de bancă cu agentul economic în cauză în care se stabilesc măsurile ce urmează a se întreprinde de clienți și de bancă.

La forma de creditare pe termen lung și mediu există atât un control scriptic, cât și un control faptic.

Controlul sau verificarea scriptică a creditelor pe termen lung și mediu se execută atât în cursul executării proiectului de investiții, cât și după punerea în funcțiune a obiectivului, până la rambursarea creditului.

Controlul se face atât prin documentele de plăți și de constituire a resurselor proprii, cât și prin alte documente prezentate de agentul economic (în timpul execuției proiectului) și în balanța de verificare, rezultatele financiare, obligațiile fiscale, situația patrimoniului și a principalilor indicatori economico-financiari după punerea în funcțiune a obiectivelor.

Controlul faptic se exercită după un grafic de control. În cadrul acestui control vor fi urmărite: respectarea soluțiilor tehnice din documentații, stadiul fizic al lucrărilor, calitatea lucrărilor executate, asigurarea factorilor de execuție pentru perioadele următoare, încadrarea lucrărilor executate și a plăților făcute în documentația de creditare, modul în care se face depozitarea, întreținerea și conservarea utilajelor și materialelor pentru obiectivul creditat; analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentația de credite; situația bunurilor ce constituie garanția creditelor; gardul de realizare a indicatorilor aferenți obiectivului pus în funcție.

Controlul faptic se face semestrial sau chiar trimestrial.

În acțiunea de urmărire și control al creditelor, se pot repera semnale care să arate posibilitatea transformării unor credite curente de calitate corespunzătoare în credite neperformante. Dintre aceste semnale, amintim: evoluția nefavorabilă a rezultatelor economico-financiare, pierderea unor segmente de piață sau a unor piețe, vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului de producție, abateri de la disciplina contractuală, utilizarea slabă a capacităților de producție, schimbări frecvente ale conducerii firmei, o slabă colaborare cu banca.

Potrivit normelor bancare creditul neperformant este reprezentat de împrumuturile și dobânzile aferente acestora la care banca înregistrează dificultăți de recuperare și încasarea lor la scadență. Un client aflat în această situație, este un client care a încălcat obligațiile contractuale asumate cu ocazia angajării creditului și care datorită evoluției sale ulterioare nu este în măsură să își ramburseze obligațiile față de bancă.

Înainte să devină neperformant, un credit trece prin categoria intermediară de restant cu două categorii : restante sub 30 zile și restante peste 30 zile. În categoria de neperformant se ajunge din a 91- a zi de neplată.

Banca în cazul creditelor este obligată să aplice o strategie de recuperare a acestora, acesta fiind obiectivul activității compartimentelor de creditare, a conducerii unităților bancare și chiar a unor direcții specializate din centaralele băncilor.

Principiile care guvernează activitatea de recuperare a creditelor neperformante, sunt următoarele:

– identificarea momentului oportun de recuperat prin supravegherea permanentă a contului, sau prin examinarea periodică a portofoliului de credite;

– analiza creditului identificat pe baza rezultatelor, luându-se o decizie

– găsirea de soluții pe baza căreia se poate găsi o strategie de recuperare, implementarea acesteia și urmărirea rezultatelor ei. Această strategie se aplică și se realizează de cele mai multe ori prin înțelegere.

Sugerarea de măsuri se face având în vedere trei principii: înțelegerea problemei clientului, stabilirea a ceea ce este posibil să se facă și identificarea căilor prin care se pot aplica aceste măsuri.

Măsurile în sine se pot grupa în mai multe categorii: măsuri organizatorice, măsuri cu caracter tehnic și tehnologic, măsuri cu caracter managerial și măsuri finaciare. Măsurile cu caracter organizatoric pot fi vânzări de stocuri, vânzări de active, diminuare sau lichidare a unor activități auxiliare neproductive, finalizarea unor investiții care ar crea condiții de creștere al producției.

Măsuri tehnice și tehnologice pot fi: creșterea fiabilității produselor, asimilarea de produse noi cerute de piață, reorganizarea fluxurilor de fabricație sau retehnologizare. Măsurile cu caracter managerial sunt calitatea echipei manageriale, relațiile cu piața, atragerea de participații, restructurare, privatizare.

Măsurile cu caracter financiar privesc încasarea creanțelor sau realizarea compensării acestora prin diferite forme, reeșalonări și rescadență, restructurări financiare, finalizarea producției neterminate. Acest set de măsuri se aplică în funcție de client de condițiile economice în care acesta acționează și cu care este el de acord în totalitate.

Banca urmărește aplicarea acestui set de măsuri și în momentul în care stabilește că acestea nu sunt aplicate și respectate este îndreptățită să anuleze toate acordurile încheiate cu clientul și să treacă la aplicarea soluțiilor legale de recuperare a creditelor neperformante prin executarea silită.

4.1. Executarea silită a contarctului de credit

Formularea contractelor de credit utilizate de societățile bancare conțin și clauza conform căreia contractul are valoarea unui înscris autentic și constituie titlu executoriu. Din confruntarea cu dispozițiile legale în vigoare rezultă însă că enunțul cuprins în statutul băncii este eronat, contractul de credit bancar nefiind nici înscris autentic, nici titlu executoriu.

În dispozițiile Codului civil, actul autentic este definit ca fiind acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut. Societățile bancare, cu capital de stat și privat sau privat sunt societăți comerciale înregistrate în registrul comerțului, deci persoane juridice de drept privat și nu persoane juridice de drept public. În consecință nici funcționarii acestor bănci nu sunt funcționari publici în sensul prevederilor legale, deci nici actele întocmite de ei nu sunt autentice.

Conform dispozițiilor din Codul de procedură civilă, executarea silită se va urmări în virtutea unei hotărâri judecătorești și în virtutea unui titlu executoriu. Astfel nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât în virtutea unui titlu executoriu sau a unei hotărâri judecătorești, pentru executarea unei datorii certe și lichide.

În afară de hotărârile judecătorești și actele autentice, ambele investite cu formulă executorie, orice act poate avea caracterul de titlu executoriu numai dacă este recunoscut ca atare printr-o dispoziție expresă a legii. Caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar nu este recunoscut nici prin Legea nr. 33/1991, privind societățile bancare.

Unica situație în care legea a voit să confere contractelor de credit bancar caracterul de titlu executoriu este cea prevăută de Legea nr. 34/1991 prin care s-a aprobat statutul Băncii Naționale a României.

În concluzie, în cadrul legislativ actual, contractul de credit bancar nu este titlu executoriu decât atunci când calitatea de creditor o are Banca Națională României. Până când capitolul II al Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară va fi completat cu o dispoziție expresă în același sens, contractele de credit ale societăților bancare nu au caliatea de titlu executoriu. În consecință, înainte de a trece la executarea silită a creditelor restante, băncile trebuie să obțină titlul executoriu în condițiile reglemenărilor în vigoare. Excepție face situația urmăririi silite a bunurilor mobile constituite ca gaj, potrivit procedurii speciale reglemenate prin Codul comercial.

Contractul de garanție reală mobiliară dă naștere la drepturi și obligații, atât pentru debitor, cât și pentru creditor. Drepturile și obligațiile debitorului privesc bunul care face obiectul garanției. Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația garantată, creditorul are dreptul, în temeiul garanției, să intre în posesia sau să rețină bunul afectat garanției și dreptul de a-l vinde pentru a obține plata obligației garantate.

Determinarea unui act juridic de a fi titlu executoriu este o problemă de ordine publică pentru că antrenează intervenția forței publice și ca atare nu poate rezulta din simplul acord de voință al părților sau dintr-o manifestare de voință.

4.2. Procedura executării silite

Procedura executării silite, potrivit unor practici, este reglementată de Decretul nr. 221/1960 „cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plății impozitelor și taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, precum și cu privire la executarea confiscării”. Potrivit prevederilor din dispozițiile acestui decret privitoare la persoanele juridice având calitatea de urmărit sunt aplicabile și persoanelor juridice, altele decât organizațiile socialiste, dar prioritare ridică problema calității creditorului, care nu poate fi decât statul (pentru impozite, taxe și confiscări) sau o organizație socialistă.

Societățile bancare cu capital privat și de stat nu au nimic comun cu noțiunea de organizația socialistă. În concluzie, deși nu au fost abrogate expres, dispozițiile Decretului nr. 221/1960 referitoare la creanțele organizațiilor socialiste au rămas fără obiect de aplicație, iar urmărirea silită se poate desfășura conform prevederilor Codului de procedură civilă, a Legii nr. 64/1995, cu privire la procedura reorganizării judiciare și a falimentului persoanelor juridice și a Codului comercial, privind procedura executării silite asupra bunurilor gajate.

În cazul în care debitorul, persoană fizică, nu execută de bună voie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executartea silită, cerută de banca creditoare conform Codului de procedură civilă. Executarea are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul excutoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

Veniturile și bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.

Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu cheltuielile se avansează de către creditori.

Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris, care constituie titlu executoriu.

Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.

Creanța este lichidă atunci când cuantumul ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de acesta, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță.

Executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mișcătoare și nemișcătoare ale datornicului, afară de excepțiile admise de lege.

Nici o hotărâre sau titlu executoriu nu se va putea executa decât după înștiințarea debitorului odată cu somația sau comandamentul, cu cel puțin o zi înainte de orice executare. Executorul judecătoresc în acest sens va face o somație debitorului la care se va alătura și copia titlului ce se execută.

Urărirea bunurilor debitorului se va face de executorul judecătoresc, care este însoțit de un comisar de poliție sau un ajutor al său, în lipsa lor primarul sau ajutorul său. Prezența acestora va fi necesară dacă ușile debitorului sunt închise și nu vrea să le deschidă, ori dacă nu vrea să deschidă camerele sau mobilele, sau dacă debitorul lipsește și nu este, spre a-l reprezenta nici o rudă care locuiește cu debitorul. În acest caz, odată cu camerele sau mobilele deschise se va face inventarul asupra bunurilor debitorului care vor fi sechestrate. Aceste bunuri vor fi păzite, până la data vânzării lor, stabilite de camera de consiliu.

Executorul va înștiința pe debitor despre data vâzării, vânzare care se face public, cu ușile deschise și cu tobele sau în gura mare. Această licitație se va face pe bană gheață. Îndată ce din valoarea averii vândute se vor acoperi creanțele reclamate și celelalte cheltuieli, se vor înnapoia debitorului lucrurile rămase.

În cazul persoanelor juridice procedura executării silite se realizează diferit de cel al persoanelor fizice conform Legii nr. 64/1995, modificată și completată de O.G. nr. 58/1997, și care are ca obiet urmărirea bunurilor moibile și imobile proprietatea agenților economici.

Desfășurarea normală a activității comerciale impune ca toate persoanele juridice care și-au asumat obligații când au contractat un credit să își execute aceste obligații, adică să ramburseze creditul. Neachitarea la scedență a sumelor de bani datorate de către debitor creditorului, îl pune pe acesta în situația de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare îndeplinirii activității sale.

Neexecutarea obligațiilor bănești la scadență produce consecințe negative nu numai asupra băncii creditoare, ci și față de alte persoane cu care creditorul se află în raporturi juridice (deponenții, alte persoane fizice și juridice care ar contacta un credit).

Neexecutarea obligațiilor bănești la scadență poate fi determinată de lipsa de lichidități a debitorului, cauzată de existența unor dificultăți finanicare cu care se confrundă debitorul în activitatea sa comercială. Aceste dificultăți pot fi cauzate de o conducere necorespunzătoare a activității comerciale, dar și a unor împrejurări nefavorabile: modificarea pieței, sporirea concurenței, catastrofe naturale etc.

Comercianții persoane fizice și juridice, care nu pot face față datoriilor, adică se află în încetare de plăți, sunt supuse reorganizării judiciare și a falimentului. Prin această procedură legea asigură achitarea datoriilor debitorului, aflat în încetare de plăți.

Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activității debitorului pe baze noi,în vederea redresării economico-financiare și asigurării mijloacelor bănești pentru plata datoriilor față de creditori.

Această procedură se poate realiza prin două modalități. O primă modalitate este reorganizarea activității debitorului, prin anumite măsuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc. O a doua modalitate este lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanțelor creditorului.

Este de remarcat faptul că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activității debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege. Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plății datoriilor față de creditori. Aplicarea procedurii falimentului are drept consecință încetarea activității debitorului.

Legea nu prevede o anumită ordine în folosirea celor două proceduri, esențial este scopul procedurii, plata datoriilor debitorului. Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opțiunea este determinată de starea patrimoniului debitorului, de șansele redresării și de interesele creditorilor.

Procedura instituită de lege are un caracter judiciar. Ea este realizată de către instanțele judecătorești și de alte organe, sub autoritatea instanțelor judecătorești. Organele care aplică procedura sunt următoarele: instanțele judecătorești, judecătorul sindic, administratorul, lichidatorul, adunarea creditorilor și comitetul creditorilor.

Atât modul de desfășurare a activității lor, cât și atribuțiile pe care le au aceste organe, sunt stabilite prin lege. Intervenția instanței judecătorești este necesară nu numai pentru ocrotirea intereselor debitorului și creditorului, ci și pentru a soluționa conflictele dintre aceștia.

Instanța judecătorească are competența să decidă în problemele esențiale ale procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, pe lângă competența obișnuită de drept comun, stabilită de Codul de procedură civilă.

Procedura începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditor ori de către camera de comerț și industrie teritorială. Deci, procedura reorganizării judiciare și a falimentului este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent de către debitor, de către creditor sau de camera de comerț și industrie teritorială.

Dacă debitorul ia inițiativa și cere să fie supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului înseamnă că el cunoaște dificultățile și posibilitățile activității sale și este în măsură să opteze pentru una dintre cele două modalități ale reorganizării.

Cererea debitorului privind începerea procedurii trebuie însoțită de anumite acte. Aceste acte sunt stabilite prin lege și sunt următoarele: bilanțul și copii de pe registrele contabile curente, lista tuturor bunurilor debitorului, lista creditorilor cu precizarea creanțelor acestora, contul de profit și pierdere, lista asociaților, în cazul societății în nume colectiv, respectiv a asociaților comanditați, în cazul societății în nume colectiv, declarația prin care debitorul își arată intenția de a-și reorganiza activitatea sau de a lichida patrimoniul său.

Prin cererea adresată tribunalului, creditorul sau creditorii solicită începerea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului împotriva debitorului. În cererea sa, creditorul trebuie să indice suma de bani datorată de debitor și natura creanței, prin arătarea termenului juridic al creanței.

Legea reglementează și dreptul camerelor de comerț și industrie teritoriale de a începe procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Ca organisme profesionale ale comercianților, camerele de comerț și industrie au atribuții importante privind asigurarea condițiilor unei bune desfășurări a activității comerciale.

Camerele de comerț și industrie trebuie să intrevină ori de câte ori comercianții se află în dificultate, inclusiv prin declanșarea procedurii de reorganizare judiciară și a falimentului. Prin cerera adresată tribunalului, camera de comerț și industrie teritorială solicită ca debitorul să fie supus procedurii reorganizării judiciare și a falimentului.

Introducerea la tribunal a unei cereri privind aplicarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului față de un anumit debitor reclamă luarea măsurilor necesare pentru soluționarea cererii. O primă măsură este nominalizarea unui judecător-sindic care să soluționeze cererea înregistrată.

Cererea înregistrată va fi verificat de judecătorul-sindic, pentru a decide dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii. Judecătorul se pronunță prin încheiere sau sentință. Din moment ce a dispus, prin încheiere de sentință, desciderea procedurii reorganizării și a falimentului, judecătorul va trimite o notificare creditorilor menționați în lista depusă de debitor, debitorului și oficiului registrului comerțului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii.

Desfășurarea procedurii reclamă cunoașterea situației debitorului pentru a putea fi luate măsurile care se impun. Debitorul are obligația să pună la dispoziția judecătorului-sindic toate informațiile cerute de acesta cu privire la activitatea sa, precum și a patrimoniului său.

Pe baza actelor din dosar și a informațiilor primite de la debitor, se va întocmi un raport asupra situației debitorului. Raportul trebuie să conțină cauzele și împrejurările care au dus la încetarea plăților de către debitor, precum și persoanele care se fac vinovate de încetarea plăților.

Judecătorul-sindic va convoca o ședință a adunării creditorilor. Această ședință trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la deschiderea procedurii. La această ședință, judecătorul-sindic va prezenta concluziile raportului întocmit de administrator sau de lichidator, după caz, asupra situației debitorului și va formula propuneri privind măsurile care se impun a fi luate.

Cunoscând situația debitorului, adunarea creditorilor va putea aprecia și decide asupra procedurii care urmează să fie aplicată debitorului: reorganizarea pe bază de plan sau procedura falimentului. Planul de reorganizare poate fi un plan de reorganizare a activității debitorului sau un plan de lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului.

În îndeplinirea planului de reorganizare, dacă așa s-a hotărât, debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea activității. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la însănătoșirea activității debitorului și la asigurarea resurselor necesare pentru plata datoriilor față de creditori.

Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice și de operațiuni care privesc: stabilirea masei active; stabilirea masei pasive; efectuarea lichidării bunurilor din patrimoniul debitorului; distribuirea sumelor de bani creditorilor, realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului; închiderea procedurii falimentului.

Toate actele juridice și operațiunile pe care le implică procedura falimentului persoanelor juridice sunt realizate de organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.

În situația în care s-au constituit în gaj bunuri mobile, pentru garantarea rambursării creditului bancar, urmărirea silită a sumei nerambursate se efectuează potrivit procedurii speciale în materie de gaj comercial reglementată prin Cod comercial. Conform dispozițiilor din Cod comercial, în cazul de neplată la termen a întregii datorii pentru care s-a constituit gajul, creditorul poate proceda la vânzarea obiectelor date în gaj.

Pentru executarea garanției reale trebuie îndeplinite condițiile legii. În primul rând, dispozițiile privind executarea garanțiilor reale se aplică numai garanțiilor reale asupra bunurilor cu care se garantează creditul. În al doilea rând, obligația garantată trebuie să fie certă și licită.

Pentru a înregistra cererea de autorizare a vânzării bunului gajat, banca nu este obligată să anexeze titlul de executoriu pentru suma nerambursată din creditul acordat și dobânzile aferente, fiind suficientă depunerea copiei contractului de credit sub semnătură privată și a extrasului de cont.

În vederea satisfacerii creanței sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul afectat garanției, în mod pașnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc. Pentru a lua posesia bunului nu este necesară vreo autorizație sau notificare prealabilă, fiind suficientă formula cuprinsă în contractul de credit conform căreia în cazul neexecutării, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției.

Legea prevede că în exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul, creditorul nu poate tulbura ordinea publică și nici nu poate face uz de forță fizică sau orice tip de intimidare a debitorului. În timpul intrării pașnice în posesia bunului, creditorul nu poate fi însoțit de un funcționar public sau polițienesc. Încălcarea acestor dispoziții legale atrage răspunderea creditorului.

În cazul în care nu este posibilă intrarea în posesia bunului în mod pașnic, creditorul trebuie să apeleze la executorul judecătoresc.

La solicitarea executorului judecătoresc, organul de poliție trebuie să acorde sprijinul necesar pentru luarea în posesie a bunului.

Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui. Înainte de vânzare, creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor și ceilalți creditori care și-au înscris un aviz de garanție față de același debitor și cu privire la același bun, precum și către proprietarul bunului, dacă o altă persoană este proprietarul acestuia.

Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziție la vânzarea bunului, în termen de 5 zile de la notificarea primită. Nerespectarea formalității notificării atrage după sine nulitatea vânzării și răspunderii pentru pagubele cauzate.

Modalitatea vânzării este prevăzută în contractul de garanție. În absența unei clauze în contract, creditorul trebuie să vândă bunul într-o manieră comercială rezonabilă, care să asigure obținerea celui mai bun preț. Creditorul trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, cum sunt: vânzarea directă către un terț, vânzarea prin licitație făcută publică într-un ziar, vânzarea pe piețe publice.

Suma obținută din vânzarea bunului va fi distribuită de creditor în următoarea ordine: plata cheltuielilor privind conservarea, luarea în posesie și vânzarea bunului; plata dobânzilor și a creanței garantate care are primul rang de prioritate, chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă; suma râmasă va fi distribuită celorlalți creditori în ordinea de prioritate a fiecăruia stabilită prin lege, chiar dacă creanțele acestora nu au devenit exigibile. Numai după plata integrală a unui creditor se poate face plata următorului creditor.

Orice sumă rămasă după satisfacerea creditorilor care au garanție asupra bunului vândut va fi remisă debitorului.

Nerespectarea ordinii de prioritate stabilită de lege în satisfacerea creanțelor atrage după sine nulitatea plății.

Dacă suma realizată din vânzarea bunului este insuficientă pentru acoperirea integrală a obligației garantate, debitorul rămâne obligat pentru plata diferenței neacoperite. În acest caz, însă creditorul devine un simplu creditor chirografar.

Prin creditor chirografar se înțelege acela care nu se bucură de o garanție reală (gaj, ipotecă, privilegiu) pentru a-i asigura creanța pe care o are împotriva debitorului lui. Acest creditor are drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Debitorul răspunde pentru îndeplinirea obligațiilor sale cu toate bunurile, mobile și imobile, prezente și viitoare. Debitorul poate să dispună în continuare de bunurile sale. El poate să-și asume noi obligații, cu alte cuvinte își poate micșora activul și mări pasivul, deși patrimoniul rămâne același.

Debitorul poate să-și mărească activul și mări pasivul. La scadență, dacă debitorul nu-și execută obligațiile, creditorul poate să urmărească orice bun din patrimoniul debitorului, existent la data urmăririi, indiferent dacă acest bun era ori nu în patrimoniul debitorului la data nașterii obligației debitorului.

Bunurile care nu existau în patrimoniu la data nașterii obligației, dar există la data urmăririi sunt bunuri viitoare, care, deci pot fi urmărite. Bunurile care existau în patrimoniu la data nașterii obligației, dar au fost înstrăinate până la data urmăririi și, deci, n-au cum să mai fie urmărite, deoarece au ieșit din patrimoniul debitorului.

Rezultă că creditorii chirografari n-au drept individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general asupra întregului patrimoniu, luat în universalitatea sa.

Dispozițiile Codului comercial privind procedura executării silite asupra bunurilor gajate nu se aplică dacă, prin legi speciale, este reglementată o altă procedură specială referitoare la gajul constituit pentru garantatea rambursării creditului bancar.

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ: Acordarea unui credit

Demirbank (România) S.A: acordă împrumuturi persoanelor fizice pentru cumpărarea unor imobile în următoarele condiții:

– să fie cetățean român cu domiciliul stabil în România;

– să facă dovada că realizează venituri permanente pe baza unor documente, cum ar fi: adeverință de venit de la locul de muncă pentru salariații cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu societăți comerciale cu capital de stat sau mixt, regii autonome, unități ale administrației de stat, instituții publice, asociații de producție și de consum; adeverință de venit de la locul de muncă și ocrotiri sociale, în cazul salariaților cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la societăți comerciale cu capital privat; adeverință de stare materială (situație patrimonială) eliberată de Primăria localității unde domiciliază solicitantul pentru producătorii agricoli individuali;

– să garantaze împrumuturile solicitate cu bunuri imobile și/sau mobile aflate în proprietatea solicitantului sau a giranților;

– să prezinte un număr corespunzător de giranți ale căror venituri însumate să acopere rata lunară în proporție de 125%. Calitatea de garant plătitor o poate îndeplini orice persoană fizică ce realizează venituri permanente, dovedite cu unul din documentele de mai sus menționate. Veniturile nete cumulate ale împrumutatului și ale garantului plătitor trebuie să acopere de două ori nivelul ratei de rambursat (credit + dobânda).

– să realizeze punctajul stabilit în „Fișa personală de evaluare – SCORING a solicitantului de credit”, în intervalul prevăzut pentru categoriile A de credite;

– să nu aibe alte credite nerambursate la scadență sau la dobânzi și comisioane neachitate la data solicitării unui nou împrumut;

– să furnizeze băncii informații reale, în caz contrar banca va putea anula sau reduce creditul aprobat;

– să accepte condițiile de creditare potrivit normelor metodologice ale băncii Demirbank S.A.

Persoana fizică, Androne Marius, intenționează să cumpere un apartament cu trei camere, din acest motiv apelează la banca Demirbank S.A. pentru a angaja un credit în valoare de 300 milioane lei. Date informative privind solicitantul de credite:

Numele și prenumele: Androne Marius;

Data și locul nașterii: 27.08.1966., Brașov;

Act de identitate: BT nr. 671925, eliberat de Poliția Brașov la data de 09. 01. 1999.;

Domiciliul actual: Brașov, str. Lungă nr. 25; județul Brașov, locuință proprietate personală; alte proprietăți deținute: casă de vacanță, mașină și teren intravilan.

Profesia: informatician;

Profesia de bază: consultant;

Situația familială: căsătorit, doi copii sub 18 ani;

În prezent dispune de resurse proprii în valoare de 50 milioane lei, disponibilități existente în cont la Demirbank S.A.

Pentru a acorda creditul, inspectorul de credite va purta o discuție amplă cu solicitantul, urmârind obținerea unor informații cât mai detaliate privind asigurarea capacității de rambursare. În urma acestor discuții se va completa pentru solicitant „Fișa personală de evaluare – SCORING a împrumutatului” (Anexa nr. 5), privind capacitatea de rambursare. Pe baza punctajului realizat și având în vedere veniturile nete pe care solicitantul le realizează se va stabili, după caz, disponibilitatea băncii de a proceda la negocierea creditului dacă punctajul realizat de solicitantul de credit este cuprins în intervalul 57-42 puncte (deci credite aflate în categoria A) sau imposibilitatea băncii de a acorda creditul, în situația în care punctajul realizat este sub 42 puncte.

Analizând situația persoanei fizice, Androne Marius, pe baza „Fișei personale de evaluare SCORING a împrumutatului”, se încadrează în intervalul 57 – 42 puncte, astfel:

– contract de muncă pe durată nedeterminată în societăți comerciale cu capital privat (2 x 1 =2)

– vechimea neîntreruptă în muncă peste 5 ani (3 x 1 = 3)

– situația familială: căsătorit, ambii soți salariați (3 x 1 = 3)

– vîrsta: cuprinsă între 20-50 ani (3 x 1 = 3)

– număr membrii de familie în întreținere: 2 membrii (3 x 2 = 6)

– venitul mediu lunar/persoană este peste 10.000.000 lei (3 x 3 = 9)

– nu are rețineri din salariu (3 x 1 = 3)

– deține post telefonic (3 x 1 = 3)

– are locuință proprietate personală (3 x 1 = 3)

– deține casă de vacanță, mașină și teren (3 x 1 = 3)

– starea materială a giranților/venit net lunar: peste 10.000.000 lei (3 x 3 = 9)

– obiectul creditului este achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată (2 x 1 = 2)

– a mai avut credite pe care le-a rambursat la scadență (3 x 1 = 3). Adunând punctele, obținem: 2 + 3 + 3 + 3 + 6 + 9 + 3 + 3 + 3 + 3 + 9 + 2 + 3 = 52 puncte.

Solicitantul creditului, obținând punctajul de 52 de puncte, încadrându-se în categoria A de credite, va fi îndrumat să prezinte o cerere de credit (Anexa nr. 1), adeverința de venit (Anexa nr. 2) și angajamentul de plată (Anexa nr. 3).

În cererea de credit solicitantul aduce la cunoștința băncii, oferta de a contracta un împrumut, specificând explicit suma, obiectul creditului și modul în care consideră că va putea rambursa datoria sa. În sprijinirea acestora, anexează și următoarele acte, necesare pentru a obține împrumutul solicitat:

– actele de identitate ale giranțior, în original și copie;

– pre-contractul de vânzare-cumpărare al imobilului ce va fi cumpărat;

– contractul de garanție imobiliară a giranților;

– documentele de proprietate ale imobilului care va constitui garanția creditului în original și copie;

– bugetul de venituri și cheltuieli a solicitantului;

– orice alte documente solicitate de bancă.

Capacitatea de rambursare a creditului de către solicitantul de credit este analizată de bancă pe baza informațiilor care vizează în principal situația patrimonială și starea socială, veniturile și stabilitatea lor, obiectul creditului. Banca trebuie să evalueze riscurile la care se expune prin acordare acestui credit solicitat.

Ofițerul de credit va verifica dacă clientul poate prezenta garanții materiale. În acest caz, banca solicită la acordarea creditelor, garanții asiguratorii. Aceste garanții trebuie să acopere valoarea creditului total și a dobânzii aferente primului an de creditare, majorată cu o cotă de risc de 25 puncte procentuale. Garantarea împrumutului solicitat se poate face și cu bunurile imobile și/sau mobile ale giranților.

Ofițerul de credit va verifica dacă clientul acceptă clauzele înscrise în contractul de credit, referitor la destinația, obiectul, garanții, termene de rambursare, dobândă etc., și că poate justifica posibilitățile de producere a resurselor de rambursare.

Dacă situația solicitantului de credit prezintă interes pentru bancă și se încadrează în strategia acestuia, se aduce la cunoștința acestuia: lista completă a documentelor pe care trebuie să-l prezinte băncii pentru efectuarea analizei și fundamentarea deciziei pe care banca o va lua în legătură cu cererea sa și elementele de cost și mărimea orientativă a acestora, formele de garanții și prevederile contractelor ce urmează a se încheia după aprobarea cererii în privința angajamentelor pe care clientul și le asumă.

Această informare este neceară pentru a evita confuziile și pentru ca solicitantul să-și dea consimțământul de a contracta în cunoștință de cauză.

Clientul este deasemenea avizat că nerespectarea obligațiilor contractuale, dă posibilitatea băncii, conform legii bancare, să sisteze utilizarea creditului aprobat și să declare toate sumele datorate scadente.

În termen de zece zile de la data întocmirii dosarului clientului cu documentația completă, funcționarul economic va analiza situația financiară a soliciatntului de credit (ex: contul existent la banca Demirbank S.A., veniturile realizate etc.), va verifica reputația pe care o are persoana respectivă în cadrul firmei unde își desfășoară ativitatea. Analiza clientului constă și în cunoașterea situației averilor (locuința proprie, mașină, teren intravilant) și sursele acestor averi.

Se va verifica garanția pe care clientul o poate oferi pentru creditul solicitat: în cazul nostru o garanție imobiliară. La constituirea în garanție a unui imobil banca verifică autenticitatea actelor de proprietate, existența unor sarcini grevate asupra imobilului și posibilitatea de valorificare a acestuia pe piața locală. Valoarea bunului constituit în garanție este valoarea stabilită în urma expertizei tehnice efectuate de persoane sau firme autorizate pentru astfel de lucrări, avizată de evaluatorul băncii Demirbank S.A.

Garanția admisă de bancă va face obiectul contractului de garanție imobiliară (Anexa nr. 4). Bunul înscris în contractul de garanție se va ipoteca la biroul notarului public, după care se va inscripționa la Judecătoria teritorială în termen de 48 de ore.

După completarea documentației și veificarea aceteia, inspectorul de credite întocmește un referat în care prezintă obiectivele urmărite și rezultatul investigațiilor. În referatul inspectorului de credite se vor face precizări cu privire la:

volumul creditului

destinația creditului

termenul final de rambursare

nivelul dobânzii la data semnării contractului

modalitatea de acordare a creditului

modalitatea de angajare a creditului

modalitatea de rambursare a creditului

rezultatul verificării faptice a garanției efectuate de inspectorul de credite.

În cazul în care propunerea este favorabilă acordării creditului și este însușită de șeful serviciului de credite, aceasta se prezintă directorului pentru avizare. După avizarea de către directorul unității referatul împreună cu întreaga documentație, se prezintă spre aprobare Comitetului de credite.

Din Comitetul de credite fac parte: directorul unității bancare, directorul de operațiuni, directorul economic, consilierul juridic și șeful serviciului credite. Comitetul de credite analizează și decide asupra oportunității acordării creditului, a condițiilor în care acesta a fost negociat și a posibilităților de rambursare la termen.

Dacă decizia adoptată de Comitet este favorabilă, se va întocmi contractul de credit. Contractul de credit (Anexa nr. 6) se întocmește în patru exemplare utilizând ambele fețe ale fiecărei file. Pe fiecare filă se va aplica ștampila unității bancare. Contractul de credit aprobat și semnat de persoanele care reprezintă banca, precum și de împrumutat și de giranți pe toate exemplarele, se înregistrează în „Registrul de evidență a contractelor de credit pentru persoanele fizice”.

După efectuarea inscripționării ipotecii, trebuie să se încheie un contract de asigurare a bunului și cesionarea drepturilor din despăgubiri în favoarea băncii Demirbank S.A. După perfectarea contractului de credit și semnarea lui de către persoanele autorizate, inspectorul de credite va comunica operatorului de ghișeu valoarea creditului aprobat și destinația sa.

Simbolul contului de împrumut se va înscrie pe fiecare exemplar al contractului și va fi stabilt în funcție de termenele de rambursare. Perioada de angajare a creditului este limitată la 15 zile calendaristice de la data aprobării.

Inspectorul de credite va trimite împrumutatului sau garantului plătitor un exemplar din contractul de credit și graficul de rambursare definitiv, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Creditul va fi urmărit în derulare de către inspectorul de credite. Creditul fiind acordat în numerar, se va urmări justificarea acestuia în maximum 45 zile calendaristice de la angajare. În siuația în care împrumutatul nu justifică în termenul stabilit utilizarea creditului prin bonuri, facturi, chitanțe, banca este în drept să aplice o dobândă majorată cu 3 puncte procetuale peste nivelul de dobânda curentă, valabilă la data respecivă.

Majorarea de dobândă va fi comunicat în scris împrumutatului împreună cu graficul de rambursare reactualizat. O copie după acest grafic va fi transmisă unității plătitoare penrtu efectuarea reținerilor. La prezentarea documentelor de jusificare banca revine la nivelul de dobândă curentă cu refacerea graficului de rambursare.

Rambursarea creditelor se face din inițiativa debitorului, potrivit graficului de rambursare (Anexa nr. 7), întocmit la anexa contractului de credit.

Nr. ..2598…./…..5844………

Anexa nr. 1

CERERE DE CREDIT

Către

Demirbank S.A.

Agenția:.Brașov, ..Bd. Eroilor, nr. 27…………………………………………..

Subsemnatul(a) Androne Marius ………………………………………………………………………..

fiul (fiica) lui …Ioan………………………………….și al (a)…..Maria…………………………………………..

născut(ă) în localitatea .Brașov…………………..județul…Brașov……………………………………………

domiciliat în …….Brașov…………………………….str…Lungă……………………………….nr. .25……….

bl. …-….sc. ..-…et. …-….ap. …-….județul (sectorul)..Brașov………telefon. .. 0268/121113 ……….

posesor (posesoare) al (a) B.I. seria ..BT…nr. .671925..eliberat de Poliția Brașov………………..

la data …..09.01.1999…….., în calitate de …..informatician………………………………………………..

salariat la S.C. Laurcy S.R.L., Brașov., str. Nicopole nr. 12………………………………………

(denumirea și sediul firmei)

Vă rugăm să aprobați acordarea unui credit în sumă de 300.000.000(treisutemilioane) lei, pe o perioadă de…10 ani….., pentru procurarea (realizarea) unui apartament cu trei camere .

Declar pe proprie răspundere că în prezent mai am contractate următoarele credite:

Menționez că am luat cunoștință despre obligațiile ce îmi revin din prevederile legale și normele de creditare Demirbank S.A. și mă angajez să le respect.

Data ….17.01.2003……….. Semnătura,

Demirbank S.A. , Brașov,

(denumirea unității)

Anexa nr.2

Cu sediul în ..Brașov……………………….

Str. .Nicopole………………………., Nr. 12

Tel.: 0268/.414418.. fax: 418419……….

Cod fiscal: R4582455………………………

ADEVERINȚĂ DE VENIT

Nr. .125.. data ..07.01.2003..

Societatea Comercială (Regia Autonomă, instituția publică)….Laurcy S.R.L. …………. cu sediul în .Brașov………… str. Nicopole……….. nr.12… județul/sectorul…Brașov………………..

Registrul Comerțului nr. .J02/102/1993… reprezentată prin .Cojocaru Victor…………………….. adeverim prin prezenta că dl.(dn-a) .Androne Marius………… este salariatul nostru, angajat pe

durată nedeterminată (carte de muncă/contract de muncă vizat de Camera de Muncă), în funcția de .consultant…..cu un salariu (venit) net lunar de lei ..27.855.000 lei………………………

Venitul este/nu este grevat de următoarele rețineri: –

Dl./D-na: Androne Marius este angajatul nostru din data de 07/09/1995 . Pentru că din modul în care și-a achitat debitele anterioare s-a dovedit bun platnic, apreciem că poate achita din veniturile sale, ratele lunare aferente contractului de împrumut încheiat cu Demirbank S.A.

În cazul aprobării și încheierii contractului de împrumut, dacă Demirbank S.A. ne comunică că angajatul nostru nu a rambursat total sau parțial vreuna din rate, ne obligăm ca, fără îndeplinirea altei formalități, să remitem și să virăm în contul Demirbank S.A., sumele comunicate, respectiv rata și dobânzile aferente, datorate de angajatul nostru conform contractului, până la achitarea integrală a debitului. De asemenea ne obligăm să transmitem, dacă este cazul, debitul împreună cu documentele menționate la unitatea la care se va transfera salariul nostru.

Am luat cunuoștință de cauză de angajamentul de plată dat de angajatul nostru și suntem de acord să efectuăm reținerile solicitate. Prezenta adeverință o semnăm în mod valabil, certificând că semnăturile date sunt ale persoanelor autorizate să prezinte în mod legal societatea (regia).

DIRECTOR GENERAL (nume în clar) DIRECTOR ECONOMIC (numele în clar)

(Semnătura și ștampila) (Semnătura)

Anexa nr. 3

ANGAJAMENT DE PLATĂ

Subsemnatul, nume: Androne………………. prenumele: Marius………………………………., născut la data de: 27.08.1966, fiul/fiica lui: Ioan……………………, cu domiciliul în Brașov……… str. Lungă. nr. 25…. bl. ..-.. sc. ..-.. ap. ..-.. sector/județ Brașov..tel. (cu prefix) 0268/121113… posesor al B.I. seria BT nr. 671925 eliberat de Poliția Brașov…la data de 09.01.1999……..cod numeric personal 1660827080020 în calitate de (funcția ocupată) consultant….. la societatea Laurcy S.R.L. consimt să se rețină din veniturile mele lunare sumele necesare, pentru achitarea ratelor corespunzătoare contractului de împrumut încheiat cu bana Demirbank S.A., și să se vireze în contul acesteia, la prima cerere a sa și până la achitarea integrală a debitului.

În cazul în care îmi voi schimba locul de muncă pe durata derulării contractului, mă oblig ca, în termen de 3 zile de la prezentarea la noul loc de muncă, să informez Demirbank S.A. și să depun la Demirbank S.A. o nouă adeverință de venit, în aceeași formă cu aceasta, emisă și semnată de reprezentanții autorizați ai noului loc de muncă, și un angajament asemănător acestuia.

Dau prezentul angajament de plată în două exemplare pentru a fi depuse la societatea Laurcy S.R.L. și pentru Demirbank S.A..

Semnătura ………………………

Data: 07.01.2003……………..

Anexa nr. 4

CONTRACT DE GARANȚIE IMOBILIARĂ

Subscrisa Demirbank S.A. Brașov, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J08/662/1991 cu sediul în Brașov, Bd. Eroilor nr. 27, jud. Brașov, reprezentată prin director ec. ȘERBAN DUMITRU și economist ec. TUDORACHE ANCA, având calitatea de CREDITOARE și

Subsemnații PAVEL ADINA ELENA și PAVEL ALEXANDRU ROMEO, domiciliați în Brașov, str. Armata Română, nr. 20, jud. Brașov, în calitate de GARANȚI, încheiem prezentul contract de garanție imobiliară, în condițiile ce urmează:

Subsemnații GARANȚI înțelegem să garantăm creditul acordat pentru cumpărarea unei locuințe în suma totală de 300.000.000 (treisutemilioane) lei, plus dobânzile aferente și marja de risc, contractat de CREDITOAREA susnumită, cu o dobândă de 35% pe an, indexabilă, cu PAVEL ALEXANDRU ROMEO în calitate de DEBITOR, acordat în baza contractului de credit nr. 120303/29.01.2003, prin înscrierea unei ipoteci în valoare de 450.000.000 (patrusutecincizecimilioane) lei asupra unui imobil compus din apartament cu patru camere, situat în Brașov, B-dul Griviței, nr. 50, bl. 27, sc. A, ap. 35, înscris în C.F. nr. 30555 BRAȘOV, la A+182 cu nr. top 9247/2/1//1/12 și 9248/2/2/1/1/1//1/LXXXI.

Subsemnații GARANȚI declarăm că imobilul descris mai sus nu este ipotecat în favoarea altui creditor și ne obligăm a nu înstrăina și greva imobilul constituit garanție prin acest act, fără acordul scris al băncii creditoare, aceasta constituind consimțământul nostru la notarea în cartea funciară a interdicției de mai sus.

Totodată, consimt ca asupra acestuia să se ia o inscripție ipotecară de rangul I la dispoziția CREDITOAREI în baza căreia banca va putea trece la executarea silită în cazul nerambursării la scadență a creditului acordat.

CREDITORUL Demirbank S.A. S.A., Brașov, potrivit procurii autentice susmenționate și în baza contractului de credit nr. 120303/29.01.2003, acceptă garanția ipotecară prin prezentul contract.

În temeiul art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, contractele de garanție reală sau personale constituite în scopul garantării creditului, sunt titluri executorii și își produc efectul după transcripțiunea acestora la Judecătorie. În cazul scadenței anticipate a creditului și a dobânzilor, aceste titluri, după investirea cu formula executorie, permit băncii trecerea directă la executarea silită.

În caz de neachitare a creditului garantat, Demirbank S.A. S.A., Brașov se va îndestula cu sumele obținute prin executarea silită a imobilului ipotecat prin acest act.

Redactat și declarat autentic de Notarul public Bălan Nicolae, dactilografiat în 4 exemplare, din care 3 exemplare s-au înmănat părților.

CREDITOARE , GARANȚI,

Pavel Adina Elena

Pavel Alexandru Romeo

Anexa nr. 5

FIȘA PERSONALĂ DE EVALUARE – „SCORING” A ÎMPRUMUTATULUI

Anexa nr. 6

CONTRACT DE CREDIT

pentru persoane fizice

Nr. 120303/29.01.2003

Între părțile contractante:

– Demirbank S.A. Brașov, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J08/662/1991 cu sediul în Brașov, Bd. Eroilor nr. 27, jud. Brașov, reprezentată prin director ec. ȘERBAN DUMITRU și economist ec. TUDORACHE ANCA, denumită în continuare „BANCĂ”

și

-D-l. Androne Marius, legitimat cu B.I. seria BT nr. 671925, eliberat de Poliția Brașov la data de 09.01.1999, cu domiciliul în Brașov, str. Lungă nr. 25, denumită în prezentul contract „ÎMPRUMUTAT”

– D-l. Nicu Anton, legitimat cu B.I. seria BV nr.876663, eliberat de Poliția Brașov la data de 13.08.1990, cu domiciliul în Brașov, str. Cocorului nr. 2, denumit în prezentul contract „GIRANT PLĂTITOR”

– D-na Doru Maria, legitimată cu B.I. seria GB nr. 225987, eliberat de Poliția Brașov la data de 03.11.1983, cu domiciliul în Brașov str. Zizinului nr.34, bl. 6, sc.A, ap. 14, denumit în prezentul contract „GIRANT PLĂTITOR”.

ART .1 Obiectul creditului

Categoria și volumul creditului

Banca acordă împrumutatului un credit pentru „cumpărări de locuințe” în sumă de 300.000.000 (treisutemilioane) lei.

ART. 2 Destinația și acordarea creditului

2.1. Creditul se va pune la dispoziție prin cont separat de împrumut simbol 2051.411-1238.4/ROL

2.2. Creditul se acordă:

– integral, până la data de 15.02.2003

2.3. Plățile din contul separat de împrumut vor fi efectuate în stricta concordanță cu destinația aprobată a creditului prin ordin de plată emis de titularul contului în favoarea beneficiarului sumei.

ART. 3 durata creditului

3.1. Creditul se acordă pe o perioadă de 10 ani.

3.2. Creditul va fi rambursat în 120 rate lunare, prima venind la scadență 28.02.2003

3.3 Eșalonarea ratelor scadente din creditul acordat și a dobânzilor aferente este stabilită de comun acord prin graficul de rambursare (Anexa nr. 7), la prezentul contract.

3.4. Creditul va putea fi rambursat și cu anticipație dacă împrumutatul adresează în acest scop o cerere băncii și depune în contul său curent, la o scadență planificată, atât rata lunară totală aferentă scadenței respective, cât și suma pe care dorește să o achite în avans.

ART. 4 Dobânda

4.1. Rata lunară a dobânzii ce se plătește de împrumutat este fluctuantă, fiind supusă modificării (majorării, micșorării) pe toată durata creditării, în funcție de costul resursei de creditare

4.2. La data încheierii prezentului contract rata anuală a dobânzii este de 35% pe an și aceasta poate fi modificată (majorată sau micșorată) de bancă fără consimțământul împrumutului.

Modificarea ratei anuale a dobânzii (%) obligă banca să comunice împrumutatului printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, noul nivel de dobândă, precum și noul grafic de rambursare. În cazul în care, în termen de 10 zile de la data comunicării, împrumutatul nu restituie integral împrumutul și dobânda datorată, banca consideră acceptat tacit noul nivel de dobândă și graficul de rambursare.

4.3. Dobânda datorată se calculează și se încasează de bancă lunar, la data scadenței prevăzută în graficul de rambursare anexa la prezentul contract, considerându-se luna de 30 zile raportată la număr de 360 zile calendaristice pe an.

ART. 5 Garanții asiguratorii

5.1. Împrumutatul se obligă să garanteze creditul cu următoarele garanții:

a) veniturile realizate sub orice formă de împrumutat și soțul/soția acestuia sau girantul plătitor al împrumutatului;

b) garanția imobiliară constituit în scopul garantării creditului, pe care obligă să nu îl înstrăineze;

5.2. Împrumutatul se obligă să nu înstrăineze sau să folosească garanțiile menționate pentru garantarea oricărei obligații către o altă societate bancară sau oricare altă persoană fizică sau juridică, până la rambursare integrală a tuturor sumelor rezultând din prezentul contract.

ART. 6 Asigurarea

6.1. Împrumutatul se obligă să asigure bunurile aduse în garanție la o instituție sau societate de asigurări pe toată perioada de creditare, până la plata integrală a sumelor datorate în cadrul prezentului contract.

6.2. Împrumutatul se obligă să cesioneze în favoarea băncii sumele cuvenite cu titlu de despăgubire din contractele de asigurare până la data rambursării integrale a sumelor ce decurg din prezentul contract.

ART. 7 Rambursarea împrumutului și plata dobânzilor

7.1. Împrumutul și dobânda datorată se rambursează de către împrumutat (sau girant plătitor) în rate lunare egale, potrivit graficului de rambursare, prin debitarea de către bancă a contului curent pe care împrumutatul se obligă să-l deschidă la unitatea bancară care i-a acordat creditul. Intră în obligația împrumutatului să asigure alimentare contului curent, astfel încât în ziua scadentă din fiecare lună, pe întreaga perioadă de creditare, banca să poată încasa dobândas datorată și rata de credit aferentă scadenței respective.

7.2. Volumul ratei lunare totale de rambursat și termenele scadente sunt înscrise în garficul de rambursare, care se transmite împrumutatuluoi la plata primei trageri din contul de împrumut.

7.3. Ordinea de recuperare a creanței băncii este următoarea:

– comisioane, taxe și cheltuieli bancar;

– dobânzi îndoielnice;

– dobânzi restante;

– creanțe atașate creditelor îndoielnice;

– creanțe atașate creditelor restante;

– credite îndoielnice;

– credite restante;

– creanțe atașate curente;

– credite curente.

7.4. Orice modificare intervenită în elementele de calcul ale ratei lunare totale de rambursat (modificarea ratei anuale a dobânzi (%), suplimentarea împrumutului, achitarea anticipată, amânarea la plată, trecerea la restanță) va conduce la întocmirea unui nou grafic de rambursare care va fi adus la cunoștința împrumutatului, după caz, direct la sediul băncii când împrumutatul semnează noul grafic sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În acest caz, dacă în termen de 10 zile lucrătoare, împrumutatul nu se prezintă la bancă pentru rambursarea creditului și a dobânzilor, noul grafic de rambursare se consideră acceptat tacit de împrumutat fără îndeplinirea altor formalități.

ART. 8 Răspunderea pentru nerambursarea la scadență a împrumutului

8.1. Orice întârziere în rambursarea ratelor de credit, a dobânzilor și comisioanelor aferenteatrage după sine plata dobânzilor penaliuzatoare aferente catagoriei de împrumut. În cazul în care la scadențe stabilite nu sunt rambursate ratele de credit și nu sunt achitate dobânzile aferente, banca este îndreptățită să utilizeze în acest scop rata de siguranță din contul curent al împrumutatului. Dacă în termen de 30 zile de la data scadenței, împrumutatul sau girantul nu achită rata totală de rambursat, banca este îndreptățită să procedeze la recuperarea creanțelor sale pe cale executării silite, prin valorificarea garanțiilor asiguratorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului și giranților lui.

8. 2. Giranții răspund solidar pentru întreaga datorie reprezentând creditul și dobânzile aferente acestuia. În cazul neplății creditului și dobânzilor aferente, giranții răspund solidar cu debitorul principal, conform art. 42 din Codul Comercial și art. 1039 din Codul Civil, fără ca aceștia să poată opune beneficiul diviziunii și al discuțiunii.

ART. 9 Obligații și drepturi

9.1. Împrumutatul se obligă:

să respecta întocmai prevederile prezentului contract;

să folosească creditul primit numai în scopul pentru care a fost acordat;

să respecte termenul convenit pentru utilizarea creditului;

să prezinte documentele solicitate de bancă privind bunurile achiziționte din credit și garanțiile asiguratorii, precum și cele privind activitatea desfășurată de împrumutat;

să permită băncii verificarea documentelor prezentate, precum și a bunurilor ce constituie garanția creditului;

să restituie băncii creditul și dobânzile în ratele și la termenele scadente prevăzute în graficul de rambursare;

să achite comisioanele prevăzute de normele și instucțiunile de lucru ale băncii;

să nu ipotecheze, gajeze, închirieze sau înstrăineze bunurile aduse în garanție fără acordul băncii, asigurând totodată integritatea și conservarea lor corespunzătoare până la rembursarea integrală a creditului;

să asigure bunurile aduse în garanție până la rambursarea integrală a creditului și a tuturor sumelor rezultate din prezentul contract și să cesioneze în favoarea băncii drepturile de încasat din poilțele de asigurare;

să restituie băncii cheltuielile efectuate pentru recuperarea creditului, dobânzilor și comisioanelor neachitate la scadență;

să înștiințeze banca în maxim 5 zile lucrătoare de apariția unor situații de forță majoră, imposibil de prevăzut și înlăturat, care-l pun în imposibilitatea de executare a obligațiilor ce decurg din prezentul contract;

9.2. Banca are dreptul:

– să anuleze sau să reducă cuantumul creditului aprobat după un termen de preaviz de 5 zile calendaristice, care va fi comunicat în scris împrumutatului în situația în care acesta a furnizat băncii date nereale pentru obținera creditului;

– să verifice respectarea condițiilor în care s-a acordat creditul, existența și integritatea garanțiilor

asiguratorii pe toată perioada creditării;

să recupereze pe calea executării silite sumele datorate de către împrumutat în și pe baza prezentului contract ori de câte ori acesta a fost reziliat sau în situația în care împrumutatul nu și-a îndeplinit oligațiile asumate prin semnarea prezentului contract;

să încaseze din conturile împrumutatului, fără acceptul acestuia, obligațiile scadente rezultate din prezentul contract, cu prioritate față de alte datorii ale acestuia, cu excepțiile prevăzute de lege.

ART. 10 Litigii

10.1. Orice neînțelegere decurgând din prezentul contract va fi soliționată de părți pe cale amiabilă.

10.2. În cazul în care nu se va putea ajunge la acord pe cale amiabilă, părțile convin ca neînțelegerile să fie soluționate de instanțele judecătorești.

ART. 11 Alte clauze

11.1. Realțiile reciproce dintre părțile contrasctante prin prezentul contract sunt supuse normelor de lucru ale bănii.

11.2. La expirarea termenelor pentru plata oricăror sume din prezentul contract, împrumutatul este de drept în întârziere, fără vreo altă formalitate.

11.3. Prezentul contract constituie titlu executoriu.

11.4. Modificarea clauzelor prezentului contract poate fi făcută numai prin acordul ambelor părți, pe baza unui act adițional.

11.5. Prezentul contract de împrumut intă în vigoare la data semnării lui de ambele părți, dar nu mai înainte de primirea la bancă a documentelor de constituire a garanțiilor asiguratorii, precum și a celorlalte documente prevăzute în contract.

Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de 4 exemplare, din care 2 pentru bancă și câte un exemplar pentru împrumutat și unul pentru girantul plătitor.

Anexa nr. 7

GRAFIC DE RAMBURSARE A CREDITULUI angajat la 29/01/2003

Valoare credit = 300.000.000 Nr. Rate = 120 Proc. Dob. = 35,000%

Concluzii:

După cum, bine se știe, creditul este o operațiune riscantă, care presupune luarea unor măsuri ferme, destinate să reducă riscul. Nu există credit lipsit total de risc. Riscul este practic inseparabil de credit, de aceea băncile trebuie să evite acordarea unor credite persoanelor care nu prezintă înredere.

Băncile trebuie să acționeze prudent în gestionarea capitalului disponibil, deoarece aceste capitaluri sunt acumulate de la persoane fizice și juridice, alții decât fondatorii băncii. Băncile comerciale se sprijină în activitatea lor pe capitaluri depuse de cei care le au disponibile, cât și pe cele obținute pe calea creditului. Se potrivește și în cazul băncilor comerciale expresia „banca este instituția ce lucrează cu banii altora”.

Așadar, banca își alege clienții. Mai mult, în raport de calitatea clientului stabilește și dobânda: unde apare un risc ceva mai mare de nerambursare, dobânzile urcă. Și invers, coboară acolo unde riscul e mai mic. Dobânda apare în procesul creditării, poate fi calculat și plătit lunar, trimestrial, semestrial și anual. Calculul dobânzii are în vedere în primul rând costul fondurilor și dobânda interbancară.

Auzim de multe ori că băncile ucid economia, în loc să ajute la dezvoltarea ei, practicând dobânzile mari. De fapt, economia a fost ucisă de inflație. Băncile nu au făcut altceva decât să-și acomodeze dobânzile la celelalte prețuri.

Creditele nu pot fi rupte de piață și de prețurile generale, fiindcă nu este posibil să existe un preț fix la credite și prețuri liberalizate la celelalte mărfuri. Sigur, în anii de tranziție, adeseori dobânzile bancare au stat pe loc, iar prețurile mărfurilor au evoluat în condiții de piață. De fiecare dată, însă, a ieșit rău. Economia în loc să se redreseze, s-a prăbușit și mai tare.

Banca, într-adevăr, este un centru de putere, fiindcă de aici se împrumută bani pentru consum și bani pentru investiții. Peste tot, în lume, în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare, cel ce solicită un credit și banca îl refuză, va fi nevoit să renunțe la cele plănuite să cumpere, de exemplu: la o casă, la mașina mult visată, la mobilă, la frigider ori la televizor. Se poate întămpla ca refuzatul să fie o întreprindere, care solicită creditul pentru reînnoirea produselor ori la reluarea ciclului producției.

Auzim adesea că persoanei „x” i s-a dat un credit preferențial. De obicei, această asociere de cuvinte e însoțită de suspiciuni, de acuzații chiar. Se înțelege greu faptul că orice credit este preferențial. Poate să fie banca magazin de bani, dar este un magazin ultraspecializat. La bancă nu se stă la coadă, ca la oricare magazin, unde cel ce i-a venit rândul cere marfa, o plătește și pleacă. Aici se poate ajunge la ghișeu, să fie solicitat un credit iar banca să nu îl dea. Întrebarea pe care o punem în această situație este „de ce?”. Fiindcă banca nu are încredere că va primi înapoi, la data stabilită, banii împrumutați, plus dobânda. Acest argument, în cazul în care o bancă îl invocă, este imbatabil. Nimeni nu-i poate reproșa băncii că a refuzat un credit fiindcă nu are încredere în cel care-l solicită.

De multe ori învinuim banca pentru că nu a acordat împrumutul solicitat. Astfel putem să punem întrebarea „Decizia de a acorda sau nu un împrumut poate fi luată după bunul plac al băncii?”. Aparent ar fi răspunsul „da”. În realitate, intervine un calcul economic. Țelul este ca banilor aflați în bancă să li se găsească întrebuințarea cea mai bună. Cea mai profitabilă. Urmează decizia: nu-i dăm împrumutul lui „X”, îi dăm doar lui „Y”. De ce? Fiindcă, potrivit calculelor, acastă decizie se dovedește a fi cea mai avantajoasă pentru bancă.

Băncile fiind cei mai mari finanțatori ai economiei, sunt influențate în activitatea lor de principiul că creditele trebuiesc direcționate spre activitatea de producție și de investiții ale unor sectoare prioritare ale economiei. Banii nu trebuie să ajungă în găurile negre ale economiei, acolo unde se mențin incompetența unei mari părți a managerilor, organizarea fabricației și comercializarea mărfurilor „după ureche”. Banii trebuie să „ude” grădini. E păcat să fie aruncați în deșert.

În orice activitate economică, punctul de plecare este o idee. Dar imediat apare nevoia de noi investiții. Și mai departe? Pentru ca ideea să fie pusă în mișcare este nevoie de capital bănesc, care să fie transformat în capital productiv, prin inversie și care să rezulte capitalul marfă, un bun sau un serviciu, care să aibe căutare pe piață, să-și găsească atâția cumpărători dispuși să plătească prețul optim, să poată fi asigurat un profit optim.

Fără îndoială, într-o economie este nevoie să se investească mai mult, să apară noi locuri de muncă ori să fie restructurate cele vechi, să crească productivitatea și competivitatea. În acest fel, salariile vor crește, dividendele vor fi mai mari, afacerile mai bune. Important este, însă, ca roata afacerilor să se învârte fără odihnă, în așa fel încât surplusul de bani să fie absorbit de activități productive și nu de prețuri, pentru că dacă banii vor continua să se ducă în prețuri, pentru că afacerile stagnează, nu vom obține decât inflație, împotriva căreia băncile vor lupta cu dobânzi mari, și bineînțeles cu refuzuri de credite.