Credite Neperformante Factori Determinanti, Managementul Creditelor Neperformante. Studiu de Caz

Diverse

Credite Neperformante Factori Determinanti, Managementul Creditelor Neperformante. Studiu de Caz

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 3f9bf713914eab12ee3a4d04a8351d67f087dcb6_565046_1 ===

INTRODUCERE

Economia de piață reprezintă o modalitate de structurare și funcționare a activității economice, în cadrul căreia entitățile economice implicate produc o serie de bunuri cu scopul vânzării lor. In cadrul acestui tip de economie, se realizază relații comerciale între agenții economici, fiecare parte implicată avân o serie de drepturi și de obligații, realizarea acestora din urmă definind o stare de disciplină economică și financiară.

În economia de schimb, au loc investiții și economisiri ale disponibilităților pe care le au agenții economici, existând numeroase oportunități pentru inevestiții și pentru folosirea economiilor realizate.

Acordarea de credite se realizează de către instituțiile financiare specializate și reprezintă un mod de valorificare a disponibilităților economice. Creditele se acordă atât pentru consum, cât și pentru investiții. Una intre condițiile creditării o constituie cunoașterea activității solicitantului de credit, precum și a locului pe care acesta îl ocupă în cadrul economiei, în ceea ce privește credibilitatea, profesionalismul, situația financiară, relația cu terții etc., toate acestea fiind elemente principale în decizia de creditare.

Comportamentul debitorului de rambursare și de achitare a dobânzilor pe durata creditului influențează relația acestuia cu banca, aceasta din urmă găsindu-se uneori în fața unor probleme de lichiditate, care pot conduce la nemaiacordarea de credite, care are ca efect scăderea ritmului procesului de investiții, sau la refuzul lichidării conturilor de depozit ale clienților, care are ca efect scăderea încrederii în sistemul bancar.

Creditele neperformante reprezintă creditele acordate unei categorii de clienți care nu respectă condițiile de rambursare. Acest fapt nu este neapărat consecința relei credințe din partea debitorului, fiind posibil ca incapacitatea de restituire să fie rezultatul unor aspecte economice naționale sau internaționale.

Există o serie de factori de care depinde reducerea sau eliminarea creditelor neperformante, dintre care sistemul bancar, agenții economici, relația cu statul, legislața etc. Creșterea creditelor neperformante are o influență negativă asupra economiei, fiind preferabilă, in acest punct de vedere, o economie caracterizată printr-o puternică disciplină financiară, în care procesul de creditare să funcționeze în parametri normali, într-un climat caracterizat prin încredere și comportament corespunzător al debitorului.

La ora actuală, este necesar, adesea, ca disciplina financiară să se impună prin constrângeri, nefiind un rezultat firesc al unui comportament etic al debitorului. In economiile dezvoltate, agenții economici beneficiază de o legislație simplă, dar foarte eficientă, aceasta fiind baza modului de manifestare al disciplinei financiare.

Pentru a înlătura un dezechiibru, trebuie eliminate cauzele acestuia, nu efectele. In România, din păcate, autoritățile au procedat la înlăturarea efectelor și nu a cauzelor, concentrându-se pe stocul creditelor neperformante, și nu pe fluxul acestora.

Capitolul 1

Creditul

1.1. Principiile de bază ale creditării

Din punct de vedere juridic, creditul se referă la convenția încheiată între un creditor și debitorul său, concretizată într-un contract, privin producerea, livrarea și plata contravalorii unor utilități.

Din punct de vedere economic, creditul se referă la relațiile care apar în cadrul economiei unui stat, prin care se mobilizează și distribuie resurse de capital isponibile temporar, în funcție de o serie de reguli bine definite, cu scopul satisfacerii nevoilor de finanțare ale întreprinzătorilor, nevoi produse de activitățile comerciale ale acestora, conform intereselor lor.

Prin creditare, are loc un transfer de valoare cu caracter rambursabil, pentru o perioadă de timp limitată, existând, totodată, și obligativitatea achitării dobânzii. Prin credit, capitalurile disponibile la un moment dat se transformă în capitaluri de împrumut, care sunt redistribuite către diverse sectoare pentru satisfacerea necesităților suplimentare de finanțare produse de desfășurarea reproducției sociale.

In procesul de trasnferare a capitalului de împrumut, creditorul nu transferă debitorului și proprietatea acestuia, el transferând exclusiv folosința acestuia cu scopul obținerii de profit, în condițiile unei utilizări eficiente. Rotația capitalului de împrumut este diferită de cea a capitalului productive, unde rotația este de tipul ”bani- marfă- bani”, pentru capitalul de împrumut rotația fiind de tipul ”bani-bani”.

Creditul reprezintă un sistem activ, format din elemente care se manifestă distinct și deplin, aflate în relații de intercondiționare pentru a realiza de o manieră din ce în ce mai eficientă obiectivele societății.

Creditul comercial se caracterizează prin faptul că participanții la relația de credit sunt întreprinzători din diverse sectoare economice, care se împrumută reciproc pentru a desfășura o serie de afaceri, conform intereselor pe care le urmăresc. Obiectul creditului commercial este reprezentat de obicei de un transfer de capital sub formă de marfă, iar transferal în bani se face mai târziu, emers pentru care se folosesc o serie de instrumente de plată de tipul cecului, cambiei sau biletului la ordin. Creditul comercial este limitat ca extinere, rezumându-se la capitalul de venit temporar disponibil sub formă de marfă, fiind limitat și de viteza de revenire la creditor a sumelor împrumutate, precum și de faptul că mișcarea se face în special în direcții marcate de tipul afacerilor finanțate.

Creditul bancar se caracterizează prin faptul că participanții sunt reprezentați de bănci, în calitate de creditori, și de persoane fizice și juridice, în calitate de debitori. Obiectul creditului bancar este reprezentat de transferul de capital de împrumut doar sub formă bănească, respectând strict criteriile de creditare, în condiții de eficacitate și prudență. Mișcarea creditului bancar se poate face în orice direcție, eoarece capitalul este mobilizat și redistribuit exclusiv sub formă bănească.

In ultimii ani, se conturează tendința de creștere mai accentuată a contribuției creditului bancar la finanțarea proiectelor de investiții (vezi creditele sindicalizate) precum și pentru achiziționarea de imobile și bunuri de folosință îndelungată. Se apelează frecvent la manevrarea nivelului dobânzilor bancare pentru a favoriza sau, după caz, a restricționa accesul la creditul bancar, cu deosebire atunci când condițiile oferite de mediul economic se modifică, generând riscul.

Se realizează o deplasare a creditului din sfera producției și circulației mărfurilor spre sfera bancară, fenomenul fiind generat de căutarea febrilă a unor plasamente sigure și cât mai eficiente, cu deosebire în contextul globalizării și odată cu aceasta, o creștere a ponderii creditului destinat pentru scopuri speculative și pentru consum.

Creditarea bancară se bazează pe două principii importante. Primul dintre acestea este principiul intermediarului, conform căruia banca, în procesul de acordare de credite, riscă în principal banii deponenților săi și capitalurile proprii, asumânu-și o responsabilitate foarte mare, motiv pentru care trebuie să manifeste extremă prudență. Cel de-al doilea principiu este principiul unei rentabilități rezonabile obținute de către bancă în desfășurarea activităților sale, putân astfel să-și recompenseze acționarii pentru investiția de capital pe care au realizat-o.

Creditarea este privită de către participanți, respectiv bancă și client, ca fiind o afacere între parteneri. Clientul creditat de către bancă are obligația de a-și dovedi buna credință capacitatea de rambursare a creditului, pe care trebuie să-l garanteze corespunzător prin garanții stabilite de bancă.

Banca analizează potențialul clientului, având în vedere o serie de aspect, respectiv: caracterul clientului, competența acestuia, capitalul de care el dispune, calitatea relațiilor pe care le are cu mediul de afaceri și calitatea garanției creditului.

Experiența dobândită în domeniu determină managementul băncilor comerciale ca în strategia de gestionare a portofoliului de credite, să se insiste cu precădere asupra următoarelor aspecte: tipurile de credite pe care banca își propune și este dispusă să le acorde; expunerile maxime față de debitori individuali, grupuri legate de clienți, sectoare de activitate, ramuri și subramuri, zone și țări; diferențele maxime între maturități pe care le acceptă banca potrivit politicilor sale de gestiune a activelor și pasivelor; baza de determinare a dobânzii creditului și de stabilire a costului resursei; limita relativă aferentă expunerii de credite și resursele de capital, pe de o parte, între veniturile din dobânzi și costurile resursei atrase, pe de altă parte; constrângerile impuse prin normele și regulamentele emise de către autoritatea de supraveghere a producției bancare.

De altfel, o bancă care dorește a fi productivă și profitabilă în creditarea clienților săi, este nevoită să-și stabilească unele principii prin care să se fundamenteze corect decizia de creditare și să limiteze riscul aferent, cum ar fi: acordarea creditului se face numai către clienții identificați, acceptați și calificați, potrivit normelor băncii; creditul nu ar trebui acordat dacă sursa rambursării nu poate fi cunoscută sau este una speculativă, precum și în cazul în care nu se cunoaște destinația creditului solicitat; sursele colateralului, precum și cele ale rambursării, să nu afecteze reputația băncii sau să fie sancționate de lege; valorificarea garanțiilor trebuie să fie sursa secundară și nu cea principală pentru rambursarea creditului; creditul acordat trebuie să se refere la o strategie de afaceri a clientului creditat, agreată de bancă, iar utilizarea acestuia să poată fi urmărită; prețul creditului (dobânda) este bine a fi stabilit luând în considerare o estimare a riscului, sens în care banca va folosi o metodă de evaluare a acestui risc; evitarea unor expuneri prea mari față de uni clienți individuali, clasă de clienți sau sectoare de activitate; facilitățile pot fi acordate numai dacă riscul este menținut între limitele considerate acceptabile; atenție deosebită creditării pe piețe noi, a companiilor noi sau clienților nou veniți în afacerile băncii; riscul de mediu și cel de reglementare trebuie întotdeauna lua în calcul; riscul de piață sau riscurile neprevăzute trebuie asumate de bancă numai față de acei clienți cărora li se poate acorda încrederea că își pot îndeplini obligațiile; dacă debitorul nu-și îndeplinește corect serviciul datoriei, creditul trebuie gestionat conform unor strategii ferme de recuperare; clienții creditați trebuie să furnizeze băncii la timp informații complete despre afacerea lor și performanțele realizate, corespunzătoare cantitativ și calitativ; fiecare client creditat ar trebui să aibă un ”manager de cont”, desemnat de bancă, a cărui responsabilitate este de a viza și monitoriza performanțele, să verifice sistematic modul de derulare a creditului, inclusiv de conservare a garanțiilor.

Prin aplicarea corectă a principiilor de creditare practic sunt abordate o serie de aspecte, care într-o bună măsură fac permisă reducerea consistentă a gradului de incertitudine, practic de limitare a riscului de nerambursare integrală și la scadență a creditului și/sau de neplată a dobânzii aferente acestuia. Aceste principii sunt în conexiune cu și privesc următoarele elemente tehnice specifice creditării bancare: solicitantul creditului, cererea de creditare, rambursarea creditului,

In momentul în care se realizează analiza unei cereri de creditare, trebuie luate în considerație o serie de aspecte, respectiv: calitatea legală a solicitantului; scopul creditului; suma cerută a fi acordată; durata de creditare; modalitățile de restituire și de achitare a dobânzilor; garanțiile suplimentare puse la dispoziție de către client; marjele de risc și de profit ale băncii corespunzătoare creditului.

Este foarte important banca să evite riscul de nerambursare, prin cunoașterea și stabilirea unui cuantum corespunzător al creditului, evitând acordarea unui credit prea ridicat, având totodată în vedere plafonul minim, pentru a nu afecta activitatea clientului. Pentru realizarea corespunzătoare a dimensionării creditului, este necesar să se pună la dispoziție de către client o situație a cash-flow-ului, cuprinzând situația lichidităților curente, situația veniturilor și a cheltuielilor și profitul net anticipat. In această prognoză trebuie inclusă totalitatea sumelor atrase de client, inclusiv plățile și creditul solicitat.

Băncile comerciale pot acorda credite pe termen scurt, mediu și lung cu diverse scopuri. În acordarea acestora, pe lângă respectarea principiilor cu caracter generale enumerate mai sus, ele mai iau în considerare și alte aspecte, ce își au o importanță aparte în procesul creditării, după cum urmează: operativitate maximă în relația cu clientul; creditele acordate unui singur client sau unui grup unitar nu pot fi de peste 20% din totalitatea fondurilor proprii ale băncii; este necesară analiza bonității clientului, precum și a altor aspecte care țin de motivația solicitării creditului, planul de afaceri, tipul de afacere și riscul aferent acesteia; creditele pentru clienții care sunt în relații speciale cu banca sunt reglementate expres și sunt aprobate de conducerea băncii; creditele care constituie minim 10% din fondurile proprii ale băncii, se supun unor raportări periodice către BNR, în calitatea ei de autoritate de supraveghere a prudenței bancare; întregul portofoliu de credite al băncii și implicit fiecare credit acordat clienților, este supus unei clasificări periodice, al cărei scop este acela de a se defini riscul și performanța în creditare și de a se determina, în consecință, necesarul de provizionare de risc.

1.2. Garanțiile privind creditul bancar

În cazul unor credite, băncile trebuie să se asigure suplimentar că acestea vor fi rambursate la timp, astfel diminuându-se riscurile aferente operațiilor de creditare. Drept urmare, pe lângă analiza bonității clientului și a obținerii certitudinii că afacerea lui este sigură și eficientă, banca se mai asigură cu privire la rambursarea creditului acordat prin perceperea de garanții bancare. Garantarea creditelor este considerată unul din principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață. Ea este întotdeauna conexată la ceea ce se numește risc de creditare asumat. Garanțiile pentru creditele acordate pot fi delimitate în două mari categorii: garanții reale și garanții personale.

Garanțiile reale se concretizează prin luarea de sub gaj a unor bunuri mobile sau imobile, după caz, de la persoanele fizice sau juridice care solicită creditul, bunuri, care în cazul nerambursării creditului, vor fi valorificate de către bancă cu scopul recuperării creanțelor sale. Formele garanției reale sunt gajul și ipoteca. Persoana care constituie gajul sau ipoteca poate fi tocmai debitorul, fie o altă persoană agreată.

Garanțiile personale se referă la garantarea de către o terță persoană, fizică sau juridică, a împrumutului contractat de către un debitor. N cazul în care persoana împrumutată nu restituie creditul, terțul are obligația să plătească datoria din patrimoniul său, în contul obligației neonorate de către debitor. Garanțiile personale se concretizează, juridic vorbind, în angajamentul făcut în scris de o persoană fizică sau juridică, prin care aceasta se obligă, ca n cazul neexecutării obligației de către debitorul principal, să execute acea obligație în locul acesteia. Garanțiile personale îmbracă două forme de bază: fidejusiunea și cauțiunea.

Alte garanții percepute pentru un credit grupează un set de elemente precum gajarea cambiilor și biletelor de ordin, gajarea activelor necorporale și nenegociabile, cum sunt creanțele, gajarea acțiunilor și obligațiunilor nominative.

Pentru ca băncile comerciale să aibă asigurată securitatea creditului investit, continuitatea operațiilor sale financiare și reproducerea capitalului, este necesar, ca alături de credibilitatea morală de care se bucură fiecare client cu o activitate economică performantă, să fie totuși solicitate și gananțiile bancare, prevăzute prin lege. Acest lucru, la rândul lsău, trebuie să fie receptat de client nu ca o constrângere, ci ca o obligație morală a acestuia, izvorâtă din conlucrarea lui cu banc, văzută ca partener de afaceri și entitate responsabilă public.

Pentru a putea fi acceptate de bancă, garanțiile reale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: bunurile să fie în circuitul civil și să se afle în proprietatea solicitantului sau garantului; proprietarul bunurilor să aibă capacitatea juridică de a le gaja sau ipoteca; să fie materializate sub forma unui titlu etc.; să poată fi rapid transformate în lichidități; bunurile să fie în stare corespunzătoare de funcționare; să existe piețe de desfacere și potențiali cumpărători pentru bunurile propuse drept garanție; bunurile să fie asigurate de către o societate e asigurări agreată de către bancă, iar asigurarea bunului trebuie să fie permanentă pe perioada de creditare.

Pentru garantarea creditelor, de multe ori, băncile comerciale acceptă în garanție și fondul de comerț al solicitantului de credit. Fondul de comerț, chiar dacă include și bunuri imobile, este considerat, în ansamblul său, bun mobil Dacă în fondul de comerț există și bunuri imobile, pentru constituirea privilegiului, este obligatorie întocmirea formelor de publicitate ale ipotecii.

Pentru a scădea riscul de creditare, băncile solicită împrumutaților asigurarea bunurilor introduse drept garanție cu scopul acoperirii riscurilor posibile, această asigurare realizându-se în cadrul unor societăți de asigurare agreate de bancă. Asigurarea este realizată pe întreaga perioadă de creditare, pentru riscurile caracteristice categoriei din care fac parte bunurile.

1.3. Dobânda creditului bancar

Dobânda reprezintă o remunerație a unei persoane care a renunțat în prezent la utilizarea propriilor resurse bănești. Această remunerație este de fapt o despăgubire pentru faptul că el va folosi în viitor ceea ce ar fi putut consuma în prezent. Deci el va primi mai mult decât ceea ce are inițial.

Într-un sens mai restrâns, dobânda este ”suma ce revine proprietarului la rambursarea unei sume împrumutate” sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care-l implică împrumutul respectiv.

Ca element al contractului de credit nivelul dobânzii este acceptat de creditor și de debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative. În cazul băncilor,acestea, pentru a acorda un credit unui agent economic, trebuie să atragă resurse bănești de la diferiți deponenți, cărora le va plăti o anumită dobândă. După ce a atras resursele,banca le va plasa sub formă de credite, cu o dobândă al cărei nivel este mai mare față de cea plătită. Această diferență, numită marjă de dobândă reprezintă pentru bancă un câștig. În abordările conceptuale actuale cu privire la dobânzi preponderente sunt ideile teoriei neoclasice, cu luarea în considerare, în mod special, și a interdependenței sale cu inflația. Această interdependență o putem desprinde procedând la comparația ratelor medii lunare ale dobânzii din sistemul bancar și evoluția inflației.

Nivelul dobânzii este influențat de starea economiei, de inflație, stabilitatea politică etc. În orice situație s-ar afla un agent economi ar accepta un anumit nivel al dobânzii doar după ce și-a făcut unele calcule de eficiență financiară, adică din profitul afacerii să scadă dobânda aferentă creditului respectiv și să rămână la rândul său cu un câștig care să aibă un nivel acceptabil și să-i permită să continue activitatea în bune condiții.

În condiții inflaționiste, în cazul creditelor, apare riscul eroziunii capitalului. Astfel se observă că în condiții de inflație rata dobânzii implică două ipostaze: dobânda nominală care este de fapt rata curentă; dobânda reală, care este diferența dintre dobânda nominală și gradul de eroziune a capitalului (inflația). Dobânda nominală exprimă unitățile monetare pe care le aduce o investiție de un leu, în timp ce dobânda reală este diferența dintre dobânda nominală și rata inflației. Dobânda reală, funcție de rata inflației, poate fi real pozitivă sau real negativă, după caz. O dobândă profitabilă a contractului de împrumut trebuie să compenseze banca ce puțin sub două aspecte considerate fundamentale, pe lângă cel al acoperirii cheltuielilor de funcționare și al remunerării acționarilor săi.

În primul rând, rata dobânzii împrumutului trebuie să acopere valoarea în timp a fondurilor avansate. Această rată pură a dobânzii este considerată partea cea mai consistentă a ratei dobânzii creditului bancar acordat. În al doilea rând, dobânda creditului trebuie să includă în mod necesar și o primă, numită rata pură a dobânzii, în scopul compensării riscului de nerambursare la termen numită primă de risc, a cărei mărime este corelată cu natura și riscul afacerii,dar și cu performanțele financiare realizate de client, respectiv de bonitatea acestuia. Stabilitatea acestei prime de risc necesită o evaluare atentă a poziției financiare, prezente și viitoare a clientului împrumutat, evaluare ce se bazează pe metodologii specifice domeniului, acesta fiind nu de puține ori dificil de realizat.

1.4. Provizioanele specifice pentru riscul de credit

Cele cinci „C”-uri specifice managementului creditării, sunt efectiv legate de probabilitatea ca un împrumut să efectueze la timp plata dobânzilor și a ratelor creditului și se referă la:

Capacitatea – posibilitatea de a plăti

Caracterul – voința de a plăti

Capitalul – averea împrumutatului

Colateralul – asigurarea, dacă este necesară

Condiții – externe, economice, juridice, ecologice, politice etc.

Trebuie să existe un echilibru între riscul de nerambursare și profitul corespunzător portofoliului de credite, ceea ce se reflectă în maniera de gestionare a creditării de către reprezentanții băncii.

Băncile încearcă să echilibreze portofoliile lor de credite și implicit raportul dintre risc și profit prin dispersarea împrumuturilor în diverse domenii, cărora li se asociază caracteristici de risc diferite.

Principiul diversificării ne arată că pierderile efective ale unui portofoliu de credite pot fi previzionate mult mai exact și diminuate pe măsură ce numărul de credite separate din portofoliu devine din ce în ce mai mare și răspândit pe afaceri de natură diferită.

În conformitate cu prevederile Legii 58/1998 privind activitatea bancară și a Normelor Băncii Naționale a României privind clasificarea creditelor, băncile sunt obligate să constituie provizioane specifice de risc. Acestea se constituie la acele credite care prezintă un anumit grad de incertitudine în recuperarea lor. Din această cauză societățile bancare sunt obligate să analizeze periodic întreg portofoliul de credite și să-l clasifice în funcție de riscul acestora.

Aprecierea generală a calității activității de creditare, precum și analiza portofoliului de credite clasificate, presupune abordarea a două aspecte considerate esențiale: evaluarea performanțelor financiare a agenților economici care au beneficiat de credite; determinarea capacității de onorare a datoriei față de bancă, care reflectă, de fapt, posibilitatea rambursării ratelor de credit și încasării dobânzilor aferente la termenele prevăzute.

Banca Națională a României a alcătuit o matrice în care a clasificat creditele în funcție de performanțele financiare ale firmelor și capacitatea acestora de a suporta datoriile față de bancă. Această matrice este următoarea:

Creditele acordate de bănci, în urma analizei, sunt încadrate în una din categoriile de credite și anume: credite standard – sunt cele acordate clienților profitabili ce prezintă performanțe financiare bune și foarte bune și care își achită la termen toate obligațiile rezultate din contractul de credit; creditele în observație – sunt cordate clienților cu performanțe financiare bune, dar care uneori au probleme cu rambursarea ratelor și dobânzilor,situația lor îmbunătățindu-se repede, într-un orizont de timp previzibil și imediat; credite standard – sunt acele credite acordate clienților cu performanțe financiare bune sau chiar foarte bune, dar la care întârzierile în rambursarea ratelor și dobânzilor sunt mai mari de 7 zile, precum și a acelor clienți care au rezultate financiare mai puțin bune, dar care își achită obligațiile față de bancă; credite îndoielnice – sunt acele credite acordate clienților cu rezultate financiare slabe sau care au întârzieri sistematice în plata ratelor și dobânzilor datorate; credite pierdere – sunt cele acordate clienților la care performanțele financiare sunt slabe sau foarte slabe și pentru care riscul de neplată este major.

Din momentul în care un client a solicitat un credit și l-a obținut, banca îl monitorizează până la rambursarea acestuia, îl sfătuiește pentru a găsi soluțiile optime și pentru a preîntâmpina apariția situației de credit neperformant.

Apariția creditelor neperformante, dar mai ales creșterea lor în timp, creează băncii o serie de implicații financiare nedorite,acestea concretizându-se de cele mai multe ori în a se înregistra în contabilitate venituri artificiale, care, la rândul lor sunt impozitate, în diminuarea resurselor de creditare, generatoare de profit, ca urmare a imobilizărilor create,în crearea de noi rezerve și provizioane cât mai mari ,ce duc implicit la diminuarea profitului, la dividende mai mici, și, în final, chiar la pierderi de capital propriu.

Pentru a se evita sau preîntâmpina situațiile de mai sus fiecare agent economic care solicită un credit de la o bancă comercială va fi încadrat în categoriile de credite prezentate mai sus Acestor categorii de credite le corespunde cota procentuală a provizionului de risc care trebuie constituit, cotă aplicată asupra întregii sume reprezentând credit și dobânzi datorate și anume: credit standard – 0%; credit în observație – 5%; credit substandard – 20%; credit îndoielnic – 50%; credit pierdere – 100%.

Pentru stabilirea în sumă absolută a provizioanelor ce trebuie constituite de către bancă este necesar să se stabilească suma asupra căreia se aplică provizionul procentual și care este diferența între credit /expunere totală și garanțiile legal constituite.

Potrivit acestei metodologii, determinarea performanței financiare a unu client și încadrarea lui în na din categoriile de credit amintite și, în consecință,clasificarea întregului portofoliu de credite al unei societăți bancare, se realizează semestrial. Serviciul datoriei era analizat, în acest context, pe fiecare poziție în parte, separat pentru creditele în lei și cele pentru valută, fără ca acest criteriu să influențeze în vreun fel încadrarea creditului în clase de performanță financiară.

O dată cu aplicarea Regulamentului nr.2/2000 și a normelor metodologice specifice, începând cu noiembrie 2000, s-a introdus obligativitatea clasificării portofoliului de credite și în funcție de două alte criterii: serviciul datoriei; inițierea de proceduri judiciare, considerate fiind criterii de maximă importanță pentru caracterizarea capacității clienților de a-și onora obligațiile față de bancă. Criteriul „inițierea de proceduri judiciare” se referă la cel puțin una din următoarele situații: față de clientul debitor instanța a acceptat cererea de declanșare a procedurii de reorganizare judiciară sau a procedurii de faliment, în cazul persoanelor juridice,fie de executare silită a patrimoniului,în cazul persoanelor fizice, cererea fiind depusă, fie de către bancă, fie de către un terț; printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus învestirea cu formulă executorie a contractului de credit, precum și a contractelor de garanții aferente.

În cazul în care apar credite ce reprezintă riscuri de nerambursare, banca împreună cu debitorul vor acționa în sensul de a-l sprijini pe client pentru a ieși din criza sa financiară. De comun acord, vor întocmi un plan de redresare pe care debitorul trebuie să-l urmeze sub supravegherea specialiștilor din cadrul băncii. În cazul în care nu se mai găsesc soluții pentru îmbunătățirea situației clientului, banca va adopta măsura de recuperare a creditului prin executarea silită a bunurilor aduse în garanție.

1.5. Tipuri principale de credite acordate de bănci

Operațiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune la dispoziția – sau se obligă să pună la dispoziția clienților – fondurile solicitate sau își iau un angajament prin semnătură în favoarea acestora.

Pe măsura diversificării activităților bancare, s-au dezvoltat și instrumentele de creditare a clienților, adaptate necesităților clienților, dar și obținerii unui profit mai ridicat pentru societățile bancare. Diversificarea instrumentelor de creditare este legată de „psihologia creditului” specifică fiecărei piețe monetare (bancare).

Tipurile de credite pot fi clasificate după: debitor, destinația creditului, durate de acordare, calitatea creditelor. Creditele bancare sunt angajate de următoarele categorii de debitori: firme (persoane juridice), populația (persoane fizice), alte bănci corespondente, statul.

Creditele bancare acordate populației (persoanelor fizice) sunt, în general, credite de consum. Caracteristicile creditului sunt: se acordă pe termene scurte, mijlocii și lungi; acordarea lor presupune existența unor garanții explicite (reale); nivelul dobânzilor percepute este uniformizat pe întreaga perioadă (durată) de creditare.

Creditele acordate populației (persoanelor fizice), îmbracă mai multe forme. Creditul pentru construcții de locuințe este un credit acordat pe termen lung de la 5 ani până la 50 de ani și este garantat cu ipotecă asupra locuinței respective.

Creditele pentru cumpărări de automobile au durata de acordare de până la 5 ani. Garanția o constituie gajarea automobilului (fără deposedare), iar rata dobânzii este relativ redusă. Băncile cumpără, de regulă, aceste credite de la vânzătorul de automobile.

Creditele bancare pentru studii au ca obiect acoperirea cheltuielilor pentru întreținerea studenților pe perioada efectuării studiilor, inclusiv prin acoperirea parțială sau totală a taxelor școlare. Au o pondere mică și nu aduc profituri pentru bănci.

Creditul bancar pentru cărți de debit se acordă sub forma unei linii de credit, în funcție de bonitatea clientului. Banca stabilește un plafon debitor în limita căruia clientul poate efectua plăți cu ajutorul cărților de debit, chiar dacă nu există disponibil în cont.

Creditul bancar acordat firmelor (persoanei juridice) – raporturile de credit dintre bancă și firme (persoane juridice) ocupă o importanță deosebită în sprijinirea firmelor pentru dezvoltarea activităților de producție, comercializare, prestări de servicii, comerț exterior (import – export), înfăptuirea unor investiții productive sau social – cultural.

Credite de casă/trezorerie (sau avansuri de cont) – acordarea de către bancă a acestui tip de credite presupune existența unor raporturi de credite anterioare, care au creat încredere între cele două părți si o cunoaștere completă a activității desfășurate de firmă.

Linia de credit privește creditarea agenților economici, folosindu-se sistemul revolving, putându-se realiza trageri și rambursări pe întreaga durată, în condițiile în care soldul zilnic nu depășește volumul aprobat.

Creditele bancare pentru capital de lucru se referă la aprovizionarea cu materii prime și materiale, piese de schimb, combustibili etc. de care este nevoie pentru producție și pentru activitatea de prestare servicii, în condițiile în care există comenzi ferme pentru acestea.

Creditele bancare pentru stocuri sunt acordate pentru: stocuri și cheltuieli constituite temporar (din cauze justificate economic: recepționarea anticipată a unor materiale de la furnizori; aprovizionarea optimă; întreruperea producției din cause obiective; absența mijloacelor de transport necesare; dificultăți în expediția internă și externă a mărfurilor); stocuri și cheltuieli sezoniere (produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală și alte stocuri care se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni.

Creditele bancare pentru producția la export și exportul de produse – acordarea acestor credite se face cu condiția existenței contractelor de export sau a unor comenzi ferme, precizându-se detaliile material legată de marfă, condițiile privin livrarea și plata, precum și prețul, la valoarea CIF sau FOB, în funcție de situație.

Creditele bancare se pot acorda pentru produse cu ciclu lung de fabricație (cu ciclu tehnologic care depășește 12 luni.

Creditul de scont – scontarea, ca operațiune negociabilă a unor titluri de credit emise de firme (cambii, bilete la ordin, etc.), presupune încasarea sumei cuprinse în titlul de credit de către beneficiar sau ultimul girant, într-un șir neîntrerupt de giruri, înaintea scadenței.

Creditele pe cecuri remise spre încasare se acordă agenților economici pe baza listelor care fac dovada remiterii cecurilor spre încasare, precum și prețurile de creditare pentru fiecare cec, respectiv valoarea lor nominală.

Creditele bancare de factoring, se referă la un tip de finanțare care contribuie la obținerea de lichidități din vânzarea de facturi cu scadență de maxim 180 zile, constând în preluarea de cumpărător, care se numește ”factor”, de la client (”aderent”) a facturilor lui în schimbul unei sume numite ”agio”.

Descoperitul (facilitățile) de cont sunt credite pentru perioade în jur de 15-30 zile calendaristice, acestea fiind acordate societăților care au o situație financiară foarte bună, clasificate potrivit metodologiei de analiză a portofoliului de credite în categoriile A sau B, dar care, din motive obiective au probleme în efectuarea plăților, iar eventualelor credite de care au beneficiat în perioadele anterioare au fost clasificate în categoriile cu risc minim, „standard” sau „în observație”.

Creditele bancare acordate altor bănci sunt determinate pe de o parte de surplusul de lichiditate monetară la unele bănci (creditoare) sau de lipsa lichidităților la alte bănci, îndeosebi pentru refinanțarea trezoreriei și constituirii de rezerve minime obligatorii.

Creditele bancare acordate statului se acordă prin cumpărarea titlurilor de credit (certificate de depozit, bonuri de tezaur, obligațiuni), în moneda națională sau în valută, emise de trezoreria statului.

Calitatea creditelor este dată de respectarea de către beneficiarul de credit a condițiilor din convențiile de credit, și îndeosebi în ceea ce privește rambursarea la scadență a ratelor (din principal) și achitarea la termen a dobânzilor și comisioanelor. Din acest punct de vedere se disting: Credite performante și credite neperformante (nerambursate la scadență).

Creditele performante sunt credite curente înregistrate în contabilitatea băncilor ca fiind în cadrul termenelor (scadențelor) de rambursare cuprinse în convențiile de credit. Cu alte cuvinte, sunt acele credite în derulare pentru care beneficiarii acestora au achitat ratele scadente către bancă, iar termenele de rambursare pentru creditele în curs nu sunt expirate. Asemenea credite confirmă analizele de risc efectuate de bănci prealabil acordării lor, precum și seriozitatea clienților în relația cu banca.

Creditele nerambursate la scadență reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin convențiile de credit. „Asemenea credite îngreunează activitatea de trezorerie a băncilor, care sunt obligate să refinanțeze în continuare aceste credite, diminuând corespunzător într-o proporție mai mică sau mai mare, posibilitățile de noi plasamente în credite. Creditele nerambursate la scadență se transferă în conturi separate pentru o urmărire permanentă din partea funcționarilor bancari până la restituire, dar și pentru faptul că acestor credite li se aplică rate de dobânzi majorate (penalizatoare). În unele cazuri de persistență a nerambursării creditelor neperformante, băncile sunt obligate să urmărească debitorul în instanță, pentru valorificarea garanțiilor reale (gaj, ipotecă, etc.) în vederea recuperării creditului și a dobânzilor neachitate către bancă. Dacă situația economico-financiară a beneficiarului creditului începe să se îmbunătățească și perspectiva este pozitivă, banca poate conveni cu clientul o nouă reeșalonare a plății ratelor la credite”.

Capitolul 2

Creditele neperformante

Definire

În practica internațională întâlnim mai multe definiții ale creditelor neperformante. Definiția dată de Thomas Fitch arată că ”creditul este considerat a fi neperformant iar debitorul în incapacitate de plată atunci când plata principalului și dobânzi este restantă mai mult de 90 de zile”.

Definiția dată de Moody's este ”Creditul este considerat a fi neperformant în următoarele situații:

pentru creditele acordate populației (consumer) dacă înregistrează restanțe la principal și dobândă cel puțin 60 de zile;

pentru creditele comerciale și leasing, dacă înregistrează restanțe la principal și dobândă de cel puțin 90 de zile;

orice credit pentru care există indicii clare de neperformanță.”

Creditele neperformante reprezintă creditele acordate unor persoane fizice sau juridice care nu respectă în mod corespunzător aspectele legate de rambursarea fondurilor. Nerambursarea, atorită complexității aspectelor economice, nu trebuie neapărat atribuită relei credințe a debitorului, ea putând fi rezultatul unor condiții economice naționale și internaționale care afectează capacitatea de rambursare a clientului.

Există mai mulți factori care pot contribui la scăderea numărului de credite neperformante sau la normalizarea acestui număr, acești factori putând fi reprezentați atât de sistemul bancar, cât și de aspecte legate de entitățile economice, de legislația în vigoare sau de relația cu statul. Totodată, se observă că creșterea numărului creditelor neperformante are numeroase efecte negative asupra economiei, motiv pentru care este necesară o disciplină financiară sporită, cu scopul realizării unei funcționări corespunzătoare a activității de creditare în condiții normale a procesului de credit, pentru a se crea un climat de încredere în relația cu debitorul, care astfel va manifesta o conuită corespunzătoare în relația sa cu banca.

Creditele neperformante influențează negativ economia, afectând atât sectorul real al economiei, cât și sectorul bancar. Consecințele existenței unui nivel înalt al creditelor neperformante sunt transmise în întreg sistemul bancar, prin intermediul băncilor creditoare, pe două căi:

indirect – prin incapacitatea de a face față plăților viitoare, datorită nerecuperării fondurilor împrumutate, cu consecințele acesteia (refinanțare, susținere de Banca Centrală, restructurare etc.);

direct – în cazul creditelor pe termen mediu mobilizabile, prin transferul unei părți din creanța nerecuperată refinanțatorilor.

Deținerea de către bănci, în activele acestora, de credite neperformante, duce la blocarea unor fonduri importante, afectând întregul sistem bancar și real datorită relațiilor care există între bănci, între bănci și agenții economici, precum și între agenții economici, ca urmare a relațiilor comerciale care se formează între aceștia. Reacția sistemului economic, în ansamblul său, la un asemenea impuls negativ trebuie controlată, dar mai importantă este eliminarea factorilor determinanți ai impulsurilor amintite.

2.2. Obiectivele activității de recuperare a creditelor neperformante

Obiectivul principal al activităților de recuperare este de a recupera creditele neperformante în cea mai mare parte, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, utilizând resursele băncii cât mai eficient posibil. Eliminarea totală a creditelor neperformante este un deziderat, din păcate, foarte greu de atins, de aceea se urmărește diminuarea cât mai mult posibil a acestora.

Alte obiective în activitatea de recuperare a creditelor neperformante sunt:

adoptarea celor mai adecvate proceduri de recuperare, pornind de la identificarea și cuantificarea tuturor elementelor de risc, minimizarea perioadei de recuperare prin utilizarea activă a tuturor modalităților legale;

recuperarea maximă a debitelor cu cel mai mic risc posibil din partea băncii;

adoptarea strategiei de recuperare în raport cu particularitățile fiecărui caz în parte;

stabilirea măsurilor specifice de recuperare (restructurare, executarea garanțiilor, lichidare etc) având în vedere conceptul de cost (atât intern cât și extern) aferent activității de recuperare, comparativ cu rezultatele preconizate, mai ales în cazurile în care este de așteptat ca procedura să necesite un consum mare de timp, în special când se apelează la procedura judiciară;

minimizarea riscului băncii prin monitorizarea portofoliului de credite neperformante și prin adoptarea celor mai eficiente decizii, în cel mai scurt timp. Insuficienta cunoaștere a activității desfășurate de client

tranzactarea unor împrumuturi dificile de către un analist de risc de credit cu experiență insuficientă

Greșeli pot apărea însă și după acordarea creditului, ca de exemplu:

neurmărirea efectivă a situației clientului prin nesolicitarea și neanalizarea informațiilor financiare, neefectuarea de vizite periodice la client;

existența unui înalt grad de îndatorare ca urmare a acordării frecvente de împrumuturi cu sume mici.

De asemenea, după acordarea creditului, pot apărea situații în evoluția activității clientului care să-i afecteze acestuia rezultatele și astfel capacitatea de rambursare a creditului. De aceea, orice credit trebuie urmărit îndeaproape și pe tot parcursul derulării contractului, pentru a identifica aceste situații și a evita transformarea lui în credit neperformant

2.3. Factorii apariției creditelor neperformante

Creditele pot deveni neperformante ca rezultat a mai multor factori:

lipsa temporară a lichidităților, datorită unor necorelări între încasări și plăți;

efectuarea unei analize de credit superficială, bazată pe o documentație incompletă sau necorespunzătoare, o interpretare eronată a rezultatelor financiare și a bonității clientului, utilizarea unor proceduri de analiză incomplete, neluarea în considerare a unor factori de risc.

nedepistarea din timp a unor semnale de atenționare privind derularea necorespunzătoare a activității clientului din cauza neurmăririi creditelor după acordare.

În afara acestor factori însă pot exista o serie de alte cauze și situații care să genereze credite neperformante. Astfel, la acordarea unui credit sau chiar înainte de acordarea acestuia se pot comite greșeli care să ducă mai târziu la transformarea creditului în credit neperformant, așa cum ar fi, de exemplu:

Semnale profesionale:

lipsa unui plan coerent de afaceri;

modificări frecvente ale strategiei;

pierderea unor segmente de piață.

Semnale ale conducerii:

schimbări ale proprietarilor și/sau ale administratorilor;

inaccesabilitatea, răspunsuri evazive, refuzul de a oferi informații;

Există însă și si situații care îngreunează recuperarea creditelor neperformante, după ce acestea au fost identificate, cum ar fi:

teama de a cerceta situația creditului – ezitarea de a pune întrebări dure;

întreruperea comunicării cu clientul;

reducerea valorii bunurilor aduse în garanția creditelor fără a fi suplimentate garanțiile inițiale cu alte bunuri.

2.4. Modalități de recuperare a creditelor neperformante

Recuperarea creditelor neperformante se poate face prin două modalități: restructurare financiară și procedura judiciară de recuperare.

Prin restructurare financiară se realizează o înțelegere între împrumutat și bancă, concretizată prin încheierea unui act bilateral, contract de credit sau act adițional la contractul de credit și care are ca scop recuperarea datoriei fără a se apela la justiție.

Această modalitate se utilizează de regulă când capacitatea de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor poate fi stabilită cert, având în vedere informațiile asupra clientului si afacerii și este preferabilă unor proceduri îndelungate și costisitoare ca în cazul procedurii judiciare.

În cazurile de restructurare financiară, stabilirea modalității de recuperare are la bază analiza fluxului de numerar de-a lungul perioadei în care se întrevede recuperarea întregii datorii către bancă.

Contractul de credit se încheie obligatoriu în scris și se referă la:

1. reeșalonarea creditelor existente în sold, indiferent de natura lor, astfel:

în cadrul perioadei inițiale de rambursare;

prin prelungirea duratei inițiale de rambursare, care se poate face cu maximum 2 ani;

pe o perioadă de 2 ani de la data aprobării măsurii de reeșalonare, atunci când la data preluării creditul este integral restant.

2. reeșalonarea creditelor pentru producție se poate realiza după cum urmează:

liniile de credit- se pot prelungi cu 1 an de la data aprobării măsurilor de recuperare, iar dacă la sfârșitul acestei perioade clientul nu deține datorii restante față de bancă, iar situația economico-financiară a acestuia s-a îmbunătățit și previziunile pe următorul an sunt favorabile revitalizării, se poate prelungi din nou linia de credit pentru încă un an.

pentru celelalte credite pentru producție reeșalonarea se poate face pe o perioadă de maximum 2 ani de la data aprobării măsurilor.

3. reeșalonarea creditelor pentru investiții se poate face în oricare dintre cele trei variante. De la data reeșalonării, creditele neperformante se trec la credite curente, cu dobânda aferentă acestora.

4. rescadențarea dobânzilor – în acest sens, de comun acord cu clientul se stabilește rescadențarea la plată a dobânzilor calculate și neîncasate până la data analizei, prin întocmirea unui grafic de plată al acestor dobânzi. Ele se vor plăti de regulă la termen(lunar).Dacă la termenul de plată stabilit ca urmare a rescadențării, clientul nu plătește dobânzile respective, analistul de risc de recuperare va face notă de serviciu către serviciul decontări, solicitând transferul dobânzii scadente în conturile corespunzătoare de dobânzi restante. Rescadențarea dobânzilor se poate face pe maximum 2 ani de la data aprobării măsurii de rescadențare a dobânzilor.

5. eliberarea de scrisori de garanție bancară – aceasta se poate face numai când prin eliberarea scrisorii de garanție bancară se creează condiții de continuare a procesului de producție, revitalizarea clientului și de plată a datoriilor acestora către bancă. Scrisorile de garanție bancară pot fi acordate numai pe o perioadă de maximum 1 an și nu pot depăși 20% din volumul datoriilor către bancă.

6. diminuarea procentului de dobândă – se poate apela la această soluție numai în cazul în care din analiză rezultă că prin diminuarea procentului de dobândă cu câteva puncte se creează condiții de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor.

7. valorificarea garanțiilor pe cale amiabilă, prin:

vânzarea activelor afectate garanției bancare de către proprietarul acestora, cu acordul prealabil al băncii și cu condiția că toate sumele obținute în cadrul vânzării să fie destinate recuperării datoriilor.

plata de către proprietarul bunului a contravalorii acestuia sau a sumei garantate, în funcție de prevederile contractului de garanție.

Pentru aceste cazuri se întocmește o fișă care să conțină descrierea detaliată a activelor respective, vechimea acestora, starea tehnică, valoarea rezultată din reevaluarea. Totodată se vor evalua și eventualele cheltuieli necesare aducerii în stare de funcționare a bunurilor respective, cheltuielile cu paza, impozitele și taxele. Intrarea în proprietatea băncii a unor active în contul datoriei se face în scopul valorificării acestora prin vânzarea într-o perioadă scurtă, de cel mult 1 an.

Procedura judiciară de recuperare – în conformitate cu competențele stabilite, autoritatea competentă, aprobă trecerea la măsura folosirii căii judiciare de recuperare atunci când din analiză rezultă că nu există o altă cale de recuperare, sau când alte măsuri duc la pierderi evidente, spre deosebire de măsura judiciară.

Căile judiciare de recuperare pot fi:

declanșarea procedurilor de executare silită a bunurilor debitorului sau garanților în baza contractului de credit sau a contractului de garanție investit cu formulă executorie.

declanșarea procedurii judiciare în vederea obținerii unui titlu executor;

declanșarea procedurilor de executare silită în baza biletelor la ordin;

formularea cererilor având ca scop declanșarea procedurii prevăzută de legea 64/1995 republicată.

Atunci când se propune recurgerea la măsura judiciară, consilierul juridic care acordă asistență juridică sucursalei va prezenta un scurt raport care să cuprindă propunerea sa cu privire la procedura de urmat în vederea recuperării creanțelor băncii.

Declanșarea procedurii de recuperare pe cale judiciară se face din dispoziția directorului sucursalei, de către consilierul juridic după cum urmează:

Analistul de risc de recuperare prezintă consilierului juridic referatul de sesizare. Acesta va cuprinde obligatoriu următoarele mențiuni:

pretențiile băncii, suma ce se solicită de la debitor și modul de calcul al acesteia;

modalitățile de recuperare aprobate de către autoritatea competentă;

modificări privind situația clientului;

atitudinea clientului față de pretențiile băncii și aspecte referitoare la situația prezentă;

cunoașterea sau necunoașterea de către bancă a faptului că față de debitor a fost declanșată de alți creditori executarea silită sau urmărirea penală.

Acest referat va fi însoțit de actele prevăzute în cadrul normelor privind recuperarea creditelor neperformante, acte care trebuie analizate cu mare atenție și ale căror elemente trebuie urmărite cu precauție.

Termenul limită în care trebuie depusă o cerere în instanță este de 7 zile lucrătoare. Directorul sucursalei va da declarație de reprezentare în instanță a băncii pentru consilierul juridic.

Directorul sucursalei va da delegație de reprezentare în instanță a băncii pentru consilierul juridic. Investirea consilierului juridic cu dosarul nu duce la încetarea demersurilor privind recuperarea creditelor de către analistul de risc de recuperare.

În toate situațiile în care creanțele băncii nu sunt garantate sau sunt garantate cu bunuri mobile sau imobile aflate în proprietatea terților garanți sau cu garanții personale, banca va proceda la stoparea calculului dobânzilor de la data deschiderii procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, excepție făcând cazul în care, prin programul de reorganizare se prevede altfel.

2.5. Evoluția structurii creditelor neperformante în România

Deși recunoscută, problematica creditelor neperformante din sistemul bancar românesc nu a putut fi cuantificată cu exactitate. Banca Națională este preocupată continuu de situația creditelor neperformante și evoluția acestora, precum și de stocul de credite în valută care au fost acordate unor clienți fără acoperire la riscul valutar rămân preocupări importante pe termen scurt ale Băncii Centrale. Provizionarea consistentă a creditelor a majorat rezervele destinate acoperirii pierderilor așteptate. Prevenirea riscurilor generate de creditarea în monedă străină a debitorilor neacoperiți la riscul valutar necesită o abordare coerentă la nivelul Uniunii Europene, alături de adoptarea unor noi măsuri la nivel național în vederea îmbunătățirii gestiunii riscurilor bancare, și ariscurilor împrumuturilor acordate debitorilor neprotejați față de riscul valutar (cu precădere în ceea ce privește persoanele fizice) în prețurile produselor financiare aferente, precum și a echilibrării fluxurilor de credite noi în monedă națională față de cele acordate în valută.

După cum se menționează și în Raportul Stabilității Financiare riscul de credit a rămas principala vulnerabilitate a sectorului bancar. În continuare, vom discuta de nivelul creditelor neperformante și a creditelor acordate sectorului neguvernamental în perioada 2006-2016.

Pe baza datelor prezentate se poate observa ascensiunea în ultimii ani (începând cu 2006) o pondere a creditelor neperformante în totalul creditelor acordate sectorului neguvernamental de către sistemul bancar. Procentul inițial de 10,64 poate fi explicat de situația moștenită din vechiul sistem, în care creditele nu s-au acordat pe criterii prudențiale, ci pe baza planului de creditare a economiei realizat la nivel centralizat.

Evoluția creditelor neperformante în perioada analizată, este una care ar putea sugera o relativă îmbunătățire a situației activității de creditare în noul sistem bancar românesc. Anii 2007-2010 vin să contrazică concluzia anterioară prin nivelul ridicat al creditelor neperformante dar care a scăzut foarte mult începând cu 2011.

La ora actuală, băncile caută prin toate metodele să prevină riscul, manifestând maximă prudență în acordarea de noi finanțări, preferându-se refinanțarea creditelor existente.

Măsura vizând limitarea expunerii în valută a instituțiilor de credit a avut pe termen scurt rezultate vizibile, ponderea creditului în lei depășind-o ușor pe cea a creditului în valută (în perioada aprilie 2011 – iulie 2012). De asemenea în perioada 2013-2014 se observă o creștere a creditului neguvenamental atât în lei cât și în valută.

Deși s-au luat măsuri pe linia reducerii graduale a ratei dobânzii de politică monetară, evoluția creditului neguvernamental, relevă accentuarea declinului acestuia în perioada aprilie 2014 – aprilie 2016 (până la -11%), datorat componenței în lei. Începând cu luna mai 2016, se constată o evoluție favorabilă a activității de creditare, concretizată în reducerea contracției creditului neguvernamental (până la -6,8% în iunie 2016), evoluție explicată în principal prin avansul creditelor denominate în valută (4,6% în iunie 2016, incluzând efectul variației cursului de schimb).

Se preconizează de asemenea îmbunătățirea calității portofoliilor de credite, pe fundalul ameliorării parametrilor macroeconomici interni, așa cum a fost evidențiat în Raportul asupra Stabilității Financiare, realizat de către BNR.

Stocul de credite în valută a manifestat o creștere, ceea ce a produs o serie de modificări de structură în ceea ce privește nivelul creditului neguvernamental, acesta crescând cu 3%, ajungând la 62,9% din total în perioada 2015-2016, pentru ca la finele lui iunie 2016, tabloul creditelor fiind: 57% – credite pe termen lung, 21% pentru credite pe termen mediu, aproximativ la fel pentru creditele pe termen scurt.

Băncile manifestă prudență în acordarea de credite noi, optând cel mai adesea pentru refinanțări, fapt care a contribuit la menținerea structurii pe scadențe a creditelor din sectorul privat.

In ceea ce privește structura pe scadențe a creditelor neguvernamentale, 67% din totalul creditelor neguvernamentale în valută este reprezentat de scadențele lungi, în timp ce structura pe scadențe în lei a creditului neguvernamental se prezintă mai echilibrat.

In contextul incertitudinii economice în care s-au desfășurat operațiunile bancare din momentul declanșării perioaei de criză financiară la nivel internațional, creditele neperformante au continuat să crească, deși s-a consemnat o temperare a acestuia către sfârșitul anului 2010, arată un raport al Băncii Naționale a României (BNR).

Rata creditelor neperformante a ajuns la 13,4% în iunie 2016 (față de 7,9% în decembrie 2014, respectiv 11,9% în decembrie 2015), însă pierderile așteptate au fost corespunzător gestionate (gradul de acoperire cu provizioane a restanțelor de peste 90 de zile se menține la 96%, nivel identic celui din anul 2015). În perspectivă, după ce nivelul creditelor neperformante din portofoliul băncilor este anticipat a atinge maximul pe parcursul anului curent, se va dori începerea unei diminuări a presiunilor asupra calității activelor bancare, în contextul consolidării treptate a creșterii economice și al întăririi gestiunii riscurilor la nivelul băncilor.

Volumul creditelor neperformante a crescut cu 40% în perioada iunie 2015-iunie 2016, față de 200% în intervalul iunie 2014.

Situația de creștere a numărului creditelor neperformante în țara noastră nu este o situație singulară, fiind extinsă la nivelul întregii piețe financiare din Europa, datorită efectelor postcriză și a variatelor probleme socio-economice existente.

Potrivit unei analize realizată de Capital Economics, nivelul creditelor neperformante din sistemul bancar românesc, este de 17,5% din sold, iar acest procent este depășit numai de cele din Lituania (19,2%) și Letonia (17,9%).

În timp ce în majoritatea statelor creditele neperformante dau semne că au ajuns la vârf sau chiar au început să scadă, România se numară printre excepțiile de la acest trend, alaturi de Bulgaria și Ungaria (7,8% fiecare). Cel mai scăzut nivel al indicatorului se regăsește în Cehia cu doar 4,9%.

Tendița de înrăutățire a calității portofoliilor de active a fost o caracteristică comună pentru piața financiară europeană în anul 2015. Deși situată pe un trend ascendent, rata riscului de credit și-a încetinit creșterea în anul 2015 (când a acumulat 6 puncte procentuale, până la 21 la sută în decembrie, nivel majorat cu 1 punct procentual în anul 2016).

Băncile in România și din întreaga Uniune Europeană caută să gestioneze de o manieră cât mai performantă riscul de creditare, ameliorând totodată calitatea portofoliilor pe care le au. S-a îmbunătățit totodată activitatea de constituire de provizioane în ultima perioadă.

Piața financiară urmărește să realizeze acordări de credite controlate clienților care și-au dovedit bonitatea financiară, cu scopul îmbunătățirii portofoliilor de creditare deținute, scăzând în același timp cheltuielile efectuate cu scopul constituirii provizioanelor de risc.

Deoarece activitatea de creditare este puternic dependentă de schimbările macroeconomice, nu sunt suficiente doar eforturile depuse de către bănci pentru un control complet al pieței și pentru obținerea rezultatelor așteptate.

Creditele neperformante influențează negativ economia, afectând atât sectorul real al economiei, cât și sectorul bancar. Consecințele existenței unui nivel înalt al creditelor neperformante sunt transmise în întreg sistemul bancar, prin intermediul băncilor creditoare, pe două căi:

indirect – prin incapacitatea de a face față plăților viitoare, datorită nerecuperării fondurilor împrumutate, cu consecințele acesteia (refinanțare, susținere de Banca Centrală, restructurare etc.);

direct – în cazul creditelor pe termen mediu mobilizabile, prin transferul unei părți din creanța nerecuperată refinanțatorilor.

Deținerea de către bănci, în activele acestora, de credite neperformante, duce la blocarea unor fonduri importante, afectând întregul sistem bancar și real datorită relațiilor care există între bănci, între bănci și agenții economici, precum și între agenții economici, ca urmare a relațiilor comerciale care se formează între aceștia. Reacția sistemului economic, în ansamblul său, la un asemenea impuls negativ trebuie controlată, dar mai importantă este eliminarea factorilor determinanți ai impulsurilor amintite.

Analizând sectorul populaței, la sfârșitul lunii septembrie 2016, potrivit datelor BNR numarul persoanelor fizice cu întârzieri mai mari de 30 de zile la plata ratelor a ajuns la 713.441, în scădere cu peste 10.000 față de august, și cu peste 20.000 față de septembrie 2015. În același timp, numărul restanțelor a scăzut cu circa 18.000 față de august, și cu 63.000 față de septembrie 2015, ajungând la 1,023 milioane.

Pe de altă parte însă, totalul restanțelor populației a crescut în ultimul an de la 5 miliarde lei, la 7,17 miliarde lei, iar restanța medie pe cap de restanțier a crescut de la 6.800 lei în urmă cu un an, la 10.000 în septembrie 2016.

Scăderea numarului de restanțieri în ultimele luni este benefică sectorului bancar, însă cel mai probabil a fost determinată de faptul că numărul celor ieșiti din statistici (prin executări silite sau vînzări de portofolii către companiile de recuperări) a început să crească, depășind astfel constant numărul noilor restanțieri.

Tot la sfârșitul lunii septembrie, restanțele la băci reprezentând întâzieri mai mari de 30 de zile au însumat 18,8 miliarde lei, în creștere cu 288 milioane lei comparativ cu august, dar cum în septembrie, leul s-a depreciat cu 3% în fața euro, și cum mai mult de jumătate din restanțe sunt la creditele în valută, creșterea de 288 milioane lei poate fi ușor justificată.

Restanțele populației, în sumă de 18,8 miliarde lei, au o pondere de 38%, iar cele ale companiilor 62%, ponderea restanțelor în totalul soldului de credite ajungând la 6,9% în cazul populației (de la 6,8% în august), și la 10% în cazul companiilor (de la 10,2% în august).

Soldul de credite pe clase de risc: per total, bancile au acordat credite în valoare de 217,7 miliarde lei, suma din care doar 46,7% reprezintă creditele standard, adică fără niciun fel de probleme pentru bănci. În același timp, ponderea creditelor clasificate ca fiind substandard, îndoielnice sau trecute la pierderi a crescut de la 33,4% în august, la 34,6% în septembrie 2016, diferența fiind de 1,2 puncte procentuale.

Astfel, ponderea creditelor restante și îndoielnice acordate clientelei în totalul portofoliului de credite, la valoare netă, s-a majorat de la 1,5%, în 2014, la 2,28%, în 2015. Același indicator, determinat însă la valoare brută, a consemnat o traiectorie și mai accentuată – creștere de la 3,94% la 7,08%. Totodată, ponderea creanțelor restante și îndoielnice în totalul activelor bancare nete a crescut de la 1,01% la 1,47%.

Pe ansamblul sectorului bancar, rata creditelor neperformante a crescut de la 7,9%, la sfârșitul anului 2014, la 11,9%, la 31 decembrie 2015.

In septembrie, soldul provizioanelor constituite de bănci a crescut cu 1,38 miliarde lei, a doua cea mai mare variație lunară. De la începutul anului 2016, soldul a crescut cu 6,44 miliarde lei, față de creșterea de 7,7 miliarde lei înregistrată în primele nouă luni din 2015.

Cererea de credite a rămas destul de redusă și în septembrie, numărul interogărilor Centralei Riscurilor Bancare fiind de doar 113.669, cu aproape 64.000 mai puține decât în septembrie 2015, și cu aproape 100.000 mai puține decât în septembrie 2014. În primele 9 luni, numărul interogărilor a fost de 1,56 milioane, în scădere de la 1,9 milioane anul trecut.

O bancă, atunci când dorește să afle bonitatea unui client propriu sau potențial (sau când o persoană dorește să contracteze un credit) îl verifică la CRB, astfel că evoluția numarului de interogări arată evoluția interesului pentru creditare.

Deși numărul interogărilor scade, în ultimele luni, băncile au reușit să acorde mai multe credite, soldul creditelor cu o valoare mai mare de 20.000 de lei majorându-se cu circa 49.000 între aprilie și septembrie. Băncile au în derulare 1,5 milioane de credite, în scădere față de vârful atins în septembrie 2013, când numărul creditelor era mai mare cu 131.600.

Capitolul 3

Recuperarea creditelor neperformante

3.1. Principii generale

Activitatea de creditare urmărește realizarea unei structuri optime a plasamentelor în raport cu gradul de risc asumat, prin creditarea clienților viabili, punând accent pe perfecționarea permanentă a procedurilor și tehnicilor de analiză, garantare și urmărire a creditelor acordate. Inevitabil, în cadrul procesului de creditare apar și credite neperformante. Creditele neperformante constituie o deficiență în activitatea băncii, orice credite neperformante reprezentând o pierdere potențială pentru bancă .

Nivelul creditelor neperformante trebuie să se situeze în limite cât mai reduse, ceea ce este posibil numai prin respectarea politicii de creditare a băncii bazată pe prudență și consens cu conjunctura economică și mediul financiar, aplicarea riguroasă a procedurilor de creditare și evaluarea corespunzătoare a riscului.

Este necesară menținerea sub control a apariției și nivelului creditelor neperformante, prin depistarea din timp a înrăutățirii situației clientului și respectarea momentului predării dosarelor pentru clienții care înregistrează credite problemă, către analistul de risc cu atribuții în recuperare. Nerespectarea momentului predării va limita posibilitățile de recuperare și va atrage după sine sancționarea analistului care se ocupă de riscul de credit.

Prin credite neperformante se înțeleg acele credite deținute de un client, dacă s-a început procedura judiciară contra clientului sau dacă acesta are restanțe față de bancă mai vechi de 90 de zile.

Nu se cuprind în categoria creditelor neperformante creditele garantate de Administrația Publică Centrală de specialitate a Statului Român, de Administrația Centrală a țărilor din categoria A, de BNR și celelalte Bănci Centrale ale țărilor din categoria A.

3.2. Obiectivele principale în activitatea de recuperare

Obiectivul principal al activităților de recuperare este de a recupera creditele neperformante în cea mai mare parte, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, utilizând resursele băncii cât mai eficient posibil. Eliminarea totală a creditelor neperformante este un deziderat, din păcate, foarte greu de atins, de aceea se urmărește diminuarea cât mai mult posibil a acestora.

Alte obiective în activitatea de recuperare a creditelor neperformante sunt:

adoptarea celor mai adecvate proceduri de recuperare, pornind de la identificarea și măsurarea totalității elementelor care prezintă risc, minimizarea perioadei de recuperare prin utilizarea activă a tuturor modalităților legale;

recuperarea maximă a debitelor cu cel mai mic risc posibil din partea băncii;

adoptarea strategiei de recuperare în raport cu particularitățile fiecărui caz în parte;

stabilirea măsurilor specifice de recuperare (restructurare, executarea garanțiilor, lichidare etc) având în vedere conceptul de cost (atât intern cât și extern) aferent activității de recuperare, comparativ cu rezultatele preconizate, mai ales în cazurile în care este de așteptat ca procedura să necesite un consum mare de timp, în special când se apelează la procedura judiciară;

minimizarea riscului băncii prin monitorizarea portofoliului de credite neperformante și prin adoptarea celor mai eficiente decizii, în cel mai scurt timp. Insuficienta cunoaștere a activității desfășurate de client

tranzactarea unor împrumuturi dificile de către un analist care nu deține suficientă experiență în domeniul riscului de credit.

Greșeli pot apărea însă și după acordarea creditului, ca de exemplu: neurmărirea efectivă a situației clientului prin nesolicitarea și neanalizarea informațiilor financiare, neefectuarea de vizite periodice la client; existența unui înalt grad de îndatorare ca urmare a acordării frecvente de împrumuturi cu sume mici.

De asemenea, după acordarea creditului, pot apărea situații în evoluția activității clientului care să-i afecteze acestuia rezultatele și astfel capacitatea de rambursare a creditului. De aceea, orice credit trebuie urmărit îndeaproape și pe tot parcursul derulării contractului, pentru a identifica aceste situații și a evita transformarea lui în credit neperformant

3.3. Principalii factori ai neperformanței creditelor

Creditele pot deveni neperformante ca rezultat a mai multor factori:

lipsa temporară a lichidităților sau a absenței corelării dintre încasări și plăți;

efectuarea unei analize de credit superficiale, pornind de la o documentație care nu este completă sau adecvată, de la interpretarea greșită a situațiilor financiare și a bonității clientului, nefolosirea tuturor procedurilor necesare de analiză, necalcularea unor factori de risc;

nedepistarea din timp a unor semnale de atenționare privind derularea necorespunzătoare a activității clientului din cauza neurmăririi creditelor după acordare.

În afara acestor factori însă pot exista o serie de alte cauze și situații care să genereze credite neperformante. Astfel, la acordarea unui credit sau chiar înainte de acordarea acestuia se pot comite greșeli care să ducă mai târziu la transformarea creditului în credit neperformant, așa cum ar fi, de exemplu:

Semnalele profesionale sunt reprezentate de: lipsa unui plan coerent de afaceri; modificări frecvente ale strategiei; pierderea unor segmente de piață.

Semnalele conducerii pot consta în schimbări ale proprietarilor și/sau ale administratorilor sau inaccesabilitate, răspunsuri evazive, refuzul de a oferi informații.

Există însă și si situații care îngreunează recuperarea creditelor neperformante, după ce acestea au fost identificate, cum ar fi: teama de a cerceta situația creditului – ezitarea de a pune întrebări dure; întreruperea comunicării cu clientul; reducerea valorii bunurilor aduse în garanția creditelor fără a fi suplimentate garanțiile inițiale cu alte bunuri

3.4. Etapele de parcurs în vederea recuperării creditelor neperformante

3.4.1. Identificarea, preluarea și gestionarea

Identificarea revine în sarcina analistului de risc de recuperare și se face obligatoriu la data la care clientul a fost acționat în instanță sau la data la care clientul înregistrează restanțe de 91 de zile.

Excepție fac creditele asigurate pentru riscul de neplată, acordate persoanelor fizice, dacă înregistrează restanțe de peste 115 zile și sunt în una din următoarele situații: asiguratorul a refuzat definitiv solicitarea băncii de încasare a despăgubirii; banca, din diferite motive, nu a solicitat la timp încasarea despăgubirii de la asigurător.

Preluarea în gestiune a creditelor neperformante pentru clienții persoane fizice se face pe baza Notei de identificare- predare, întocmită de analistul de credit și aprobată de către directorul sucursalei, notă care va fi însoțită de: fișa clientului, dosarul clientului și dosarul de credit sau de scrisoare de garanție bancară.

După preluare, analistul de risc de recuperare va comunica compartimentului informatică din cadrul sucursalei numele și codul clientului, în vederea evidențierii distincte a acestuia față de ceilalți clienți.

3.4.2. Analiza documentației primite și a situației economico- financiare a clientului

Analiza în vederea stabilirii modalităților de recuperare se va efectua, după preluarea în gestiune a creditelor neperformante, în termen de 15 zile calendaristice de la data predării. În vederea analizei se va efectua o deplasare pe teren, care va fi anunțată din timp conducerii clientului, ocazie cu care se va solicita pregătirea documentelor necesare efectuării unei analize detaliate.

În situația în care clientul nu cooperează cu banca se trece la acționarea în justiție pentru recuperarea datoriilor.

Analiza efectuată pe teren și la sediul băncii urmărește:

modul cum se desfășoară activitatea clientului și abaterile față de nivelul parametrilor înscriși în documentație la solicitarea creditului;

evoluția situației economico- financiare pe baza bilanțurilor contabile și a situației raportărilor trimestriale;

evoluția creanțelor și obligațiilor;

perspectiva ameliorării situației clientului în ceea ce privește capacitatea de plată, potrivit veniturilor și cheltuielilor previzionate;

corectitudinea încheierii contractelor de garanție și integritatea garanțiilor;

reevaluarea garanțiilor la valoarea de piață și stabilirea valorii posibile de obținut;

aprecierea posibilităților reale de valorificare a bunurilor aduse în garanție;

gradul de acoperire a creanțelor prin valorificarea garanțiilor;

identificarea și propunerea celor mai adecvate modalități de recuperare.

Cu ocazia analizei, analistul de risc de recuperare va urmări încadrarea în termenul de prescripție și dacă este cazul, va solicita sprijinul consilierului juridic, pentru evitarea prescripției. Prescripția extinctivă este reglementată prin decretul nr.167/1958 potrivit căruia termenul de prescripție este de 3 ani și el începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune, respectiv de la data scadenței creditelor potrivit graficului de rambursare și a scadenței plății dobânzilor.

Toate constatările se înscriu într-o notă de analiză care cuprinde în mod distinct cauzele care au condus la transformarea creditului în credit neperformant și aprecieri privind eventualele abateri în activitatea analistului de credit pe întreg parcursul derulării creditului. Nota de analiză cuprinde în mod obligatoriu punctul de vedere al consilierului juridic cu privire la legalitatea metodelor propuse de restructurare, clauzele contractuale, garanțiile suplimentare.

3.4.3. Modalități de recuperare a creditelor neperformante

Recuperarea creditelor neperformante se poate face prin două modalități: restructurare financiară; procedura judiciară de recuperare;

Restructurarea financiară reprezintă un acord între client și bancă, exprimată într-un act semnat de ambele părți, contract de credit sau act adițional la acesta, prin care se urmărește recuperarea datoriei fără a se apela la justiție.

Această modalitate se utilizează de regulă când capacitatea de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor poate fi stabilită cert, având în vedere informațiile asupra clientului si afacerii și este preferabilă unor proceduri îndelungate și costisitoare ca în cazul procedurii judiciare.

În cazurile de restructurare financiară, stabilirea modalității de recuperare are la bază analiza fluxului de numerar de-a lungul perioadei în care se întrevede recuperarea întregii datorii către bancă.

Contractul de credit se încheie obligatoriu în scris și se referă la:

a. reeșalonarea creditelor existente în sold, indiferent de natura lor, astfel: în cadrul perioadei de restituire prevăzută inițial; prin prelungirea acestei perioade, care se poate face cu maximum 2 ani; pe o perioadă de 2 ani de la data aprobării măsurii de reeșalonare, atunci când la data preluării creditul este integral restant.

b. reeșalonarea creditelor pentru producție se poate realiza după cum urmează: liniile de credit- se pot prelungi cu 1 an de la data aprobării măsurilor de recuperare, iar dacă la sfârșitul acestei perioade clientul nu deține datorii restante față de bancă, iar situația economico-financiară a acestuia s-a îmbunătățit și previziunile pe următorul an sunt favorabile revitalizării, se poate prelungi din nou linia de credit pentru încă un an; pentru celelalte credite pentru producție reeșalonarea se poate face pe o perioadă de maximum 2 ani de la data aprobării măsurilor.

c. reeșalonarea creditelor pentru investiții se poate face în oricare dintre cele trei variante. De la data reeșalonării, creditele neperformante se trec la credite curente, cu dobânda aferentă acestora.

d. rescadențarea dobânzilor – în acest sens, de comun acord cu clientul se stabilește rescadențarea la plată a dobânzilor calculate și neîncasate până la data analizei, prin întocmirea unui grafic de plată al acestor dobânzi. Ele se vor plăti de regulă la termen(lunar).Dacă la termenul de plată stabilit ca urmare a rescadențării, clientul nu plătește dobânzile respective, analistul de risc de recuperare va face notă de serviciu către serviciul decontări, solicitând transferul dobânzii scadente în conturile corespunzătoare de dobânzi restante. Rescadențarea dobânzilor se poate face pe maximum 2 ani de la data aprobării măsurii de rescadențare a dobânzilor.

e. eliberarea de scrisori de garanție bancară – aceasta se poate face numai când prin eliberarea scrisorii de garanție bancară se creează condiții de continuare a procesului de producție, revitalizarea clientului și de plată a datoriilor acestora către bancă. Scrisorile de garanție bancară pot fi acordate numai pe o perioadă de maximum 1 an și nu pot depăși 20% din volumul datoriilor către bancă.

f. diminuarea procentului de dobândă – sefolosește doar în situația când reiese din analiză că prin scăderea acestui procent cu câteva puncte se îndeplinesc condițiile de restituire a creditelor și de achitareă a dobânzilor.

g. valorificarea garanțiilor pe cale amiabilă, prin: vânzarea activelor cu care s-a garantat creditul de către cel care le deține, banca trebuind să-și dea acordul asupra acestui lucru, iar sumele rezultate în urma vânzării trebuie să servească la recuperarea datoriilor; plata de către proprietarul bunului a contravalorii acestuia sau a sumei garantate, în funcție de prevederile contractului de garanție.

Pentru aceste cazuri se întocmește o fișă care să conțină descrierea detaliată a activelor respective, vechimea acestora, starea tehnică, valoarea rezultată din reevaluarea. Totodată se vor evalua și eventualele cheltuieli necesare aducerii în stare de funcționare a bunurilor respective, cheltuielile cu paza, impozitele și taxele. Intrarea în proprietatea băncii a unor active în contul datoriei se face în scopul valorificării acestora prin vânzarea într-o perioadă scurtă, de cel mult 1 an.

Alte soluții sunt: conversia creanțelor lichide și exigibile cu acțiuni la societățile debitoare, conform art.205 din Legea nr.31/1990, republicată; conversia creanțelor lichide și exigibile ale BRD în acțiuni sau părți sociale la capitalul social al societăților debitoare, potrivit Ordonanței Guvernului nr.10/1997.

În stabilirea uneia sau mai multor soluții de restructurare se vor avea în vedere și intențiile de colaborare cu Banca din partea clientului, în sensul reducerii de către acesta a datoriilor către bancă, prin: vânzarea unor active, cu condiția ca prin vânzarea activelor respective să nu se afecteze negativ funcționarea firmei; plata din proprie inițiativă a unei părți din datorie(minimum 5 – 10%) înainte de aprobarea soluției de restructurare, suma stabilindu-se de comun acord cu acesta.

Concomitent cu procesul de restructurare financiară și încheierea contractelor de credit se poate negocia cu clientul emiterea unor bilete la ordin, după cum urmează:

emiterea de către debitor a unui bilet la ordin valabil fără protest în alb

emiterea unor bilete la ordin de către debitor, valabile fără protest în alb, plătibile la vedere. Aceste bilete vor fi prezentate la bancă în cel mult 1 an de la data emiterii.

emiterea unor bilete la ordin valabile fără protest, de număr, valoare și cu scadența la termenele stipulate în cadrul graficelor de rambursare.

În mod excepțional, în perioada de 15 zile de la preluare, pentru clienții la care nu se pot stabili măsuri de restructurare financiară, și nu este în interesul băncii declanșarea procedurii judiciare – fiind în faza avansată de vânzare a unor active, atragere de noi investitori, acționari, ceea ce ar conduce la un plus de lichidități în societate, se întocmește o notă cu propuneri de măsuri tranzitorii care se aprobă de Directorul sucursalei județene, excepție făcând cele din competența de aprobare a Centralei, care se aprobă de Directorul Direcției credite neperformante. Totodată, se va stabili și momentul când trebuie reluată analiza, urmare noilor condiții, moment în care se propun măsuri concrete de recuperare. Măsurile tranzitorii nu implică efectuarea de operațiuni de reeșalonare ci numai eventuale plăți efectuate de client, pe bază de angajament.

În conformitate cu competențele stabilite, autoritatea competentă, aprobă trecerea la măsura folosirii căii judiciare de recuperare în momentul în care se observă în urma analizei că nu pot fi folosite alte modalități de recuperare sau în momentul în care se observă că alte moalități duc la pierderi evidente, spre deosebire de măsura judiciară.