. Creditarea Unei Societati Comerciale. Gestiunea Riscului de Credit

INTRODUCERE

Liberalizarea vieții economice în România remarcată cu pregnanță după anul 1997, a deschis calea unor fundamentări riguroase, pe principii economice noi, preluate de la statele cu o democrație sănătoasă și a schimbat substanțial deciziile de investire a capitalului. Legea cererii și ofertei pe o piață concurențială creează premise pentru stabilirea unor prețuri juste, de echilibru ale activelor deținute în portofoliu. Aceste prețuri oferă marje de rentabilitate suficient de remuneratorii pentru investitorii de capital fie autohtoni,fie străini. Rentabilitatea astfel obținută asigură atât remunerarea în raport cu timpul de deținere a activelor, cât și remunerarea în raport cu riscul asumat în respectiva investiție.

Legislația bancară este cea care conduce în mod implicit la realizarea în România a unor piețe active concurențiale, care să asigure o distribuție cât mai justă a marjelor de acumulare. Echilibrarea cererii și ofertei în jurul prețului echitabil atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător va constitui condiția esențială pentru democratizarea vieții economice românești și pentru eliminarea « privilegiilor de care se bucură deținătorii unor monopoluri private sau publice în economie ».

Se poate aprecia ca după cca 40 ani de identificare științifică, teoria și practica finanțelor private oferă un veritabil instrumentar conceptual și metodologic propriu, coerent și pertinent pentru liberalizarea vieții economice –izvor inepuizabil pentru o dinamică economică corespunzătoare. În acest context finanțele (private), prin funcția lor de evaluare, oferă o alternativă la teoria prețurilor. Întreaga cercetare financiară se centrează în jurul a trei concepte fundamentale : rentabilitatea , riscul și valoarea. Estimarea valorii intrinseci a activelor, identificarea diferențelor dintre prețul observabil, valoarea calculată și eliminarea oportunităților de arbitraj( de speculație) a acestor diferențe reprezintă preocupările majore ale finanțelor.

Reglementările de la Bretton Woods și tratatul de la Maastricht au pus bazele Sistemului Monetar European, în cadrul căruia se constituie și sistemul bancar românesc în perioada de tranziție. Ținându-se seama de aceste reglementări și de deschiderile pe care acestea le oferă, sistemul nostru bancar poate fi detaliat după cele trei domenii care îl definesc și anume : structura și funcțile sistemului bancar autonom în condițiile pieței, operațiunile și tehnicile bancare și managementul bancar.

Rolul și funcțiile băncilor trebuie totdeauna privit prin prisma interdependenței dintre banca centrală și băncile comerciale la care putem adăuga ținând cont de anumite particularități și băncile cooperatiste, în condițiile unor diferențieri bine definite ale celor două niveluri.

Ținta băncii centrale o constituie reducerea inflației prin politici monetare și funcționarea în siguranță a sistemului băncilor comerciale supravegheate de banca centrală. În acest cadru de relații funcționale, acestea își desfășoară activitatea lor în multiple forme, de bază fiind intermedierea bancară. Orientarea politicilor monetare și activității bancare în ansamblu este axată pe problemele integrării europene.

Pentru că băncile comerciale fac comerț cu bani, se acordă o importanță deosebită activității de atragere a resurselor, adică operațiunilor de pasiv. Operațiunile de atragere a resurselor nu se limitează la depuneri la vedere și la depozite la termen.

Băncile sunt în mod frecvent în lipsă temporară de lichidități și apelează la disponibilitățile bănești de pe piața interbancară, de pe piața valutară și piața titlurilor de stat, la cumpărări de active eligibile, precum și la alte forme, din care nu lipsesc facilitățile băncii centrale.

Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relații optime între dobânzile primite și cele plătite, având în vedere că acestă diferență va reprezenta în final câștigul băncii(profitul). Din analiza activelor și pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau câștigul propriu pentru bancă. Un impact important asupra volumului produselor de creditare îl are modificarea ratei dobânzii- având neapărat în vedere conceptele “capital”, “credit” , “risc”.

Prin conținutul său lucrarea „Creditarea unei societăți comerciale„ are la bază structura sistemului bancar și este o analiză a activității de creditare a cărei cunoaștere asigură funcționarea produsului bancar principal care este -creditul.

Lucrarea conține sase capitole destinate cunoașterii câtorva noțiuni privind sistemul bancar (capitolul I) , finanțării societăților comerciale ( capitolul II), și aspectelor generale privind creditarea societăților comerciale – forme, metode, obiective si documentația folosită în acest sens ( capitolul III si IV ), cât și cunoașterii riscului de creditare (capitolul V). In capitolul VI sunt sintetizate unele propuneri, aprecieri si conclucii in ceea ce priveste activitatea de creditare.

Avându-se în vedere cele de mai sus, îmi exprim optimismul că modul de abordare a problematicii să fie unul dintre cele mai bune și pe această cale aduc mulțumiri cadrelor didactice și specialiștilor Universității PETROL ȘI GAZE fără al căror ajutor nu aș fi putut elabora această lucrare.

CAPITOLUL I

PRIVIRE DE ANSAMBLU A SISTEMUL BANCAR

1.1. Banca și activitatea bancară în timp și spațiu

Activitatea bancară își are originile în Antichitate, perioadă în care bogățiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoților, pe lângă recunoașterea templelor de către populație. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea de păstrare era împrumutul de consumație. Pentru deponenți se asigura plasarea bogăției într-un loc sigur, iar pentru preoți se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 î.H.

O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorități, deoarece nu existau reglementări în domeniu.

Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut ca prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul prevede și contractele de împrumut pentru a căror recunoaștere era nevoie să fie vizate de funcționari regali; și contractul de comision, strămoșul contractului de cont curent de astăzi.

Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VI-VII î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăți grecești au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu.zis bancar, mai aveau și sarcina strângerii impozitelor și dreptul de a bate moneda. După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privați” și “bănci publice”.

În porturile grecești, “trapeziștii” devin bancheri veritabili în sensul actual al termenului; ei îndeplinesc majoritatea funcțiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda.

În Egipt, unde statul era atotputernic, erau imitați “trapeziștii” greci prin înființarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deținea monopolul activităților respective.

La Roma, “argintarii” au înlesnit și diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcțiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili.

Deși adepții religiei creștine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanț unde, în secolul VII , Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar.

Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârșitul secolul XI, ca urmare a cuceririi normande și a cruciadelor. Biserica creștină își reafirmă opoziția față de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) și în cel de la Viena (1311), dar interdicția este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul își asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câștig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoașterea comerțului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală . In apariția băncilor,literatura de specialitate,acordă un rol important zarafului,intermediar al circulatiei monetare.Pentru ca utilizarea banilor presupunea anumite riscuri,cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare si deținerea banilor care nu aducea profit.Aceste fapte au determinat pe detinatororii de capital sa încredinteze acest depozit unui intermediar,in scopul pastrarii si al remunerarii sub forma de dobânda.

Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influențat și activitatea bancară prin reapariția băncilor publice în Spania și Italia, prin inițierea în Italia a rețelei “muntele de pietate”- asociație de persoane care se grupează sub egida municipalității pentru a împrumuta fără dobândă nevoiașilor.

Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea pozițiilor dobândite la sfârșitul Evului Mediu. Europa de Nord își continuă tradiția sa de specializare, beneficiind și de poziția maritimă și de exodul protestanților după războaiele religioase.

Toate țările europene admit, cel puțin tacit, legitimitatea dobânzii și introduc banul-hârtie: Banca Veneției (1637) primește depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont și care, la rândul ei, era cotată față de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acțiuni prin subscripție publică și întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcționează: băncile londoneze, băncile provinciale și băncile comerciale.

Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate monedă și de a emite bilete.

În Franța, după eșecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) și de John Law cu Banca Generală și Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776 ministru finanțelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais și cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primește depozite, emite bilete și scontează efecte de comerț. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Finanței.

În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte țări își fixează valoarea monedei în metal prețios (paritatea în aur a monedei naționale), prin determinarea greutății, titlul (denumirea) și valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariția a trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) și moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerț și conturile în bancă la vedere).

Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenți sau mandatari. În Germania, Austria și Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”.

În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidențiat necesitatea de a se crea instituții: casele de economii, casele de economii pentru construcții, cooperativele de credtr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate monedă și de a emite bilete.

În Franța, după eșecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) și de John Law cu Banca Generală și Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776 ministru finanțelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais și cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primește depozite, emite bilete și scontează efecte de comerț. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Finanței.

În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte țări își fixează valoarea monedei în metal prețios (paritatea în aur a monedei naționale), prin determinarea greutății, titlul (denumirea) și valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariția a trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) și moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerț și conturile în bancă la vedere).

Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenți sau mandatari. În Germania, Austria și Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”.

În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidențiat necesitatea de a se crea instituții: casele de economii, casele de economii pentru construcții, cooperativele de credit.

Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după prăbușirea imperiului țarist și Rusia, continuând cu coaliția ei și preluarea teoriilor și principiilor economiei socialiste după 1944 la mai toate țarile din estul Europei, Orient Îndepărtat, Caraibe și continuând în deceniul 9 al secolului al XX-lea.

Analiza comparatistă a dezvoltării bancilor în special în Țările Occidentale dezvoltate: Anglia, Statele Unite, Japonia, Franța, Canada, dar și țări socialiste dezvoltate: Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esențiale: emisiunea monetară ia treptat forma unei monopol de stat și în schimb banca își asumă mai multe funcții, pe care fiecare țară le va organiza și dezvolta conform particularităților proprii, determinând sisteme și structuri bancare specifice.

La sfârșitul secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulțesc în toate țările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale și politice vor favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală.

1.2. Evoluția sistemului bancar românesc

Și pe teritoriul românesc practica bancară își are originea tot în Antichitate,fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăblițe cerate, din care 25 s-au păstrat și au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum.

Cea de-a 13-a tăbliță cerată, reprodusă în pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conține contractul pentru constituirea unei societați bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior.

Sintagma “societas dinastariae” este o combinație latino-greacă. Cuvântul grec “danistes” este echivalentul termenului latin “argentarius”. Așadar, este vorba de o societate de bancheri, care practică împrumuturi cu dobândă.

Aporturile asociaților la capitalul social constau în numerar. Deși aporturile erau inegale, contractul prevede că, atât câștigul, cât și eventuala pierdere se vor împărți egal între asociați. Profitul societății rezulta din dobânda percepută pentru sumele împrumutate: se practica o dobândă de 1 %.

În Țările Române, prima instituție de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în București. Apar apoi în anul 1857, la Iași, Banca Națională a Moldovei, și, în 1866, Banca Națională în București. Prima tentativă de constituire a băncii naționale a parținut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deși supravegheată de stat, după mai puțin de un an de la primele operațiuni, banca a dat faliment.

Cea de-a doua bancă fost autorizată să funcționeze ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control sau participare al beneficii în favoarea guvernului.

Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Băncii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat.

La fel ca și în zilele noastre, în primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deși nu exista nici FMI, nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacității de plată datorită crizei economice și a acumulării datoriei externe și a recurs la soluția privatizării băncilor, adică la vânzarea acțiunilor statului din capitalul Băncii Naționale. Banii încasați din privatizare s-au topit rapid astfel încât guvernatorul a cerut Băncii Naționale un nou împrumut.

Anul 1907 s-a desfășurat sub puternica influență a două crize deosebite: criza monetară internațională pornită din Statele Unite ale Americii și criza agrară socială din țară, datorită răscoalelor țărănești.

În aceeași perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc își încep operațiunile în județe și în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în 1913, numărul băncilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefirească proliferare a condus Banca Mondială, în anul 1912, la concluzia că, în viitor, înmulțirea băncilor ar trebuii să se facă “numai după o cerere serioasă din care s-ar constata necesitatea reală a înființării unei noi bănci”. Pe de altă parte, “băncile ar trebui să acorde credite numai afacerilor serioase și sănătoase nu pentru a se întrebuința banii spre a produce dobânzi”.

In Transilvania,primele institutii de credit apar in deceniile patru si cinci ale secolului al 19-lea.Acestea functioneaza in Arad,Sibiu,Brasov,ca sucursale ale unor puternice banci din Viena si Budapesta.Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar austro-ungar.

În luna octombrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale se mută, împreună cu guvernul, la Iași. Consiliul de Miniștri hotărăște mutarea provizorie a sediului Băncii Naționale la Iași și acordă Consiliului general al B.N.R aprobarea pentru strămutarea tezaurului în orice altă parte când va crede necesar. Astfel, datorită războiului, tezaurul Băncii Naționale a României a ajuns la 21 decembrie 1916 la Moscova și depus la Kremlin.

În iulie-august 1917, cu autorizația guvernului, depozitul de valori și efecte a fost preddat, pe bază de protocol, aceluiaș tezaur rus de la Kremlin.

La 3 decembrie 1919, prin asocierea unui număr de 17 mari bănci s-a marcat un progres important al activității bancare, prin evitarea manipulării numeralului și reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de jumătate din rulajul total al Casei de Compensațiuni era reprezentat de patru mari bănci: Marmorosch, Blank & Co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română și Banca Românească.

În perioada 1925-1928, fondurile bănești marchează o tendință de creștere continuă ce duce implicit la creșterea dobânzilor. Consecința este scăderea solvabilității debitelor băncilor, marcată de creșterea numărului falimentelor.

Intervine Programul, elaborat de guvern, pentru stabilizarea monetară și dezvoltarea economică. Urmat în 1929 de adopatrea Legii stabilizării. Se încearcă și atragerea capitalului străin privat pentru investiții în România. Toate eforturile au fost zadarnice, România se confruntă în perioada 1929-1933 cu o putenică criză economică ce reprezintă un seism puternic pentru activitatea sistemului bancar românesc. Efectele au fost resimțite de băncile populare, micile bănci comerciale, precum și marile bănci; printre care au falimentat și Banca Generală a Țării Românești, Banca Marmorosch, Blank & Co.

Consolidarea sistemului bancar și însănătoșirea activității bancare s-a realizat prin Legea asanării datoriilor agricole și urbane din 1934; Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă din același an; Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului din anul 1935.

În tot timpul angajării României în război alături de Germania, Banca Națională a depus eforturi pentru a crea condițiile unei activități bancare sănătoase și pentru limitarea efectelor acaparării economiei românești de către concernele germane.

Prin Legea nr. 1056 din 1946, Banca Națională a României a fost abilitată să asigure dirijarea și controlul tuturor băncilor, publice sau private.

Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.PR. nr. 197/1948 au fost dizolvate de plin, întreprinderile bancare și instituțiile de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat. Au fost exceptate Bănca Națională a României, Casa de Economii și Cecuri Poștale, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, precum și întreprinderile bancare și instituțiile de credit înființate printr-o convenție specială între Statul român și un stat străin.

Alături de Bănca Națională, activitatea bancară era realizată și de băncile specializate: Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca de Investiții, toate subordonate Consiliului de Miniștri.

Incepand cu anul 1946 si in perioada care a urmat pana in 1990,asistam la un proces de lichidare a sistemului bancar clasic,de transformari structurale sifunctionale,prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuia sa raspunda comandamentelor de tip socialist , super-centralizata.Nu se poate vorbi in aceasta perioada de un sistem bancar care sa poata promova o strategie monetara si de credit in nume propriu,ci de un sistem fara coloana vertebrala.

După Revoluție a fost aprobat noul Statut al Băncii Naționale a României prin Legea nr. 34/1991. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 101/1998 care a abrogat actualul Statut al Băncii Naționale a României, în vigoare din iulie 1998.

1.3. Reglementarea activivității bancare în România

1.3.1 Definirea dreptului bancar și obiectul de reglementare

Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar și activiatea bancară.

În termenii consacrați de doctrina juridică, el reglementează activitățile efectuate cu titlu de profesiune obișnuită de instituțiile care alcătuiesc sistemul bancar, denumite generic instituții de credit. Este alcătuit din regulile care alcătuiesc statutul întreprinderilor care desfășoară “comerț cu bani” și din cele aplicabile activității acestora. Sau dreptul bancar este dreptul bancherilor.

Dreptul bancar este un drept profesional: este dreptul comercianților care speculează asupra monedei și a creditului. Obiectul său de reglementare privește activitatea bancară exercitată de banca centrală (Banca Națională a României) și instituțiile de credit.

Oricât de eterogene ar fi definițiile date dreptului bancar, acestea nu se pot abate, decât cu riscul de a fi eronate, da le două coordonate principale: sistemul bancar și activitatea bancară.

Se poate afirma că dreptul bancar este, în același timp, un drept al unor subiecți calificați și un drept al activității acestora. Este un drept al unor subiecți calificați pentru că reglementează condițiile de acces la profesiunea bancară și de exercitare a activităților bancare de către bănci și de către celelalte instituții de credit, cu autorizare și sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României, în calitate de bancă centrală a statului român. Subiecții calificați (băncile, celelalte instituții de credit și banca centrală) alcătuiesc sistemul bancar.

Este un drept al activității bancare pentru că reglementează operațiunile care pot fi cuprinse în obiectul de activitatea al băncilor și al celorlalte instituții de credit și pe care acestea le pot desfășura în limita autorizației emise de Banca Națională a României.

Operațiunile principale au ca obiect moneda și creditul. Constituie operațiuni bancare: operațiunile de atragere de depozite, acordare de credite și emitere sau gestiune a instrumentelor de plată asupra cărora poartă monopolul bancar.

Reglementând o anumită specie de fapte de comerț obiective, dreptul bancar poate fi considerat drept o subdiviziune a dreptului comercial, definit ca ansamblu al normelor juridice care reglementează activitatea comercială, din care face parte și activitatea bancară.

Dreptul bancar are puternice legături cu dreptul public. Băncile și celelalte instituții de credit desfășoară activitați economice de interes public și, în considerarea acestui fapt, sunt supuse unui regim de autorizare și supraveghere prudențială, exercitat de B.NR., în calitate de autoritate administrativă de specialitate.

Dreptul bancar, reglementând o categorie de fapte de comerț obiectivve, constituie o subdiviziune a dreptului comercial. Pentru același motiv, autonomizarea față de dreptul comercial este, de plano, imposibilă. Nu poate fi contestată, însă, poziția juridică sui generis a dreptului bancar: un drept profesional, caracterizat prin tehnicizare și publicizare, ale cărui trăsături și instrumente fundamentale rezistă schimburilor politice, economice și tehnologice.

1.3.2 Statutul legal și obiectivele Băncii Naționale a României

Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celeorlalte bănci” sau de “bancă a băncilor”.

Datorită modificărilor suferite în economie, ce au un impact direct asupra activității bancare, pe de o parte, Parlamentul României a adoptat trei legi în materie – Legea nr. 58/1999, Legea bancară, Legea nr. 83/1998 – privind procedura falimentului băncilor și Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, iar, pe de altă parte, în baza acestor legi, autoritatea de reglementare în domeniu – Băncii Naționale a României – a elaborat o multitudine de noi reglementări, ordine, norme, circulare, prin care s-au concretizat principiile instituite de legile bancare în aceste acte normative.

Astfel, Statutul legal al Băncii Naționale a României (B.NR.) este reglementat de Legea nr. 101 din 26 mai 1998, în vigoare la 1 iulie 1998 care a abrogat Legea cu același obiect nr. 34/1991. Articolul 1 din această lege prevede că Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. B.NR. are sediul central în București și poate avea sucursale și agenții în capitală și în alte localități din țară, având statutul unei autorități administrative autonome de specialitate, fiind independentă față de executiv și desfășurându-și activitatea sub supravegherea Parlamentului României.

Obiectivul fundamental al B. N. R. este stabilit în Legea privind statutul băncii în articolul 2, și este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, B.NR. elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

În vederea îndeplinirii obiectivelor sale, Banca Națională a României colaborează cu autoritățile publice centrale și locale.

În temeiul Legii 101/1998, art. 3, alin. 2, B.N.R. i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.

La elaborarea proiectelor bugetelor administrației publice centrale, B.NR. este consultată în ceea ce privește stabilirea condițiilor împrumuturilor sectorului public.

B.N.R. elaborează studii și analize privind moneda, regimul valutar, creditul și operațiunile sistemului bancar de plăți.

În vederea cooperării internaționale, Parlamentul României împuternicește B.N.R. :

să participe la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăți și poate să devină membru al acestora,

să participe, în numele statutului, la tratative și negocieri externe financiare, monetare, valutare, de credit și de plăți, precum și în domeniul autorizării supravegherii bancare,

să exercite drepturi și să îndeplinească obligații care revin României în alitate de membru al Fondului Monetar Internațional, inclusiv utilizarea facilităților acestei instituții de finanțare pe termen mediu și lung pentru nevoile balanței de plăți și consolidarea rezervelor internaționale ale țării,

să poată negocia și încheia acorduri, convenții sau înțelegeri privind împrumuturi pe termen scurt, și alte operațiuni financiar-bancare cu instituții financiare internaționale, bănci centrale, societăți bancare și nebancare, cu condiția rambursării acestora în termen de un an,

să poată încheia, în nume propriu sau în numele statului, în contul și din dispoziția acestuia, acorduri de decontare și de plăți sau orice alte contracte, având același scop, cu instituții publice sau private care își au sediul în străinătate.

1.3.3. Cadrul legal al activității băncilor comerciale

Băncile sunt societăți comerciale cu statut special, pentru că se constituie și funcționează după reguli specifice, cu autorizarea și sub supravegherea Băncii Naționale a României.

Cadrul legal al activității acestora este constituit din Legea nr. 101/1998, privind Statutul B.N.R, Legea bancară nr. 58/1998 și Legea privind procedura falimentului băncilor nr. 83/1998, care se completează cu actele normative emise de B.N.R., în temeiul art. 50din Legea 101/1998.

Conform prevederilor art. 1 al Legii bancare nr. 58/1998, activitatea bancară în România se desfășoară prin Banca Națională și prin alte bănci.

Alte persoane juridice pot desfășura activitați bancare, numai dacă sunt autorizate prin lege și numai cu respectarea principiilor legii bancare. Aceste persoane juridice se supun și ele, la fel ca și băncile, autorizării, supravegherii prudențiale și reglementărilor Băncii Naționale a României, conform art. 90 din Legea bancară.

Se află sub incidența Legii nr. 58/1998 atât băncile, persoane juridice române, cât și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine (art. 2, alin. 1).

Băncile reprezintă principalii intermediari financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie și coordonează procesul de economisire-investire, în scopul creșterii volumului total de resurse alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulație creanțe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată și, implicit, al masei monetare.

Sistemul Bancar se află într-un stadiu avansat de transformare, suficient pentru a plasa acest susbsistem al economiei pe una din principalele poziții în evoluția restructurării.

Pornit inițial cu patru bănci de stat, sistemul bancar românesc s-a dezvoltat pe parcurs și s-a consolidat, băncile noi pătrunzând treptat în sistem și construindu-și încet poziții relativ stabile pe piața bancară romănească. Au pătruns pe piață băncile străine ce se adresează afacerilor profitabile ale agenților economici din România și care constituie un puternic factor concurențial ce stimulează băncile românești – în dezvoltarea și modernizarea activităților proprii.

CAPITOLUL II

MODALITAȚI DE FINANȚARE A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

2.1.Concept, Surse, Destinații

Inițierea unei afaceri sau dezvoltarea uneia mai vechi determină existența unui capital propriu disponibil și/sau a posibilității de a atrage capital împrumutat. Înainte de a declanșa formarea noii structuri patrimoniale, se apelează, în mod necesar, la piața financiară. Principala contribuție a finanțelor la fundamentarea deciziei de înființare a unei societăți comerciale noi constă în evaluarea eficienței acestei investiții și în echilibrarea necesarului de finanțare solicitat de noua structură patrimonială cu surse de capital corespunzatoare.

Evaluarea necesităților de finanțare trebuie să țină seama de ansamblul fondurilor necesare pentru:

investiții în clădiri, mașini, echipamente diverse,mijloace de transport;

cheltuieli cu specializarea personalului;

constituirea stocurilor de producție și acoperirea cheltuielilor până la încasarea creanțelor;

formarea unor rezerve de trezorerie în vederea preîntâmpinării unor fenomene

Întâmplătoare (nefavorabile);

alte nevoi de finanțare ( amenzi, penalizări, pierderi la bursă etc.).

Sursele de capital corespunzătoare pentru finanțarea acestor necesități sunt constituite din :

Capitaluri proprii (CPR) care, la rândul lor, pot proveni din două surse:

aport de capital care este metoda predominantă, constând din contribuția acționarilor sau al asociaților în bani lichizi și în bunuri atât la înființarea societății, cât și pe parcursul existenței ei, prin cumpărarea de către aceștia , de acțiuni emise de societate și deținerea lor pe o perioada nedeterminată;

autofinanțarea este o altă metodă de formare a fondurilor, constând reinvestirea unei părti din profitul net. Fondurile mobilizate prin autofinanțare se constituie ca fonduri proprii. Din punct de vedere al caracteristicilor sale, autofinațarea poate fi imediată și amânată, de menținere și netă (de expansiune). Desigur, nu poate fi avută în vedere formarea de fonduri prin autofinațare decât în condițiile în care societatea obține asemenea venituri din activitatea sa, încât acestea să acopere toate cheltuielile și, totodată, să se degaje și un profit din care o parte să fie folosită pentru sporirea activelor de exploatare și a activelor imobilizate.

Autofinanțarea de menținere și autofinațarea de dezvoltare (de expansiune) luate împreună formează autofinanțarea totală.

Posibilitățile maxime de autofinanțare a societății sunt date de indicatorul Cash-Flow, care poate fi luat în considerare sub două forme, și anume:

a). Cash-Flow brut format din profitul net la care se adaugă amortismentul și fondul de rezervă, altfel spus din autofinațarea de menținere (amortisment), la care se adaugă partea de profit destinată dividendelor și rezervele.

b). Cash-Flow net constituit din profitul net (distribuibil) și fondul de rezervă.

În raport cu cifra de afaceri, cash-flow-ul reflectă posibilitatea dată ca prin mărimea încasărilor din vânzări să fie menținute poziția pe piață a societății, potențialul ei productiv, posibilitatea sporirii patrimoniului (creșterea bogăției) și, totodată, remunerarea acționariatului prin dividende. Privit în ansamblu, cash-flow-ul mai este denumit și marja brută de autofinațare (când cuprinde și amortizarea).

Tendința marjei de apropiere față de unitate sau de 100% reflectă capacitatea de autofinanțare și de independență financiară a societății.

Autofinanțarea este cea mai sigură și, în același timp, cea mai ieftină sursă de formare și sporire a fondurilor proprii ale societății, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie avute în vedere și celelalte modalități de asigurare a necesarului de fonduri.

Autofinanțarea este privită ca un ansamblu de mijloace de finanțare care dau posibilitatea societății să acționeze prin ea însăși fără să recurgă la terți; dă societății o mare libertate de acțiune, neangajând decât propriile sale resurse. Totusi, un exces de autofinanțare poate antrena un risc pentru societate; o masă de capital superior nevoilor sale normale poate avea pentru societate efectul de favorizare a unor ocupații care atrag cheltuieli neeconomicoase sau de investiții al căror randament este insuficient.

Autofinanțarea exprimă, astfel, capacitatea de acumulare internă a unei societăți care, după ce și-a plătit furnizorii, propriii producători (salariații) și a vărsat impozite, obține un profit care va servi, în același timp, ca remunerare a capitalurilor angajate și va permite investiții care să contribuie la menținerea sau la mărirea competitivității societății.

În tabloul finanțării societății, autofinanțarea este prioritară, așa după cum sugereaza si schema 1:

Schema. 1

Capitaluri împrumutate (DAT) ,reprezintă modalitatea de completare a necesarului de

resurse financiare în situația în care fondurile proprii ale societății nu satisfac trebuințele acesteia pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi:

împrumutul bancar tradițional, indivizibil și cu garanție materială explicită;

împrumutul comercial din partea firmelor partenere, de asemenea indivizibil

sub forma de avansuri de finanțare . Daca sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul DAT.

credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen scurt;

împrumut obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor

cumpara obligațiuni emise de societatea comercială ;

Fondurile împrumutate, fie că provin din sistemul bancar, de la instituții financiare sau din emisiunea de obligațiuni, au două trăsături esențiale, și anume:

a). Pentru utilizarea lor, împrumutatul plătește un preț (dobândă) a cărui mărime este variabilă în funcție de factorii conjuncturali ce acționează pe piața de capitaluri;

b). Au un caracter rambursabil, societatea trebuind să restituie, la anumite termene de comun acord stabilite, împrumutatorului sumele împrumutate fie în totalitatea lor, fie în rate.

În condițiile unei economii tipice, stabile, creditul bancar este folosit în special ca o sursă permanentă de ajustare și asigurare a echilibrului financiar, ceea ce face ca banca finanțatoare să devină un partener apropiat și fidel al societății.

Întrucât societatea utilizează creditele angajate, va trebui să fie de acord si să accepte controlul, atât scriptic, cât și faptic, privind destinația și folosirea banilor imprumutați, control ce va fi făcut de banca finanțatoare. Din acest punct de vedere, se poate spune că societatea nu mai are o independeță financiară totală.

Faptul că în economia de piață creditul ca atare și creditarea ca metodă de finanțare fac parte din relațiile financiare curente ale societății nu trebuie înțeles că aceasta din urmă angajează împrumuturi oricât de mari sau fără ca acestea să reprezinte o oportunitate. Depășirea unui anume volum de aporturi bancare poate conduce la efecte negative asupra rentabilității ca urmare a costului cu dobânzile,pe de-o parte, și asupra autonomiei societății, pe de altă parte.

leasing-ul, este un sistem special de finanțare a investițiilor. Este o formă de locație vânzare, beneficiarul subscriitor la operația de leasing nu devine proprietarul bunurilor, ci le folosește ca închiriate, pentru care plătește anuitățile stabilite în contract. La expirarea contractului, utilizatorul poate intra în proprietatea deplină a bunurilor, plătind integral valoarea rămasă neachitată a acelor bunuri.

Leasing-ul a apărut și cucerește tot mai multă piață ca urmare a sporirii nevoii de echipamente, instalații, aparate, mijloace de transport navale, aero sau terestre, a modificării rapide a structurii acestora, a uzurii morale ca urmare a rapidului progres tehnico-științific, în timp ce resursele financiare ale societăților nu dau posibilitatea achiziționării prin plătirea prețului integral al acestora.

După modul de stabilire a ratei de leasing, acesta poate fi leasing financiar și leasing funcțional.

În cazul leasingului financiar, în perioada de bază, prima inchiriere este – de regulă – pentru o perioadă mai mică decât cea de folosința a bunului, asigurandu-se recuperarea numai parțiala a prețului acestuia. Prin reînchirieri repetate urmează a se realiza încasarea întregului preț al produsului, precum și dobânzile și profitul aferent.

Dupa obiectul contractului, se poate practica:

a). leasingul brut, ceea ce înseamna că o dată cu inchirierea se vând și serviciile de punere în funcțiune,aducere la parametri funcționali, întrețineri și reparații pe toata durata convenită de părți;

b). leasingul net care presupune închirierea numai a produsului, nu și a celorlalte servicii, ca în cazul leasingului brut.

În categoria leasingului intră și operațiunea de lease-back, care constă în vânzarea societății unei societăți de leasing, de la care apoi o închiriază printr-un contract de leasing. Motivația unei asemenea operațiuni constă în transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile. În măsura în care societatea de leasing reintră in posesia fondurilor investite, proprietarul inițial poate răscumpăra fosta sa societate la un preț dinainte stabilit, de obicei scăzut.

3. Capitaluri condiționate care își pot schimba natura în funcție de decizia investitorului. În funcție de prelevanta avantajelor deținerii de capitaluri proprii sau, dimpotriva, de capitaluri împrumutate, în cadrul aceleiași societăți comerciale, investitorul poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrunutului în capital propriu, drept preferențial de subscriere la emisiuni noi de titluri (acțiuni sau obligațiuni).

Finanțarea bugetara reprezintă alocarea de mijloace bănesti din bugetul de stat sau din bugetul consiliilor locale, pentru formarea fondurilor (capitalurilor) proprii ale societăților sau a autorităților publice locale, uneori asemenea mijloace punându-se și la dispoziția firmelor cu capital privat pentru menținerea în activitate a acestora, în funcție de interesele naționale sau locale.

Finanțarea bugetară prin alocații, subvenții, prime sau finanțări cu scop special este expresia intervenției statului în economie pentru menținerea și stimularea producției, asigurarea stabilității prețurilor și creșterea puterii de cumpărare a monedei naționale. În mecanismele economiei de piață, limitarea existenței societăților cu capital public reduce și rolul finanțării bugetare pentru crearea sau menținerea acestora, însă nu limiteaza finanțarea prin intermediul subvențiilor pe produse și activități pentru stimularea producției și a exportului, indiferent de apartenența, din punct de vedere juridic, a capitalului.

În concluzie, considerăm ca în cadrul societății, nevoia de finanțare este influențată de mai mulți factori.

2.2. Factori ce influențează nevoia de finanțare

Creșterea nevoii de finanțare este generată de :

depășirea duratei de execuție a lucrărilor și efectuarea plății de către client la recepția finală a lucrării;

creșterea duratei de stocaj în materii prime, materiale consumabile, produse finite, obiecte de inventar etc.;

creșterea duratei de acordare a creditelor către clienți;

creșterea nivelului creanțelor fața de clienți;

Diminuarea nevoii de finanțare este generată de:

creșterea duratei de primire a creditelor de la furnizori;

diminuarea nivelului datoriei față de furnizori.

Pe o piață perfectă, decizia de finanțare si cea de autofinanțare nu ar modifica nicidecum valoarea societății și a proiectelor sale de investiții. Însă piața nu este perfectă și, datorită unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor de capital ale acționarilor și creditorilor, decizia de finanțare și cea de dividend pot influența valoarea societății și a investițiilor ei. În general, structura financiară (a capitalurilor proprii interne și externe, și a capitalurilor împrumutate) determină economii fiscale pe măsura creșterii ratei îndatorării. Teorii mai noi in finanțe (cea de semnal și cea de agent) argumentează că îndatorarea, cumpărarea de acțiuni noi de către manageri etc. sunt incitante pentru performanța societății și conduc la creșterea valorii acesteia.

Decizia de finanțare este, în cea mai mare parte, asumată de conducerea societății (de către managerii acesteia) și mai puțin de către „furnizorii” de capitaluri (acționarii și împrumutatorii societății). Obiectivul major urmărit de manageri și de investitorii de capital este același: maximizarea valorii de piață a societății. Aceasta valoare va fi apoi proporțional partajată între acționari și împrumutatori. În funcție de această valoare se fixeaza și remunerarea managerilor. În această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii societății.

Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiției lor la o rentabilitate superioară oportunităților de investiții oferite de piața financiară. În felul acesta, ei obțin o creștere a averii lor finale.

CAPITOLUL III

CREDITAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Forme și modalități

Operațiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziția clienților, fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauțiunii sau garanției în favoarea acestora. Sunt asimilate operațiunilor de creditare, operațiunile de leasing și toate operațiunile de locație însoțite de opțiunea de cumpărare.

Se disting două forme de creditare:

punerea la dispoziție a fondurilor, operațiuni care se înregistrează în conturile bilanțiere;

angajamentul de a pune la dispoziție fonduri și angajamente prin semnătură, operațiuni care figurează în conturi în afara bilanțului.

Legea bancară nr.58/1998 definește creditul ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporeaza o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe forma unor acorduri personale simple , până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltată și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importanta a relațiilor de concept privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul instrumentelor utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de la o țara la alta. El constă, pentru bancă, în a pune la dispoziția unui comerciant sau industriaș un anumit capital pentru un timp determinat, în vederea producției de bunuri sau circulației unor mărfuri.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relatiile între bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Pentru a putea contura trăsăturile creditului bancar vom porni de la trăsăturile creditului, în general, având în vedere întotdeauna faptul că, de fiecare dată, banca este creditorul iar obiectul îl constituie banul, iar operațiunea de acordare a creditului “comerț de bancă”.

Subiectele raportului de credit sunt creditorul și debitorul.

Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditor, întreprinderile care pe de o parte manevrează importante disponibilități monetare din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altă parte întreprinderile, de profil constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.

Creșterea veniturilor populației prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivității muncii și prin amplitudinea spiritului de prevedere și economisire, caracteristice ale evoluției contemporane în toate țările dezvoltate, a făcut din populație un factor major în desfășurarea raportului de credit, în primul rând,în postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel de înteprindere. Astfel în Japonia în 2001 față de 143.788 mld. yeni, căt reprezintă acumulările înteprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 mld.yeni.

Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației, caracteristica evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoara modificări calitative printre care transformarea economiilor din disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențeaza radical activitatea intermediarilor, băncile.

Termenul de rambursare reprezintă o trăsătura specifică creditului, care are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore- termen practicat de bănci pe piețele monetare) și până la termene de 30-50 de ani pentru împrumuturi privind construcții de locuințe.

Termenul de rambursare poate fi: scurt până la un an, mijlociu până la cinci ani și lung peste cinci ani.

Dobânda este o caracteristică esențială a creditului, este chiar prețul creditului. Ea se stabilește în convenția de credit, este negociabilă. În condițiile actuale variează foarte mult, fiind influențată puternic de inflație. De aceea dobânda poate fi fixă în cadrul unei piețe monetare stabile și variabile în cazul unei piețe monetare influențate puternic de inflație.

Tranzacția. Acordarea creditului – creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit la alta bancă. În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul acordării de credit deschis, în cadrul caruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru aceasta formă. Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importață, în vederea căruia banca trebuie să-si asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului.

Consemnarea și transferabilitatea . Acordurile de credit sunt în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple diferențiate. Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului elementului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a se încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum și veniturile accesorii.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizarea capacităților temporar disponibile. Negocierea instrumentelor de plata și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc direct între investitori sau în cadrul proiectelor de copiat și financiare.

Prin creditele pe termen scurt se inteleg operațiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durata ce nu depășește 12 luni, cu excepția creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricație.

Creditele a căror durată de rambursare este între un an și cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele care depășesc durata de cinci ani sunt credite pe termen lung.

Băncile pot acorda clienților următoarele categorii principale de credite în lei și valută:

credite pe termen scurt:

a).Creditul global de exploatare

Credit acordat pentru acoperirea necesarului trimestrial de fonduri în vederea

realizării producției programate care are desfacerea asigurată prin contracte și comenzi ferme. Se acordă în lei, persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate. Termenul de acordare este de 90 de zile cu posibilitatea de prelungire pe noi perioade de 90 de zile fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit. Determinarea volumului creditului se face pe baza fluxului de lichidat. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru “, ce se debiteaza pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și incasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut, pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda perceputa de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioada de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare, banca poate acorda dobânzi preferențiale în funcție de specificul activității și bonitatea clientului. Nu se percepe comision de neutilizare a creditului.

b). Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite)

Credit acordat în vederea completării sau reîntregirii capitalului de lucru care funcționează dupa sistemul revolving (se pot efectua trageri și rambursări pe toată perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credit). Se acordă în lei persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate, iar perioada de valabilitate este de maxim 12 luni și termenele uzuale de acordare sunt de 90 de zile și 180 de zile. Creditul se acordă prin cont separat de împrumut “linii de credit”, iar rambursarea se face în funcție de performanțele financiare și serviciul datoriei clienților. Volumul liniei de credit în cazul creditării de ansamblu a activității curente se determină în funcție de cifra de afaceri aferentă perioadei creditării și durata medie de încasare a clienților. Rata dobânzii este negociabilă în funcție de costurile resursei de finanțare.

c).Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare

Credit acordat în condițiile existenței unor cauze economice care au determinat formarea stocurilor și a cheltuielilor cu caracter temporar (primirea de la furnizori a unor materii prime și materiale în avans față de termenele de contractate, aprovizionări în loturi optime,întreruperea productiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte dificultati in expedierea producției la intern sau la export). Acest tip de credit se acordă în lei persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate pe o perioadă de maxim 180 de zile. Fac obiectul acestui tip de credit atât stocurile aprovizionate în perioada precedentă și neachitate cât și cele ce urmează a fi aprovizionate pe bază de contracte ferme și cu desfacere asigurată. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debitează pe masura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare; banca poate acorda dobânzi preferențiale în funcție de specificul activității și bonitatea clientului.

d).Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere

Credit acordat clienților persoane juridice care au obiect stocurile de proveniență agricolă și agro-alimentară ce se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru dar fără a depăși 12 luni de la constituire pentru care există contracte și comenzi ferme. Acest credit se acordă persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate, pe o perioada de maxim 12 luni. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resursei de finanțare.

e).Credite pentru export

Se acordă în condițiile existenței contractelor externe pentru livrări de produse la export cu modalități de plata asiguratorii și încasarea valutei de regulă prin BCR. Se acordă pentru aprovizionările necesare realizării producției destinate exportului pe baza documentelor ce atestă vânzarea mărfurilor la export pe perioada până la încasarea contravalorii lor. Perioada de valabilitate nu depășește 12 luni cu excepția creditelor pentru produsele cu un ciclu larg de fabricație. Agenții economici solicitanți trebuie să aibă cont curent și cont valutar deschis la BCR si să-și deruleze activitatea prin aceste conturi. Încasarea valutei aferente exportului pentru care s-au acordat credite și operațiunea de transfer a acesteia în lei să se facă prin conturile de la această bancă. Durata ciclului de fabricație, livrare si încasare trebuie să nu depășească 12 luni cu excepția creditelor cu un ciclu lung de fabricație. Acordarea creditului se face prin cont separat de împrumut. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debiteaza pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile intocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare; banca poate acorda dobânzi preferențiale în funcție de specificul activității și bonitatea clientului.

f). Credite de scont

Credit acordat pentru finanțarea activităților comerciale prin cumpărarea de către bancă a efectelor de comerț (cambii, bilete la ordin) cu reținerea din valoarea finală a taxei scontului. Se acordă clienților persoane juridice indiferent de forma de proprietate, iar termenul de acordare este de maxim 12 luni. Pentru obținerea creditului posesorul titlului trebuie să fie client al BCR, titlul să fie acceptat la plată, intervalul de timp dintre momentul prezentării la scont si scadența titlului să nu depășeasca un an, prezentarea titlurilor în vederea scontării să se facă cu cel puțin 15 zile lucrătoare înainte de scontare, trasul să fie client al BCR si să fie solvabil. Taxa scontului care se determină în funcție de valoarea titlului și numărul de zile calendaristice dintre data scontării și cea a scadenței titlului.

g). Credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri și ordine de plată)

Credit acordat pe baza prezentării documentelor remise spre încasare pentru produsele expediate, serviciile prestate, lucrările executate în baza contractelor existente între părți și existența certitudinii încasării acestora de la partenerii de afaceri. Se acordă clienților persoane juridice indiferent de forma de proprietate pe o perioadă de maxim 45 de zile calendaristice, scadența stabilindu-se cu cel mult 7 zile după expirarea termenelor legale de prezentare la plată a cecurilor creditate. Acordarea creditului se face prin contul de împrumut în care se vor înregistra direct și încasarile aferente documentelor creditate. Rambursarea se face la termenele stabilite în contract direct în contul separat de împrumut din încasarile aferente documentelor de creditare. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare.

h). Credite de factoring

Operațiunea prin care clientul denumit “aderent” transferă proprietatea creanțelor sale comerciale materializate în facturi către banca “factor”. Este destinat clienților persoane juridice indiferent de forma de proprietate și se acordă atât în lei cât și în valută în cazul în care facturile provin din livrări de mărfuri la export, execuție de lucrări și prestări de servicii în valută. Se acordă pentru creanțele comerciale materializate în facturi provenite din livrări de mărfuri, executări de lucrări al căror termen de încasare să nu depășească 180 de zile de la emitere. Creditul se garantează cu însăși creanțele care revin băncii ce le-a preluat. Comisionul “agio” se calculează și se încasează o singură dată la valoarea totală a creanțelor acceptate de către factor. Acest credit asigură simplificarea operațiunilor financiar-contabile ale “aderentului” prin prelucrarea atribuțiilor acestuia privind urmărirea și decontarea factorilor uneori chiar cu anticipație.

i).Credite pentru facilități de cont

Credit acordat numai în condițiile unei situații economico-financiare foarte bune atunci când din anumite cauze justificate economic clienții nu pot face temporar față plăților. Se acordă în lei persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate și perioada de acordare este de maxim 15 zile. Acordarea creditului se face prin contul curent care se debitează pe măsura efectuării plăților dispuse de agentul economic. Rambursarea se face din disponibilitățile și încasările realizate în contul curent prin anularea plafonului de credite aprobat cu această destinație. Agenții economici care nu au rambursat la scadență creditul nu pot beneficia timp de trei luni de o nouă facilitare de cont. Banca poate accepta ca unică formă de garanție gajul general. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare; banca poate acorda dobânzi preferențiale în funcție de specificul activității și bonitatea clientului.

j). Credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se acordă prin contul separat de împrumut “ credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație”, agenților economici care execută astfel de produse, pe bază de comenzi și contracte care necesită finanțarea și urmărirea distinctă, în situația agenților economici a căror activitate curentă o reprezintă execuția de produse cu ciclu lung de fabricație.

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăși însă ciclurile tehnologice de execuție stabilite prin documentația tehnică.

Pentru a beneficia de credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație prin contul separat de împrumut, agenții economici în cauză vor prezenta băncii documentația tehnologică din care să rezulte durata ciclului de fabricație.

Cuantumul creditelor de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație ce se acordă prin cont separat de împrumut se determină pe baza miscării stocurilor și cheltuielilor aferente producției în curs de fabricație estimată a exista în sold la finele fiecărei perioade de creditare, precum și a celorlalte elemente de cheltuieli aferente contractului respectiv în limita costurilor totale planificate pe contract.

Punerea la dispoziție a creditelor de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se efectuează eșalonat în funcție de evoluția cheltuielilor cu producția în curs de fabricație aferentă produselor respective.

Plafonul trimestrial de credite va acoperi necesitățile de finanțare la nivelul rezultat pentru ultima lună a trimestrului. Eventualele necesități suplimentare de finanțare care apar în cursul trimestrului vor putea fi acoperite prin plafoane de credite intratrimestriale.

k). Credite pe descoperit de cont (overdraft)

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă agenților economici solicitanți pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăsi, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manopera, impozite, taxe curente si alte obligații curente.

Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiții deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază preacticată la creditele pe termen scurt, acordate clienților.

Aceste credite se acordă în limita unor plafoane stabilite pe client, pentru efectuarea unor plați pe care solicitanții nu le-au previzionat și nu le-au luat în calcul la determinarea altor categorii de credite de care beneficiază.

Băncile acordă credite pentru descoperit de cont (overdraft) la cererea clienților care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

au un standing financiar ridicat și un serviciu al datoriei bun față de bancă;

nu înregistrează datorii restante către buget și partenerii de afaceri;

nu au figurat niciodată în evidența Centralei Incidentelor de Plăți cu

incidente de plăți majore.

Această categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii (inter) naționale și firmelor cu un prestigiu recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidități (cash-flow) este cesionat în favoarea băncii.

credite pe termen mediu și lung:

a). Credite pentru echipament (investiții)

Se acordă în completarea surselor proprii pentru acoperirea cheltuielilor

prevăzute în documentariile tehnico-economice privind lucrările de construcții- montaj, modernizări, retehnologizări și achiziții de noi utilaje. Se acordă în lei persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate pe o perioadă de maxim 10 ani. Finanțarea reprezintă cel mult 85% din valoarea totală a investiției. Acordarea creditului se face prin contul separat de împrumut “credite pentru capital de lucru”, ce se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat pe baza ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă. Rambursarea creditelor se face din disponibilitățile existente în contul curent și încasările zilnice prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe baza ordinului de plată emis de client sau a notei contabile întocmite de ofițerii de credite. Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare.

b). Credite pentru cumpărarea de acțiuni și active

Cumpărarea de acțiuni se încadrează în sfera investițiilor financiare în valori mobiliare, ordinare sau preferențiale, emise de societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, indiferent de numărul acțiunilor pe care le deține, de societățile și companiile naționale și celelalte entități rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes național.

Pot beneficia de credite pentru cumpărarea de acțiuni, persoanele juridice de drept privat române, cu un standing financiar ridicat și serviciul datoriei bun.

Volumul creditului va putea fi de cel mult 70% din prețul de ofertă ce trebuie achitat, diferența de cel puțin 30% din valoarea acțiunilor fiind plătită de solicitant din surse proprii, care trebuie să existe în cont la momentul aprobării creditului și care va fi plătită înainte de prima tragere din credit, conform unei clauze din contractul de credite.

Creditele pentru cumpărarea de acțiuni se acordă prin contul separat de împrumut “ Credite pentru cumpărarea de acțiuni”, pe termen de maxim 5 ani de la data acordării.

Creditele pentru cumpărarea de active de la societăți comerciale și alte entități cu capital majoritar de stat se încadrează în categoria creditelor pentru investiții și se acordă pe o perioadă de cel mult 5 ani. Se acordă pentru finanțarea a cel mult 80% din valoarea totală a activelor ce urmează a fi cumpărate de solicitant, diferența de cel puțin 20% reprezentând aportul propriu al cumpărătorului activelor, dacă reglementările legale nu prevăd mai mult.

Creditele pentru cumpărarea de active se acordă prin contul separat de împrumut “ credite pentru cumpărarea de active”.

c). Creditele promotori

Creditele promotori se acordă de bănci persoanelor juridice specializate și autorizate în construcția și vânzarea de locuințe, ce poartă denumirea de promotori imobiliari, în scopul facilitării construirii de locuințe.

Băncile acordă acest tip de credite în completarea surselor proprii a agenților economici, pe obiectiv de investiții sau lista de utilaje si alte dotări, precum și pe grupuri de obiective de investiții similare.

Creditul promotori pentru construcții de locuințe se poate contracta numai de către persoane juridice, agenți economici specializați în atragerea și administrarea de resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea locuințelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere, în scopul valorificării acestora.

Banca acordă credite promotori, fără a depăși 15 ani de la acordare și poate stabili termene intermediare de rambursare în cadrul termenelor maxime de creditare.

Acordarea creditelor promotori se face prin contul separat de împrumut “Credite promotori”.

Volumul maxim al creditelor ce se poate acorda pentru finanțarea construcțiilor de locuințe este de cel mult 85% din costurile totale din devizul general, stabilit la nivelul deficitului de lichidități net ce rezultă din proiecția surselor pentru investiții si a utilizării acestora.

d). Creditele ipotecare

Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice române, care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială, precum și persoanelor juridice române care doresc să construiască locuințe de serviciu sau de intervenție pentru salariații lor.

Creditele ipotecare se acordă cu repectarea Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Creditele ipotecare se acordă pe termen de minim 5 ani, prin contul separat de împrumut “credite ipotecare”.

Creditele ipotecare se garantează cu ipoteca de rang I pe imobilul pentru care se acordă împrumutul, care trebuie să acopere în proporție de 120% creditul ipotecar.

e). Credite pentru activitatea de leasing

Credit acordat în scopul achiziționării de mașini, utilaje, mijloace de transport și a altor bunuri în vederea închirierii lor pe o perioada determinată contra unei chirii dinainte calculate. Se acordă pe o perioadă de 3-5 ani, în lei și valută, clienților persoane juridice care au încheiat cu utilizatorii contracte de leasing financiar.

Dobânda percepută de bancă va putea fi modificată pe întreaga perioadă de creditare în funcție de costurile resurselor de finanțare. Creditul poate fi rambursat din beneficiile aduse de mijloacele de producție închiriate.

f). Credite de forfetare

Operațiunea derulată între bancă și clientul sau prin care acesta vinde băncii creanțele în valută pe care le are față de un cumpărător sau beneficiar în vederea recuperării sumelor înainte de scadență, contra unei taxe de forfetare. Se acordă în valută persoanelor juridice indiferent de forma de proprietate cu activitate de export. Termenul pentru care se acordă este de maxim 5 ani.

Prezentarea la bancă a titlurilor se va face cu cel puțin 15 zile lucrătoare înainte de scadență pentru a da posibilitatea băncii să efectueze investigații asupra riscului operațiunii solicitate de clientul său. Operațiunea de forfetare se efectuează prin creditarea contului curent al beneficiarului pe bază de notă contabilă și debitarea contului “plasamente în titluri forfetate” cu suma în valuta inscrisă pe titlu mai puțin taxa de forfetare și comisioanele aferente. Taxa de forfetare se determină luând în calcul valoarea titlului, numărul de zile calendaristice între data forfetării și a scadenței și nivelul dobânzii pentru valuta respectivă. La stabilirea taxei de forfetare se ia în calcul și o marjă globală de risc calculată în funcție de condițiile contractului de import-export, avându-se în vedere riscurile comerciale, economice generale și riscurile politice.

Instrumente de creditare

O decizie de creditare corectă implică unele riscuri de anticipare. Presupune cunostințe în domeniu și mult curaj. Pentru a fi acceptată este necesar ca riscurile să fie asumate în cunoștință de cauză, iar evaluarea acestora să fie cât mai aproape de realitate, efectuată de oameni bine pregătiți profesional. Un rol important în activitatea de creditare revine ofițerului de credite. De pregatirea acestuia, dar și de responsabilitatea cu care tratează această activitate, depinde în mare măsură decizia de creditare.

Venind în sprijinul activității de creditare și pentru îmbunătățirea permanentă a calității actului de creditare băncile au elaborat Norme metodologice privind activitatea de creditare. Concepute modern, întărind spiritul de responsabilitate la toate nivelurile, aceste instrumente de creditare permit luarea unor decizii corespunzătoare și în timp relativ scurt.

Dintre cele mai importante instrumente de creditare amintim:

referatul de credit;

analiza economico-financiară – definită atât ca o necesitate cât și ca un instrument de supraveghere a activității de creditare capătă un rol din ce în ce mai important în fundamentarea deciziei de creditare. Analiza internă se realizează printr-un calcul automat pe baza balanțelor contabile din ultimii doi ani și a ultimei balanțe din anul în care se face analiza și a contului de profit și pierdere. Când se analizează activul societății, trebuie avute în vedere două aspecte : care este valoarea ce se poate realiza prin vânzarea acestuia, și timpul maxim de transformare în lichidități a activului

Pe total volum de activitate un client poate obține, la o anumită perioadă, profit, dar pentru analist este important să cunoasca în analitic componența acestuia, pe fiecare tip de activitate, deoarece banca este interesată ca acesta să aibă rezultate pozitive din activitatea curentă de exploatare și nu cu caracter întamplator, din activitatea excepțională sau financiară.

dinamica indicatorilor calculați la perioada analizată. Pentru înțelegerea activității trecute a unui client, pe lângă analiza în evoluție a elementelor de bilanț este nevoie să se efectueze și analiza indicatorilor.

Analiza indicatorilor este cea mai rapida metodă de estimare a viabilității unui client. În cadrul acestei analize se vor calcula:

indicatori de structură:

lichiditatea;

solvabilitatea;

gradul de îndatorare generală.

indicatorii performanței contului de profit și pierderi:

rata valorii adăugate;

rentabilitatea economică;

rentabilitatea financiară.

riscul financiar:

acoperirea dobânzii.

În vederea luării unei decizii corecte și rapide privind creditarea pe lângă prevederile noi, clare și concise s-au adus îmbunătățiri instrumentelor vechi de creditare ( referatul de credite, analiza interna etc.) dar s-au și introdus altele noi cum ar fi:

Ratingul de credite – se calculeză în funcție de caracteristicile clientului (

generale, financiare, managementul societății, ramura de activitate) și a creditului ( istoricul relației de credit, condiții de exigibilitate, administrare, sursa de rambursare).

CRB – Centrala Riscurilor Bancare – se consultă obligatoriu de către bancă în vederea obținerii unor informații privind creditele contractate de societate la alte bănci.

AEGRM – Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare – se consultă pentru a vedea dacă societatea este înregistrată cu creanțe bugetare.

CAPITOLUL IV

ANALIZA ȘI EVALUAREA ÎN CREDITAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

4.1. Etapizarea creditului

Operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii.

Conform prevederilor Legii bancare nr.58/1998, „ la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate și toate operațiunile de credit și de garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții”.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rănd, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât în perioadele expirate cât și în cele prognozate (viitoare).

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea potofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și, pe această bază să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

Banca are obligația să analizeze și să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziție toate documentele și actele din care să rezulte natura activităților desfășurate, credibilitatea, situația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială și orice alte documente și date care să pemită evaluarea potențialului economic, organizatoric și financiar al clientului.

Creditele și scrisorile de garanție solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutați. Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinație decât cea stabilită, dă dreptul băncii să întrerupă creditarea și să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate, banca percepe dobânzi și comisioane ale căror nivele de bază se avizează de Comitetul de Direcție și se aprobă de Consiliul de Administrație al băncii, precum și penalități stabilite conform prevederilor legale în vigoare în cazul nerambursării la scadență a creditelor și neachitării dobânzilor acordate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi. Banca are dreptul să verifice la clienții săi existența permenantă si integritatea garanțiilor asiguratorii pe toata perioada creditării, respectarea condițiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea prevederilor contractuale, să retragă creditele înainte de scadența stabilită sau în lipsa de disponibilități să le treacă la credite restante și/sau îndoielnice și să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Creditele , valorile de recuperat creanțele comerciale, precum și dobânzile aferente acestora, nerambursate, respectiv neîncasate la scadență, sunt considerate creanțe restante și respectiv nerestante. Creditele , valorile de recuperat creanțele comerciale, creanțele restante, dobânzile aferente trecute în litigiu sunt considerate creanțe îndoielnice și respectiv dobânzi îndoielnice. Se consideră trecute în litigiu, creditele , valorile de recuperat, creantele comerciale, creanțele restante, precum și dobânzile aferente ce fac obiectul unei cereri înregistrată la instanța de judecată pentru obținerea unui titlu, executarea silita a debitorului, lichidarea judiciară a acestuia precum și orice alte cereri privind recuperarea creanțelor băncii din credite și dobânzi, cu excepția fazei de notificare.

Pe toata durata creditării, agenții economici beneficiari de credite au obligația să pună la dispoziția băncii un exemplar din bilanțul contabil situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de bancă. Această obligație va fi prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credite.

Creditele se acordă la cererea agenților economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: sunt constituiți potrivit legii și posedă capital social vărsat potrivit statutului; desfășoară activități legale și eficiente potrivit actului de înființare și statutului de funcționare. Pot beneficia de credite și agenții economici ale căror activități sunt subvenționate, cu condiția ca rezultatele financiare să se încadreze în subvenția cuvenită; îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; din analiza fluxurilor de lichidități rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor și plata dobânzilor aferente; prezintă garantii materiale și morale pentru utilizarea cu eficiență a împrumutului, rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente ; valoarea garanțiilor materiale accepate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare. În cazul creditelor pe termen mediu și lung, valoarea garanțiilor va trebui să acopere, la acordare, nivelul împrumutului și dobânzile aferente, calculate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. În astfel de situații se va stabili prin acte adiționale la contractul de împrumut că nivelul garanțiilor să acopere valoarea împrumutului acordat și a dobânzilor calculate pentru următoarele 12 luni ; au deschise conturi la una din unitățile teritoriale ale băncii ; prezintă situația angajamentelor din conturile deschise la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente ; acceptă clauzele din contractul de credite.

Dupa aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatarea furnizării de către client a unor date nereale și numai după expirarea unui termen de preaviz de minim cinci zile calendaristice, care va fi comunicat în scris acesteia. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului privind destinația, utilizarea, garanțiile, termenele,etc., sau în cazul în care situația economică și fianciară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.

Între încasarea ratelor de credite la scadență și a dobânzilor la termen stabilite, prioritatea a reîncasării dobanzilor, dacă prin acte bilaterale încheiate între bancă și împrumutat nu s-a convenit altfel. Rambursarea anticipată a oricăror sume datorate în cadrul creditului, se poate efectua numai cu acordul prealabil al băncii și se va face începând cu ultima scadență, pentru a nu influența calculul de dobândă, dacă prin contractul de împrumut sau actele adițioanale ale acestora nu s-au stabilit altfel.

Pentru creditele acordate și nerecuperate de clienții supuși regimului de lichidare judiciara, banca va sista calculul dobânzilor și penalităților, începând cu ziua primirii de la organele judecătorești a notificărilor de intrare în lichidare judiciară a debitorului conform prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare. Sistarea calculelor dobânzilor și penalităților se va efectua numai pentru creditele, dobânzile și alte creanțe negarantate sau rămase fără garanții, total sau parțial, în urma obținerii aprobării în acest sens de la Centrala Băncii.

Pentru acordarea unui credit este necesar să se întocmească următoarea documentație :

Documentația pe care clienții băncii o prezinta unităților bancare teritoriale în vederea obținerii de credite, trebuie să cuprindă :

cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant ;

bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și piedere, încheiate pentru ultimul an, ultimele situații privind ‘Rezultatele financiare’ și ‘Situatia patrimoniului’, balanța de verificare încheiată pentru ultima lună ;

bugetul de venituri și cheltuieli întocmit conform precizarilor Ministerului Finanțelor (inclusiv pentru agenții economici cu capital privat) ;

situația prognozată a plaților și încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul ;

situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul , care să cuprindă cantitățile, valorile, cauzele formării și termenele de valorificare ;

situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului ;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plata dobânzilor ;

lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat ;

planul de afaceri ; orice alte documente necesare , solicitate de bancă (decont TVA,declarația lunară pentru impozitul pe profit etc.).

Documentația prevăzută mai sus este comună pentru toate categoriile de credite, la aceasta agentii economici vor anexa după caz și alte documente specifice categoriei de credit solicitate.

Etapele analizei economico-financiară a documentației de acordare a creditului :

Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situației economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta, analiza economico-financiară se bazează pe documentele de sinteză contabilă (bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportari contabile periodice etc.) pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum și pe analiza fluxului de lichidități (cash-flow-ului) pentru perioada următoare.

Analiza economico-financiară a activităților clienților conține :

a). analiza bilanțului contabil, care presupune :

examinarea bilanțurilor pe ultimul an încheiat și situațiile financiare cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeiași perioadă a anului trecut. Bilanțurile contabile ale societăților comerciale sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, experți contabili, contabili autorizați cu studii superioare sau societăți comericale de expertiză contabilă, după caz în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor. În același mod se stabilesc și condițiile privind verificare și certificarea bilanțurilor contabile ale regiilor autonome ;

analiza imobilizărilor corporale și necorporale și a surselor de acoperire ale acestora ;

analiza decontărilor prelevărilor, datoriilor și obligațiilor față de terți ;

analiza costurilor în vederea dimensionării corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditării.

b). analiza veniturilor, cheltuielilor și contului de profit și pierdere care presupune :

analiza rezultatelor activității și a profitului obținut pe ultimul an încheiat și respectiv pe anul curent ;

analiza repartizării profitului net ;

analiza pierderilor înregistrate și recuperarea lor.

c). analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, oferă posibilitatea unei mai bune înțelegeri la nivelul fiecărei activități (exploatare, investiții, financiară), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) și utilizarea acestora precum și impactul asupra disponibilităților bănești ale agentului economic, la sfârșitul perioadei analizate.

d). analiza fluxului de lichidități pe perioada următoare, presupune ca pe baza rezultatelor obținute anterior si a portofoliului de contracte de aprovizionare, producție, desfacere a perspectivei variației stocurilor, etc. să se evalueze și să se prognozeze : posibilitatea clientului de a genera în viitor lichidități ; capacitatea clientului de a-și onora obligațiile de plată viitoare.

Prudența bancară presupune cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii.

Cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară precum și a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea băncii pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În consecință, în vederea protejării fondurilor propii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții deaorece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acordă un credit realizează pe baza cunoașterii detaliate a clientului un act de încredere.

Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilanțul ofera o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute pe baza unor acte administrativ emise la un moment dat. Pentru obținerea unei imagini cât mai reale asupra situației financiare a clienților este necesar ca pe baza bilanțului să se elaboreze o informație care să corespundă mai bine necesităților de analiză a băncii, respectiv de diagnostic dar și de evaluare.

De asemenea pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o prezintă informațiile furnizate de contul de profit și pierdere, astfel ca și în cazul bilanțului contabil vor fi regrupate și prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate.

Prezentarea bilanțului contabil

Bilanțul contabil întocmit de client conține elemente patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea reală, de piața a acestora. Pornind de la balanța de verificare lunară, situațiile financiar contabile periodice și bilanțul contabil prezentate de clienți, ofițerii de credit vor proceda la analiza acestora pentru ajustarea și adaptarea lor în vederea obținerii elementelor și informațiilor care servesc mai bine scopurilor și principiilor de analiză ale băncii.

Utilizarea datelor obținute este impusă de necesitatea determinării valorii reale a activului și întregului patrimoniu și stabilirea cât mai corect posibil a mărimii riscului asumat de client (proprietar) în comparație cu cel al băncii.

Regruparea informațiilor din bilanțul contabil se va efectua de către ofițerii de credit.

Prezentarea contului de profit și pierdere

Bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv la încheierea exercițiului, iar contul de profit și pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli ce au definit evoluția economico-financiară a agentului economic analizat, de la începutul și până la sfârșitul exercițiului. Din multitudinea de activități economice și financiare pe care le desfășoară un agent economic în vederea atingerii rentabilității scontate, ofițerii de credite își vor concentra, în principal, atenția asupra acelora care generează venituri și cheltuieli.

Pentru a raspunde mai bine necesităților de analiză ale băncii, ofițerii de credite vor prelucra contul de profit și pierdere elaborat de clienți, prin introducerea unor indicatori denumiți solduri intermediare de gestiune (marjă comercială, valoarea adaugată, excedentul/deficitul brut din exploatare, excedentul/deficitul brut financiar, excedentul/deficitul brut exceptional, capacitatea de autofinanțare, etc.).

Pentru realizarea sarcinilor privind efectuarea analizei financiare privind bilanțul contabil și contul de profit și pierdere ofițerii de credite vor introduce în calculator datele din balanța de verificare lunară, controlând corectitudinea soldurilor și vor interpreta datele și indicatorii obtinuți. Introducerea acestei metode standard de analiză computerizată prezintă o serie de avantaje :

informațiile contabile prezentate de client sunt ajustate, prelucrate și regrupate, obținându-se indicatori care corespund mai bine principiilor de analiză ale bancii ;

prin corelarea volumului mare de informații și sintetizarea lor, se oferă posibilitatea tendințelor în evoluția clientului, pot fi sesizate mai ușor aspectele negative precum și cele care necesită noi detalii și precizări din partea acestuia, având astfel loc o cunoaștere mai bună a afacerilor clientului ;

se reduce substanțial durata elaborării indicatorilor privind bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, lăsând ofițerilor de credite timpul necesar pentru interpretarea situatiei economico-financiare a clientului ;

se constituie prin arhivare electronică o bază de date care poate fi folosită la elaborarea diverselor lucrări.

Aspecte nefinanciare privind clienții băncii

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calitățile morale și profesionale ale conducătorilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociați colaboratori, precum și a reputației prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri.

În acest scop, se va face evaluarea cât mai reală a riscului în activitatea de creditare, iar banca va analiza atât riscurile financiare cât si cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influențeaza activitatea clientului pot fi interni sau externi.

În fundamentarea deciziei de acordare a unui credit, ofițerii de credit vor ține seama suplimentar și de următoarele aspecte interne :

Conducerea activității (managementul) constă în : pregătirea profesională, prestigiul și experiența în ramura sau sectorul de activitate; experiența în funcții de conducere și reputația echipei manageriale ; conducerea este asigurată de o echipă sau de către o persoană, cunoscând că în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de către o singură persoană ; asigurarea succesiunii manageriale ; gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societății, fiind de așteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare la capital este mai mare ; structura conducerii, specializarea în funcție de aptitudinile în domeniul tehnic, financiar-contabil, marketing ; moralitatea conducerii ; calitatea sistemului internațional (informații primite de conducere, circulația acestora în interiorul societății, modul de obținere a informațiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul etc.) ; capacitatea de a se achita de obligații ; perioada de rotație a personalului îndeosebi a celui de conducere și a specialiștilor, care poate constitui un semnal atunci când este prea scurtă(cateva luni) sau prea îndelungată (peste 10, 20 ani).

Activitatea clientului constă în : evoluția activității și profilul acestuia ; caracterul activității – permanent, sezonier, ciclic ; sfera de activitate – producție, comerț, prestări servicii, etc. ; produsele și serviciile – de strictă necesitate/de lux, de serie/unicat, vechi/noi, competitive/mai puțin competitive, profitabile/neprofitabile ; importul ; concurenții – numărul și mărimea concurenților, reputația lor, caracteristicile produselor fabricate de aceștia ; segmentul de piață deținut – în creștere/declin, cuantificabil/necuantificabil ; portofoliul de clienți al acestora – număr, reputație dependentă de anumiți clienți, modalitatea de vânzare (pe credit comercial/cu plata imediată) ; relațiile cu furnizorii – număr, dependența de anumiți furnizori, modalitatea de plată la vedere/la un anumit timp la vedere ; politica de prețuri – nivelul față de concurență, facilități ; reclamă și publicitate ; resursele materiale – clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport (proprietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizica, fiabilitate, finanțare, etc.) ; resurse umane – evaluarea angajaților din punct de vedere al pregătirii profesionale, priceperii, eficienței, costul personalului, disponibilități de înlocuire, fluctuația personalului, relații conducere-personal-sindicat, etc.

Strategia constă în existența acesteia pe următorii 3-5 ani, dacă aceasta este realistă, realizabilă sau cu risc de eșec; modalitățile de realizare a strategiei propuse ; alternative și implicații în cazul nerealizării strategiei propuse ; existența sau inexistența planurilor de restructurare și de redresare financiară.

Factorii nefinanciari externi care trebuie avuți în vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt : domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivității, profitabilității, tehnologizării, cheltuielilor de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul domeniu de activitate ; încadrarea activității clientului în politica economică generală și în tendințele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate ; impactul legislației asupra activității clientului ; impactul unor factori macroeconomici asupra activității clientului ; dependența și poziția geografică față de sursele de aprovizionare și piețele de desfacere ,față de căile de transport etc. ; caracteristicile sociale ale piețelor de desfacere : obiceiuri alimentare ,înclinația spre un anumit tip de consum, religie, etc. .

Analiza aspectelor nefinanciare privind clienții băncii se va efectua de ofițerii de credite astfel : la solicitarea primului credit ; ori de câte ori un client al băncii solicită un credit ;o dată pe an pentru toți clienții aflați în portofoliu, beneficiari de credite ; ori de câte ori din informațiile obținute de bancă rezultă că ar putea fi posibile modificări majore în activitatea clienților beneficiari de credite aflați în portofoliu .

Concluziile rezultate din analiza aspectelor nefinanciare privind clienții se vor utiliza de bancă la :fundamentarea deciziei de preluare a unor clienți ; fundamentarea deciziei de creditare ; situația clienților ; analiza calității portofoliului de împrumuturi etc.

Creditarea nu este o știință exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuși, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine și, prin urmare, a riscului implicat în creditare. Aceste principii se referă la solicitantul creditului, cererea de creditare, rambursare, dobânzi și comisioane bancare și garantarea. La analiza fiecăreia dintre aceste categorii, vor fi luate în considerare mai ales aspecte privind creditarea personelor juridice, dar anumite considerații se aplică și creditelor acordate persoanelor fizice, munca în cazul unei persoane fizice, iar în cazul persoanelor juridice domeniul de activitate al firmei.

Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul ei de vedere privind capacitatea de rambursare, prezenta și viitoare, a clientului. Prin urmare, este esențial ca banca să obțină cât de multe informații în legătură cu situația financiară a potențialului client si să fie sigură că se poate baza pe toate informațiile oferite de acesta. În această analiză, banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl cunoaște pe client; analiza se face diferențiat pentru un client nou și pentru un client tradițional.

Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare evidențele sale referitoare la acesta. Solicitările noilor clienți trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită un credit nu este clientul băncii trebuie să se obțină referințele satisfăcătoare despre integritatea și situația financiară a persoanelor care conduc afacerea.

Problemele cheie asupra cărora trebuie să ne concentrăm când analizăm situația unui client care a solicitat un credit, se pot împărți în patru grupe (pentru o persoană juridică): domeniul de activitate al firmei, situația financiară a firmei, calitatea managementului firmei și performanțele viitoare ale firmei.

Condițiile determinate care vor fi luate în considerare atunci când se analizează cererea de creditare sunt: competența legală a solicitantului, destinația creditului, valoarea creditului, durata creditării,eșalonarea ratelor scadente și dobânda percepută pentru creditul acordat, în corelație cu politica dobânzilor la depozite practicată de bancă. De asemenea, banca trebuie să ia în considerare dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare a băncii.

În derularea operațiunii de creditare atât banca dar și clientul are o serie de responsabilități privind următoarele aspecte:

destinația creditului sau obiectul creditului trebuie clar definită și înțeleasă, atât de client cât și de bancă. Dacă se acordă un credit unei persoane juridice pentru o afacere ilegală, documentația creditului și orice garanție în sprijinul ei sunt lovite de nulitate.

este esențial ca banca să cunoascaă valoarea creditului. Riscul de nerambursare a unui credit există atât în situația în care solicită un credit prea mic, și atunci când un client împrumută prea mulți bani.pentru a ne asigura că a fost solicitat un nivel corect al creditului, cererea clientului trebuie susținută de un flux monetar prognozat (cash flow). Acesta poate lua forma unui document care să indice lichiditățile curente, veniturile și cheltuielile prevăzute. Desigur, prognoza trebuie să includă sumele atrase de client și orice plăți și dobânzi datorate băncii.

prognoza fluxului de fonduri disponibile indică durata realistă a rambursării creditului. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidități. Dacă persoana juridică incearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar putea să rămână fără lichidități și să nu poată să-și desfășoare corespunzător activiatea în continuare sau chiar să dea faliment. Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate mai mici, valoric, eșalonate pe o perioadă mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi într-un mod realist, decât să fie efectuată într-o perioadă mai scurtă, în rate mai mari. Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată de durata de viată a obiectului creditului.

remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece constituie una din modalitățile principale prin care banca realizează profit. Cheltuielile pe care le persupune pentru bancă procesul complex al analizării cererii de creditare trebuie, la rândul lor, să fie recuperate. În unele țări se obișnuiește ca bănicile să perceapă clienților un comision de negociere, pentru acoperirea costului de instrumentare a creditului. În practica românească, aceste costuri urmează să se acopere prin rata dobânzii, deși comisioanele se plătesc, adesea din credit. Băncile trebuie să se asigure că dobânda și comisioanele percepute sunt competitive, comparativ cu cele practicate de alte bănci și instituții financiare de pe piață; în caz contrar clienții vor solicita credite în altă parte. Cu toate acestea banca trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar pentru a putea să-și desfășoare activitatea nestingherit; în caz contrar, stabilirea unei rate de dobânda prea mare poate determina un risc de credit sporit.

datorită mediului competitiv în care operează, băncile nu pot întotdeauna stabili rate ale dobânzii care să reflecte, realist, riscul inerent unei situații date. Dacă o bancă solicită o rată de dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenței și, prin urmare, banca poate solicita drept garanție active de o anumită valoare, cu dreptul de a le vinde în cazul în care clientul nu reușește să ramburseze creditul. Acesta este cunoscut sub denumirea de garanție reală. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de creditare trebuie să fie luată inainte de a se aduce în discuție garanția. Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist oricărei garanții oferite de client și cât de ușor va fi să transforme în numerar garanția, în caz că apare necesitatea executării ei.

4.2. Indicatori de evaluare

Principiul de bază avut în vedere de bancă la acordarea împrumuturilor, este cel al capacității împrumutatului de a realiza volumul de lichidități care să asigure rambursarea dobânzilor, a comisioanelor și a ratelor de credit, la termenele convenite.

Acoperirea cu garanții a creditului și a dobânzilor reprezintă unul dintre elementele de judecată la analiza împrumutului și în același timp o condiție obligatorie, dar nu determinantă, pentru luarea deciziei de aprobare a creditului sau a scrisorii de garanție bancară.

Operațiunea de evaluare a bunurilor propuse drept garanții poate fi efectuată:

de regulă, de către inspectorul de credite care și-a însușit prezentele norme tehnice după o instruire prealabilă în cadrul băncii, pentru bunurile de natura echipamentelor tehnologice, a mijloacelor de transport și a proprietăților imobiliare, propuse a fi luate în garanție, la care se pot aplica normele de evaluare indiciale pentru determinarea valorii rămase actuale, corelate cu metode bazate pe valori de piață sau de randament;

de către specialiștii băncii, atestați ANEVAR, pentru toate categoriile de bunuri indiferent de gradul de complexitate, cu excepția celor care necesită măsurători, expertize și probe de specialitate;

de către instituții specializate, în cazuri deosebite, când operațiunea de evaluare presupune expertize tehnice însoțite de probe de laborator, măsurători cu instrumente și aparatură specială;

de către firme specializate în evaluări de active, la comanda solicitantului de credit; situație în care rapoartele de evaluare vor fi analizate și însușite de către specialiștii din bancă.

Rapoartele de evaluare a garanțiilor din documentațiile de credite ce se analizează și aprobă, potrivit competențelor, la nivelul Centralei Băncii, vor fi avizate de către specialiștii Serviciului de consultanță și evaluare a studiilor de fezabilitate, a garanțiilor și a patrimoniului.

Evaluarea garanțiilor sau actualizarea rapoartelor de evaluare întocmite anterior, se efectuează, în principal, la următoarele momente:

a). la analiza documentației de credite când sunt propuse drept garanții bunuri mobile și imobile aflate în patrimoniul solicitantului sau achiziționate și parțial achitate prin credit de la BCR.

b). la analiza documentației de suplimentare a creditelor;

c). la verificarea faptică a garanțiilor și la analiza calității portofoliului de credite, în cazul în care ofițerul de credite apreciază că, față de ultimul raport de evaluare actualizat, au intervenit modificări fie în valoarea creanței garantate, fie în valoarea bunului acceptat în garanție;

d). cel puțin o data la 12 luni ofițerul de credite va actualiza sau solicita, după caz, actualizarea rapoartelor de evaluare întocmite anterior;

e). în faza de executare silită pentru valorificarea garanțiilor.

Pentru operațiunile de evaluare efectuate de către personalul băncii cu sarcini specifice, solicitanții de credite vor achita anticipat comisionul pentru operațiuni de evaluare, reglementat separat prin circulara privind comisioanele practicate de BCR.

Pentru evaluările efectuate la momentele c),d), și e) de mai sus nu se percepe comision.

Etapele premergătoare operațiunii de evaluare sunt:

analiza capacității împrumutatului de a realiza lichidități, potrivit procedurilor stabilite prin Normele Met. Nr.1/1997, privind activitatea de creditare, realizată de ofițerul de credite, din care să rezulte că se va putea asigura rambursarea creditului, a dobânzilor și a comisioanelor.

preselectarea bunurilor propuse drept garanții având în vedere următoarele criterii generale:

-să existe piețe de desfacere sau potențiali cumpărători, în prezent și în perspectivă, pentru bunurile propuse drept garanție;

-bunurile să fie în circuitul civil să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului și să nu fie afectate de alte creanțe;

-bunurile de natura echipamentelor tehnologice și a mijloacelor de transport, aflate în stare nouă, care urmează a fi achiziționate parțial din credite, sau proprietățile imobiliare parțial realizate din credite să fie însoțite, după caz, de certificate de calitate și garanție sau scrisori de garanție de bună execuție;

-bunurile propuse a fi admise în garanție să se încadreze în vechimea admisă la sfârșitul perioadei de creditare, sau în uzura fizică maximă admisă.

Neîndeplinirea acestor criterii și neidentificarea altor bunuri sau altor tipuri de garanții conduce la imposibilitatea analizării în continuare a documentației de credit.

Prioritățile de selectare a bunurilor propuse a fi luate în garanție sunt:

-proprietăți imobiliare de natura terenurilor intravilane libere;

-proprietăți imobiliare formate din terenuri intravilane și construcțiile existente pe acesta;

-echipamente tehnologice și mijloace de transport.

inspecția la fața locului, în scopul verificării existenței bunurilor preselectate, a constatării stării acestora , cât și pentru determinarea tuturor elementelor necesare întocmirii raportului de evaluare.

Evaluarea propriu-zisă este o operațiune complexă, care presupune cunoașterea și aplicarea cu rigurozitate a metodelor și tehnicilor de evaluare și generează responsabilități pe măsura ale celor ce o efectuează.

Pornind de la conținutul bilanțului contabil prelucrat și de contul de profit și pierdere prelucrat, ofițerii de credite vor analiza situația bonității clienților pe baza unui sistem de indicatori de structură și performanță.

Indicatorii care stau la baza analizei și evaluării bonității clienților pot fi grupați în:

Indicatori de nivel și structură

– cifra de afaceri

– capitaluri proprii

– rezultatul exercițiului ( profit/pierdere)

– fondul de rulment

– necesarul de fond de rulment

– trezoreria netă

– lichiditatea : – lichiditatea imediată

– lichiditatea curentă

– lichiditate la o dată viitoare

– solvabilitatea

– gradul de îndatorare: – gradul de îndatorare generală

– gradul de îndatorare financiară

– viteza de rotație: – rotația activelor circulante

– rotația stocurilor de materii prime

– rotația stocurilor de produse în curs de fabricație

– rotația stocurilor de produse finite/mărfuri

– durata medie de încasare a clienților

– durata medie de plată a furnizorilor

Indicatori de performanță

– rentabilitatea: – rentabilitatea de exploatare : – brută

– netă

– rentabilitatea economică

– rentabilitatea financiară

– riscul financiar : – gradul de acoperire a dobânzii

rata valorii adăugate

politica de dividende

Pentru a efectua o apreciere finală corespunzătoare asupra bonității clienților, ofițerii de credite vor urmării rezultatele și interpretarea tuturor indicatorilor prezentați într-un sistem unitar care să scoată în evidență punctele tari și pe cele slabe ale respectivului agent economic, și mai ales să poată conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.

Analiza bonității clienților se va efectua de ofițerii de credite:

-ori de câte ori se solicită un credit;

-pentru creditele aflate în portofoliu la data stabilită pentru revizuirea creditelor;

-ori de câte ori conducerea unităților bancare consideră necesar.

Prudența, ce caracterizează întreagă activitate de creditare, se impune și în operațiunea de evaluare, pentru a putea astfel respecta unul dintre principiile de bază ale garanțiilor asiguratorii potrivit căruia bunurile admise drept garanții trebuie să poată fi transformate cu ușurință în lichidități, în orice moment al procesului de creditare, la valori acoperitoare pentru datoriile garantate.

Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de bancă la începutul perioadei de creditare este în toate cazurile cel puțin egală cu datoria împrumutatului, formată din creditul aprobat plus dobânda calculată la data acordării creditului până la scadența finală, în cazul creditelor pe termen scurt și respectiv dobânzile calculate la data acordării creditului pentru o perioadă de cel puțin 12 luni de la acea dată, în cazul creditelor pe tremen mediu și lung.

4.3. Riscurile de creditare

Activitatea de creditare implică un risc prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare pentru bancă fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștință de cauză.

În scopul diminuării riscului în activitatea de creditare, banca va urmări respectarea următoarelor condiții:

împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor din Legea nr.38/1998 republicată privind activitatea bancară, 20%din capitalul și rezervele băncii. Capitalul și rezervele băncii include capitalul propriu și capitalul propriu și capitalul suplimentar, care determină potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României privind fondurile proprii ale societăților bancare. Lunar, Direcția de Politici și Risc de Credite, comunică unităților bancare teritoriale nivelul fondurilor proprii ale băncii pentru a fi avute în vedere de acestea în activitatea de creditare.

conform prevederilor art.12 din Ordonanța Guvernului nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome, pentru acoperirea cheltuielilor curente, în situația în care în cursul unui an mijloacele regiei autonome nu sunt suficiente, acestea pot contracta credite cu societățile comerciale bancare în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent sau poate emite titluri negociabile pe piață în aceeași limită.

Potrivit reglementărilor prudențiale ale Băncii Naționale a României suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale băncii. Împrumuturile mari se aprobă de Comitetul de Direcție din Centrala băncii, cu unanimitate de voturi a membrilor acestuia. Această regulă se aplică și oricăror acordări de noi credite, indiferent de sumă, care cumulate cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii, dar nu mai mult de 20%.

Toate creditele și orice alte angajamente în lei și valută, pe termen scurt, mediu și lung acordate unui agent economic indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Prin capitalurile proprii ale agentului economic, se înțelege capitalul social și primele legate de capital, diferențele de reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenți, subvențiile pentru investiții, provizioanele reglementate, precum și aportul înteprinzătorului individual,dacă există angajamentul scris, în formă autentică, privind menținerea acestuia pe toată durata creditării.

În cazul clienților incluși în programe guvernamentale speciale de restructurare, redresare financiară etc., banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe, cu aprobarea și în condițiile stabilite de organele abilitate.

În vederea asigurării și menținerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, împrumuturile și garanțiile în lei și valută acordate de bancă nu vor putea depăși 12,5 ori fondurile proprii ale societăților bancare.

Pentru eliminarea riscului, banca nu acordă credite: agenților economici care înregistrează pierderi și sunt fără perspective de redresare, cu excepția cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat altfel, agenților economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare și unităților economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr.64/1995 privind procedura reorganizării îi lichidării judiciare, cu excepția cazurilor în care instanța judecătorească hotărăște că pot fi acordate credite în vederea reorganizării și redresării activității debitotrului.

CAPITOLUL V

GESTIUNEA RISCULUI DE CREDIT

5.1. Rolul calității portofoliului de credite bancare

Principala operațiune bancară este creditarea. Într-adevăr, între plasamentele băncilor pe primul loc se află creditele. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența în mod hotarâtor dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a conducerii băncii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauză a falimentelor bancare. După cum se arată într-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din această țară în anii ’80, între acestea se înscriu:

-neatenția în formularea normelor de creditare;

-prezența unor condiții de creditare prea generoase, cuplată cu lipsa unor normative clare;

-nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;

-concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piese;

-slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);

-creșterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste posibilitățile rezonabile ale băncii de a acoperi riscurile;

-sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;

-necunoașterea fluxurilor de trezorerie a clienților;

-creditarea preferențială (sub condițiile de piață).

Pentru a depăși deficiențele sistemice și procedurale de acest gen, care duc la creșterea pierderilor la portofoliul de credit, băncile trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante și să angajeze/pregătească un personal de un profesionalism ireproșabil, care să înțeleagă și să respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar să existe un feed-back permanent prin care conducerea băncii să fie informată despre eficacitatea procesului de control al calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie detectate și corectate (în limita posibilităților ) din timp.

5.2. Politica de creditare

Pentru ca o politică bancară de creditare să se dovedească și utilă, nu doar un exercițiu academic, ea trebuie să indeplinească condiții de formulare corectă și conținut complet.

5.2.1.Formularea politicii de creditare

O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:

-selecția unor credite sigure și cu o probabilitate maximă de rambursare;

-selecția unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

-încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor piețelor pe care opereză banca.

Politicile de creditare variază în timp și în funcție de ciclul economic. Ele trebuie să fie actualizate și să devină adaptabile la modificările mediului concurențial și economic.

Riscul individual de creditare

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau parțial. Acest risc mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului; el este esențial în activitatea bancară deoarece principala funcție a unei bănci o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este,deci, de o importanță majoră pentru bancă. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se poate estima dacă probabilitatea de rambursare o depășește pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacități de rambursare se poate face, dar are la bază proceduri diferite, în funcție de debitor: agent economic, persoană privată, stat.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:capacitatea de plată, caracterul debitorului-dorința sa de a face plata, capitalul-averea debitorului, garanția (reală sau personală), condițiile de mediu. Dintre acești cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selecția defectuasă a dosarelor și supravegherea internă improprie a evoluției (practic a involuției) calității debitorilor. Riscul de selecție improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conținutul dosarelor, aprecierea internă a calității clienților pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare și stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

În funcție de destinația lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum și credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumpărări de mărfuri cu plata în rate, mărfuri care constituie, de regulă, și garanția creditului. Pe piața acestor credite băncile sunt puternic concurate de societăți de credit de consum și de cooperativele de credit.

Creditele personale sunt, de regulă plafonate absolut – indiferent de veniturile clientului și destinația creditului, pentru că aceste informații nici nu sunt solicitate de bancă. Ea împrumută o anumită sumă de bani (ofertă limitată, de regulă, la de două –trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadență precisă și cu o rată a dobânzii relativ mare;clientul poate folosi banii după bunul său plac, cu condiția să ramburseze la scadență; este o piață în dezvoltare, pe care băncile concurează agresiv.

Aprecierea calității debitorului se face în funcție de venituri: regula este ca valoarea creditului acordat să nu depășească veniturile încasate pe o perioadă de două luni.

Identificarea și evaluarea cauzelor insolvabilității se face pe două grupe distincte :cauzele obiective, legate de mediul de activitate și cele subiective, care țin mai ales de caracterul clientului. În funcție de natura veniturilor (salariale sau nu), de mărimea și periodicitatea acestora, de existența altor angajamente de onorat și de caracterul clientului, banca poate stabili dacă probabilitatea de rambursare este suficient de ridicată pentru acordarea creditului.

Pentru creditele pe termen mijlociu și lung obiectul creditului îl reprezintă cumpărarea sau efectuarea de lucrări la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicată dacât în cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilității sunt însă aceleași cu o probabilitate de apariție mai ridicată deoarece și creditarea este pe termen lung. Protecția este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporește incertitudinea, atât în ceea ce privește veniturile, cât și comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garanții sub forma asigurărilor de viață pentru debitori cu beneficiar de asigurare banca și sub formă de ipoteci și alte garanții reale.

În practică regula care se aplică (formalizată sau nu în politica de creditare ) este aceea că ratele lunare nu trebuie să depășească 30% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejează perfect căci acestea pot să nu fie veniturile nete și după contractarea creditului, s-ar putea (și este chiar foarte probabil ) ca până la scadență clientul să contracteze alte datorii care să determine creșterea ponderii ratei de rambursat față de veniturile nete. De aceea se stabilește de regulă doar 30% deși pot fi suportate fără probleme și rate de rambursat relativ mai ridicate. În stabilirea acestui procent importantă este și structura bugetelor de familie, serios perturbată în perioade de inflație ridicată, mai ales pentru familiile cu buget mic.

5.2.2. Selectarea creditelor acordate debitorilor din alte tari. Riscul de tara

Riscul de țară se definește ca fiind riscul de nerambursare generat de o insolvabilitate determinată de localizarea geografică a debitorului și nu de deteriorarea situației lui financiare. Nu este un risc de credit propriu-zis căci insolvabilitatea debitorului nu îi este proprie. El apare ca risc:

-specific organismelor guvernamentale, instituțiilor/întreprinderilor publice, statelor debitoare sau

-suplimentar pentru persoane sau agenți a căror insolvabilitate este determinată de localizarea geografică fără o deteriorare a situației financiare.

Riscul de țară are două dimensiuni: politică și economică.

Riscul politic sau riscul suveran este primul element al riscului de țară și exprimă gradul de instabilitate politică. Aceasta poate provoca situații de o gravitate deosebită pentru creditor, între care:

-repunerea în discuție sau renegocierea unor contracte;

-limitarea sau interzicerea investițiilor străine;

-limitarea sau interzicerea ieșirilor de capital;

-naționalizarea, cu sau fără despăgubire;

-refuzul de a recunoaște angajamentele guvernelor anterioare;

-anularea datoriei externe sau suspendarea plăților.

Toți acești factori pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate și a dobânzilor aferente.

Riscul economic, a doua dimensiune a riscului da țară, este generat de incapacitatea autorităților monetare ale țării respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor. Debitorul poate fi solvabil și capabil să degaje o capacitate de rambursare suficientă dar lipsa de rezerve în devize nu permite realizarea transferului spre exterior.

Cel mai adesea, însă, riscul politic, economic și de creditare propriu-zis sunt împletite, situația economică, politică și financiară a țării putînd fi deteriorată.În acest context se impune o abordare globală a riscului de țară.

Metodele de analiză a riscului de țară sunt numeroase, căci numeroase sunt studiile dedicate acestui subiect. Mai dezvoltate sunt două direcții de studiu:metoda indicatorilor de risc și teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizată și se bazează pe metode Delphi. Riscul de țară se determină prin parcurgerea următoarelor etape:

-stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situația politică, economică și financiară a țării. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenența la o zonă de conflict, rolul jucat de militari, puterea militară. Criteriile economice sunt structura importurilor și a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar. Drept criterii financiare se pot folosi:regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre rezervele monetare și datoria externă, raportul dintre serviciul datoriei și exporturi;

-interogarea experților asupra pertinenței acestor criterii, cerându-le să le ierarhizeze și noteze totodată;

-ponderarea criteriilor în funcție de importanța lor și apoi calcularea unei note care să indice riscul total.

În esență, metoda este foarte asemănătoare cu credit scoring, doar că în loc de analiza discriminatorie se folosește interogarea experților.

Teoria valorii firmei are la bază evaluarea valorii economiei țării respective prin acpitalizarea unui flux de venituri reprezentat de excedentul balanței comerciale. Apoi această valoare a economiei se compară cu datoria internă.

Un exemplu de indicator de risc de țară pe baza metodei indicatorilor de risc este Business Environment Risk Index-BERI.

Acest indicator a fost pus la punct în SUA unde este publicat periodic. Punctajul se stabilește pe bază a 15 criterii,ponderate diferit, fiecare putând fi notat de la 0 la 4 puncte, în funcție de risc ( 0 pentru risc maxim)

Exemplu de indicator BERI de risc de țară

Tabel 1

Tările sunt clasificate, în funcție de punctajul obținut, astfel:

<= 40 inaceptabile;

41-55 riscuri ridicate;

56-69 riscuri moderate;

>= 70 riscuri reduse.

În funcție de această apreciere creditorii stabilesc dacă acordă sau nu creditul, precum și condițiile de creditare (garanții, termen de rambursare, rată a dobânzii).

5.3. Gestiunea riscului de credit global.

5.3.1. Principiile gestiunii riscului de credit global

Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea și limitarea riscurilor.

1.) Diviziunea riscului de creditare urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăți de exploatare. În sfera creditării particularilor, diversificarea portofoliului este în primul rând o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici impotantă este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce privește clienții suverani –diversificarea geografică. În cazul României băncile își propun o diversificare a portofoliilor instituțioanle prin dezvoltarea activităților de creditare a sectorului privat.

Pe de altă parte se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoie de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a piețelor o permite, astfel de firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intremediar. O altă soluție o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar este anasamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, anasamblu structurat și organizat de o manieră precisă. Această soluție are dezavantajul că diluează responsabilitate băncilor participante, dar și avantajul divizării riscurilor. Pool-ul permite participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi (operație mai puțin riscantă și mai puțin costisitoare ) și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultata.

2.) Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, asigură limitaea riscurilor în două feluri: global și analitic, astfel:

-fixînd o limită proprie, internă, angajamentul său global în operații riscante, (dar rentabile). Se stabilește o limită maximă (de ex. 75%) pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar.

-fixînd plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sectoare de activitate sau zone geografice pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să îi afecteze negativ expunerea lor.

Se mai pot stabili plafoane de tip “stop-loss” care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.

Foarte utile se pot dovedi și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de definit în momentul în care criza se produce;preferabil este ca banca să fie pregătită pentru eventualitatea producerii unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat.

Pe de altă parte, banca centrală, ca autoritate bancară, își asumă resposabilitatea limitării expunerii consolidate la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorității bancare este de impulsionare, cotrol și sancționare.

Normele se referă la limitarea riscurilor și vizează împrumuturile mari acordate clienților de către societățile bancare (Norme BNR 5/1992). Conform acestor norme un împrumut este mare când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garanțiilor și altor angajamente asumate în numele acestui client, depășește 10% din capitalul propriu al societății bancare. Se consideră un singur debitor orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază împreună sau cu titlu individual de împrumuturi acordate de aceeași bancă și care sunt legate economic între ele. Suma totală a acestor imprumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depăși de 8 ori nivelul capitalul propriu al societății bancare. Împrumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depăși 20% din capitalul propriu al societății bancare.

Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate în directiva privind riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul mare este definit tot relativ la capital-10% din capitalul propriu și capitalul suplimentar; nici unul dintre acești debitori nu poate avea față de bancă angajamente mai mari de 25% din capital iar dacă debitorul este compania mamă, o subsidiară sau altă companie afiliată la același holding, atunci limita este de 20%. Suma acestor riscuri nu poate depăși de 8 ori capitalul băncii. Regula a fost implementată de toate statele membre la nivel național până la 1 ianuarie 1994.

În România clasificarea clienților se face ținând seama de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora la scadență datoria (Norme 3/1994 ale BNR).

În conformitate cu acestea, evaluarea performanțelor financiare se face de către fiecare societate bancară și creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

-categoria A: perfomanțe foarte bune, care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe;

-categoria B: perfomanțe bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

-categoria C: perfomanțe financiare satisfăcătoare, cu tendință de înrăutățire;

-categoria D: perfomanțe financiare scăzute și ciclice;

-categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

-bun: rambursări după scadențar, cu în întărziere maximă de 7 zile;

-slab:întârzieri la scadențar de până la 30 zile;

-necorespunzător: întârzieri la scadențar peste 30 zile;

În funcție de aceste două criterii, creditele se clasifică în cale cinci categorii astfel:(vezi tabelul 2)

Tabelul 2

Sursa.BNR.Normele 3/1994

5.3.2. Creditele neperformante si efecte

Sunt cele la care apar evenimente la scadențar, întotdeauna creditele din categoriile îndoielnice și substandard. Pierderile au început și ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante sunt cele care generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecutela pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic și care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzătoare a activului și pasivului bănci, deci la o restrângere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt păstrate în portofoliu căci nu sunt încă pierderi și au șanse reale de a nu deveni pierderi dacă sunt gestionate corespunzător.

Problema este că ansamblul cheltuielilor legate de gestiunea lor este foarte mare. Pentru bancă, aceste cheltuieli includ:

-creșterea prelevărilor obligatorii pentru fondul de rezervă: 50%din valoarea creditului (fonduri avansate plus dobânzi minus garanții) în cazul creditelor îndoielnice și 20% în cazul creditelor sub standard;

-creșterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată și preferențială a acestor credite care deja crează probleme; acestea pot să apară ca un cost de oportunitate sau ca o cheltuială suplimentară. Costul de oportunitate apare pentru că personalul băncii acordă o atenție sporită acestor credite, fără a asigura băncii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; se consumă mai mult timp (mai mult personal convențional ) în contacte directe cu clientul, analize și verificări suplimentare. Cheltuielile suplimentare propriu-zise apar dacă banca apelează la terți pentru rezolvarea unor probleme de specialitate: servicii de evaluare, consultanță, avocați, etc;

-creșterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanța de judecată;

-deteriorarea imaginii băncii față de acționari, autoritatea bancară și clienți, în această ordine și în măsura în care ponderea creditelor neperformante este în creștere sau a atins deja cote ridicate față de situația înregistrată la celelalte bănci din sistem.

Pentru minimizarea acestor cheltuieli calea cea mai economicoasă este creșterea calității creditelor din portofoliu. Aceasta nu depinde însă exclusiv de acțiunile băncii, căci în cele mai multe cazuri un ansamblu de factori (interni și externi) concură la deteriorarea calității clientului și la reducerea capacității sale de a rambursa creditul. În acest context banca trebuie să asigure optimizarea factorilor interni de care depinde calitatea potofoliu. Aceasta se poate realiza prin eliminarea erorilor comise de personalul băncii și prin detecția prematură a potențialului de deteriorare a calității debitorilor.

Principala cauză a apariției creditelor neperformante rămâne, oricând și oriunde, incompetența sau neatenția personalului băncii. Între cele mai frecvente greșeli comise în practică de inspectorii băncii (personalul operativ) se înscriu următoarele:

-interviul inadecvat; intervievarea este o operație dificilă; ea necesită experiență, disponibilitate și calități deosebite de ascultător din partea funcționarului băncii. Interviul nu trebuie însă să se transforme într-o discuție prieteneasca trebuie să se axeze pe intrebări la obiect și este de preferat ca lista acestor întrebări să fie pusă de șeful de compartiment la dispoziția fiecărui inspector, adaptată la specificul portofoliului de credite și de clienții pe care acesta îi girează. Inspectorul trebuie să urmărească obținerea unor răspunsuri complete, indiferent de turnura pe care o poate lua discuția la un moment dat și fără a uita că el o conduce. În afară de urmărirea și consemnarea răspunsurilor la întrebări, inspectorul trebuie să incerce să aprecieze și calitățile celui intervievat; aceasta pentru a putea discerne eventuale tentative de disimulare a adevărului și pentru a putea aprecia caracterul clientului,știut fiind că acesta reprezintă unul dintre factorii esențiali ai calității creditului .Dacă interviul este efectuat necorespunzător, atunci există mari (ne)șanse ca aprecierea inițială a clientului să fie necorespunzătoare și atunci riscăm fie să respingem de la creditare un client viabil, fie să acceptăm un client neperformant sau neserios care va crea băncii probleme pe parcurs, fără o deteriorare a parametrilor săi operaționali, deci fără posibilitatea unei avertizări prealabile (doar pentru că s-a pornit de la o premisă greșită în ceea ce-l privește). În acest context evaluarea pe bază de punctaj ajută mult la creșterea gradului de obiectivitate a interviului, permițînd și o oarecare comparabilitate a clienților de un anumit tip.

-Analiza financiară necorespunzătoare; calitatea ei și, cu atât mai puțin, utilitatea ei nu trebuie puse la îndoială pentru nici una dintre categoriile de credite acordate de bancă. Este evident că ea are un rol preponderent în luarea deciziei de creditare și în reevaluarea pe parcurs a calității clientului în cazul creditelor instituționale; nu trebuie însă neglijat nici în cazul clienților individuali, deși realizarea ei revine relativ mai scumpă dat fiind valoarea mai redusă a acestor credite. Din nou evaluarea pe bază de punctaj reduce semnificativ aceste cheltuieli și omogenizează atât baza de date, cât și aprecierea băncii referitoare la calitatea diferiților clienți. Inspectorul trebuie să se convingă de faptul că datele primite sunt cele reale și actuale și să se convingă de faptul că datele primite sunt cele reale și actuale și să urmărească procedura sau algoritmul prestabilit de normele interne de creditare. Dacă sistemul de indicatori este relevant și dacă algoritmii sunt corect formulați și aplicați, atunci și rezultatele trebuie să fie edificatoare. Folosirea unui soft adecvat și nu foarte scump permite practic eliminarea tuturor erorilor de calcul. Rămân de evitat doar cele referitoare la baza de date și de interpretare (dacă nu avem punctaj sau dacă punctajul este chiar la limita baremului).

-Necunoașterea activității clientului;poate crea probleme extrem de serioase dată fiind incapacitatea inspectorului de a interpreta corect informațiile de care dispune și de a aprecia riscul sectorial specific domeniului (piețelor) de operare al clientului respectiv. În acest caz el poate aprecia corect doar în mod întâmplător evoluția nevoilor de finanțare, eșalonarea ratelor de rambursare, garanțiile solicitate, valoarea și prețul creditului. Principala dificultate, la care normele de creditare nu pot suplini capacitatea și experiența indicatorului, este cea legată de lichiditatea clientului și eșalonarea rambursării. La o eșalonare necorespunzătoare și clientul va fi nemulțumit căci va trebui să depună un efort suplimentar pentru a-si onora obligațiile, și banca ar putea avea de pierdut dacă acest client nu reușește să facă față acestor dificultăți suplimentare, practic create de bancă.

-Garantarea defectoasă a creditelor; garantarea poate crea probleme fie băncii, fie clientului în cazul în care ea nu se încadrează în normele stabilite de bancă. Pentru client problemele pot să apară la o garantare excesivă; el poate fi nemuțumit și, dacă nu este client captiv sau foarte vechi și, mai ales atunci când condițiile de servire oferite de concurenți sunt mai avantajoase, banca îl poate pierde. Pentru bancă riscul este mare dacă nu s-au solicitat garanțiile corespunzătoare din punct de vedere caliatativ și cantitativ. Aceasta deoarece în caz de lichiditate a acestora banca nu poate acoperi angajamentele clientului respectiv și, cu toată cheltuiala suplimentară legată de angajarea unor proceduri specifice, ea se află de fapt în pierdere. Inspectorul sau personalul compartimentului de specialitate trebuie să verifice cu atenție și cu resposabilitate existența, concordanța cu normele interne și valoarea garanțiilor oferite.

-Documentația incorectă; este o condiție de calitate extrem de ușor de îndeplinit dacă nu există intenția de fraudă, dacă nu se dă dovadă de subiectivism și dacă se acordă suficientă atenție angajării răspunderii băncii prin semnături autorizate.

-Controlul și urmărirea calității clienților; sunt proceduri care se angajează atât inițial cât și periodic, pe parcursul derulării ansamblului raporturilor dintre bancă și client și nu exclusiv pe parcursul procesului de creditare. Permit inspectorului formarea unei imagini corecte și actuale referitoare la capacitatea de plată a clientului și evoluția acestuia, esențială pentru luarea unor măsuri corective, atât în beneficiul băncii, cât și în beneficiul clientului.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII SI PROPUNERI

6.1. Aprecieri si concluzii

Din analiza aspectelor prezentate s-ar putea trage concluzia ca lucrurile au intrat pe un fagas normal si ca in viitor creditele neperformante nu vor mai crea probleme sistemului bancar romanesc.

Din pacate, situatia nu trebuie sa fie considerata linistitoare.

Atentia permanenta care trebuie acordata creditelor neperformante se impune si prin faptul ca in viitorii ani gradul de intermediere bancara in Romania trebuie sa creasca in ritm accelerat, ceea ce va conduce la acordarea unui volum sporit de credite, deci implicit si la cresterea riscului de credit. Pentru a exemplifica gradul redus de dezvoltare a sistemului bancar romanesc, comparativ cu tarile din Europa centrala este suficient sa aratam ca Banca Comerciala Romana care reprezenta in 2001, 30,9 % din totalul activelor sistemului bancar, respectiv 3.737 milioane dolari S.U.A., se gasea intr-un clasament al

primelor 100 de banci din regiune, pe locul 22 dupa marimea activelor bancare, de 5 ori mai putin decat prima clasata, Bank Pekao – Varsovia.

Necesitatea si oportunitatea abordarii temei privind creditele neperformante sunt subliniate si de infiintarea Biroului de credit cat si de emiterea Normelor B.N.R. nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern, administrarea riscurilor semnificative,precum si organizarea si desfasurarea activitatilor de audit intern la institutiile de credit,publicate in Monitorul Oficial nr. 47 din 20 ianuarie 2004.

Explozia creditului de retail in anul 2003 a obligat bancile comerciale sa infiinteze un organism care sa poata furniza date despre imprumutatii persoane fizice si persoane fizice autorizate, indiferent de valoarea imprumutului spre deosebire de Centrala Riscurilor Bancare din B.N.R. care monitorizeaza toate creditele cu valoare mai mare de 200 milioane lei.

Este interesant de observat ca interesul bancilor comerciale pentru infiintarea acestui birou a fost dublu. Pe de o parte, reducerea riscurilor proprii printr-o mai buna cunoastere a bonitatii clientilor si pe de alta parte buna functionare a biroului este si o conditie pentru relaxarea conditiilor impuse de B.N.R. pentru creditele de consum si ipotecare, ceea ce ar duce la cresterea clientelei eligibile pentru a solicita credite si deci la cresterea plasamentelor bancii.

Infiintarea Biroului de credit a avut loc la 9 ianuarie 2004 prin semnarea actului de

constituire de catre 24 de banci din cele 38 existente care lucreaza cu persoane fizice (a 39-a banca membru A.R.B. este Eximbank care nu lucreaza cu persoane fizice). Primele discutii despre infiintarea unui birou de credit au inceput inca din anul 2000 cand infiintarea institutiei era prevazuta in acordurile Romaniei cu Banca Mondiala si F.M.I. Din pacate, o competitie prost inteleasa din teama de a nu dezva-lui date despre clienti ce ar putea duce la atragerea lor de catre bancile concurente a tergiversat aparitia institutiei.

Motivele pe care le-au invocat bancile neparticipante la infiintarea Biroului de credit au fost multiple. Domnul Radu Ghetea, presedintele A.R.B., citat de saptamanalul Capital din 22 ianuarie 2004 arata ca “unele banci au invocat fie faptul ca nu lucreaza cu persoane fizice, fie ca detin o cota de piata prea mica sau pur si simplu, ca in politica bancii nu este inclusa participarea la constituirea unor astfel de institutii asa cum s-a intamplat si in cazul infiintarii Transfond”.

Cu toate acestea toate cele 38 de banci si Casa Centrala a Cooperativelor de Creditcoop sunt obligate sa transmita date catre Biroul de credit si pot sa acceseze,contra cost baza de date a acestuia.

Scopul principal al Biroului de credit este alcatuirea unei baze de date care sa cuprinda soldul tuturor creditelor pentru persoane fizice si persoane fizice autorizate, pe care bancile le au in derulare si in special furnizarea datelor despre debitorii rai platnici. In concluzie putem spune ca Biroul de credit arata gradul de indatorare, serviciul datoriei al unei persoane fizice fata de sistemul bancar, ajutand viito-rii creditori in determinarea capacitatii de plata a unui solicitant de credit si implicit a riscului pentru banca pe baza unui scoring.

Putem concluziona, afirmand ca buna functionare a acestui Birou de credit nu este numai in interesul creditorilor, care isi cresc afacerile reducand durata si costul tranzactiilor, ci este si in interesul debitorilor, deoarece existenta unui istoric de bun platnic imbunatateste scoringul obtinut,iar clientul este eligibil sa solicite si poate sa primeasca imprumutul in conditii favorabile si intr-un timp scurt.

6.2. Propuneri privind activitatea de creditare si de gestionare a riscului de credit

1. Politicile si procedurile institutiilor de credit privind riscul de credit trebuie sa se refere la toate activitatile acestora si trebuie sa aiba in vedere atat creditele la nivel individual, cat si intregul portofoliu. Acestea vor stabili cadrul de desfasurare si vor asigura mentinerea unor standarde sanatoase in activitatea de creditare si se vor referi la urmatoarele:

a. clienti eligibili si conditiile ce trebuie indeplinite de catre acestia pentru a putea intra in relatie de afaceri cu institutia de credit. In vederea prevenirii intrarii in relatii de afaceri cu persoane implicate in activitati frauduloase si alte activitati de natura infractionala, institutiile de credit trebuie sa aiba in

functiune politici stricte care sa includa cel putin:

– solicitarea de referinte si informatii de la persoane autorizate;

– consultarea informatiilor puse la dispozitie institutiilor de credit de structuri constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entitati cu activitate similara organizate in conditiile legii, avand drept scop colectarea si furnizarea de informatii privind situatia clientului in calitatea sa de beneficiar de credite ori alte informatii de natura financiara;

– cunoasterea structurii participantilor la capitalul societatii, precum si a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, in cazul clientilor persoane juridice, verificarea referintelor si a situatiei financiare personale a administratorilor si a asociatilor;

b. cadrul contractual prin care institutiile de credit trebuie sa aiba in vedere cel putin urmatoarele:

– natura, destinatia si sursa de rambursare a creditului;

– existenta garantiilor reale sau personale acceptabile;

c. aprobarea noilor credite si restructurarea celor existente (reesalonare, refinantare) vor avea in vedere urmatoarele:

– la aprobarea pentru prima data a unui credit pentru un client, institutiile de credit trebuie sa ia in considerare integritatea si reputatia acestuia,precum si capacitatea sa judiciara de a-si asuma obligatii;

– refinantarea creditelor nu va conduce la incadrarea acestora intr-o categorie de clasificare superioara iar creditele reesalonate vor fi clasificate in conditii mai stricte decat cele asociate situatiei initiale a respectivelor credite;

d. stabilirea intr-o maniera consecventa, de la o perioada la alta a provizioanelor specifice si a provi-zioanelor generale pentru riscul de credit;

e. stabilirea de limite de expunere in legatura cu orice activitate a institutiei de credit care implica risc. Institutiile de credit trebuie sa stabileasca limite de expunere pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice si produse bancare specifice;

2.. Institutiile de credit trebuie sa evalueze riscul de credit aferent tuturor activitatilor ce sunt afectate de acest risc, indiferent daca rezultatele respectivelor activitati sunt reflectate in bilant sau in afara bilantului. La evaluarea riscului de credit institutiile de credit trebuie sa ia in considerare cel putin:

a. performanta financiara curenta si previzionata a clientului, stabilita pe baza unui sistem intern de rating;

b. concentrarea expunerilor fata de clienti, pietele in care opereaza, experienta in activitate si sectoarele economice in care acestia si desfasoara activitatea, precum si pozitia lor in cadrul acestor sectoare si tarile unde sunt stabiliti;

c. profilul de risc curent al clientului si garantiile la evolutiile economice si cele ale pietei;

d. istoricul serviciului datoriei aferent clientului si capacitatea curenta si viitoare de rambursare a acestuia bazata pe evolutiile financiare istorice si proiectiile viitoarelor fluxuri de numerar;

e. capacitatea de punere in aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale, inclusiv clauzele destinate sa limiteze modificarile in profilul de risc viitor al clientului;

f. capacitatea si posibilitatea de a executa si valorifica garantiile, in conditiile pietei si intr-un termen cat mai scurt;

g. angajamentele contractuale cu persoanele aflate in relatii speciale cu institutiile de credit, personalul propriu, precum si familiile acestuia;

3. Creditele care depasesc un anumit procent din fondurile proprii ale institutiilor de credit si/sau care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se inscriu in politica in domeniul creditarii trebuie sa fie aprobate la nivelul consiliului de administratie;

4.. Sistemele de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel putin urmatoarele:

a. actualizarea dosarului de credit prin obtinerea de informatii financiare curente;

b. monitorizarea expunerilor mari si a modificarilor intervenite asupra lor, precum si respectarea limitelor privind expunerile la riscul de credit;

c. evaluarea gradului de acoperire cu garantii a expunerii in raport cu situatia clientului;

5. In cadrul activitatilor de control intern, institutiile de credit trebuie sa dispuna de un sistem pentru remedierea la timp a situatiei creditelor a caror calitate se deterioreaza si pentru identificarea si administrarea creditelor neperformante.

Institutiile de credit vor putea monitoriza si controla eficient riscul de credit daca vor dispune de sisteme de informare pe baza carora aspectele legate de riscul de credit sa fie raportate la timp, cu accent pe componenta si structura portofoliului de credite, identificarea neconformarii cu limitele de expunere stabilita si a oricaror concentrari de risc.

Nu in ultimul rand, o buna administrare a riscului de credit presupune ca personalul bancii implicat in activitatea de creditare sa aiba o pregatire si experienta corespunzatoare dimensiunii si complexitatii operatiunilor in legatura cu care are competente, lucru dificil de realizat la nivelul retelelor bancare in permanenta dezvoltare dupa 1990. Aceasta face ca in zone mai indepartate sa nu poata fi gasit personal cu experienta chiar daca prin intermediul competentelor reduse acordate unor subunitati, bancile au incercat sa previna si sa reduca riscul de credit, experienta ne arata ca este mai oportuna specializarea agentilor si sucursalelor mici în atragerea resurselor si acordarea de credite retail, lasând pe seama sucursalelor judetene si sucursalelor mari acordarea de credite pentru persoane juridice.

Chiar daca aceasta propunere ar putea insemna o indepartare de client ea ar fi benefica pentru banca iar clientul ar avea avantajul ca ar colabora cu personal cu experienta care i-ar dimensiona mai bine necesitatile financiare.

BIBLIOGRAFIE

Basno ,C. ; Dardac N, „Operațiuni bancare”, Editura Didactică și Pedagogică ,1999;

Bonneau, Th., „Droit bancaire”, Editions Montchrestieu, 4-eme edition, 2001;

Bremond, J. ; Geledon, L.A. ; „ Dicționar economic si social”, Editura Expert, București, 1995, pag. 194;

Constantin, N.; Ciotei, „Finațe-Moneda-Credit-Banci”, Editura Fundației „România de mâine”;

Gafteniuc, Simona, „Practici bancare internaționale”, Editura Economică,1995;

Ionescu, Lucian, „Banca și operațiunile bancare”, 1995;

Manolescu, Gheorghe, „ Monedă și Credit” , Editura Fundației România de Mâine, București, 2001;

Marin, Dumitru, „Gestiunea Financiară a Întreprinderii”, Editura Fundației România de Mâine Bucuresti , 2003;

Mason, Jacques, „Creditele bancare pentru întreprinderi”, traducere apăruta în 1994;

Mihai, Ilie, „ Tehnica și Managementul Operațiunilor Bancare „ ,Editura Expert, 2003;

Simon, Claude, „Băncile” , Editura Humanitas, București, 1993;

Stancu, Ion , „ Finanțe” ,Editura Economică , 2002;

Tudorache, Dumitru; Ivan, Mihail, Vincentiu, „Monedă și credit”, Editura Expert 2003;

Turcu, Ion , „Drept bancar”, Vol.I, Editura Lumina Lex ,1999;

Turliuc, Vasile; Cocris, Vasile , „Monedă și credit”, Editura Ankarom, Iași, 1998.

* * * „ Dicționar de Management„ , Editura Diacon Coresi București, 1992, pag. 33;

* * * Legea bancară nr58/1998, Monitorul Oficial al României nr121/23.03.1998;

* * * Legea nr200/16.04.2002, Monitorul Oficial nr300/08.05.2002;

* * * Legea nr82/1991, privind contabilitatea, Monitorul Oficial partea I, nr265/27.03.1992;

* * * Legea nr31/1990, privind societățile comerciale ( cu modificările ulterioare ), republicată Monitorul Oficial partea I, nr33/22.01.1998;

* * * „Revista de drept comercial”, anul XIII, nr.6,2005;

* * * „Revista Română de Drept al Afacerilor”, nr.2/2005 februarie;

* * * „ Finanțe Bănci Asigurări” revistă lunară editată de Tribuna Economica- an 2004;

an 2005;