. Creditarea Persoanelor Fizice In Conditii de Risc
INTRODUCERE
Lucrarea de față abordează problematica complexă a riscului specific mediului economic actual, în contextul dinamic și diversificat al mecanismelor economiei de piață, tratând riscul ca pe o asumare conștientă și calculată a realității, evaluată deopotrivă în spațiu și timp.
Este adevarat că cine nu riscă nu câștigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parțială a riscului nu înseamnă totdeauna garanția câștigului așteptat.
Viața recreează în mod constant incertitudinea și riscul. Însăși viața este în sine și prin sine un risc. De aceea singura alternativă realistă pentru indivizi și societate este de consolidare a abilității de aaccepta și a înfrunta realitatea riscurilor.
Raționalitatea este nu atât o problemă de evitare a riscurilor și de eliminare a incertitudinii, cât de control al riscurilor și de reducere a incertitudinii la niveluri acceptabile în situații date.
Asumarea conștientă, responsabilă a riscului ca factor pozitiv și sfidarea incertitudinii sunt condiții obligatorii pentru mersul înainte spre progres. Năzuința către certitudine cu orice preț este și va rămâne o utopie negativă bazată pe idealul unui viitor ireal de certitudini, lipsit de angoasele spirituale și materiale ale vieții. Desigur, viața poate fi distrusă de o incertitudine necontrolabilă, dusă la extrem, dar în egală măsură și de ideea că incertitudinile ar putea fi vreodată eliminate complet.
Este evident că numai în cazuri cu totul excepționale norocul surâde celor care se avântă în afaceri fără să știe exact unde vor să ajungă. În mod constant, însă, succesul este un corolar al unor studii susținute privind adaptarea la condițiile pieței.
Natura sistemică a economiei moderne reclamă tot mai mult un control adecvat al vulnerabilității acesteia. Economiștii zilelor noastre se referă la managementul riscului și incertitudinii de către instituțiile de asigurări sociale și de ocrotire a sănătății, ca modele de referință.
Riscul propriu conjuncturii economice este un act responsabil, perfect analizat și evaluat, fiind apanajul unor specialiști adevărați, al unor factori de decizie eliberați de constrângerile practicilor și mentalităților specifice economiei de comandă.
Societatea umană în ansamblul ei, inclusiv în perimetrul vieții economice se confruntă cu două aspecte majore: incertitudinea și cunoașterea imperfectă.
Există în activitatea economică evenimente incerte care sunt atribuite nu atât hazardului, cât mai ales insuficienței sau impreciziei informaționale. Cu toate acestea, procesele de decizie trebuie alimentate cu informații de un grad acceptabil de completitudine și exactitate.
Acesta este și motivul pentru care informația devine tot mai mult o resursă strategică. Vectorul informațional trebuie să stea la baza construcției oricărui arbore decizional, iar spectrul nou al modelării economico-matematice trebuie să se răsfrângă asupra metodelor curente de lucru întâlnite în instituțiile specializate de evaluare a riscului.
Lucrarea de fata trateaza riscul in activitatea de creditare a persoanelor fizice, ata din perspectiva bancii cat si din perspectiva clientului. Activitatea de creditare este, probabil, cea mai importanta activitate desfasurata de o instituie financiara. Lucrarea se opreste asupra creitarii persoanelor si fizice si a riscurilor ce decurg din aceasta, a modalitatilor de analiza si modelare a acestor riscuri, insuficient documentate si utilizate in acest moment al dezvoltarii economice in Romania.
CAPITOLUL I.
Rolul și structura sistemelor bancare
1.1. Rolul băncilor în economie
Un finanțator – autoritate publică, agent economic (cel mai adesea de tipul unei bănci), ONG – care dispune de un excedent bănesc, hotărăște să-l investească în diverse activități (fie activități cu o rentabilitate mai ridicata, fie pentru a sprijini un anumit sector de activitate a cărui dezvoltare îi poate aduce în viitor avantaje importante, fie pentru a răspunde unor nevoi sociale – de exemplu, construcția de locuințe). Aceste sume sunt destinate sprijinirii temporare a acestor activități; în schimbul acestui sprijin, finanțatorul solicită, pe lângă creditul acordat inițial, și o plată suplimentară (dobânda).
Finanțatorul își stabilește grupul de beneficiari potențiali și elaborează un sistem de evaluare și ierarhizare a acestora, după criterii care să-i asigure atingerea obiectivelor vizate. Evaluarea presupune, de regulă, elaborarea unui dosar de credit, care cuprinde o prezentare a solicitantului și a scopului pentru care solicită finanțarea rambursabilă.
Dosarele prezentate sunt evaluate de finanțator, luându-se decizia acordării creditelor solicitanților ale căror dosare au obținut punctajele cele mai mari. Acordarea finanțării presupune încheierea unui contract de creditare, în care se stabilește și modalitatea în care este acordat creditul și forma sub care va fi el rambursat de beneficiar.
Finanțatorii doresc să își recupereze banii – în cazul finanțatorilor privați – sau să își atingă obiectivele de ordin social, cultural, politic, economic – în cazul finanțatorilor publici. În cazul în care finanțatorul este, de fapt, un refinanțator (adică primește de la o altă instituție banii pe care îi oferă sub formă de credite), trebuie ținut cont de condițiile de finanțare de la nivelul superior (adică obiectivele urmărite de instituția care oferă de fapt banii).
Bancile sunt cei mai importanti finantatori in cadrul unei economii.
Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenții debitori și creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată.
Pentru a evidenția rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii, două categorii de participanți, ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au necesități de finanțare și care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, și cei cu capacități de finanțare și care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcția sistemului financiar este de a asigura “interfața” dintre agenții excedentari și cei deficitari. În conformitate cu analiza tradițională, agenții debitori și creditori se întâlnesc, prin intermediul a două circuite de finanțare:
finanțare directă: sub forma tranzacțiilor bilaterale între agenții excedentari, pe piața titlurilor (în cazul subscrierii directe la acțiunile și obligațiunile emise);
finanțare indirectă sau intermediată, situație în care un intermediar financiar (IF) se intercalează între debitori și creditori.
Locul si rolul bancilor ın economie este strans legat de calitatea lor de intermediar principal ın relatia economii-investitii, relatie hotaratoare ın cresterea economica. Ca intermediari ıntre depunatorii de economii si beneficiarii de credite, bancile realizeaza urmatoarele:
colecteaza fonduri
isi asuma riscurile debitorilor, adica analizeaza cererile de credite si preiau riscurile asociate
isi asuma riscul ratei dobanzii, deoarece intermedierea presupune o transformare de scadenta.
Ca urmare a ındeplinirii eficiente a acestor functii, bancile obtin o recompensa, aceasta fiind sursa de baza a profitului bancar. Institutiile bancare, ca si alte ıntreprinderi producatoare de bunuri si servicii, au ca scop major si responsabilitatea fata de actionari, maximizarea profiturilor.
1.2. Structura sistemelor bancare
În principalele țări dezvoltate sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manifestă tendința de uniformizare în contextul procesului de globalizare financiară.
Din punct de vedere al organizării activității bancare și al gradului de specializare este posibilă stabilirea unei distincții între două tipuri de sisteme bancare:
sisteme bancare ale Europei continentale, puțin specializate și care funcționează după modelul băncii universale;
modelul american, aplicat și în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituțiilor bancare.
Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală. O bancă universală poate fi prezentată ca o instituție care oferă o gamă largă și completă de servicii financiare: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri și participații la capitalul întreprinderilor.
Modelul băncii universale s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care bancherii au angajat băncile în activități diverse și în special în operațiuni internaționale.
Datorită integrării financiare avansate, principiul băncii universale s-a răspândit cu ușurință, Germania putând fi citată pentru dezvoltarea celui mai complet și dezvoltat model de bancă universală. În Franța, cele mai vechi instituții bancare, precum Crédit Lyonnais, Banque Nationale de Paris și Sociéte Generale au fost înființate și organizate după acest model.
În SUA principiile băncii universale s-au aplicat până la reformele bancare ce au urmat crizei din anii ’30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o separare funcțională și geografică a activității bancare, iar băncile comerciale (de depozit) și-au delimitat activitatea față de băncile de afaceri (de investiții). Mai recent, în 1993, prin Banking Act, băncilor americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state ale Federației.
1.3. Caracteristici ale sistemelor bancare
Sistemele bancare din țările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături, dintre care rețin atenția următoarele: diversitate, concentrare, bancarizarea activității, accelerarea operațiunilor de restructurare, deschiderea către relațiile cu străinătatea.
Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existența unui număr sporit de instituții bancare și de credit definite de legea bancară și ale căror caracteristici pot fi diferite. Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituții specializate într-un anume tip de clientelă sau activități, cât și bănci cu activitate universală. În funcție de dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune precum și bănci de dimensiune internațională.
Concentrarea activității bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deținută de principalele bănci în totalul sistemului bancar și prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activității (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituții bancare și de credit. Studiile evidențiază că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piața bancară. Între gradul de concentrare a activități bancare și numărul instituțiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporește. Operațiunile de fuziuni și absorbții au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ toate țările dezvoltate.
Pentru a caracteriza funcționarea actuală a industriei bancare, este recomandată utilizarea conceptului de “concurență destructivă”, această formă apărând atunci când structurile industriei favorizează existența unor capacități de producție excedentare în raport cu nevoile curente ale cererii, situație care pe piața serviciilor financiare se caracterizează în existența unui stoc excesiv de capital fix și printr-un nivel ridicat al costurilor fixe față de cele variabile.
Un proces larg răspândit în țările europene este cel de integrare a activității bancare și de asigurări în cadrul aceluiași grup financiar. În Belgia, Olanda sau Germania s-au realizat fuziuni între instituțiile bancare și cele de asigurări. O asemenea situație se explică prin aceea că băncile sunt deosebit de interesate de investițiile realizate pe piața asigurărilor și, înelor bancare
Sistemele bancare din țările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături, dintre care rețin atenția următoarele: diversitate, concentrare, bancarizarea activității, accelerarea operațiunilor de restructurare, deschiderea către relațiile cu străinătatea.
Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existența unui număr sporit de instituții bancare și de credit definite de legea bancară și ale căror caracteristici pot fi diferite. Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituții specializate într-un anume tip de clientelă sau activități, cât și bănci cu activitate universală. În funcție de dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune precum și bănci de dimensiune internațională.
Concentrarea activității bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea deținută de principalele bănci în totalul sistemului bancar și prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este apreciat prin nivelul activității (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate de instituții bancare și de credit. Studiile evidențiază că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piața bancară. Între gradul de concentrare a activități bancare și numărul instituțiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporește. Operațiunile de fuziuni și absorbții au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ toate țările dezvoltate.
Pentru a caracteriza funcționarea actuală a industriei bancare, este recomandată utilizarea conceptului de “concurență destructivă”, această formă apărând atunci când structurile industriei favorizează existența unor capacități de producție excedentare în raport cu nevoile curente ale cererii, situație care pe piața serviciilor financiare se caracterizează în existența unui stoc excesiv de capital fix și printr-un nivel ridicat al costurilor fixe față de cele variabile.
Un proces larg răspândit în țările europene este cel de integrare a activității bancare și de asigurări în cadrul aceluiași grup financiar. În Belgia, Olanda sau Germania s-au realizat fuziuni între instituțiile bancare și cele de asigurări. O asemenea situație se explică prin aceea că băncile sunt deosebit de interesate de investițiile realizate pe piața asigurărilor și, în plus, acestea profită de rețeaua de ghișee bancare care le conferă un avantaj decisiv comparativ cu societățile de asigurări. Produse precum asigurările de viață sunt integrate în gama produselor oferite de bănci, atât în planul acțiunilor comerciale, cât și al orientărilor strategice.
In sistemele bancare contemporane se produc o serie de modificări, dintre care semnificative sunt următoarele:
amplificarea forței marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor naționale și al sporirii internaționalizării activității acestora;
înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operațiunilor lor;
diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de “dezetatizare” și liberalizare a băncilor;
modernizarea tehnicilor și informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica bancară a celor mai moderne produse bancare și a celor mai performante echipamente;
accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operațiuni de fuziuni și absorbții;
apariția unor grupuri financiare prin reunirea activităților bancare și de asigurări;
diminuarea participării băncilor la operațiunile intermediere financiară în favoarea societăților financiare și de asigurări;
manifestarea crizelor în sistemele bancare aparținând statelor dezvoltate, în contextul globalizării financiare.
1.4. Evoluții ale sistemului bancar românesc
Începuturile activității bancare în România se situează în perioada de debut a relațiilor economice de tip capitalist, când principala activitate a zarafilor era aceea de a cumpăra și vinde monede în scopul obținerii de câștiguri. O astfel de activitate a fost posibilă datorită existenței în circulație a numeroase tipuri de monede de aur și argint: florini, galbeni olandezi, imperiali sau venețieni, taleri, monede turcești. Odată cu dezvoltarea societății și a relațiilor economice, zarafii s-au specializat și în operațiuni de creditare, devenind cămătari. Formele de manifestare ale creditului erau reprezentate de creditul de consum și creditul politic (pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă sau pentru cumpărarea scaunului domnesc de la Înalta Poartă). Dobânzile impuse de cămătari se situau între 12% și 24%, dar prin condițiile impuse la acordarea creditelor, se ajungea la un nivel apropiat de 300%.
În acest context, era necesară apariția și dezvoltarea unui sistem bancar, care la început sa concretizat în specializarea unor case comerciale străine în domeniul bancar și cămătăresc. Aceste case, în număr de 10 la Brăila, 21 la Galați, 20 la București, au favorizat deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul țărilor românești. În anul 1834, se proiectează înființarea unei bănci comerciale care să efectueze operațiuni de depozit, de scont și de transfer. Printre revendicările revoluționarilor de la 1848 figura și înființarea unei bănci naționale, iar în 1851, Nicolae Bălcescu, elabora un proiect de înființare a unei bănci ipotecare și de scont. În anul 1856 se înființează Banca Națională a Moldovei cu capital german, englez, francez și, într-o mică măsură, românesc.
În anul 1864, se înființează primă instituție românească de credit, respectiv Casa de Depuneri și Consemnațiuni, a cărei activitate s-a orientat, în special, către atragerea de resurse temporar disponibile de la populație și plasarea acestora în titluri de stat. Până în anul 1880, când se înființează BNR, au fost deschise și alte instituții bancare cu capital autohton: Banca Română (1865); Creditul Funciar, Rural și Urban (1873-1875); Banca Marmorosch–Blank (1874). Prima bancă ardeleană cu capital privat autohton a fost Banca Albina, înființată în 1872 la Sibiu. Prin Legea din 17 aprilie 1880 se constituie Banca Națională a României și sunt stabilite normele de organizare și funcționare ale acesteia.
În anul 1900, în România funcționau 8 bănci; în 1910 numărul acestora a ajuns la 116, iar în 1916 la 237. Între 1919 și 1930, numărul crește de la 486 la 1102, iar cel mai mare număr a existat în 1934, anul aprobării primei legi bancare, 1204 bănci. În structura sistemului bancar se puteau identifica atât bănci comerciale câț și bănci populare (bănci de credit specializate în operațiunile cu amănuntul pentru populație). Astfel, în anul 1928, funcționau în România 1122 bănci comerciale și 4743 bănci populare. După perioada crizei economice, în domeniul bancar sa constatat un puternic avânt, iar pentru mai buna supraveghere, reglementare și control asupra activității bancare, a fost înființat Consiliul Superior al Băncilor. Ca urmare a Legii bancare din 1934 și a acestui organism de supraveghere, sistemul bancar a dobândit coerență și funcționalitate. Prin legea din 1935, cu privire la înlesnirea și refacerea creditului, este favorizată concentrarea capitalului bancar, cu efecte favorabile asupra sistemului de creditare și asupra economiei, în general.
Concentrarea capitalului bancar a generat apariția unor bănci care dețineau cea mai mare parte a resurselor financiare ale țării. Astfel, în anul 1941, o pondere de 1,8% din numărul băncilor dețineau 52% din totalul activelor bilanțiere. Din categoria marilor bănci, rețin atenția trei dintre acestea: Banca Românească, Banca de Credit Român și Banca Comercială Română, care dețineau în 1941, peste 70% din totalul resurselor financiare ale țării. După actul naționalizării și până în 1990, activitatea bancară în România a cunoscut o puternică prăbușire.
Gradul de concentrare în domeniul bancar prezenta în 1989 un nivel maxim, în sensul că funcționau 4 bănci:
Banca Națională a României, care îndeplinea rolul de bancă de emisiune și avea în atribuții privind operațiunile comerciale interne din economie;
Banca Agricolă, cu rol de finanțare a activității din agricultură și din industriile conexe;
Banca de Investiții care se ocupa de finanțarea programelor de investiții ale întreprinderilor de stat;
Banca Română de Comerț Exterior, care deținea monopolul operațiunilor de comerț exterior ale României.
Casa de Economii și Consemnațiuni, ca instituție de economisire a efectuat operațiuni de atragere a resurselor de la populație, practicând și forme de creditare de natura creditelor pentru locuințe și a celor de achiziționare a locuințelor.
Reforma sistemului bancar a demarat în anul 1990, prin organizarea acestuia în două niveluri. Un pas important l-a constituit înființarea Băncii Comerciale Române și preluarea de către această bancă a operațiunilor comerciale ale Băncii Naționale. Prin legile activității bancare , Legea nr. 33/1991 și Legea 58/1998 precum și prin legile privind statutul BNR: Legea nr. 34/1991 și Legea 101/1998 s-a creat cadrul instituțional și juridic pentru dezvoltarea sistemului românesc. Dinamica creării de noi bănci a fost considerabilă în primii ani, după ’90, pentru ca ulterior, ritmul înființării de noi bănci să se reducă. La sfârșitul anilor 1999, în România funcționau 40 de bănci și sucursale ale băncilor străine, la care se adaugă CEC, reorganizat ca societate bancară, prin Legea nr. 66/1996. Sistemul bancar românesc a prezentat până la începerea procesului de privatizare bancară, un caracter preponderent etatist, deși numărul băncilor private l-a depășit pe cel al băncilor de stat. Între anii 1990 și 1993, sistemul bancar a constituit o sursă de subvenționare a economiei naționale. Rata dobânzii a fost real negativă, ceea ce a contribuit la decapitalizarea băncilor. Calitatea portofoliilor bancare a fost afectată de slaba performanță a creditului, generată la rândul său de lipsa restructurării și a privatizării.
După anul 1994, deși rata dobânzii a început să fie real pozitivă, insuficienta susținere a politicii monetare, simultan cu reformele structurale, a condus la agravarea problemelor sistemului bancar. Mai mult, existența sectorului bancar cu capital majoritar de stat a condus la folosirea acestuia pentru acoperirea pierderilor din economie. Necorelarea activității de creditare cu reformele structurale și creșterea indisciplinei financiare, au condus la creșterea volumului creditelor neperformante. Din acest punct de vedere, sistemul bancar s-a confruntat cu serioase probleme, în sensul că ponderea creditelor neperformante s-a situat la nivelul a două treimi din totalul acestora în perioada 1996-1998.
Sistemul bancar românesc prezintă câteva caracteristici, care s-au evidențiat în ultimii ani: O primă trăsătură o constituie gradul sporit de concentrare, caracterizat în dominarea pieței bancare autohtone de un număr redus de bănci.
Astfel, la începutul anului 1999, BCR, BRD, Banca Agricolă și CEC dețineau 2/3 din piața bancară, 58,6% din depozitele în lei și 56,2% din depozitele în valută ale sistemului bancar românesc (inclusiv Bancorex).
O altă caracteristică a sistemului bancar o reprezintă segmentarea, care s-a manifestat prin implicarea băncilor cu capital majoritar de stat în finanțarea sectorului de stat. De asemenea, băncile cu capital privat au finanțat sectorul privat. Băncile străine s-au implicat în finanțarea unor companii, care au avut aceeași proveniență ca și banca mamă.
CAPITOLUL II. Importanta creditului in economie
2.1. Definitie.Trasaturi
Creditul este o operațiune economică prin care debitorul obține de la creditor resurse bănești imediat utilizabile în schimbul promisiunii ca, la date convenite, să facă rambursarea și să plătească dobânda. Cuvântul 'credit' sugerează faptul că principalul element de conținut al creditului îl reprezintă ideea de încredere. Creditul apare ca o relație între doi agenți economici, al cărei obiect îl constituie transferurile monetare legate de utilizarea unor sume împrumutate. Acestei relații îi sunt specifice următoarele trăsături:
1. Subiecții raportului de credit sunt creditorul – cel care dă bani cu împrumut și debitorul – cel care ia banii cu împrumut. În oricare din cele două calități se poate afla orice agent economic, inclusiv statul. Dintre sectoarele instituționalizate existente în economie, cel al menajelor este considerat prin excelență creditor, celelalte putându-se afla temporar în oricare dintre cele două ipostaze. Sectorul administrațiilor publice este de regulă în ipostaza de debitor.
2. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a returna suma împrumutată la data/datele convenite cu creditorul. Rambursarea se poate face integral la o anumită dată sau se poate face eșalonat la date convenite. Fiind o promisiune, rambursarea presupune riscuri pentru creditor, fie că acesta este o bancă, fie că este un depunător care și-a constituit depozite la o bancă. Diminuarea riscului de acest gen (de nerambursare, respectiv de imobilizare) se face prin proceduri specifice: diagnosticul financiar și solicitarea de garanții.
3. Termenul de rambursare sau scadența este data la care se convine între subiecți returnarea sumei împrumutate. Scadența poate fi unică sau multiplă. De regulă, la scadență se restituie împrumutul sau o parte a lui și se achită dobânda aferentă. În unele cazuri creditele se acordă cu perioadă de grație, adică un număr de perioade de timp standard (săptămână, lună, an) în care debitorul este scutit de a face rambursări și chiar plăți de dobândă, dar aceasta se calculează inclusiv pe perioada de grație și se varsă ulterior la scadențele convenite. Este posibil, de asemenea, ca pe o perioadă de timp standard, de pildă un an, debitorul să plătească trimestrial dobândă, iar rambursarea creditului sau a unei părți din el să se facă anual. Termenele pot fi foarte scurte (o noapte, o zi), scurte (una sau câteva săptămâni sau luni), medii (1-5 ani), lungi (5-10-15 ani) sau foarte lungi (20-30 de ani și chiar până la 100 de ani). Termenele uzuale la o bancă sunt în funcție de specificul ei. De pildă, la o bancă comercială termenul scurt este de până la 30 de zile, cel mediu până la 1 an și cel lung peste 1 an. În schimb, la o bancă de investiții termenul scurt este de 1-3 ani, cel mediu 3-5 ani și cel lung 5-10 ani.
Structura plății efectuate de debitor la scadență include două componente:
amortizarea, respectiv suma ce rambursează împrumutul sau o parte a lui; această sumă apare în terminologia engleză și americană sub numele de „principal”, iar în terminologia tradițională românească sub numele de „capete”;
dobânda.
Suma plătită de debitor la scadență se numește, în cazul termenelor anuale, anuitate și avem:
unde:
Plățile făcute în contul creditului pot fi: amânate (credite cu perioadă de grație) sau imediate (în prima perioadă standard de rambursare); anticipate (plata efectuată la începutul perioadei standard de rambursare) sau posticipate (plata efectuată la finele perioadei standard de rambursare); în rate egale (amortismente egale) sau cu anuități egale.
În cazul amortismentelor egale, cuantumul acestora se stabilește după relația:
unde:
C = creditul acordat/preluat
n = numărul perioadelor standard până la scadență
iar suma de rambursat (SRt) este:
unde:
t = indice pentru identificarea scadenței, cu sensul de numărul de ordine al perioadei standard de scadență,
d = rata dobânzii,
D = dobânda de plată, pentru perioada standard t.
În cazul constanței sumelor de rambursat, se face mai întâi calculul acestora. În cazul perioadei standard „anul”, mărimea lor se determină după relația:
Se determina apoi dobanda dupa relatia:
și, în final, amortizarea plătită în anul t în contul datoriei:
unde:
j = indice cu același sens ca și t,
Amj = amortizarea plătită în perioada standard j (adică în perioadele anterioare celei
curente pentru care urmează să se facă plata),
Amt = amortizarea de plată pentru perioada standard t.
4. Dobânda
În practica bancară sunt cunoscute două modalități de calcul al acesteia:
dobânda simplă, uzuală pentru creditele pe termen scurt, care, în acest context, este înțeles strict un an sau sub un an:
în care:
z = numărul de subperioade anuale ce exprimă durata scadenței (de regulă zile),
T = numărul de diviziuni în care se partajează anul (365 în practica bancară română, franceză, 360 în practica bancară germană, elvețiană ș.a., în caz că diviziunea subanuală este ziua).
dobânda compusă, uzuală pentru creditele peste un an și pentru care dobânda se capitalizează, adică se adaugă la capital, fiind plătită o singură dată (integral) la scadența multianuală:
unde:
Ct = suma ce trebuie rambursată la scadență, în situația în care scadența este unică,
t = durata scadenței, exprimată în ani.
Exemplu: Dacă contractați un credit de 100.000.000 lei, pe termen de 1 an, cu rata dobânzii de 24%, cu rate egale în fiecare lună, va trebui să plătiți în prima lună o dobândă de:
Din modul de calcul al dobânzii rezultă evident că aceasta se determină întotdeauna în raport cu creditul în folosință la debitor în perioada pentru care se calculează dobânda și nu în raport cu volumul/cuantumul creditului preluat.
În calculul dobânzii este prezentă rata dobânzii, pe care, în argumentările făcute mai sus, am considerat-o fixă. Este o ipoteză foarte frecventă în practica bancară. Datorită fenomenului inflaționist, accentuat în ultimii ani în multe țări, a apărut însă și practica ratei de dobândă variabilă. Potrivit acestei practici, contractul de creditare prevede opțiunea creditorului de a modifica periodic rata dobânzii în funcție de inflație sau de evoluția pieței monetare interne sau internaționale.
5. Consimțirea tranzacției, adică devenirea efectivă a creditului, înseamnă că suma de bani reprezentând creditul a intrat în posesia debitorului: creditul a fost înregistrat în contul debitorului ca disponibilitate bănească a acestuia, emitentul unei obligațiuni a vândut-o și a încasat contravaloarea ei de piață, un investitor a depus banii în depozitul pe care și l-a deschis la o bancă etc.
Consimțirea tranzacției poate fi de tip unic atunci când, în raportul de credit, ea intervine o singură dată sau de tip credit deschis atunci când creditorul oferă un credit de un volum convenit cu debitorul, iar acesta ia în folosință părți ale acestui credit, la diferite intervale de timp, în funcție de nevoi.
6. Consemnarea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia respectivul raport este obiect al unui înscris care îl atestă în ceea ce are el esențial: identificarea creditorului și debitorului, suma, data emiterii, scadența ș.a.
Emiterea înscrisului (titlu de credit) poate fi făcută fie de debitor, fie de creditor. Cele mai cunoscute înscrisuri sunt: cambia, biletul la ordin, polița, cecul, certificatul de depozit și, pentru cazul în care debitor este statul ori administrație publică, bonul de tezaur și obligațiunea (vezi și subcapitolul 4.2).
7. Transferabilitatea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia un creditor poate transfera/vinde drepturile sale decurgând dintr-un astfel de raport.
Această caracteristică generează operații bancare specifice: scontul (legat de titluri în care statul/administrația publică nu este debitor) și lombardarea (legat de titluri în care statul/administrația publică este debitor).
2.2. Creditarea, componenta de baza a operatiunilor bancare
Bancile comerciale constituite in Romania dupa 1989 sunt societati pe actiuni si au caracter universal adica realizeaza toate produsele si serviciile bancare pentru toate ramurile, sectoarele si segmentele economiei nationale. Nu mai exista deci banci ingust specializate. Cel putin in aceasta perioada de trenzitie. De exemplu, inainte de cel de-al doilea razboi mondial specializarea ajunsese asa de departe in sectorul bancar incat existau banci organizate special pentru credite ipotecare.
Este necesara in aceasta perioada diversificarea cat mai mare a bancilor, serviciilor si produselor lor din urmatoarele motive:
concurenta altor banci
nevoia de apropiere a bancilor de agentii economici serviti
diversificarea atributiilor si rolul bancilor in economia de piata
diversificarea activitatilor economice in economia de piata in comparatie cu limitarea sectoarelor economice existente inainte de 1990
gasirea unor noi forme de atragere a resurselor banesti necesare bancilor comerciale
diversificarea plasamentelor
constituirea, dezvoltarea si consolidarea bursei de valori
participarea bancilor comercile la constituirea capitalului social al unor societati comerciale
participarea bancilor comerciale romanesti la circuitul mondial al informatiei bancare (SWIFT banci corespondente, participarea la tranzactii financiar-valutare internationale)
platile interne si internationale au fost diversificate
cibernetizarea informatiei
sporirea participarii bancilor la viata economica si sociala a tarii
utilizarea publicitatii ca mijloc de promovare a produselor si serviciilor bancare
alinierea structurii functionale si evidentei bancilor comerciale la standarde internationale
diferentierea dobanzii
diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor populatiei (carnete de economii, depozite bancare, conturi personale, participarea la licitatii, emisiuni de actiuni, obligatiuni, ipoteci, cambii alte hartii de valoare) plati internationale pe baza de carti VISA
cumparari vanzari de aur si alte materiale pretioase
angajarea unor operatiuni de leasing
gestionarea unor credite in valuta si alte organisme internationale.
Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor si serviciilor bancile comerciale pot fi luate in consideratie in competitia pentru ocuparea unui loc in randul bancilor moderne.
Politica de diversificare face parte din politica bancilor comerciale. Ea este inscrisa in deciziile luate la nivelul cel mai inalt al conducerii bancilor comerciale, dar totodata se acorda o larga autonomie unitatilor teritoriale. Este vorba deci de includerea diversificarii produselor si serviciilor bancare in programele strategice ale bancilor comerciale. La cele mai multe din aceste banci, diversificarea produselor si serviciilor este inscrisa ca un obiectiv prioritar.
Diversificarea produselor si serviciilor apare ca urmare a faptului ca actualmente, bancile comerciale romanesti sunt banci de afaceri si banci de dezvoltare.
Ca urmare a acestei diversificari a produselor si serviciilor, in bancile comerciale a fost necesara o reorganizare si restructurare a compartimentelor functionale, care au devenit mai transparente si eficace pe langa faptul ca sunt in mai mare masura anexate pe nevoile clientilor, ceea ce a contribuit in final la reducerea costurilor.
Prin diversificarea produselor si serviciilor, bancile comerciale contribuie din plin la infaptuirea politicii financiar-monetare si valutare a tarii. Astfel, diversificandu-se instrumentele de plata utilizate la bancile comerciale, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea la licitatiile valutare, bancile comerciale contribuie la stabilirea zilnica a raportului dintre moneda nationala si valutele straine (deci a cursului valutar). Temperand cererea de credite (fie macar pentru faptul ca nu exista destule resurse), bancile comerciale contribuie la limitarea inflatiei. La aceasta reducere a inflatiei contribuie si faptul ca bancile acorda diferentiat credite, in functie de gradul de bonitate al agentilor economici. Cooperarea mai mare intre banci faciliteaza operatiunile de investitii si de imprumut, realizandu-se studii de fezabilitate si participand la elaborarea si punerea in aplicare a proiectelor de investitii si de creditare. Tot in cadrul relatiilor de cooperare se poate aprecia ca se va pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiara si bancara.
Bancile comerciale se sprijina in activitatea de creditare, nu atat pe capitalul propriu (care are o pondere mica), cat mai ales pe capitalul de piata financiar-monetara. Sub acest raport se poate afirma ca banca este o institutie ce lucreaza cu banii altora. Cererile de credite sunt asa de mari, incat capitalul propriu si fondul de rezerva nu pot face fata. Capitalul si fondurile proprii sunt numai « plamadeala » in care au loc complexe operatiuni bancare. Aceastea folosesc si ca o prima de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implica plasamentele fiecarei banci. Considerand ca banca este numai o institutie care imprumuta, ea trebuie mai intai sa-si asigure resursele de alimentare cu fonduri care, ulterior, sa fie utilizate drept credite. Preocuparea de a constitui resurse este tot atat de importanta ca acea de a le plasa, deci de a acorda creditele. Agentii economici pot fi in urmatoarele raporturi fata de banca:
au capital disponibil care cauta plasament si fructificare
au nevoie de capital pentru activitatea curenta sau pentru investitii, pe care il cauta in schimbul fructificarii.
Banca are menirea si de a lega agentii economici sau persoanele fizice cu spirit intreprinzator, cu persoane fizice sau juridice care dispun de mijloace banesti. Resursele bancii pot fi diferite in functie de provenienta, scop, conditii, termen, piata monetara.
Ele constituie obligatii ale bancii de aceea sunt inscrise in partea dreapta a bilantului, deci in pasiv. Operatiunile bancare legate de constituirea resurselor se mai numesc din aceasta cauza operatiuni pasive. Prin faptul ca lucreaza cu resurse straine, raspunderea bancilor este mult mai mare. Aceasta se rasfrange si asupra celor care au dat capitalul spre plasare, pentru ca riscul apartine si acestora.
Dupa modul de constituire a resurselor in economiile de piata, bancile pot fi de depozite de rescont, bancii de emisiune si de inscrisuri financiare, obligatiuni, inscrisuri ipotecare, banci de emisiune (banca centrala). Actualmente bancile comerciale din tara noastra au caracter universal si resursele de creditare sunt formate din:
Pasive interne compuse din:
disponibilitati si depozite in lei ale clientilor bancii
depozite ale persoanelor fizice romane
sume in tranzit intre unitatile bancilor
depozite publice guvernamentale si asimilate acestora (depozitele si disponibilitatile persoanelor juridice romane care sunt unitati bugetare)
pasive interbancare care cuprind disponibilitatile (finantarea interbancara) si credite interbancare (refinantare BNR)
fondurile proprii ale bancii (capitalul social, fondul de rezerva, de risc, alte fonduri)
Pasivele externe concretizate in disponibilitati la vedere si depozitele in valuta ale persoanelor fizice si juridice, nerezidente, reflectate in conturile:
imprumuturi de la banci externe
depozite ale bancilor externe
depozite ale persoanelor fizice
disponibilitati (in lei) ale nerezidentilor
creditori din operatiuni cu strainatatea
Alte pasive inclusiv disponibilitatile si depozitele in valuta ale rezidentilor – persoane fizice si juridice. In principal, constituirea resurselor se face prin centrala, apoi se repartizeaza pe unitati operative ale fiecarei banci. Intrucat este abia in formarea resurselor este interzisa unitatilor operative.
Planul de creditare este un plan operativ care se intocmeste trimestrial de catre unitatile teritoriale ale bancilor comerciale si de catre departamentele de creditare din centralele acestor banci. Programul se intocmeste pe categorii (tipuri) de credite si sectoare de activitate. Se tine seama de graficele de acordare si rambursare care sunt anexa la contractul de credit. Aceste grafice se intocmesc in functie de cererile agentilor economici si previziunile fiecarei banci.
Elaborarea programului de credite se face in functie de echilibrul financiar al agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul datoriilor) capacitate manageriala, profitabilitatea afacerii, asigurarea realizarii productiei si valorificarii rentabile a acesteia.
Necesarul de credite se stabileste pe agentii, filiale, sucursale, centralizandu-se de fiecare data. Programul de credite pe centrala bancii comerciale reprezinta, de fapt, suma corectata a necesarului de credite a programelor unitatilor operative.
Dupa ce analizeaza necesarul din teritoriu, departamentul (de credite) din centrala stabileste plafoanele care sunt aprobate de comitetul de credite al bancii. Aceste plafoane sunt apoi repartizate unitatilor teritoriale.
2.3. Importanța creditului bancar în procesul de finanțare a economiei
Pentru majoritatea angajaților din băncile comerciale, creditarea reprezintă sufletul activității bancare. Creditele sunt principalele active ale unei bănci și generează cea mai mare parte a veniturilor din exploatare.
Ofițerii de credit sunt printre cei mai importanți salariați ai băncii, în timp ce politicile de creditare influențează ritmul creșterii economice la nivel local și național și tipul de activități ce se dezvoltă.
În mod tradițional, mare parte dintre conducătorii din bănci provin dintre salariații care au lucrat în activitatea de creditare.
La începutul anilor ’90, a existat tendința acordării unui volum important de credite, având în vedere și faptul că alte produse și servicii bancare nu erau dezvoltate și dobânda activă era principalul venit al băncilor. Din păcate, multe dintre aceste credite au avut un risc ridicat pentru bănci, ceea ce, fie a dus la unele falimente bancare (vezi cazul Credit Bank, Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internațională a Religiilor, Banca Albina, Banca Columna), fie a zdruncinat puternic altele (vezi Banca Agricolă, Bancorex).
În afară de ponderea creditelor în total active, un alt fenomen a fost și modul în care a avut loc procesul de creditare. Agenții economici, rămași puternic decapitalizați după 1989, aveau nevoie de credite pe termen lung care să suplinească lipsa de fond de rulment. Băncile au fost reticente față de acordarea de astfel de credite și au acordat în schimb credite pe termen scurt din categoria celor de capital de lucru.
Aceste credite, destinate să acopere necesarul de fond de rulment, respectiv diferența între activele circulante și pasivele stabile (surse atrase pe termen scurt) au finanțat în unele cazuri și activele fixe care nu au avut surse de acoperire pe termen lung la nivelul necesarului.
Având în vedere acest fapt, cât și lipsa unei destinații precise și ușor de urmărit, din aceste credite s-au făcut tot felul de plăți, precum plăți de dobânzi , rambursări de credite pe obiect, taxe și impozite, astfel că o parte dintre aceste credite nu au fost rambursate niciodată și au fost reînnoite permanent prin acte adiționale, agenții economici nereușind, în această perioadă, o capitalizare care să acopere necesarul de fonduri.
Această situație a dus la o îmbătrânire a portofoliului de credite care nu a mai acționat ca un factor de creștere economică, la o decapitalizare și mai accentuată a unor agenți economici prin dobânzile plătite de aceștia și a menținut băncile legate de clienții cu probleme.
În mod normal, la preluările care s-au efectuat la datoria publică, aceste credite nu trebuiau incluse, neavând destinația cerută de actele normative. Au fost cazuri când, deși agentul economic avea investiții sistate sau producție destinată unor investiții sistate, recunoscute de legiuitor ca având cauze obiective, singurele credite de care dispunea acesta erau cele pentru capital de lucru.
Au existat situații și când creditele acordate pe obiect au fost rescadențate, reeșalonate, s-au acordat alte credite pentru rambursarea lor și s-au transformat și acestea în credite pe termen mediu, fie pentru că obiectul creditului nu a fost unul profitabil sau nu s-a realizat, fie destinația a fost schimbată.
Pentru a putea discuta situația actuală a creditului intern neguvernamental și perspectivele sistemului bancar românesc, să urmărim o evoluție comparativă a gradului de bancarizare a economiei calculată atât prin ponderea activelor bancare, cât și a creditului intern neguvernamental în produsul intern brut (PIB):
Din datele prezentate se observă reducerea de aproape 4 ori a ponderii activelor bancare în PIB în perioada 1990 – 2001 și de peste 6 ori a ponderii creditului intern neguvernamental în aceeași perioadă.
Aceste date arată gradul redus de bancarizare al economiei românești, comparativ cu alte țări în tranziție. Astfel gradul de bancarizare calculat în funcție de activele bancare este:
– România 29,2 %
– Ungaria 70 %
– Cehia 100 %
– Elvetia 300 %
– Marea Britanie 270%
Ponderea creditului intern neguvernamental a scăzut atât în PIB, cât și în total active bancare, și ca urmare a creșterii creditului guvernamental net care a început să devină pozitiv începând cu iulie 1995 și bineînțeles ca urmare a depozitelor constituite la B.N.R. începând cu 1997.
În ceea ce privește situația prezentă, odată cu dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, atât ca urmare a creșterii concurenței în domeniu, cât și datorită extinderii sectorului privat, una dintre principalele provocări pentru băncile comerciale este și acordarea de credite profitabile cu un risc scăzut.
În acest sens, o nouă tendință în activitatea de creditare este creșterea foarte mare a volumului de credite acordat persoanelor fizice. De exemplu, la Banca Comercială Română care deține 32,2 % din creditele de retail, soldul creditelor acordat persoanelor fizice la 31 decembrie 2003 a crescut de 4,6 ori față de 31 decembrie 2002 și de 16,5 ori față de 31 decembrie 2001.
În competiția pentru câștigarea segmentului persoane fizice, băncile renunță și la normele proprii de prudențialitate, oferind credite fără garanții.
De-a lungul timpului, sistemul a mai pierdut din active, în primul rând din cauza căderii Bancorex. Dacă în 1996 valoarea activelor bancare se ridica la 13,6 miliarde de dolari, aceasta s-a prăbușit în 2000 la 8,9 miliarde, circa 4,5 miliarde de dolari ”topindu-se” în gaura neagră a creditelor neperformante.
Sistemul bancar românesc este puternic polarizat, cinci bănci dintr-un total de 40 deținând peste trei sferturi din activul sistemului. Această situație nu are șanse să se schimbe prea curând decât dacă va avea loc o consolidare la nivelul băncilor de la locul cinci în jos, prin fuziuni sau achiziții.
Analiștii spun că în următorii ani sistemul bancar va înregistra o creștere exponențială a activelor, ceea ce nu va fi un fenomen prea spectaculos având în vedere că este vorba practic de o recuperare a pierderilor înregistrate în ultimii ani.
De exemplu totalul activelor bilanțiere ale sistemului bancar românesc reprezintă circa 19 miliarde dolari S.U.A. ceea ce înseamnă aproape de 45 de ori mai puțin decât activele celei mai mari bănci europene U.B.S. care, conform unui clasament efectuat de revista Global Finance, avea la 31 martie 2003 active în valoare de 852 miliarde dolari S.U.A.
2.4. Principiile activitatii de creditare
Activitatea de acordare a creditelor se bazeaza pe urmatoarele principii generale:
a) activitatea de angajare si acordare a creditelor sub toate formele, precum si activitatea de asumare a unor riscuri, se bazeaza pe resursele proprii si atrase ale bancii.
In acest scop, este necesar ca evidenta contabila sa fie structurata pe un sistem de conturi, corespunzator, in lei si valuta, de credite si disponibilitati deschise diferentiat, pe urmatoarele categorii: feluri de valuta; termen scurt, mijlociu, lung; feluri de capital ale agentilor economici: de stat, privat, mixt, strain sau al persoanelor fizice.
Contabilitatea externa, condusa si organizata cu ajutorul calculatorului, asigura distribuirea zilnica a extraselor de cont bancare ale clientilor, balanta soldurilor conturilor clientilor si balanta rulajelor conturilor clientilor in forma stabilita de comun acord cu Directia Clientela, in functie de necesitatea de analiza, controlul si evidenta acestora in materie de disponibilitati si credite existente in conturile clientilor, conturi pe care le au in administrare.
b) elementele de analiza care vor sta in toate cazurile la baza asumarii de catre banca a unor angajamente sunt urmatoarele:
incadrarea in strategia generala a bancii; aceasta strategie generala a bancii vizeaza atat mentinerea pe linia politicii monetare a BNR cat si obtinerea unui profit cat mai mare, evitarea riscurilor, gestionarea cat mai eficienta a resurselor bancii;
situatia concreta a fiecarui client; se vor urmari lichidarea, bonitatea, solvabilitatea, responsabilitatea activitatii desfasurate, precum si pozitia pe piata a fiecarui agent economic;
activitatea de asumare de angajamente si de derulare a operatiunilor de creditare, va fi treptat, pe masura posibilitatilor, descentralizata in sensul aprecierii serviciilor de clientela din punct de vedere al localizarii teritoriale.
In acest scop, data fiind tendinta generala de descentralizare a activitatii economice se vor urmari deschiderea cat mai rapida de sucursale, in toate resedintele de judet si in marile orase industriale.
in toate cazurile, se va urmari corelarea directa, generala a posibilitatilor de refinantare existente in momentul respectiv;
atentie deosebita se va acorda categoriilor de garantii ce se vor putea fi obtinute in acoperirea angajamentelor asumate, in numele clientilor sai, intre care, un loc deosebit trebuie sa ocupe garantiile materiale reale oferite de client, bazate pe propria loc activitate, precum si garantiile bugetare;
Directia Contencios, va trece la executarea garantiilor reale (ipoteci, gajul, scrisorile de garantie sau firma etc.) sau actionarea in justitie pentru recuperarea creantelor detinute asupra clientilor, in cazul in care se constata una din urmatoarele situatii:
una din declaratiile pe linie financiar contabila, de organizare contabila, sau de orice alta natura solicitata de banca, se va dovedi falsa;
obiectul nu se inscrie in parametrii de eficienta economica;
clientul nu are suficiente disponibilitati in conturile sale pentru achitarea la termen si in cuantumul prevazut, a obligatiilor ce-i revin, fata de banca;
derularea operatiunilor legate de angajamentele asumate de banca, pentru si in numele clientelei, trebuie sa asigure alocarea unor sume importante pentru constituirea de provizioane de risc, daca tinem seama de gradul de incertitudine ridicat, generat de faptul ca majoritatea clientilor sunt noi, precum si de necesitatea acoperirii angajamentelor asumate in conformitate cu practica bancara internationala.
2.5. Dobanda.Amoritzarea
Dobânda simplă și dobânda compusă
A. Formula dobânzii simple (dobânda nu se adaugă la depozitul inițial)
lei
unde: Db – dobânda
C – mărimea creditului
P – rata anuală a dobânzii
T – timpul (în zile)
B. Formula dobânzii compuse- (dobânda se calculează și se adaugă la depozitul inițial, astfel încât, pentru perioada următoare, procentul de dobândă se aplică la întreaga sumă cumulată) este utilizată în cazul creditelor pe termen mai mare de 1 an, când rambursarea creditului și plata dobânzilor se face o singură dată, la scadența finală.
n – număr de ani
Exemplu: Un credit în valoare de 90 mil u.m. este contractat pe termen de 3 ani, în condițiile unei rate a dobânzii de 35% pe an. Știind că:
a) rambursarea creditului și plata dobânzilor se face anual, cu rate constante, să se calculeze mărimea obligațiilor de plată și mărimea dobânzii
b) rambursarea creditului și plata dobânzilor se face o singură dată, la scadența finală, să se calculeze mărimea obligațiilor de plată și mărimea dobânzii
131.433.750 lei
Amortizarea (rambursarea) unui credit bancar
Se cunosc următoarele modalități principale de rambursare:
prin amortismente constante;
prin anuități constante;
singură dată, la scadență finală.
Notă:
Amortisment = rată din credit ce se restituie periodic;
Anuitate = amortismentul + dobânda.
Exemplu: Un credit în valoare de 21.000.000 u.m. este contractat pe termen de 3 ani, cu o rată a dobânzii de 10% pe an. Să se exemplifice cele trei modalități de rambursare.
a) Rambursarea prin amortismente constante
Tabloul de amortizare a creditului
b) Rambursarea prin anuități constante
Anuitatea (A) se calculează după formula:
, unde:
A – anuitate de plată;
C – mărimea creditului;
i – rata anuală a dobânzii;
n – numărul de ani de rambursare.
Tabloul de amortizare a creditului
c) Rambursarea o singură dată, la scadență finală
c1) Dobânda este calculată anual și plătită de debitor la sfârșitul fiecărui an:
c2) Dobânda este calculată anual, dar se plătește la scadența finală:
, unde S3 = suma de plată (inclusiv dobânda) la scadența finală
2.6. Sfere de creditare
Larga diversificare a situațiilor de creditare a impus, din necesități practice, clasificarea creditelor, criteriile utilizate fiind la rândul lor relativ numeroase: persoana creditorului și, respectiv, a debitorului, obiectul creditului, sursa de creditare, modalitatea de constituire a disponibilităților, durata creditării ș.a.
O clasificare de largă acoperire este cea după sfera creditării, în interiorul căreia, pe componentele definite, se utilizează pe verticală alte criterii de clasificare în raport cu nevoile de evidență, statistică și analiză.
După sfera de creditare se identifică cinci categorii de credit, numite la rândul lor „sfere de creditare”: credit comercial, credit bancar, credit obligatar, credit ipotecar și credit de consum.
A. CREDITUL COMERCIAL este acel credit acordat între societățile comerciale nefinanciare. Acesta este consemnat în înscrisuri speciale, numite efecte comerciale, (cambia, polița ș.a.) sau în contractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți. Creditul comercial are caractaristica de transferabilitate.
Între două astfel de societăți care intră în relații de schimb de mărfuri (vânzare-cumpărare), una se poate găsi în postura de creditor, iar cealaltă de debitor, în cazul în care se convine ca momentul plății să fie distinct de cel al livrării mărfii.
Creditor poate fi furnizorul, în cazul în care livrează marfa și acceptă plata ulterioară a ei, sau cumpărătorul, în cazul în care acceptă plata în avans a mărfii. Debitor este în fiecare caz în parte partenerul creditorului din cadrul respectivului raport de schimb: cumpărătorul, care plătește ulterior livrării, respectiv furnizorul, care livrează ulterior plății.
Pentru creditor marfa livrată, respectiv plata făcută în avans reprezintă o creanță, adică o sumă de bani care îi este datorată și care pentru el înseamnă o imobilizare de mijloace, adică o utilizare a surselor sale de finanțare.
Pentru debitor marfa primită, respectiv suma încasată în avans constituie o datorie, adică o sumă de bani pe care va trebui să o plătească și care pentru el reprezintă o mobilizare de mijloace, adică o sursă de finanțare suplimentară, peste cele proprii.
Atât creanțele, cât și datoriile existente la momentul încheierii unui bilanț sunt evidențiate corespunzător în structura acestuia: primele în activ, celelalte în pasiv.
Furnizorul poate diminua tendința cumpărătorului spre solicitarea de creanțe uzând de oferta cu rabat. Aceasta accelerează rotația activelor sale circulante, diminuându-i imobilizările financiare.
Creditorul își poate reconstitui disponibilitățile bănești uzând de transferabilitatea creditului prin operațiunea de scontare.
B. CREDITUL BANCAR este acel credit în care unul dintre parteneri este o bancă. Sensul acestui credit este dublu: constituirea disponibilităților bancare prin depuneri pe care cei ce economisesc le fac la bănci (depozite, depuneri în cont curent) și acordarea de credite de către bănci pentru cei care au lipsă de disponibilități: fără un suport material bine determinat (avansul în cont curent, linia de credit), numite credite implicite și cu suport material precizat (credite pentru stocuri, credite de campanie), numite credite explicite.
Depozitele sunt depuneri făcute la bănci cu precizarea caracteristicilor temporale: la vedere, când depozitarul poate cere lichidarea depozitului în orice moment, cu un eventual preaviz convenit la constituirea acestuia și pe termen, când din chiar momentul constituirii se stabilește durata depozitului.
Depunerile în cont curent apar de regulă pentru persoanele (fizice sau juridice) care își deschid un cont prin care își rulează încasările și plățile curente.
Soldul zilnic al acestui cont este o disponibilitate pe care banca o poate folosi ca sursă de acordare a unor credite.
Avansurile în cont curent, numite și credite de casă sau credite de trezorerie, sunt practicate pentru clienții ce au deschis la bancă un cont prin care își rulează în mod obișnuit încasările și plățile. Garanția debitorului o reprezintă calitatea financiară a activității sale, cunoscută în timp de către bancă, precum și certitudinea rulării încasărilor sale prin respectivul cont.
Acordarea unor astfel de avansuri se face în condițiile în care clientul nu are disponibilități în contul său sau în casă și este în situația de a face o plată imprevizibilă. Astfel de credite nu presupun înscrisuri și de aceea sunt netransferabile, adică băncile nu-și pot reconstitui disponibilitățile prin scontare.
Pentru acest motiv aceste credite sunt mai scumpe.
Linia de credit este modalitatea cea mai răspândită pentru acordarea unui credit, caracterizată prin faptul că stabilește un plafon maxim al creditului acordat. Sunt practicate trei variante de linie de credit:
obișnuită, care nu stabilește durata creditului, astfel încât banca poate oricând solicita rambursarea;
confirmată, care stabilește durata creditului;
revolving, care reînnoiește posibilitatea de creditare la nivelul plafonului cu fiecare rambursare efectuată de debitor. Posibilitatea de creditare la momentul t este PC, determinată astfel:
unde:
PM = plafonul de creditare,
Ct = creditul în uz la debitor la momentul t (Ct ≤ PM) .
Pe perioada (t, t + 1) debitorul apelează la un alt credit de mărime C și face o rambursare de mărime R. Posibilitatea de creditare la momentul t + 1 este:
Creditul pentru stocuri este o formă de credit destinată acoperirii unei părți din activele circulante ale unei firme, în completarea resurselor financiare proprii și a altor surse temporar mobilizabile (creditul comercial, pasivele stabile).
Creditul poate fi solicitat anterior sau ulterior constituirii stocului (materii prime, materiale, emifabricate, combustibil, ambalaje, produse finite livrate, produse finite în stoc ș.a.).
Solicitarea în avans presupune o anumită stringență sau oportunitate a creării stocului, intervenită într-un moment de lipsă de lichidități la solicitator. Viitorul debitor (solicitatorul) trebuie să probeze cu un document (o factură, o comandă / un contract) iminența constituirii stocului.
Stringența poate interveni, de exemplu, în cazul unei iminente rupturi de stoc și pe fondul unei lipse de lichidități. Întreprinderea solicită un credit pentru achiziționarea de bunuri, ce fac obiectul respectivului stoc, în vederea recreării acestuia la nivelul normal, curent.
Oportunitatea poate interveni, de exemplu, în cazul existenței unei împrejurări de achiziție în condiții avantajoase a unei partizi de bunuri necesare în activitatea întreprinderii. Este vorba de o împrejurare conjuncturală, achiziția nefiind planificată, ci devenită oportună datorită condițiilor de livrare: preț avantajos, raport favorabil preț-calitate, rabat interesant ș.a.
Solicitarea ulterioară presupune existența stocului finanțat până la zi din resursele solicitatorului și, pe care acesta dorește să și le recupereze chiar atunci. Documentele uzuale ce probează imobilizarea resurselor sale și existența stocului sunt efectele comerciale (cambia, warant, poliță ș.a.). Solicitatorul cedează băncii efectele respective în schimbul reconstituirii propriilor resurse, adică transferă băncii creditul ce i-a fost în sarcină până la momentul respectiv. Banca preia nu numai creditul, dar și uzufructul acestuia pe perioada în care creditul îi va fi în sarcină.
Creditul de campanie sau creditul pentru nevoi sezoniere este o formă de credit pentru acoperirea unor nevoi sezoniere de aprovizionare sau producție.
Creditul pentru nevoi sezoniere de aprovizionare are similitudini cu creditul pentru stocuri în cazul solicitării în avans, însă nu este determinat de o împrejurare conjuncturală, ci este predictibil și, în consecință, este planificat ca rezultat al faptului că posibilitatea de a găsi mărfuri de speța necesară este incertă în alte perioade (în alte sezoane). Este, în special, cazul mai ales al materiilor prime agricole vegetale, dar și al unor mărfuri al căror transport este condiționat sezonier.
În sezonul de aprovizionare debitorul trebuie, de regulă, să-și creeze stoc la nivelul nevoilor însumate pe întreaga perioadă dintre două sezoane consecutive. Efortul financiar este mare și concentrat temporal, ceea ce ar însemna, în cazul folosirii resurselor financiare proprii, o imobilizare mare și de durată. Pentru a evita acest lucru, debitorul solicită un credit, protejându-și propriile resurse.
Creditul pentru nevoi sezoniere de producție este similar celui de aprovizionare, doar că obiectul său îl reprezintă producția ce trebuie făcută în extrasezon pentru a putea răspunde prompt cererilor mari formulate în sezon.
Motivația de protecție a propriilor resurse financiare ale debitorului se păstrează și în acest caz.
C. CREDITUL OBLIGATAR este cel în care debitor este, de regulă, statul. Această poziție poate fi deținută și de o administrație publică sau de un agent economic „de primă mână” pe piața respectivă.
Înscrisul specific al acestui credit este obligațiunea (în cazul termenelor medii și lungi) și bonul de tezaur (în cazul termenului sub un an).
Debitorul este cel ce emite înscrisuri pe care le plasează pe piața de capital și obține în locul lor resurse financiare pe care le poate utiliza în activitatea sa. Astfel, emisiunea de obligațiuni de către un agent economic este o sursă de capital. Din punctul de vedere al acționarilor unei societăți comerciale (actualii finanțatori ai acesteia), emisiunea de obligațiuni are avantajul că nu modifică raportul de forțe între acționari, așa cum s-ar putea întâmpla în cazul completării surselor de finanțare printr-o creștere de capital social, adică printr-o emisiune suplimentară de acțiuni. Principalele destinații ale resurselor obținute prin creditul obligatar al agenților economici este formarea brută de capital (fix și circulant) și plasamente la alte firme (participație sau preluarea pachetului de control).
Din punctul de vedere al societății comerciale emitente, creditul obligatar are avantajul de a fi mai ieftin decât capitalul propriu, deoarece rata dobânzii (prețul capitalului împrumutat) este, de regulă, mai mică decât cea a dividendului (prețul capitalului propriu).
În ultimii 20 de ani, creditul obligatar a cunoscut o extensie a formelor pe termen scurt, pentru care sunt utilizate ca înscrisuri bonurile de depozit sau certificatele de depozit emise de agenți economici privați (în terminologia americană „commercial papers”). În România, această practică nu este uzuală în legătură cu agenții economici nefinanciari, dar este utilizată pe scară largă de bănci, mai ales pe termene de 30 și 90 de zile.
Multiplicarea posibilităților de plasament sub forma creditului obligatar, practicat de agenții economici privați, dar și de stat sau administrații publice, precum și posibilitățile reduse ale plasatorilor de a evalua singuri riscurile pe care le incumbă diversele plasamente, au făcut să prolifereze agențiile de evaluare a riscurilor plasamentelor, care oferă consultanță în acest sens, numite agenții de rating.
D. CREDITUL IPOTECAR este acel credit al cărui obiect îl reprezintă materia proprietății imobiliare: construcții și terenuri. Între creditor și debitor intervine un contract potrivit căruia primul pune la dispoziția celui de-al doilea o sumă prin care acesta din urmă să-și constituie sau să-și extindă proprietatea imobiliară. Contractul, având în vedere obiectul specific al creditului, conține unele prevederi caracteristice:
menționarea proprietății cu care se garantează împrumutul;
obligațiile ce decurg în cazul rambursării anticipate;
condițiile în care debitorul poate pierde proprietatea.
Creditul ipotecar are mai multe forme:
a) împrumutul pe ipotecă cu dobândă fixă;
b) împrumutul pe ipotecă cu dobândă variabilă, în care caz variația dobânzii este determinată pe baza unui indicator specific al pieței financiare, menționat expres în contractul de credit;
c) împrumutul pe ipotecă cu rambursare progresivă, prin care debitorul plătește băncii, în prima perioadă a duratei de împrumut, doar o cotă din rata/amortismentul obișnuit; diminuarea ratei scadente poate fi modică (10-25%) sau forte (până la 95%), în care caz rambursarea capătă, în respectiva perioadă, un caracter quasisimbolic; este o formă de credit ce încurajează pe acei întreprinzători cu disponibilități modeste, dar care au reale perspective de creștere în timp a capacității lor de plată;
d) creditul ipotecar inversat este o formă prin care debitorul încearcă săși diminueze pierderile probabile rezultate din imobilizarea propriilor resurse într-o proprietate imobiliară. După achiziția obiectului imobil din propriile sale resurse, proprietarul ipotechează acest obiect obținând, cel puțin parțial, resurse financiare la nivelul celor investite în respectiva achiziție. Aceste resurse sunt plasate pe termen lung, iar din anuitățile rezultate rambursează creditul ipotecar pe care l-a preluat.
E. CREDITUL DE CONSUM este creditul al cărui obiect îl formează consumul personal. Debitorul este, de regulă, o persoană fizică, un consumator care dorește să consume, deci să achiziționeze, dar nu are suficiente resurse. Creditorul poate fi un furnizor oarecare de bunuri de consum sau banca. Debitorul poate apela creditul fie la furnizor, fie la bancă (forma creditului inițial), după cum și furnizorul poate să transfere (prin scont) spre bancă cel puțin o parte din creditele acordate inițial chiar de către el (forma creditului ulterior).
Creditul de consum cunoaște două forme mai răspândite:
a) credit deschis, numit și cu rambursare neeșalonată, în care creditorul este dispus să acorde oricând un credit fără a stabili scadența de rambursare, urmând ca debitorul să aibă inițiativa plății împrumutului; este o formă de credit fără înscris, practicată pentru clienții fideli și despre care se știe că au capacitate de plată; în caz de creștere alarmantă a datoriei nerambursate, de regulă, creditorul încetează acordarea de noi credite;
b) credit eșalonat, în care părțile stabilesc de comun acord, încă de la atribuirea creditului, scadențele și cuantumul rambursărilor.
2.7. Instrumente de credit
Instrumentele de credit sunt înscrisuri care atestă existența unei relații de credit. Aceste instrumente nu au valoare în sine (proprie sau intrinsecă), ci sunt doar un simbol acceptat pentru a face plăți. Ele se mai numesc titluri de credit.
Formele acestor titluri sunt legate, în principal, de sfera de creditare, dar și de inițiativa de plată a titularilor de disponibilități deținute în bănci sau a furnizorilor pe credit, în vederea încasării sumelor pe care le datorează clienții lor.
Legat de sfera de creditare, sunt uzuale cambia și formele ei bilet la ordin, poliță, trată și warant (în cazul creditului comercial), bilet de bancă și cec (în cazul creditului bancar), obligațiune, bon de tezaur, certificat de depozit (în cazul creditului obligatar).
Legat de inițiativa de plată a titularilor de disponibilități deținute în bănci (adică posesorii de depozite sau conturi curente), sunt uzuale ordinul de plată și viramentul.
Legat de inițiativa de plată a furnizorilor pe credit (cei ce au livrat bunuri unor clienți, urmând ca plata să se facă ulterior), sunt uzuale avizul de plată și dispoziția de plată.
Cambia este un titlu de credit ce atestă obligația de a se plăti sau de a face să se plătească la scadența menționată suma înscrisă în titlu.
Biletul de ordin este cambia cu doi participanți:
trasul, cel ce își asumă obligația de plată; el este emitentul, adică subscriitorul biletului, respectiv cel care își creează o obligație, adică are o datorie față de beneficiar, pe care chiar el o va plăti;
beneficiarul, cel care va încasa la scadență suma menționată în bilet, adică cel ce și-a asumat o creanță, a fost de acord ca partenerul său de afaceri să-i rămână dator.
În circuitul biletului la ordin (figura 16) intervin, în afară de cele două părți, și băncile prin care părțile își derulează încasările/plățile. Circuitul pune în evidență atât fluxurile reale generatoare de obligații/creanțe, cât și fluxurile monetare.
În baza unei înțelegeri reciproce (contract, convenție etc.) beneficiarul (în calitate de furnizor) livrează/prestează clientului său o partidă de marfă/un serviciu, a cărei plată clientul nu o poate face pe loc,
astfel încât, cu acceptul furnizorului, îi emite acestuia un bilet la ordin (2). În acesta se menționează numele emitentului (adresă, cont bancar, banca la care este deschis contul și alte date de identificare), suma datorată, data și locul emiterii, scadența, locul plății, numele beneficiarului plății. Beneficiarul remite biletul băncii sale (3), care îi varsă suma în cont (4) sub forma unui credit și contra unei remunerări (comision). Banca beneficiarului prezintă biletul la plată băncii emitentului (5), care achită biletul la ordin (6), iar la scadență reține suma plus comision și dobânzi (7) din contul emitentului.
Biletul la ordin mai conține un element de confirmare și unul de garantare.
Confirmarea este făcută prin semnătura emitentului, datată și însoțită de mențiunea „văzut”.
Garantarea este făcută de un terț (numit avalist), care își asumă obligația de a plăti la scadență, în caz că emitentul este în imposibilitate de plată. Avalistul garantează prin semnătură, specificând pentru cine a semnat (respectiv pentru emitent) cu mențiunea „avalizat”.
Trata sau polița este o cambie cu trei participanți:
trasul, cu aceeași poziție ca în cazul biletului la ordin, dar care nu-și mai asumă singur obligația de plată, ci este pus/chemat să plătească de către cineva față de care are o datorie bănească;
beneficiarul, cu aceeași poziție ca în cazul biletului la ordin, dar care nu a avut o relație de afaceri directă cu trasul, ci cu persoana căruia acesta îi este dator;
trăgătorul este simultan datornic față de beneficiar și creanțier față de tras, având cu amândoi relații directe de afaceri; el plătește datoria față de beneficiar cu datoria pe care trasul o are față de el; este emitentul poliței. În circuitul tratei (figura 17) participă, în afara celor trei părți, și băncile trasului și beneficiarului.
În baza unei înțelegeri reciproce între tras și trăgător, primul îi este dator sau îi va fi dator celuilalt pentru o livrare/prestare pe care acesta i-a făcut-o/i-o va face (în figura 17, circuitul 1). Se convine, de asemenea, ca stingerea datoriei să se realizeze printr-o plată pe care trasul să o facă în favoarea beneficiarului indicat de trăgător. Trăgătorul a primit/va primi o livrare/prestație de la beneficiar (2), căruia îi va oferi ca plată polița (3). Beneficiarul o prezintă băncii sale (4), care îi creditează contul din bancă (5), completându-i disponibilitățile pe care ar fi trebuit să le primească (dar nu le-a primit) de la trăgător. Banca beneficiarului trimite polița către banca trasului (6), care virează suma (7) și apoi și-o recuperează prin debitarea contului trasului (8).
În poliță se menționează suma de plată, data emiterii, scadența și locul plății, datele de identificare ale trasului (nume, adresă, număr de cont, banca unde este deschis contul ș.a.), numele beneficiarului plății. Mai există, de asemenea, un element de confirmare, unul de acceptare și unul de garantare.
Confirmarea o face trăgătorul prin semnătură și prin precizarea unor date de identificare (nume, adresă).
Acceptarea o face trasul prin semnătură, precizarea numelui și mențiunea „acceptat”.
Garantarea se face similar biletului la ordin.
Warantul este un document cu rol de efect comercial, care atestă existența unui stoc de marfă într-un depozit (eventual chiar pe un mijloc de transport aflat în cursă) și în baza căruia banca poate oferi un credit pentru stoc.
Din momentul în care warantul se andosează, adică se inscripționează de către bancă pe recipisa warant (parte detașabilă a warantului) creditul ce l-a oferit pentru stocul dovedit prin warantul respectiv, acest document devine titlu de credit și intră în circuitul acestora (se include în portofoliul de active al băncii, poate fi scontat).
Biletul de bancă este emis de banca de emisiune, în cupiuri diferite, ca titlu la purtător, fără termen de rambursare și cu putere circulatorie. Este numit și bancnotă.
Cecul este o dispoziție de plată, dată de titularul unui cont/depozit bancar către respectiva bancă, de a plăti o sumă de bani beneficiarului menționat (cec nominal) sau celui ce se prezintă cu respectivul cec (cec la purtător). În cazul în care în cec se menționează un cont în care trebuie făcută plata (cec virament), banca emitentului va face transferul de bani sub formă scripturală. În anumite cazuri banca emitentului confirmă existența disponibilului în contul clientului său (cec confirmat), dând astfel o garanție beneficiarului cecului privind capacitatea de plată a emitentului. Pentru a evita folosirea ilegală a unor cecuri se folosește convenția de barare a acestora (cec barat), prin care plata nu poate fi efectuată decât către o instituție bancară.
În ultimii 20 de ani s-a extins mult un instrument similar cecului, cartea de credit, instrument informatizat de plată prin care confirmarea capacității de plată se face în timp real, la fel plata și, în plus, banca titularului poate acorda și credit, în cazul în care disponibilul în contul acestuia ar putea fi insuficient.
2.8. Creditele neperformante – componentă inevitabilă în activitatea de creditare
Așa cum am arătat, fiecare credit poate atrage după sine riscul apariției unor evenimente neprevăzute care fac dificilă respectarea clauzelor înscrise în contractul de credit. Cu atât mai mult, în această perioadă de tranziție este dificil și pentru salariații băncii să prevadă evoluțiile viitoare din economie.
”Tradiția spune că a fost odată un ofițer de credit dintr-o sucursală îndepărtată care înregistrase an de an un portofoliu de credite fără restanțe. Într-o zi, președintele băncii a vizitat sucursala și s-a întâlnit cu ofițerul nostru de credit dornic și nerăbdător să-și menționeze activitatea sa de creditare fără cusur:
– Domnule Președinte, în toți acești ani de când lucrez în creditare, nu am
înregistrat un credit neperformant, zise mândru ofițerul de credit.
– Și de câți ani lucrezi în activitatea de creditare ? îl întreabă președintele.
– De treizeci de ani, răspunse ofițerul de credit.
– Atunci ești concediat, concluzionează președintele”
(George E. Ruth; Commercial Lending, pag. 352)
Morala acestei istorioare este că, deși o parte din creditele neperformante se datorează salariaților băncii care fie nu analizează și interpretează corect aspectele financiare și nonfinanciare privind clientul, fie pur și simplu nu pot să spună ’’nu’’ cererii de credit, nu este de dorit nici o prudență excesivă. Pentru ca ofițerul nostru de credit să înregistreze de-a lungul timpului numai credite performante, în mod sigur, el a respins dintr-o prudență excesivă numeroase cereri de credit care puteau reprezenta afaceri profitabile pentru bancă.
Chiar dacă creditele neperformante sunt costisitoare pentru bancă și volumul lor trebuie redus, trebuie stabilit un echilibru între necesitatea unor proceduri și politici prudențiale de creditare și asumarea unor riscuri care sunt direct proporționale cu profitabilitatea băncii.
Deci, în nici un caz, soluția problemei cum să avem cât mai puține credite neperformante nu este stoparea activității de creditare.
Așa cum am menționat, creditele neperformante sunt costisitoare pentru bancă.
Provizioanele constituite prin majorarea cheltuielilor ne arată numai o parte a efectelor negative. Pe lângă acestea, există alte aspecte, mai puțin vizibile, dar cu același efect negativ asupra profitabilității băncii.
Iată câteva exemple:
a) deteriorarea imaginii și reputației băncii.
După cum se știe, succesul unei bănci este asigurat de încrederea care aceasta o inspiră investitorilor și clienților săi. Pe această bază, banca poate să atragă fonduri de pe piață și să-și dezvolte activitatea. Zvonurile despre gestionarea necorespunzătoare a acestor fonduri și existența unui portofoliu însemnat de credite neperformante determină clienții să-și retragă depunerile, ceea ce în final duce la incapacitate de plată și la faliment;
b) creșterea cheltuielilor administrative.
Un credit neperformant necesită o mare atenție din partea salariaților băncii. Astfel, băncile, în special cele mari, s-au văzut obligate să constituie departamente specializate de urmărire și recuperare a creanțelor neperformante. Practica arată că timpul consumat cu urmărirea unui credit neperformant este același cu urmărirea a zece credite curente;
c) scăderea moralului salariaților.
O bancă ce devine neprofitabilă din cauza creanțelor neperformante este în imposibilitatea de a-și mai recompensa salariații, ba, mai mult, sunt situații când aceștia sunt concediați (un exemplu tipic a fost la Banca Agricolă). În această situație, cei mai buni salariați ‘’părăsesc corabia’’. Banca se vede pusă în situația de a plăti pentru pregătirea altor salariați care să le ia locul sau să ofere salarii mari pentru a atrage salariați din afara băncii;
d) creșterea cheltuielilor destinate inițierii și desfășurării procedurilor judiciare pentru recuperarea creanțelor.
Marile bănci, pe lângă un departament juridic destul de mare, și-au creat și un corp de executori judecătorești pentru recuperarea creanțelor neperformante. Sunt și situații în care, în urma executărilor silite, se recuperează o valoare mai mică datorită faptului că prioritate au recuperarea cheltuielilor de judecată;
e) creșterea cheltuielilor datorită introducerii de noi proceduri sau reglementări.
În situația existenței unui portofoliu ridicat de credite neperformante, banca comercială devine obiect al controalelor efectuate de Banca Națională, fiind necesare numeroase rapoarte și explicații date organelor de control care reprezintă cheltuieli suplimentare pentru bancă, salariații săi fiind nevoiți să lucreze pentru organele de control. Totodată, banca este nevoită să ia măsuri prudențiale suplimentare pentru acordarea de noi credite, ceea ce poate să conducă la pierderea unor clienți nemulțumiți de întârzierile cauzate de noile măsuri care implică centralizarea competențelor.
Bineînțeles, creditele neperformante produc numeroase probleme și mediului de afaceri, ducând la blocaj financiar și implicit la creșterea costurilor prin necesitatea de noi surse atrase ca urmare a reducerii circulației bănești, datorită blocajelor. Finalul este menținerea economiei într-o recesiune prelungită, iar soluția nu poate fi decât eliminarea producătorilor de credite neperformante.
CAPITOLUL III.
Riscul in activitatea de creditare. Garantarea creditelor
Motto: “ Creditul este bun doar două zile din viața sa: în ziua în care a fost aprobat și în ziua în care a fost rambursat. În restul timpului creditul este sub supraveghere, căci atunci se manifestă riscul. “
David L. Eyles, Mellon Bank, SUA
3.1. Definirea riscurilor bancare
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din doua puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic si cel practic.
Atunci cand definesc riscul si gestiune a riscului, cel mai multi autori se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor, de intermediere in sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratata indeosebi problema unor pierderi neprevazute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piata, de credit sau de lichiditate.
Alti autori se concentreaza asupra unor pierderi – potentiale sau efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare si necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai multi practicieni abordeaza, de regula, o singura grupa sau o clasa de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune si doar foarte rar sunt analizate si mecanismele de transmisie / amplificare a riscului suportat de institutia financiara.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare in chestiune, atat un impact in sine (de regula sub forma pirderilor directe suportate), cat si un impact indus cauzat de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare.
In functie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta poate fi definit in mod diferit. Vor adopta ca definitie standard pe cea lingvistica si vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentrui subiect. In acest context, prin expunerea la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala.
Daca acesta este cadrul – foarte general – in care vom aborda problema riscurilor bancare, atunci putem prezenta si diferite acceptiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri bancare. Si, desi perspectiva celor mai multe analize bancare asupra riscului este ingusta trebuie sa subliniem inca de acum ca acesta este generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea, in domeniul financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant alte riscuri. Drept urmare, aceste operatiuni si proceduri genereaza in permanenta expunere la risc.
Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in operatiunile lor curente si nu doar riscurile specifice activitatii bancare clasice. Ca agenti care opereaza pe diverse piete financiare, bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze.
Încercand definirea și explicarea riscului bancar în general, Dennis G.Uyemura și Donald R.Deventa1, pornesc de la ideea că “riscul reprezintă volatilitatea (dispersia) a fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unități de afaceri”. Prin unitate de afaceri, în cazul băncilor, putem considera un departament, o sucursală, un produs, întreaga bancă. Din punct de vedere matematic, definiția de mai sus poate fi formalizată astfel:
Fluxurile de numerar exprimă intrările și ieșirile de “cash” și “cash equivalent”; Cash-ul cuprinde numerarul și depozitele la vedere, în timp ce „cash equivalent” cuprinde plasamentele pe termen scurt, investițiile cu grad de transformare înaltă în numerar și care nu sunt supuse devalorizării. Am considerat necesară amintirea acestei definiții pentru că ea reprezintă un exemplu de cuantificare a riscului prin intermediul indicatorilor statistici ai variabilității. Dintre aceștia, cel mai frecvent utilizați sunt varianța și abaterea standard. Așa cum se va vedea în capitolele ce urmează, indicatorii statistici ai variabilității sunt elememte de bază ale teoriei portofoliilor.
Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere.
Din punct de vedere al supravegherii, riscul reprezintă posibilitatea ca evenimente potențiale, previzibile sau neașteptate, să aibă un impact negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci.
Simpla existență a riscului nu trebuie să fie neapărat motiv de îngrijorare. Ceea ce examinatorii trebuie să decidă este dacă și în ce măsură riscurile asumate sunt bine administrate. În general, riscurile sunt considerate bine administrate când acestea pot fi înțelese, măsurate și controlate și când banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al acestora. În cazul în care examinatorii stabilesc că riscurile asumate nu sunt bine cuantificate, această concluzie trebuie comunicată conducerii băncii în vederea luării de măsuri pentru limitarea sau eliminarea acestora. Măsurile care se impun în acest caz sunt reducerea expunerii, majorarea capitalului sau îmbunătățirea activității de administrare a riscului.
3.2. Importanta gestionarii riscurilor bancare
Riscul exprima probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru institutia bancara, iar expunerea la risc reprezinta valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.
Pentru reducerea riscului, conducerea bancilor trebuie sa dispuna de metode si tehnici de analiza a acestuia. In domeniul bancar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau un complex de riscuri interdependente deoarece acestea pot avea cauze comune si producerea unuia poate genera in lant si alte riscuri.
Pana in anii ’80 gestiunea riscurilor bancare se rezuma exclusiv la gestiunea riscului de creditare in relatiile cu clientii bancii si in cadrul sistemului de plati. Acest fapt se datora stabilitatii relative a sistemului financiar si a pietelor financiare. In perioada de dupa anii ’80 instabilitatea care a afectat institutiile financiar-bancare a fost generata de un complex de factori ce vizeaza trei domenii:
– procesul inflationist generat de socurile petroliere a determinat fluctuatiile ratelor nominale ale dobanzii;
– abolirea sistemului monetare de la Bretton Woods (1944) a determinat fluctuatiile cursurilor valutare cu efecte semnificative asupra bancilor internationale;
– intensificarea concurentei in sistemul financiar datorita suprimarii controlului asupra transferurilor internationale de capital, aparitiei intermediarilor nebancari si dezvoltarii sistemelor de tehnologie a informatiei si prelucrare a datelor care au redus inertia clientilor si au dus la schimbarea structurii costurilor bancare in favoarea celor fixe.
Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.
Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective – cel general si cel sectorial – se afla in concordanta. S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea potentiala la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in functie de criterii de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare in vigoare. Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una din sarcinile conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei perioade.
Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori experienta unor astfel de programe conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare (indeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii bancare.
Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci ii atrage insa pe deponenti in conditiile in care depozitele nu sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie adversa pentru care este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari probleme, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi. Pentru evitarea acestei selectii adverse, este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de asigurare diferentiate, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor (cazul SUA) astfel incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea.
In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate financiara intr-un context de instabilitate generala generata de procesul de tranzitie. Tranzitia a insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor (ele operand ca societati pe actiuni), a cadrului legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare (fondurile de plasament) si altor banci (romanesti, create dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.
In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut esential al performantei bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de rentabilizarea investitiilor in tehnologii noi, posibila doar in conditiile “productiei de masa”. Procesul de crestere in sectorul bancar are doua componente: cresterera in domeniul serviciilor bancare traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) si cresterea in zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operatiuni pe piata de capital, servicii informatice si de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are lor intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iatr altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt familiare si atunci personalul pare lipsit de profesionalism.
Drept urmare imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre partenerii mai specializati drept conglomerate formate la voia intamplarii, conduse de persoane ignorante in noile domenii si inconstiente de capacitatea neta de castig sau riscurile specifice (exemplul bancii Baring’s).
In conditiile unui management corect, cresterea operatiunilor in cele doua arii mari – servicii traditionale si servicii noi – ar trebui sa aiba un efect sinergetic. Insa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a bancilor, ceea ce face extrem de scumpa procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei in conditii de crestere). Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, in ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este deficienta (in Romania in special) piata tinde sa trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta negativ si imaginea publica a celorlalte.
In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de soc. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse in anii ‘90. Daca procesul de gestiune a riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune in vederea cresterii eficientei.
3.3. Clasificare riscurilor bancare
Există opt categorii principale de risc care se au în vedere în procesul de supraveghere a sistemului bancar: riscul de credit, riscul de piață (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii ), riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul reputațional, riscul de țară (riscul de transfer ), riscul legal.
Aceste categorii nu se exclud reciproc, având în vedere faptul că un produs sau un serviciu poate expune banca la riscuri multiple.
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic și cel practic. Atunci când definesc riscul bancar și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate.
Alți autori se concentrează asupra unor pierderi – potențiale sau efective –cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, cum ar fi frauda, incendiul sau catastrofele naturale.Cei mai mulți practicieni abordează, de regulă, o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai frecvent sub aspectul tehnicilor de gestiune și doar foarte rar sunt analizate și mecanismele de transmitere și amplificare a riscului suportat de instituția financiară.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituției financiare analizate, atât un impact în sine, sub forma pierderilor suportate direct, cât și un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri și nu în ultimul rând, asupra autorității bancare.
În același context, prin expunere la risc se va înțelege valoarea actuală a tuturor pierderilor și cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumită instituție financiară. Din definirea precedentă rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.
Diferitele accepțiuni acordate riscului bancar se vor prezenta sub forma tipurilor de riscuri bancare.
Expunerea la risc este generată în permanență de o multitudine de operații și proceduri. De aceea, mai ales în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri interdependente, putând avea cauze comune sau producând alte riscuri în lanț.
Gruparea riscurilor bancare în clase și tipuri de risc este din ce în ce mai necesară pe plan practic. Multe riscuri prezintă trăsături comune și tratarea lor corelată permite observații ce pot facilita înțelegerea procesului de gestiune, dar și asimilarea unor procedee și tehnici.
I. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de originea lor
O clasificare curentă întâlnită în literatura de specialitate împarte riscurile specifice activității bancare în trei categorii:
riscuri financiare;
riscuri comerciale;
riscuri de mediu.
A. Riscurile financiare
Sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
riscul de credit;
riscul ratei dobânzii;
riscul de lichiditate;
riscul de schimb valutar;
riscul insolvabilității.
Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot apare în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar. Datorită importanței pe care o dețin în gestiunea zilnică a băncii, vor fi tratate în mod individual, acordându-le atenția cuvenită.
B. Riscurile comerciale
Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing și lipsei de talent managerial pentru noile piețe.
Formele sub care se manifestă riscurile comerciale sunt următoarele:
Riscul de produs este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuția produselor.
Riscul de piață este efectul dependenței de piață a băncii; dacă acesta nu este împărțit între mai multe piețe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluția unei singure piețe.
Riscul de imagine comercială constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei, ca urmare a unei calități generale scăzute de servire a clienților sau a soluționării deficitare a reclamațiilor clienților, culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.
C. Riscurile de mediu
Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
riscul de deficit – produs de către hoți sau frauda comisă de angajații băncii;
riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel național și regional;
riscul competițional – determinat de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare;
riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă. O aprofundare și o analiză de detaliu a tipologiei riscurilor bancare este conferită de abordarea modernă a acestei problematici de către analiștii de risc și va fi prezentată în continuare.
II. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc
Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă și ca expunere suplimentară sau subiectivă În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.
Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea unui client într-unul din sediile băncii sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă prin încălcarea normelor de poluare.
Riscurile pure se pot împarți în riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Se vor prezenta câteva exemple:
Riscurile fizice se pot manifesta prin distrugeri ale clădirilor, avarierea construcțiilor neterminate, distrugerea liniilor de telecomunicații, avarierea mașinilor și materialelor diverse, deteriorarea materialului în cursul transportului, accidente de circulație.
Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date și informații confidențiale, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugere a arhivelor informatice și documentare.
Riscurile criminale și frauduloase pot consta în pătrunderi neautorizate în fișierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, duplicarea și contrafacerea cărților de credit și a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operațiuni bancare de către un salariat sau de către terți, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, bancnote false, atac armat, răpiri sau sechestru de persoane, tâlhării (furt din seifuri, furt de valori pe timpul transportului).
Riscurile de răspundere sunt date de o varietate de situații: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienților, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor și a serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiunile cu titluri financiare, pierderi de cecuri returnate de agenții, greșeli de consultanță în ingineria financiară.
Acest tip de risc este adesea referit ca fiind risc operațional. Riscul operațional poate fi definit la modul general ca acel risc al erorilor si accidentelor datorate ființei umane dar și tehnologiei. El este “riscul producerii unor pierderi generate de proceduri interne inadecvate sau incorect aplicate, de oameni, de sisteme sau de evenimente externe”. Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare.
III. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de piata care determina aparitia riscului
Exista doua categorii de riscuri bancare, in functie de piata care determin a aparitia riscului: riscuri determinate de piata produsului si riscuri determinate de piata capitalului.
Riscurile de pe piata produsului.
Aceasta categorie de riscuri se refera la aspectele strategice si operationale ale gestiunii veniturilor si cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe piata produsului cuprind:
1 – Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piata produsului, el datorandu-se deprecierii valorii, ca o consecinta a falimentului sau nerambursarii imprumutului.
Bancile gestioneaza acest risc prin:
– decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;
– asigurarea unor debitori diversi, asa incat pierderile sa nu fie concentrate in timp;
– cumpararea de garantii de la terte parti (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment sa fie total sau partial transferat de la creditori).
In asumarea unui risc acceptabil, precum si a unei datorii acceptabile, este important sa se inteleaga modul in care acest risc poate fi micsorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, care pot fi impartite in doua categorii:
a. riscul tranzactiei – se refera la diferite aspecte functionale ale riscului afacerii;
b. riscul de credit – se refera la profitabilitatea afacerii.
Cele doua categorii de risc se afla intr-o stransa legatura si ele trebuie sa fie cunoscute pentru aprecierea riscului de ansamblu pe care il implica creditul respectiv.
Riscul tranzactiei acopera nu numai natura, structura si perioada de risc, dar si implicatiile juridice, politice, economice si practice fata de acel imprumutat.
Riscul de credit presupune asumarea de catre banca a riscului ca la data scadentei clientul nu va putea sa isi achite obligatiile pe care le are fata de banca.
Banca trebuie sa evalueze toate componentele relativ la clientul sau, precum si activitatea desfasurata de acesta, in vederea stabilirii unei opinii prudente vizand posibilitatea de rambursare a creditului. Aceasta opinie va trebui sa ia in considerare nu numai o prima rambursare pentru plata obligatiei, ci si o posibila sursa secundara de plata.
Banca urmareste cuantificarea riscului, utilizand metode, proceduri si tehnici cunoscute pe plan international, luand in considerare elemente principale cum ar fi: performanta financiara a clientului; structura tranzactiei; calitatea si structura sursei de rambursare; calitatea si structura garantiilor.
Garantiile reprezinta sursa de rambursare a creditului si sunt utilizate numai in cazul in care nu mai exista si alte posibilitati de rambursare a acestuia si a platii dobanzii.
Banca va cauta sa evite riscul imprumuturilor mari, care sunt determinate ca nivel de unele reglementari in vigoare, respectand standardul dupa care suma totala a imprumuturilor nu poate depasi de 8 ori nivelul capitalului propriu, iar sumele acordate unui singur debitor nu pot depasi 20% din fondurile proprii ale bancii.
O preocupare permanenta pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii si calitatii acestuia, evidentiindu-se in dinamica si cauzalitatea creditelor restante.
2 – Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca intreaga linie de afaceri sa sucombe datorita competitiei sau uzurii morale. Un exemplu il poate constitui disparitia relativa a pietei traditionale de credite mari cu risc scazut pentru corporatii, acestea fiind inlocuite cu hartii comerciale.
Un alt exemplu de risc de strategie este acela in care o banca nu este pregatita sau nu este capabila sa devina competitiva intr-o noua activitate. Astfel, in activitatea de emitere a carurilor, unele banci au amanat aceasta actiune, ele nemaiputand obtine un avantaj competitiv in acest domeniu. Aceasta atitudine conservatoare de a astepta piata sa se dezvolte reprezinta ea insati un risc.
3 – Riscul datorat reglementarilor bancare. Institutiile financiare functioneaza ca centre de profit in baza unor licente care pot fi revocate, ceea ce poate sa duca la pierderea unor investitii importante.
Astfel, in SUA, in ultimele decenii au avut loc nationalizari de banci. In Romania poate fi explicata in acest sens retragerea licentei de functionare a unor banci care, desi erau neoperationale, angajasera investitii importante pentru sedii si echipamente in momentul retragerii. De asemenea, un alt risc de reglementare poate fi retragerea licentelor de dealer de pe piata valutara interbancara romaneasca a mai multor banci romanesti si straine.
Riscul de reglementare poate fi intalnit si cand o banca specializata intr-un anumit domeniu se transforma intr-o banca universala, urmand astfel sa concureze cu celelalte banci care actioneaza si ele pe acelasi domenii.
4 – Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piata produsului, el neputand fi ignorat de nici o institutie financiara, si consta in riscul ca sistemele de calcul sa nu functioneze corect.
5 – Riscul de marfa. Preturile marfurilor pot sa afecteze uneori imprevizibil bancile, precum si alti creditori, avand impact general atat asupra economiilor, cat si asupra debitorilor. De exemplu, cresterea pretului energiei poate sa actioneze asupra inflatiei, contribuind la cresterea ratelor dobanzii si, in continuare, efectul propagandu-se asupra unor active financiare bazate pe o rata fixa a dobanzii.
6 – Riscul resurselor umane. Reprezinta forma de risc cea mai subtila, foarte dificil de masurat, care rezulta din politica de personal: recrutarea, pregatirea, motivarea si mentinerea specialistilor.
Plecarea unui foarte bun specialist poate duce la compromiterea unei activitati sau a unui sistem de lucru. Motivarea inadecvata a salariatilor, care in unele situatii poate avea efecte mari; se refera l absenta stimulentelor sau acordarea gresita a acestora.
7 – Riscul legal. Acest risc imbraca doua forme, anume:
a. responsabilitatea creditorilor atunci cand debitorii au pretentia ca falimentul lor a fost cauzat de faptul ca banca a promis ca nu va retrage creditul sau ca va acorda credite suplimentare;
b. litigii legate de deseuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care initial a stat la baza acordarii de credite ca garantie. Dupa deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie facute cheltuieli mai mari decat valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea efectului poluarii sau chiar interdictia de instrainare sau folosire a acestuia.
8 – Riscul de produs. Acesta se refera la marele risc ca produsele oferite de catre o institutie financiara sa se uzeze si sa devina necompetitive. Un astfel de risc poate fi intalnit la ATM-uri. O banca poate sa investeasca si sa-si dezvolte o retea de ATM-uri la un moment dat, care este competitiva. In paralel, furnizorii de ATM-uri dezvolta propriile
produse si le ofera altor clienti. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei bancii, astfel ca investitia ei poate deveni pierdere.
Riscuri determinate de piata de capital.
In general, pietele de capital si riscurile lor afecteaza valoric toate companiile, semnificative fiind insa institutiile financiare, in cazul carora este greu de facut o distinctie clara intre riscul pietei produsului si al pietei de capital.
De exemplu, riscul ratei dobanzii, in cazul creditelor cu rata fixa, este un risc al pietei de capital, in acelasi timp riscul creditelor cu rata fixa poate determina falimentul unui debitor slab si, astfel, riscul ratei dobanzii se transforma in risc de creditare, care este de fapt un risc al pietei produsului.
Din punct de vedere al pietei de capital, exista urmatoarele tipuri de risc:
1 – Riscul ratei dobanzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbarile ratelor dobanzii. Fluctuatia preturilor activelor financiare si pasivelor datorita schimbarii ratei dobanzii intr-o perioada de timp poate transforma diversele riscuri (ex. Riscul de creditare) intr-o amenintare majora la adresa unei banci.
De aceea este necesara o prognozare, bazata pe criterii riguros acceptate, a modificarilor ce pot interveni in nivelul si structura ratei dobanzilor, aceasta corelata si cu evolutia indicatorilor macroeconomici.
Se urmareste o minimalizare a riscului ratei dobanzii in functie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele purtatoare de dobanzi. Valoarea raportului trebuie sa fie cat mai aproape de unu.
2 – Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pietei de capital si el consta in aceea ca o banca nu dispune de lichiditati corespunz atoare pentru a acoperi obligatiile financiare la un moment dat.
Riscul lichiditatii este cel mai ridicat cand o banca nu poate sa anticipeze cererea de noi imprumuturi sau retragerile de depozite si cand nu are acces la noi surse de numerar.
Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atat active, cat si pasive. Sursa traditionala de lichiditate o reprezinta activele lichide.
Este interesanta abilitatea unui detinator de active de a preschimba activul cu pierderi minime, avand in vedere deprecierea pretului. Pentru a raspunde cerintelor de lichiditate, unele banci detin active care pot fi vandute imediat, aproape de valoarea nominala.
Pasivele bancilor pot fi si ele transformate in lichiditate, in sensul ca se pot emite cu usurinta titluri de imprumut pentru a obtine numerar la costuri rezonabile.
3 – Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumparare sau vanzare de moneda, alta decat cea in care se evidentiaza in contabilitate.
Riscul cursului de schimb afecteaza atat piata produselor, cat si piata de capital. Volatilitatea cursurilor de valutare poate influenta capacitatea debitorilor de a-si rambursa imprumuturile.
Modalitati de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piata derivatelor, prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, compensare a riscului).
Instrumentele derivate sunt din ce in ce mai mult utilizate pe piata valutara de catre bancile comerciale. Pentru acoperirea riscului valutar sunt utilizate:
– contractele forward (contracte clasice la orice data in viitor, orice valuta, la un anumit termen);
– operatiuni swap – asigura infuzie de lichiditate in moneda necesara,
acopera pozitia valutara.
4 – Riscul de decontare este o forma particulara a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor bancii. Se refera la transferul de sume intre bancile locale si cele internationale. Acest risc este administrat atent prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmarire a platilor. Astfel, prin acest sistem se efectueaza o singura plata la sfarsitul zilei, in locul a nenumarate plati prin tranzactiile individuale.
5 – Riscul de baza este o varietate a riscului ratei dobanzii. Pentru protectia impotriva ratei dobanzii, se pot utiliza combinatii de tranzactii avand diferite active de baza si urmarindu-se in mod special relatia existent a si previzibila dintre activele de baza. Pot fi utilizate ca instrumente de hedging contractele futures.
Este evident ca institutiile financiare, respectiv bancile comerciale, in activitatea lor de prestatoare de servicii financiare, isi gestioneaza riscurile proprii, dar ele pot sa isi transfere riscul prin tranzactii de hedging.
Daca riscul pentru banca este inevitabil, povara lui si, respectiv, costurile pe care le determina sunt ambele administrabile, transferabile.
Se remarca o crestere rapida a riscului in serviciile financiare atat pe piata produselor, cat si pe piata de capital si, odata cu aceasta, cresterea preocuparii pentru protectiaimpotriva riscurilor. In acest sens, derivatele reprezinta un mod de a evita riscurile pe piata de capital. Swap-urile, optiunile, contractele futures sunt modalitati de transferare a riscului.
3.4. Indicatori de masurare a riscurilor bancare
In cadrul analizei riscurilor bancare, o importanta deosebita revine cuantificarii acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit evaluarea statica si dinamica a riscurilor, prin raportarea la standardele internationale sau la propria experienta istorica a bancii.
1. Indicatori ai riscului de creditare
Aproape toate bancile, intr-o masura mai mica sau mai mare, isi asuma riscul de creditare, ceea ce presupune necesitatea analizei modului cum evolueaza in timp calitatea portofoliului de credite, cu impact asupra profitabilitatii, adecvarii capitalului si increderii generale in banca respectiva.
Se determina doi indicatori de referinta pentru estimarea riscului de creditare pe baza ponderii activelor de calitate slaba, care intarzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate:
Este de dorit ca cele doua rapoarte sa abia valori minimale, creditele restante, dar mai ales cele neperformante generand probleme in activitatea si asupra rezultatelor financiare ale bancii.
Alti indicatori ai riscului de creditare utilizeaza in formula de calcul rezervele si provizioanele pe care bancile le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi:
• Rata rezervelor pentru pierderi RRP = rezerve pentru pierderi din credite / total credite *100 – raport care exprima sintetic asteptarile manageriale privind evolutia calitatii portofoliului de imprumuturi;
• Rata provizioanelor fata de pierderi RPP = provizioane pentru pierderi din credite / pierderi nete *100 – raport care reflecta nivelul de prudenta adoptat de banca in politica sa de creditare;
• Rata provizioanelor in profit RPPR = provizioane pentru pierderi din credite / profitul brut *100 – exprima costul acoperirii riscului de creditare asumat de banca.
Indicatorii potentiali de masurare a riscului care pot semnala in avans variatiile veniturilor bancii sunt: concentrarea geografica si pe sectoare economice a creditelor, ritmul de crestere a volumului de credite, rentabilitatea ridicata a unor categorii de credite.
Desi nici unul din indicatorii mentionati nu reprezinta un predictor perfect, nivelul necorespunzator al unuia dintre acestia sau a mai multora, constituie in sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.
2. Indicatori ai riscului de lichiditate
Interpretarea lichiditatii bancare pe baza situatiei fluxului de numerar, asa cum se practica in cazul firmelor, este problematica, aceasta reflect and invariabil faptul ca banca reuseste sa isi procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piata monetara pentru finantarea cresterii creditelor pe care le acorda. In schimb, aceasta situatie nu reflecta posibilitatea ca banca sa fie obligata a plati dobanzi mai mari pentru resursele atrase. Datorita limitelor informationale ale situatiei fluxului de numerar, analistii bancari utilizeaza o serie de indicatori pentru masurarea lichiditatii.
Principalii indicatori pentru analiza lichiditatii:
• lichiditatea globala – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt in lichiditati, pentru a satisface obligatiile de plati exigibile;
• lichiditatea imediata – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face fata datoriilor pe termen scurt;
• lichiditatea in functie de total depozite – care reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezent and totalul depozitelor;
• lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi – reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face fata datoriilor reprezentand totalul depozitelor si imprumuturilor.
Trezoreria determina si expunerea bancii in functie de depozitele la vedere si total depozite (raportul dintre acestea) – exprima tendinta de evolutie a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilitatilor la vedere cu influenta asupra stabilitatii resurselor si nivelului costurilor.
Alti indicatori care sunt calculati pentru estimarea riscului de lichiditate:
• Pozitia lichiditatii – indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, a carui optimizare consta in echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. Daca pozitia de lichiditate este negativa, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrala a obligatiilor, banca recurge la imprumuturi pe piata interbancara, de la banca centrala sau lichidarea unor active de portofoliu inainte de termen.
• Pasivele nete, adica diferenta intre active si pasive clasificate dupa scadenta – indicator care semnaleaza perioada de maxima nevoie de lichiditate.
• Indicele de lichiditate (IL) – reprezinta raportul dintre suma pasivelor si suma activelor, ambele ponderate cu numarul de zile sau cu numarul curent al grupei de scadente respective. Daca indicele de lichiditate este:
= 1 – banca nu trebuie sa faca transformare de scadenta;
< 1 – banca face transformarea din pasive pe termen scurt in active pe termen lung, in conditiile curbei crescatoare a dobanzii;
> 1 – banca transforma pasivele pe termen lung in active pe termen scurt, rezultand riscul de lichiditate.
• Rata lichiditatii (RL) – exprima evolutia gradului de indatorare a bancii fata de piata monetara. Acesta se calculeaza periodic, functie de scadenta operatiunilor de imprumut astfel:
O rata supraunitara indica scaderea lichiditatii datorita cresterii gradului de indatorare, relatia fiind inversa in cazul unei rate subunitare.
• Raportul total de credite / total depozite – reflecta proportia din resursele atrase de la deponenti care este imprumutata altor clienti.
3. Indicatorul de solvabilitate (adecvare a capitalului)
Adecvarea capitalului a constituit o preocuparea importanta a managementului bancar datorita semnificatiei sale privind soliditatea bancii si siguranta depozitelor; are si o dimensiune competitiva, bancile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din imprumuturi in conditii avantajoase.
Potrivit reglementarilor, bancile trebuie sa aiba capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minim 4%, iar cel de rang II de minim 8%. In prezent, majoritatea bancilor din tarile dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel putin 10%, cele mai bine capitalizate ajungand la 12%.
Reglementarile BNR prevad un indice minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale bancilor la activele (bilantiere si extrabilantiere) ponderate in functie de risc.
Fondurile proprii sunt formate din urmatoarele categorii de capital:
capital propriu, care se compune din capitalul social varsat, primele legate de capital, fondul de rezerva, profitul nerepartizat, fondul imobilizarilor corporale, fondul de dezvoltare, alte rezerve;
capitalul suplimentar, care se compune din rezerva generala pentru riscul de credit, imprumuturi subordonate, alte fonduri.
4. Indicatorii riscului ratei dobanzii
Riscul ratei dobanzii este masurat fie prin raportul intre activele si pasivele sensibile la dobanda, fie prin diferenta intre acestea. Indicatorii mai avansati ai riscului ratei dobanzii includ masurarea gap-ului la diferite termene de scadenta, pe baza unor estimari de reinvestire.
Indicatorii riscului ratei dobanzii utilizati in practica bancara sunt:
• Riscul ratei dobanzii – se determina ca raport intre activele productive si pasivele purtatoare de dobanzi.
• Marja absoluta a dobanzii bancare – exprimata prin veniturile nete din dobanzi, reflecta capacitatea bancii de a acoperi cheltuielile cu dobanzile din veniturile obtinute prin incasarea dobanzilor la creditele acordate.
• Marja procentuala bruta a dobanzii bancare – care rezulta din raportarea marjei absolute la activele productive *100.
• Marja procentuala neta a dobanzii bancare – care se calculeaza ca raport intre nivelul mediu al ratei dobanzii active si nivelul mediu al ratei dobanzii pasive *100.
5. Indicatorii riscului valutar
Riscul valutar este incadrat de specialisti, de regula, in categoria asanumitelor riscuri de piata, fiind determinat de variatiile cursurilor de schimb, deficitele balantelor de plati, penuria de lichiditati.
Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale sunt:
• pozitia valutara individuala – care se determina pentru fiecare valut a de gestionat;
• pozitia valutara globala – care reprezinta soldul net al creantelor in devize fata de pasivele in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru compatibilitate.
Acest indicator ofera o imagine generala asupra expunerii valutare a bancii. Indicatorii utilizati pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri raspund, in principal, unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare.
3.5. Instrumente manageriale utilizate in monitorizarea riscului de creditare
Obiectivul principal al activitatii de creditare, in cazul oricarei banci, il reprezinta acordarea de credite in conditii de reducere la maxim a expunerii la riscuri si asigurare a unei profitabilitati corespunzatoare riscului asumat.
Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative si cantitative. Dimensiunea calitativa a evaluarii riscului este, in general, mai greu de estimat.
Etapele in evaluarea calitativa a riscului se refera la obtinerea de informatii in legatura cu responsabilitatea financiara a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta doreste creditul, identificarea riscurilor cu care se confrunta activitatea clientului, tinand cont de tendintele de evolutie a conditiilor economice in viitor si estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face in vederea rambursarii. Aspectul cantitativ a evaluarii riscului consta in analiza istoricului datelor financiare ale clientului, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul si capacitatea sa reala de a supravietui in cazul aparitiei unor fenomene economice adverse.
Analiza financiara a clientilor se bazeaza pe informatiile financiare furnizate de acestia – bilant si raport de gestiune, cont de profit si pierdere, balanta de verificare, situatia fluxului de fonduri (cashflow). Analiza financiara a clientului este structurata pe mai multe etape: analiza ciclului capitalului circulant; analiza indicatorilor de performanta; analiza structurii capitalului, a gradului de indatorare; analiza lichiditatii.
Analiza nefinanciara se deruleaza intr-un cadru mai putin formal, iar aspectele vizate se refera la: activitatea desfasurata, modul de conducere, segmentul de piata detinut de client, clientii si furnizorii acestuia, investitiile sale financiare, strategia lui, etc. Principala metoda de analiza nefinanciara este analiza SWOT (strenghts – weaknesses – opportunities – threats), metoda bazata pe tehnica investigarii, respectiv a chestionarii, utilizandu-se intrebarile. In final, toate informatiile obtinute despre client, respectiv factorii interni (punctele tari si cele slabe), precum si cei externi (posibilitatile si amenintarile) care influenteaza bunul mers al activitatii, vor fi grupate pe componentele analizei.
In analiza factorilor care pot conduce la deteriorarea activitatii si la faliment se pot identifica urmatoarele tipuri de cauze: financiare (controlul financiar slab, structura riscanta a capitalului, cresterea duratei ciclului capitalului circulant, scaderea profitabilitatii de la an la an si fata de media pe ramura, probleme legate de capitalul propriu si de fondurile proprii); strategice (obiective neclare de activitate, selectarea slaba
a pietei produsului, nerespectarea modelului de extindere a activitatii, raspuns lent la modificari survenite pe piata); organizatorice (cunostinte de conducere si aplicare neechilibrate, structura organizatorica slaba).
Specialistii au determinat o serie de metode de identificare a riscului de faliment grupate in: metode contabile si metode bancare de identificare a riscului de faliment.
Analiza calitatii portofoliului de credite si determinarea gradului de expunere la risc. In procesul de creditare, banca intra intr-o relatie cu clientii sai pe un traseu mai lung, incepand cu cererea de credit, analiza cererii, luarea deciziei privind acordarea creditului, perioada de rambursare, etc. Pe acest traseu, activitatea de analiza urmareste: momentul ce precede acordarii creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respectiv analiza interna la care se aduc in completare si destule aspecte nefinanciare, si etapa acordarii si post-acordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a evolutiei clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile.
3.6. Rolul calitatii portofoliului de creditare bancara
Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta intr-un mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de credite, atunci cand unii dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii ‘80, intre acestea se inscriu:
neatentia in formularea normelor de creditare;
prezenta unor conditii de creditare prea generoase cuplata cu lipsa unor normative clare;
nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;
concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piete;
slabul control exercitat asupra personalului (inspectori);
cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperi riscurile;
sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;
necunoasterea fluxului de trezorerie al clientilor;
creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).
Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurile de acest gen, care duc la cresterea pierderilor de portofoliu de credite, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal cu un profesionalism ireprosabil, care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor) din timp.
3.7. Politica de creditare
Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, ea trebuie sa indeplineasca conditii de formulare corecta si continut complet.
O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:
selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;
asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietei pe care opereaza banca.
Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic.
Continutul unei politici de creditare comporta trei parti principale: formulari politice cu caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare si la calitatile optime ale portofoliului de credite, principii si proceduri recomandate in constituirea si administrarea portofoliului de credite si, in fine proceduri si parametri detaliati de creditare, specifici fiecarui tip de credite – normele de creditare.
Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe, in functie de prioritatile bancii.
Obiectivele concrete trebuie sa defineasca rolul bancii respective, asa cum si-l asuma ea, apoi rentabilitatea globala stabilita pentru perioada respectiva, imaginea pe care doreste sa o impuna pe piata, increderea publicului, gradul de agresivitate in concurenta cu ceilalti competitori. Dincolo de aceste obiective de ordin general, menite sa asigure racordarea efortului compartimentului de credite la cel global al bancii, pentru asigurarea unui efect de sinergie, obiectivele politicii de creditare pot si trebuie sa fie particularizate pentru acest domeniu de activitate prin stabilirea sarcinii de crestere medie (anuala sau trimestriala) a portofoliului de credite (in preturi constante) si a marimii acestui portofoliu relativ la activele sau depozitele bancare totale.
Strategiile de creditare vizeaza trei domenii distincte.
Strategia in domeniul structurii creditelor bancare stabileste ponderea diferitelor categorii de credite in total, directiile si limitele minime de diversificare a portofoliului, precum si gradul de participare eventuala la credite sindicalizate. Fiind cel mai important activ bancar, creditele (esalonarea rambursarii lor) au o importanta deosebita pentru asigurarea lichiditatii bancare, o data cu asigurarea rentabilitatii bancare. Si, desi obiectivul principal al politicii de creditare il reprezinta minimizarea riscului de creditare, nici gestiunea altor riscuri bancare nu trebuie neglijata.
Lichiditatea stabilita in functie de structura activelor si pasivelor bancare este una din restrictiile majore ale structurii (in functie de scadenta) a creditelor bancare; aceasta deoarece – in lipsa unei piete secundare suficient de dezvoltate (titularizare) lichiditatea creditelor este determinata aproape exclusiv de scadenta lor.
In cele din urma obiectivele de ordin strategic referitoare la marimea portofoliului de credite sunt cele care determina cuantificarea agresivitatii bancii, asa cum a fost ea formulata global la primul punct. O politica agresiva se caracterizeaza prin crestere absoluta (valoare in preturi constante) si relativa (pondere in totalul activelor bancare) a portofoliului de credite. O astfel de strategie are, de regula, un caracter temporar, deoarece prezinta dezavantaje evidente. Pe termen scurt o astfel de politica poate duce la o crestere a veniturilor, dar este mai putin sigur ca aceasta crestere va atrage si o crestere de rentabilitate. Cresterea rapida a valorii portofoliului de credite sporeste in mod evident riscurile legate de gestiunea acestui portoliu. Cel mai riscant element il reprezinta scaderea potentiala a calitatii portofoliului, datorita presiunii pe care o exercita asupra peronalului gestiunea mai multor clienti si imperativul strategic al cuceririi pietei; daca acest imperativ devine o prioritate, atunci el poate sa se transforme in crestere cu orice pret si, cel mai adesea, acest pret il reprezinta cresterea expunerii globale la risc a bancii.
Definirea pietelor sau a zonelor comerciale pentru banca este un element de politica pe termen lung si realizarea acestui obiectiv cere timp, mai ales atunci cand se impune o schimbare radicala de orientare. Politica de creditare trebuie sa defineasca fara echivoc piata primara si secundara pe care se vor desfasura activitatile de creditare, precum si prioritatile geografice. Este evident ca aceasta componenta a politicii de creditare este valabila, in continut, in functie de talia bancii: pentru o banca internationala acestea se prezinta sub forma unor regiuni sau grupe de tari deservite de unitati bancare proprii si definite prin volum de activitate si operatii. Pentru bancile mai mici (majoritatea bancilor ramanesti) zona comerciala are un caracter preponderent national sau chiar local (regional). In acest context prioritatile geografice pot presupune o extindere, o consolidare sau o retragere de pe anumite piete, piete definite din punctul de vedere al ariei geografice deservite de banca. Continutul efectiv al acestui element de politica de creditare trebuie sa contina definirea explicita a zonei deservite in mod regulat de filiale sau agentii proprii, stabilirea in afara zonei sale comerciale, proprii precum si conditiile de acceptare exceptionale a altor credite.
In ceea ce priveste standardele de creditare la acest nivel prezentarea lor nu este decat globala si legata de contextul stabilit de strategia de creditare a bancii pentru parioada curenta. Ele trebuie sa cuprinda precizari referitoare la tipurile de credite, garantii si termene. Definirea tipurilor de credite presupune stabilirea unor liste pentru: creditele preferate de banca, creditele de evitat datorita riscului ridicat si pentru creditele interzise, de regula in virtutea unor restrictii legale. Apoi trebuie specificate tipurile de garantii (mobiliare si imobiliare) pe care banca este dispusa sa le accepte, in virtutea expertizei proprii, a expertizei partenerilor traditionali sau a evolutiei conditiilor de pe piata si a celor legale. Termenele avute in vedere sunt cele referitoare la periodicitatea reevaluarii factorilor de risc, inclusiv a costurilor si a pretului creditului.
Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilitatii tuturor celor implicati in procesul de creditare. Este vorba, in principal, de limitele raspunderii ofiterilor de credite si ale comitetelor de credit. Aceste limite depind de experienta si de pozitia ofiterului, de garantii, de sezonalitate, precum si de capitalul/talia bancii.
Principiile si procedurile pe care banca isi bazeaza procesul de creditare :
protectia prin asigurare;
documentatia si garantiile mobiliare;
incasarea creditelor restante si recuperarea garantiilor;
norme si reglementari legale;
stabilitatea ratei dobanzilor percepute;
informatii financiare solicitate de la debitori;
etica profesionala si conflictele de interese;
examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor.
Protectia prin asigurare se poate realiza pentru bunuri (cele care se constituie in garantii, dar nu numai), pentru persoane (cadrele de conducere pentru raspundere civila sau pentru rapiri, dar si asigurari de viata pentru debitorii individuali in cazul creditelor pe termen lung), pentru banca insasi ca beneficiar de asigurari si reasigurari (pentru riscul de creditare). De regula, este recomandabil sa se incheie contractul de asigurare pentru toate riscurile asigurabile in conditii de eficienta.
Documentatia si garantiile mobiliare solicitate trebuie sa se constuie in dosare de creditare uniforme la nivelul intregii banci, indiferent de locatia unitatii bancare operative si de personalul angajat. Implementarea cerintelor vazand aceast caracter unitar poate ridica probleme semnificative la nivelul bancilor mai mici, datorita raporturilor personale ale functionarilor acestora cu clientii bancii.
Tratamentul creditelor restante si recuperarea garantiilor se poate realiza printr-un compartiment specializat care poate avea si sarcini de control. Procedura – scrisa – cuprinde informatiile de semnalizare a dificultatilor, detectia acestora, raportarea masurilor immediate, controlul garantiilor si, eventual detectia fraudelor. Creditele restante pot avea cauze obiective, legate de evolutia ciclului economic, sau cauze subiective, care sunt, de fapt, un eufemism pentru a desemna managementul defectuos.
Detectia problemelor se poate face din timp daca evolutia calitatii debitorului si a mediului sau economic sunt urmarite indeaproape de banca. Pentru un ofiter de credite experimentat pot constitui semnale reducerea disponibilului in cont, cresterea frecventei apelului la liniile de credit, nerambursarea la termen, depunerea cu intarziere a rapoartelor financiare, etc. Odata ce se inregistreaza o intarziere la plata, se pot lua o serie de masuri imediate, care presupun negocierea unui plan de masuri cu debitorul si revederea termenilor contractului de creditare. In politica de creditare trebuie sa se prevada ce poate sa afecteze renegocierea contractului; cel mai adesea sunt vizate scadentele (reesalonari), raportarile (frecvente si detailate), incheierea unor conventii suplimentare referitoare la limitarea activitatii debitorului si la gradul de implicare a bancii in luarea deciziilor manageriale, garantii suplimentare (reale si personale).
Reglementarile legale reprezinta un element dinamic al mediului in care opereaza banca si, de aceea, politica de creditare trebuie sa reflecte nu numai starea actuala a sistemului de reglementari ci si, in masura in care acest lucru este posibil, cele mai probabile directii de concentrare a autoritatilor bancare. Reglementarile bancare echivaleaza cu impunerea unor limite si a unor interdictii referitoare la activitatea de creditare: operatii si volum. Autoritatea bancara efectueaza inspectii periodice pentru a stabili gradul de respectare a a restrictiilor in vigoare la nivelul institutiei respective. Aceste inspecti au, de regula, un caracter periodic si urmaresc o serie de obiective, intre care: lichiditatea si solvabilitatea bancii, incadrarea in normele legale in vigoare, calitatea si lichiditatea activelor bancare, precum si calitatea sistemelor proprii de protectie si control intern. In masura in care aceste lucruri sunt cunoscute de conducerea bancii si in baza experientei trecute a institutiei bancare, ele trebuie mentionate in politica de creditare pentru uzul tuturor functionarilor, astfel incat inspectia autoritatii bancare sa nu constituie pentru acestia un stress inutil si pentru ca ei sa acorde prioritate domeniilor vizate de inspectori.
Politica de creditare are un rol deosebit de important si pentru stabilirea unitara a criteriilor de stabilirea pretului. Cel mai important element il reprezinta determinarea nivelului dobanzii percepute, a ratei acesteia. Trebuie prezentate toate procedurile de determinare a acesteia, modul lor de folosire si elementele in functie de care se poate stabili acest nivel: costul fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare, rata dobanzii pe piata, rata de baza sau preferentiala a dobanzii. In afara de aceste elemente, trebuie specificate si celelalte componente ale costului creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte servicii financiare oferite de banca clientului.
Informatiile financiare solicitate de la client trebuie sa fie si ele specificate in politica de creditare pentru a nu apare diferente semnificativede tratament intre cererile tratate de diferiti ofiteri de credite si intre diferiti clienti tratati de acelas ofiter. Accesul la aceste informatii necesita solicitarea rapoartelor financiare periodice si intocmirea situatiei financiare periodice si intocmirea situatiei financiare personale pentru actionari, directori, clienti individuali. Rapoartele financiare periodice cele mai solicitate sunt bilantul si declaratia de impunere. Veridicitatea informatiilor continute de aceste rapoarte este asigurata prin expertizare, doar pentru firmele mari; problema principala o reprezinta debitorii mici, pentru care banca trebuie sa faca si verificari faptice (de garantie, de exemplu). La verificarea scriptica trebuie sa se urmareasca valoarea de inregistrare a activelor si daca activele sunt grevate de alte obligatii (eventual ipoteci).
Politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate precizarile necesare in legatura cu etica profesionala si conflictele de interese. Respectarea normelor (scrise sau nu) ale eticii profesiunii de bancher este esentiala pentru castigarea sau pastrarea increderii clientilor si a altor parteneri in probitatea personalului bancii. Este un parametru esential al imaginii bancii si, cel mai adesea, se fac simtite efectele negative, ale nerespectarii acestor norme de etica. In vederea asigurarii unui nivel minim formal al respectarii acestor norme, politica de creditare trebuie sa precizeze lista activitatilor interzise personalului, limitele operatiilor cu personalul, normele de transferare a informatiilor intre compartimentele bancii, precum si in afara acesteia si codurile de etica profesionala sau reglementari legale.
Examinarea si controlul periodic al calitatii creditelor reprezinta un alt element esential al politicii de creditare, relativ recent in practica bancara, determinant pentru asigurarea unui nivel de risc minim. Inspectarea periodica a portofoliului de credite trebuie definita prin obiectivele urmarite, formulata fara ambiguitati si organizata corespunzator. Obiectivele urmarite sunt:reducerea pierderilor la portofoliul de credite, detectarea prematura a erorilor si a problemelor, stimularea initiativei ofiterilor de credite pentru autocontrol si informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor de creditare, respectarea normelor interne si a celor legale, informarea prin exceptie si periodica a conducerii cu privire la starea si evolutia calitatii portofoliului de credite, fundamentarea prelevarilor pentru pierderi. La fiecareinspectie se culeg, transmit si analizeaza informatii privind: starea financiara si capacitatea de rambursare a debitorului, documentatia (daca dosarul de credit este complet si actualizat), respectarea politicii de creditare a bancii, existenta si valoarea garantiilor, incadrarea in limitele stabilite de reglementarile legale si rentabilitatea aparenta. In acest fel inspectia isi poate realiza functia esentiala de feed-back pentru conducerea bancii. Evident, inspectarea tuturor dosarelor de credit nu este posibila, mai ales in grupa creditelor pentru particulari (numeroase si de valoare mica) pentru care rentabilitatea plasamentului si marimea expunerii nu justifica cheltuielile de examinare. Exista, de aceea, mai multe metode de alegere a dosarelor de credit ce urmeaza a fi examinate. Una dintre acestea consta in stabilirea unui plafon minim al angajamentului fata de banca, urmand ca toate creditele cu valori peste plafon sa fie supuse examinarii. Plafonul trebuie actualizat periodic in functie de inflatie, evolutia costurilor procesului de examinare si strategia bancii. O alta metoda este cea a selectiei aleatoare a unui anumit numar de dosare de creditare in functie de restrictii date, de capacitate, sub forma timpului total disponibil al echipei de inspectori sau sub forma numarului maxim de dosare de creditare de examinat intr-un timp dat. Se poate folosi si o combinatie a celor doua metode cu un plafon relativ ridicat si o examinare aleatoare a dosarelor situate sub plafonul valoric.
Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe tipuri de credite: credite imobiliare ipotecare, credite pentru constructii/investitii, credite pentru stocuri, credite pe termen lung, credite pentru cumpararea unor bunuri mobile, credite agricole, credite personale si, eventual, credite cumparate. Normele trebuie sa cuprinda descrierea tipului de credit, destinatia creditului, scadentele preferate, tarifarea (dobanda, rate, comisioane, solduri minime creditoare, etc.), plafoane (minime si/sau maxime), asigurarile, garantiile solicitate, procedura de aprobare a creditului.
3.8. Riscul in activitatea de creditare
Creditul este o relație între doi parteneri (subiecți) caracterizat, așa cum am văzut, printr-o promisiune, care este generatoare de riscuri. În legătură cu rambursarea apar două categorii de riscuri:
A. RISCUL DE RAMBURSARE pe care și-l asumă creditorul și care constă fie în întârzierea rambursării peste scadență, fie în imposibilitatea debitorului de a rambursa.
Întârzierea peste scadență se penalizează prin majorarea dobânzii pe durata întâzierii și prin consemnarea evenimentului ca incident. În multe țări băncile cooperează, sub supravegherea Băncii Centrale, pentru evidența detaliată și precisă a incidentelor. Astfel există informații despre orice debitor relativ la incidentele al căror subiect a fost și despre modul de soluționre a incidentelor respective. Eventualii viitori creditori vor fi în cunoștință de cauză despre calitatea promisiunii de rambursare angajată de un debitor și își pot lua măsuri preventive.
În anumite cazuri, când debitorul anunță anticipat posibilitatea întârzierii, creditorul poate accepta, în condiții negociate cu respectivul debitor, reeșalonarea rambursării.
Imposibilitatea de rambursare poate interveni din incapacitatea de plată a debitorului (faliment), din dispariția lui cu rea credință sau din dispariția fizică.
Imposibilitatea de rambursare este tratată, de asemenea, ca incident. Creditele aflate în astfel de situații se numesc neperformante:
cele întârziate – restante,
iar celelalte – nerecuperabile.
Evidența incidentelor la o bancă sau pe ansamblul sistemului bancar creează posibilitatea calculării riscului de nerambursare. Acest risc se poate calcula pe un debitor oarecare, dar, de regulă, se calculează pe mulțimi de cazuri de aceeași speță. De pildă, pentru un anumit tip de credit, pentru debitori desfășurând un anumit fel de activitate, pentru operațiuni de creditare circumscrise unei anumite zone geografice etc. Într-o primă aproximare, riscul poate fi determinat de probabilitatea de producere a incidentului în mulțimea cazurilor de creditare (totală sau de o anumită speță):
unde:
rn = riscul de nerambursare,
n = numărul cazurilor de incidente,
N = numărul total al operațiunilor de creditare (pe ansamblu sau pe o anumită speță de creditare).
Într-o analiză mai elaborată, riscul se poate determina ca dispersie a rezultatului creditării (profit sau pierdere).
Rezultatul creditării se determină în formă absolută ca diferență între încasările băncii pe seama respectivului credit și cheltuielile făcute de bancă pentru derularea creditului și recuperarea acestuia. Expresia procentuală a rezultatului se obține prin raportarea acestuia la cuantumul creditului.
În cazul creditelor neperformante cheltuielile includ, pe lângă cele normale privind funcționarea băncii, și cheltuieli legate de urmărirea debitorului, cheltuieli de judecată, cheltuieli pentru valorificarea gajurilor, sume nerecuperate din creditul însuși, dobânzi neîncasate, decapitalizarea sumelor creditate în intervalul dintre acordare/scadență și momentul eventualei lor recuperări ș.a. În aceste cazuri, de multe ori, rezultatul creditării este negativ.
Rezultatul creditării se consideră a fi determinat de starea economiei, a ramurii economice, a zonei geografice unde se derulează activitatea debitorului. Pe baza unor informații statistice privind variația acestei stări în trecut și a unor predicții privind evoluția unor indicatori economici/sociali/politici specifici se pot determina probabilități de producere a diferitelor stări economice. În condițiile unei stări date este posibil un anume rezultat al creditării, iar acestuia i se afectează ca probabilitate aceea caracteristică respectivei stări.
B. RISCUL DE IMOBILIZARE pe care și-l asumă deponentul unei bănci și care constă în imposibilitatea băncii de a rambursa acestuia, la cerere, parțial sau integral, suma depusă.
Cauzele acestui risc se găsesc, în principiu, în conjunctura economică nefavorabilă ce poate conduce la dificultăți financiare pentru agenții economici: refluxul procesului de economisire, lipsa mijloacelor de plată la debitori ș.a. În afară de aceasta, în chiar condițiile unei conjuncturi economice favorabile, riscul se poate produce datorită unor cauze ce țin de managementul financiar necorespunzător fie la nivelul băncii, fie la nivelul debitorilor acesteia.
La nivelul băncii, managementul financiar necorespunzător înseamnă, printre altele, acceptarea unor operațiuni riscante de creditare care generează credite neperformante, insuficienta cunoaștere a situației financiare a debitorilor, diagnosticul financiar defectuos al debitorului, aprecierea incorectă a raporturilor de scadențe între operațiunile active (acordări de credite) și cele pasive (mobilizarea de resurse) ș.a.
La nivelul debitorilor, managementul financiar necorespunzător înseamnă, printre altele, utilizarea neeficientă a creditelor, derularea activității proprii în condiții de eficiență scăzută, utilizarea creditelor în activități neaducătoare de profit sau în jocuri de bursă ș.a.
În afară de riscurile de rambursare, în activitatea băncilor apar și alte riscuri generate de împrejurări diferite.
a) Riscul insolvabilității sau al pierderii de capital, care apare din cauza creditelor neperformante (în primul rând a celor nerecuperabile) și a creșterii ratei dobânzii. Aceasta din urmă mărește efortul de rambursare al debitorilor și restrânge sfera utilizărilor eficiente ale creditului. Esențial pentru utilizarea eficientă a creditului este ca debitorul să întreprindă activități a căror profitabilitate netă să fie pozitivă: rezultatul activității diminuat cu impozitele să acopere costul resurselor cu care s-a finanțat activitatea. Dacă rata fiscalității și rata dobânzii sunt ridicate, atunci sfera utilizării eficiente a creditului se restrânge, iar riscul de insolvabilitate crește.
Prevenirea și diminuarea acestui risc se face pe baza unor norme prudențiale, dintre care unele impuse în mod expres de Banca Centrală. Dintre aceste norme, cele mai uzuale sunt:
obligația unui capital minim propriu al băncii;
norma lui Coke
cota maximă pe care creditele acordate debitorilor desfășurând un anumit gen de activitate, efective la un moment dat, o poate avea în totalul creditelor în derulare la acel moment (de regulă 20%) sau în capitalul propriu al băncii.
Ultimele două norme au în vedere diminuarea riscului de insolvabilitate prin diversificarea portofoliului de active al băncii.
b) Riscul lipsei de lichiditate apare în situația în care banca nu dispune de resurse din care să acopere plățile scadente la un moment dat, cum sunt: plăți ordonate de clienții ei a fi făcute din conturile pe care aceștia le au deschise la chiar banca în cauză, cheltuieli proprii de funcționare a băncii, cererile de închidere de conturi sau lichidări de depozite.
Sistemul bancar, și în primul rând Banca Centrală, precum și piața monetară în sine oferă o varietate de posibilități pentru depășirea unei astfel de dificultăți: scontarea sau rescontarea portofoliului de efecte comerciale, angajarea unor debite conjunctuale (de scurtă durată) pe piața interbancară, lombardarea titlurilor de stat, refinanțarea de scurtă durată de la Banca Centrală. De aceea riscul de lichiditate este în mod obișnuit nu un risc de intrare în incapacitate de plată, ci un risc al costurilor suplimentare presupuse de procurarea mijloacelor de plată, insuficiente la un moment dat.
Costul disponibilităților, rezultate în mod firesc din soldul pozitiv depuneri/încasări curente față de retrageri/plăți curente, este în general mic, fiindcă rata dobânzii la depuneri este mai mică decât rata dobânzii la creditele bancare.
Costul disponibilităților procurate ad-hoc, într-o situație de lipsă de lichiditate, este mai mare și rezultă ca fiind suplimentar costurilor curente ordinare.
Acest cost diminuează profitul băncii sau îl poate face negativ, cu repercusiuni defavorabile provenite din comportamentul de respingere apărut la acționarii băncii.
Diminuarea riscului de lichiditate se face prin politica de atrageri de depuneri (dobânzi atractive, produse bancare noi), prin politica judicioasă de creditare, prin alegerea plasamentelor corecte și, mai ales, printr-o bună corelare a duratei depozitelor cu cea a creditelor acordate.
c) Riscul de dobândă apare în situația în care evoluția ratei dobânzii se produce într-un sens nefavorabil băncii. Astfel, în cazul în care banca a acceptat depozite remunerate cu d1%, iar în timp pe piața monetară această rată s-a diminuat la d2%, diferența dintre cele două rate de dobândă reprezintă pentru bancă un cost suplimentar al disponibilităților sale. În mod similar, în cazul în care rata dobânzii la depozite este d1% și rămâne nemodificată, iar rata dobânzii la credite era de d2% > d1%, dar s-a diminuat în timp la d3%, diferența d2% – d3% se constituie în costuri suplimentare sau chiar în pierderi dacă d1% < d3 %. Acest risc apare, în principiu, tot ca un risc de costuri suplimentare.
Diminuarea acestui risc se face prin măsuri preventive, incluzând în dobânda la credite o cotă reflectând acest risc sau acceptând scadența la credite, dar și la depozite, în limita orizontului de predicție care indică o eventuală modificare nefavorabilă a ratei de dobândă cu cea mai mare probabilitate. De asemenea, se poate face prin clauza variabilității ratei dobânzii.
d) Riscul eroziunii capitalului apare în situația în care inflația afectează rata dobânzii făcând-o real negativă (vezi relația (7)). Acest lucru se produce, de regulă, atunci când evoluția efectivă a procesului inflaționist depășește predicțiile cele mai pesimiste pe care banca le-a avut în vedere la momentul stabilirii ratei dobânzii.
e) Riscul valutar este legat de evoluția cursurilor de schimb ale diverselor monede naționale, în primul rând a celor cu care o bancă lucrează în mod curent. Acest risc este generat de starea economiilor naționale străine, care determină în mod esențial paritatea monedelor lor cu moneda țării de reședință a băncii sau cu monedele altor țări. Riscul devine efectiv atunci când o bancă deține depozite, are rezerve sau a făcut plasamente într-o valută străină, de pildă EURO, iar aceasta se depreciază în raport cu o alta, de pildă dolarul american sau yenul japonez. Disponibilitățile valutare ale băncii în cauză au în acest fel o putere de cumpărare mai mică în dolari sau yeni decât aveau în momentul constituirii depozitelor și rezervelor sau al efectuării plasamentelor.
Diminuarea acestui risc se face prin diversificarea valutelor cu care lucrează o bancă, prin acuratețea efectuării predicțiilor privind piața valutară, prin promovarea operațiunilor de sens invers, prin consultarea agențiilor de rating, (evaluare) a riscurilor de țară sau de bancă.
f) Riscul de țară este legat de performanțele economice ale unei țări, de evoluția conjuncturii economice și politice dintr-o țară, de stabilitatea mediului economic și politic al acesteia.
Diminuarea acestui risc se face prin informarea continuă, corectă și obiectivă asupra evoluției cadrului juridico-legislativ al țării în cauză și consultarea agențiilor de rating.
3.9. Controlul riscului de creditare
În literatura de specialitate, precum și în practica bancară și a auditului financiar-bancar, riscul de creditare se consideră risc de bază sau riscul calității activelor, care cuantifică probabilitatea nerambursării la scadență a creditelor acordate și a creanțelor aferente.
Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă fără îndoială acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și de asigurare a unei profitabilități adecvate.
Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc, pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat.
Apreciat în unanimitate de specialiști drept cel mai important dintre riscurile pieței produsului, riscul de creditare trebuie gestionat cu maximă atenție de către instituția bancară prin:
• decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat;
• asigurarea unor debitori diverși, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;
• cumpărarea de garanții de la terțe părți – asigurarea creditelor – astfel că riscul de faliment este total sau parțial transferat de la creditori.
Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparație cu mărimea beneficiilor așteptate de bancă din acordarea creditelor.
Beneficiile directe sunt constituite de dobânzile și comisioanele încasate la creditul acordat.
Beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații benefice cu clientul, care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o gamă variată de servicii.
Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative și cantitative. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații legate de responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real al cererii de credit și de estimarea eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării.
Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare.
Principiile analizei riscului de creditare
Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, pe baza unor principii cunoscute sub denumirea de cei șase C ai creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul, Colateralul, Condițiile și Controlul.
Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă de bunele intenții în utilizarea creditului și în rambursarea acestuia.
Capacitatea. Banca trebuie să verifice de la început capacitatea legală, legitimitatea clientului de a cere credit, dacă are competența legală de a cere un credit și statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.
Cash-ul (numerarul) se referă la posibilitatea clientului de a genera suficient numerar, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar.
Colateralul este evaluat prin analiza activelor clientului, pentru aprecierea capacității activelor de a obține produse și implicit, profit din vânzarea lor.
Condițiile. Indiscutabil, banca va trebui să țină seama în permanență de cadrul juridic legal al sferei de activitate a clientului.
Controlul constă în verificarea impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului, presupunând că împrumutul acordat satisface standardele băncii în ceea ce privește calitatea creditului.
Pentru a acorda creditul solicitat, banca trebuie să realizeze o analiză financiară amplă a activității clientului, bazată pe raportările financiare ale acestuia și o analiză nefinanciară legată de managementul și marketingul activității clientului, dispunând de cât mai multe informații, din surse autorizate.
În tabel sunt ilustrate cele mai importante caracteristici ale parametrilor urmăriți în analiza acordării creditului de instituțiile bancare:
CAPITOLUL IV.
Riscul in creditarea persoanelor fizice. Modele scoring
3.1. Riscul individual de creditare
Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva, fluxul de incasari, orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate al creditorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit este, deci, de o importanta majora pentru banca. Fiind mai usor sa prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai imprtanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agentul economic, persoana privata, stat.
Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare.
Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte.
Castigurile directe sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La acestea se adauga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului.
Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de credit.
Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie.
Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune calitativa si una cantitativa.
Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele acestor activitati sunt relativ cuantificabile si pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc, care rezulta din angajarea creditului analizat. Nu trebuie insa sa pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, si anume dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos.
Analiza calitativa presupune adunarea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului – dorinta sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.
Se apreciaza ca principalele slabiciuni in aprecierea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.
Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna.
In abordarea clasica sunt evaluate si comparate doua elemente: nevoia de finantare si cererea de creditare
Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare.
Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori ridicate si caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de investitii poate fi intocmit de intreprindere (client potential), de un expert sau chiar de banca. Intocmirea dosarului proiectului de investitii pentru client este varianta de preferat daca banca dispune de suficiente resurse si expertiza necesara (personal calificat). Este solutia cea mai avantajoasa deoarece asigura bancii venituri suplimentare, ocuparea specialistilor proprii in evaluari de proiecte de investitii si o baza de date omogena care permite stabilirea unui algoritm unitar de evaluare a proiectelor clientilor. Pe de o alta parte, trebuie ca banca sa clarifice de la inceput cu clientul postura in care acesta contracteaza intocmirea proiectului de investitii: este un serviciu de expertiza pe care il cumpara de la o banca si acesta nu are nici o legatura cu sansele proiectului de a fi finantat de catre banca. Faptul ca dosarul proiectului a fost intocmit de catre un serviciu specializat al bancii nu asigura si o probabilitate mai mare de acceptare a lui de finantare.
Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de perspectiva, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii al clientului. Oricat de mica procentual (si este de competenta conducerii bancii sa stabileasca o limita minima prin politica de creditare) contributia clientului sa fie efectiva si din punct de vedere financiar. In acest fel el isi asuma cu mai multa responsabilitate raspunderea pentru derularea proiectului.
Nevoile de finantare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul planului de trezorerie. Este imperios necesar ca functionarul bancii care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat informatiile, cat si algoritmul care a stat la baza nevoii de finantare. Apoi bancherul poate propune un « montaj financiar » adecvat, adica o combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de finantare a clientului.
Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea riscului de creditare.
Identificarea si evaluarea riscului de creditare presupune definirea acestuia, a cauzelor majore de risc si cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza insolvabilitate pot fi grupati in factori externi si factori interni fara a se putea distinge intre cele doua categorii in ceea ce priveste amplitudinea expunerii la risc pe care o genereaza.
Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri defectuoase: de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi), reprezinta un element atat de important in cadrul procesului de analiza a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul debitorului – dorinta sa de a face plati pe care le implica achitarea creditului primit. Este extrem de greu de apreciat pentru clientii noi si necesita o informatie extensiva.
Factorii externi – relativ la client – se pot grupa in factori politici, economici si bancari. Ei actioneaza asupra unei grupe intregi de clienti si, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara servicii de analiza ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari specializate, dar, in acest caz, nu pot fi valorificate informatiile interne protejate de sectorul banca.
Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse forme, intre care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de crize – cu caracter ciclic sau sectoriale – care afecteaza pietele pe care opereaza clientul.
Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) si prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a activelor se poate diminua semnificativ si, chiar daca ea se conserva, pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca si chiar la 125% garantie activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.
Abordarea traditionala are la baza proceduri relativ laborioase si prezinta o serie de limite care nu sunt usor de ignorat: majoritatea deciziilor au un caracter preponderent subiectiv, analiza informatiei este mai secventiala, procesul are o durata mai mare si un cost mai ridicat.
Abordarea moderna a analizei creditului se bazeaza pe credit scoring. Credit scoring-ul consta in evaluarea creditului pe baza de punctaj.
Prin introducerea si generalizarea evaluarii pe baza de punctaj s-a urmarit realizarea unor obiective specifice, intre care:
cresterea calitatii creditelor prin formalizarea si impunerea unor norme unice de creditare;
reducerea costului evaluarii prin standardizarea procedurilor si folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi;
cresterea productivitatii si satisfactiei inspectorilor prin eliminarea activitatilor de rutina, cresterea responsabilitatii lor;
imbunatatirea performantelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor, unitatilor operative;
facilitarea modificarilor de strategie de creditare;
selectia clientilor in functie de calitate;
formalizarea procedurilor si minimizarea erorilor si a riscurilor de ordin subiectiv.
Exploatarea curenta a evaluarii pe baza de punctaj presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
identificarea caracteristicilor esentiale ale dosarului de creditare; dintre acestea trebuie selectate maxim zece, datorita gradului relativ scazut de independenta (in sens statistic) a variabilelor;
ponderea caracteristicilor selectate;
(re)calcularea punctajului creditului prin insumarea punctelor atribuite;
stabilirea categoriei careia ii apartine creditul.
In faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esentiale procedurile de stabilire a baremurilor si testarea modelului.
Analiza statistica care sta la baza modelului poate fi uni-sau multicriteriala.
Creditarea persoanelor particulare reprezinta un domeniu distinct de activitate bancara desi, mult timp, indatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a parut suspecta, la fel ca si traiul peste mijloacele la care cineva poate dispune. Familiile degaja in mod traditional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen de exceptie, ocazionat de evenimente unice, precum cumpararea unei locuinte sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru banci si doar diminuarea pietelor traditionale a determinat bancile sa se extinda si in domeniul creditului si pentru particulari. In Romania piata este putin dezvoltata, deoarece predomina activitatile bancare traditionale de creditare a intreprinderilor, activitati care sunt insa suficient de rentabile, in lipsa unor dezvoltari normale a pietelor financiare care sa faciliteze transferul direct a resurselor financiare. Este insa de asteptat ca, odata cu cresterea veniturilor reale ale populatiei, relansarea economiei si extinderea folosirii de catre intreprideri a altor modalitati de finantare decat creditul bancar, bancile sa se orienteze si spre acest domeniu pentru fructificarea fondurilor pe care le gestioneaza. In plus, aceste credite de valori mici sunt si foarte bine diversificate in portofoliu prin destinatii, garantii si debitori.
Creditele contractate de persoane particulare sunt de doua feluri: credite pe termen scurt pentru acoperirea unor decalaje temporare intre venituri si cheltuieli si credite pe termen lung pentru finantarea unor investitii imobiliare. Pentru analiza dosarelor de credit ale clientilor, bancile recurg la doua modalitati de tratare: abordarea clasica si cea moderna.
Esenta abordarii clasice a analizei creditului particular consta in aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantului (si ei), astfel incat ratele de rambursat (inclusiv dobanzile) sa fie rezonabile in raport cu veniturile sale medii. De cele mai multe ori, acordarea creditului implica si constituirea unor garantii pentru eventualitatea in cazul riscului de insolvabilitate se manifesta. In cazul dosarelor particularilor, analiza nevoilor de finantare este minima, ea urmarind daca, in cazul in care exista un obiect de creditat valoarea acestuia este reala dar aceasta etapa este impusa mai ales de necesitatea verificarii garantiilor oferite, atunci cand bunul cumparat prin credit se constituie in garantie pentru creditor. Astfel, esenta procesului de analiza a creditului consta in analiza cererii de creditare.
In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.
Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie, de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperative de credit.
Creditele personale sunt, de regula, plafonate absolut-indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului, pentru ca aceste informatii nici nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma (oferta limitata, de regula, de la doua-trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si o rata a dobanzii relativ ridicata; clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.
Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri : regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.
Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pentru doua grupe distincte: cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru a acorda creditul.
Protectia se realizeaza in mod diferit, in functie de cauze; pentru cele obiective, ambientale, esentiale sunt existenta si permanenta veniturilor, precum si posibilitatea rambursarii. Ambele elemente sunt la fel de importante caci veniturile sigure, oricat de mari, nu garanteaza rambursarea; trebuie avute in vedere ansamblul obligatiilor contractate anterior, atat de banca, cat si de alte institutii financiare. Accesul la aceste informatii este aproape imposibil si banca trebuie sa se bazeze pe declaratia de incredere facuta de client. Este posibil ca veniturile acestuia sa fie grevate de obligatii de plata, cum ar fi pensia alimentara, rate de asigurari, rate de consum, etc. care diminueaza posibilitatea rambursarii. De aceea, este mai corect ca, atunci cand vorbim de venituri si marimea lor, sa avem in vedere veniturile nete, diminuate cu obligatiile certe.
In ceea ce priveste cauzele subiective, banca trebuie sa se bazeze, in primul rand, pe calitatile persoanei de contact care negociaza cu clientul si culege informatiile referitoare la el. Pentru a evita suspiciunea de subiectivism functionarii sunt extrem de prudenti in lipsa unor elemente care sa fundamenteze decizia lor. Ideal ar fi daca bancile ar constitui un fisier central al incidentelor de rambursare, dar in multe tari aceasta contravine legislatiei referitoare la protectia datelor cu caracter personal. In acest context clientii vechi (relativ) favorizati fata de cei noi pentru ca, in ceea ce ii priveste, banca dispune de datele privind functionarea contului.
Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele pe termen scurt prin analiza cererii de creditare a solicitantului: creditul sa fie de valoare rezonabila, sa existe surse stabile de venit si sa nu existe incidente anterioare de plata. Respectarea acestor reguli de bun simt nu poate garanta rambursarea integrala a creditelor acordate si nici ca nu sunt respinsi debitorii solvabili dar elimina majoritatea incidentelor de rambursare.
Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare.
Valoarea creditului este sensibil mai ridicata in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitor cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte forme de garantie legale.
In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste, de regula, ca doar 25% pot fi suportate fara probleme si rate de rambursare relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbata in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.
Abordarea moderna bazata pe credit scoring urmareste sintetizarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note. Este o procedura folosita mai ales pentru creditele pe termen scurt, pentru ca:
aceste credite au valori mici (intre 200 si 4000$ sau echivalent lei) deci analiza dosarului nu poate fi costisitoare;
dosarele trebuie tratate rapid deoarece solicitantii vor sa cunoasca raspunsul intr-un termen cat mai scurt pentru a se putea adresa, eventual, altei banci;
debitorii trebuie sa prezinte o oarecare omogenitate comportamentala, astfel incat criteriile decizionale sa fie valabile pentru toti si pentru a se preta la evaluarea pe baza de punctaj;
creditele trebuie, si ele, sa fie comparabile ca marime, obiect al creditului si scadentei pentru ca riscurile sa fie comparabile.
Extrem de importanta ramane actualizarea baremurilor si a ponderilor care stau la baza deciziei de acordare a creditului.
Analiza discriminatorie a unui esantion de dosare debuteaza prin determinarea criteriilor de solvabilitate. Aceasta se bazeaza pe analiza corelatiei dintre fiecare informatie referitoare la debitor si calitatea acestuia: rau sau bun platnic. Din aceasta analiza rezulta doua portrete robot. Se determina apoi nota finala: fiecare criteriu asupra caruia s-a cazut de acord are o pondere (punctaj) stabilita in functie de importanta sa, asa cum rezulta din analiza discriminatorie. Apoi se aduna punctele atribuite fiecarui criteriu si rezulta nota.
Problema majora este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sa se analizeze toate dosarele acceptate si se stabileste distributia (normala). Preferabil este sa se stabileasca doua baremuri (distributii) si se analizeaza apoi de catre inspector doar dosarele cu punctaj intermediar. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importanta este stabilirea baremului inferior, pentru ca el duce la eliminarea automata a unor dosare. Criteriul trebuie sa fie dat de maximizarea profitului bancar: nota limita inferioara optima este cea care elimina cat mai multi clienti si rai platnici si cat mai putin buni platnici. Pentru aceasta trebuie sa se cunoasca profitul mediu la un bun client/creditor rau si pierderea medie la un client creditor rau sau macar raportul acestor doua marimi.
Organizarea si structura procesului de creditare a clientilor particulari pot fi folosite ca instrumente efective de minimizare a expunerii la risc. Utilizarea lor constienta in acest scop precis sta la baza gestiunii preventive a riscului clientului in mod activ.
Abordarea clasica in acest domeniu (modul relativ de gestiune a procesului de creditare) are la baza organizarea distincta a activitatii de creditare la nivelul a doua compartimente ale bancii: ghiseul sau front office insarcinat cu intocmirea dosarelor de creditare si trierea acestora si biroul de creditare a particularilor sau back office care asigura gestiunea evenimentelor posterioare acceptarii creditului, pe parcursul derularii relatiei cu debitorul.
In acest context gestiunea riscurilor este concentrata la nivelul front office unde dosarele sunt selectate folosind diverse proceduri, intre care credit scoring iar protectia impotriva riscurilor este asigurata prin solicitarea unor garantii traditionale.
Odata procesul de creditare initiat, incidentele sunt tratate de un compartiment de recuperare a creantelor si doar cazurile cele mai grave antreneaza deschiderea unui contencios periculos pentru institutie (cheltuieli mari). In perioadele de criza se inregistreaza o crestere accelerata a numarului dosarelor cu probleme. Reactia clasica a institutiilor de credit implica, pe de o parte, modificarea baremurilor de la evaluarea pe baza de punctaj, iar pe de alta parte cresterea efectivelor arondate compartimentului de recuperare a creantelor. Acest ansamblu de raspunsuri reprezinta un mod reactiv de a actiona doar dupa ce incidentul s-a produs. Este o politica periculoasa, caci adesea este prea tarziu pentru a mai putea recupera integral creanta, iar cheltuielile pot deveni semnificative (relativ la talia creditului).
Lantul tratarii dosarului debuteaza deci prin intocmirea acestuia de catre personalul front office. Identificarea si evaluarea riscului se fac intr-o maniera globala si, in functie de aceasta evaluare de ansamblu, banca se angajeaza sau nu.
Repartizarea sarcinilor intre front office si back office in abordarea clasica
In cea dea doua etapa de acordare a creditului, serviciile administrative preiau dosarul de la cele comerciale. Se trece deci de la o viziune globala asupra clientului la una operationala, a angajamentului bancar care acopera integral sau partial cererea clientului.
Cea de-a treia etapa presupune gestiune efectiva a dosarului de creditare si debuteaza printr-un transfer de responsabilitate la echipa de back office. Aceasta raspunde de derularea normala a procesului de creditare si de gestiunea evenimentelor pe parcursul perioadei de valabilitate a dosarului: deblocarea fondurilor, inregistrarea platilor, amanarea (eventuala) a scadentelor. Rationamentul evolueaza de la notiune de client la cea de scadentar: aprecierea riscului se face vis-a-vis de incadrarea sau nu in disciplina de plati stabilita initial si, deci, a posteriori, dupa constatarea unui incident la rambursare. Reactualizarea scadentelor este cel mai adesea efectuata direct de back-office si serviciile financiare ale clientului. Cum acestea nu au o viziune globala asupra clientului, solutia poate sa nu corespunda nici macar imaginii initiale a clientului si, cu atat mai putin, calitatile sale actuale.
Gestiunea traditionala a riscului client
Aceasta modalitate de gestiune isi gaseste justificarea in costurile relativ scazute ale implementarii sale in perioade normale si in specializarea personalului.
Abordarea moderna (modul activ) se bazeaza pe necesitatea interventiei inainte ca incidentul sa se produca, anticipand riscurile si deci reactualizand in permanenta situatia clientilor in functie de informatiile la zi.
Fundamentele acestui mod de tratare a dosarelor clientilor sunt urmatoarele:
riscul trebuie controlat actionand la nivelul clientului inainte ca incidentul sa aiba loc;
actiunea anticipativa a bancii trebuie sa intareasca imaginea de consilier si sustinator al clientului;
actualizarea permanenta a dosarelor confera bancii un avantaj competitiv care rezulta din cunoasterea exacta a situatiei clientului.
De fapt, banca extinde la tratamentul dosarelor particularilor modul de abordare folosit in relatia cu partenerii mari, intreprinderile. Acest fapt nu este insa posibil decat in conditiile unei informatizari integrale a procedurilor de tratament al dosarului.
Principiile pe care se bazeaza gestiunea preventiva a riscului client sunt:
existenta unui singur criteriu pentru aprecierea unei situatii riscante: riscul client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadenta);
folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea initiala a clientului debitor;
urmarirea imbogatirii activitatii nu sufocarea ei; sistemul de control trebuie sa fie simplu, elastic si sa permita tratamentul prin exceptie.
Implementarea unui sistem de gestiune preventiva a riscului client presupune derularea unei intregi game de operatiuni.
Esentiala este definirea cu prioritate a informatiilor necesare pentru un dosar client tip si a bazei de date din care se poate obtine fiecare informatie necesara. Trebuie ca lista acestor informatii sa fie corelata cu posibilitatile de informare a personalului si trebuie indicate precis documentele primare din care se preiau aceste informatii, documente care trebuie sa fie accesibile bancii si pe care clientul trebuie sa le actualizeze ori de cate ori apar modificari.
Urmeaza apoi stabilirea indicatorilor sintetici in baza carora se iau decizia de creditare si decizia de interventie in derularea procesului de creditare. Pentru fiecare dintre acestia se stabileste algoritmul de calcul, se fixeaza continutul bazei de date de prelucrat si se stabilesc marjele de toleranta sau filtrele; acestea din urma trebuie revizuite periodic si actualizate in functie de evolutia pietelor si de politica de credit a bancii.
Cea de-a treia etapa consta in stabilirea modului de prezentare a rezultatelor. Aceasta prezentare trebuie sa se caracterizeze prin accesibilitate, rapiditate si simplicitate. Daca aceste conditii sunt intrunite, atunci produsul finit este util si contribuie la simplificarea activitatilor curente.
Etapa finala consta in reactualizarea informatiilor din bazele de date folosite de back-office.
Reactualizarea poate fi periodica sau prin exceptie, dupa cum se convine prin politica de credite. Reactualizarea trebuie sa fie coerenta si fiabila pentru ca presupune inlocuirea unor date care stau la baza unor algoritmi de calcul care fundamenteaza decizii.
Gestiunea moderna a riscului client
Din practica s-a observat ca implementarea cu succes a gestiunii preventive a riscului client depinde in mod esential de conducerea proiectului. Este foarte important ca echipa de conducere sa se implice efectiv in implementarea programului si sa adere la principiile acestuia. In baza politicii de creditare este esentiala identificarea obiectivelor strategice clare care sa asigure programului coerenta si eficienta. Echipa de conducere a proiectului nu poate fi formata din cadre de conducere de nivel superior dar este bine ca ea sa implice si directia generala in activitatile de implementare pentru a arata care este importanta programului pentru conducere; acest element de ordin subiectiv poate duce la modificarea substantiala si rapida, in sens pozitiv a atitudinii personalului care trebuie sa se adapteze la folosirea noului mod de gestiune. Si la fel de importanta este si accentuarea laturii consultanta in relatiile cu clientii; aceasta deoarece li se cer in mod sistematic informatii si actualizarea pe propria raspundere a celor furnizate deja.
Managementul riscului de creditare
Banca are organizată ca activitate distinctă analiza și evaluarea riscului de creditare, apelând în acest sens la diferite metode de analiză, cu scopul de a diminua acest risc.
Analiza riscului de credit conține în principal două etape:
– evaluarea riscului;
– gestionarea riscului.
Analiza și evaluarea riscului de credit se efectuează avându-se în vedere următoarele categorii de riscuri:
1. Riscul financiar
2. Riscul comercial
3. Riscul de garanție
4. Riscul managerial
5. Riscul de senzitivitate.
Analiza și evaluarea riscului de credit la persoanele fizice
Analiza riscului de credit se efectuează în mod asemănător cu cea pentru agenții economici, cu următoarele precizări:
Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariției unor dificultăți ale solicitantului privind realizarea veniturilor pentru acoperirea consumului propriu, plata impozitelor și a taxelor și a excedentului necesar rambursării creditului și plății dobânzilor bancare.
Evaluarea riscului financiar se face în funcție de volumul veniturilor și cheltuielilor și a diferenței dintre acestea (V-C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferențe cu creditul solicitat.
a. V – C > suma solicitată => risc redus;
b. V – C = suma solicitată => risc mediu;
c. V – C < suma solicitată => risc mare.
Riscul managerial – este dat de calitățile profesionale și morale ale persoanei fizice și de relațiile acesteia cu banca, cu organele locale și cu ceilalți cetățeni.
Riscul de garanție – conferit de apariția unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în garanție dacă împrumutatul nu achită la termen obligațiile asumate prin contractul de credite.
Riscul total de credit se va determina pe baza punctajelor acordate claselor de risc.
RT = RF + RM + RG
Clasele de risc au intervale de punctaj comparabile cu ale celor de la persoanele juridice.
Clasa I 100 – 88 puncte;
Clasa II 87 – 75 puncte;
Clasa III < 75 puncte.
Concluzionând, asumarea riscului este reprezentată de decizia privind avizarea favorabilă sau nefavorabilă a creditelor, aceasta fiind etapa finală a analizei și evaluării riscului de credit.
Pentru categoriile de împrumutați care solicită credite în valută, în vederea cuantificării posibilităților de rambursare, analiza documentației se face la cursul de schimb de la data analizei, la care se aplică o marjă de siguranță.
Încadrarea în clasele de risc se va efectua ținând cont de punctajele analizei realizate, după care se poate acorda avizul favorabil sau nefavorabil.
Avizul favorabil poate fi propus numai pentru solicitanții de credite sau de scrisori de garanție care se încadrează în clasa I de risc, iar pentru solicitanții încadrați în clasa a II-a de risc, acesta poate fi propus numai dacă se prezintă suplimentar nivelul unor indicatori financiari sau altor garanții cu posibilitate de valorificare rapidă.
Pentru solicitanții încadrați în clasa a III-a de risc se va propune Comitetului de risc avizul nefavorabil cu justificarea acestuia.
3.2. Metodele informatice în fundamentarea deciziilor de creditare
În perioada actuală, epocă a bancarizării masive, în care nu numai agenții economici, dar și marea majoritate a populației au devenit clienți obișnuiți ai băncilor, în condițiile majorării explozive a volumului de operațiuni și dezvoltări ample pe teritoriu a rețelei de filiale și agenții, activitatea bancară implică utilizarea pe scară largă a informaticii și telecomunicațiilor.
În cele ce urmează se va face referire la acele implicații ale informaticii care vin în sprijinul personalului bancar specializat.
Astăzi deciziile de creditare sunt supuse unor cerințe noi, fără a mai fi încărcate de accentele subiective ale raporturilor client – bancher de altădată.
Deciziile moderne de creditare sunt orientate, în primul rând, în scopul evitării riscurilor.
Multiplicarea condițiilor de garantare, prin avere, prin venituri, prin profil profesional și comportament, fiecare situate pe alte scări de valori, implică dificultăți de ierarhizare.
Necesitatea de a obiectiviza fenomenele, de a asigura criterii care să acționeze cu exactitate, în exprimarea și comensurarea situațiilor diferite, specifice fiecărui virtual debitor, implică intervenția informaticii în activitatea funcționarului bancar.
În acest sens, adoptarea metodelor informatice în activitatea bancară necesită rezolvarea a două probleme distincte:
construirea unui sistem de cuantificare și ierarhizare a condițiilor și premizelor de acordare a creditului, sistem de evaluare materializat prin metoda credit-scoring;
implementarea unui sistem informatic și de prelucrare electronică a datelor care să asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări, și prin aceasta, a diferiților solicitanți.
Pe această cale se supun atenției cazurile dificile, care urmează a fi analizate pe baza unor criterii complementare, unde caracterul subiectiv al aprecierilor bancherului se poate angaja hotărâtor în adoptarea deciziei, cu toate consecințele sale acceptate conștient, ca expresie a riscului.
A. CREDIT-SCORINGUL
Metoda credit – scoring reprezintă o analiză a atributelor solicitantului de credit, în vederea evaluării bonității acestuia și își propune să stabilească un mod de ierarhizare a clientelei doritoare de împrumuturi bancare, printr-o notă medie sau un punctaj.
Pentru aceasta sunt necesare mai multe elemente de analiză și evaluare:
stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea locului de muncă, forma de proprietate a domiciliului, vârsta, sarcini familiale, comportamentul în relația cu banca și în calitate de debitor);
adoptarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, de estimare globală.
Legată de acest aspect există o situație contradictorie. Pe cât de precise pot fi ierarhizările stabilite prin notații ale fiecărei variabile, pe atât de confuză poate deveni nota rezultată din agregare, întrucât agregarea duce la generalizare și înseamnă pierdere de informație, renunțarea la laturile ei concrete.
Agregarea aduce la același numitor, dar produce pierderea identității unor caracteristici specifice subiectului studiat. Fenomenul de compensare, produs prin agregare, poate pune în umbră laturile esențiale, nesemnificative însă pentru scopul propus al minimizării riscului.
Apare evidentă concluzia că eficiența sistemului în ansamblul său este strâns legată de considerarea factorilor celor mai semnificativi ca variabile ale sistemului și de optimizarea modului de agregare.
Creditele de consum reprezintă în toate țările dezvoltate o componentă importantă a creditelor acordate de către bănci. În SUA acestea constituiau aproximativ 20% din masa totală a creditelor în anul 1988.
Rezultă deci importanța sistemului de credit – scoring aplicat în acest domeniu semnificativ al serviciilor bancare. Cu privire la finalitatea utilizării acestei metode, instituțiile bancare stabilesc nivelul minim admisibil al punctajului, pe baza experienței proprii, prin analiza comparată a câștigurilor și a pierderilor aferente fiecărui nivel al scorului.
Parcurgând scara ierarhică astfel stabilită de jos în sus, se poate constata că la fiecare nivel al punctajului se situează un anumit număr de clienți buni și de clienți răi.
Eliminarea clienților din zonele inferioare cu punctaje minime conduce deopotrivă la:
scăderea profitului pentru fiecare din clienții buni excluși;
creșterea profitului, prin eliminarea pagubei pe care ar putea so producă fiecare client rău, respins de la creditare.
Stabilirea palierului optim al punctajului de la care se poate începe considerarea potențială a clienților se efectuează prin calcule succesive, prin care se compară profitul și pagubele și se evaluează rezultatul la dimensiunea ce avantajează banca.
Nivelul optim va fi acela unde eliminarea numărului de clienți neperformanți compensează avantajos pierderea unui număr de clienți cu comportament pozitiv.
În vederea posibilităților de aplicare ale credit-scoringului se vor detalia grupele de criterii și condiții folosite de băncile străine, care favorizează acordarea, rambursarea și eficacitatea creditelor de consum.
În stabilirea cadrului criterial s-au gândit 3 grupe de criterii diferite ca importanță:
1. premizele materiale ale utilizării creditului;
2. garantarea creditului;
3. condițiile materiale de desfășurare a exploatării obiectivului, în funcție de care se va asigura recuperarea creditului și plata dobânzilor.
În prima grupă criteriile au inclus:
1.1. locuința principală (proprie sau cu chirie) – max. 40 puncte;
1.2. durata domiciliului actual – max. 35 puncte;
1.3. durata ocupației actuale – max. 48 puncte;
1.4. vârsta solicitantului – max. 20 puncte.
A doua grupă criterială punctează următoarele aspecte:
2.1. referințe bancare – max. 60 puncte;
2.2. cărțile de credit – max. 40 puncte;
2.3. referințe ale companiei financiare – max.15 puncte;
2.4. venituri – max. 50 puncte;
2.5. plăți lunare (obligații, rate etc.) – max. 45 puncte;
2.6. evaluări nefavorabile (înregistrate anterior)–max.15 puncte.
Aplicarea sistemului credit-scoring exemplificat anterior, înseamnă adunarea punctelor întrunite de solicitant din toate cele 10 caracteristici, rezultat comparat cu numărul stabilit ca limită între acordarea împrumutului și respingerea lui.
Sistemul, în întregul lui, simplu la prima vedere, este în ultimă instanță expresia politicii de creditare a băncii, plecând de la reconsiderarea periodică a datelor statistice și prelucrate prin metode specifice:
Regresia multipla
Unul din principalele capitole ale statisticii are în vedere posibilitatea de a face predictii. Desi nu se gasesc relatii perfecte în lumea reala, prin intermediul regresiei se pot face predictii ale unei variabile, în functie de valoarea alteia. Predictia este procesul de estimare a valorii unei variabile cunoscând valoarea unei alte variabile.
Prin functie de regresie se întelege o expresie matematica, dedusa în urma prelucrarii unor date experimentale, ce aproximeaza (estimeaza) dependentele dintre doua sau mai multe variabile ale unui sistem sau proces. Determinarea unei functii de regresie este necesara atunci când dependentele dintre variabilele respective nu pot fi stabilite suficient de precis pe cale teoretica.
In cazul regresiei multiple functia de regresie are o variabila dependenta si n variabile dependente. Pentru cazul credit-scoringului, varibilele independente sunt caracteristicile solicitandului, iar variabila dependenta (rezultatul) este raspunsul la solicitarea de credit, de regula sub forma unei probabilitati.
Analiza discriminatorie multipla (multiple discriminant analysis–MDA).
Data mining
Data Mining. este o tehnologie noua si puternica cu un mare potential in ajutorarea companiilor de a se concentra asupra celor mai importante informatii din depozitul. lor imens de date.
Data Mining.a fost definite ca : Analiza automata a unor seturi de date largi si complexe cu scopul de a descoperi tipare semnificante sau tendinte care altfel ar trece neobservate.
Data Mining. automatizeaza procesul de cercetare amanuntita a datele din trecut cu scopul de a descoperi noi informatii. Aceasta este cea mai importanta diferenta intre data mining si statistica , unde , un model este divizat de un statistician pentru a trata o problema specifica de analiza. Tot aceasta diferenta face distinctie intre data mining. si sistemele experte , unde modelul este construit de un inginer din reguli extrase din experienta si munca unui expert.
Regresia logistica binara
Aceasta metoda este detaliata in subcapitolul 3.4.
Clasificatorul bayesian naiv
Retele bayesiene
O buna cunoastere a clientilor existenti si potentiali si intelegerea comportamentului acestora ofera beneficii imense. Un astfel de obiectiv poate fi materializat prin folosirea unor tehnici avansate de evaluare, cum este scoringul. Scoringul, ca instrument esential in cadrul procesului decizional, confera creditorilor posibilitatea de a-si administra mai eficient riscurile prin analiza si evaluarea clientilor, ajutandu-i, in acelasi timp, sa construiasca o relatie de afaceri sanatoasa.
Credit scoringul foloseste date despre solicitantul de credit/debitor pentru a evalua statistic probabilitatea unui rezultat pozitiv pentru orice risc financiar, spre exemplu, daca solicitantul isi poate permite rambursarea unui credit. Pentru a raspunde cat mai bine solicitarilor de finantare in continua crestere, sistemele de credit scoring au evoluat si au devenit parte integranta a procesului de creditare.
B. NEURAL RISK MANAGEMENT
Neural Risk Management sustine luarea deciziilor in domenii cheie precum riscul de credit, frauda, retentia clientilor, colectarea creantelor, litigii si marketing. Solutiile noastre au in vedere specificul pietei romanesti cu oportunitati de a compensa lipsa de informatii legate de istoricul si comportamentul financiar al persoanelor fizice.
Credit scoringul are la baza principiul conform caruia comportamentul noilor solicitanti de credit va fi similar modelului de comportament al unor solicitanti anteriori.
Activitatea de scoring are la baza un scorecard, dezvoltat prin alocarea de puncte in concordanta cu potentialul clientului pentru produsul de creditare respectiv pornind de la o serie de date relevante: venituri, varsta, locul de munca, proprietati, istoricul contului, relatiile cu banca si autoritatile etc…
Neural Risk Management ofera scorecarduri de inalta precizie prin folosirea unei tehnologii de ultima ora bazata pe abordari statistice si neurale avansate.
Un scorecard va fi dezvoltat plecand de la obiectivele clientilor nostri intr-un timp foarte scurt cu posibilitati de actualizare rapida, permanenta pentru a raspunde schimbarilor socio-economice.
Scorecard generic. Scorecardurile se realizeaza pe baza unui numar reprezentativ de profile ale solicitantilor de credit care corespund caracteristicilor generale ale segmentului de piata vizat. Acest tip de scorecard se adreseaza unui numar mare de domenii de activitate si tipuri de credite. De asemenea, este alegerea ideala pentru creditorii care nu dispun de suficiente informatii sau care doresc sa se adreseze unui nou sector de piata.
Scorecard specific. Scorecardul este construit pe baza datelor detinute de creditor despre clientii proprii. Scorecardul specific are o precizie sporita si un grad ridicat de relevanta pentru creditor. Acestea au ca scop identificarea celui mai potrivit client pentru un anumit produs sau serviciu.
Tehnologia utilizata de NRM permite:
Dezvoltarea scorecardurilor intr-un timp foarte scurt;
Dezvoltarea unor scorecarduri de inalta precizie;
Dezvoltarea de scorecarduri pentru orice scop;
Actualizare / redefinire permanenta a scorecardurilor;
Economie de timp;
Scorecarduri de tipul "Ce s-ar intampla daca.. ?".
Beneficii:
Activitatea de scoring nu se rezuma numai la evaluarea riscului si poate servi unor obiective variate:
Aplicatii de marketing – permit intelegerea motivatiei clientilor si directionarea costurilor de marketing pentru:
Evaluarea cat mai precisa a clientului potrivit pentru dezvoltarea unor campanii de marketing eficiente;
Evaluarea reactiei pietei;
Pre-screening pentru riscul de credit.
Riscul de achizitie si frauda – Credit Scoring si Fraud Scoring:
Evaluare obiectiva a riscului inca de la momentul adresarii solicitarii de credit;
Concentrarea eforturilor creditorului asupra cazurilor marginale / incerte;
Luarea deciziilor cu rapiditate si in deplina siguranta;
Cresterea profitabilitatii.
Aspecte comportamentale si recuperarea creantelor – controlul proactiv al clientilor existenti:
Optimizarea procesului de recuperare a creantelor si de solutionare a litigiilor;
Optimizarea limitelor de credit pentru a promova o creditare corecta si responsabila;
Identificarea fraudelor tranzactionale si a creditelor neperformante.
Cross – selling: retentia clientilor si administratrea portofoliilor
Deblocarea unor potentiale surse de venituri prin valorificarea portofoliului de clienti existent;
Construirea unor relatii benefice si retentia, pe termen lung, a clientilor loiali prin asigurarea de servicii aditionale / cross selling;
Prevenirea pierderii clientilor valorosi prin tehnici specifice.
Scoring Traditional vs Neural Scoring
Proceduri de scoring traditional – puncte slabe:
Sunt bazate pe un numar relativ mic de elemente importante din datele solicitantului;
Nu toate datele relevante sunt utilizabile;
Decizii subiective bazate pe parametri de scoring generici;
Interactiunile dintre date nu sunt luate in considerare;
Pot fi nereprezentative pentru solicitant sau pentru obiectivele creditorului.
Neural Scoring – rezultate relevante:
Imita modul de lucru al creierului uman;
Prezinta capacitatea de a invata din experienta si de a aplica ce a invatat;
Decizia unui sistem neural este in totalitate obiectiva, nu subiectiva;
Poate intelege relatiile dintre variabilele din profunzimea datelor;
Prezinta capacitatea de a lucra cu volume limitate de date sau cu date incomplete;
Dezvolta scorecarduri si modele cu un nivel ridicat de acuratete
C. SISTEMELE EXPERT
Un sistem expert reprezintă un sistem de inteligență artificială destinat rezolvării problemelor dificile, de natură practică, la nivelul de performanță a experților umani.
Experții rezolvă aceste probleme dificile prin expertiză. Un sistem expert realizează deci automatizarea expertizei dintr-un anumit domeniu.
Domeniul de expertiza se caracterizează prin ansamblul de cunoștințe necesare rezolvării diferitelor probleme ce se manifestă în acest domeniu. Cunoștințele pot fi de cultură generală, de specialitate și cunoștințe expert.Cunoștințele expert reprezintă elementul esențial al ansamblului de cunoștințe, servind la identificarea și descrierea (formalizarea) problemelor. Aceste cunoștințe sunt proprietatea expertului, fiind obținute de către acesta în special prin experiență și calități individuale deosebite, care îl individualizează de ceilalți specialiști în domeniu, ce posedă doar cunoștințe comune de specialitate.
Cunoștințele expert servesc la rezolvarea problemelor complexe, în special a celor prost structurate, pentru care nu există proceduri operaționale predefinite (soluții prefabricate).
Problemele prost structurate se caracterizează prin importanța deosebită pe care o prezintă experiența decidentului în soluționarea problemei, prin lipsa unor proceduri predefinite de rezolvare, prin existența unor criterii numeroase, adesea inconsistente, printr-un ritm rapid de schimbare a contextului și a formei de manifestare a problemei.
Cunoștințele dintr-un anumit domeniu sunt extrem de numeroase și de specializate, servind la rezolvarea mai multor probleme, considerate ca apaținând unei clase de probleme.
Descrierea unei probleme specifice se realizează prin prezentarea stării de fapt a domeniului, la un moment dat. Rezolvarea problemei se realizează prin aplicarea diferitelor cunoștințe, care exprimă modalitățile de acțiune la o anumită stare a domeniului.
Sistemele expert constituie o clasă particulară de sisteme informatice bazate pe inteligența artificială, având drept scop reproducerea cu ajutorul calculatorului a cunoștințelor și raționamentelor experților umani. Un asemenea sistem este capabil să colecteze și să stocheze expertiza acumulată de persoane cu calificare superioară și experiență vastă și să o difuzeze în cadrul intreprinderii sau să o încorporeze în sisteme informatice de asistare a deciziilor.
Sistemele expert sunt utilizate în special pentru a stabili diagnostice în situații de disfuncționalități sau pentru a stabili programe de acțiune în vederea perfecționării pornind de la o anumită stare de fapt.
Aceste sisteme au pătruns pe scară largă în practica bancară, considerându-se în 1988 că 39% din băncile comerciale dezvoltau sau exploatau asemenea sisteme. O treime din instituțiile financiare considerau la acea dată o necesitate strategică și vitală în a investi în
acest domeniu, estimându-se o creștere posibilă de circa 4 ori a acestei activități până în anul 1992.
În domeniul bancar, sistemele expert au aplicabilitate pe multiple planuri:
♦ în stabilirea deciziei privind acordarea creditului, în analiza financiară legată de activitatea de creditare, în creșterea prudenței privind plățile, în optimizarea plasamentelor și a vânzării produselor bancare.
În cadrul unui asemenea sistem analiza împrumutului bancar a fost descompusă pe două niveluri.
Primul se referă la istoricul creditului pentru un anumit solicitant, situația financiară a firmei, starea relațiilor cu furnizorii și partenerii de afaceri, informații care se preiau și se prelucrează ușor.
Al doilea nivel de analiză are o natură mai complexă, programul luând în considerare tehnicile de evaluare proprii băncii, reflectate într-un context economic dat.
Procedeul care permite transcrierea acestei expertize se bazează pe o funcțiune de învățare cu ajutorul exemplelor. Pe această bază computerul furnizează aprecieri și soluții, în funcție de caracteristicile cazului supus analizei.
În final se obține un raport confidențial, utilizat de cadrele de conducere ale băncii, dar nedezvăluit clientului.
Există opinii care apreciază că sistemul expert poate fi capabil să înlocuiască ca nivel de competență un om având între 6 luni și 1 an experiență în domeniul acordării creditelor.
Spre exemplu, un rol deosebit în rețeaua American Express îl deține expertul AA (Authorizor’s Assistant), generalizat în perioada 1986-1988. Expertul AA este capacitat să ia decizii unice în proporție de 20-35% din acordările de credit, dar refuzurile de credit revin sistematic ca sarcini ale personalului uman.
O problemă dificilă legată de funcționalitatea sistemului expert AA, cu care s-au confruntat specialiștii a fost operarea în timp real (maxim 10 secunde), pentru servirea promptă și eficientă a clienților băncii și asigurarea securității plăților din disponibilitățile din cont curent sau cont de credit.
Comparațiile făcute cu soluțiile date în timp infinit, arată corectitudine în 96,5% din cazuri față de 85% în condițiile neasistării activității de creditare, fapt ce relevă încă o dată eficiența și credibilitatea acțiunii sistemelor expert.
Sistemul expert CHARIS al societății ACASTE realizează rapoarte complete și minuțios ilustrate cu ansamble de dispozitive, tablouri ale fluxurilor privind necesarul de fonduri de rulment, diagnostic prin metoda scorului și un text de analiză pe 8 pagini.
Folosirea echipamentelor informatice în programe complexe, denumite și inteligență artificială, se extinde tot mai mult în sfera bancară.
Sistemele expert sunt utilizate pe larg în prezent pentru ierarhizarea condițiilor și premizelor economice ale deciziilor de creditare sau de plăți.
Se desprinde tot mai mult concluzia că aceste sisteme ajută omul, care le-a orientat prin programe informatice, în preselecționarea solicitărilor de creditare, în pregătirea unei decizii cuprinzătoare și multilaterale.
În majoritatea covârșitoare a cazurilor, decizia revine omului, în toată complexitatea răspunderilor pe care și le asumă.
3.3. Credit scoring, perspectiva clientului
Până acum câteva decenii, decizia de a acorda sau nu un credit era luată pe baza cunoștințelor personale. Succesul sau eșecul într-o astfel de acțiune ar depinde de cât de bine creditorul își cunoaște potențialul client și încrederea pe care o are în acesta. Totuși, odată cu trecerea timpului, această practică a fost extinsă la o apreciere mai puțin personală, dar încă subiectivă. Această apreciere a fost descrisă pe baza “celor sase C-uri”
În primul rând, este un sistem subiectiv: decizia de acordare a împrumutului se bazează pe părerea pe care și-a format-o creditorului despre solicitant. Pot apărea idei preconcepute sau favoritisme. Deciziile diferă de la caz la caz și, uneori, pot fi influențate de exterior: dacă, de exemplu, directorul băncii se cearta într-o dimineață cu soția sa, acest lucru ar putea sa influențeze decizia acestuia de a acorda sau nu un împrumut.
Credit scoring reprezintă procesul de modelare a deciziei de acordare a unui credit. Acest proces este desfășurat de bănci sau alte instituții financiare și implică metode statistice cum sunt analiza discriminantă sau a seriilor cronologice. Bazat pe analiza statistică a datelor istorice, anumite variabile financiare sunt considerate a fi importante în procesul de evaluare a stabilității financiare și puterii solicitantului de credit. Aceste informații sunt sintetizate și se folosește un sistem de punctaje în vederea acceptării sau respingerii cererii de creditare.
Motivația acordării creditelor pe baza metodei scorurilor constă în identificarea avantajelor si dezavantajelor legate de riscurile implicate în aceasta.
Aceasta este însă o concepție superficială despre obiective și, deci, trebuie examinat îndeaproape ceea ce se dorește a fi făcut.
În concluzie, ideal a fi să se acorde credite doar persoanelor ce vor aduce profit companiei.
Deoarece procesul luării deciziilor în astfel de condiții nu poate fi automatizat, el este un proces lent si nu poate fi aplicat miilor si chiar milioanelor de tranzacții zilnice. Viteza luării deciziilor este foarte importantă deoarece întârzierea cu o zi a luării deciziei finale îl poate face pe solicitantul creditului să se orienteze spre alte bănci.
Până la începutul anilor ’80 comunitatea financiar-bancară internațională privea unilateral problema riscului – numai din punctul de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilității relative a sistemului financiar și chiar a piețelor. Această stabilitate caracteristică acelor ani se datora existenței mecanismului sistemului monetar internațional de la Bretton-Woods.
Riscul de creditare este riscul cel mai important dintre cele de pe piața produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului sau a nerambursării împrumutului. Creditul este „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului de rambursare a sumei plătite, precum și plata a unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă , sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept de plată a unei sume de bani”.
Băncile gestionează riscul de creditare prin:
decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;
asigurarea unor debitori diverși, așa încât pierderile să nu fie concentrate în timp;
cumpărarea de garanții de la terțe părți (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment să fie total sau parțial
transferat de la creditori).
În asumarea unui risc acceptabil, precum și a unei datorii acceptabile, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc. Cuantificarea riscului se urmărește utilizând metode, proceduri și tehnici cunoscute pe plan internațional, luând în considerare elemente cum ar fi:
performanța financiară a clientului;
structura tranzacției;
calitatea și structura sursei de rambursare;
calitatea și structura garanțiilor.
Garanțiile reprezintă sursa de rambursare a creditului și sunt utilizate numai în cazul în care nu mai există alte posibilități de rambursare a acestuia și a plății dobânzii.
Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoașterea evoluției clientului din perioadele trecute și prognozarea performanțelor viitoare ale acestuia, în vederea unei previzionări a viabilității lui.
O preocupare permanentă pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii și calității acestuia, evidențiindu-se în dinamică și cauzalitatea creditelor restante.
Va intrebati probabil cum evalueaza creditorul informatiile dintr-un raport de credit si cum poate lua o decizie corecta in privinta creditului dumneavoastra. Impreuna cu raportul de credit, creditorii pot cumpara un credit scoring bazat pe informatiile din raport. Credit scoring-ul este o metoda stiintifica ce foloseste modele statistice pentru a evalua credibilitatea persoanei supuse analizei, bazate pe creditele anterioare precum si pe creditele curente. Credit scoring-ul a fost pentru prima data folosit in anii ‘50, dar si-a castigat popularitatea in ultimele doua decenii.
Un scoring generat automat de calculator este alcatuit din informatiile mentionate intr-un raport de credit individual. Creditorii – in special cei din sectorul ipotecar – folosesc in mod frecvent scoring-urile atunci cand decid cine primeste imprumuturi.
Utilizand Credit Scoring-ul, creditorul poate sa evalueze intr-un mod rapid, obiectiv si consistent creditele anterioare, si sa determine probabilitatea ca imprumutul sa-i fie restituit conform angajamentului. Intrebuintarea credit scoring-ului nu doar mareste acuratetea analizei creditelor anterioare, ci o realizeaza sporind eficienta si consistenta procesului in curs de desfasurare.
Credit scoring-ul in acelasi timp va si protejeaza. Aceasta se intampla prin faptul ca varsta, starea sanatatii, rasa, convingerile religioase, genul, nationalitatea, starea civila, ocupatia, nu sunt considerate determinante in realizarea credit scoring-ului.
Avantajele Credit Scoring-ului
Folosirea pe scara larga a credit scoring-ului permite o analiza rapida, obiectiva a creditelor anterioare.
Credit scoring-ul permite companiilor sa ofere “credibilitate imediata,” lucru de neconceput pana acum cativa ani. Chiar si atunci cand va plimbati pe intervalele unei spalatorii sau scrutati geamurile unei masini noi, un potential creditor se poate interesa de scoring-ul dumneavoastra, si daca corespundeti asteptarilor, va poate oferi un credit sau un angajament de credit pe loc.
Asta inseamna totodata ca e mai putin probabil ca debitorii sa intampine dificulatti cu privire la prejudecatile creditorului, acesta netinand cont de rasa, gen, convingere religioasa, nationalitate, stare civila sau de faptul ca aplicantul beneficiaza sau nu de asistenta publica.
Intrucat credit scoring-ul este obiectiv si bazat pe o cantitate imensa de date verificate statistic, credit scoring-ul aduce un nou nivel de obiectivitate procesului de acrdare a creditelor.
Cum este construit modelul Credit Scoring-ului?
Pentru a construi un model, un creditor selecteaza un model dintre clientii sai, ales la intamplare, sau un esantion din alcatuit din clienti similari daca modelul nu este suficient de reprezentativ, si il analizeaza statistic pentru a identifica particularitatile referitoare la credibilitatea sa. Apoi, fiecaruia dintre acesti factori i se atribuie o pondere bazata pe un indicator de previziune. Fiecare creditor poate folosi modelul propriu de credit scoring, modele diferite de scoring pentru tipuri digerite de credit, sau un model generic elaborat de o companie ce face credit scoring.
Credit scoring-ul dumneavoastra este determinat prin combinatia mai multor factori. Nici o informatie si nici un factor va determina credit scoring-ul dumneavoastra.
Sistemele de credit scoring atribuie puncte factorilor ce contribuie la stabilirea debitorului care este cel mai probabil sa-si achite datoriile. Credit scoring-ul dumneavoastra contribuie la stabilirea potentialului de rambursare a creditului si de achitare a ratelor la scadenta.
Scoring-ul dumneavoastra se bazeaza doar pe informatiile din raportul de credit. In orice caz, creditorii urmaresc multi factori atunci cand iau o decizie cu privire la credit, inclusiv venitul dumneavoastra si tipul de credit pe care il solicitati.
Cele mai uzuale sisteme de credit ofera punctaje de la jumatatea lui 300 pana la jumatatea lui 800, si chiar mai mult in ce priveste scoring-urile mari. Scoring-urile variaza in functie de tipul de credit pe care il solicitati.
Factorii luati in considerare in cadrul Scoring-ului
Cele ce urmeaza sunt doar cateva exemple:
Situatia curenta a conturilor: Conturi curente pozitive dupa efectuarea platilor
Durata de timp de la infiintarea contului: Conturile constituite de mult timp sunt pozitive
Credite de tip revolving:Atat lipsa acestor conturi cat si multitudinea lor, pot fi considerate aspecte negative
Antecedente raportate: Negative, mai ales pentru cele recente si mai grave
Numarul conturilor si soldurilor: Prea multe linii de credit va pot influenta scoring-ul in mod negativ
Imprumuturi de la companii financiare: Imprumuturile de la companiile financiare va pot influenta scoring-ul in mod negativ.
Datele ultimelor plati: Un numar insuficient de informatii privind creditele va poate afecta scoring-ul, dar lucrul acesta poate fi compensat prin alti factori, precum plati periodice si solduri reduse
Ponderea soldului in limita de credit: Daca suma datorata se apropie de limita de credit, asta va provoca un efect negativ asupra scoring-ului
Numarul cercetarilor recente: Nu toate anchetele sunt laute in considerare. Anchetele prin care dumneavoastra sau creditorii care va monitorizeaza contul sau va analizeaza rapoartele de credit pentru a face oferte de credit “preliminare” nu sunt laute in considerare.
Inexistenta datelor recente (neipotecare) privind soldurile: Poate fi negativa atunci cand cautati imprumuturi ipotecare
Implicatii juridice sau inregistrari in baza de date a firmelor de tip “collector”: Negativ, efectul scade in timp.
Sume neachitate conform angajamentului si/sau implicatii juridice: Scoring-ul dumneavoastra va fi afectat negativ daca aveti intarzieri la plata politelor, daca sunteti inregistrat in baza de date de tip “collector”, sau daca ati declarat faliment.
Ocupatia si resedinta: O vechime mai mare in ceea ce priveste slujba si locuinta actuala va poate ajuta sa obtineti un scoring mai bun.
Ponderea fiecaruia dintre acesti factori in scorul dumneavoastra nu este dezvaluita clientilor intrucat va genera mai degraba confuzie decat intelegerea procesului de credit scoring. Totul in credit scoring este relativ—un element negativ poate avea un impact mai mare sau mai mic asupra punctajului in functie de istoricul dumneavoastra ca debitor. Daca aveti o indelungata experienta rezultata din creditele anterioare si multe conturi deschise, o singura intarziere de plata va avea un impact minor asupra scoring-ului obtinut. Daca nu figurati ca debitor de mult timp, o singura intarziere de plata va poate afecta mai mult punctajul obtinut.Daca nu aveti nici un contract de credit, nu veti obtine nici un punctaj. Credit scoring-ul impune sa aveti cel putin un cont deschis de mai mult de sase luni si cel putin un cont care a fost raportat biroului de credit in ultimele sase luni (chiar daca este acelasi cont). Punctajul dumneavoastra va fi afectat mai putin daca aveti intarzieri de plata corespunzatoare liniilor de credit minore decat daca aveti aceleantecedente in raport asi cu liniile de credit majore. exemplu, daca aveti Spre plati restante la factura la gaze sau la un magazin si nu la o ipoteca sau un imprumut auto, scoring-ul dumneavoastra va fi afectat mai putin decat daca ati fi datornic pentru un imprumut auto.Scoring-ul dumneavoastra va fi mai ridicat daca folositi card-uri de credit decat ipoteci, intrucat statisticile arata ca a folosi carti de credit este de preferat la efectuarea platii unui imprumut decat o ipoteca (desi majoritatea oamenilor isi vor plati mai degraba ipoteca decat datoriile generate de card-ul de credit). Plata cu un card securizat va avea un impact mai mare asupra scoring-ului obtinut decat platile efectuate prin card-uri emise de societati comerciale. Un model de scoring tipic va lua in considerare job-ul sau profesia precum si perioada de cand locuiti la adresa actuala.
Ce inseamna un Credit Scoring “BUN”?
Acesta depinde de modelul de credit scoring si de creditor. De exemplu, limitele unui model computerizat se incadreaza intre 300 si 900; cu cat punctajul este mai mare, cu atat mai bine. In plus, fiecare creditor decide ce intervale de valori sunt considerate ca reprezentand un risc redus sau un risc sporit. Din acest motiv, creditorul poate fi considerat cea mai buna sursa pentru a explica ce inseamna credit scoring-ul dumneavoastra in legatura cu decizia finala privind creditul.
Cum poate fi imbunatatit Credit Scoring-ul?
Daca un creditor v-a spus ca ati obtinut un punctaj slab si v-a refuzat creditul din cauza acestuia, exista totusi niste etape pe care le puteti parcurge. In primul rand aveti dreptul de a solicita o explicatie scrisa de la creditorul care v-a refuzat. Scrisoarea trebuie puna in evidenta motivele pentru care creditul nu v-a fost acordat. Apoi faceti un plan de abordare a acestor chestiuni. Imbunatatindu-va imaginea ca debitor, va veti imbunatati cu timpul si scoring-ul. Pentru a va imbunatati credit scoring-ul pe modelele uzuale, incercati sa va platiti politele la timp, sa reglati deficitul de cont curent si sa nu va mai asumati noi datorii. Probabil, dupa o perioada, punctajul se va imbunatati semnificativ.
Prin intermediul regresiei se pot face predictii ale unei variabile, în functie de valoarea altetora.
Prin functie de regresie se întelege o expresie matematica, dedusa în urma prelucrarii unor date experimentale, ce aproximeaza (estimeaza) dependentele dintre doua sau mai multe variabile ale unui sistem sau proces. Determinarea unei functii de regresie este necesara atunci când dependentele dintre variabilele respective nu pot fi stabilite suficient de precis pe cale teoretica.
In cazul regresiei logistice binare functia de regresie este o functie logaritmica avanda o variabila dependenta si n variabile dependente. Pentru cazul credit-scoringului, varibilele independente sunt caracteristicile solicitandului, iar variabila dependenta (rezultatul) este raspunsul la solicitarea de credit, sub forma binara (1 sau 0).
Modele statistice de regresie avand variabilele de raspuns binare sunt instrumente sttistice puternice. Variabile de raspuns sunt, de obicei, codate 1 sau 0. Modelele de regresie sunt folosite pentru raspunsuri binare sunt folosite pentru a descrie probabilitati ca functii dependente de variabilele explicative (exogene)
Exemplu: Fie Y un raspuns care indica daca subiectii au rambursat creditul sau nu. Atunci media varibilei Y in acest caz masaoara probabilitatea rambursarii unui credit.
Modele de regresie liniara nu sunt potrivite pentru raspunsuri binare ( raspunsurile – probabilitatile – ar trebui restrictionate in intervalul [0,1])
3.4. Aplicarea regresiei multicriteriale binare in credit scoring
Model de regresie liniar generalizat
In cazul acestui model se considera ca exista o legatura liniara intre o variabila endogena Y si p variabile exogene (X1,X2,…,Xp)
Y = 0 + 1X1 + 2X2 + … + pXp + u.
Modelul logistic de regresie. Regresia logistica binara
Parte a clasei mai cuprinzatoare de modele numite modele liniare generalizate ( generalised linear models – GLM). Model probabilistic in care media unei varibile rapuns este legata de varibilele explicative printr-o ecuatie de regresie.
Fie μ = μ{Y |X1, . . .,Xp} rapunsul mediu. Atunci o functie specifica a mediei, μ, este legata de o functie liniara a varibilelor exogene.
g(μ) = 0 + 1X1 + · · · + βpXp
Aceasta functie este numita functie de legatura (link function).
Alegerea functiei link depinde de distributia lui Y.
1. Variabila endogena cu distributie normala: functia identitate,g(μ) = μ
2. Variabila de raspuns binara : funcita logit
Astfel incat modelul logistic de regresie este
logit(π) = 0 + 1X1 + · · · + βpXp
Inversa functiei logit se numeste functie logistica. Daca logit(π) = η, atunci
π = exp(η)/[1 + exp(η)], probabilitatea ca evenimentul Y sa aiba loc, p(Y=1)
Estimarea parametrilor modelului
Fiind dati parametrii, modelul logistic de regresie specifica cum se calculeaza probabilitatea ca un anumit rezultat sa fie obtinut
Estimare parametrilor se face cu ajutorul “Maximum Likelihood Estimation” (MLE). MLE este o metoda statistica pentru estimarea coeficientilorunui model.
Functia L (likelihood) masoara probabilitatea observarii unui set particular de valori ale variabilelor (x1, x2, …, xn) care se manifesta intr-un esantion.
Cu cat este mai mic L cu atat este mai mare probabilitatea de a observa valorile respective.
MLE implica gasirea coeficientilor () care minimizeaza logaritmul functiei L.
Pentru a gasi matricea () pentru care L este minimizat, se foloseste metoda Quasi-Newton pentru cautarea valorilor optime a variabilelor.
Odata calculate valorile parametrilor, asupra unui nou set de valori ale variabilelor explicative se aplica aceste valori determinandu-se variabila de raspuns in acest nou caz (Ynew).
STUDIU DE CAZ
Volksbank, care are scoring-ul pe site, ofera fiecarui solicitant de credit posibilitatea de a-si evalua singur sansele de a obtine un imprumut. Conteaza statutul familial, dar cel mai mult daca ambii soti muncesc ori ba. In ceea ce priveste locul de munca, solicitantii de credite se pot incadra in urmatoarele categorii: sa lucreze la stat, cel mai bine cotat; in mediul privat, cotat intermediar, ori sa aiba propria afacere, cel mai slab cotat. “Un loc de munca la stat este considerat mai stabil decat unul in mediul privat. De aceea se acorda mai multe puncte pentru cei care muncesc in institutiile de stat”, este o motivatia oferita de reprezentantii bancii.
O vechime in munca mai mare de 5 ani atrage punctaj maxim la aceasta categorie, 1 punct fiind acordate pentru cei cu pana la un an pe cartea de munca: “Daca nu aveti aceasta vechime nu este nici o problema, deoarece puteti beneficia de un card de credit, in loc de imprumut, la care dobanda este aceeasi”. Si stabilitatea la slujba cantareste greu, ca si venitul care in cazul in care este de peste 500 euro aduce cateva puncte in plus.
In situatia unui venit lunar sub 200 euro, solicitantul de credit trebuie sa-si caute giranti, care la randul lor este de preferat sa primeasca in fiecare luna aproape 20 de milioane lei.
Proprietatile detinute sunt un alt criteriu luat in considerare: cu cat sunt mai multe, cu atat mai bine. Adica pamant, case de vacanta, masini sau depozite mai mari de cateva mii de euro “Daca aveti locuinta proprietate, aveti cinci puncte, daca stati cu parintii – zero puncte. In cazul in care sunteti chiriasi trebuie ca facturile de la telefon sau energie electrica sa fie pe numele dumneavoastra” – sunt alte conditii puse de banci pentru viitorii imprumutati.
Criteriile luate in considerare de Volksbank si punctajele acordate in functie de valoarea acestor criterii sunt:
locul de munca
contract de munca perioada nedeterminata cu societati de stat/mixte, companii multinationale, pensionari (1 punct)
contract de munca perioada nedeterminata cu societati private (2 puncte)
persoane fizice autorizate (1 punct)
vechimea in munca
peste 5 ani (3 puncte)
1 – 5 ani inclusiv (2 puncte)
6 – 12 luni (1 punct)
varsta
20-50 ani (B) 20-45 (F) (3 puncte)
51-60 ani (B) 48-55 ani (F) (2 puncte)
peste 60 ani (B) peste 55 ani (F) (1 punct)
statutul familial
casatorit, ambii soti angajati (3 puncte)
necasatorit (2 puncte)
casatorit, un singur sot angajat (1 punct)
numarul de membrii in intretinere
1-2 persoane (3 puncte)
3-4 persoane (2 puncte)
mai mult de 4 persoane (1 punct)
venitul net lunar
peste 500 EUR (3 puncte)
intre 200-500 EUR (2 puncte)
sub 200 EUR (1 punct)
retinerile salariale
fara retineri (3 puncte)
retineri pana la 1/3 din salariul net (2 puncte)
retineri mai mult de 1/3 din salariul net (1)
locuinta actuala
proprietate personala (3 puncte)
chirie (2 puncte)
alte situatii (1 punct)
alte bunuri aflate in proprietate (case de vacanta, alte locuinte, pamant, autoturisme, depozit bancar mai mare de 2.000 EUR la Volksbank)
detin doua proprietati dintre cele mentionate (3)
detin o proprietate dintre cele mentionate (2)
nu detin proprietati (1)
creditele contractate
fara credite contractate (3)
credite in derulare cu rata lunara sub 1/3 din venitul net pe membru de familie (2)
credite in derulare cu rata lunara peste 1/3 din venitul net pe membru de familie (1)
Dupa criteriile Volksbank, un tanar in varsta de 23 de ani, angajat de 6 luni al unei societati private, necasatorit, cu un venit net lunar de 300 EURO, fara retineri salariale, care sta cu chirie, neavand in proprietate nici unul din bunurile mentionate si neavand nici un credit contractat va avea urmatoarele punctaje:
locul de munca: 2 puncte
vechimea in munca: 1 punct
varsta: 3 puncte
statutul familial: 2 puncte
numarul de membrii in intretinere: 3 puncte
venitul net lunar: 2 puncte
retinerile salariale: 3 puncte
locuinta actuala: 2 puncte
proprietati: 1 punct
creditele contractate: 3 puncte
Pentru a decide daca clientul este “bun” sau nu, se determina functia de probabililate pe baza detalor despre clientii anteriori ai bancii si se determina valoarea functieii prentru noul client.
Atributele (caracteristicile)
atributul Loc_de_munca domeniul de valori {1,2,3}
atributul Vechimea_in_munca domeniul de valori {1,2,3}
atributul Varsta domeniul de valori {1,2,3}
atributul Statutul_familial domeniul de valori {1,2,3}
atributul Numar_membrii domeniul de valori {2,4,6}
atributul Venit_net_lunar domeniul de valori {3,6,9}
atributul Retineri_salariale domeniul de valori {1,2,3}
atributul Locuinta_actuala domeniul de valori {1,2,3}
atributul Proprietati domeniul de valori {1,2,3}
atributul Alte_informatii domeniul de valori {1,2,3}
atributul Y domeniul de valori {0,1}
(Y=1 semnifica client “bun”)
Datele (valorile atributelor)
1,2,3,1,2,3,1,2,3,1,0
2,3,1,2,3,1,2,3,1,2,0
3,3,2,3,3,2,3,3,2,3,1
2,3,2,3,2,3,2,3,2,3,1
3,3,3,3,3,3,3,3,3,3,1
1,2,1,2,1,2,1,2,1,2,0
1,1,1,1,1,1,1,1,1,1,0
2,2,2,2,2,2,2,2,2,2,0
2,2,2,2,2,2,2,2,2,1,0
2,2,2,2,2,2,2,2,1,2,0
2,2,2,2,2,1,2,2,2,2,0
1,2,1,2,1,2,2,2,2,2,0
1,2,1,2,1,2,2,2,1,2,0
3,3,3,3,3,3,3,3,3,2,1
3,3,3,3,3,3,3,3,2,3,1
3,3,3,3,3,3,3,2,3,3,1
3,3,3,3,3,3,2,3,3,3,1
3,3,3,3,3,2,3,3,3,3,1
3,3,3,3,2,3,3,3,3,3,1
3,3,3,2,3,3,3,3,3,3,1
3,3,2,3,3,3,3,3,3,3,1
3,2,3,3,3,3,3,3,3,3,1
2,3,3,3,3,3,3,3,3,3,1
2,3,3,3,3,3,3,3,3,2,1
2,3,3,3,3,3,3,3,2,2,1
2,3,3,3,3,3,3,2,3,2,1
2,3,3,3,3,3,2,3,3,2,1
2,3,3,3,3,2,3,3,3,2,1
2,3,3,3,2,3,3,3,3,2,1
2,3,3,2,3,3,3,3,3,2,1
1,1,2,2,3,3,2,2,1,1,0
1,1,2,2,3,3,2,1,2,1,0
3,1,2,2,3,3,2,1,2,1,0
3,1,2,2,1,3,2,1,2,1,0
3,1,3,3,3,3,3,1,3,1,0
3,1,3,1,1,3,3,1,3,1,0
Coeficientii
Variabila Coeficientul
x1 -10.2695 (1)
x2 -20.1895 (2)
x3 -15.307 (3)
x4 -20.3735 (4)
x5 -12.846 (5)
x6 -11.8647 (6)
x7 -18.0228 (7)
x8 -20.4544 (8)
x9 -14.2493 (9)
x10 -18.8918 (10)
Variabila libera (0) 385.1721 (0)
Instante clasificate corect 36 100%
Instante clasificate incorect 0 0%
Abaterea absoluta medie 0.0034
Abaterea patratica medie 0.0203
Abaterea relativa medie 0.6827%
Abaterea patratica relativa 4.072%
Numarul total de instante 36
a b <– se clasifica
16 0 | a = 0
0 20 | b = 1
Rezolvare
π = exp(η)/[1 + exp(η)],
unde:
η = logit(π) = 0 + 1X1 + · · · + βpXp
= (0 , 2 , 3 , 4 , 5 , 6 , 7 , 8 , 9 , 10)
= ( 385.1721,-10.2695, -20.1895, -15.307, –
20.3735, – 12.846, -11.8647,-18.0228,
-20.4544, -14.2493, -18.8918 )
X = (1, X1, X2, X3, X4, X5, X6, X7, X8, X9, X10)
X = (1, 2, 1, 3, 2, 3, 2, 3, 2, 1, 3)
=> η = 55
=> π = exp(55)/[1 + exp(55)]
Π -> 1 => π = 1
=> clientul este considerat “bun” si cererea sa de creditare este acceptata
CAPITOLUL V. Aplicatia
“Creditare Online”
5.1. Scopul aplicatiei
Aplicația se adreseaza institutiilor financiare care oferă servicii de creditare clientilor persoane fizice, facilitand accesul acestora la diferitele oferte de credit.
Aplicatia permite unui solicitant de credit persoana fizica sa solicite un credit prin completarea unei cereri (formular) ce se gaseste pe site-ul web al bancii, usurand astfel accesul acestuia la un credit comercial si degrevand personalul bancii (institutiei financiare) de o parte din sarcini. Asadar creditarea online ofera avantaje atat solicitantului cat si bancii.
Pentru a putea beneficia de un credit ( de consum, ipotecar, imobiliar, turistic, pentru cumpararea de autoturisme etc.) , tot ce are de facut un solicitant este sa completeze un formular, sa trimita documentele care justifica ca informatiile furnizate sunt conforme cu realitatea si sa faca un singur drum la banca pentru a semna contractul de creditare, stiid deja daca cererea sa a fost acceptata sau nu. In acelasi timp functionarii bancii sunt scutiti de a analiza cererie „manual”, sarcina revenind sistemului decizional implementat de aplicatie.
Observatie: In anumite situatii, in care solicitantul de credit se afla la limita de jos a baremurilor pentru acoardarea creditelor, sistemul decida sa treaca dosarul solicitantului „IN STUDIU”, sarcina decizionala revenind angajatilor bancii.
Principala componenta a aplicatiei ce apare vizibila unui client este formularul pe care acesta trebuie sa-l completeze pentru a beneficia de credit. Aplicatia determina “bonitatea” unui client persoana fizica pe baza credit-scoringului in urma analizei informatiilor din formular, pe baza anumitor criterii.
Pe langa cererea de creditare aplicatia mai contine si un simulator de credite, care permite utilizatorului sa determine rata lunara si termenul de rambursare pentru un credit, in functie de tipul creditului si de valoarea acestuia. Aceste informatii sunt prezentate sub forma unui grafic de rambursare si a unui tabel de rambursare.
A treia componenta a aplicatiei o reprezinta formularul ce permite unui client sa-si calculeze propriul scoring.
Avantajele utilizarii acestui produs program sunt urmatoarele:
reducerea substantiala a timpului de prelucrare a informatiilor ;
automatizarea unor procese manuale ;
reducerea numarului personalului care se ocupa de efectuarea de rapoarte prin informatizarea unei parti a relatiei cu clientul
interfata prietenoasa si intuitiva
5.2. Prezentarea aplicatiei
Aplicatia “Creditare Online” este o aplicatie web care functioneaza integrata in site-ul uei institutii de credit. Aceasta aplicatie este accesibila tuturor utilizatorilor conectati la Internet.
Pentru exemplul de integrare ales, cererea va fi accesata prin pagina PRODUSE SI SERVICII – PERSOANE FIZICE – CREDITE – CREDIT “TIP_X” a site-lui bancii.
pagina index.jsp
pagina produse.jsp
pagina credit_autoturism.jsp
Utilizatorul care alege sa aplice pentru un anumit tip de credit ( in cazul de fata: un credit pentru cumpararea unui autoturim) trebuie sa completeze un formulaar cu informatiile necesare deciziei de creditare.
pagina cerere_etapa1.jsp
Fiecare pagina a formularului contine o serie de validarii, unele generale (numarul de telefon, data nasterii – varsta unui solicitant trebuie sa fie mai mare de 18 ani, adresa de mail etc), iar altele particulare, in functie de tupul creditului solicitat ( valoarea si rata minime si maxime ale unui crdit difera de tipul creditului ).
Una din cele mai importante informatii in procesul de decizie a bonitatii solicitantului este situatia veniturilor si cheltuielilor clientului ( in acest moment doar prospect ). Aplicatia pune la dispozitia utilizatorului un formular standardizat ( venituri.jsp ) pentru balanta de venituri si cheltuieli accesibil din pagina cerere_etapa2.jsp.
pagina cerere_etapa2.jsp.
pagina venituri.jsp.
Odata completata cererea, clientul este informat in timp real daca creditul i-a fost aprobat sau nu si , incaz afirmativ, i se prezinta valoarea creditului aprobat si un grafic al rambursarilor. ( pagina cerere_etapa3.jsp )
Aceste informatii ii sunt trasmise si prin posta electronica.
Ultima etapa a solicitarii de credit online este prezentarea unei liste cu documentele justificative necesare pentru ca clientul sa poata intra efectiv in posesia creditului. ( pagina cerere_etapa4.jsp )
pagina cerere_etapa3.jsp
pagina cerere_etapa4.jsp
5.3. Tehnologiile folosite
Distribuitia informatiei prin Web poate fi cheia succesului în orice domeniu de activitate, ce se traduce prin cresterea vânzarilor, prin atragerea noilor clienti sau, mai simplu, prin propagarea ideilor proprii
Un site Web este o locatie într-o o retea de calculatore unde se stocheaza informatie sub forma unor pagini sau documente, acestea fiind disponibile vizitatorilor printr-un navigator. Reteaua de calculatoare poate fi o retea globala (Internet) sau un Intranet, o retea locala care leaga toate calculatoarele dintr-o organizatie. Informatia poate fi publicata în format HTML sau în alte formate. Pentru vizualizarea informatiei de pe aceste site-uri, utilizatorii folosesc un navigator, cum ar fi Microsoft Internet Explorer sau Netscape, care translateaza paginile disponibile pe site-ul Web în texte si imagini, pe monitorul clientului.
La baza unui unui site Web este unul din server-ele Web, de exemplu: Apache, IIS (Internet Information Server) sau PWS (Personal Web Server) (fig. 2.5).
O aplicatie Web este orice applicatie care utilizeaza tehnologiile Web, incluzând navigatoare Web, servere Web si protocoale Internet. O aplicatie Web este o extensie dinamica a unui server Web. O aplicatie Web obisnuita se conecteaza la alte servere, cum ar fi baze de date sau sisteme bazate pe tranzactii.
La rândul lor, aplicatiile Web sunt de doua tipuri:
Orientate pe prezentare – când în raspunsul la cererile clientilor sunt generate pagini Web dinamice care contin diferite limbaje de marcare (HTML, XML) si limbaje de programare utilizate în acest scop (JavaScript etc).
Orientate pe servicii – pentru implementarea unui serviciu. Acest tip de aplicatie este deseori apelat prin aplicatiile orientate pe prezentare.
Componentele unei aplicatii Web
Arhitectura unei aplicatii de e-business este compusa din urmatoarele elemente cheie:
Clientii Internet si Intranet care comunica cu serverele de aplicatii Web, utilizând standarde Internet (TCP/IP, HTML, HTTP), pentru a accesa datele si logica de afacere. Rolul primar al clientului este sa accepte si sa valideze intrarile utilizator si sa afiseze rezultatele receptionate de la serverul de aplicatie Web. De cele mai multe ori clientii au la dispozitie navigatoare Web.
Serverele pentru aplicatii Web au rolul sa prelucreze cererile clientilor si le returneaza pagini Web care pot avea un continut static sau dinamic. Serverele de aplicatii Web furnizeaza diverse medii de programare aplicatiilor Web (de exemplu, IBM ofera mediu de programare prin Enterprise Java si servlet pe partea de server pentru a crea aplicatii de e-business dinamice si robuste), accesul la date si servicii pentru integrarea aplicatiei (partea logica a afacerii se implementeaza ca o aplicatie Web).
Arhitectura IBM pentru aplicatiile de e-business
Aplicatia “Creditare Online” este o aplicatie web orientata pe servicii bazata pe arhitectura IBM pentru aplicatiile de e-business. Aplicatia a fost dezvoltata folosind limbajul de programare JAVA si tehnologia J2EE (Servlets si JSP).
Un SERVLET e un program JAVA de dimensiuni reduse ce ruleaza pe server, primind si raspunzand la cererile formulate de un client Web, de obicei un browser (navigator) prin HTTP. Servlet-urile folosesc API-ul Sun Microsystems Java Servlet si clasele si metodele asociate acestuia. Extind functionalitatea unui server Web generand continut dinamic si raspunzand cererilor venite de la clienti. Cand un browse trimite o cerere catrea server, acesta poate trimite informatia ceruta catre un servlet, acesta construimd raspunsul si trimitandu-l browserului care la solicitat.
Tehnologia JSP (JavaServer Pages) permite generarea de continut web (HTML, DHTML, XHTML sau XML) ) dinamic pentru a fi inclus in aplicatii web. Fisierele JSP permit unui server Web (WebSphere Application Server, Apache Tomcat) sa adauge continut in mod dinamic paginilor HTML inainte ca acestea sa fie trimise browser-ului care a formulat cererea. Cand o pagina JSP este publicata pe un server Web care are un motor pentru servlet-uri, aceasta pagina este preprocesata intr-un servlet care ruleaza pe server. Aceasta tehnica este in contrast cu JavaScript-urile care uleaza pe partea de client, intr-un browser.
Aplicatia a fost realizata folosind mediul de dezvoltare Websphere Studio Application Developer de la IBM, un puternic IDE, foarte potrivi dezvoltarii aplicatiilor J2EE, care are integrat si un server web: Websphere Studio Application Server, server folosit pentru rularea aplicatiei de fata.
Pentru accesul la baza de date s-a folosit framework-ul open source I-BATIS, framework care reduce complexitatea operatiilor de citire/salvare a obiectelor Java dintr-o baza de date. I-BATIS decipleaza codul Java de SQL si evita necesitatea folosirii JDBC, poate fi folosit cu orice baza de date care are un driver pentru JDBC. API-ul SQL Map din I-BATIS mapeaza JavaBean-uri pe comenzi SQL folosind un descriptor XML foarte simplu. SGBD-ul folosit este Microsoft MS SQL Server 2000.
ANEXE
PROIECTAREA BAZEI DE DATE
DIAGRAMA CAZURILOR DE UTILIZARE
DIAGRAMA DE PACHETE
DIAGRAME DE CLASE
BIBLIOGRAFIE
1. Nițu I.: Managementul riscului bancar; Editura Expert, București, 2000
2. Basno C., Dardac N., Floricel C.: Monedă, Credit, Bănci; Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
3. Lucas A. : Magistere d’econmiste statisticien. Credit scoring; 2001
4. Liu, Y.: New Issues in Credit Scoring Application. Research paper; Institute of Information Systems, University of Goettingen, Nr. 16/2001, Göttingen.
5. Liu, Y.: An framework of data mining application process for credit scoring. Research paper; Institute of Information Systems, University of Goettingen, Nr. 02/2002, Göttingen.
6. Wiesner J.: Logistic Regression. Research paper.
7. Miller, A.: On Discriminative vs. Generative classifiers: A comparison of logistic regression and naïve Bayes. Research paper.
8. Tanasa, A., Dautais, Y.: Basel II contributes to the changing face of central and eastern Europe ; Credit Risk International, Mai 2004
9. Vosganian V.: Reforma piețelor financiare din România; Editura Polirom, 1999.
10 . Dedu V.: Gestiune bancară; EDP, 1999
11. Sardi A. : La surveillance prudentielle des etablissements de credit; Editura Afges, 1996
12. Pecican E.: Econometrie; Editura ALL, Bucuresti, 1993
13. Brealey M.: Credit Management and Collection
14. xxx : Moneda si credit
15. xxx : Statistica financiar-bancara si bursiera
16. xxx : Masurarea si analiza statistica a riscului in economie
17. xxx : Rapoarte anuale ale BNR, 2003-2004.
18. xxx : Norme Persoane fizice Banca Transilvania
19. www.delos.ro
20. www.volskbank.ro
21. www.bancatransilvania.ro
22. www.birouldecredit.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Creditarea Persoanelor Fizice In Conditii de Risc (ID: 131914)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.