Creditarea Parte Componenta de Baza a Activitatii Bancare

=== l ===

INTRODUCERE

În economia de piață, sectorul bancar are un rol major, el acționând ca „vârf de lance” în promovarea reformei și în mecanismul autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o componentă de bază a sistemului economico-financiar.

Locul și rolul băncilor în economie, structura lor sunt determinate și de creația monetară, factor specific al funcționalității băncilor în economie.

Băncile s-au afirmat ca instituții creatoare de monedă, ca intermediari monetari, având rolul de a pune în circulație creanțe asupra lor, sporind volumul masei monetare, respectiv al mijloacelor de plată necesare economiei. În această calitate, băncile transformă activele nemonetare în monedă, emisiunea de bancnote reprezentând forma principală a creației monetare. Inițial, emisiunea de bancnote era realizată de toate băncile, aceasta devenind cu timpul atributul unui singur tip de bancă, și anume banca centrală (de emisiune).

Rolul băncilor este important și în ceea ce privește calitatea de intermediari nemonetari. În această calitate, băncile mobilizează economiile monetare disponibile și distribuie credite pe termen mediu și lung beneficiarilor (pentru investiții, ipotecă, comerț exterior, consum etc.).Deși acești intermediari funcționează în mai multe cazuri sub denumirea de bănci, ei nu creează monedă (precum banca centrală), ci utilizează capitalurile pe care le mobilizează sau care le sunt puse la dispoziție.

În evoluția băncilor s-a afirmat mult timp un singur tip de bancă, cea comercială (de depozit). Treptat, s-au creat condiții și s-a simțit nevoia de specializare a unor bănci pe anumite funcții sau activități și, pe această bază, de structurare a comunității bancare; un sistem închegat este prezent astăzi în toate țările și, îndeosebi, în cele dezvoltate.

Băncile comerciale constituie o verigă de bază a oricărui sistem bancar și efectuează toate tipurile de operațiuni bancare.

Băncile comerciale își exercită rolul de intermediar, în primul rând între agenții din sistemul nebancar. În al doilea rând, băncile comerciale au un rol important și în ceea ce privește reciclarea și valorificarea capitalului, în mobilizarea de resurse și acordarea de credite între agenții bancari, deci intermediază între verigile sistemului bancar. În acest proces de intermediere, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcțiuni mai importante:

de mobilizare activelor monetare disponibile în economie;

de utilizare a cestora prin distribuire de credite;

de decontare a plăților între titularii de cont.

Băncile de depozit (comerciale) se caracterizează prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni, având o activitate diversificată. Totuși, operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite agenților economici.

Băncile specializate includ o sferă mare de instituții de credit, cu o gamă largă de diferențieri și, implicit, cu statute diferite de la o țară la alta. Între băncile specializate, un loc deosebit îl ocupă instituțiile de creditare, cărora le-a fost încredințată o misiune de interes public:

creditarea pentru termen mediu și lung a unor ramuri;

sprijinirea activităților de credit imobiliar;

creditarea colectivităților locale etc.

Cap.1 Activitatea de creditare și trăsăturile caracteristice ale raportului de credit

În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care, în acest cadru, nu au calitatea de agenți economici. Raporturile de credit ale întreprinderilor sunt, de regulă, băncile. Pe de o parte, întreprinderile, având conturi deschise la bănci, formează depozitele care pot fi folosite de către acestea ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperarea ulterioară pentru investiții.

Esențial în aceste variate raporturi de credit este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizării de profituri, în principal, sub formă de dobânzi.

Prin apariția unui număr mare de bănci comerciale cu rol de bănci de afaceri, instituții de credit specializate și profilate pe operațiuni specifice, s-a oferit agenților economici posibilitatea de a apela la bancă pentru a-și satisface cel mai bine exigențele (din punct de vedere al dobânzilor, modului de lucru cu clientul, promptitudinii în rezolvarea tranzacțiilor clientului, asigurării secretului bancar, consultanței în afaceri acordate clienților, programului de lucru)

Băncile vor analiza cu maximum de exigență orice acordare de credit, urmărind, în primul rând, interesele proprii (plasarea cât mai profitabilă a banilor deținuți în numele acționarilor). Băncile vor analiza cu seriozitate creditele, verificând exigența garanțiilor, scadențele de rambursat, solvabilitatea clientului lor, gradul de lichidități deținute.

În condițiile unei economii de piață, se amplifică cunoașterea și înțelegerea deplină a mecanismelor economice specifice acesteia, a condițiilor noi de funcționare a creditului.

Banca ce acordă creditul trebuie să dea dovadă de prudență bancară în ceea ce privește acordarea creditului, având ca suport credibilitatea clientului său, ca element moral determinant, fără de care creditul nu va putea exista.

Banca se va informa corect asupra asociaților societății, asupra calității lor morale și manageriale, precum și a principalilor săi clienți. Un element de bază va fi și calitatea produselor sau serviciilor realizate de societate, relațiile acesteia cu partenerii de afaceri, situația patrimoniului și situația financiară.

Nici o bancă din lume nu-și va plasa banii fără să țină seama de aceste reguli de bază. Nici o bancă din lume nu-și va plasa banii fără a estima corect riscul pe care și-l asumă, toate operațiunile de creditare și garanția unei societăți bancare vor fi consemnate în documentele contractuale din care să rezulte clar și precis toți termenii și toate condițiile tranzacțiilor.

Orice operațiune de creditare presupune luarea în calcul a unui risc ce rezultă din posibilitatea ca agentul economic să devină insolvabil.

Riscul rezultat din insolvabilitatea clientului poate fi ponderat prin luarea în calcul și constituirea de garanții în profitul băncii, ea fiind cea care împrumută clientul. Când se estimează oportunitatea unei afaceri, cum este cea rezultată dintr-o operațiune de creditare, trebuie luată în calcul, în primul rând, posibilitatea recuperării creditului la scadență.

Condiția fundamentală pentru a se acorda un credit de către bancă este capacitatea potențialului client de a produce venituri rezultate din derularea creditului.

Această capacitate de a produce venituri se poate evalua prin diverse mijloace de observare, întocmindu-se, în acest scop, un studiu de solvabilitate.

În cadrul acestui studiu, banca va evalua, prin angajamentele pe care le are clientul față de terți, organizarea lui tehnică și administrativă, raportul între capitalul propriu și capitalul atras(rezultat din credit), situația economică a sectorului de activitate în care este direcționat creditul, motivele solicitării creditului, destinația sa reală și imediată, modul de gestionare a patrimoniului ce a fost acoperit financiar prin respectivul credit și perspectivele dezvoltării acestuia, modul de distribuire a profitului clientului.

Chiar dacă aceste estimări sunt corecte, aceasta nu-l împiedică pe cel care împrumută (în speță, banca) să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul acordat.

Această situație este determinată și de faptul că se pot produce schimbări rapide și uneori imprevizibile ale condițiilor economice, datorate fie agenților economici, fie situației de pe piață.

Banca va căuta să-și diminueze cât mai mult posibil riscul rezultat din acordarea creditului, verificând temeinic toate situațiile și variantele posibile, acordând credite doar acelor agenți economici care prezintă garanții solide, care desfășoară o activitate intensă și profitabilă.

Nici o bancă nu va acorda credit unui agent economic nou înființat, care nu poate face dovadă că și-a rulat eficient și cu minimum de risc mai întâi banii proprii, ca apoi să poată apela la banii băncii.

Creditul este o operațiune prin care se iau în folosință imediată resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoțită de plata unor dobânzi care remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privește două părți. O parte acordă creditul, cealaltă parte îl primește sau, astfel spus, se îndatorează.

Operațiunea de credit poate intervenii, într-o gamă largă între indivizi, sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate care se efectuează pe piața monetară sau financiară foarte dezvoltată, formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește imobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor depuse la societățile bancare.

Trăsături caracteristice ale creditului

Subiectele raportului de credit, respectiv creditorul și debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raportul de credit și durata angajării.

Resursele de creditare provin de la agenții economici – persoana fizice sau juridice – care își plasează disponibilitățile bănești temporar libere în sistemul bancar, pentru a le fructifica, chiar și pe termen scurt.

Întreprinderile, prin repartizarea profitului, constituie fonduri și rezerve pentru firmă, acordă dividende acționarilor, mărind disponibilitățile și, implicit, majorând capacitatea de creditare a economiei naționale.

Comportamentul de consum și, în consecință, cel de economisire al populației depinde în măsură însemnată de venitul disponibil. Când acesta crește, ca urmare a dezvoltării economiei naționale, volumul de disponibilități destinat a fi economisit crește, ceea ce determină mărirea masei creditului.

În țările dezvoltate, aportul populației la formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor.

În schimb, în calitate de debitor, în toate țările dezvoltate, statul, alături de întreprinderi și populație prezintă o pondere însemnată în creditul intern.

Rambursarea, element esențial al raportului de credit, este adeseori incertă și necesită, în consecință, angajarea unei garanții. Riscurile probabile sunt riscul de nerambursare și riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în întârzierea plății sau incapacitatea de plată din cauza conjuncturii economice, situației precare a sectorului din care face parte întreprinderea sau funcționării necorespunzătoare a împrumutatului. În vederea diminuării acestui tip de risc, banca poate acționa prin colaborări cu alte instituții de credit.

Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozite care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a echilibrului dintre depozite și credite la nivelul băncii comerciale, prin:

angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare;

mobilizarea efectelor (pe piața monetară) prin cesiune;

alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici, necesitatea, în scopul unei bune gestiuni a fondurilor care îi sunt încredințate, ca bancherul să-și întărească poziția în ceea ce privește solvabilitatea și lichiditatea prin garanții reale sau personale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate. Există două tipuri de garanții personale:

garanția simplă, când garantul are dreptul să discute asupra îndeplinirii obligațiilor sale și, în cazul în care sunt mai mulți giranți, să răspundă pentru partea sa;

garanția solidară, când garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea debitorului, dacă, aparent, prezintă condiții favorabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a obține un bun corporal, proprietate a debitorului, atât timp cât el nu a fost achitat integral. Pentru ca un bun să facă obiectul unui drept de reținere, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

bunul corporal deținut de creditor să aibă o legătură cu creanța;

creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditorului-gajul. Gajarea poate avea loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (de exemplu, gajarea fondurilor de comerț).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil fără deposedare și al publicității. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire. Ea poate fi:

legală (prevăzută de lege);

convenită (constituită prin contract);

judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul de a fi plătit atunci când se dispune de o garanție asupra unei plăți sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauție suplimentară, și nu un suport al unui risc cu un grad mare de probabilitate.

Trebuie subliniat faptul că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditori eforturi și cheltuieli suplimentare și implică imobilizări îndelungate ale fondurilor.

Termenul de rambursare, ca trăsătură specifică a creditului, are o mare varietate, pornind de la termene foarte scurte (24 ore), termen practicat între bănci și pe piețele monetare, până la termene de 30-50 și chiar 100 de ani, utilizate ca soluții recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe.

Pentru creditele pe termen scurt și creditele acordate agenților economici sau credite de consum, caracteristică este rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mediu și lung implică, rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, la termenele stabilite (lunare, trimestriale etc.), o dată cu plățile cuvenite pentru dobânzi, se rambursează o parte din împrumut.

Dobânda este o caracteristică a creditului. În operațiunile de acordare de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Aceasta înseamnă că dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul credit și pe toată durata lui.

Negocierea sau acordarea creditului este o altă trăsătură a creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții de mică întindere (acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit).

Analiza solicitării de împrumut, respectiv acordarea creditului necesită o bună informare și documentare din partea creditorului pentru evitarea riscului.

În acest scop, băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare sau apelează la ajutor specializat care studiază capacitatea de plată, respectiv potențialul economic al firmei.

O atenție deosebită se acordă, în economia unei țări, documentării privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni cu o bună cotare, cu excepția cazului în care acționează agenții specializate care au pus la punct un sistem de notație complexă.

Consemnarea și transferabilitatea sunt, de asemenea, caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

La aceste instrumente, esențială este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit, se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa valoarea înscrisă în instrumentele de credit, precum și alte venituri adiacente.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor care sunt reprezentate de acestea poate avea loc:

direct între investitori;

în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct este desfășurat în cadrul raportului direct al creditelor sau între bănci privind circulația cambiilor, a cecului etc.

Principalele instrumente ale piețelor financiare sunt obligațiunile de stat, bonurile de tezaur și instrumentele emise de întreprinderi, precum și alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) sunt, în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de credite, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capacitatea temporar disponibilă imobilizată de ele, urmând ca într-o etapă următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune și alte bănci, prin operațiunile de creditare.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana debitorului;

dimensiunile și dinamica debitorului;

modul de folosire a capitalurilor împrumutatului;

obiectul creditului și sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

1.2. Dobânda

Unul din factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relații optime între dobânzile plătite și cele primite, având în vedere că această diferență va reprezenta în final, profitul băncii.

Dobânda trebuie prezentată alături de conceptele "capital", "credit", "risc". Ea apare în procesul creditării, costul creditului, alături de risc, apărând ca o componentă de bază a prețului produsului bancar numit credit.

Din punct de vedere al băncii creditoare sau debitoare, contează foarte mult la calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori, la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă în funcție de coeficientul de risc. Marja se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcție de dobânzile de pe piața interbancară, iar câteodată de cele de pe piața monetară.

Dobânzile pot fi calculate și plătite lunar, trimestrial, semestrial și anual.

Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul fondurilor și dobânda interbancară.

Calculul dobânzii cuprinde:

Dobânda simplă, care se calculează după formula:

D = masa dobânzii (dobânda)

C = capitalul împrumutat sau investit

t = timpul în zile

r = rata dobânzii, care poate fi determinată astfel:

Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor sau depozitelor. Suma dobânzii este proporțională cu mărimea creditului, cu durata creditului și cu rata dobânzii.

Aplicație:

Un client al unei bănci solicită un credit pe termen mediu. Caracteristicile creditului bancar ce va fi obținut sunt următoarele:

data cererii: 31.05.2006

numărul de rate lunare: 37

volumul creditului solicitat: 3.000,00

moneda: RON

data primei rambursări: 15.06.2006

data tragerii sumei: 31.05.2006

dobânda anuală efectivă(%) 22,38

La rata lunară de plată se adaugă comisionul de:

comision de urmărire riscuri: 9,9

comision de administrare: 1,5

Graficul de rambursare în rate lunare totale egale va fi astfel:

Dobânda totală : 630,58

Suma total grafic: 3.630,58

b) Dobânda compusă cuprinde și capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.

Dobânda compusă presupune ca la sfârșitul fiecărei perioade de timp (lună, trimestru, etc), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă sumă (dobânda) care intră în calcul pentru luna următoare. Deci la sfârșitul perioadei, unitatea bănească devine l+d=f (factor de multiplicare). Capitalul inițial devine capital final (după ce este înmulțit cu factorul de multiplicare). Deci, capitalul final (C1) va fi:

în care n = numărul de luni sau ani (perioade).

În cazul dobânzii compuse diferă în mod periodic mărimea capitalului împrumutat, deci a sumei plasate.

Mărimea dobânzii poate fi privită și ca rezultat al negocierii între bancă și client.

Dintre factorii care influențează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creșterea ei, menționăm:

1. Necesitatea băncii de a desfășura o activitate rentabilă. Din acest punct de vedere rata profitului bancar influențează direct mărimea dobânzii, rata ei. In condiții de stabilitate economică și de echilibru între cererea și oferta de credite, se poate afirma că rata profitului bancar influențează hotărâtor mărimea dobânzii.

2. Inflația este un factor care poate avea influențe majore asupra mărimii și ratei dobânzii. Dacă inflația este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt catastrofale. Este vorba nu numai că se stabilesc rate ale dobânzii care depășesc orice rată a rentabilității, ori ritm al creșterii economice, ci de o situație mai periculoasă și anume să existe o dobândă real negativă. Când rata dobânzii nu poate ține pasul cu rata inflației asistăm la existența unor pierderi pentru bănci.

3. Cererea și oferta de credit, raportul dintre ele.

În perioada de criză economică, raportul dintre cererea și oferta de capital pentru creditare este mult în favoarea primei. Ca urmare a penuriei generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii crește foarte mult. într-o economie de piață consolidată, există surplus de capital și rata dobânzii scade. Când economiile bănești vor deveni o resursă principală de creditare și capitalul disponibil pentru creditare va exista într-un volum mare, oferta va depăși cererea și dobânda la credite va fi mică.

4. Lichiditatea debitorilor (solicitanților de credite) este un factor al mărimii dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt pentru că lichiditatea este mai mare, o angajare pe perioadă lungă însemnând reducerea lichidității și deci dobânzi mai mari.

5. Riscul de nerambursabilitate influențează direct proporțional mărimea dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o măsură justificată, luată de bănci, pentru a-și recupera mai repede fondurile. Apare aici și necesitatea separării a două elemente ale dobânzii și anume o dobândă propriu-zisă și o parte fixată pentru recuperarea riscului nerambursării.

6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât și dobânda este mai mare. Masa dobânzii crește odată cu durata de creditare, însă rata dobânzii rămâne constantă.

7. Mărimea creditului

8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică însemnă dobânzi mari pentru ca băncile să facă față unor situații conjuncturale negative.

9. Dobânda de pe piața financiară și chiar de pe piețele financiare externe.

Determinarea costului capitalului

Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luați în considerare mai mulți factori, printre care amintim: creditele acordate; costul resurselor pentru banca ce acordă creditele; depozitele și economiile; serviciile de efectuare a plăților către bănci; taxa scontului; dobânzile practicate pe piața financiară; comisioanele; spezele reale (salariile personalului bancar, expertize, etc); costul altor produse bancare.

Dacă unii din acești factori pot fi cuantificați (au un rol concret), alții sunt de politică economică generală.

Costul capitalului este în primul rând costul finanțării.

Costul capitalului împrumutat de către agenții economici se calculează în modul cel mai simplu după relația:

Costul împrumutului = Costul resurselor băncii care împrumută + Costul plății creditului + Profitul băncii

Atunci când optează pentru un credit, agentul economic are în vedere nu numai costul împrumutului ci totalul costurilor de capital, inclusiv costurile de funcționare și de investiții.

Cap.2. Constituirea resurselor de creditare

Resursele băncii sunt constituite din resurse proprii și resurse atrase.

Din punct de vedere al gradului de stabilitate, resursele proprii cuprind resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung, constituite din capital social cash, fondul de rezervă, primele legate de capitalul social vărsat și resurse temporare – care pot fi plasate pe termen foarte scurt și scurt, constituite din: rezerva generală pentru riscul de credit, provizioanele pentru riscul de credit, dividendele de plată, impozitele constituite până devin exigibile.

Resursele atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, practic, pe seama acestora banca își poate îndeplini funcția de investiții în economie, resursele proprii având o pondere neînsemnată în investițiile făcute de bancă.

2.1. Resursele proprii – capitalul bancar

Capitalul bancar joacă un rol important începând cu constituirea băncii și continuând cu perioada de funcționare până la lichidare.

Din punct de vedere teoretic, capitalul bancar îndeplinește următoarele funcții:

– protejează deponenții în eventualitatea insolvabilității și lichidării băncii;

– absoarbe pierderile neanticipate pentru a menține încrederea, astfel ca, în condiții de stres, banca să-și poată continua activitatea;

– servește la achiziționarea de clădiri și echipamente pentru desfășurarea activității;

– servește ca o limită impusă (Norma Cook) pentru expansiunea nejustificată a activelor.

Pentru acest calcul există unele restricții după cum urmează:

a) se deduc din fondurile proprii participațiile băncii la alte bănci și societăți comerciale, dividendele de plătit, fondul de participare la profit a salariaților, cheltuielile înregistrate în avans, pierderile;

activele sunt ponderate în funcție de riscul de creditare după cum urmează:

– o pondere de risc 0% pentru numerar și creanțe de încasat de la guvern și bănci centrale din propria țară și din țările membre O.E.C.D.

– o pondere de risc 20% pentru creanțele de recuperat de la administrațiile locale și bănci comerciale din propria țară sau din țări membre O.E.C.D.

– o pondere de risc 50% pentru credite acordate persoanelor fizice garantate prin ipoteci asupra locuințelor debitorului;

– o pondere de risc 100% pentru credite acordate clienților nebancari, imobilizări corporale, creanțe asupra băncilor din alte țări decât cele membre O.E.C.D., cu scadență peste 1 an;

Practic, prima funcție este deja depășită ca urmare a constituirii Fondului de Garantare a depozitelor în sistemul bancar.

A doua funcție este puțin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu puține pierderi de un management competent. în plus, fondurile de risc și provizioane îi permit băncii să își continue activitatea în perioade dificile până când nivelul și fluxul câștigurilor este restabilit.

Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost consecința unui management defectuos, materializat în pierderi mari din împrumuturi și lichidități insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenților ca urmare a inexistenței unui sistem de garantare a depozitelor.

A treia funcție este mai rezonabilă decât pare, fiind determinată de necesitatea creării condițiilor pentru derularea activității. Practic, nu deponenții trebuie să fie cei care să furnizeze fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a altor unități, precum și a dotărilor aferente băncii.

A patra funcție a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor bancare – este mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate limita creșterea unei bănci peste posibilitatea ei de managerie, se poate îmbunătății calitatea activelor bancare, se poate controla posibilitatea unei bănci de a-și asigura creșterea prin datorii și poate conduce la creșterea rentabilității activelor.

Funcția esențială a capitalului bancar este însă aceea de a asigura publicul și autoritățile asupra stabilității băncii.

Deci capitalul propriu nu este suficient, el fiind mai mult o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci.

Capitalul propriu protejează deponenții în eventualitatea insolvabilității și lichidării băncii. De aceea, necesarul minim de capital social pentru a constitui o bancă este mare, fiind accesibil celor care dețin suficiente fonduri pentru a garanta o bună derulare a activității și trebuie vărsat numai în formă bănească vărsat integral în momentul subscrierii. De altfel, capitalul necesar reprezintă asigurarea încrederii în bancă a deponenților ceea ce se realizează inclusiv prin înființarea fondului de garantare a depozitelor. De asemenea, menirea acestui fond este să absoarbă pierderile neanticipate pentru a menține încrederea, astfel ca, în condiții de stres, banca sa-și poată continua activitatea. Cu cât capitalul propriu este mai mare ca pondere în total pasiv, cu atât banca suportă mai ușor anumite șocuri temporare și conjuncturale și își menține accesul pe piața monetară la costuri rezonabile; servește la achiziționarea de clădiri și echipamente pentru desfășurarea activității ca la orice societate comercială; servește ca o limită impusă pentru expansiunea nejustificată și riscantă a activelor, amploarea activității desfășurate fiind corelată cu mărimea capitalului propriu.

În conformitate cu prevederile normelor B.N.R. privind fondurile proprii ale societăților bancare, în România fondurile proprii ale unei bănci sunt formate din:

capitalul propriu, care se compune din capitalul social vărsat, primele legale de capital, fondul de rezervă, profitul nerepartizat, fondul imobilizărilor necorporale, fondurile de dezvoltare, alte rezerve;

b) capitalul suplimentar, care se compune din: rezerva generală pentru riscul de credit, împrumuturi subordonate, subvenții pentru investiții, alte fonduri.

2.2. Resursele atrase

Băncile care tind la o dezvoltare rapidă, prin creșterea depozitelor bancare, trebuie să ia în considerare factorii esențiali în creșterea depozitelor, factori care pot fi controlați și factori care nu pot fi controlați – de natură economică.

Până la constituirea Fondului de Garantare a depozitelor în sistemul bancar, nu toate băncile erau agreate de clienți, însă odată cu crearea Fondului, deponenții s-au văzut nevoiți să își diminueze economiile în limita plafonului garantat, depunând practic la orice bancă.

Banca este instituția ce lucrează cu banii altora. înainte de a împrumuta, banca trebuie să-și asigure resursele de alimentare cu fonduri care ulterior să fie utilizate drept credite.

Operațiunile de procurare de fonduri sunt:

1. Primirea de sume ca depuneri spre fructificare la vedere și la termen

2. Primirea de sume ca depuneri de economii pe librete

3. Conturi curente creditoare

4. Rescontul la alte bănci și la BNR- se face numai în urma unui angajament între bănci. Rescontul reprezintă o modalitate de procurare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale provenit din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau băncii de emisiune. Băncile de depozit recurg la operațiuni de rescontare pentru a obține resurse, ele având profit în aceeași zi în care au preluat fondurile. Profitul reprezintă diferența dintre dobânda la care se scontează, mai mare, și taxa scontului, mai mică (dobânda practicată de banca de emisiune).

Similar rescontului avem și operațiunile de lombard, adică cele de împrumut pe garanțiile de efecte publice. Operațiunile de lombard sunt cele prin care băncile comerciale obțin de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-și astfel hârtiile de valoare pe care le dețin.

5. Emisiunea de bonuri de casă, obligațiuni – titluri personale sau nepersonale ce pot fi cumpărate de cei ce au capitaluri disponibile și le încredințează băncilor comerciale, având particularitatea de a fi transformate oricând în numerar. Când aceste titluri au caracter accidental și individual, sunt bonuri de casă. Când emisiunea lor se face în masă, pentru sume importante, cu dobânzi și condiții uniforme, iar titlul este impersonal, atunci avem emisiune de titluri de obligațiuni.

6. Dotare sau filiațiune reprezintă operațiunea prin care banca mai mică își poate asigura disponibilul necesar de fonduri, fără a recurge la nici una din căile de mai sus (relațiile actuale dintre centralele băncilor comerciale și unitățile teritoriale).

Agenții economici pot fi în următoarele raporturi față de bancă:

– au capital disponibil, care caută plasament și fructificare;

– au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau investiții pe care îl caută în schimbul fructificării.

Fondurile din afară pe care le procură o bancă constituie obligații pentru bancă, de aceea conturile în care se înregistrează le găsim în partea dreaptă a bilanțului (pasiv), de aici operațiile bancare legate de constituirea resurselor se mai numesc operațiuni pasive.

Resursele atrase sunt formate din:

1. Pasive interne, compuse din:

– disponibilitățile și depozitele în lei ale clienților băncii;

– depozite ale persoanelor fizice române;

– sume în tranzit între unitățile băncilor;

– depozitele publice guvernamentale și asimilate acestora;

– pasivele interbancare care cuprind disponibilitățile (finanțarea interbancară) și creditele interbancare (refinanțare de la BNR).

2. Pasivele externe, concretizate în:

– disponibilitățile la vedere și depozitele în valută ale clienților persoane fizice și juridice nerezidente;

– împrumuturile de la bănci externe;

– creditori din operațiuni cu străinătatea.

3. Alte pasive, inclusiv disponibilitățile și depozitele în valută ale rezidenților.

Cap.3 Principalele categorii de credite

Nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii. Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenților economici și persoanelor fizice, funcție de varietatea și complexitatea raporturilor de creditare, de gruparea operațiunilor de credit.

a) În economia de piață există cinci mari feluri de credite:

1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice și juridice pe termen scurt, mediu sau lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu sau fără garanții reale, pe obiecte ale creditării sau global.

2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul producătorului de a vinde mai repede marfa, cât și pe cel al comerciantului care nu are fonduri să le elibereze direct la primirea mărfii.

3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituțiile de stat și agenții economici în calitate de debitori, pe de o parte, și creditori, pe de altă parte. Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii emit obligațiuni, iar creditorii sunt subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni.

4. Creditul ipotecar este destinat activității imobiliare și se bazează în principiu pe proprietatea privată. El presupune o convenție între creditor și împrumutat, care cuprinde, în esență, proprietatea (ca garanție a rambursării împrumutului), condițiile și scadențele, penalitățile și circumstanțele în care se poate pierde proprietatea

Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mediu, persoanelor individuale,

pentru acoperirea valorii mărfurilor și serviciilor procurate din comerț sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

În totalul creditelor acordate populației, ponderea creditelor de consum și a celor ipotecare/imobiliare la 31.03.2006 reprezenta în România:

77,3% credite de consum

22,7% credite ipotecare/imobiliare.

b) În funcție de durata pentru care se acordă, există următoarele tipuri de

credite:

1. Credite pe termen scurt, a căror durată de rambursare nu depășește 12 luni.

2. Credite pe termen mediu, a căror durată de rambursare este cuprinsă între 1 și 5 ani.

Credite pe termen lung, cu o durată de rambursare mai mare de 5 ani.

c) În accepțiunea modernă a economiilor de piață occidentale, întâlnim următoarele tipuri:

1. Credite de funcționare sau de trezorerie, care sunt credite de exploatare, au un caracter global, finanțează activele circulante. Ele cuprind: facilitatea de casă, lipsa de acoperire, certificatele de trezorerie, creditul sezonier, creditul-releu. La orice agent economic apar dezechilibre în cadrul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activele circulante din bilanț nu pot fi acoperite integral din încasări și din fondul de rulment.

2. Credite adaptate la anumite active circulante(specifice). Acestea sunt de următoarele tipuri:

– care necesită garanții reale;

– care nu necesită garanții reale;

– creditarea prin efecte de comerț (cambii, etc):

3. Credite pentru finanțarea comerțului internațional

4. Credite pentru investiții, care pot fi:

– pe termen mediu;

– pe termen lung.

5. Credite participative (asigură finanțarea unui program de dezvoltare).

Împrumutătorul poate obține o clauză de asociere și participare la realizarea rezultatelor agentului economic.

6. Creditul locație, care poate fi:

– mobiliar;

– imobiliar.

Acordarea creditelor pe termen scurt

Scopul constituirii resurselor unei bănci comerciale este de a efectua plasamente, atât din fondurile proprii cât și din cele atrase, acestea constituind operațiunile active ale băncii.

Potrivit prevederilor din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară. Normelor nr. 5/1992 ale BNR referitoare la împrumuturile mari acordate clienților de către societățile bancare, împrumuturile mari acordate unui singur debitor nu pot depăși 20 % din fondurile proprii ale societății bancare. Totodată, este stabilit prin aceleași norme că un împrumut este considerat mare, atunci când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur client, inclusiv a garanțiilor și a altor angajamente asumate în numele acestuia, depășește 10 % din fondurile proprii ale societății bancare respective.

Creditele pe termen scurt sunt în general credite de exploatare, la noi recurgându-se în foarte mare măsură la aceste credite și datorită următorilor factori:

– rentabilitatea multor agenți economici nu se ameliorează;

– puterea pieței financiare este încă mică;

– volumul afacerilor nu crește rapid;

– agenții economici nu mențin îndatorarea lor la niveluri rezonabile, etc.

Creditele de exploatare sunt creditele care finanțează activul circulant al întreprinderii. Când activul circulant nu poate fi acoperit prin încasările de la clienți și debitori, iar fondul de rulment al întreprinderii este insuficient, întreprinderea va recurge la un credit bancar. Aceste credite îmbracă diferite forme în funcție de durata sau obiectul lor.

Credite pe baza fluxului de lichidități (cash-flow)

Aceste credite se acordă pe o perioadă de cel mult 12 luni, pentru următoarele destinații: aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb, mărfuri precum și pentru efectuarea unor cheltuieli necesare producției, executări de lucrări și prestări de servicii, care au desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme.

Necesarul de credite se determină cu ajutorul fluxului de lichidități (cash-flow-ului). Fluxul de lichidități reflectă situația intrărilor de lichidități (plăților) aferentă perioadei pentru care se solicită creditul

Creditele prin cont curent (linii de credit)

Creditele se acordă de către bancă pentru o perioadă de un trimestru, în vederea desfășurării unor activități de aprovizionare, producție, desfacere. Volumul creditului se determină la începutul fiecărui trimestru, ca diferență între activele curente și pasivele curente conform programului de trezorerie al agentului economic.

Liniile de credit funcționează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri și rambursări pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credit stabilit. Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările, deci pentru soldul net al creditului.

Credite de scont

Scontarea constă în aceea că beneficiarul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) poate să își transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o formă lichidă, fără să mai aștepte scadența.

Pentru operațiunea de scontare, care reprezintă o operațiune de creditare, banca percepe o dobândă – taxa scontului.

Beneficiarul efectului de comerț va primi valoarea nominală a efectului, mai puțin scontul.

Forfetarea

Forfetarea reprezintă o modalitate de finanțare în comerțul internațional, pe termen mediu și lung, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanțe rezultate din operațiuni de export, în schimbul unei sume de bani numită scont, urmând ca banca să își recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Operațiunea este negociabilă și se derulează fie între bancă și exportator (beneficiarul înscrisului) – pe piața primară, fie între bancă și ultimul destinatar al acesteia – pe piața secundară.

Forfetarea permite exportatorului încasarea valorii efectului de comerț înainte de scadență și transformă exportul pe bază de credit în tranzacție cash, eliminând riscul de credit. Exportatorul rămâne expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia practic toate riscurile de plată a exportului.

Etapele derulării operațiunii de forfetare sunt următoarele:

– exportatorul, care vinde marfa pe baza unui credit comercial, ia legătura înainte de încheierea contractului de vânzare a mărfii cu banca, prezentând o cerere de forfetare prin care informează banca asupra aspectelor legate de tranzacția comercială, solicitând o ofertă privind condițiile forfetarii;

– banca trimite oferta exportatorului privind condițiile forfetarii;

– încheierea contractului comercial între exportator și importator;

– livrarea mărfurilor de către exportator importatorului;

– transmiterea de către importator, pe baza documentelor care atestă livrarea mărfii – exportatorului sau băncii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau însoțite de garanție bancară;

– transmiterea titlurilor de credit de către exportator băncii și încasarea contravalorii acestora mai puțin scontul.

Comisioanele percepute de bancă depind de specificul fiecărei tranzacții: valoare, perioada, gradul și riscurile operațiunii. Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de țară, de transfer și valute, care se iau în considerare la stabilirea costului forfetarii.

Factoring

Factoringul este un mecanism de finanțare pe termen scurt (maxim 180 zile) de către bancă prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani numite agio.

Operațiunea de factoring are la bază un contract de factoring încheiat între„aderent” (furnizor, producător) și o bancă numită ,,factor”, prin care aceasta asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția contra riscurilor de credit, în schimbul cedării de către aderent a creanțelor în favoarea băncii.

Operațiunea de factoring îmbracă următoarele forme:

– factoring cu plata imediată, când factorul achită contravaloarea facturilor aderentului la prezentare lor;

– factoring cu plata la o dată viitoare;

– factoring mixt – când factorul plătește o parte a contravalorii facturilor aderentului sub formă de avans iar diferența la o dată viitoare.

Acceptarea de către bancă a facturilor de la aderenți presupune agrearea de către bancă a debitorilor care vor trebui să plătească în final contravaloarea facturilor respective. Banca percepe o taxă (marja de risc) pentru fiecare factură acceptată. Banca acceptă să plătească facturile numai în condițiile în care debitorul face plata direct băncii.

Neacceptarea la plată a facturilor de către bancă este determinată de următoarele cauze:

– vicii de formă sau de fond a documentelor;

– situația financiară a debitorului nu prezintă încredere;

– lipsa unor garanții.

Din relațiile de parteneriat între bancă și clienții săi (utilizatorii produselor și serviciilor bancare) părțile trebuie să-și coreleze interesele, profiturile într-un mod echilibrat.

Băncile comerciale acordă credite pe termen scurt agenților economici dacă aceștia îndeplinesc următoarele condiții:

– desfășoară activitate potrivit legii;

– au deschise conturi la banca de la care solicită credite;

– prezintă documentația de credite;

– au calitatea de a-și asuma obligații în nume propriu sau în numele societății;

– creditul să fie utilizat pentru realizarea de acțiuni specifice obiectului de activitate;

– să facă dovada existenței capacității de rambursare a creditului;

– să desfășoare o activitate rentabilă, caracterizată printr-un nivel optim al indicatorilor din analiza financiară;

– să prezinte situația garanțiilor materiale solicitate de bancă;

– să organizeze corect și la zi contabilitatea proprie.

Prudența bancară impune ca băncile să nu acorde credite pentru achitarea altor credite, obținute pe baza unor date false, celor care au datorii neachitate față de bancă, și poate determina ca în perioadele de instabilitate economică o bancă să nu acorde credite unor întregi sectoare.

Acordarea creditelor pe termen scurt se face pe obiecte, adică pentru: aprovizionare, cheltuieli cu personalul, reparații, produse în curs de încasare, depozitarea, prelucrarea și desfacerea produselor și stocuri sezoniere.

Activitățile agenților economici sunt creditate în mod diferențiat în funcție de bănci, sector de activitate, termene, factori de risc, etc.

Acordarea efectivă a unui credit, deci plata lui, se face numai după semnarea contractului de credite și depunerea la bancă de către împrumutat a întregii documentații de credite.

Documentația de credite pe care agenții economici o prezintă băncii în vederea obținerii de credite trebuie să cuprindă:

1. Cererea de credite, semnată de persoanele autorizate să reprezinte unitatea, cuprinde următoarele capitole:

– date informative (sediu, reprezentare, adresă, coduri, telefon);

– capacități de producție în funcțiune (construcții, terenuri, utilaje, instalații, mijloace de transport);

– producția și destinația ei;

– surse de venituri, cheltuielile și profitul;

– destinația creditelor solicitate;

– garanții propuse;

– declarația solicitantului privind veridicitatea datelor.

2. Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs, care prezintă

următoarele posturi principale: venituri, cheltuieli, profit brut, profit impozabil, impozit pe profit, profit net, repartizarea profitului net.

3. Ultimul bilanț contabil.

4. Balanța de verificare pe luna precedentă solicitării creditului.

5. Fluxul de încasări și plăți pe perioada de creditare.

6. Situația de stocuri și cheltuieli pentru care se solicită creditul.

7. Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau alți creditori și debitori.

8. Lista bunurilor materiale și a valorilor ce se constituie garanții asigurătorii.

9. Hotărârea adunării generale a acționarilor sau aprobarea consiliului de

administrație pentru contractarea creditului.

10. Copiile actelor de constituire a societății.

Contractul de credite este actul cel mai important încheiat între bancă și împrumutat. El este un înscris autentic și constituie titlu executoriu. Contractul se încheie la bancă după aprobarea acordării creditului și este de drept încheiat numai după ce a fost înregistrat în Registrul unic de evidență a contractelor. Principalele prevederi ale contractului de credit se referă la:

– datele de identificare, adresele și reprezentații ambelor părți;

– obiectul contractului;

– destinația și plata creditului;

– durata creditului;

– dobânda;

– comisioanele percepute de bancă;

– garanțiile asigurătorii;

– asigurarea bunurilor aduse în garanție;

– obligații și drepturi ale părților;

– soluționarea litigiilor;

– alte clauze.

Rambursarea creditelor se face în mod eșalonat, pe o perioadă de până la 12 luni, în cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare. Banca ține seama de posibilitățile reale ale beneficiarilor de a rambursa creditele.

Sumele de rambursat și termenele se stabilesc prin negociere între părți și se înscriu în graficul de rambursare a creditului (anexă la contract).

Termenele de rambursare pot fi prelungite la cererea clientului, în cadrul termenelor legale de creditare, noile termene fiind înscrise în acte adiționale la contractul de împrumut inițial.

Rambursarea se face din sumele încasate de agentul economic. Încasarea ratelor scadente se poate face fie prin virarea din conturile de disponibilități pe bază de ordin de plată întocmit de împrumutat, fie cu notă contabilă întocmită de bancă.

La creditele restante banca percepe dobânzi penalizatoare până la recuperarea lor.

Executarea silită mobiliară și imobiliară are ca obiect bunurile mobile și imobile proprietatea debitorilor și/sau giranților. Recuperarea creditelor și dobânzilor neîncasate se poate face și prin poprire. Aceasta este o modalitate de executare silită și se aplică atunci când agentul economic realizează venituri sau are disponibilități bănești. Executarea silită se mai poate face prin procedura juridică de faliment.

3.2. Acordarea creditelor pe termen mediu și lung

Creditele pe termen mediu și lung au la bază criteriul duratei, iar din punct de vedere al obiectului creditării sunt credite pentru investiții și pentru cunoașterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat.

Pentru a acorda credite pentru investiții, banca va avea în vedere structura financiară a firmei, deci echilibrele importante ale bilanțului.

Creditele pe termen mediu și lung finanțează partea superioară a bilanțului adică imobilizările corporale și necorporale. între bancă și agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung. Banca acordă perioade de grație numai pentru obiective noi de investiții, perioadă care nu poate depăși 12 luni. în această perioadă, beneficiarul de credit achită dobânzi și comisioane aferente creditului.

Creditele pentru investiții presupun studiul autofinanțării, banca analizând cifra de afaceri, costurile, profiturile, toate în evoluția lor viitoare.

Pentru majoritatea agenților economici, autofinanțarea este insuficientă, banca având obligația să cunoască raportul dintre datoriile pe termen lung și mediu pentru investiții și autofinanțare. Datoriile pe termen lung sunt reprezentate de împrumuturile pe termen lung și mediu pe care le face agentul economic pentru investiții, ele trebuind să fie mai mici decât fondurile proprii.

Credite de leasing (locație).Băncile pot acorda credite pe termen mediu și scurt societăților de leasing pentru bunurile care fac obiectul unui contract încheiat cu beneficiarul bunului. în categoria bunurilor se înscriu: mașini, utilaje, instalații destinate producției cu o vechime de maxim 3 ani și care se aduc în țară de persoane juridice române.

Creditele pe termen mediu au o sferă de cuprindere mai mică, iar obiectul lor poate fi concretizat în: materiale pentru investiții, construcții ușoare, programe de investiții, etc.

Obiectul creditului pe termen lung constă în finanțarea imobilizărilor a căror durată de amortizare depășește 5 ani. Este vorba de finanțarea unor proiecte ce privesc achiziționarea sau construirea de mijloace fixe, capacități, instalații, uzine, etc. De asemenea pot fi acordate și pentru consolidări, modernizări, reutilări ale unor capacități deja existente.

Resursele de creditare pe termen mediu și lung sunt aceleași ca în cazul creditelor pe termen scurt.

Creditele pe termen mediu și lung se acordă în scopul completării fondurilor proprii pentru investiții, unele dintre ele acordându-se și pentru producție (înființarea unor culturi perene).Creditarea se face diferențiat în funcție de strategia băncii, bonitatea clientului, perioada de rambursare, factorii de risc.

Ponderea creditelor în necesarul total de fonduri pentru investiții poate oscila în funcție de normele fiecărei bănci comerciale, diferența fiind acoperită din fonduri proprii.

Participarea cu fonduri proprii are în vedere: depozitele în lei și valută neangajate constituite pentru investiții; valoarea construcțiilor, utilajelor, materialelor proprii incluse în costul total al investițiilor determinată pe baza documentelor cu care au fost achitate; sumele din valorificarea unor mijloace fixe; valoarea lucrărilor ce vor fi executate cu forțele proprii ale agentului economic, etc.

Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei îndeplinirii condițiilor de creditare (bonitatea agentului economic, garanțiile asigurătorii). După aprobare, se trece la întocmirea și semnarea contractului de credit, plata efectivă a creditului efectuându-se doar după aceea. Plata creditului se face în mod eșalonat, mai rar eliberările de fonduri făcându-se o singură dată. Plățile se fac de regulă prin virament, pe măsura efectuării cheltuielilor prin ordin de plată, acreditive, scrisoare de garanție în favoarea furnizorilor.

Documentația de credit este mai complexă, întrucât angajează banca și agentul economic pe o perioadă mai lungă, în care pot interveni mai multe perturbări ale procesului micro și macroeconomic.

Documentația de credit cuprinde pe lângă elementele prezentate la creditele pe termen scurt și:

– devizul general al lucrării și devizele pe obiecte;

– autorizația de construcții cu avizul Ministerului Mediului;

– actele de proprietate ale terenului pe care se realizează investiția;

– studiul de fezabilitate (care să cuprindă o analiză completă a investiției).

Studiul de fezabilitate, document de bază pentru acordarea creditelor pe termen mediu și lung, prezintă următoarea structură pe capitole:

I. Introducere

Prezentarea investitorului, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul investiției, costul total estimat în lei și valută, surse de finanțare (proprii, subvenții, credite).

II. Caracterizarea agentului economic

A. Descriere:

– data înființării, înregistrării la Registrul Comerțului;

– forma juridică de organizare;

– structura personalului de conducere, vechimea și experiența acestuia;

– numărul de angajați, structura și calificarea lor;

– scurtă descriere tehnică a procesului de producție, capacități de producție, utilizarea lor, etc;

– produse principale și modul de valorificare (intern sau export);

– date privind exportul;

– surse de materii prime, energie, combustibil;

– relații cu alți agenți economici din țară și străinătate.

B. Informații financiare:

-analiza activității financiare curente (pe baza situațiilor financiare);

-stabilirea situației financiare evaluate în conformitate cu indicatorii cheie: lichiditate, solvabilitate, rentabilitate, grad de îndatorare generală, etc.

III. Piețe

A. Piețe posibile pentru valorificarea produselor din proiect (în prezent și viitor).

B. Informații despre concurență (avantaje competitive privind aprovizionarea, producția, desfacerea, calitatea, etc).

C. Prețuri – date privind actualul preț intern și estimări de viitor, estimări privind prețul la export, cu referire la prețul mondial și prețul specific pieței.

D. Modul de comercializare al produselor la intern (magazine proprii, unități comerciale, piața, etc.) și la export. Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din proiectul propus.

IV. Costuri și plan de finanțare

A. Costurile proiectului:

– rezumarea costului proiectului: estimare, devize, etc;

– date de bază și calculații privind estimarea costului (date de la furnizori);

– necesitatea și estimarea capitalului circulant;

– calcul pentru diverse și neprevăzute.

B. Plan de finanțare:

– plan de finanțare pentru valoarea totală a proiectului (sursele pe feluri și plăți)

– programul de efectuare a plăților pentru realizarea proiectului;

– condițiile și volumul participării investitorilor la finanțarea proiectului;

– termeni și condiții de folosire a surselor de finanțare;

V. Analiza financiară și economică

– estimări de venituri, costuri de investiții și de producție pe toată durata proiectului, înainte și după aplicarea acestuia;

– rata internă (financiară) de rentabilitate calculată pe baza costului financiar și beneficiului obținut, înainte și după aplicarea proiectului;

– analiza realizărilor estimative aplicând schimbările ce pot apare;

– rata de rentabilitate economică, analiza cost-beneficiu și analiza senzitivității în funcție de factorii de risc ce pot să apară;

– riscurile de orice fel.

VI. Concluziile studiului de fezabilitate în funcție de specificul activității, cu fundamentarea și justificarea variantei propuse.

Analiza îndeplinirii condițiilor de creditare cuprinde:

1. Analiza formală care cuprinde verificarea documentelor, avizelor, aprobărilor cât și corelația dintre principalii indicatori. Se face o vizită de documentare la sediul firmei.

2. Analiza tehnică a proiectului de investiții se face pe baza întregii documentații, urmărindu-se:

– dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o investiție devine fezabilă;

– soluțiile constructive adoptate de proiectant și oportunitatea lor;

– costul antecalculat al proiectului, acesta trebuind să cuprindă toate cheltuielile, inclusiv capitalul circulant pentru prima dotare;

– dacă există condiții de începere și realizare a lucrărilor;

– existența fondurilor proprii cu care agentul economic participă la investiție;

– asigurarea punerii în funcțiune la termen;

– dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectați;

– dacă există piețe de desfacere a producției realizate;

– garanțiile să acopere volumul creditelor și dobânzilor.

3. Analiza financiară are rol hotărâtor în stabilirea capacității de rambursare a creditelor acordate unui agent economic, urmărind:

– veniturile și cheltuielile totale anuale pe toată perioada de funcționare a proiectului în prețuri constante;

– fluxul de numerar (cash flow) adică diferența dintre veniturile și cheltuielile totale pe perioada de funcționare a proiectului și dobânzilor aferente; se determină pe total proiect, cât și pentru stabilirea ratei interne de rentabilitate și a ratei economice de rentabilitate;

– rata internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii;

– influența unor factori de risc (dacă riscul este mare creditarea se respinge).

4. Analiza economică a obiectivului are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul economiei naționale, banca urmărind:

– să aibă în vedere alte avantaje și profituri ale obiectivului în afară de cele financiare (crearea de noi locuri de muncă, combaterea poluării mediului, activități turistice, sociale, educative, etc);

– prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale;

– rata economică de rentabilitate a proiectului de investiție să fie cel puțin la nivelul rentabilității medii pe economie;

– cursul intern de revenire al obiectivului creditat să fie mai mic decât cursul de schimb oficial.

Rambursarea creditelor pe termen mediu și lung se face ca și în cazul creditelor pe termen scurt. Termenele pot fi negociate și obligatoriu se ține seama de posibilitățile agentului economic, de profiturile realizate de obiectivul de investiții dat în funcțiune, întrucât, practic din acest profit trebuie rambursat creditul în primul rând.

Cap.4. Operațiuni bancare privind garanția, gestionarea și controlul creditelor

4.1. Riscul în activitatea de creditare

Riscul este foarte important să fie determinat înainte de acordarea creditului. întrucât majoritatea activelor băncii iau forma împrumuturilor, decizia de creditare reprezintă o funcție bancară critică. In ceea ce privește finanțarea firmei, analiza primară de risc se concentrează asupra riscului de credit. Vorbind de riscul de creditare avem în vedere în primul rând, riscul nerambursării la scadență sau al nerambursării la nici un termen. Acest risc este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea.

Deși motivul este același – incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutanți, cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a riscului de credit și anume:

– riscul aferent particularilor și întreprinderilor;

– riscul de țară.

Riscul aferent particularilor și întreprinderilor

În cazul particularilor și întreprinderilor, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul unui decalaj între venituri și cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să dispară, fie necesitatea împrumutantului, care este un risc dificil de apreciat de către bancă care nu dispune de informații suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.

În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.

Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii de natură economică, politică, socială, precum și situația ramurii (sectorului) în care activează întreprinderea, își pun amprenta în mod decisiv asupra activității întreprinderii.

Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura economică și socială a unei țări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de recesiune întreprinderile întâmpină dificultăți majore până la faliment.

Deci, banca trebuie să cunoască evoluția mediului înconjurător al întreprinderii și prin analiza ramurii în care aceasta activează.

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni și din cauza unor factori interni întreprinderii, cum ar fi:

– calitatea și moralitatea managementului este greu de apreciat de către bancă, de aceea banca cere un curriculum vitae și relație de la terți privind managementul întreprinderii și relațiile managementului cu personalul;

– incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar și de mentalitate) de a se adapta pieței sau noului în materie de brevete, invenții, inovații;

– timpul în care se încasează creanțele de la beneficiari poate determina blocaje financiare și deci dereglări în producție și în activitatea întreprinderii.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoașterii aprofundate a clienților băncii, a tuturor factorilor de decizie, a tuturor rezultatelor obținute ca urmare a aprobării creditului respectiv.

Acordarea creditelor este mai puțin riscantă dacă perioada de rambursare este mai scurtă.

În evaluarea riscului creditării se fac estimări cantitative cu privire la perioada de rotație a capitalului circulant, se au în vedere problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricație, comercializare și transferarea activelor în numerar.

Cea mai obișnuită tehnică statistică, pentru apreciere financiară generală asupra afacerii (creditării), se bazează pe analiza multivariabilă – Modelul "Z" dezvoltat de J. Altman. Modelul original consideră valoarea lui Z ca fiind:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + 1,0X5

unde:

XI = fond de rulment / total active

X2 = profit net capitalizat / total active

X3 = profit înainte de impozitare și plata dobânzii / total active

X4 = valoarea de piață a capitalului social / datorii totale

X5 = cifra de afaceri / total active.

Acest model a estimat că 2,675 este valoarea scorului Z critică, care diferențiază optim firmele care dau faliment de cele care nu dau faliment. Altman consideră că la un punctaj mai mic de 1,81 firma are mari șanse să dea faliment. Pentru valori mai mari de 2,7 firmele sunt considerate sigure.

Factorii majori de risc sunt: ponderea capitalului în active fixe este prea mare; fonduri de rezervă reduse; amplasare greșită; erori în gestionarea stocurilor; expansiune necontrolată; capitalizare insuficientă; experiență puțină; probleme de personal, etc.

Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de creditare, băncile folosesc mai multe metode printre care:

– clauze suplimentare de garantare și protecție a capitalului împrumutat;

– introducerea primei de risc în rata dobânzii practicate;

– diversificarea produselor și serviciilor bancare.

În modul de determinare a primei de risc se au în vedere următoarele repere:

– tendința băncii de valorificare a capitalului împrumutat pe care o notăm cu 1+ v;

– tendința de diminuare a capitalului împrumutat, notată l-d, (care apare atunci când o parte a creditului nu este restituit).

Ținând seama de prima de risc, rata dobânzii cu primă de risc (Rdr) devine:

Rdr =[(l+v) /(l-d)] -l

Practic, prima de risc se adaugă la dobânda pieței. Se ia în calcul, media dobânzii pieței (se calculează pe trimestrele sau semestrele unui an).

Simptomele de risc se manifestă prin: semnale financiare (creșterea stocurilor, întârzierea plăților), contabilitate "creativă", semnale nefinanciare (refuzuri de calitate, depășirea termenelor din contracte), alte semnale (plecări de personal, acțiuni în tribunal).

Riscul de țară

Este un tip specific de risc impus de operațiuni financiar-bancare (credite, garanții, asigurării) cu operatori de peste frontieră și constă în probabilitatea nerecuperării creanțelor de către banca creditoare.

Riscul de țară nu se utilizează în relațiile cu toate țările, ci numai cu țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de țară impune o abordare distinctă prin prisma factorilor care-1 determină și anume:

Riscul de țară asociat riscului de credit

Nu trebuie confundat riscul de țară cu cel de credit. În primul caz, incapacitatea de a rambursa creditul se datorează fie declanșării unui război civil sau schimbării bruște de regim, a unor tulburări sociale sau datorită unor catastrofe naturale (cutremure, inundații). În al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul degradării situației sale financiare.

Riscul de țară asociat riscului politic

Riscul politic numit și risc suveran este unul din factorii riscului de țară. Instabilitatea politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situații cu diverse grade de gravitate pentru creditori:

– repunerea în discuție sau renegocierea contractelor;

– limitarea sau interzicerea investițiilor de capital;

– limitarea sau interzicerea investițiilor străine;

– repudierea datoriei sau refuzul de plată;

– naționalizarea cu sau fără despăgubiri.

Riscul de țară asociat riscului economic

Riscul economic ca rezultat al incapacității autorităților monetare dintr-o țară străină să transfere către creditor dobânzile și capitalul obținut de întreprinderile publice sau private, este unul din riscurile contemporane specifice economiei multor țări ale lumii. Acest risc este legat de situația economică și monetară a țărilor debitoare, incapabile să asigure plata la timp a datoriilor.

Cei trei factori care determină riscul de țară: riscul politic, riscul economic și cel de credit se intercondiționează și se presupun reciproc.

Instabilitatea politică se reflectă asupra situației economice și financiare de ansamblu, având drept consecință amplificarea riscului de credit; crizele economice provoacă deseori schimbări de regim politic. De aici necesitatea de abordare globală a riscului de țară.

Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentației de credit și de stabilire a garanțiilor.

4.2. Formele și verificarea garanției a creditelor

Necesitatea garantării creditelor decurge din existența riscului împrumutului. Garanțiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.

Există trei tipuri principale de garanții:

a) Garanții reale

b) Garanții personale

c) Alte garanții.

Garanțiile constituie un privilegiu pentru bancă în raport cu alți creditori. Garanțiile pentru credite sunt oferite atât de clienții care împrumută cât și de alte persoane fizice sau juridice, care devin în acest fel garanți.

a) Garanția reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor, astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. O garanție reală este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanțiile reale cuprind ipotecile și gajurile.

Pentru a nu fi contestate, garanțiile reale trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– renunțarea debitorului și punerea gajului în posesia creditorului (băncii) sau a unei terțe persoane convenite de cele două părți;

– este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul și să precizeze garanțiile constituite;

– garanțiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează, administrează; aceștia răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj;

– bunurile ce constituie garanții, nu se pot elibera decât cu acordul creditorului;

– garanțiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei țări (criza economică, inflație galopantă, război);

– banca trebuie să fie conștientă de faptul că gajul său poate fi preluat de un alt creditor privilegiat (de exemplu bugetul statului);

Banca trebuie să acorde credite nu numai în funcție de valoarea gajului, ci să aibă în vedere și justificările economice și financiare, care pot atrage după ele dificultăți majore.

Gajul este un accesoriu al contractului de credit. Prin el se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie să facă obiectul vânzării-cumpărării, deci să fie cuprinse în circuitul civil.

Gajul este de două feluri: cu deposedare și fără deposedare.

Gajul cu deposedare (amanetul) presupune depunerea bunului mobil la bancă (bunuri de volum mic și valoare mare, cum sunt metalele prețioase, operele de artă, bijuteriile).

Gajul fără deposedare se aplică asupra materiilor prime, produselor finite, mărfurilor, utilajelor, mijloacelor de transport.

Pentru ca produsele finite să fie luate în garanție se cer îndeplinite următoarele condiții:

– să se afle la agenții economici sau în depozite;

– să existe o piață de desfacere sigură pentru valorificarea lor.

Gajarea se efectuează în ambele cazuri printr-un contract încheiat, separat de contractul de credit, între bancă și clientul care solicită împrumutul.

Ipoteca reprezintă o garanție, care nu presupune deposedarea celui ce o prezintă în vederea obținerii creditului. Cel care constituie ipoteca poate fi debitorul sau un garant. Drept obiect al ipotecii pot fi luate numai bunurile imobile actuale care trebuie să fie introduse în circuitul civil și sunt formate din terenuri și clădiri.

Pentru a fi luate în garanție, bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să poată fi vândute-cumpărate;

– să permită amenajări și adaptări;

– să fie asigurate;

– să existe un înscris notarial prin care să se specifice valoarea bunului garantat;

– cel ce constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exercițiu asupra bunului ipotecat.

Pentru a fi valabilă ipoteca trebuie înscrisă în cartea funciară sau în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni de la Judecătorie.

Radierea ipotecii are loc, în general, după plata ultimei rate scadente, a dobânzilor și comisioanelor la creditul garantat prin ea.

b) Garanțiile personale reprezintă angajamente ale clienților prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă. Acest tip de garanție mai poartă denumirea de cauțiune sau fidejusiune și este valabil numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile împrumutatului cu întregul său patrimoniu;

– cel ce garantează să aibă capacitatea deplină (major în cazul persoanelor fizice, respectiv legal constituită în cazul persoanei juridice);

– garantul să fie solvabil;

– garantul să domicilieze sau să aibă sediul în județul unde funcționează banca ce acordă creditul;

– patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii.

Garanția personală poate fi materializată și prin scrisoare de garanție bancară. Aceasta este garanția dată de o bancă în favoarea unui client al său care contractează un credit bancar de la o altă bancă. Scrisoarea de garanție bancară trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:

– să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanția;

– titularul creditului;

– beneficiarul garanției;

– termenul de valabilitate a garanției (care nu poate fi mai mic decât termenul de rambursare a creditului);

– să fie datată și semnată de persoanele ce angajează și reprezintă patrimonial banca ce emite scrisoarea.

c) Alte garanții

Gajul general este un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor, aceștia având o poziție egală față de bunurile debitorului împotriva căruia se declanșează executarea silită. Acest gaj nu conferă băncii de a-și recupera singură datoriile din întreg patrimoniul debitorului. El reprezintă o garanție prin efectul legii chiar dacă nu se încheie un înscris separat.

Depozitele în lei și valută. Acestea se constituie pe baza unui contract de gaj tară deposedare fiind vorba numai de disponibilitățile bănești constituite în depozite distincte, create special în scopul garanției creditelor.

Cesiunea de creanță este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane.

Părțile cesiunii sunt:

– cedentul, creditorul care transmite creanța sa;

– cesionarul, persoana către care se transmite creanța;

– debitorul cedat, debitorul creanței transmise.

Efectul cesiunii constă în aceea că din momentul realizării acordului de voință, creanța trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care le conferă cedentului.

Față de terți, cesiunea produce efecte numai din momentul notificării ei debitorului cedat, sau din momentul acceptării de către acesta prin act autentic la Notar.

Pot fi cesionate creanțele din livrări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii, atât la intern cât și la export.

Titluri de valoare, acțiuni și obligațiuni care se cotează la bursă, cambii și bilete la ordin.

În mod practic, garanțiile ar trebui privite doar ca o siguranță subsidiară,decizia de acordare a creditului trebuind să fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditului,care rezultă din analiza afacerii pe care banca o creditează.

Asigurarea activelor constituite drept garanții ale creditelor

Bunurile constituite drept garanție sunt asigurate pe toată durata creditării. Asigurarea se face la valoarea cu care bunurile respective sunt luate în calcul la stabilirea garanției. Toate drepturile cu titlu de despăgubiri din asigurarea bunurilor sunt cesionate în favoarea băncii creditoare.

Împrumutații sunt obligați să predea băncii polițele de asigurare, care se păstrează de către aceasta până la rambursarea tuturor creditelor și dobânzilor și se reînnoiesc pe toată durata creditării.

Verificarea garanției creditelor

Gestionarea creditelor acordate de băncile comerciale presupune mai ales urmărirea permanentă a modului de utilizare a fondurilor împrumutate clienților precum și verificarea garanției creditelor.

Agenții economici prezintă băncii de la care au contractate împrumuturi următoarele documente: balanța de verificare pe luna expirată; situația garanției creditelor; rezultatele financiare și obligațiile fiscale; situația eventualelor subvenții; bilanțul contabil; situații privind investițiile puse în funcțiune.

Pe baza documentelor primite se efectuează verificarea scriptică și faptică a garanției creditelor, a realizării încasărilor prevăzute în BVC, a utilizării capacităților de producție și a parametrilor proiectați la obiectivele de investiții puse în funcțiune.

Dacă din verificarea datelor din documente și verificarea faptică pe teren rezultă minus de garanție sau înstrăinarea garanțiilor, se va rambursa din credit, în aceeași zi, suma corespunzătoare. Dacă agentul economic nu are disponibil în cont, suma respectivă se înregistrează la credite restante.

Prin controlul creditelor se urmărește permanenta acoperire cu garanții a creditelor acordate clienților.

Analiza și clasificarea portofoliului de credite

În scopul protejării capitalului băncii, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice, precum și acoperirii eventualelor credite care prezintă incertitudini în recuperare, se constituie provizioane.

Provizioanele specifice sunt aferente fiecărui credit aprobat în curs de derulare și sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, din analiza, performanțelor financiare ale împrumutaților, serviciului datoriei acestora și a inițierii de proceduri judiciare, rezultă că prezintă incertitudine în recuperarea lor.

Expresiile de mai sus au următoarele semnificații:

-performanță financiară- reflectarea potențialului economic și a solidității financiare ale unei entități economice, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculați pe baza datelor din situațiile financiare anuale și periodice) și calitativi;

-serviciul datoriei- capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței;

-inițiere de proceduri judiciare- cel puțin una din următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanțelor:

1. darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

2. declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice sau juridice.

Același regim se aplică și pentru investirea cu formulă executorie a contractelor de credit, contractelor de garanție și a hotărârilor judecătorești definitive ce dispun asupra contractelor de credit, precum și asupra contractelor de garanție, dacă este cazul, sau asupra contractelor de plasament.

Creditele și plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

Creditele standard nu implică deficiențe și riscuri care ar periclita administrarea datoriei, în maniera convenită prin contractul de credit la acordarea împrumutului. Rambursările se efectuează în timpul și la termenele prevăzute.

Creditele în observație (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar) sunt credite ai căror beneficiari au rezultate economico financiare foarte bune, dar care în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor.

Creditele substandard sunt acele credite ce prezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului și/sau capacități de plată a beneficiarului de împrumut.

Creditele îndoielnice sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza condițiilor, valorilor și garanțiilor existente este incertă.

Creditele pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Clasificarea creditelor și plasamentelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

– serviciul datoriei;

– performanța financiară;

– inițierea de proceduri judiciare.

Corespondența între categoriile de clasificare și criterii, este prevăzută în Regulamentul nr. 5/23.08.2002 al Băncii Naționale a României referitor la clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și la constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de credit (în vigoare de la data de 1 ianuarie 2003), și se prezintă astfel:

Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor pentru sectorul nebancar:

Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor și plasamentelor pentru sectorul bancar:

Stabilirea performanței financiare a împrumutaților are la bază un sistem de analiză și clasificare a agenților economici în cinci categorii, după cum urmează:

– Categoria "A" -performanțele financiare sunt foarte bune, permit achitarea la scadență a dobânzilor și a ratelor. Se prefigurează că și în viitor performanțele financiare se mențin la un nivel ridicat.

– Categoria "B" -performanțele financiare sunt bune și foarte bune, dar nu se pot menține la acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

– Categoria "C"- performanțe financiare satisfăcătoare, dar cu o evidentă tendință de înrăutățire.

– Categoria "D" -performanțele financiare sunt scăzute, cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

– Categoria "E" -performanțele financiare arată pierderi, există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele nici dobânzile.

Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performanțelor financiare ale tuturor clienților băncii.

Încadrarea agenților economici într-o categorie sau alta din cele cinci prezentate mai sus, se efectuează pe baza evaluării performanțelor financiare ale acestora, ținând seama la luarea deciziei finale atât de punctajul preliminar obținut la criteriile cuantificabile cât și la analiza criteriilor necuantificabile.

Aplicație:

Pentru a acorda un credit unei persoane juridice, banca va analiza indicatorii de bonitate, și va recomanda aprobarea împrumutului numai dacă societatea se încadrează într-un minim de puncte.

În luna februarie 2006, societatea Sarca S.R.L. a înaintat o cerere către bancă pentru acordarea unui credit în valoare de 2 miliarde lei. Solicitarea creditului este pe termen scurt, în acest caz, principalele documente pe care societatea trebuie să le pună la dispoziția specialiștilor bancari pentru ca aceștia să se poată pronunța asupra acordării împrumutului sunt: bilanțul contabil pe anul precedent, balanța de verificare pe luna anterioară solicitării creditului, bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs, fluxul de încasări și plăți pe perioada de creditare , planul de activitate pe anul curent etc.

Dintre documentele contabile prezentate de către societate, cele mai importante sunt situația patrimoniului și rezultatele financiare, forma lor sintetică fiind prezentată mai jos:

Situația patrimoniului la data solicitării creditului

Rezultatele financiare la data solicitării creditului

Realizări aferente perioadei de raportare

Indicatorii de bonitate calculați pe baza documentelor contabile prezentate sunt:

Lichiditatea curentă

reprezintă 10 puncte

Solvabilitate

reprezintă 20 puncte

Rentabilitatea generală

reprezintă 15 puncte

Rentabilitate capital privat

reprezintă 20 puncte

Grad de îndatorare

reprezintă 15 puncte

Total = 80 puncte

Această societate în urma calculelor efectuate prezintă 80 de puncte, deci se încadrează în categoria „A” înseamnă că performanțele financiare sunt foarte bune, permit achitarea la scadență a dobânzilor și a ratelor.

Punctajul indicatorilor, ca valori estimative pentru încadrarea în clasa de bonitate, se stabilește astfel:

Încadrarea pe categorii a performanțelor financiare se efectuează:

– Categoria "A" >55 puncte

– Categoria "B" 45-55 puncte

– Categoria "C" 33-44,5 puncte

– Categoria "D" 21 -32,5 puncte

– Categoria "E" < 20,5 puncte.

Categoriile de performanță financiară vor fi notate de la A la E, în ordine descrescătoare a calității acesteia.

În cazul clientelei din sectorul bancar, precum și în cazul persoanelor fizice performanța financiară va fi considerată în categoria A.

În situația în care banca se găsește în imposibilitatea de a evalua performanța financiară a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi încadrat direct în categoria E.

Frecvența cu care se determină categoria de performanță financiară a unei entități economice va coincide cu frecvența cu care se întocmesc situațiile financiare. Pe perioada cuprinsă între două întocmiri ale situațiilor financiare, se menține ultima categorie de performanță financiară determinată.

Creditele acordate unui debitor și/sau plasamentele constituite la acesta, se încadrează într-o singură categorie de clasificare pe baza principiului declasării prin contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.

Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit, aferent unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape:

1. Determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit, astfel:

– prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare ( Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002), în cazul unui credit clasificat în categoria "standard", "în observație", "substandard", "îndoielnic"și "pierdere",în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;

– prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria "pierdere", în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;

2. Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obținute; corespondența dintre categoriile de clasificare și coeficienții de provizionare se prezintă astfel:

Există categorii de garanții care, în conformitate cu prevederile Normelor Băncii Naționale a României nr.8/1999 pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc:

1. Garanții personale – se referă la garanțiile furnizate de terți (de exemplu: cauțiunea, avalul etc);

2. Garanții reale – se referă la bunurile corporale sau necorporale primite în garanție pentru operațiunile realizate cu alte bănci sau clientela din sectorul nebancar (de exemplu: ipoteca, gajul cu/fără deposedare, inclusiv depozitul colateral etc); garanția reală va putea fi luată în considerare pentru deducere din expunerea băncii față de entitatea de risc, astfel:

– la valoarea de piață, în cazul în care aceasta există;

– la o valoare stabilită de un expert independent autorizat sau de un expert autorizat angajat în cadrul băncii.

3. Garanții intrinseci – se referă la garanții incluse în caracteristicile operațiunilor înseși și care nu fac obiectul înregistrării în posturile din afara bilanțului (de exemplu: valorile primite în pensiune simplă, titlurile primite în pensiune livrată etc); băncile vor înregistra garanțiile intrinseci în contul de evidență tehnico-operativă 9981- Alte valori primite.

Constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc

de credit

Pe lângă constituirea rezervei generale pentru riscul de credit (sume repartizate din profitul brut în limita a 2 % din soldul creditelor acordate) băncile constituie și/sau regularizează lunar provizioanele specifice de risc de credit aferente creditelor și plasamentelor evidențiate în sold la finele lunii respective, prin includerea pe cheltuieli și/sau prin reluarea pe veniturile lunii pentru care se face raportarea,indiferent de rezultatul financiar al perioadei înregistrat de bancă.

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalității între nivelul existent și cel al necesarului și se va realiza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit și nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea provizioanelor specifice de risc de credit, în cazul realizării riscului de credit, și se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând deferenta dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor și/sau plasamentelor care se scot în afara bilanțului.

Băncile constituie, regularizează si utilizează provizioanele specifice de risc de credit utilizând moneda de exprimare a creditelor și/sau plasamentelor pe care le corectează.

Băncile procedează la scoaterea în afara bilanțului a tuturor sumelor aferente unui credit sau plasament, în următoarele cazuri:

1. cel puțin una din sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile;

2. s-a investit cu formula executorie:

-contractul de credit, precum și contractele de garanție dacă este cazul;

-hotărârea judecătorească definitivă ce dispune asupra contractului de credit, precum și asupra contractelor de garanție, dacă este cazul, sau asupra contractului de plasament;

3. s-a declanșat procedura de executare silita a patrimoniului persoanei fizice;

4. instanța a dat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment.

Operațiunile de scoatere în afara bilanțului efectuate în cursul lunii ca urmare a îndeplinirii condițiilor mai sus menționate vor fi precedate, în fiecare caz, de încadrarea sumelor respective în categoria" pierdere" și de constituire sau regularizare, după caz, a provizioanelor specifice de risc de credit.

Gestionarea informațiilor de risc bancar

În scopul gestionării informației de risc bancar și informației despre fraudele cu cârduri pentru scopurile utilizatorilor, funcționează în numele Băncii Naționale a României, în condițiile păstrării secretului bancar, Centrala Riscurilor Bancare (CRB). CRB este un centru de intermediere și a luat ființă în anul 1999 organizarea și funcționarea acestuia fiind îmbunătățită prin Regulamentul nr.4 din 7 aprilie 2004 al BNR.

Regulamentul privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscului Bancar definește clar terminologia privind:

1. Informația de risc bancar este informația care se raportează de către instituțiile de credit, se prelucrează și se difuzează de Centrala Riscurilor Bancare; informația de risc bancar cuprinde datele de identificare a unui debitor, persoană fizică sau persoană juridică nonbancară, și operațiunile în lei și în valută prin care instituțiile de credit se expun la risc față de acel debitor; Aceste operațiuni sunt:

a) acordarea de credite;

b) asumarea de angajamente de către instituția de credit, în numele debitorului, față de o persoană fizică, o persoană juridică nonbancară sau față de o instituție de credit din străinătate;

c) asumarea de angajamente de către instituția de credit, în numele debitorului, față de altă instituție de credit care funcționează pe teritoriul României.

2. Informația despre fraudele cu carduri este informația raportată de către instituția de credit referitoare la încălcarea prevederilor contractuale de către posesorii de card de debit și/sau de credit și suma corespunzătoare nu este înregistrată la restanțe în propriile evidențe.

3. Riscul individual este suma valorilor operațiunilor prevăzute la pct. 1, raportată la Centrala Riscurilor Bancare de o persoană declarantă pentru un debitor, persoană fizică sau persoană juridică nonbancară, cu condiția să fie egală sau mai mare decât limita de raportare. Riscul individual reprezintă expunerea unei instituții de credit față de un debitor și se determină de către persoana declarantă. Pentru calculul riscului individual se iau în considerare atât operațiunile desfășurate de debitor în nume propriu, cât și cele în care debitorul este parte componentă a unui grup de persoane fizice și/sau juridice, care reprezintă un singur debitor.

Componența grupului de persoane fizice și/sau juridice care reprezintă un singur debitor, denumit în continuare grup de debitori, se raportează la Centrala Riscurilor Bancare. La stabilirea sferei de cuprindere a grupului de debitori, instituțiile de credit vor avea în vedere următoarele:

a) criteriile prevăzute în norma privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit, pentru includerea persoanelor fizice și/sau juridice în categoria un singur debitor;

b) instituția de credit să înregistreze expunere față de cel puțin una dintre persoanele din grup.

Persoanele fizice care nu îndeplinesc condiția de limită de raportare și înregistrează restanțe mai mari de 30 de zile se raportează la Centrala Riscurilor Bancare.

4. Persoana recenzată este debitorul, persoană fizică sau persoană juridică nonbancară, înscris în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare ca urmare a raportării acestuia de către persoana declarantă.

5. Riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante pentru aceeași persoană recenzată, mai puțin valoarea angajamentelor asumate de instituțiile de credit, în numele persoanei recenzate, față de alte instituții de credit care funcționează pe teritoriul României . Riscul global reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România față de o singură persoană recenzată și se determină de Centrala Riscurilor Bancare.

6. Persoanele declarante la Centrala Riscurilor Bancare sunt:

– centralele instituțiilor de credit – persoane juridice române – pentru toate informațiile de risc bancar și informațiile despre fraudele cu cârduri colectate din propriile evidențe și din cele ale unităților lor teritoriale din România;

– sucursalele din România ale instituțiilor de credit străine – pentru toate informațiile de risc bancar și informațiile despre fraudele cu cârduri colectate din propriile evidențe. Aceste instituții vor comunica în scris direcției care coordonează activitatea Centralei Riscurilor Bancare opțiunea de raportare a informației referitoare la încadrarea debitorilor.

Persoanele declarante au obligația să completeze formularul "Fișă de acreditare la CRB a persoanelor autorizate să transmită și să recepționeze informații de risc bancar și informații despre fraudele cu carduri" (FI), prin care sunt desemnate maximum 3 persoane acreditate la Centrala Riscurilor Bancare. Această fișă va fi întocmită în două exemplare având același conținut, cu următoarele destinații:

– exemplarul 1 va fi transmis în regim confidențial la Centrala Riscurilor Bancare;

– exemplarul 2 va fi păstrat pentru evidențele proprii.

7. Persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante să transmită la și să recepționeze de la Centrala Riscurilor Bancare informații de risc bancar și informații despre fraudele cu carduri.

Accesarea sistemului informatic al Centralei Riscurilor Bancare de către persoanele acreditate la Centrala Riscurilor Bancare se va face pe bază de nume și parole de acces unice, atribuite de Banca Națională a României.

Fiecare sucursală a persoanelor declarante are drept de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare numai dacă conectarea acestora se realizează prin intermediul propriei centrale, pe bază de nume și parolă de acces unică, atribuite de Banca Națională a României.

8. Perioada de raportare este intervalul cuprins între datele de 1 și 17 ale lunii în care se raportează informația de risc bancar aferentă lunii anterioare.

Perioada de raportare se încheie la data de 17 la ora 18,00.

În cazul în care data de 17 nu este o zi bancară, perioada de raportare se încheie în următoarea zi bancară la ora 18,00.

Utilizatorii sunt instituțiile de credit și Banca Națională a României.

Structura bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare

Fiecare persoană declarantă este obligată să raporteze la Centrala Riscurilor Bancare, informația de risc bancar pentru fiecare debitor care îndeplinește condiția de a fi raportat, respectiv ca instituția de credit să fi înregistrat față de acesta un risc individual, precum și informația despre fraudele cu cârduri constatate.

Centrala Riscurilor Bancare organizează și gestionează o bază de date care cuprinde:

a) Registrul central al creditelor (RCC), care conține informațiile de risc bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate și difuzate de către Centrala Riscurilor Bancare în vederea valorificării de către utilizatori în condițiile păstrării secretului bancar;

b) Registrul creditelor restante (RCR), care este alimentat lunar de Registrul central al creditelor cu informații de risc bancar referitoare la persoanele recenzate și la creditele restante ale acestora față de întregul sistem bancar din România; acesta include și informații despre persoanele fizice care nu îndeplinesc condiția de limită de raportare și înregistrează restanțe mai mari de 30 de zile;

c) Registrul grupurilor de debitori (RGD), care este alimentat lunar de Registrul central al creditelor cu informații despre grupurile de debitori;

d) Registrul fraudelor cu carduri (RFC), care conține informații despre fraudele cu cârduri comise de posesorii de carduri de debit și/sau de credit.

Limita de raportare, în funcție de care instituțiile de credit transmit la Centrala Riscurilor Bancare riscul individual al unui debitor, este de 200 mil. lei. Suma reprezentând limita de raportare se modifică prin ordin al guvernatorului Băncii Naționale a României.

Aplicație:

Un client al băncii, cumpără un mijloc fix cu 4000 E . În scopul achiziționării clientul apelează la un credit bancar de 3500E, diferența fiind acoperită prin autofinanțare. Banca preia activul drept garanție și evaluează riscul acordării creditului ca fiind de 1:100. Valoarea activului se diminuează de către bancă cu 25%, astfel încât pierderea potențială se calculează astfel:

valoarea diminuată a garanției:

4000 x 75% = 3000E

pierderea potențialului:

(3500-3000) x1/100 = 5E

În cazul în care valoarea diminuată a garanției este egală sau mai mică decât valoarea creditului atunci riscul este nul.

Organizarea și gestionarea informației de risc bancar si a informației despre fraudele cu carduri

Centrala Riscurilor Bancare asigură înregistrarea informațiilor raportate de persoanele declarante și prelucrarea acestor informații în scopul obținerii de date agregate necesare utilizatorilor.

Registrul central al creditelor (RCC) va fi creat, gestionat și actualizat conform necesităților proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât să poată evidenția operativ informațiile privind:

– identificarea persoanelor recenzate și evidențierea, după caz, a situațiilor speciale, conform Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

– riscurile individuale și caracteristicile acestora;

– riscurile globale și caracteristicile acestora.

Informațiile de risc bancar înscrise în Registrul central al creditelor vor fi actualizate lunar.

Registrul creditelor restante (RCR) va fi creat, gestionat și actualizat conform necesităților proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât să poată evidenția operativ informațiile privind abaterile de la graficele de/ rambursare a creditelor, înregistrate de persoanele recenzate față de întregul sistem bancar din România.

Registrul grupurilor de debitori (RGD) va fi creat, gestionat și actualizat conform necesităților proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât să poată evidenția informațiile despre grupurile de persoane fizice și/sau juridice.

Registrul fraudelor cu carduri (RFC) va fi creat, gestionat și actualizat conform necesităților proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât să poată evidenția informațiile despre fraudele cu carduri comise de către posesorii acestora.

Informațiile de risc bancar și informațiile despre fraudele cu carduri vor fi menținute în Registrul creditelor restante și Registrul fraudelor cu carduri pe o perioadă de 7 ani de la data înscrierii.

Difuzarea informației de risc bancar și a informației despre fraudele cu carduri

Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar fiecărei persoane declarante, din proprie inițiativă, informația referitoare la riscul global pentru debitorii raportați de aceasta în luna respectivă, la restanțele mai mari de 30 de zile înregistrate de persoanele fizice, la fraudele cu carduri, precum și informații despre incidentele de plată ale persoanelor recenzate, utilizând formularul "Situația riscului global privind persoanele recenzate" și informația referitoare la grupurile de debitori raportate de persoana declarantă în luna respectivă, utilizând formularul "Situația grupurilor de debitori".

Informația despre incidentele de plată este preluată din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți care funcționează în baza Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 1/2001 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți, cu modificările și completările ulterioare.

Centrala Riscurilor Bancare transmite, la cerere, oricărei persoane declarante, informații referitoare la creditele restante pe ultimii 7 ani, evidențiate în Registrul creditelor restante, pentru oricare debitor raportat de către aceasta în luna respectivă, utilizând formularul "Situația creditelor restante".

Situația creditelor restante include și informații referitoare la riscul global, la fraudele cu carduri, precum și informații despre incidentele de plată ale persoanelor recenzate.

Centrala Riscurilor Bancare transmite, la cerere, oricărei persoane declarante informații referitoare la fraudele cu cârduri, evidențiate în Registrul fraudelor cu carduri, utilizând formularul "Situația fraudelor cu carduri".

Orice instituție de credit poate solicita Centralei Riscurilor Bancare, prin intermediul propriei persoane declarante, informația de risc bancar referitoare la orice persoană fizică sau juridică nonbancară, respectând prevederile art. 37 din Legea nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, cu condiția să aibă acordul scris al persoanei respective. Nerespectarea acestei condiții de către instituția de credit constituie abatere de la prevederile prezentului regulament.

În cazul în care informația de risc bancar solicitată de instituția de credit se referă la un debitor raportat de aceasta în ultima perioadă de raportare încheiată și/sau în cazul în care informația solicitată se referă la fraude cu carduri, nu este necesar acordul persoanei recenzate.

Datele ce pot fi solicitate de instituția de credit sunt:

– datele referitoare la riscul global înregistrat în Registrul central al creditelor în ultima lună, pe numele persoanei recenzate;

– datele referitoare la riscul global și creditele restante înregistrate față de întregul sistem bancar în cel mult ultimii 7 ani, de aceeași persoană recenzată;

– datele referitoare la fraudele cu carduri în cel mult ultimii 7 ani; și/sau

– datele referitoare la situația grupurilor de debitori raportate de fiecare instituție de credit, respectiv riscul global și suma restantă aferente grupurilor de debitori pentru ultima lună încheiată.

Datele referitoare la riscul global înregistrat pe numele persoanei recenzate, precum și cele referitoare la creditele restante includ și informații despre fraudele cu carduri, precum și despre incidentele de plată ale persoanelor recenzate.

Formularele folosite pentru solicitarea de informații de risc bancar sunt următoarele:

a) "Acord de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare".

Formularul se va întocmi în trei exemplare, având același conținut, cu următoarele destinații:

– exemplarul 1: rămâne în posesia persoanei care a dat acordul;

– exemplarul 2: se depune la unitatea teritorială a instituției de credit care a primit acordul și se arhivează de către aceasta;

– exemplarul 3: se transmite persoanei declarante (sau sucursalei instituției de credit – în cazul în care aceasta face consultarea bazei de date) în ziua emiterii acordului.

b) "Cerere de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare"

Difuzarea de către Centrala Riscurilor Bancare a informației de risc bancar și a informației despre fraudele cu carduri se face în termen de cel mult o zi bancară de la data primirii cererii de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare.

Persoana declarantă este obligată să remită, la cerere, oricărei persoane pe care a raportat-o la sau despre care a primit informații de la Centrala Riscurilor Bancare, ultimele informații de risc bancar și cele despre fraudele cu carduri referitoare la persoana respectivă.

Orice document conținând informația de risc bancar și informația despre fraudele cu carduri raportată la și primită de la Centrala Riscurilor Bancare se arhivează pe o perioadă de 5 ani la instituțiile de credit.

Concluzii

Tendințele de creștere economică, cu începere din anul 2000, consolidarea echilibrelor macroeconomice, accelerarea privatizării și o mai mare stabilitate a sistemului bancar au condus la o intensificare a activității de creditare în economia românească.

Pentru societățile bancare trebuie să fie evident că modernizarea și lansarea rapidă pe piață de noi instrumente de credit reprezintă un obiectiv primordial, căci, în situația în care se înregistrează o stagnare sau o dezvoltare lentă în acest domeniu, activitatea bancară poate fi afectată negativ din punct de vedere operațional, financiar și concurențial.

Ritmul de creștere semnificativă a creditului, precum și dirijarea acestuia cu preponderență spre populație și spre finanțare în valută, reprezintă caracteristici întâlnite în ultimii ani nu numai în România, ci în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est. În fața acestor evoluții, băncile românești se pare că au găsit instrumentele necesare unui management corespunzător al procesului de creditare, fapt reflectat și prin nivelul redus și în scădere al creditelor restante în total credite acordate.

Piața produselor de creditare este în continuă creștere, astfel, creșterea explozivă a creditelor înregistrată în anul 2003 (anul 2003, anul creditului de consum) a fost temperată prin Normele 15,16/2003, intrată în vigoare la 1 februarie 2004;acestea au limitat valoarea creditelor acordate populației la un nivel determinat de veniturile solicitanților. Dacă în 2003 cele mai vândute credite erau cele în lei, în 2004 împrumuturile în valută s-au situat pe primul loc. Preferința populației către împrumuturile acordate în valută față de cele în lei a fost determinată de faptul că la același nivel al venitului și pe același termen de rambursare, volumul creditului obținut în valută era mai mare de 2,5 ori comparativ cu cel obținut în lei, echivalent valută.

În 2005 liberalizarea contului de capital duce la fluctuații ample ale leului față de principalele valute, ceea ce va determina o expunere ridicată a clientului la riscul creditelor în devize străine. Cea mai mare cerere din partea persoanelor fizice va fi pentru creditele de consum în lei, dar în același timp se va majora și finanțarea acordată de bănci pentru achiziția de locuințe. Nevoile de finanțare pentru achiziționarea de locuințe vor crește în continuare, având în vedere trendul general de majorare a prețurilor, mai rapid decât cel al puterii de cumpărare; studiile arată că peste opt milioane de români doresc să-și îmbunătățească situația locativă, fie prin renovare, fie prin cumpărarea altei locuințe.

Creșterea creditelor în 2006 este de circa 30%, dar totuși mai temperată față de 2005 când era de 45,3%; în aceste condiții gradul de intermediere financiară la finele anului 2006 va continua să crească, ajungând la aproximativ 24% față de 21,1% în 2005.

Ponderea creditelor în lei va crește, creditele de consum vor fi în continuă creștere față de cele imobiliare. Creditele pentru petrecerea de sejururi reprezintă o piață cu potențial important.

În această lucrare am descris principalele riscuri cu care se poate confrunta sistemul bancar și posibilele măsuri de prevenire a acestora. De asemenea am prezentat principalele categorii de credite și trăsături ale activității de creditare.