Creditarea Agentilor Economici Privati de Catre Bancpost

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CREDITUL. CONCEPT, CARACTERISTICI ȘI FUNCȚII

1.1. Noțiunea de credit

1.2. Clasificarea creditului

1.3. Funcțiile și rolul creditului

1.4. Condițiile creditului

CAPITOLUL 2. ORGANIZAREA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE SISTEMULUI BANCAR COMERCIAL DIN ROMÂNIA. PIAȚA BANCARĂ

2.1. Scurt istoric al organizării și funcționării sistemului bancar

2.2.  Funcțiile și rolul sistemului bancar românesc

2.3. Operațiuni ale băncilor comerciale

2.4. Caracteristicile raportului de creditare

2.5. Costul creditului bancar pe termen scurt

2.6. Sistemul băncilor comerciale și evoluția activității de creditare în perioada 2003-2011 *)

2.6.1. Evoluția și structura sistemului băncilor comerciale

2.6.2. Principalele evoluții ale creditului

2.6.3. Calitatea creditelor

CAPITOLUL 3. creditarea pe termen scurt. fundamentarea Și adoptarea deciziei de creditare

3.1. Caracteristici generale ale creditării pe termen scurt

3.2. Aspecte generale privind analiza economico-financiară a clienților

3.3. Analiza structurii și conținutului bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere

3.4. Indicatorii de analiză a bonității clienților

3.5. Aspecte nefinanciare privind clienții băncii

3.6. Standingul financiar al întreprinderii

Capitolul 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI PRIVAȚI DE CĂTRE BANCPOST

4.1. Prezentarea societății

4.2. Descrierea proiectului pentru creditare

4.3. Date generale privind solicitarea creditului de investiții:

4.4. Analiza indicatorilor de performanta ai firmei

Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Apariția creditului este strâns legată de dezvoltarea producției și circulației mărfurilor; evoluția acestor fenomene a impus includerea schimbului – și, odată cu el, și a creditului – în cadrul relațiilor monetare. Creditul reprezintă operațiunea prin care o valoare de întrebuințare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor (împrumutator sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condițiile stabilite în acordul de credit.

Termenul ,, credit,, își are originea în participiul trecut al verbului latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte valori în cel care se îndatorează. Limba română a consemnat acest cuvânt ca neologism , el pătrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului ,,credit,, = încredere fermă (confiance) din punct de vedere financiar.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare, însă așa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăși scindarea sa în cele două acte – vânzarea și cumpărarea ) așa și creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față, creditul constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic. Depășind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat și în relațiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenți economici sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică indispensabilă, este ca o forță activă ce s-a concretizat în întreținerea de relații între furnizori și cumpărători, în contribuția la formarea de unități productive sau în fructificarea acumulărilor bănești.

Înainte de definirea creditului și a funcțiilor sale, se impune realizarea unei distincții între finanțe, bani și credit. Astfel, trebuie subliniat ca, numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare , creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut . Într-o formă extinsă creditul mai poate fi identificat cu circulația capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducționiste au furnizat o serie de accepțiuni de genul : creditul = bani și finanțe; creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital; etc. Una din definițiile demne de reținut indică operațiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă (Victor Slăvescu) .

Elementele comune care se găsesc însă în toate definițiile date creditului sunt urmatoarele:

existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți (debitori);

pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant) și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadentă, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt și pe termen lung și mijlociu privind operațiile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiții.

Întreprinderile aflate într-o economie de piață se confruntă la un moment dat cu diverse probleme financiare, dar și cu oportunități, care, de cele mai multe ori se soldează cu cheltuieli bănești. Indiferent de forma de proprietate și de profitul pe care l-a obținut într-un anumit exercițiu, fiecare organizație întâmpină probleme de natură financiară atunci când achiziționează, deține sau cedează monedă și titluri. Pentru a se menține pe piață, întreprinderea este nevoită să finanțeze modernizarea echipamentelor și tehnologiilor sale, precum și a altor inovații și invenții pe care le impune strategia sa de dezvoltare.

Nevoia de finanțare care rezultă din activitatea normală a întreprinderii se identifică cu activele circulante, cu creanțele asupra clienților, precum și cu încasarea minimală, care corespund exploatației curente. În cursul unei perioade de timp nevoile de finanțare sunt realocate, fondul de rulment net poate acoperi o parte a nevoilor suplimentare apărute din aceste fluctuații, dar nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare. În majoritatea cazurilor, întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt pentru a face față fluctuațiilor activităților lor, și credite bancare pe termen mediu și lung pentu reînnoirea și modernizarea echipamentelor, clădiri etc, dar se recomandă ca întreprinzătorul să apeleze la credite cât mai rar posibil, deoarece limitează marja de libertate a întreprinzătorului prin clauzele contractului de creditare, a mărimii dobânzilor, participarea creditorilor la conducerea firmei, creditele bancare devin o necesitate pentru întreprinderi în momentul în care acestea nu deține capacitate pentru atragerea altor surse de finanțare.

În contextul actual, creditul bancar rămâne extrem de redus, în ciuda reducerilor masive ale dobânzilor la împrumuturi, din cauza pierderilor datorate practicilor contabile de tip mark-to-market, conform cărora băncile reduc prețul valorilor mobiliare înscrise în bilanțul lor contabil, deoarece nu se prevede în viitorul apropiat o piață pentru aceste valori. România a intrat în actuala criză încă din ultimul trimestru al anului 2008, fără o pregătire adecvată care să-i permită cel puțin atenuarea efectelor crizei atât în plan economic și, îndeosebi, în plan social, iar firmele românești se confruntă cu un blocaj financiar creat pe de o parte de stat, prin datoriile pe care trebuie să le plătească sectorului privat, și pe de altă parte de companii, care din cauza dificultăților financiare nu își achită datoriile.

În structură, înăsprirea ușoară a standardelor de creditare a fost nediferențiată în funcție de mărimea firmei: IMM-uri vs. corporații. Evoluțiile anterioare defavorizau accesul la finanțare al IMM-urilor comparativ cu cel al corporațiilor, ca urmare a percepției mai mici la risc în cazul celor din urmă. Perspectivele ofertei de credit către companii se diferențiază după criteriul maturității. Procentul net al băncilor care semnalează o înăsprire a standardelor pentru creditele pe termen lung este de 30 puncte procentuale, în timp ce se consideră că nu vor mai avea loc modificări pentru creditele pe termen scurt. Factorii principali care au condus băncile la modificarea standardelor de creditare sunt: așteptările privind situația economică generală, riscul asociat industriei în care activează compania și riscul asociat colateralului/garanției solicitate.

Lucrarea este structurată pe 4 capitole:

În primul capitol am prezentat problematica referitoare la conceptul de credit, clasificarea creditelor după diferite criterii consacrate și actuale, funcțiile și rolul creditului precum și condițiile creditului.

În capitolul al doilea am prezentat sistemul bancar comercial din România ca verigă esențială a mecanismului de creditare și implicit de dezvoltare economico-socială: organizarea sistemului bancar, funcțiile, operațiunile, caracteristicile raportului de creditare dar și structura sistemului bancar și evoluția activității acestuia în perioada 2008-2011.

În capitolul al treilea am prezentat structura contractului de creditare bancară ca document juridic, cuprinzând obligațiile părților.

În cadrul studiului de caz am prezentat o aplicație referitoare la acordarea unui credit pe termen scurt unei societăți comerciale.

CAPITOLUL 1. CREDITUL. CONCEPT, CARACTERISTICI ȘI FUNCȚII

1.1. Noțiunea de credit

”Creditul, ca i monedă este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb”.

Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizii care au trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură i ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

„În orice tranzacție de schimb, în mod obinuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit”.

Indiferent de modul în care s-a născut i a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul îi are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definete creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definete creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definete creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte și operațiuni de concentrare a disponibilităților băneti din economia națională i de repartizare și utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor băneti temporare ale unităților economice și ale cetățenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reui să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum i oricând.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelai exemplar sau un altul dar cu acelai titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se tie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani i rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit.

O variantă a creditului în forma sa pură i simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor i cel care primete creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează ealonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului și începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) și dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură i cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinete un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei i creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise i economia de schimb în natură;

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeai valoare. Este ultima i cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică și financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.

1.2. Clasificarea creditului

Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică i astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul i nivelul societății de astăzi.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public i creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist i credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat și public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat i creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar și creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător i cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor i prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfăoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnete i accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în aa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare, băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-i reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial i creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-i sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție i credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale i numai după destinația sa inițială.

b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public i credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente i neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, și creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real i creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-i răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. Ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite i credite descoperite.

d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) i credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc i credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori i debitori se caracterizează prin continuitate i mare frecvență.

e) După locul de desfăurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern i credit extern.

f) În funcție de posibilitatea creditorului de a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificarea unui aviz prealabil, i nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu i pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum i de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor băneti. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori și debitori (i, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației i gradul de participare.

După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum i perspectivele pe care le are de a obține i în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfăoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depăesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privete atât sumele, cât i ealonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular i pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

După gradul de participare, unele împrumuturi au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât i a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât i prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;

bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată i avalul) sunt negociabile i se pot transmite prin girare, scontare i reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-i procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale i alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Acest efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă i o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie i la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) i creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crdit mobilsibale de crances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța i în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat de bancă până la scadență) i comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale i realizarea unui beneficiu.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală i diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile i că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.

Creditele pe termen scurt se obțin i prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriaii etc, îi depozitează materiile prime, mărfurile i produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor i atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipisa-warant pentru obiectele depozitate este detaată dintr-un registru de cotor (talon) i se divide în două părți: recipisa i warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului i va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor i clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorete credit grupează facturile cu aceeai scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții i emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, acetia sunt debitorii furnizorilor i nu ai băncilor.

Creditele menționate (pe termen lung, scurt i mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici i mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă i alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăi volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent i procentul de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează i în societățile pe acțiuni (anonime i în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăi ca volum jumătate din capitalul social i, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător i sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile i organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată i pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții i au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari i societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți i societăți i de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale i garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent i ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate i în practica franceză i are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc, sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfăurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea i un caracter sezonier, cum ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depăesc 9 luni);

creditul de trezorerie, care se numete în mod curent credit de fond de rulment;

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există i o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri băneti îi vinde întreprinderea unei societăți de leasing i apoi o închiriază printr-un contract obinuit. În acest mod, îi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îi răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face i prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

1.3. Funcțiile și rolul creditului

Locul i importanța creditului în relațiile social-economice sunt evidențiate prin funcțiile sale i anume:

funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneti disponibile la un moment dat în economie i redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile băneti se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporete puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în micare forțele economice latente i contribuind la creterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente i externe i contribuind pe această bază la creterea eficacității marginale a capitalului. Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului i dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, i anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul i comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare i reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În acelai timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îi poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente i tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc, au dus la diminuarea numerarului din circulație i la creterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat i o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația monetară, noile tehnici i instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurând i o cretere a volumului i valorii tranzacțiilor economice.

funcția de asigurare a stabilității prețurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii i ofertei de mărfuri i servicii, creditându-se consumul, pe de o parte i stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc) ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea i am asista la o cădere catastrofală a prețurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a prețurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosete un instrument al creditului, i anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor i obținerii cu anticipație, într-o proporție mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.

Prin finanțarea producției i consumului, precum i prin crearea unor instrumente i tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezență sine qua non în viața socială i economică din orice țară civilizată. De asemenea, prezența sistemului de credit i a formelor sale în societățile avansate, oferă numeroase facilități, inclusiv protecția participanților la actul economic.

Creditul are un rol deosebit i în promovarea relațiilor economice internaționale, stimulând exporturile i importurile, asigurând o desfăurare normală, rapidă i în deplină siguranță a operațiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat însă că, pe cât util i avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale i cu cerințele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însui, creditul reprezintă avuție. O astfel de concepție va avea consecințe extrem de grave atât asupra debitorului cât i a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, iar creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-i recupera banii împrumutați.

Un alt pericol îl reprezintă aa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare i monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile i sectoarele ei de activitate.

O folosire arbitrală a creditului poate stimula i o intensificare a operațiunilor speculative, o cretere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituțiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe extrem de dureroase pe plan economic, social i politic.

1.4. Condițiile creditului

În îndeplinirea funcțiilor i rolului creditului la economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor i diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:

existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general la operațiunile de credit, măsurile asiguratorii i de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile i obligațiile creditorilor i debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți i organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare liberei inițiative dar i categoric, astfel încât să crească încrederea agenților economici i să limiteze riscurile;

existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții i organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar i cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituții să dispună de personal (bancheri) calificat i de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit;

existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională i tehnică a sectoarelor din economie, precum i de conjunctura economică pe plan intern i extern. De asemenea, o importanță deosebită o are i situația resurselor existente în economie i aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare etc;

forma relațiilor social-politice în sensul existenței cadrului general de ordine i consens social-politic, de stabilitate i continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum i atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă i față de piață. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni i atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât i cererea de credite sau acordarea lor;

factorii de natură psihologică i de tradiție, care se referă nu numai la elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci i la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar i a populației în ansamblul său. Nu se poate face abstracție de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiții sau spre tezaurizare, de poziția populației în raport cu libera inițiativă etc, care ține de cutumă, de religie, de nivel de cultură i de educație sau de profesiunea i poziția socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoaterea i constituirea lor au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. La o analiză sumară a condițiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în țara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile i mentalitățile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piață, care încă nu permit funcționarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, i o adecvată politică de credit.

Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state i prin guverne), cu ajutorul unor instrumente i tehnici specifice, urmărete să asigure, prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, i anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de cretere a creditului) etc.

Cunoaterea acestor instrumente i aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar i de reglare a vieții economice.

CAPITOLUL 2. ORGANIZAREA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE SISTEMULUI BANCAR COMERCIAL DIN ROMÂNIA. PIAȚA BANCARĂ

2.1. Scurt istoric al organizării și funcționării sistemului bancar

Sistemul bancar reprezintă ansamblul de bănci diferit organizat în jurul și sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operațiunilor de scont și re-scont de credite, de plasamente și de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole și alte instituții de credit existente într-o țară, diferențiate prin atribuțiile și particularitățile funcționării lor prin prerogativele conferite prin lege.

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înființarea Băncii Naționale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari și mijlocii având capitaluri importante și posibilitățile de obținere a creditelor, atât de la B.N.R, cât și de la mari bănci din străinătate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală și de Est, totuși în anumite privințe era mai rigidă și a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă, consta din Banca Națională a României, care juca rolul atât de Banca Centrală cât și comercială și din Băncile specializate pentru investiții , comerț exterior, agricultură și economii.

După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic șocurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, deși afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor atât băncile comerciale cât și evoluția economiei în ansamblu. Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Națională își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) și, domeniul se deschide noilor operatori bancari. În perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil și mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin: prezența unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin , cerințe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudențiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societății nebancare, cumpărarea pachetelor de acțiuni ce depășesc 5% din capital; asigurarea depozitelor populației la bănci, cerințe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă și a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înființarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensație, reglementări în domeniul valutar.

Dubiile care au planat asupra modalității de acordare a creditelor de către băncile comerciale au dus la perfecționarea normelor de creditare a societăților bancare, la scăderea riscului general de creditare în sistemul bancar și la apariția unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a șocului resimțit de industria bancară românească în urma dificultăților majore întâmpinate de unele bănci cauzate și de retragerile masive ale depozitelor populației, Banca Națională a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, apariția Legii nr. 83/1997 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care Statul este acționar. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1998 – legea bancară și a Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor a fost lărgit și îmbunătățit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar 1998 – 1999 privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar de stat, prin achiziționarea pachetului majoritar de către investitorii străini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substanțiale a volumului creditului restant din bilanțul băncilor, prin preluarea de către AVAB a unui volum important de credite neperformante. Și după crearea sistemului pe două nivele și deschiderea domeniului noilor operatori, băncile specializate rămase nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat până în 1999 de cele cinci bănci de stat care inițial aveau o poziție de monopol în sectoarele respective .

Printre carențele sistemului bancar românesc se numărau :

restructurarea inadecvată a băncilor comerciale românești;

lipsa unei culturi adecvate în domeniu atât în rândul populației cât și a personalului bancar;

creditele neperformante și legislația în curs de formare;

conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii.

Chiar dacă bilanțul băncilor pare sănătos în termenii contabili – aceasta este în parte pentru că băncile au fost reținute în extinderea creditului, alegând să se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii.

Menținerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuațiilor ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și ale prețurilor de consum și-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influențând negativ performanțele financiare ale băncilor și indicatorii de prudență bancară în sensul creșterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi și din influențe de curs valutar în totalul profitului brut.

Evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detașată de situația generală a economiei naționale care s-a confruntat cu disfuncționalități majore atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.

Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:

continuarea procesului de restructurare și privatizare;

creșterea calității serviciilor prestate și educarea populației;

stimularea atragerii economiilor agenților economici și populației în sistemul bancar;

modernizarea sistemului de plați prin dezvoltarea sistemului electronic de plată;

intensificarea operațiunilor de piață de capital;

dezvoltarea de instituții financiare specializate pentru activități de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiții, fonduri de pensii.

2.2.  Funcțiile și rolul sistemului bancar românesc

Conceptul de bancă poate fi definit, în esență, ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, în scopul obținerii de profit. Deși, unii istorici afirma existența unor instituții de tip bancar încă din antichitate, totuși o mai largă recunoaștere în accepțiunea modernă a conceptului amintit o au băncile italiene din epoca medievală – considerate drept veritabilii precursori ai organizațiilor moderne de profit. Dintre acestea s-au remarcat băncile venețiene, cele din Genova sau Florența. Acestora le-au succedat băncile din Țările de Jos și Germania, cu legături ce țineau de economia nordului Europei.

În evoluția acestor instituții, tradiția și literatura de specialitate acordă un loc important zarafului – prețuitor al monedelor și intermediar al circulației monetare. Agenții economici deținători ai monedelor aveau în acestea un sprijin important în desfășurarea schimburilor și în dezvoltarea economică, însă utilizarea banilor se lovea și de unele impedimente sau deficiențe.

În perioada contemporană, locul și rolul extrem de complexe deținute de bănci în economie pot fi rezumate prin prezentarea funcțiilor principale ale acestor instituții :

funcția de depozit, care constă în :

efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;

efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice;

funcția de investiții care constă în :

acordarea de credite în lei și în valută, persoanelor fizice și juridice din țară și străinătate;

participarea în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară sau în străinătate;

achiziționarea de active în nume propriu;

funcția comercială, care constă în :

realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări – servicii, turism intern și internațional, efectuarea de operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plăți între persoane fizice și juridice din țară și străinătate;

cumpără și vinde, în țară și în străinătate, valută și efecte de comerț exprimate în lei și valută;

efectuează operațiuni de scontare și re-scontare a efectelor de comerț;

efectuează operațiuni de schimb valutar și operațiuni de arbitrajare pe piețele monetare internaționale, pe cont propriu sau în numele clienților;

participă la tranzacții financiare externe de plăți și de credit, încheie cu bănci și instituții financiare străine angajamente și convenții de plată;

cumpără și vinde, în țară și străinătate, monede, aur și metale prețioase;

emite efecte de comerț (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;

efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;

prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

organizează lansarea de obligațiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantează emisiunea și plasează obligațiunile pe piața secundară.

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esențială a băncilor și anume cea de principal intermediar în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Instituțiile în cauză creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci.

Locul băncilor în economie este caracterizat de creația monetară ca factor specific al funcționalității acestor instituții; acest element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor înseși, ceea ce sporește masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice își aduc și ele un aport important la creația monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligații), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează) constituie momentul creației unei monede adiționale specifice – moneda scripturală.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acționeze ca un ,,vârf de lance,, în înfăptuirea tranziției.

Pentru a crește rolul băncilor în economia de piață, printre primele sectoare restructurate se numără și cel bancar. Această restructurare a vizat urmatoarele aspecte :

desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;

capitalizarea băncilor;

privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

înființarea unui număr foarte mare de bănci;

diversificarea tipurilor de bănci;

diversificarea produselor și serviciilor bancare;

extinderea rețelei teritoriale;

realizarea unui management performant, participativ și efectiv;

informatizarea bancară;

deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;

perfecționarea relațiilor cu clienții.

Desigur ca unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute unele progrese și toți factorii de răspundere (politici, economici, specialiști, etc) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piață.

În ceea ce privește aderarea României la structurile economice și monetare internaționale, criteriile de convergența stabilite în Tratatul de la Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene implică respectarea anumitor parametri macroeconomiei, ceea ce presupune adoptarea la nivel național de natură financiară, fiscală și, mai ales, monetară. România trebuie să procedeze la reformarea structurală, atât a economiei reale (prin modificarea ponderii proprietății private în sensul creșterii ei, prin redimensionarea ramurilor economiei naționale, prin ajustări tehnice și tehnologice care să susțină produsele românești în competiția de pe piața comunitară), cât și a normelor și instrumentelor de factură legislativă, fiscală, monetară, necesare pentru realizarea restructurării economiei.

Din cele prezentate, se observă că principalele funcții ale sistemului bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuării plăților între titularii de cont (fapt ce permite băncilor să controleze fluxurile circulației monetare scripturale). Îndeplinirea acestor prerogative presupune efectuarea unor operațiuni specifice – considerate și reunite, după sensul lor, în active și pasive.

2.3. Operațiuni ale băncilor comerciale

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituții în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile active pot fi grupate, în principal, în :

operațiuni de creditare a firmelor;

operațiuni de creditare a persoanelor fizice;

operațiuni de plasament.

Prima categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerințelor întreprinderilor. Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităților de capital fix și creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt acoperite prin intermediul pieței de capital (utilizându-se emisiunea de acțiuni și/ sau obligațiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe (în general, echipamente), însă băncile comerciale practică mai putin acest tip de operațiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societățile financiare (cele de leasing în principal) s.a.m.d. Acestea din urmă sunt mai competente în analiză utilității creditului din punct de vedere economic, neezitând să acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică banca își asumă, până la scadență, riscul și acoperirea cu resurse). Intervențiile mai restrânse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauție.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri:

prin creditarea creanțelor comerciale;

prin acordarea de credite de trezorerie.

Creditarea creanțelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt: scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare. Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

Operațiunile pasive ale băncilor comerciale, ca operații de constituire a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor, re-scontul împreună cu operațiunile similare și capitalul propriu.

Una din principalele funcții ale băncilor în general și ale băncilor comerciale în special este, după cum am mai precizat, constituirea și utilizarea depozitelor bancare. Prin dubla ipostază a depozitelor – cea de obligație a băncilor față de depunători și cea de creanță a acestora față de bancă – ni se prezintă esența acestora, și anume forma de existență a banilor scripturali (bani de cont) ce exprimă mobilizarea capitalurilor și economiilor temporar disponibile, natura și termenul acestor depozite și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau chiar și le pot retrage. Cu toate acestea, practica și experiența au demonstrat că, în mod normal (adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenți, de ponderi relativ apropriate și care nu acționează concertat/identic), aceste depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen – grad concretizat în soldul mediu permanent (care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de către bancă). Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să prevină dificultățile generate de ritmuri și volume neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existentă, însă contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite. Această formă specială de servire bancară vizează operațiuni de casierie, iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuții (care presupun eforturi laborioase și, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele bonificării reduse prin dobânzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă).

Ca un hibrid între depozitele la vedere și cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat. De aici apar și posibilitățile mai restrânse acordate titularilor de a efectua încasări, plăți sau chiar retrageri.

Depozitele la termen au ca principală formă de existență în cadrul băncilor comerciale – conturile de depozit de investiții, ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în procesul de economisire.

Rescontul presupune obținerea de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din scontare) unei alte bănci, băncilor de scont sau, de regulă, Băncii de Emisiune. În chiar ziua rescontării, banca de depozit obține un profit rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului (dobânda practicată de Banca de Emisiune). Similare sunt și operațiunile de lombardare, banca de depozit obținând împrumuturi pe termen scurt de la Banca Centrală prin garantarea acestora cu propriile obligațiuni și bonuri de tezaur (efecte publice).

Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea – proces complex, aflat într-o continuă evoluție și extindere. Operațiunile de re-creditare pot fi efectuate numai cu creanțe negociabile, re-creditabile sau agreate la scontare (în principal, chiar de către Banca Centrală), adică tocmai acelea care prezintă un grad de lichiditate substanțial. Restul creanțelor nu înseamnă că nu sunt justificate economic, ci doar că au un pronunțat accent ,,personal,, prin motivație sau modalitate de garantare. În cazul acestora din urmă, banca ce a acordat creditul își va asuma până la capăt raspunderea și efectul, urmând să astepte rambursarea la termenul stabilit.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituie din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin definiție în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung să devanseze chiar capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții, dimensiunile rezervelor fiind îndreptățite prin varietatea și periculozitatea riscurilor bancare.

2.4. Caracteristicile raportului de creditare

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privete două părți. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primete, altfel spus se îndatorează1.

Relațiile de credit au existat i în economiile premonetare. Deci creditul poate exista i în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate i formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privete mobilizarea capitalurilor disponibile i a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate i condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse i în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Esențial rămâne acelai peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

Subiectele raportului de credit, creditorul i debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privete apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit i durata angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare: creditori i debitori, conturează trei categorii principale i de amplă cuprindere: întreprinderile, statul i populația.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2.

Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri i rezerve, remunerează acționarii, fapt major în desfăurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor.

Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri i necesități, în consecință, adesea, angajarea unei garanții.

În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competența, moralitatea), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereuite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor i creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin reescont i alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredințate bancherului să-i întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului i, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa5.

În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca i privilegiu.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut să aibă o legătură cu creanța iar creanța trebuie să fie certă i exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primete un titlu de recunoatere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

de preferință (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face obiectul gajului);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reținere (păstrarea obiectului gajului);

de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare i cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință i dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreti).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință i de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale i speciale, respectiv mobiliare i imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauțiune suplimentară, i nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, i a modului de administrare i nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi i cheltuieli suplimentare i implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obinuite, i-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric i, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare i mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) i încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani i chiar 100 (în situațiile recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu i lung implică adesea rambursarea ealonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc, odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în condițiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor i falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut i pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite i plata integrală la încheierea contractului (situație practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor i instituțiilor financiare).

e) Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-i asigure o bună informare i documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile îi creează un cadru propriu de informare i documentare, sau apelează la agenți de specialitate care studiază capacitatea de plată i respectiv potențialul economic al firmelor.

O atenție deosebită se acordă în economia unor țări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni, de o mare audiență publică, sfera în care acționează agenții specializați, care au pus la punct un sistem de notație complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului i mai ales, ale debitorului.

f) Consemnarea i transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple i diferențiate8.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum i veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată i a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

direct între investitori;

în cadrul piețelor de capital i financiare.

De regulă, transferul direct se desfăoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulația cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc, în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum i alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit i deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor fireti de constituire i utilizare a capitalurilor temporar disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune i de alte bănci, prin operațiunile de recreditare.

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, i multiple, în varietatea lor.

În aceste condiții, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele i prin aceasta să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare i utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile i dinamica necesităților debitorului i modul de folosire a capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului i sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil i de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar i creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt i pe termen mijlociu i lung, privind operațiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja i persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă i partener se desfăoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile i realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Operațiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoatere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.

În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil i greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îi păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este i faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regulă, în corelație cu dobânda de piață i, în mod obinuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilete limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pe o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiete.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate i de necesitatea de activitate de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale i liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicit.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-a-vis de bănci, o motivare clară i condiționarea utilizării lor i adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare i folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.

În acestea, creditele de producție sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă, producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Majoritare în activitățile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt.

În mod practic, soluțiile optime pentru acoperirea necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție i alte majorări de capital fix prin preluări i achiziții, se realizează pe alte căi, i dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda

În formularea, dezvoltarea i perpetuarea conceptelor cu privire la credit i dobânzi, gânditorii, colile i curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea i utilizarea dobânzii, de fapt ea însăi latura specifică i esențială a manifestărilor relațiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului i dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi i economiti.

În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirmă permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor i profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi i a durat secole. Abia la Calvin se întâlnete o adevărată justificare a dobânzii i o superficială analiză a acestui fenomen.

Când tiința economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor i dogmatismului teologilor, între problemele analizate în primul rând de economitii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii i formării capitalului, multe coli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare coală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă i distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiție, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital i cu elementele “timp” i “risc”.

Aceste concepte i elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primete pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau prețul folosirii capitalului i totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare i la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanți analiti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, pornete de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economitii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a capitalistului;

parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze i are astfel o durată eternă de constituire.

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor i debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare din părți dorete să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze i să justifice soluția adoptată. Deci se pune problema de a discerne i considera factorii cu audiență i acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții i conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când îi propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ, nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți.

Evident că aceste poziții nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relațiile pe care cele două părți le întreține pe piețele creditului. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă i exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o cretere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este i o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate i debitorii interesați în a plăti mai puțin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit i a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare i acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului i a soluțiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta i cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului i implicit nivelul de preferințe pentru consum.

Stabilitatea economică i politică are i ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică i dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii i influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici i familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice i tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Aa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice i îndeosebi prin politici monetare i de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea i expansiunea economică, cheltuielile de consum i investițiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului i în diferitele raporturi între debitori i creditori, în special între bănci i clienții lor, în variate tipuri i variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative i putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare i debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile i veniturile băncii i posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții i de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile i de funcționare) i implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate i plătite, banca trebuie să-i asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, i printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere i asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relație cu clienții. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numete “blue chip rate”).

Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcționează fără repro i are bune relații cu colaboratorii.

Această rată se construiete adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.

Funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4, 5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o multitudine de debitori i multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general, i în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special.

În acelai timp este evident că în opțiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care determină propria atitudine prin multiple i diverse influențe.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporană.

Dobânda stabilete numai un oarecare echilibru între cererea i oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieței10. Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului i monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influențarea inflației i deflației, în imobilizarea economiilor latente i determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări. Când, aa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producției, sau sferă a activității de consum în dezvoltare.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare i de credit, are un rol deosebit în orientarea i uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu i în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei i de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

2.5. Costul creditului bancar pe termen scurt

Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobânzii, deși aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie să fie luate în considerare și diverse comisioane și taxe percepute de bănci în funcție de:

rata dobânzii practicată pe piața monetară;

riscul bancar și calitatea garanțiilor oferite de debitori;

posibilitățile de refinanțare ale băncilor.

Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuși sau de diverse servicii făcute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent, comisioane de mișcare sau de cont curent.

Costul total al creditului pe termen scurt se majorează și cu un anumit numar de zile în plus față de termenul creditului, numite zile-valoroase pentru care banca calculează remunerația sa.

DETERMINAREA SUMEI DOBÂNZII

În general suma dobânzii D de baza plătită de beneficiarii de credite este direct proporțională cu volumul creditului C, rata dobânzii d si timpul de folosire a creditului t :

C x d x t

D = –––– x 360

100

În condițiile unui anumit nivel al dobânzii, suma acesteia crește proporțional cu volumul creditelor și cu durata de folosire a acestora, astfel încât unitățile trebuie sa folosească un volum cât mai redus de credite și pe perioade cât mai scăzute posibil, imprimând o viteză de rotație accelerată activelor circulante.

La creditele pe termen scurt se folosește calculul dobânzii simple, ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobânda.

Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârșitul anului sau al contractului.

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică volumul său se determină și se reține de bancă la începutul contractului de credit; reținerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic decât cel aprobat. În aceste condiții rata efectivă a dobânzii este diferită de rata nominală a dobânzii.

Sub aspectele stabilității, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare și variabilă, care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca masură de protecție a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată.

DOBANDA COMPUSĂ

Dobanda compusă se practică atunci când perioada de creditare sau de depunere este mai mare de un an, iar dobanda este reversibilă la fiecare scadență. Dacă perioada respectivă este exprimată in ani intregi, atunci dobanda se calculează astfel:

D=Cf-Ci=Ci(1+rd)N-Ci

În care :

Cf =capital fructificat

(1+rd)N =coeficient de fructificare

Ci =capital inițial

2.6. Sistemul băncilor comerciale și evoluția activității de creditare în perioada 2003-2011 *)

2.6.1. Evoluția și structura sistemului băncilor comerciale

Pe parcursul anului 2010 și în primul semestru al anului 2011 nu au avut loc schimbări semnificative în structura sectorului bancar românesc. În comparație cu anul 2009, numărul instituțiilor de credit a rămas constant. Din totalul de 40 de bănci cu capital majoritar privat, 26 (cu una mai mult decât în 2009) sunt cu capital străin, iar numărul sucursalelor băncilor străine s-a redus de la 10 la 9 (Tabelul 2.1).

Tabel 2.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

*) Datele statistice din subcapitolul 2.6. au fost preluate din Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011

Similar anului 2009, pe parcursul anului 2010 și în primul semestru al anului 2011, băncile cu capital austriac continuă să dețină în activul agregat cea mai mare cotă de piață (38,8 %), fiind urmate de cele cu capital grecesc (15,5 %). Capitalul grecesc rămâne majoritar (30 %) în rândul băncilor cu capital străin, situat însă pe un trend descrescător (Grafic 2.1). Același trend este urmat și de reprezentantele capitalului austriac (21 %) și francez (4,3 %). Ponderea capitalului olandez în total capital străin a înregistrat o creștere semnificativă pe parcursul anului 2010 (până la 15 %), datorită suplimentărilor efectuate cu ocazia înființării în luna mai 2010 a filialei GE GarantiBank S.A.

Grafic 2.1 Ponderea capitalului social al instituțiilor de credit în total capital străin și cota de piață a acestora în funcție de țara de origine

Continuarea declinului economic și în anul 2010 a stimulat tendința de reducere a cheltuielilor, manifestată de către bănci, prin restrângerea rețelei teritoriale cu 225 unități și a numărului de salariați cu 1145 într-un ritm mult mai lent în primul semestru al anului 2011 (Grafic 2.2). Din perspectiva numărului de unități teritoriale, dar și a numărului de instituții de credit la 100.000 de locuitori, sistemul bancar din România continuă să se situeze sub media europeană (Grafic 2.3).

Adâncirea analizei privind gradul de adecvare a capitalului pe grupe de bănci, în funcție de nivelul activelor deținute (Grafic 2.4), relevă conservarea tendințelor manifestate în perioada anterioară.

Nivelul de capitalizare se menține mai scăzut în cazul băncilor mari, care înregistrau o solvabilitate de 13 % în iunie 2011, situată sub media sistemului, dar confortabil deasupra pragului prudențial impus în activitatea de supraveghere.

Nivelurile calculate pentru băncile medii și mici sunt apropiate, acestea beneficiind de o capitalizare superioară (18 % în luna iunie 2011).

Grafic 2.4 Evoluția raportului de solvabilitate, pe grupe de bănci în funcție de nivelul activelor deținute

2.6.2. Principalele evoluții ale creditului

Anul 2010 a marcat o creștere marginală, în termeni nominali, a volumului activelor bancare și a creditului neguvernamental echivalentă unei ușoare comprimări în termeni reali (Grafic 2.5), în condițiile în care ritmul creșterii economice a rămas în teritoriu negativ. Dinamica activelor bancare nete s-a menținut la un nivel redus (3,5 % , în termeni nominali, în 2010), comparabil cu cel consemnat în anul anterior (5 %). În pofida măsurilor adoptate de banca centrală pe linia asigurării unor condiții monetare de încurajare a cererii de credite a sectorului privat, băncile au continuat să manifeste o aversiune pro-ciclică față de risc mai pronunțată, preferând operațiunile de refinanțare a creditelor existente și investițiile în titluri de stat, pe fondul emisiunilor consistente destinate finanțării deficitului bugetar. Ca urmare, creșterea anuală în termeni nominali a creditului neguvernamental a fost de numai 4,7 % în 2010.

Gradul de intermediere financiară (calculat ca pondere în PIB a creditului neguvernamental acordat de instituțiile de credit autohtone) s-a menținut în 2010 la nivelul consemnat în anul anterior, și anume 41 % (Grafic 3.6). Mutațiile apărute în anul 2010 în bilanțurile băncilor (variația redusă a activității de creditare, provizionarea unui procent semnificativ din creditele deținute în portofoliu și creșterea marginală a bazei de depozite atrase de la clientela nebancară) nu au determinat însă modificarea proporției activelor bancare în PIB, aceasta menținându-se la nivelul de 67 %. România continuă să se numere printre țările care consemnează o adâncime a pieței financiare inferioară celei înregistrate de celelalte state membre.

Din perspectiva dinamicii anuale, se constată contracția creditului acordat sectorului privat cu aproximativ 3 % începând cu semestrul II 2010 (Grafic 2.5), nivel majorat la 6 % începând cu martie 2011. Evoluția a fost determinată de contracția creditului acordat în moneda națională (a cărui restrângere în termeni reali s-a menținut la nivelul de 10 % în intevalul septembrie 2010 – martie 2011; în trim. II anul curent, aceasta s-a redus la aproximativ -7 %). În schimb, dinamica anuală a componentei în valută (exprimată în echivalent lei), care s-a menținut pozitivă – deși redusă – în perioada iulie 2010 – februarie 2011, intră pe teritoriu negativ (ajungând la – 6 % , în termeni reali, în iunie 2011), printre determinanți numărându-se și efectul statistic al aprecierii monedei naționale în anul curent. Exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 4,8 % în iunie 2011 (termeni anuali).

În termeni reali, activitatea de creditare s-a restrâns pe ambele componente, amplitudinea fiind însă diferită, în linie cu continuarea mai accentuată a procesului de dezintermediere financiară în ceea ce privește segmentul populației. Analiza având ca bază de comparație soldul consemnat la finele trimestrului III 2008 relevă amplificarea contracției creditelor acordate populației de la 1 % în iunie 2010 la 10 % în iunie 2011 (cu un maxim de 14 % în luna aprilie anul curent). În cazul companiilor, contracția creditului s-a cifrat la circa 3 % în perioada iulie – decembrie 2010, în trimestrul I anul curent majorându-se până la 6 % (Grafic 2.9).

Grafic 2. 9 – Evoluția ritmului de creștere a componentelor creditului neguvernamental

Politica de dobânzi a băncilor în relația cu clientela nebancară s-a modificat în perioada analizată. În privința dobânzilor aferente creditelor și depozitelor în sold (Grafic 3.10) s-au remarcat următoarele tendințe:

(i) ratele dobânzilor aferente creditelor în lei acordate populației se mențin la un nivel înalt (în medie 14 % în iunie 2011), cu 8 puncte procentuale peste nivelul dobânzii de politică monetară. În perioada iulie 2010 – iunie 2011 s-a consemnat o scădere de numai 1,5 puncte procentuale a dobânzilor stabilite pentru categoria de clientelă menționată, fapt ce semnalează menținerea percepției ridicate de risc. Companiile beneficiază de oferte mai bune pentru creditele în lei: în medie 10 % în iunie 2011, în scădere cu 2,3 puncte procentuale comparativ cu iunie 2010. Nivelul dobânzilor aferente creditelor în lei a revenit sub cel practicat în 2007 (14,2 % în cazul populației și 11,8 % în cazul companiilor);

(ii) pentru creditele în valută, ratele dobânzilor s-au menținut la valori similare cu cele de la finele semestrului I 2010 (7 % în cazul clienților persoane fizice și 5,9 % în cazul companiilor), nivel ce pare a favoriza creditarea de acest tip;

(iii) rata medie a dobânzii plătite pentru depozitele la termen în lei constituite de persoanele fizice în scopul economisirii (6,6 % în iunie 2011) se menține mai ridicată cu peste un punct procentual peste cea oferită companiilor (5,4 %), volatilitatea acestora reducând în mod firesc randamentele oferite de bănci. Acest avantaj este compensat de perceperea unor dobânzi mai ridicate la creditele acordate persoanelor fizice. Depozitele în valută sunt bonificate la niveluri relativ scăzute pentru ambele categorii de debitori (circa 3 %), comparabile cu cele practicate în iunie 2010;

(iv) marjele de dobândă între credite și depozite se mențin consistente în cazul componentei în lei (aproximativ 7 puncte procentuale pentru persoanele fizice și 5 puncte procentuale pentru companii în semestrul I 2011), fiind determinate de costul considerabil al riscului de credit. Totuși, acestea consemnează o ușoară tendință de scădere comparativ cu finele semestrului I 2010 (cu 0,9 puncte procentuale în cazul populației și 1,6 puncte procentuale în cazul companiilor). Pentru componenta în valută, marjele se mențin la niveluri mai scăzute în perioada analizată (4 puncte procentuale în cazul persoanelor fizice și 3 puncte procentuale în cazul companiilor).

Grafic 2.10 – Evoluția marjelor de dobândă la creditele și depozitele în sold

Dobânzile practicate de bănci la creditele și depozitele noi având drept contrapartidă clientela nebancară (Grafic 2.11) au fost influențate în măsură limitată de impulsurile politicii monetare, băncile menținând rate ridicate ale dobânzii oferite unor categorii de debitori, percepute ca fiind mai riscante. Astfel, în perioada parcursă de la ultimul raport asupra stabilității financiare, s-au manifestat următoarele tendințe:

(i) băncile au stopat în semestrul II 2010 ajustarea descendentă a ratelor dobânzilor aferente creditelor acordate în lei persoanelor fizice, iar începutul anului curent a consemnat o majorare semnificativă a acestora (cu 2 puncte procentuale, până la 13,5 % în februarie 2011, după care a urmat o stabilizare la nivelul de 12 % în trim. II anul curent). Nivelul menționat este inferior celui calculat pe baza soldului mediu al creditelor cu 2 puncte procentuale, dar continuă să se situeze peste rata dobânzii de politică monetară;

(ii) reacția băncilor a fost mai favorabilă în cazul creditelor în lei acordate companiilor (rata dobânzii percepută acestei categorii de clienți a scăzut cu 2 puncte procentuale în iunie 2011 comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior);

Grafic 2.11 – Evoluția marjelor de dobândă la creditele și depozitele noi

2.6.3. Calitatea creditelor

Prelungirea perioadei de contracție a activității economice și măsurile adoptate de guvern pe linia consolidării fiscale în anul 2010 (având ca efect diminuarea veniturilor aparținând unor categorii largi de debitori) au contribuit la continuarea tendinței de deteriorare a calității portofoliilor de credite deținute de bănci. Înrăutățirea calității activelor reflectă și faptul că relansarea așteptată a activității de creditare nu a avut loc în anul 2010, iar semnalele sunt încă timide în anul curent. Banca centrală evaluează calitatea portofoliilor de credite deținute de bănci pe baze mixte (contabile și prudențiale).

Pe fondul mediului economic incert în care băncile au operat de la începutul crizei financiare internaționale, ponderea creditelor neperformante 28 (calculate la expunere brută 29 pe baza datelor din raportările prudențiale) în total credite și dobânzi clasificate a continuat să descrie o traiectorie ascendentă (Grafic 2.12). Ritmul de deteriorare a indicatorului s-a temperat începând cu anul 2010 (majorarea s-a cifrat la 1,5 puncte procentuale în primul semestru al anului 2011, la 4 puncte procentuale în anul 2010 și 5 puncte procentuale în 2009). La finele lunii iunie 2011, ponderea creditelor și dobânzilor restante de peste 90 de zile în total credite și dobânzi clasificate era de 13,4 % în total portofoliu de credite clasificate.

Grafic 2.12 – Creditele neperformante

Pentru perioada viitoare, Banca Națională a României are în vedere încurajarea băncilor de a se implica mai mult în procesul de accesare a fondurilor europene la nivelul României prin acordarea unui tratament mai favorabil în materia provizionării creditelor pentru garanțiile emise de băncile multilaterale de dezvoltare, precum și extinderea acestui tratament prudențial și pentru alte garanții considerate similare în ceea ce privește calitatea protecției creditului.

CAPITOLUL 3. creditarea pe termen scurt. fundamentarea Și adoptarea deciziei de creditare

3.1. Caracteristici generale ale creditării pe termen scurt

În gestiunea financiară a firmei sau societății se înregistrează pe parcursul anului decalaje între necesarul și disponibilitățile bănești. Aceste decalaje au două cauze principale. O primă cauză ar fi diferența dintre imobilizările totale în activele firmei și fondurile proprii, cele mai multe întreprinderi desfășurând activități ce nu pot fi acoperite financiar cu capitalurile proprii ale firmei. În această situație activele circulante sunt acoperite numai parțial prin fondul de rulment propriu. Cea mai mare parte a acestor active au drept corespondent în pasiv obligațiile firmei către furnizor (pasive stabile) și față de bănci (credite pe termen scurt).

A doua cauză a decalajelor survine de regulă în încasarea veniturilor din activitatea ce determină un deficit de trezorerie.

În vederea limitării riscurilor, sistemul băncilor comerciale răspunde prin acordarea de credite pe termen scurt adegvate decalajelor dintre activele curente pe de-o parte și sursele proprii și pasivele stabile pe de altă parte. Punctul de plecare în stabilirea tipului de credite pe termen scurt îl reprezintă situația patrimonială la sfârșitul trimestrului sau anului precedent și previziunile de creștere a activelor în trimestrul și anul prognozat. Cu ajutorul informațiilor respective întreprinderea întocmește planul de trezorerie care stă la baza stabilirii tipului de credit adecvat ce va fi solicitat. În fața băncii firma trebuie să vină cu o activitate care să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest scop întregul mediu intern și extern al întreprinderii este supus unei analize și interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente economice, sociale și politice sau a unor schimbări tehnologice în evoluția cererii și sub influența inflației. Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele fabricate și oferite de firma solicitatoare de credite precum și piețele pe care desface sau de unde se aprovizionează firma în cauză. Analiza scoate în evidență aspecte de calitate a produselor, poziția firmei pe piață, calitatea și starea financiară a principalilor săi clienți.

Pentru aprecierea firmei contează foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii societății, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite. Totodată interesează și mărimea efortului firmei respective pentru activitatea de cercetatre-dezvoltare dar și preocuparea de a găsi noi piețe de desfacere.

Pentru acceptarea cererii de credit, rolul hotărâtor îl au performanțele economice și financiare realizate de întreprindere în perioada imediat precedentă.

Fiecare bancă își stabilește propriile norme de analiză și acordare a creditelor cu resprectarea normelor emise de B.N.R..

Punctul de plecare în stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt îl prezintă situația lichidităților la sfârșitul trimestrului prognozat. Cu ajutorul informațiilor respective se întocmește bugetul de trezorerie-bază de referință pentru stabilirea tipurilor de credite pe termen scurt posibil de solicitat de către întreprinderi.

1. Credite globale de exploatare în lei Nivelul acestui credit depinde de diferența dintre activele curente și pasivele curente, fiind destinat să acopere obligațiile de plată pe termen scurt ale întreprinderii. Acest credit, determinat trimestrial se acordă agenților economici prin contul curent, pentru a acoperi deficitul de trezorerie în trimestrul prognozat.

2. Credite pentru active constituite temporar (cheltuieli și stocuri), în lei și în valută

Formarea unor stocuri și efectuarea de cheltuieli în afara activelor cuprinse în planul de trezorerie se datorează unor cauze economice determinate de primirea în avans a unor materii prime, întreruperea producției, greutăți în expedierea produselor finite.

Termenul maxim de acceptare la creditare a acestor stocuri și cheltuieli este de 12 luni.

3. Credite pentru active în stocuri și cheltuieli sezoniere, în lei

Specificul procesului de producție din întreprinderile care prelucrează materii prime agricole solicită din partea acestora să formeze stocuri care să se consume într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire.

4. Credite pentru producție de export și exportul de produse, în lei și în valută

Imobilizările cerute de realizarea exportului au în vedere perioada de producție (aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifabricate, energie, etc) sau de prefinanțare a exportului, precum și perioada de decontare cu partenerii străini (pe baza documentelor care atestă livrarea mărfurilor la export).

5. Credite pe documente remise spre încasare

Aceste credite au în vedere imobilizările de active în decontări cu clienții, imobilizări consemnate în documente (cecuri) remise de firmă spre încasare. Perioada de creditare este de maximum 45 de zile, numai dacă activele respective nu au fost cuprinse în planul (bugetul) de trezorerie sau nu au asigurată o altă sursă de finanțare.

6. Facilități de cont (overdraft – descoperire de cont), în lei

Pentru agenții economici cu o situație financiară foarte bună dar care, din anumite cauze bine justificate, nu pot face față temporar plăților, se pot acorda credite pe termen de până la 15 zile și într-o sumă limitată.

3.2. Aspecte generale privind analiza economico-financiară a clienților

Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situației economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta, analiza economico-financiară se bazează pe documentele de sinteză contabilă (bilanțul și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice etc), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum și pe analiza fluxului de lichidități (cash-flow-ului) pentru perioada următoare.

Analiza economico-financiară a activității clienților conține:

Analiza bilanțului, care presupune:

examinarea bilanțurilor și a situațiilor financiare pe 3 perioade anterioare, respectiv ultimii 2 ani consecutivi încheiați (2 bilanțuri) și ultima situație contabilă periodică (balanța de verificare); în cazul clienților a căror activitate se desfășoară de mai puțin de doi ani, cu un standing financiar ridicat, analiza economico-financiară a activității acestora se poate efectua pe baza ultimelor situații contabile disponibile, respectiv, ultimul bilanț contabil încheiat și două balanțe de verificare sau a ultimelor trei balanțe de verificare.

Bilanțurile societăților comerciale sunt supuse verificării și certificării de către cenzori, experți contabili, contabili autorizați cu studii superioare sau societăți comerciale de expertiză contabilă, după caz, în condițiile stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.

analiza imobilizărilor corporale și necorporale și a surselor de acoperire a acestora;

analiza decontărilor, datoriilor și obligațiilor față de terți;

analiza costurilor, în vederea dimensionării corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditării.

Analiza veniturilor, cheltuielilor și contului de profit și pierdere, care presupune:

analiza rezultatelor activității și a profitului obținut;

analiza repartizării profitului net;

analiza pierderilor înregistrate și recuperarea lor.

Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, oferă posibilitatea unei mai bune înțelegeri, la nivelul fiecărei activități (exploatare, investiții, financiară), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) și utilizarea acestora, precum și impactul asupra disponibilităților bănești ale agentului economic, la sfârșitul perioadei analizate.

Analiza fluxului de lichidități pe perioada următoare, presupune că pe baza rezultatelor obținute anterior și a portofoliului de contracte de aprovizionare și desfacere, a programului de producție și a variației stocurilor etc, să se evalueze și să se prognozeze:

posibilitățile clientului de a genera în viitor lichidități;

capacitatea clientului de a-și onora obligațiile de plată viitoare.

3.3. Analiza structurii și conținutului bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere

Prudența bancară presupune, în primul rând, cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii.

Cunoașterea activități desfășurate de client în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În consecință, în vederea protejării fondurilor proprii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acordă un credit ea face, pe baza cunoașterii detaliate a clientului, un act de încredere.

În procesul obținerii de informații despre client, o importanță deosebită o are cunoașterea situației economico-financiare a acestuia. Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilanțul oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Pentru obținerea unei imagini cât mai reale asupra situației financiare a clienților este necesar ca pe baza bilanțului să se elaboreze noi informații care să corespundă mai bine necesităților de analiză a băncii, respectiv, de diagnostic dar și de evaluare.

De asemenea, pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o prezintă informațiile furnizate de contul de profit și pierdere, care, ca și în cazul bilanțului contabil, vor fi regrupate și prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate.

3.4. Indicatorii de analiză a bonității clienților

Pornind de la conținutul bilanțului contabil prelucrat (situației contabile periodice) și de la contul de profit și pierdere prelucrat, ofițerii de credite vor analiza situația bonității clienților pe baza unui sistem de indicatori de structură și performanță.

Indicatorii care stau la baza analizei și evaluării bonității clienților pot fi grupați în:

Indicatori de nivel și structură:

cifra de afaceri;

capitaluri proprii;

rezultatul exercițiului (profit/pierdere);

fondul de rulment;

necesarul de fond de rulment;

trezoreria netă.

Lichiditatea:

lichiditatea imediată;

lichiditate curentă;

lichiditate la o dată viitoare;

solvabilitatea.

Gradul de îndatorare:

gradul de îndatorare generală;

gradul de îndatorare financiară.

Viteza de rotație:

rotația activelor circulante;

rotația stocurilor de materii prime;

rotația stocurilor de produse în curs de fabricație;

rotația stocurilor de produse finite/mărfuri;

durata medie de încasare a clienților;

durata medie de plată a furnizorilor.

Indicatori de performanță:

rentabilitatea;

rentabilitatea de exploatare:

brută;

netă.

rentabilitatea economică;

rentabilitatea financiară;

Riscul financiar:

gradul de acoperire a dobânzii;

Rata valorii adăugate;

Politica de dividende.

3.5. Aspecte nefinanciare privind clienții băncii

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esențial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calitățile morale și profesionale ale conducătorilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociați și colaboratori, precum și a reputației privită prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate în relațiile cu partenerii de afaceri.

În acest scop, se va face evaluarea cât mai reală a riscului în activitatea de creditare, iar banca va analiza atât riscurile financiare, cât și cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influențează activitatea clientului pot fi interni sau externi.

În fundamentarea deciziei de acordare a unui credit, se va ține seama suplimentar și de următoarele aspecte interne:

Conducerea activității (managementul):

pregătirea profesională, prestigiul și experiența în ramura sau sectorul de activitate;

experiența în funcții de conducere și reputația echipei manageriale;

conducerea este asigurată de o echipă sau de către o singură persoană, cunoscând că în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de către o singură persoană;

asigurarea succesiunii manageriale;

gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societății, fiind de așteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de participare la capital este mai mare;

structura conducerii, specializarea în funcție de aptitudinile în domeniile tehnic, financiar-contabil, marketing etc;

moralitatea conducerii;

calitatea sistemului informațional (informații primite de conducere, circulația acestora în interiorul societății, modul de obținere a informațiilor prin utilizarea tehnicii moderne de calcul etc);

capacitatea de a se achita de obligații;

perioada de rotație a personalului îndeosebi a celui de conducere și a specialiștilor, care poate constitui un semnal atunci când este prea scurtă (câteva luni) sau prea îndelungată (peste 10 – 20 ani).

Activitatea clientului:

existența și viabilitatea planului de afaceri;

evoluția activității și profilul acesteia;

caracterul activității: permanent, sezonier, ciclic;

sfera de activitate: producție, comerț, prestări servicii etc;

produsele și serviciile sunt: de strictă necesitate / de lux, de serie / unicat, vechi / noi, competitive/mai puțin competitive, profitabile / neprofitabile;

importul;

concurenții: numărul și mărimea concurenților, reputația lor, caracteristicile produselor fabricate de aceștia etc;

segmentul de piată deținut: în creștere / declin, cuantificabil / necuantificabil;

portofoliul de clienți ai acestuia: număr, reputație dependentă de anumiți clienți, modalitatea de vânzare: pe credit comercial / cu plată imediată;

relațiile cu furnizorii: număr, dependență de anumiți furnizori, modalitatea de plată la vedere/la un anumit timp de la vedere;

politica de prețuri: nivel față de concurență, facilități;

publicitate reclamă;

resursele materiale: clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport (proprietate, metode de evaluare, de amortizare, stare fizică, fiabilitate, finanțare etc);

resurse umane: evaluarea angajaților din punct de vedere al pregătirii profesionale, priceperii, eficienței, costul personalului, disponibilități de înlocuire, fluctuația personalului, relații conducere-personal-sindicat etc.

Strategia:

existența unei strategii pe următorii 3-5 ani. Dacă aceasta este realistă, realizabilă sau cu risc de eșec;

modalitățile de realizare a strategiei propuse;

alternative și implicații în cazul nerealizării strategiei propuse;

existența sau nu a planurilor de restructurare și redresare financiară;

factorii nefinanciari externi care trebuie avuți în vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt:

domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivității, profitabilității, tehnologizării, cheltuieli de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul domeniu de activitate;

încadrarea activității clientului în politica economică generală și în tendințele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate;

impactul legislației asupra activității clientului;

impactul unor factori macroeconomici asupra activității clientului;

dependența și poziția geografică față de sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, față de căile de transport etc;

caracteristicile sociale ale piețelor de desfacere: obiceiuri alimentare, înclinația spre un anumit tip de consum, religie etc.

3.6. Standingul financiar al întreprinderii

Banca încadrează agenții economici, care apelează la credite într-o categorie de bonitate, în funcție de punctajul obținut la criteriile cuantificabile, coroborat cu rezultatul analizei criteriilor necuantificabile.

Rezultatul obținut prin adunarea punctelor acordate fiecărui criteriu cuantificabil, determină clasificarea preliminară, care poate fi menținută sau modificată în funcție de concluziile analizei criteriilor necuantificabile, determinând astfel performanța finală a celui care a solicitat creditul.

Clasificarea preliminară se va stabili în funcție de punctajul (scoringul) obținut la analiza criteriilor care urmează, astfel:

Evaluarea criteriilor de performanță economico-financiară

LEGENDA:

Lc – lichiditate curentă;

Ac – active circulante;

Sn – stocuri nefavorabile;

Ci – clienți incerți;

D <1 an – datorii cu scadență mai mică decât 1 an;

S – solvabilitate;

A – total active;

D – datorii totale;

Cp – diferențe de conversie pasiv;

Gi – gradul de îndatorare generală;

CPNs – capitaluri proprii nete în sens strict;

Rac – viteza de rotație a activelor circulante;

Cd – cheltuieli cu dobânzile;

CAr -cifra de afaceri realizată (pe lună; trimestru; semestru sau an în
funcție de perioada cuprinsă în analiză);

At – aprovizionări în țară în raport cu totalul aprovizionat;

Ai – aprovizionări din import în raport cu totalul aprovizionărilor;

Dt – desfaceri în țară în raport cu totalul desfacerilor;

De – desfaceri la export în raport cu totalul desfacerilor.

La determinarea punctajului în cazul clienților care garantează creditul cu mai multe tipuri de garanții se va utiliza media ponderată.

Analiza nefinanciară se face în funcție de următoarele criterii: calitatea conducerii, calitatea organizării, sectorul de activitate al firmei, poziția firmei în ramură, strategia de dezvoltare și perspectiva unității.

Analiza criteriilor nefinanciare

Performanța economico-financiară finală a împrumutului în urma coordonării criteriilor cuantificabile, de punctaj cu criteriile de analiză necuantificabile se va evidenția pe cele cinci categorii de bonitate: A, B, C, D, E:

Categoria „A” – performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. În același timp se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

Categoria „B” – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

Categoria „C” – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

Categoria „D” – performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate, la intervale scurte de timp;

Categoria „E” – performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Capitolul 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI PRIVAȚI DE CĂTRE BANCPOST

4.1. Prezentarea societății

Ținând seama de faptul că o bună strategie de creditare se concretizează în acordarea de credite rambursabile la scadență, iar bonitatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a plăti obligațiile pe care acesta și le asumă, în prezenta aplicație s-a studiat acest aspect deosebit de important avut în vedere la adoptarea deciziei de creditare.

În studiul de caz de față se va analiza acordarea unui credit de investiții. În general, obiectul creditelor pentru realizarea investițiilor îl reprezintă:

realizarea de obiective și/sau capacități de producție noi;

dezvoltarea, retehnologizarea și modernizarea capacităților de producție, a utilajelor, a mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și a construcțiilor existente;

procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport noi;

alte investiții.

Astfel, societatea comercială Professional Printing SA, cu sediul în Ploiesti, este o societate pe acțiuni, iar obiectul principal de activitate îl constituie activitatea de tipărire.

Societatea comercială Professional Printing SA dorește contractarea unui credit de investiții, pe termen mediu (2,5 ani), în vederea desfășurării activității sale viitoare. Acest tip de împrumut se caracterizează prin aceea că, perioada de creditare nu poate depăși 5-7 ani. Astfel de credite pe termen mediu se acordă pentru a se realiza obiective de investiții, prin care se vizează mărirea cifrei de afaceri precum și menținerea unui anumit segment de piață. Ele servesc clienților pentru a realiza programe de investiții ce țin de politica lor de piață și de dezvoltare.

În plan concret, creditul dorit a se contracta de societatea în cauză, este în valoare de 50000 ron. Cu acest credit societatea dorește achiziționarea unui teren în sumă de 79000 ron, pentru construirea spațiului propriu de producție. Din valoarea terenului societatea a achitat din surse proprii suma de 23700 ron, reprezentând avansul de 30%.

Obiectul principal de activitate îl constituie activitatea de tipărire. Această activitate este structurată pe următoarele clase :

producerea și comercializarea articolelor din hârtie și carton : etichete pentru produse alimentare și nealimentare, cutii și pungi pentru produse alimentare și nealimentare;

editarea și tipărirea de prospecte, pliante publicitare, cărți poștale, ilustrate, calendare, agende, reviste, cărți;

alte activități de tipărire, legătorie, finisare.

4.2. Descrierea proiectului pentru creditare

Scopul proiectului – firma își propune să realizeze proiectul : „Diversificarea și modernizarea tehnologiei în scopul creșterii productivității muncii.”

Prin achiziționarea acestui teren societatea își propune :

construirea unei clădiri proprii pentru a reduce costurile generate de funcționarea într-un spațiu închiriat

extinderea, optimizarea și modernizarea fluxului tehnologic pe noul amplasament, cu implicații directe în creșterea producției și a productivității muncii.

Rezultatele proiectului sunt prezentate în tabelul de mai jos :

Costul proiectului se prezintă astfel :

79000 ron – costul terenului

110000 ron – costul clădirii

Finanțarea clădirii, a halei de producție tipografică, se va face din :

profitul rămas disponibil pe 2010 : 35000 ron

din valorificarea unui teren : 50000 ron

profitul pe 2011

Principalii indicatori economico – financiari după realizarea proiectului se prezintă astfel :

Concluzii privind fezabilitatea proiectului

Sinteza datelor prezentate, ca și analiza economico-financiară, indică fezabilitatea proiectului propus deoarece :

indicatorii rezultați în urma realizării proiectului sunt performanți

societatea dispune de experiență în profil, este viabilă și are capacitatea de a realiza investiția propusă

Fluxul de producție

Tipografia are în componență următoarele sectoare de muncă și funcționează conform fluxului de producție astfel :

sectorul de culegere și tehnoredactare computerizată este dotat cu 3 calculatoare, 3 imprimante și 2 scanere, cu care se culeg textele, se prelucrează imaginile și se face selecția de culoare, iar în final se tehnoredactează lucrările. Toate aceste echipamente formează o rețea de prelucrare.

sectorul de pregătire pentru tipar este dotat cu o masă de montaj pentru machetare și ramă de copiat, loc în care se fac montajele de film, copierea și developarea plăcilor tipografice offset.

sectorul de imprimare (tipărire) este dotat cu 5 mașini plane de tipărit în coli în procedeu offset.

sectorul de legătorie – finisare este dotat cu : 2 mașini de tăiat, presă, mașină de găurit, mașină profesională de cusut cu ață la cotor, mașină de fălțuit și mașină de capsat cu sârmă

Forța de muncă

Principalii furnizori privind aprovizionarea cu materii prime și materiale sunt : RTC – PAPER&BOARDS; ALMA PAPER SRL; BARLETA SRL; EURO PAPIER SRL; ROMANIAN PAPER DISTRIBUTION SRL; SERTI SRL; ADMA INK; HEIDELBERG GMBH VIENA; DYNON; GENEX TRADE INTERNATIONAL; ROLL GUM PROD SRL CLUJ NAPOCA; PRINT ROLL SRL.

Principalii parteneri de afaceri sunt : KNAUF GIPS SRL; ROMANEL SA; Ministerul Culturii; ALARM SYSTEM; TBG BUCHAREST; SHARROM SRL; Muzeul Național de Istorie a României; Institutul de Cercetări Eco – Muzeale Tulcea; Compania Națională „Apele Române”; LG ELECTRONICS; ROMEXPO SA

4.3. Date generale privind solicitarea creditului de investiții:

Categoria de credit: credit pe obiect, termen mediu;

Valoarea creditului: 50000 mii lei;

Obiectul creditului: realizarea de investiții;

Perioada de acordare a creditului: 30 luni;

Modul de acordare a creditului: la achiziționarea terenului;

Dobânda: 16%;

Graficul de rambursare:

Devizul pe lucrări al unității executante este în valoare totală de 79000 lei, din care 50000 se acoperă din credit, acordarea acestuia efectuându-se în momentul achiziționării terenului.

La analiza acordării creditului, se verifică capacitatea clientului de acoperire a serviciului datoriei (ratele și dobânzile), prin analiza fluxului de încasări și plăți întocmit pe toată perioada de creditare.

Garanțiile asiguratorii prezentate de către societate, în vederea creditării sunt:

ipotecă de rang I asupra unui apartament cu 3 camere evaluat la 30605 lei

contract de gaj pentru o mașină de tipărit marca ADAST DOMINANT TYP 515, proprietatea societății, evaluată la 29879 lei

ipotecă de rang I asupra terenului ce va fi achiziționat prin credit și care a fost evaluat la 61951,3 lei

Astfel, garanțiile înregistrate sunt în valoare de 121839,7 lei.

Necesarul de garanții în vederea acordării creditului este de:

(50000 + 28000) = 78000 lei, unde

50000 reprezintă valoarea creditului;

28000 reprezintă dobânda aferentă unui an.(50000 x 16%)

Astfel, se poate deduce gradul de acoperire cu garanții a creditului, prin raportul:

121839,7 lei

–––––––––- = 1,56 ori

78000 lei

Pentru exemplificarea metodologiei de calcul și analiza indicatorilor de bonitate, este prezentată situația financiară a acestei firme in ultimii 3 ani, din care primii 2 sunt încheiați (2010 și 2011), iar din anul al 3-lea analizat (2012) este prezentată situația înregistrată la sfârșitul trimestrului al 3-lea.(ANEXA 1, ANEXA 2)

4.4. Analiza indicatorilor de performanta ai firmei

SITUAȚIA EVOLUTIVĂ A PATRIMONIULUI Anexa 1

EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI

IN PERIOADA 31.12.2010 – 30.09.2012

Anexa 2 – mii. lei –

Pe baza datelor prezentate anterior în Anexa 1 și Anexa 2, se pot desprinde următoarele concluzii:

Activitatea desfășurată de agentul economic a înregistrat o tendință de creștere de la un an la altul, concretizată în mărirea patrimoniului (Total Activ) cu 38 în anul 2011 față de anul 2010, și cu 103,55% la 30 septembrie 2012 față de același an de bază, 2010. Analiza în structură ne permite să facem următoarele remarci:

activele fixe cresc cu 32% în anul 2011 față de anul 2010, și cu 30,5% la 30 septembrie 2012 față de anul de bază;

activele circulante cresc cu 43% în anul 2011 față de anul 2010, și cu 169% la 30 septembrie 2012 față de anul de bază;

Deci, rezultă că activele circulante au crescut într-o pondere mai mare față de activele fixe, lucru apreciat ca fiind pozitiv.

Capitalurile proprii au crescut de la o perioadă la alta, ca și activele societății, dar într-o altă pondere, astfel în anul 2011 față de finele anului 2010 au crescut cu 54%, iar la finele trimestrului III 2012 față de finele anului 2008 au crescut cu 167%.

Datoriile totale ale societății au avut o evoluție relativ constantă pe parcursul perioadei aflate în analiză, cu mențiunea că până în momentul solicitării acestui credit (sfârșitul anului 2012) firma și-a desfășurat activitatea fără a apela la credite de la societăți bancare. Astfel, creșterea datoriilor totale a fost de 11% în 2011 față de anul 2010, dar în septembrie 2011 ele înregistrau un nivel cu 3% mai mic decât la sfârșitul anului 2010.

Profitul realizat de societatea avută în vedere cunoaște o evoluție pozitivă, astfel profitul net mediu lunar a crescut cu 14% în anul 2011 față de anul 2010 și, cu 63% la 30 septembrie 2012 față de finele anului 2011 și, cu 85% față de anul 2010. Această evoluție se datorează, în primul rând, creșterii cifrei de afaceri, realizate în perioada analizată.

Pornind de la această situație evolutivă a patrimoniului, s-au calculat în continuare indicatorii de performanță economico-financiari prevăzuți de normele de creditare ale Băncii Bancpost S.A., la 30 septembrie 2012, conform ANEXEI 3.

INDICATORII DE PERFORMANȚĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

Anexa nr. 3

Plecând de la rezultatele obținute anterior se pot face următoarele observații:

Indicatorii de lichiditate calculați de către BANCPOST S.A. oferă informații foarte importante asupra capacității agentului economic de a face față obligațiilor pe termen scurt.

Rata curentă a lichidității de 394%, prezintă o situație favorabilă asupra gradului de acoperire a obligațiilor scadente pe termen scurt cu activele curente.Tot un aspect pozitiv este prezentat și de rata rapidă de 358%.

Indicatorii de solvabilitate sunt reprezentați de cei 2 indicatori: gradul de îndatorare și gradul de acoperire al dobânzii.

Acești indicatori arată obligațiile avute de firmă față de terți, cum ar fi furnizorii, băncile și alții. Indicatorul „gradul de îndatorare” prezintă un nivel corespunzător, respectiv 17,7%. Indicatorul „gradul de acoperire al dobânzii” nu poate fi calculat deoarece societatea nu a mai beneficiat de alte împrumuturi.

Indicatorii de activitate prezintă o situație necorespunzătoare, la prima vedere, dar, fiind corelate între ele de un management de calitate, ele asigură desfășurarea activității curente fără obstacole.

Indicatorii de profitabilitate reprezentați de marja de exploatare și marja netă, sunt buni, datorită faptului că firma beneficiază de un segment de piață relativ important.

În cadrul metodologiei de lucru, utilizată de BANCPOST S.A., fiecare indicator de evaluare a performanțelor are ca și corespondent a limitelor atinse, un anumit punctaj. Astfel:

limita inferioară (nivel necorespunzător) are ca și corespondent în puncte 1,27

nivelul slab are ca și corespondent în puncte 1,2

nivelul critic are ca și corespondent în puncte 1,1

nivelul bun are ca și corespondent în puncte 1,05

nivelul foarte bun are ca și corespondent în puncte 1,00

Desigur, se observă că ordinea de punctare este descrescătoare. Motivația acestei punctări este că pe baza punctajului se stabilește nivelul dobânzii cu care se acordă creditul agentului economic supus analizei. Toate acestea sunt prezentate în ANEXA 4

CALCULUL DOBÂNZII LA CREDITUL PE TERMEN MEDIU

– mii. lei –

Pentru calcularea dobânzii se procedează în următorul fel: Anexa nr. 4

Categoria în care se află creditul B.

Potrivit acestei metodologii proprii, fiecărui indicator i s-a atribuit un anumit procent de dobândă care corespunde cu punctajul de dobândă aferent performanțelor realizate potrivit acelui indicator. Prin însumarea tuturor punctajelor de dobândă se obține dobânda aferentă creditului în cauză.

Pentru încadrarea creditului în portofoliul de credite, ca indicatori de bonitate sunt utilizați doar primii 5, respectiv rata curentă a lichidității, marja de exploatare, marja netă, gradul de îndatorare, rotația activelor curente.

Potrivit modului de calcul utilizat de către BANCPOST S.A., în cazul de față, punctajul obținut este de 40 puncte, ceea ce corespunde categoriei B, iar în portofoliul de credite , acest credit va fi încadrat în grupa „în observație”. Fiind încadrat în această categorie, înseamnă că performanțele financiare sunt bune dar uneori pot apărea probleme cu rambursarea ratelor și dobânzilor, situația lor îmbunătățindu-se repede, într-un orizont de timp imediat, care în general nu depășește 15 zile.

Pentru creditele situate în această grupă, banca va fi nevoită să își constituie provizioane de risc de credit în proporție de 20% din valoarea creditului neacoperit cu garanții. În studiul de caz prezentat, banca nu va constitui provizioane având în vedere că garanțiile la credit sunt acoperitoare.

Este foarte important ca banca să cunoască cât mai amănunțit activitatea viitorului client, pentru a cunoaște din timp eventualele riscuri posibile și probabile, riscuri care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îi vor putea afecta rezultatele financiare ce le va obține.

Concluzii și propuneri

Indiferent de forma de proprietate și de profitul pe care l-a obținut într-un anumit exercițiu, fiecare întreprindere întâmpină probleme de natură financiară atunci când achiziționează, deține sau cedează monedă și titluri, perioadă în care singura sursă de finanțare la care se poate apela ramâne creditul bancar. Finanțarea prin credite are menirea de a completa capitalul necesar inițierii afacerii și desfășurării activității curente.

În general, creditul trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale afacerilor, să suplinească insuficiența temporară a capitalului agenților economici, deoarece, în caz contrar ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri. Principalele probleme cu care se confruntă IMM-urile sunt: lipsa finanțării, diminuarea investițiilor, scăderea cererii interne și efectul psihologic al dificultăților de pe piața românească. 95% din băncile din România depind de capital străin, iar dezghețarea creditării este esențială, deoarece lipsa finanțării omoară și afacerile viabile. Una dintre condițiile de bază pentru ca o întreprindere să aibă acces la credit este să funcționeze de cel puțin un an. Indiferent de împrumutul solicitat, întreprinderea trebuie să fi înregistrat situațiile financiare la autoritățile fiscale, pe o perioadă care să acopere minim un an financiar complet. De cele mai multe ori, acesta este un criteriu eliminatoriu. Dacă firma are o existență mai mică de un an, băncile consideră că aprecierea riscului de neplată este dificil de realizat. Procentul creditelor nou acordate întreprinderilor, entităților nefinanciare de către băncile private de pe piața româneasca a înregistrat o scădere în martie 2010 față de aceeași perioadă a anului trecut, această scădere fiind consemnată pe toată linia: credite până la un an; credite acordate pe o perioadă între unu și cinci ani; credite pe mai mult de cinci ani.

Din momentul depunerii cererii de creditare și până la acordarea efectivă a creditului, relația bancă – client trebuie să parcurgă anumite etape: depunerea cererii de creditare; analiza agentului economic din punct de vedere juridic, tehnic si economico – financiar; prezentarea garanțiilor aferente creditului și încadrarea în grupe de bonitate.

Prin analiza conjugată a rezultatelor obținute de către specialiștii băncii, agenții economici sunt încadrați în vederea acordării creditului, în mai multe grupe denumite categorii de performanță: categoria A – standard; Categoria B – în observație; categoria C – substandard; categoria D – îndoielnic și categoria E – pierdere. O analiză a dosarului de credit al unui credit bancar cuprinde două componente ale investigației: analiza managerială și analiza performanțelor economico-financiare, iar pentru încadrare se folosesc grile specifice pentru cele două componente ale analizei creditului, urmând ca încadrarea finală să reprezinte o medie a celor două categorii rezultate. În cazul în care clienții băncii au deja un portofoliu de credite angajate în perioadele anterioare, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei.

Băncile sunt mai atrase de clienții companii mari, ca cifră de afaceri și număr de angajați, decât de întreprinderile mici și mijlocii. Firmele cu mai puțin de 10 angajați și/sau cifra de afaceri mai mică de 2 milioane de euro/an au avut mai puține șanse în anul care a trecut de a obține credite importante, și chiar și microcredite.

Este valabil pentru întregul sistem bancar european, nu doar pentru cel românesc.

BIBLIOGRAFIE

Anghel Marcel, Management financiar bancar, Editura Matrix Rom, București, 2001

Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, București, 2002

Berea Octavian, Stoica Cornelia, Creditul bancar, Editura Expert, București , 2003

Boariu Angela, Creditarea bancară a activității de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;

Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă bănci și Politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, București, 2004

Dobre Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003

Dragotă Victor, Țâțu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce trebuie să știm când cumpărăm sau vindem o locuință, Editura All Back, București, 2005

Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, București, 2006

I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Ionescu Lucian, Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996

Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

Mihai Ilie, Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003

Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Palferman D. Ford Ph., Elements of Banking, Pitman, London, 1989

Pascariu Gheorghe, Managementul serviciilor bancare – coordonate actuale și perspective, Editura Fundației Academice “Gh. Zane”, Iași, 2004

Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura Deșteptarea, București, 2002

Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Smaranda, Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Smaranda, Angheni; Magda,Volonciu; Camelia, Stoica,; M.G., Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;

Stoica Maricica, Gestiunea bancară, Editura Lumina Lex, București, 2002

Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005

Turcu, Ioan, Operațiuni și Contracte Bancare, Tratat de drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 2004

Ungureanu, Pavel, Banking – produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998

Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

LEGISLAȚIE:

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul civil român

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

*** Legea bancara nr. 58/05.03.1998 publicata in Monitorul Oficial nr. 121/23.03.1998, modificata prin O.U.G. nr. 137/18.10.2001, aprobata, modificata si completata prin Legea 357/06.06.2002 publicata in M. Of. Nr. 627/24.10.2001 si, respectiv, Legea 446/25.06.2002

***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;

***Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998 si Legea nr. 99/1999

***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;

***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;

***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;

***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;

***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;

***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;

***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;

Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011 – ISSN 1843-3243 (versiune online)

BIBLIOGRAFIE

Anghel Marcel, Management financiar bancar, Editura Matrix Rom, București, 2001

Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, București, 2002

Berea Octavian, Stoica Cornelia, Creditul bancar, Editura Expert, București , 2003

Boariu Angela, Creditarea bancară a activității de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;

Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă bănci și Politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, București, 2004

Dobre Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003

Dragotă Victor, Țâțu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce trebuie să știm când cumpărăm sau vindem o locuință, Editura All Back, București, 2005

Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, București, 2006

I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Ionescu Lucian, Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996

Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

Mihai Ilie, Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003

Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Palferman D. Ford Ph., Elements of Banking, Pitman, London, 1989

Pascariu Gheorghe, Managementul serviciilor bancare – coordonate actuale și perspective, Editura Fundației Academice “Gh. Zane”, Iași, 2004

Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura Deșteptarea, București, 2002

Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Smaranda, Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Smaranda, Angheni; Magda,Volonciu; Camelia, Stoica,; M.G., Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;

Stoica Maricica, Gestiunea bancară, Editura Lumina Lex, București, 2002

Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005

Turcu, Ioan, Operațiuni și Contracte Bancare, Tratat de drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 2004

Ungureanu, Pavel, Banking – produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998

Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

LEGISLAȚIE:

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul civil român

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

*** Legea bancara nr. 58/05.03.1998 publicata in Monitorul Oficial nr. 121/23.03.1998, modificata prin O.U.G. nr. 137/18.10.2001, aprobata, modificata si completata prin Legea 357/06.06.2002 publicata in M. Of. Nr. 627/24.10.2001 si, respectiv, Legea 446/25.06.2002

***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;

***Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998 si Legea nr. 99/1999

***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;

***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;

***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;

***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;

***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;

***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;

***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;

Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011 – ISSN 1843-3243 (versiune online)