Credinte Si Superstitii ale Poporului Roman

Argument

Lucrarea de față constituie un studiu asupra anumitor Credințe și superstiții ale poporului român, fie ele actuale sau făcând parte din vechea cultură a poporului nostru. Motivul pentru care am abordat această temă a fost importanța ei pentru cultura noastră românească, dar nu numai atât. O astefel de abordare ni se pare necesară, deoarece e bine de studiat acest fenomen atât de răspândit pe întreg teritoriul țării noastre, atât din punct de vedere antropologic, cât și cultural.

Lucrarea este structurată în trei capitole principale.

Primul capitol, intitulat sugestiv Contactul cu sacrul urmărește îndeaproape un răspuns clar la următoarele întrebări: Ce este mitologia? Ce este mitul? Care este legătura între mitologie si folclor?. Urmărim, de asemenea, în acest prim capitol să explicăm și să exemplificăm arhetipurile din mitologia românească, dar și să stabilim granița dintre sacru și profan.

În al doilea capitol, Superstițiile poporului român, vom încerca să explicăm cât mai clar definiția superstiției, să discutăm despre originile ei, dar și despre actualitatea subiectului. Vom încerca de asemenea să explicăm deschiderea mai mare a sexului femeiesc de înțelegere a superstițiilor. Intenționăm să vorbim în acest capitol despre superstițiile legate de facerea lumii, despre credințele poporului român legate de pământ, de faptul că pământului îi trebuiesc aduse jertfe, despre credințele și superstițiile legate de sărbătorile românești. Tot aici vom încerca să abordăm subiecte precum existența căpcăunilor, a comorilor ascunse care așteaptă a fi descoperite și a elementelor astrale în superstițiile românilor.

Având în vedere multitudinea de credințe și obiceiuri ale românilor la botezuri, nunți și înmormântări, vom numi al treilea capitol al lucrării de față Rituri de trecere. Aici vom studia particularitățile obiceiurilor enumerate mai sus și vom evidenția importanța lor în cultura noastră.

Așadar, ne propunem în lucrarea de față o analiza a superstițiilor și credințelor poporului romând, încercând să le exemplificăm prin exemple concrete culese din bibliografia utilizată.

CAPITOLUL I

CONTACTUL CU SACRUL

1.1. Mit și Mitologie

Mitul supraviețuiește chiar mult după momentul creării sale, ca o mărurie a unei epoci îndepărtate, dar ale cărei consecințe și influențe se fac mai simțite. La fel se poate spune, despre metaforă, care se naște, ca și mitul, dar în atmosfera arhaică unde totul este scufundat încă în sincronic, dar care va continua să se manifeste, să răsară și mai târziu, și astăzi, ca o dovada importantă a unei continuități în gândirea creatare și ideativă a omenirii.

Încă din cele mai vechi timpuri, comunitatea umană comunică fără încetare cu Sacrul, deseori văzut ca divinitate, fatalitate, supraumanism sau chiar ca și fenomene ale naturii greu de explicat. Aceste manifestări ale Sacrului au fost interpretate în mii de feluri de către diversele culturi ale lumii. Îi amintim în mod special pe greci, care au inclus Sacrul în diverse paradigme culturale prin închipuirea unei lumi paralele, lumea zeilor, atât de cunoscută în prezent de întreaga lume. De aici vin toate miturile, legendele și nemaipomenitele povești în care zeii greci devin personaje din Olimp (zeii olimpieni) sau în lumea subpământeană (zeii chtonieni).

Deși aparent asemănătoare, mitul este diferit de magie. Mitul apare numai atunci când misticul dispare. De exemplu, în poveștile vechi, supranaturalul este dat chiar de cuvinte, cuvintele fiind de cele mai multe ori determină un câmp de forță. Odată rostite, aceste cuvinte creează realități imaginare și diverse conexiuni. Mitul ca gen clasic, în care ni se povestesc întâmplări în fraze care conturează un fir epic, apare odată cu reprezentările, ce se disociază astfel de trăirile de prim ordin.

Odată cu dezvoltare societăților avansate, se încearcă și eliminarea mitului. De exemplu, în jurul anului 530, Xenofon respinge poveștile cu personaje fantastice ca cele a lor Homer și Hesidot, ca fiind scandaloase, fictive (plasmata) sau închipuiri. El consideră că acest tip de povești nu au nicio legătură cu mentalitatea greacă. Așadar, dacă am plecat de la premisa că mit înseamnă narațiune epică, ajungem încet-încet la concluzia că termenul sus-citat capătă sensul de plăsmuire.

Chiar dacă au ajuns să fie considerate simple închipuiri, poveștile fantastice reușesc totuși să creeze adevărate modele culturale, atât la greci, cât și la romani. Astfel, trecutul este pus cu succes în valoare, interpretat din perspectiva prezentului, cu ajutorul căruia, comunitățile mai noi reușesc să găsească diverse experiențe de viață, să culeagă învățături și să le servească drept lecții de viață.

1.2. Mitologie și Folclor

Din punctul de vedere al folclorului românesc, mitologia este întotdeauna în strânsă legătură cu trăirea. Mitologia este transpusă în folclor numai atunci când în narațiunile epice întâlnim personaje fantastice. Spre deosebire de Grecia Antică, în folclorul românesc aceste personaje nu mai reprezintă fenomene haotice, inexplicabile, ci reprezintă la un oarecare nivel raportul dintre Dumnezeu și Diavol ca poli opuși ai Sacrului. Știm bine că la greci și la romani, Sacrul este nediferențiat, însă la noi, Sacrul poate fi definit numai cu ajutorul figurii de stil numită hiperbolă. Așadar, comunitatea este capabilă să trăiască manifestările divine sau diavolești, reușind să rămână actantul principal și având întotdeauna puterea și libertatea de a a alege. Acesta este motivul pentru care în folclor găsim numeroase încercări de înșelare a Sacrului (Diavolului). Considerăm că folclorul nu este mitologie, chiar dacă deseori lucrează cu fabulosul, cu arhetipuri comune mitologiei grecești sau mitologiei romane. Folclorul rămâne principalul instrument de analiză, din simplul motiv că arhetipurile descriu și narațiunile mitologice, dar și cele folclorice.

1.3. Arhetipurile

Arhetipurile sunt modele ideale, prototipuri. Cel mai concret exemplu de arhetipuri sunt modelele lui Platon. Jung, discipolului lui Freud dă termenului de arhetip sens tehnic atunci când vorbește despre psihologia inconștientului. El a fost primul care a explicat în detaliu termenul de arhetip ca fiind structură psihică identică, comună tuturor care constituie moștenirea arhaică a umanității. Arhetipurile au capacitatea de a declanșa, controla și inhiba comportamentul uman. Ele pot crea în același timp concepții generale, mituri și structuri universale. În același timp, Eliade folosește termenul de arhetip pentru a numi simboluri fundamentale care joaca rol de modele pentru diverse reprezentări. Cu alte cuvinte, arhetipul este imaginea de bază care creează imaginile personale pentru mitologie, religie și folclor.

1.4. Lumea sacră și lumea profană

La granița dintre lumea sacră și lumea profană se află un întreg set de legi, legi impuse comunității umane de către Sarcu. Considerăm că relația dintre cele două lumi nu este sub nicio formă simetrică, ci mai degrabă ierarhică. Aceste reguli sunt întotdeauna sacre, însă de cele mai multe ori percepute ca monstruoase. Lumea sacră este evident superioară din punct de vedere ierarhic față de lumea profană. Între sacru și profan trebuie să intervină întotdeauna un intermediar (de cele mai multe ori o victimă), evitându-se în acest mod contactul fatal cu Sacrul. De asemenea, putem afirma faptul că lumea sacră coexista cu lumea profană. De la termenul de sacru, descoperim termenul de sacrificiu, adică a face sacru. Sacrificiul presupune o desfășurare într-un cadru ritualizat, în care sunt respectate cu o deosebită strictețe câteva reguli. Chiar și spațiul unde se aduce jertfa este considerat sacru. De cele mai multe ori, jertfa reprezintă de fapt o comunicare. Ea reprezintă un dar, un act voluntar, fără niciun fel de pretenție de restituire. Jertfa este deci un paradox al contradicției dintre interes și dezinteres, dintre ceea ce ar trebui să facem și ceea ce facem pentru că dorim să facem. Ajungem la relaționarea dintre jertfă și moarte. Moartea ca culoar de trecere către o altă lume. De cele mai multe ori moartea este reprezentată în mod abstract în folclorul românesc. Este inevitabilă, naturală și este impusă lumii pământești de lumea Sacrului. În folclor este numită moartea bună și este opusă morții premature,eliminând astfel aspectul său monstruos. Totuși este adevărat că nu sunt puține dățile în care Moartea a fost personificată, transformată în monstru hidos sau luând chipul unei bătrâne cu coasa. Acesta este sigurul tip de monstru antropofag din folclorul nostru.

1.5. Arhetipul răufăcător în folclorul românesc

Încă din fragedă copilărie ni se fac cunoscute personaje malefice precum balauri, zmei,zgripțuroaice sau zburători prin intermediul poveștilor sau basmelor.

Balaurii demonstrează un comportament ambivalent. Sunt asociați bogăției sau pot deveni răul întruchipat, Diavolul. Balaurul este o entitate negativă care se înfățișează ca un monstru cu șapte capete care doarme în fântâni și poate să ceară oamenilor în schimbul apei o jertfă. Balaurul este ucis de fiecare dată de Făt Frumos sau de diverși sfinți (Sfântul Mihail și Sfântul Gheorghe). Bogatul folclor românesc ne prezintă și balauri care dețin pietre scumpe sau alte bogății. Întâlnim o largă gamă de tipuri de balauri cum ar fi: de apă (produc fenomene ale naturii violente), de foc (furioși, aruncă cu flăcări), de aer (suflă vânturi puternice), de pământ (pornesc cutremure).

Zburătorul (sau zmeul) este un demon care ia chipul unui bărbat plăcut din punct de vedere fizic care acționează noaptea tratând femeile cu violență (bătăi, mușcături, arsuri). În literatura română el apare pentru prima dată în Descriptio Moldavie a lui Dimitrie Cantemir. În regiunea moldovei el mai poartă și numele Crasnic. El este fiul Diavolului. Considerăm deci că aceste personaje, cu toate manifestările lor populare întruchipează violența absolută.

Vârcolacul, cunoscut și ca svârcolac, în folclorul românesc poartă masca unei dihănii care mănâncă luna și soarele, provocând eclipse. Deseori arată ca lupi, câini, monștri, șerpi sau șopârle. Vârcolac este un cuvânt care vine din slavă: vyrkolak adică cu păr de lup. Tipologic, vârcolacul este înrudit cu francezul loup – garrou, cu germanul Beowulf, și cu indianul Bhima. Ziua, vârcolacii arată ca niște oameni obișnuiți iar noaptea prind forme monstruoase. Vârcolacul a suferit în folclorul românesc diverse contaminări (pricolici, strigoi, balauri cerești). Considerăm că asemenea confuzii au fost posibile datorită asemănării unor trăsături dintre aceștia.

Pricoliciul, și formele sale regionale de priculici și triculici, este un termen creat din slavul prikoloti și ar însemna păr și lup. El este un duh rău, un monstru, un om cu coadă născut ca rezultat al unui incest, al unei sexualități aberante. Povestirile despre pricolici sunt răspândite în deosebi în zona Hunedoarei. Povestea lui este extrem de cunoscută: o tânără fată se căsătorește fără să știe cu un pricolici care, ăn drum spre casa părintească dispare și reapare sub forma unui câine care încearcă să-și muște soția. Aceasta însă ripostează lovindu-l cu toporul și apărându-se cu brâul. Revenit la înfățișarea omenească, pricoliciul este recunoscut după scamele rămase între dinți și după rana provocată de topor.

Pricoliciul este ființa trecerilor și a confuziilor demonstrând dezechilibrul de forțe și amestecului haotic al Sacrului.

Moroii sunt desemnați în Țara Moților sau Pădurenii de Hunedoara de vrăjitorii care fură laptele de la vaci. Fecunditatea și bogăția vacii trebuie însă îngrijite și apărate cu strășnicie; numeroase practici și datini vizează păstrarea și sporirea manei laptelui și, totodată, ferirea animalului de intruziunea malefică a duhurilor,a vrăjitoarelor și a fermecătoarelor. Cuvântul moroi este de origine slavă și înseamnă duh al morții venit din lumea întunericului. Ei sunt ființe fantastice care reușesc să stăpânească zonele de confuzie în care Sacrul este dezlănțuit. La fel ca și vârcolacul sau pricoliciul, moroiul lipsește viul de sevă, însă spre deosebire de aceștia el nu devorează propriul-zis.

Vampirul este un tot unitar al ființelor fantastice din folclor menite să ia abundența. El este din ce în ce mai frecvent, o emblemă a spațiului românesc. Termenul a pătruns în limba română într-un poem al lui Costache Negruzzi în 1872 alături de stafii, balauri și strigoi. Termenul de vampir are un impact deosebit în țările apusene unde poartă aproape exclusiv numele de Dracula. El își are originea în România (Transilvania) țară aflată la granița dintre două lumi culturale (slavă și latină).

Concluzionăm, afirmând că între numeroasele ființe supranaturale demonice distingem o repartizare inegală: modelul arhetipal al răufăcătorului (pricolici, moroi, vampiri) și modelul arhetipal al maestrului de inițiere pedepsitor (strigoi).

CAPITOLUL II

SUPERSTIȚIILE POPORULUI ROMÂN

2.1. Ce este superstiția?

Superstiția se alătură și trăiește în proximitatea religiilor, de multe ori având o intensitate mai mare decât acestea. Superstiția constituie o credință a maselor, reprezentând un amestec între animism, fetișism și naturism. Animismul este reprezentat de credința omului primitiv după care lumea întreagă este o societate de ființe însuflețite. Naturismul este cultul naturii și are ca obiect diferitele fenomene naturale. Fetișismul reprezintă adorarea ca divinități a unor obiecte materiale, naturale sau artificiale (copaci, animale, săgeată etc.). Așadar, am putea defini superstiția ca o abatere de la sentimentul religios, prin care oamenii își creează false îndatoriri, temeri de lucruri bizare sau de își pune speranțele în lucruri care nu vor aduce niciodată, nicio îmbunătățire vieții acestora. Poate am fi tentați să spunem că superstiția este un fenomen izolat, într-o continuă scădere, însă în realitate, superstiția este o lege în istoria evoluții omului.

În istoria noastră, a românilor, deplinătatea în suflete a culturii superstițiilor se poate observa cu lejeritate, de exemplu prin urmărirea respectului (de multe ori exagerat) față de elemente ale naturii: foc, luna, ploaie, cer, vânt etc. sau diverse lucruri: lumânări, icoane, cruci etc.

Multe dintre superstițiile cunoscute, pot părea în post-modernism lipsite de orice urmă de logică. Totuși, pentru omul primitiv superstiția este un adevăr deplin, este un adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși,

Superstiția a fost prezentă încă din perioada păgânismului. De exemplu, Seneca numește arborii cele mai vechi temple ale zeiilor. El consideră că rugăciunile făcute în preajma copacilor au șanse mult mai mari de a fi ascultate și pot fi asemuite cu rugăciunile făcute în preajma celebrelor temple făcute din aur sau fildeș. Aici superstiția ține locul religiei.

Încă din cele mai vechi timpuri, femeia a fost pusă în relație mult mai mult cu superstiția decât bărbatul. Bărbatul este dintotdeauna cel mai puțin superstițios (și mai puțin religios în același timp), fiind considerat mai puternic, mai tare și mai cult. Natura a lasat femeia să se ocupe cu menținerea legăturilor cu spiritele, duhurile și cu Dumnezeu. De asemenea, este considerat faptul că femeile au spiritul mai puțin abstract decât al bărbaților, fiind mai deschise pe partea de imaginație și sens, de aici născându-se nevoia de ritualuri și simboluri. Lipsa de educație , de instrucție a femeii au făcut-o să fie superstițioasă. De asemenea, este bine-cunoscut faptul că femeia se naște ușor mai credulă decât bărbatul. Femeia are un caracter conservator prin excelență, întemeiat prin tradiție, fiind ușor impropriu pentru inițiativă. De asemenea, femeia, prin firea sa, este mai minuțioasă și mai fricoasă.

2.2. Facerea lumii

Ideea de creare a lumii este greu de digerat de poporul român. Este practic imposibil să scoți ceva, din nimic. Așadar, pentru poporul nostru, lumea a fost făcută la început din apă: întru-început era peste tot numai apă; singur Dumnezeu și cu Dracu umblau pe deasupra. Vedem deci că lumea a avut de la început doi stăpâni: pe Dumnezeu, ca etichetă a binelui și a frumosului și pe Dracu, reprezentare a răului. Facerea lumii a fost posibilă doar prin cooperarea celor două principii, fapt pentru care lumea încă mai are doi stăpâni care cer câte o parte din ea. Însuși omul este un produs al lui Dumnezeu și al Satanei.

La românii, până și negrul de sub unghii este considerat al Satanei, motiv pentru care, pentru a nu ajunge pe mâna răului, mortul este curățat bine pe sub unghii, înainte de a fii înmormântat.

2.3. Pământul

“Pământul este mama noastră. Mama care ne hrănește, mama care ne-a făcut, iar Dumnezeu din Ceruri este tatăl nostru.” Pentru poporul român, pământul reprezintă așadar parte femeiască care formează cu împreună cu cerul (masculin) o dualitate extrem de puternica și de influentă. Este o pereche întâlnită chiar și în mitologia clasică (Uranos și Gea, cuplul de nemuritori, cerul și pământul). În mitologia neozeelandezilor lumea a fost creata cu ajutorul lui Rangi (cerul) și Papa, pământul, care împreună au dat naștere tuturor vietăților de pe Pământ.

În credințele poporului român, pământul este sacru. În timpul unei rugăciuni, persoana care se închina lui Dumnezeu, se închină de asemenea pământului, îl sărută, acțiunea numindu-se mătanie. Trebuie să bați mătănii la pământ pentru că pământul te hrănește, te ține, te încălzește, din el am fost făcuți și în el ne vom întoarce.

O altă superstiție a românilor în ceea ce privește pământul, este interzicerea bătăilor asupra pământului. In popor, este un păcat foarte mare, iar pământul poate fi bătut doar de piatră. De asemenea, când soarele este pe cer în amiază, la fel ca și omul, pământul trebuie să se odihnească, iar conform superstiției, acesta nu trebuie săpat în această perioadă, căci nu va rodi. Același lucru este valabil și pentru perioada nopții.

Țăranii români cred că pământul este plan, întins, susținut de trei stâlpi de fier, pe care o zgripțuroaică îi poate mânca dacă nu i se dă ceea ce cere și anume mălai și apă. Superstiția spune că își primește mălaiul atunci când gospodina, după ce a cerut făina bate palmele de capătul căpistrei și se scutură mălaiul de pe aceasta și de pe palmele femeii. Acest mălai merge direct la zgripțuroaică. Apa și-o primește când femeile merg după apă la fântână după apă. Înainte să umple gălețile cu apă, acestea toarnă puțină apă în găleată pentru a o clăti. Apa cu care se clătește găleata, ajunge direct la zgripțuroaice.

În zona olteniei se crede că pământul este un plan întins susținut de furci. În alte părți rurale se crede că pământul este întins pe un urs.

Locul zgripțuroaicei care mănâncă stâlpii poate fi luat și de Iuda Iscariotul poreclit în Vâlcea de femeile rele Iuda Pământului.

Alte superstiții ale poporului român spun că pământul este un amestec între diverse lucruri necunoscute făcut de Dumnezeu și așezat pe apă. Acest amestec nu se scufundă pentru că este așezat pe spatele unui pește imens. Conform mitului atunci când peștele se mișcă sunt produse cutremurele. Țăranii români dovedesc faptul că pământul este așezat pe apă printr-un argument pe care ei îl consideră solid: dacă pământul nu ar fi așezat pe apă aceasta nu ar avea de unde izvorî. Totuși în Vâlcea superstiția spune că greutatea păcatelor oamenilor apasă peste pământ și astfel sunt produse cutremurele. Tot aici se crede că singurul lucru care mai ține pământul întreg este dragostea lui Dumnezeu pentru copiii cei fără de păcat. Acesta este motivul pentru care în timpul cutremurelor oamenii încep să se roage.

Pământul se clatină încoace și încolo,

ca cel beat,

Și se mișcă în toate părțile ca un

leagăn spânzurat;

Că nelegiuirea lui (poporului) este prea grea

peste el:

Cade și nu se va mai ridica.

Metoda prin care este susținut pământul diferă de la regiune la regiune și poate varia de la obiecte (stâlpi, furci, pari, etc.) până la animale (urși, pești, bivoli, etc.).

Alții spun că pământul se cutremură de fiecare dată când Dumnezeu se uita în jos, datorită faptului că întregul pământ este păcătos și se cutremură de frica lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care pământul nu poate da niciodată ochii cu Dumnezeu fără să se cutremure.

Pentru poporul nostru, pământul este viu. Este o ființă binevoitoare. Este un zeu, o putere supremă. Din acest motiv, de fiecare dată când un român dă de pomană unui țigan, acesta trebuie să bată cu piciorul în pământ, pentru a-l face și pe el martor la această acțiune, pentru că țiganul îi ia mirul și botezul și-l aruncă în iad. Însă dacă țiganul vede că cel ce dă de pomană dă din picior, refuză să-i ia din mână, fără să se știe din ce motiv.

Atunci când vine vorba de moarte, pământul joacă din nou un rol esențial. Pământul redevine ”casă” pentru mort, tot la fel cum a fost și înainte de trecerea în neființă, însă într-o altă formă. Fie-i țărâna ușoară este o vorbă devenită tradiție la orice înmormântare în România, nu doar in regiunile rurale, dar și la oraș. Această frază se rostește din superstiție, frază ce joacă rol de rugăciune către pământ, pentru a-și lăsa greutatea cât mai ușor peste sicriul răposatului.

O altă utilizare a simbolului pământului este in blesteme. Vom enumera în cele ce urmează câteva dintre cele mai utilizate blesteme ale poporului nostru în care pământul este prezent: Înghiți-te-ar pământul! (franc. Que la terre t`engloutisse!), Mânca-te-ar pământul!, Face-te-ai pământ, Facete-ai oale și ulcioare (tot cu referire la pământ). Acestea nu sunt simple expresii, ci au deseori valoare rituală. Când cineva blesteamă se apleacă și sărută pământul (tot de aici s-ar putea trage și obiceiul mătaniei).

La polul opus, la celălalt rit de trecere și anume la naștere printre alte practici superstițioase copilul, imediat după naștere, dezbrăcat de haine se așează pe pământ. Femeile bătrâne, pricepute în tainele facerii consideră că dacă așezi un nou născut direct pe pământ acesta va deveni mai puternic, mai sănătos, considerând că pământul îi va purta de acum de grijă. În mod ritual, tatăl bebelușului intră în camera în care tocmai s-a născut copilul și îl ridică de pe pământ. Prin această practică tatăl își recunoaște copilul ca fiind al său. Tot pentru copii ca să nu fie deocheați li se descântă de benghi. Acesta este un amestec de cuvinte cu caracter magic, noroi și scuipat. Cu acesta se unge copilul în frunte fiind astfel ferit de deochi și de spiritele rele.

Tot cu pământ se pot face și numeroase vrăji dintre care cele mai cunoscute sunt vrăjile de dragoste. La români, poți face pe cineva să te iubească cu ajutorul pământului din urma piciorului drept. Acest pământ are o putere miraculoasă numai atunci când se aude cucul întâia oară. Tot în acest pământ din urma bărbatului iubit se poate planta o floare, simbol al iubirii.

2.3.1. Jertfe aduse pământului

Am demonstrat în paginile de mai sus ca pământul este o ființă vie, deseori personificată în superstițiile românilor. Pentru a întări această idee, vom încerca să aducem câteva exemple de jertfe aduse pământului de-a lungul timpului.

Românii de la sate, de fiecare dată când sapă o temelie (de casă, grajd), trebuie să mulțumească și să răsplătească cumva pământului care a fost la un oarecare nivel rănit. Totodată, prin oferirea acestei jertfe, românul se asigură că locuința va rezista în timp și nu se va surpa, iar pământul va reuși să-i poarte greutatea de-a lungul anilor. Jertfa oferită depinde de gradul de bogăție a familiei care construiește. Spre exemplu, daca familia nu este atât de înstărită, jertfa constă într-un cap de cocoș (pasăre considerată oarecum sfântă pentru poporul nostru). Pe de cealaltă parte, pentru familiile mai înstărite, jertfa este reprezentată de un cap de berbec. Aceste jertfe sunt zidite în temelie, între pietre și cărămizi și sunt considerate jertfei civilizate, pentru că așa cum vom vedea în cele ce urmează, există și modalități de jerfe mai puțin omenești. De exemplu, în zona Vâlcea, la zidirea unei Biserici, pentru ca aceasta să reziste în timp, obiceiul spune că trebuie să se îngroape la temelii măsura umbrei unui om, măsură luată cu trestia. Omul care a fost de acord să i se ia umbra, rămânând astfel fără suflet (superstiția spune că omul a cărui umbră a fost luată cu trestia va muri în următoarele 40 de zile). Această superstiție o cunoaștem însă sub o formă puțin schimbată în balada populară a Meșterului Manole. Manole și-a zidit soția în temelia mănăstirii (Mănăstirea Argeșului) pe care o construia, pe motiv că fără o jertfă oferită pământului, orice construia ziua, se prăbușea noaptea. Aceiași legendă care are la bază o superstiție o are și cetatea de la Deva.

Așadar, putem concluziona spunând că pământul este atât leagănul, cât și sicriul nostru.

2.4. Sărbători și obiceiuri

Revenirea regulată a primăverii reprezenta, la fel ca și în zilele noastre un motiv de sărbătoare. În trecut această întoarcere a primăverii a fost concretizată în mitul Proserpinei. Sărbătoarea primăverii începe din momentul în care apar primele fire de iarbă, primele frunze verzi. În România încă se păstrează cu sfințenie obiceiuri vechi de mii de ani. Prima sărbătoare creștină a primăverii este reprezentată de prima zi de Paște. În această zi fiecare gospodină se duce în grădină și taie o bucată de pământ cu iarbă, timp în care nu poate să vorbească cu nimeni. Aceste brazde sunt descântate și puse la toate pragurile ușilor și porților. Este considerat că dacă pășești pe aceste brazde vei avea sănătate și spor în toate. De asemenea, această acțiune a femeii aduce mare mândrie soțului. În unele sate există o altă superstiție legată de brazdele de pământ pentru copiii care se împărtășesc duminica: înainte de a pleca copiii duminica la biserică, tatăl se duce în grădină și aduce câteva brazde de pământ cu iarbă verde, le aduce în casă și le întinde la pragul ușii pentru ca atât la plecarea cât și la venirea copiilor de la împărtășit să calce pe iarbă verde. Brazdele stau aici toate cele trei zile de Paște.

În noaptea de Sfântul Gheorghe (noaptea de Mânicătoare, sora lui Sfântul Gheorghe) vrăjitoarele încep să umble prin grădini făcând descântece. Aceasta este noaptea în care se fac cele mai puternice vrăji. Tot această este noaptea în care cu ajutorul vrăjilor se poate lua mana vacilor și rodul pământului. Rodul holdelor se ia cu ajutorul câtorva ouă clocite, o ață roșie, un frâu, un bici, busuioc, și ceară. Vrăjitoarea îngroapă în miez de noapte cele două ouă clocite și zice că ouăle să fie cu noroc, își leagă busuiocul la piciorul drept, își despletește părul și se dezbracă de cămașă. Astfel, fuge în locul căruia vrea să îi ia rodul zicând de doisprezece ori de la moș (numele proprietarului pământului) la mine, după care se întoarce spre răsărit și zice:

Bogăția câmpului,

Sporul avutului,

Rodul grâului,

Să meargă, să treacă,

Grămadă să facă,

În locul arătat,

Cu sulul însemnat,

Și din loc în arie,

Și din arie în groapă

Și de-aici să facă lăret,

Că dimineață m-am sculat,

Și la câmpuri am plecat,

Cu Maica Domnului m-am întâlnit

Și pe loc m-am spovedit

Ca să iau

Ca să nu dau

Bogăția câmpului,

Sporul avutului,

Rodul grâului.

Tot aceasta este noaptea în care se ia mana vacilor. Vrăjitoarea, la fel ca și în cazul în care vrea să ia rodul holdelor, se trezește la miezul nopții, se dezbracă, se despletește și își leagă la piciorul drept un săculeț în care este băgat un pietroi. Își mai ia cu ea o găleată cu apă și pleacă prin grădini cu săculețul târâind după ea până când găsește otrățel (buruiană cunoscută doar de vrăjitoare). Găleata cu apă reprezintă laptele iar pietroiul untul sau brânza. Când a găsit otrățelul amestecă cu el în găleată și spune:

Otrățel, otrățel,

Să iei laptele de la vaci cu vițel,

De la toate câte nițel.

Să le lași numai spuma și zărul,

Ca să nu moară vitălu.

După care, imită cu mâinile deasupra găleții mișcarea prin care se mulg vacile și zice: țârc de la Lunaia, țârc de la Mărțana, țârc de la Miercana, țârc de la Joiana etc. Apoi ia o pâine, o împarte în trei, o aruncă pe jos și spune: cum se strâng furnicile la pâine așa să se strângă laptele la vaca mea. După trei zile caută cele trei bucăți de pâine și le dă vacii să le mănânce. Pentru a feri vacile de astfel de vrăji, în banat, în ajunul serii de Sân-Giogi se pune vacilor în ferestre și în ușile grajdului rug de măceșe. Superstiția spune că în acest fel farmecele nu au putere. O altă superstiție în care românii cred cu tărie în noaptea de Sfântul Gheorghe este o plimbare în pielea goală prin semănăturile cu rouă, plimbare care aduce celor care o săvârșesc sănătate și spor pentru tot anul care urmează. Buruienile culese în această seară sunt descântate și legate la ușa grajdului. Acestea aduc sănătatea vitelor. Roua adunată în această noapte plină de superstiții este utilă în nenumărate descântece. Fetele nemăritate se duc la fântână în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe și privesc în fântână până li se umplu ochii de lacrimi crezând că așa își pot vedea ursitul în apă. În Bucovina obiceiul este ca în seara de Sfântul Gheorghe să se pună la porți și la colțurile caselor o brazdă verde în care se află împlântată o ramură de răchită. În acest fel vrăjitoarele și strigoaicele nu se pot apropia. Din același motiv bănățenii pun rug sau frunză de fag sau gorun.

În Transilvania, în ajunul serii de Sfântul Gheorghe tinerii își fac buciume și fluiere din răchită sau alun cu care umblă prin sat făcând gălăgie. Bănățenii au obiceiul de a sufla în țevile de aramă ale cazanului. Sfântul Gheorghe încă mai reprezintă o zi de sărbătoare în satele din România.

Practicile, credințele și superstițiile diferă de la popor la popor însă fundamentul lor va rămâne întotdeauna faptul religios, primitiv, esențial rămâne constant și asemenea lui însuși, cu toate variațiunile aparente ale teoriei.

În duminica dinaintea sărbătorilor pascale, în România se sărbătoresc Floriile. Un alt prilej de sărbătoare la români, dar și de alte superstiții. De exemplu, în Vâlcea, oamenii se leagă cu cu ramuri verzi de salcie primite de la biserică, pentru a fi sănătoși tot anul. Cu aceste ramuri se leagă și via, metodă prin care se spune că sunt ținuți aricii departe de struguri. Salcia verde în ziua de Florii este cunoscută de fiecare român, chiar dacă nu toți cunosc semnificația ei, majoritatea o aduc acasă de la biserică pentru noroc. În ziua de Florii se spune că femeile trebuie să ungă toți pomii din curte cu colivă, pentru a avea spor în toate.

Sărbătoarea florilor, care începe de obicei în aprilie, se termină cu sărbătoarea Sânzienelor. În Vâlcea, de Sânziene se culeg florile numite sânziene, și se pune câte un fir oriunde în casă sau în gospodărie pentru a alunga boli sau necazuri. Florile de sânziene sunt bune de asemenea și pentru alungarea ielelor. Ielele se tem de această plantă. Tot de Sânziene, se dă de pomana celor morți. Tot atunci, se fac coroane din flori, care se aruncă pe acoperișul caselor.

Prima zi din luna mai are și ea o simbolistică destul de puternică în România. La orașe, se sărbătorește prin odihnă. La sate, se sărbătorește maiul, punându-se crenguțe verzi numite Arminden la porțile caselor. Acest obicei este întâlnit mai ales in Moldova, Transilvania, Banat și Bucovina. Tot în seara de 1 mai, femeile se duc pe câmp, acolo unde a fost semănat orz și se tăvălesc prin pământ pentru a fi ferite de dureri de spate și pentru ca pântecele lor să fie roditoare ca orzul. O altă superstiție practicată în zona Vâlcea în luna mai este Fierăritul, sau cu alte cuvinte, practică superstițioasă pentru chemarea ploii. Tinerii din sat, se adună seara în curtea bisericii, luând cu ei clopote și găleți de apă. Unii băieți se urcă în clopotniță, pentru a trage clopotul, alții bat toaca, alții sună din clopoțele, făcând larmă care să se audă în tot satul. Apoi, ei stropesc pământul cu apă din găleți, acestea jucând rolul ploii. O altă metodă de chemare a ploii este cu ajutorul paparudelor. Acestea sunt țigănci care pot chema ploaia cu ajutorul cântecelor lor. Ele umblă pe la casele oamenilor din a treia marți de după Paști. Ele își fac cununi din boz (plantă urât mirositoare) și umbla cu dansul din casă în casă, cântând un cântec care invocă ploaia:

Paparudă rudă,

Vino de ne udă,

Ca să-nceapă ploaie,

Să curgă șiroaie,

Cu găleata, leata,

Peste toată gloata,

Unde dă cu maiul,

Să crească mălaiul,

Unde dă cu sapa,

Să curgă ca apa.

În acest timp, stăpâna casei ia o găleată cu apă și le udă din cap până în picioare. La final, paparudele primesc de la gazde bani, mâncare sau haine. Superstiția spune că la casa la care nu au jucat paparudele, le va merge rău tot anul. Jocul paparudelor este menționat și în una dintre cele mai vechi opere literare are României și anume Descriptio Moldavie a lui Dimitrie Cantemir.

2.5. Căpcăunii (căpcânii)

În mitologia poporului român, căpcăunii (sau căpcânii) sunt asemuiți unor oameni cu cap de câine. Ei sunt cunoscuți pentru răutatea pe care o posedă și pentru faptul că se hrănesc cu carne de om. Din punct de vedere fizic, căpcăunii pot fi recunoscuți după ochii plasați în frunte și în ceafă. Pot fi recunoscuți de asemenea și după graiul lor extrem de neplăcut. Conform superstiției căpcăunii vânează oameni, îi pun la îngrășat, îi hrănesc cu miez de nucă și pâine, după care îi prăjesc în cuptor și mănâncă. Bineînțeles, această credință poate fi întâlnită sub mai multe variante, însă ideea de bază este aceiași: căpcăunul mănâncă oameni. Unitatea de esență a credinței despre care vorbim poate fi sesizată cel mai bine în basmele românești, unde întâlnim peste tot cuptoarele căpcăunilor, hrănirea și îngrășarea victimelor cu nuci și pâine, răutatea lor și a soțiilor lor, specificul ochi din frunte etc.

Din punct de vedere literar, căpcânii sunt prezenți în numeroase opere literare românești. De exemplu denumirea de căpcâni o întâlnim în Viețile Sfinților de Dosoftei în anul 1682. Tot căpcâni sunt numiți și de Vasile Alecsandri în volumul Poezii populare, în balada Radu Calomfirescu:

Rău mă doare inimioara

De copii, de soțioara,

Dar mă doare și mai tare,

De măicuța ce mă are,

Că-i creștină și bătrână,

Și-a s-ajungă-a fi cadână,

De râsul căpcânilor

Prin casa păgânilor.

În notele de subsol ale operei lui Ion Budai-Deleanu, Țiganiada ni se spune că din bătrâni se știe plăcerea căpcăunilor de a mânca oameni.

Legenda românească spune că odată un căpcăun a prins trei oameni, i-a îngrășat și a mâncat doar doi dintre ei. Al treilea era ținut prizonier și aștepta să fie mâncat de căpcăun. Însă nu se știe prin ce mijloace, omul a reușit să-i scoată ochiul căpcăunului. Orb rămas, căpcăunul se folosea doar de simțul pipăitului pentru a face diferența între oi și oameni. De aceea omul a tăiat o oaie s-a îmbrăcat cu ea și a scăpat de furia căpcăunului.

2.6. Comorile

Încă din cele mai vechi timpuri, poporul nostru crede că în pământ se află nenumărate comori păzite de duhuri rele. Aceste comori au fost îngropate fie de uriași, fie de jidovi, fie de haiduci, fie de draci. Aceste comori pot fi de două feluri: curate și necurate. Comorile curate sun inofensive și vor aduce doar bucurii oamenilor care le vor găsi. Ele au fost îngropate de oameni, de teamă să nu fie furate. Aceste comori ard cu flacără albastră după ce au cântat cocoșii de miezul nopții. Comorile necurate au fost îngropate de cele mai zgârcite persoane, pentru a nu fi împărțite nici măcar cu cele mai apropiate rude. Atunci când aceste comori sunt îngropate, ele sunt închinate si dedicate diavolului, pentru a fi păzite de acesta. Flacăra acestora este albă sau galbenă. Aceste comori sunt păzite atât de dracu cât și de un alt duh rău numit Știma banilor. Această denumire este întâlnită în special în Munții Apuseni. Singura modalitate prin care îți poți da seama dacă comoara este bună sau rea este deci culoarea flăcării. Tot după culoarea flăcării îți poți da seama ce tip de comoară se ascunde în pământ. Dacă banii sunt de argint, flacăra va fi roșie, dacă banii sunt de aur, flacăra va fi de aur iar dacă banii sunt de aramă, flacăra va fi albastră. Această flacără poate fi atinsă pentru că ea nu arde. Ea poate să ardă chiar și pe zăpadă fără ca să o topească. Se spune că tot atât de mult cât se înalță flacăra deasupra pământului trebuie să sapi în pământ pentru a ajunge la ea.

Ca să intri în posesia comorilor necurate trebuie să îndeplinești câteva condiții puse de diavol, altfel nu poți nici măcar să pui un semn în dreptul locului unde au jucat banii. Comorile ard în nopțile din ajunul unor sărbători cum ar fi Crăciunul, Anul Nou, Paști, Sfântul Gheorghe.

În zona Vâlcea se crede că această comoară nu o poți urmi din loc dacă banii din ea nu sunt sortiți să fie ai tăi. Săparea pământului pentru descoperirea comorii poate fi asemănată cu un adevărat ritual. Trebuie să sapi în absolută tăcere. După descoperirea comorii, groapa nu trebuie reastupată, ci lăsată așa, căci cel care o va acoperi va rămâne orb. Pentru a putea ridica comoara trebuie să cunoști o anumită vrajă pentru a-l alunga pe dracu. De multe ori comorile sunt păzite de un câine negru. Luarea comorilor se face în deplină tăcere, în miez de noapte, cu mare atenție ca nimeni să nu te vadă.

În Transilvania găsirea comorilor ascunse în timpul războiului (monedele grecești și romane) au întărit această credință a poporului român. În zona comunei Homorod-Almaș se găsește o peșteră lungă de patruzeci de metri în care se spune că se găsește o comoară păzită de o zână. În fiecare an de Rusalii poarta spre această comoară se deschide și rămâne deschisă pentru câteva ore. Legenda spune că într-un an aici au venit trei cavaleri, având fiecare câte un sac gol. Un cioban i-a văzut cum au intrat cu sacii goi și au ieșit cu ei plini de aur.

O altă legendă românească din zona Bistriței spune că într-o noapte de 23 aprilie trei țărani se duseseră pe câmp ca să vadă locul în care joacă banii. Ei au găsit locul, văzând o flacără de culoare verde ieșind din pământ. Pentru a putea să regăsească locul a doua zi, țăranii au pus o pânză albă în locul de unde a ieșit focul. În dimineața următoare ei s-au dus să scoată comoara. Însă nu au făcut-o în liniște ci au vorbit și au înjurat. Au săpat o zi întreagă până când au ajuns în sfârșit la o găleată cu bani, drept pedeapsă pentru că au vorbit banii s-au transformat în cărbuni.

În rândurile ce urmează, dorim să enumerăm o serie de credințe și superstiții ale noastre, culese de Artur Grovei despre comorile ascunse.

Se spune că atunci când vezi un curcubeu în apropiere, trebuie să iei două găleți cu apă în spate și să te târăști în genunchi până la locul în care curcubeul bea apă, căci acolo vei găsi o comoară. Dacă întâlnești un om care a cărunțit doar pe jumătate din cap, înseamnă că acesta a dormit cu capul pe o comoară. Se mai spune că pe locurile de pământ unde nu crește vegetație, nu e bine să dormi, căci sub acel pământ este o comoară care te poate arde cu flăcările ei nevăzute. Se spune că aceste comori își arată flacăra în preajma sărbătorilor mari, dar mai cu seama în seara de Paști și de Sf. Gheorghe.

2.7. Lumina și întunericul

Lumina și întunericul reprezintă două principii care formează temelia superstițiilor. Unul dintre ele, lumina, reprezintă tot ceea ce înseamnă bine iar întunericul simbolizează întotdeauna răul. Chiar și în Biblie acești termeni sunt prezentați în comparație, fiind firești, expresivi și extrem de puternici. Din psalmi aflăm că boala umblă numai prin întuneric:

Nu te vei teme de ce te înspăimântă noaptea…

De ciuma ce umblă prin întuneric,

De boala molipsitoare ce pustiește la amiazi.

În opoziție cu această afirmație stă proverbul care dovedește că soarele (lumina) nu încurajează boala: în casa în care nu intră soarele pe fereastră intră doctorul pe ușă.

Poporul român crede cu tărie că izbiturile și plesniturile boalelor (declanșarea bolii) are loc întotdeauna noaptea. Explicația dată acestei teorii ar fi aceea că duhurile rele nu pot suporta lumina pentru că în lumină omul umblă fără teamă. În noapte omul este îngrozit și vede năluci. Cum întunericul este favorabil duhurilor, acesta este favorabil și chemării lor, este favorabil magiei și vrăjitoriei.

În credința poporului român, lumina este trimisă de Dumnezeu iar întunericul de dracu. Următoarea poveste a lui Ion Creangă ne arată clar această credință:

Casa e alcătuită de dracul. O gătise de-a-ntregul, numai lumină nu știa cum să vâre în ea. Hai s-o care cu oborocul. Trece și Dumnezeu pe-acolo și-l întreabă:

-Ce-ai făcut nefârtate?

-Ia, am făcut casă,și nu pot să o umplu cu lumină acu.

-Dăruiește-mi-o mie!

-Dăruită să fie!

Dumnezeu sparge pereții în trei locuri, pune fereastra cu cercevele în chip de cruce și diavolul nu se mai apropie atunci de casă.

Semnele venite din stânga (din răsărit, din imperiul luminii) erau întotdeauna semne bune, însă cele venite din dreapta (din apus, împărăția nopții) erau semne rele. De aceea românul crede că atunci când găina cântă în stil cocoșesc cu ciocul îndreptat spre răsărit prevestește un noroc pentru familie și casă, iar când are ciocul îndreptat spre apus ea vestește noaptea cuiva și trebuie sacrificată.

2.8. Elementele astrale în superstiții

2.8.1. Soarele

În timpul răspândirii creștinismului în imperiul roman, soarele era considerat un Dumnezeu universal. Soarele era socotit stăpân, zeu, domn. Baal, Adonai, Adonis, Dominus reprezentau toți același lucru. Dintr-un capăt în altul al imperiului, toată lumea numea prima zi a săptămânii ziua soarelui sau ziua Domnului (în limba germană Sonntag =ziua soarelui). Soarele, la fel ca și lumina înseamnă întotdeauna noroc. Românul, atunci când îi merge bine într-o afacere sau când are noroc pe un anumit plan spune că la lovit soarele. Românii descântă întotdeauna la soare. Atât de mult divinizează românii soarele încât l-au numit Sfântul Soare. Avem numeroase dovezi literare care arată că soarele este crezut sfânt. Într-un descântec i se zice soarelui:

Soare, soare, sfinte soare!

Eu mă rog sfinției tale

Să-mi dai trei raze de-a tale.

Personificat, pentru poporul nostru soarele este un tânăr foarte frumos cu o față strălucitoare care luminează tot pământul. El nu călătorește pe jos, ci călare: până la prânz călărește un bivol, până la amiază un cal, iar până seara un leu. Doar după cină soarele își continuă călătoria spre tărâmul celălalt pe jos. Se mai crede că soarele este ochiul lui Dumnezeu, scaunul lui Dumnezeu, fața lui Hristos. Voronca spune că soarele este ochiul lui Dumnezeu ziua, iar luna noaptea.

În credințele poporului nostru, soarele și luna sunt frați, iar soarele a vrut să se căsătorească:

Umblă, frate, mândru Soare,

Umblă, frate, să se-nsoare

Nouă ani

Pe nouă cai…

………………………….

Și potrivă nu-și găsea

Ca sora sa Ileana,

Ileana Cosinzana…

De atunci i-a blestemat Dumnezeu și pe el și pe ea:

-Tu, Ileană Cosinzează,

Suflețel fără prihană,

Și tu, Soare luminate,

Trupușor făr de păcate!

Cu ochii să vă zăriți,

Dar să fiți tot despărțiți.

Zi și noapte plini de dor,

Arși de foc nestingător,

Veșnic să vă alungați,

Cerul să cutreierați

Lumile să le luminați.

O superstiție la noi, pe care o au și bulgarii spune că soarele și luna aveau la început o lumină egală, însă luna se lăuda mereu ca ea este mai frumoasă și mai strălucitoare decât soarele ei. Atunci supărat fiind, soarele a luat o balegă de vacă și a aruncat-o în fața lunii, lăsând-o fără strălucire.

Femeile trebuie să oprească pe oricine din mâncat la asfințitul soarelui pentru că în acest moment dacă mănânci vei face bube dulci la gură. O altă superstiție spune că dacă mănânci când asfințește soarele vei face caș la gură.

2.8.2. Luna

Superstițiile legate de lună sunt asemănătoare cu cele legate de noapte și de întuneric. În cele ce urmează, dorim să discutăm despre câteva credințe ale românilor despre petele de pe lună. Pe lângă ideea prezentată mai sus, despre balega aruncată de soare spre lună, românii cred pe lună se vede chipul unui cioban care își usucă obiectele.

O altă legendă despre lună spune că la început, aceasta era extrem de frumoasă și strălucea incredibil de tare, încât Dumnezeu, pentru a-l feri de păcat pe soare, a mânjit luna pentru a nu-i mai fi draga soarelui. De asemenea, se mai spune că în lună, dacă te uiți foarte atent, poți să vezi capul lui iuda care s-a spânzurat, sau pe Cain si pe Abel, care atunci când vin vârcolacii (câinii lui Dumnezeu), vor mânca o parte din lună și anume partea în care stă Cain.

În aproape toată lumea, prima zi a săptămânii este dedicată lunii: la români, luni (luni-lună, de aici și numele vitelor în satele românești: Lunia, Lunel), la francezi, Lundi, la germani, Montag, la englezi Monday (Monday=Moonday=ziua lunii), la olandezi Maandag, etc.

Luna reprezintă și o împărțitoare de belșug. De aceea, la lună nouă, țăranul român caută să vadă dacă are ceva bani puși deoparte și dacă are bate ușor peste bani, crezând că așa va avea bani toată luna respectivă. În alte locuri, românul scoate un ban, se uită spre lună și face cu acesta semnul crucii, rugând luna să îi înmulțească banii. La lună nouă, unii români sar în sus de trei ori spunând:

Crai nou, Crai nou,

Sănătos m-ai găsit,

Sănătos să ma lași.

Crai nou, Crai nou,

Cu bani m-ai găsit,

Cu bani să ma lași.

Fetele care nu reușesc să se mărite, se roagă tot către lună să le găsească un soț. Această rugăciune joacă mai mult rolul unui descântec sau ritual.

Alte superstiții legate de luna nouă spun că atunci când este luna nouă pe cer (crai nou), nu este bine să umbli pe stradă (de aici deducem și frica omului pentru întuneric) pentru ca acesta este momentul în care umblă stirigoii, moroii, sufletele înecaților etc. La lună noua nu este bine să semeni, căci sămânța va seca. Se spune că și copacii sădiți de lună nouă vor face doar flori și nu vor da rod. Se spune că atunci când luna este în creștere, e bine să clădești casă, să te muți în casă nouă, să faci nuntă, să cari gunoiul, să semeni, să-ți tai părul și unghiile. La polul opus, când luna este în descreștere, e bine să dobori copacii, să văruiești casa. Românul crede că o casă lipită la lună nouă va face gândaci, ouăle puse sub cloșcă nu vor scoate pui. De asemenea, la luna noua este cel mai bine să înțarci copiii, pentru că dacă copilul a fost înțărcat la lună nouă vor avea noroc toată viața. Această superstiție legată de luna nouă este probabil una dintre cele mai puternice superstiții la români, având rădăcini puternice în viețile și moravurile noastre. Femeia care nu cunoaște aceasta regulă, este considerată nătângă.

2.8.3. Eclipsa

Poporul nostru a denumit eclipsele ca fiind întunecime de soare sau întunecime de lună. Se crede că eclipsele de lună sunt provocate de niște arătări nevăzute, de vârcolaci sau de svârcolaci, care mănâncă din lună. Despre descrierea fizică si comportamentul vârcolacilor am vorbit însă mai sus. Legenda spune că luna, fiind mult mai puternică decât vârcolacii, aceștia nu pot să îi facă altceva decât să muște din ea. Însă luna biruiește de fiecare data și reușește în decursul câtorva zile să ajungă la forma inițială. În Vâlcea se crede că ar exista anumite persoane care au suflete de vârcolaci. Acești pot fi recunoscuți după fața lor extrem de palidă și de uscată și după faptul că dorm adânc. Se spune că atunci când sufletului de vârcolac îi vine chef să mănânce luna, omul se simte foarte obosit, ca și cum nu ar mai fi dormit de o săptămână și cade într-un somn adânc. În timpul acestui somn, se consideră că sufletul de vârcolac zboară și mănâncă din lună. Dacă cineva trezește sau mișcă omul din decursul acestui somn, se spune ca omul va rămâne adormit pe vecie, căci sufletul, revenind din călătoria către lună, nu va mai găsi corpul exact așa cum l-a lăsat și deci nu va mai ști în care corp să intre.

În timpul eclipselor de lună, in țara noastră țăranii fac gălăgie,bătând cu cleștii în țigle, se bat fiare în fiare, țiganii și lăutarii scot țambalele și acordeoanele și încep să cânte muzica de petrecere , iar la biserică se bate toaca și se trag clopotele pentru a alunga spiritele rele și vârcolacii. Alții cred că vârcolacii tot trag de lună, de o parte și de alta, încercând să o înghita cu totul, însă cum luna este mare, ei nu reușesc să o înghită, și învinși de oboseală, abandonează misiunea, luna rămânând de fiecare data întreagă. Iar alții consideră că luna este atât de rapidă, încât vârcolacii nu reușesc să o prindă, ci doar o pișcă puțin după care o scapă.

2.8.4. Stelele

La fel ca și celelalte elemente de pe bolta cerească și stelele joacă un rol deosebit de important în crearea superstițiilor poporului român. În rândurile ce urmează, vom încerca să exemplificăm câteva dintre aceste superstiții legate de sistemul stelar.

Carul Mare și Carul Mic (sau Ursul Mare și Ursul Mic) reprezintă o constelație care îșă trage numele din mitologia clasică, de unde știm că Ursa Mare este nimfa Callisto, fiica lui Licaon, regele Arcadiei, iar Ursa Mică este câinele ei.

, Steaua polară a fost numită de români împărat, reprezintă candela cerului datorită poziției sale fixe.

Pentru poporul nostru, credința în stele este foarte puternică și adesea se crede că steaua joacă rolul sorții. Astfel, oamenii norocoși sunt născuți sub o stea (zodie) bună, iar cei ghinioniști s-au născut sub semnul unei stele rele. Ne este cunoscută expresia vai de steaua lui, spusă unei persoane căreia nu îi merge bine. Se mai crede și faptul că la momentul nașterii unei persoane o nouă stea apare pe bolta cerească, stea care îi va călăuzii întreaga călătorie prin viață. De asemenea, este cunoscut faptul că la momentul morții, steaua călăuzitoare va cădea, stea care poate fi văzută în cădere cu ochiul liber. Ne aducem de asemenea aminte și versurile din Miorița:

…Că la nunta mea,

A căzut o stea…

Aici moartea este numita nuntă. Credința că la moartea cuiva, o stea se poate vedea pe cer cum alunecă spre pământ este generală la români și bine cunoscută de toate generațiile, indiferent de amplasarea geografică a acestora. De aceea, românul când vede o stea căzătoare se întreabă cu tristețe cine o mai fi murit?

La români, există și un descântec de dragoste făcut către o stea. Se ia batista unei fete sau a unui băiat căruia vrea să i se facă descântecul și se flutură cu ea spre o stea luminoasă dintre răsărit. Se spune că daca steaua nu se mișcă din loc, e semn rău, însă dacă steaua se va mișca, cel îndrăgostit se va căsători cât de curând. Apoi, batista se modelează în forma unui colac și se pune sub capul celui îndrăgostit. Se mai spune că atunci când cad stele de dimensiuni mari, înseamnă că au murit împărați sau conducători.

La noi se crede de asemenea că stelele cu coadă (cometele) prevestesc fenomene puternice ale naturii sau calamități (războaie, boli, foamete, cutremur, etc).

2.9. Sângele

Știm deja destul de bine că sângele înseamnă viață. Auzim des părinți spunându-le copiilor atunci când se rănesc și le curge sânge pe aici o să îți iasă mațele. Fără măcar ca ei să știe, această expresie este plină de sens. În acest context, sângele înseamnă suflet. Această expresie a superstiției confirmă faptul că sufletul omului sălășluiește în sânge.

În poemul Regina Ostrogoților a lui George Coșbuc, această credință este susținută:

A fugit infamul rege? Nu, el a izbit! Și unda

Sângelui țâșnii din rană, și-a căzut Amalasunda.

Si-a plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot,

A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

Această idee a vieții care se scurge prin vene este întărită și cunoscutul ritual al fraților de sânge. Dintre autorii români, Alexandru Vlahuța vorbește despre acest ritual. Frații de sânge se fac în ziua de Sân Toader. Frații de sânge se mai numesc și fărtați, iar surorile de sânge mai poartă si numele de surate. Legarea fraților de sâne se face în mod ritualic cu pâine și sare și următoarea formulă:

Eu ți-oi fi frate,

Până la moarte,

M-oi lăsa de pâine

Și de sare, mai bine

Decât să mă las de tine.

După rostirea acestui jurământ cei doi dau mâna și în acest fel frăția este încheiată. O altă poezie populară spunea:

Tinere hușean,

Viteaz moldovan,

Ia lasă drumul,

Și-apucă câmpul,

La mine te-abate

Și vin de mă scoate,

Din gura de șarpe,

Că te-oi lua frate

Și ți-oi ține parte

De-acum pân la moarte.

Copiii și adolescenții în România se fac frați de sânge înțepându-și degetele cu un ac și sugându-și puțin sânge, sau scriind amândoi cu sângele pe o foaie sau pe un zid declarații de prietenie eternă.

Se spune că vita sacrificată prin orice altă metodă în afară de înjunghiere este spurcată, pentru că imediat după moartea acesteia, sângele trebuie să se scurgă. Un alt sânge spurcat este și sângele menstrual, care trebuie îngropat pentru a nu fi ciugulit de păsările din curte, ca mai apoi să se spurce și acestea.

2.10. Deochiul

Toate popoarele au crezut că privirea ochilor are puteri magice și periculoase. Aceste priviri ale anumitor persoane pot face rău și pot fi înlăturate numai prin anumite ceremonii care se numesc descântece.

La români se crede că persoanele cu ochii verzi și sprâncenele împreunate au cea mai mare putere de a deochea, de multe ori chiar fără voia lor, doar dacă privesc insistent o persoană. Acest lucru poate fi evitat, dacă persoana care deoache spune în timp ce privește pe cineva: să nu-i fie de deochi și scuipa în mod simbolic. Scuipatul ferește și de duhurile rele. De cele mai multe ori deochiul cade asupra persoanelor care au fost admirate. Tot la români, se crede că un copil care a fost înțărcat de două ori are de asemenea o putere mare de deochi.

Simptomele deochiului sunt dureri de cap, somn greu, insomnie. Deocheate pot fi și animalele. De exemplu, păsările care au fost deocheate ciupesc, vitele atrag albine, pomii se usucă, laptele nu mai dă unt, casele noi construite se vor dărâma etc. Deochiul nu este numai rezultatul admirației sau al aprecierii. Deochiul poate să fie și urmarea laudei unei persoane sau ale unui animal. Se spune că dacă lauzi prea mult pe cineva, acesta se va deochea. Se spune că aluatul dacă a fost lăudat, nu va mai crește, ci dimpotrivă, va da îndărăt. Despre aluatul frământat în noaptea de Crăciun se spune că e bun de deochi pentru vite. Copiii sunt cei mai predispuși la a fi deocheați. Datorită drăgălășeniei lor, ei atrag privirile celor din jur, iar pentru a preveni orice formă de deochi, părinții le leagă la mână un șnur de culoare roșie, care se spune că ferește de deochi. Același efect protector împotriva deochiului îl au și hainele de culoare roșie. Când un copil nu poate să doarmă sau este bolnav, agitat sau fără poftă de mâncare, se spune că a fost deocheat. Atunci se cheamă o femeie din sat, pricepută în ale descântecelor, care îi stinge niște cărbuni într-un pahar cu apă în mod ritualic, după care îi dă copilului să bea această apă. Se crede că în cărbuni stă tot sufletul copacului, de aceea el are o putere atât de mare asupra deochiului. Pentru a feri copilul de deochi, doica îl ungea cu scuipat în frunte. Ritualul de descântec, pe lângă stingerea cărbunilor într-un pahar de apă despre care vorbeam în rândurile de mai sus, femeia care efectuează acest descântec, trebuie să rostească, tot în mod ritualic, următorul descântec:

Fugi, deochi, dintre ochi,

Fugi, deochetură,

Că te-ajunge vânt din gură.

Fugi deochiat,

Că te-ajunge vânt turbat.

Fugi, deochi, dintre ochi,

Că te-ajunge soarele,

Și-ți taie picioarele,

Fugi, deochi, din fața obrazului,

Din zgârciul nasului,

Din grumazii gâtului,

Din crierii capului,

Din splină, din inimă

……………………………..

Și să ieși și să te duci,

Că eu cu gura te-am descântat,

Cu mâna te-am luat,

Și-n vânt te-am aruncat,

Să rămâie (numele persoanei descântate) curat, luminat,

Ca floarea câmpului,

Ca roua dimineții.

Acest descântec nu este fix în toate zonele țării. El variază de la o regiune la alta, însă principiul de bază rămâne același. La fel și metoda de descântec poate să difere. De exemplu, cărbunii pot fi înlocuiți cu bețe de chibrit.

Se mai spune că daca copilul nu a împlinit vârsta de un an, acesta nu trebuie lăsat să se uite în oglindă, pentru că se va deochea singur.

CAPITOLUL III

RITURI DE TRECERE

3. Rituri de trecere

3.1. Moartea și înmormântarea

Zis-a maica că mă scoate

De la câte, de la toate;

De la două nu mă poate:

De la mândra, de la moarte.

-Cântec popular-

Probabil cel mai terifiant cuvânt din istoria umanității este cuvântul moarte. Din păcate, încă omul nu este 100% capabil să înțeleagă că moartea reprezintă o necesitate. Omul primitiv considera că moartea este rezultat al vrăjilor, al unor întâmplări care ar fi putut fi evitate, sau este cauzată de dușmănie. Omul primitiv este de-a dreptul terifiat de trupul rămas fără de suflet, de culoarea acestuia schimbată, de temperatura scăzută a corpului. O întrebare pe care oamenii și-o pun necontenit atunci când cineva moare este următoarea: ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?

În majoritatea părților țării noastre se obișnuiește să se înmormânteze membrii aceleiași familii în același loc, sau măcar cât mai aproape unii de alții, crezându-se că în acest fel, cei decedați vor fi împreună și pe lumea cealaltă.

Din punct de vedere mitologic, la noi, moarte este confundata deseori cu Sf. Arhanghel împreună cu al său cal alb, care are sarcina de a duce sufletele morților pe lumea cealaltă. Din punct de vedere fizic, moartea este reprezentată în arta simbolică sub forma unui schelet uman, îmbrăcat cu o capă neagră și purtând o coasă în mână. De asemenea, se crede că moartea personificată deține un în întreg arsenal de instrumente de tortură: nicovală, ciocane, coasă, cuie etc. Se spune că cu ajutorul ciocanelor moartea slăbește organismul omului puțin câte puțin. Și doar atunci când i se apropie ceasul morții bolnavului, doar atunci moartea își ascute coasa, în colțul camerei bolnavului. Acela este momentul în care bolnavul își dă sufletul. Despre un bolnav care a zăcut mult pe patul de moarte, românii spun că acesta nu este nici cu vii, nici cu morții.

Însă moartea nu vine niciodată neanunțată. Moartea își trimite întotdeauna vestitorii pentru a-și prevesti sosirea. De exemplu, atunci când câinele din curte se comportă bizar, când latră fără motiv, când sapă gropi, toate aceste comportamente prevestesc moartea cuiva din acea casă. În Vâlcea, când câinele se tăvălește prin ogradă, se spune că trage a rău. De asemenea, calul, tovarășul omului, este și el capabil să simtă spiritele rele și să vestească nenorocirile ce urmează, inclusiv moartea stăpânului. În operele noastre literare avem un exemplu frumos în care calul a presimțit ceva, în poezia lui Mihu Copilul a lui Vasile Alecsandri:

-Zeaua nu mă-ndeasă,

Șeaua nu m-apasă,

Frâul nu mă stânge,

Chinga nu ma frânge,

Dar ce mă apasă

Și-n drum nu mă lasă,

Că se-ațin pe-aici,

Patruzeci și cinci,

Cinzeci fără cinci,

De haiduci levinți.

Caii care trag căruța în care se află mirii la o nuntă, pot prevesti o mare nenorocire. Dacă caii se opresc din tragere, refuzând să tragă căruța cu cei doi miri, o moarte timpurie este aproape inevitabilă. Dacă cocoșul cântă fătă motiv în miez de noapte, una dintre persoanele care locuiesc în acea casa va muri. Același destin îl va avea și dacă o găina va cânta cocoșește. Poziția în care găina cântă cocoșește este și ea extrem de importantă. De exemplu, dacă ea cântă cu ciocul îndreptat spre apus, aceasta vestește moartea clară a unuia sau mai multora membrii ai familiei. Dacă însă cântă cu ciocul îndreptat spre răsărit, aceasta poate prevestii noroc și în niciun caz o nenorocire de mari proporții. Regula nescrisă din gospodăriile românești este ca atunci când o găină cântă cocoșește, prevestește de cele mai multe ori răul, motiv pentru care este sacrificată imediat. Un alt animal considerat sol al morții este liliacul. Când acesta vine și se așează sub acoperișul casei, vestește pustietate. El trebuie alungat de acolo cât mai repede. Probabil cel mai cunoscut prevestitor al morții rămâne cucuveaua sau bufnița. Cântecul cucuvelei s-a transformat într-o superstiție majoră la români, cântec extrem de temut pe tot întinsul țării noastre. Cu cât cucuveaua se apropie și cântă mai mult de casă, cu atât efectul premoniției sale este mai puternice. De exemplu, dacă cucuveaua se așează și cântă pe acoperișul unei case, nu rămâne semn de îndoială că o persoană care locuiește în aceea casă va deceda cât de curând. Dintre toate semnele prevestitoare de moarte, niciunul nu este atât de temut precum cântecul cucuvelei. Din acest motiv, cucuveaua a mai fost denumită și pasărea morții, deoarece la casa la care cântă, trebuie numaidecât să moară cineva. Într-un cântec de bocet cules din Bucovina de T. Burada se spune:

Trage, trage clopoțel,

Că-ți mai vine-un suflețel;

Trage, trage tot cu jale,

Să s-audă până-n vale

Căci așa s-a întâmplat,

După cum a fost cântat

Cucuveica cobitoare

Și de rău prevestitoare.

În lista animalelor prevestitoare de moarte se pot înscrie cu succes corbul (dacă cântă pe casă), gâsca (daca face oua vara), broasca (dacă intră în casă).

Nu doar animalele si păsările pot prevesti moartea. Românul are și o serie de obiecte care dacă acționează într-un anume fel sunt considerate aducătoare de moarte sau prevestitoare de necaz. De exemplu, românul crede că daca icoana se ciocnește de perete, indică un semn rău. Sau dacă o oglindă din casă se crapă în două fără nicio explicație firească, cineva apropiat acelei case va muri. Același lucru îl prevestește și trosnetul anumitor obiecte de uz din casă, cum ar fi mobilierul sau parchetul.

În credințele poporului nostru, este binecunoscut obiceiul ca atunci când un bolnav își dă ultima suflare, trebuie să i se țină o lumânare aprinsă. Se spune că omul care a murit fără o lumânare aprinsă la cap, a murit ca un câine. Asta pentru că lumina, joacă încă odată un rol extrem de important pentru omenire, chiar și după moarte. În credința populară lumina reprezintă spaima duhurilor rele. Românul consideră că dacă mortul a avut lumină la cap atunci când a murit, el va avea tot drumul în lumea de dincolo lumină și astfel va cunoaște toate căile. Dacă omul, la momentul morții, nu a reușit să apuce lumânarea în mâna sa, atunci familia trebuie să împartă lumânări (de preferință din ceară albă) de pomană timp de trei ani. Lumânări se aprind pentru cei trecuți în neființă de fiecare dată când un apropiat merge la biserică sau la mormântul răposatului.

După trecerea în neființă, mortul este privegheat de rude și de prieteni timp de trei zile. Acesta este un obicei general la întreg poporul român. Superstiția spune că mortul trebuie păzit și noaptea, pentru ca mortul să nu se simtă stingher și să nu se transforme în stirigoi. După moarte, corpul omenesc rămas fără suflet este considerat spurcat, iar femeile care au spălat mortul, pentru a se putea reîntoarce în bucătărie, trebuie să se spele bine cu apă și agheasmă și trebuie să meargă la preot pentru a le face rugăciuni de spălare. Ochii mortului sunt considerați de asemenea periculoși. Rămași deseori deschiși, sticloși, ochii mortului sunt comparați cu moartea. Ochii mortului pot să îi vrăjească pe cei rămași în viață, însă pentru a evita acest lucru, neamurile care păzesc bolnavul, îi vor închide ochii imediat ce acesta și-a dat ultima suflare. Se mai crede și că o persoana care a văzut mulți morți, și moare la scurt timp după, înseamnă că a fost chemat pe lumea cealaltă de cei pe care i-a văzut morți.

Poporul nostru numără printre obiceiurile superstițioase și credința puternică conform căreia morții se pot transforma în duhuri rele (moroi, stirigoi), care se întorc pe pământ să mănânce inimile celor rămași în viață, mai cu seamă inimile rudelor sale. Pentru a evita acest lucru, cel bănuit că s-a transformat într-o creatură de acest fel, este dezgropat de către familia sa, care se simte mai mult amenințată, în noaptea de anul nou, iar dacă mortul este găsit într-o poziție modificată, de cele mai multe ori întors pe o parte, si cu buzele înconjurate de sânge, situația este clară: răposatul s-a transformat în moroi. Aceștia iau corpul în mijlocul nopții, când se spune că dorm și apele și îl duc într-un loc izolat, unde nimeni nu poate să îi vadă, loc în care incendiază cadavrul. Se consideră ca aceasta este singura modalitate în care moroiul poate fi învins. Cenușa rămasă în urma arderii este aruncată într-un lac sau într-un râu. O altă practică superstițioasă, este înfingerea în inima omului mort considerat moroi a unui țăruș de stejar. Această practică este prezentată și în poezia lui Mihai Eminescu, Miron și frumoasa fără corp:

…Și-a cioplit din el țăruș,

Pe-a moroiului țărână

El l-a-nfipt adânc acuș

Există și o vorbă conform căreia, se spune că persoanele care sunt mai roșii în obraji sunt roșii ca moroiul. Dacă familia sau cunoscuții bănuiesc o persoană care tocmai a decedat că s-ar putea transforma în moroi sau pricolici, acesta se îngropa cu fața în jos și li se băga în gură ustunoi (usturoi) și pietre, și li se împlânta o țeapă în inimă.

Stirigoii au în imaginația românilor cap de om și corp de cal. Se mai crede de asemenea că sufletele de stirigoi se întrupează în corpului fluturelui numit Strigă sau Cap-de-Mort. Când acest tip de fluture este prins, trebuie înțepat cu un ac. De asemenea, câinii și pisicile sunt considerate animale cu suflete necurate, motiv pentru care ele trebuie alungate din casă pe perioada celor trei zile de priveghere. Se spune că acestea pot crea teamă sufletului decedatului, care nu va mai pleca spre Dumnezeu, ci va rămâne închis în propriul trup și deci inevitabil se va transforma în moroi sau vârcolac. Stirigoii sunt persoanje des întâlnite în literatura română. Ne este bine-cunoscut Stirigoiul lui Coșbuc sau Noaptea Sfântului Andrei de Vasile Alecsandri, unde stirigoii sunt descriși.

Pe lângă pomana mortului, la noi se dă peste groapa mortului și o oaie sau o găină neagră. Pomana mortului trebuie făcută imediat după înmormântare și constă într-o masă la care sunt invitați toți participanții la înmormântare. Dacă înmormântare se nimerește a fi în perioada unui post, mâncarea oferită trebuie să fie și ea de post. După înmormântare, trebuie practicat un alt ritual de spălare. Toți participanții la înmormântare trebuie să se oprească la fântână și să se spele pe mâini, înainte de a se întoarce acasă.

Se consideră că viața după moarte, este la fel ca viața pe pământ, așa că este normal ca pe pământ să se jertfească în cinstea morților prin pomeni, pomeniri și slujbe bisericești. Sufletul este însăși suflarea. Acesta este motivul pentru care la români înainte de a pune capacul pe sicriu, se face o gaură în dreptul gurii în voalul cu care este acoperit mortul. Așadar, suflarea înseamnă suflet, înseamnă viață. La noi se crede că sufletul omului iese pe gură atunci când acesta își dă ultima suflare și rătăcește prin casă, fără ca cei rămași în viață să fie conștienți de acest lucru. Sufletul se poate reîntoarce în corpul celui decedat, însă nu poate să reziste acolo pentru mult timp, iar reîntoarcerea lui nu face decât să prelungească agonia celui suferind. De aceea, în multe părți ale țării se obișnuiește să se deschidă fereastra sau ușa imediat după moartea cuiva, ca sufletul să se poată depărta de propriul corp si de familia rămasă în viață.

Îmbrăcămintea mortului trebuie compusă din ceea ce are el mai frumos și mai de preț. De multe ori, se cumpără veșminte noi pentru ultimul drum al acestuia. Același lucru este valabil pentru încălțăminte și accesorii. Aceste haine și podoabe trebuie să fie alese, pentru că sunt podoabele pe care le va purta și pe lumea cealaltă. De aceea, numeroase familii își înmormântează morții purtând haine fine și bijuterii. Fetele tinere, nemăritate sunt înmormântate îmbrăcate în rochie de mireasă. Obiceiul mai spune că mortul trebuie să plece pe lumea cealaltă purtând un bănuț (monedă) sub limbă sau între degete. Cu acest ban, mortul își va plăti trecerea peste un pod, pod care face legătura între cele două lumi. Un cântec popular ne vorbește despre acest pod:

Nu mă mai judece pe mine,

Om cu suflet ca și mine,

Că la podul de aramă,

Sufletul meu va da seamă.

Din din aceleași considerente, la înmormântări avem obiceiul de a așeza poduri simbolice în calea mortului: pe pragul porții se întinde o pânză albă peste care va trece lumea prezentă la priveghi. O altă pânză care joacă rol de pod este așezată la jumătatea drumui dintre casa răposatului și cimitir și un al treilea pod este așezat la poarta bisericii unde acesta va fi îngropat. Acest obicei este exemplificat într-o poezie populară a lui Vasile Alecsandri, Vulcan:

-Alei! Dragă, de ești viu,

Spune-i mamei, ca s-o știu,

Iar de nu, să te bocesc,

Trupul să ți-l pânzuiesc,

Podurile să-i gătesc.

În anumite părți ale țării, mai cu seamă în zona Moldovei, aceste poduri se mai numesc și vămi, și pot să numere până la 24 de bucăți.

3.1.1. Mormântul

Românul crede cu tărie că viața de dincolo de mormânt reprezintă o prelungire a vieții pământești, iar din acest motiv, mormântul joacă un rol extrem de important în procesul de trecere. La români, se consideră că sufletului, pentru a se odihni cum se cuvinte, trebuie să îi oferim un mormânt cât se poate de frumos. Tot la noi, există zicala a murit neîngropat, ca un câine, pentru morții care au primit doar o groapă. Chiar și pentru persoanele care au murit în război, sau în alte țări și nu au putut fi repatriați, se vor construi morminte simbolice, chiar dacă în acestea nu va fi îngropat nimeni. La acest mormânt, totul se va întâmpla în mod normal: rudele vor aprinde lumânări, preoții vor face slujbe și totul va decurge ca și cum mortul ar fi îngropat în acel loc.

3.1.2. Cadavrul

În întreaga lume se crede că anumite părți ale corpului omenesc după moarte sunt bune pentru efectuarea magiilor sau pentru purtarea pe post de talisman. De exemplu, craniul omenesc, sau o bucată din acesta, poate să facă adevărate magii. În Vâlcea se crede că dacă dai cuiva să bea dintr-un asemenea obiect, acesta se va transforma fară îndoială din om normal, sănătos și zdravăn, în neom, se crede că orice băutură sorbită din acest recipient tâmpește.

La români se crede că hoții, înainte să atace o casă, vor înconjura această casă de trei ori cu o mână de mort înainte să o jefuiască. Acest ritual are scopul de a-i cuprinde pe toți cei din casă într-o vrajă, iar ei să își poată continua activitatea fără a fi întrerupți. Alți hoți așează mâna de mort la capul celui care va fi jefuit în timp ce doarme, în speranța că în acest fel, acesta va dormi până după plecarea lor. De aici vine și expresia parc-ar fi avut mână de mort la cap pentru persoanele care dorm un somn adânc. Pe alocuri, mâna mortului a fost înlocuită cu un deget de la mâna mortului, însă scopul aceste practici rămânând neschimbat. În alte părți, hoții hrănesc câinele cu mămăliga cu care a fost șters mortul pe ciolane. Câinele care va mânca această mămăligă va dormi un somn adânc și nu va la mai putea lătra, dând astfel de știre stăpânilor. Un alt ritual de care se servesc hoții atunci când își plănuiesc atacul spune că aceștia fură lumânarea de la capul unui mort și se plimbă cu ea prin casele pe care urmează să le spargă. În acest fel, stăpânii caselor vor dormii ca morții. Lumânarea de la mort însă poate fi cu mult mai periculoasă de atât. Cu ajutorul acestei lumânări, se poate lua viața unei persoane. Lumânare care a stat la capul mortului, aprinsă și stinsă într-un pahar de alcool, poate ucide persoana care va bea acel pahar. În timp, mâna de mort, degetul și chiar și făclia au fost înlocuite cu un picior de curcă. Cu oasele mortului poți face pe cineva să păstreze un secret. Oasele mortului trebuie spălate în apă, iar cu această apă trebuie stropita persoana care se dorește să tacă. Aceasta se spune că va rămâne cu gura încleștată ca și mortul.

Tot la fel de periculoasă este și apa în care a fost spălat mortul înainte de îngropare. Se spune că dacă cineva ajunge să bea această apă, acesta nu va mai simți nicio plăcere sexuală pentru tot restul vieții sale. Un alt obiect al mortului care joacă un rol deosebit de important în descântec este funia cu care s-a spânzurat un om. Cu aceasta pot fi descântați oamenii cărora le este urât. Tot cu funia cu care o persoană și-a luat viața se pot trata cu succes durerile de cap. Cuiele de coșciug, bătute în forma unor inele, feresc femeile (pe alocuri și bărbații) de de cârcei, de epilepsie, de friguri și uneori chiar pot vindeca aceste boli. Cuiele de pe sicrie joacă în superstițiile românești rol de talismane. Femeia care reușește să fure un inel de pe mâna mortului, poate face vrăji cu el. Este suficient să se uite prin gaura inelului spre bărbatul pe care și-l dorește și acesta va fi al ei negreșit. Descântece de ducă-se pe pustiu (de moarte) se fac cu ajutorul dinților sfărâmați ale unui mort dezgropat pentru pomenirea de șapte ani. Se mai crede că pentru a scăpa de insectele dintr-o casă, în Vinerea mare, trebuie să arzi în casă o colivă furată de la un mort și să încerci să umpli casa cu fumul de la această colivă.

Bucățile de lemn care rămân în urma sigilării sicriului trebuie arse departe de casă. Căci acestea, arse în casă sau în gospodărie pot aduce boli sau moarte. De asemenea, cu mătura cu care s-a măturat în urma mortului, nu mai trebuie măturat niciodată în casă, pentru că se spune că aduce moartea și că se vor mătura toți din casă.

Nu doar cadavrele umane sunt folositoare în astfel de ipostaze. Se crede că un cap de cal este apărător de boale. Pus în gardul unei case, proprietarii acesteia nu vor avea dureri de cap. Pe lângă sănătate, capul de cal pus într-un par poate să aducă și noroc. Puteri magice mai au și oasele de pisică, de bufniță sa de liliac. Din rangul animalelor, foarte căutat pentru vrăji și descântece este creasta mânzului, pe care iepele caută să o mănânce imediat ce mânzii au fost născuți. Această bucată de carne este folosită în descântecele și vrăjile de dragoste.

Obiceiul vrăjitoarelor de a se folosi de părți ale cadavrului omenesc ne este prezentat și în poezia Mihnea și Baba a lui Bolintineanu:

…Aici se fac misterele,

De babe blestemate,

Ce smulg la morți arterele

Și hârcele uscate.

Aici se fierb si oasele

În vase aurite…

Considerăm că numeroasele atacuri de profanare a mormintelor din zilele noastre sunt într-o strânsă legătură cu ceea ce am relatat noi mai sus. În județul Iași, în comuna Poeni, diverse persoane au fost prinse de nenumărate ori profanând morminte pentru a-și aduna materialul necesar.

3.1.3. Locurile bântuite

Spiritele, fantomele, sau sub denumirea lor populară, nălucile, sunt văzute mai des de către femei decât de către bărbați. Nălucile își fac apariția întotdeauna noaptea, relatările cazurilor în care s-au văzut năluci ziua sunt extrem de rare. Am discutat mai sus despre întuneric si puterile lui, despre faptul că este gazda perfectă pentru spiritele care se plimbă neavând o țintă bine-definită. Vasile Alecsandri vorbește despre acest aspect al întunericului în poezia Dan Căpitan de Plai:

În scurtele răstimpuri, când soarele declină…

Atunci zărește ochiul minunile din basme,

Acele legioane de tainice fantasme,

Care-ntre zi și noapte apar, în loc oprite,

Cu mantii lungi și albe, de-a lungul învălite.

Considerăm că teama de întuneric, teama de necunoscut a izvorât din neputința omului primitiv de a-și da seama de acest fenomen și de remarca pe care omul însuși a reușit să o facă, conform căreia în întuneric se întâmplă cele mai mari nenorociri. Am putea spune că teama față de întuneric și dragostea pentru lumină s-a născut odată cu omul.

Negru, culoarea întunericului, este și culoarea doliului nostru. Negru din doliu semnifică, pe lângă tristețe și omagiu și culoarea beznei de din groapă. Frica de întuneric se mai numește si urât, iar la noi, oameni cu urât se întâlnesc peste tot, iar temerile lor pot varia de la incapacitatea de a dormi noaptea singur fără o sursă de lumină până la teama de a trece neînsoțit pe lângă un cimitir. Temerile în întuneric se referă de cele mai multe ori la anumite spirite care îl bântuie: Muma-Pădurii, Ielele, pricolici, năluci, zmei și așa mai departe.

Unul dintre cele mai cunoscute locuri des bântuite de spirite sunt casele. Ne sunt foarte cunoscute poveștile cu case bântuite, în care zgomote sau mișcări neobișnuite și inexplicabile se produc. Aceste case bântuite de stafii, de cele mai multe ori sunt părăsite, sau sunt vândute sau închiriate la prețuri mici. Se crede că în aceste case fie a fost omorât cineva, fie s-a sinucis. Credința în stafii a existat din totdeauna și încă mai trăiește, fără prea mari modificări. Se crede că se transformă în stafii și vor bântui persoanele care au fost ucise printr-o vraja sau un blestem. Tot la noi se crede că acele case la baza cărora a fost îngropată umbra unui om care după moarte va deveni stafie vor fi fără ezitare bântuite. Din acest motiv, atunci când se îngroapă umbra unui om la temelia unei case, trebuie ținut cont și de acest aspect.

3.1.4. Cântarea și jelirea morților

Din punct de vedere psihologic, empatia poate ajuta la ușurarea durerii produsă de pierderea unei persoane dragi. Acesta este una dintre principalele rațiuni ale bocetelor femeilor care iau parte la înmormântări. Însă din punct de vedere al superstițiilor, se crede că bocetul ajută sufletul celui decedat.

Pentru noi, bocetul mai este și o formă de laudă a mortului, văzut ca un cântec prin care se reamintesc celor participanți la înmormântare calitățile pe care acesta le-a avut în decursul vieții. Despre defecte în schimb nu se spune nimic. Tot prin bocet i se comunică mortului vești despre rudele sale, reprezentând astfel o modalitate de comunicare între cele două lumi. În cele ce urmează, vom prezenta un exemplu de bocet din poporul românesc:

Draga mea și Părăscuță.

Tu mergi dup-a ta mămuță,

Dar tu iacă nu-i găsi-o,

Pe dânsa nu-i nimeri-o,

Pe min de mă-i asculta,

Eu la ea te-oi îndrepta,

În cea lume când întra,

Să te uiți din a dreapta,

Și-i vedea pe mămuța;

Însă ea cum te-o vedea,

La tine va alerga

Și pe loc te-a întreba:

Nu ne-ai văzut undeva?

Aceasta este tema care predomină bocetele noastre, însă forma poate să difere. Există și bocete în proza sau în versuri albe. Există de asemenea și bocete improvizate, strigăte ale tristeții.

Un alt obicei, care însă nu se bucură de o așa mare popularitate în poporul nostru, este conducerea mortului spre groapă cu lăutari sau muzicieni, care cântă diverse cântece de jale, marșuri funerare. Acest obicei este mai des întâlnit în mediul urban. Considerat mai civilizat, acest obicei înlocuiește bocetul și jelitul la înmormântări. Drumul pe care cortegiul funerar îl va urma, este adesea întortocheat, încercându-se să treacă prin toate locurile care i-au fost dragi mortului. De multe ori, bolnavul comunică familiei înainte să moară locurile prin care își dorește să fie purtat după moarte, înainte de îngropare.

3.2. Nașterea

Nașterea unui copil a fost privită întotdeauna ca o mare binecuvântare, transformând astfel sterilitatea într-o pedeapsă. Încă din cele mai vechi timpuri, nașterile de băieți au fost preferate. De aceea, la poporul nostru, atunci când se năștea un băiat, se aud râsetele și cheoiturile de la casă, iar când plâng înseamnă că s-a născut o fată. Acest obicei a dispărut în timp, femeile și bărbații reușind să ajungă la o anumită egalitate între cele două sexe.

Vom discuta în cele ce urmează despre câteva credințe și superstiții la români în ceea ce privește nașterea, femeile însărcinate sau noii născuți.

Se spune despre femeia însărcinată ca nu trebuie să mănânce colacii lipiți de cuptor, pentru că va naște copil bolnav. De asemenea, dacă aceasta va mânca fructe îngemănate (prune, cireșe, alune cu doi sâmburi, ouă cu două gălbenușuri, etc) va naște gemeni. Femeia însărcinată trebuie să fie atentă la multe lucruri pe perioada sarcinii, pentru a se proteja pe ea și pe copilul ei. De exemplu, ea nu trebuie să își uite cămașa la uscat pe gard peste noapte, pentru că o vecină rău-intenționată ar putea să vină noaptea și să îi taie umbra mânecilor. În credința populară românească, dacă se întâmplă acest lucru, copilul se va naște fără mâini. Dacă femeia însărcinată poftește un anume aliment, este bine ca aceasta să îl primească, pentru a nu face copilul să sufere. Dacă totuși, acest lucru nu este posibil, gravida trebuie să evite să își atingă corpul până această pofta trece. Femeia gravidă nu trebuie să mănânce niciodată un măr care a fost mușcat sau început. Acest lucru va cauza copilului un semn pe corp. De asemenea, daca aceasta va mânca fructe sau legume necoapte, se spune că va avea parte de o naștere prematură.

Dacă nașterea este dificilă și după mai multe ore de travaliu nașterea nu se poate produce, se spune că acelei femei i s-a făcut pe ursită. Așa că pentru a dezlega acest deochi, o femeie care știe să descânte, trebuie să ia un topor, să meargă la colțul de răsărit al casei și să facă cruce cu toporul, după care trebuie să împlânte toporul puternic în pământ și să îl lase acolo peste noapte. Marian Simeon Florea susține în Nașterea la români că acest proces va grăbi nașterea. Tot pentru a i se ușura nașterea, gravidei i se dă în mână o cheie.

După naștere, copilul este întins pe jos, de unde trebuie ridicat și sărutat de tatăl lui. Acest gest, are două semnificații. Prin întinderea pe jos a copilului abia născut îi dă copilului sănătate și îl ferește de boli. În al doilea rând, prin ridicarea acestuia de către tată, acesta îl recunoaște ca fiind copilul său. Copilul nou-născut, nu trebuie lăsat niciodată singur în casă, pentru a nu atrage spiritele rele. În caz că totuși acest lucru nu poate fi evitat și copilul trebuie să rămână singur în casă, chiar și numai pentru câteva minute, trebuie să i se înfigă în pernă un ac. Imediat după naștere, copilului trebuie să i se pună puțină sare pe limbă, pentru a fi ferit de aceste spirite rele, iar la prima baie, se pune sare și în apa cu care se scaldă copilul, pentru a fi ferit de nenorociri.

Se crede că cea care îi hotărăște copilului toată viața după naștere este ursitoarea. Ea dictează fericirea, tristețea, norocul și chiar și vârsta la care viața copilului se va termina. De aceea, persoanele fără noroc în viață spun: rele ursitoare am mai avut. Se spune despre ursitoare, că la fel ca și celelalte vrăjitoare iubesc noaptea și întunericul. De aceea, ursitoarele sunt așteptate de către familie în a treia seară de la naștere. Ele trebuie așteptate cu casa curată și cu masa plină. Se cunoaște faptul că aceste ursitoare sunt pretențioase. De aceea, moașa pregătește în locul unde a fost născut copilul o felie de pâine unsă cu miere, pe care au fost făcute cu cuțitul trei cruci, lângă care se așează o cană de apă și una de vin. Astfel, ursitoarea i se va arata mamei în vis, prevestindu-i copilului viitorul. Se spune că ceea ce au hotărât ursitoarele, nimeni nu va mai putea schimba.

După naștere, femeia se numește popular lăuză timp de șase săptămâni. Acestei femei nu îi este permis să meargă să scoată apă de la fântână sau la izvor, pentru că superstiția spune ca acesta va seca. Nici vaca nu o poate mulge, tot din același motiv. Se crede că lăuza este spurcată, motiv pentru care oamenii evită să o atingă până trece această perioadă de șase săptămâni.

3.2.1. Botezul

În cele ce urmează dorim să prezentăm o serie de credințe și superstiții ale poporului român în ceea ce privește botezul, superstiții culese din popor de către Artur Grovei.

Se spune că atâta timp cât copilul este nebotezat, în fiecare seară trebuie să se aprindă în casă câte o bucată de lână neagră, pentru a ține spiritele rele departe de el și de mamă. Totodată, până la botez, tânăra mama nu trebuie să iasă din casă pe timp de seară fără o lumină aprinsă sau fără o mătură în mână. Poporul român își botează copiii imediat după ce au împlinit 6 săptămâni, pentru că orice copil care moare nebotezat ajunge în iad. De asemenea, se știe că un copil nebotezat, plânge mult, iar traducerea acelui plâns ne spune că însuși copilul cere botezul. În Bucovina se spune că dacă un copil plânge în timpul botezului, acesta va avea o viață lungă. Tot la fel, dacă în timpul botezului copilul își va face nevoile, acesta va duce o viața lipsită de principii. Mama trebuie să îi ofere moașei la botez un căuș cu făină de mălai, în care aceasta trebuie să înfigă un băț de busuioc, ceea ce va face copilul să își țină singur capul sus în curând. Se mai crede că din banii câștigați de părinți la botez, ei trebuie să cumpere o găleată, pentru ca noul-născut să aibă viață lungă.

În ceea ce îi privește pe nași, se spune că oamenii care au mulți fini, vor fi scoși din întunericul de după moarte, căci acolo, vor fi așteptați de toate lumânările pe care le-au ținut copiilor pe care i-au botezat.

3.3. Nunta

Între naștere și înmormântare, există un rit de trecere extrem de important pentru om și anume nunta. Legat de acest eveniment extrem de important din viața fiecărui individ stau legate o serie numeroasă de credințe și superstiții.

Vom descrie în cele ce urmează câteva dintre aceste superstiții și obiceiuri, din diferitele zone ale țării. Vom începe cu pețitul. Credința spune că cele mai bune zile de mers în pețit (de a cere mâna unei fete) sunt joia și duminica. Lunea nu este bine să mergi în pețit, pentru că este prima zi a săptămânii, iar marțea nu e bine nici să pețești, nici să te logodești și nici să te cununi pentru că în această zi se spune că s-a pornit lumea. Se mai spune că cine se logodește miercurea sau vinerea va rămâne văduv repede. Un proverb românesc spune ”După ce nu erau tineri, se logodiră și vineri…”.

Un cântec al unui bărbat care are o căsnicie eșuată demonstrează aceste lucruri:

Foaie verde lemn uscat,

Parcă marți m-am însurat,

Parcă vineri am vorbit

Și marțea m-am logodit,

Că deloc nu-s fericit:

Că de când m-am însurat,

Peste multe rele-am dat.

Despre căsătoriile efectuate în luna mai se spune că acestea sunt sortite pieririi. Sau într-unul din cele mai bune cazuri, un cuplu de tineri care au făcut nunta în luna mai se vor transforma în căsătorii nefericite. Se spune despre aceste relații că se vor scutura ca florile de mai. Nunțile sunt corelate și cu vremea de afară: dacă vremea de afară este însorită, dacă este cald, căsătoria va fi una fericită.

În timpul unei slujbe religioase de căsătorie, există mai multe superstiții de care trebuie să se țină cont. De exemplu, dacă lumânările se vor stinge în timpul slujbei de cununie, cuplul poate să se aștepte la mari nenorociri sau nenorocuri. Același lucru se întâmplă și dacă coroanele care sunt așezate pe capul mirilor în timpul slujbei cad pe jos. Același lucru este valabil și pentru verighete. Chiar și după cununie, până la sfârșitul vieții, pierderea verighetei prevestește lucruri rele. De asemenea, felul în care ard lumânările în timpul cununiei pot prevesti norocul sau ghinionul în căsnicie. Dacă flacăra este vie, puternica, se arată norocul, însă dacă aceasta este pală, abia vizibilă, se spune că ghinionul pândește această familie.

În vechime, în secolul al XVII-lea, era obiceiul ca flăcăul care urma să se căsătorească să umble în noaptea dinaintea nunții călare prin sat împreuna cu prietenii lui. Această plimbare este acompaniată de surle și trâmbițe și chiar și pistoale. Pentru a alunga duhurile rele, în ziua nunți se obișnuiește să se arate mirelui și nuntașilor o mireasă falsă, mai exact, o femeie în vârstă îmbrăcată în rochie de mireasă. Ca un simbol al fericirii perfecte, mirii trebuie să mănânce la nuntă cu aceiași lingură și să servească bătură din același pahar.

Concluzii

Lucrarea de față, Credințe, superstiții și mituri la români, prezintă și exemplifică o mică parte din multitudinea de credințe și superstiții întâlnite la poporul nostru. Această cercetare este necesară întrucât oferă posibilitatea măririi ariei de cunoștințe în ceea ce privește înțelegerea superstițiilor noastre ajutându-ne să le acceptăm ca parte a culturii noastre.

În primul capitol, intitulat Contactul cu sacrul am prezentat definiția mitologiei și a mitului încercând să stabilim legătura dintre mitologie și folclor. De asemenea am exemplificat o parte din arhetipurile mitologiei românești și am prezentat granița fină dintre sacru și profan.

În cel de-al doilea capitol, Superstițiile poporului român, am abordat specificul superstițiilor, dând definiția superstiției și discutând despre originile ei. Totodată, am vorbit și despre actualitatea subiectului pentru poporul român. Am amintit superstițiile legate de facerea lumii, despre credințele poporului român în ceea ce privește considerarea pământului ca fiind sacru, și despre jertfele aduse acestuia. Am enumerat și o parte dintre superstițiile legate de sărbătorile la români. Am descoperit spre sfârșitul acestui capitol câteva credințe aproape legendare despre existența căpcăunilor, a comorilor și a forțelor astrale.

Am continuat cercetarea noastră cu un ultim capitol pe care l-am numit Rituri de trecere, în care am studiat obiceiurile românilor la principalele trei rituri de trecere ale vieții: naștere, nuntă, înmormântare.

Această lucrare reprezintă un adevărat prilej pentru cunoașterea și înțelegerea credințelor și superstițiilor poporului român.

Bibliografie