Credinte, Practici Si Reflectări ÎN Folclor

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE STUDII CULTURALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

PREDESTINAREA:

CREDINȚE, PRACTICI ȘI REFLECTĂRI ÎN FOLCLOR

Coordonator,

Conf. univ. dr. Narcisa Alexandra Știucă

Absolventă,

Văleanu Raluca-Ana

București Iunie 2016

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………3

Capitolul I: Ideea de predestinare

1.1. Predestinarea în Mitologia Antică……………………………………………………………………………..6

1.2. Predestinarea în alte culturi………………………………………………………………………………………9

1.3. Predestinarea la români…………………………………………………………………………………………..11

1.4. Comunicarea cu Sacrul…………………………………………………………………………………………..13

1.5. Perspectiva religioasă…………………………………………………………………………………………….15

1.6. Relația creștină și filosofică despre viață și destin…………………………………………………….16

Capitolul II: Credințe, reprezentări mitice și practici rituale

2.1. Ursitoarele, zâne ale destinului………………………………………………………………………………17

2.2. Credințe privind momentul nașterii………………………………………………………………………..19

2.3. Interpretările semnelor și încercarea de a atenua implacabilul destinului……………………25

2.4. Practici de divinație, de influențare și de modelare………………………………………………….26

2.5. Destinul și împlinirea lui……………………………………………………………………………………..29

2.6. Destinul și momentele trecerilor umane………………………………………………………………..31

Capitolul III: Reflectări în folclor ale ideii de predestinare

3.1. Narațiunile care decodează ritul…………………………………………………………………………..33

3.2. Basmele – alte tipuri de narațiuni…………………………………………………………………………38

Bibliografie

INTRODUCERE

Antroplogia culturală studiază omul, obiceiurile sale, mediul în care trăiește acesta sau din care provine, este un amestec de spiritualitate si empirism. Antropologia este o artă, spun acest lucru deoarece ne conduce către o altă lume si ne învață să privim în esență, să trecem de bariera văzutului, căci privirea este cheia către cunoaștere, către verosimil. Prin privire îi acceptăm pe ceilalți, dar și pe noi înșine, asa cum a spus Francois Laplantine: „Important la ceea ce privim este cum ne privim pe noi înșine”.

În lucrarea de față voi aborda tema destinului și voi încerca să găsesc cât mai multe detalii relevante despre aceasta.

Din punctul meu de vedere, destinul reprezintă un subiect controversat, căci iși are originile în spiritualitate. De-a lungul timpului s-a încercat să se concretizeze aspecte ce țin de existența destinului, însa nu s-a ajuns la ceva concret. Oamenii cred in existența sortii, iar aceast lucru este de cele mai multe ori benefic.Vorbesc despre spiritualitate destinului, despre puterea ce ne este dată de existența conceptului. Înca din vremuri indepartate, ființa umană și-a gasit liniștea în Divinitate, iar Divinitatea aparține mediului,greu accesibil. Astfel, atunci când ne referim la destin gândurile noastre se duc către spațiul ceresc, unde minunile pot avea loc.

De asemenea, atunci când aducem în discuție soarta, trebuie să luăm în considerare sensul acesteia. Este știut faptul că soarta nu se poate schimba, aceasta este fixa, un simplu muritor nu o poate schimba, căci soarta este dată de către divinitate. Deseori aceasta este vazută ca ceva invincibil, o putere ce nu poate să fie invinsa. Așadar, ajungem la fatalism, un concept filosofic controversat, fiind considerat de mulți daunator. Fatalismul se opune schimbării destinului, apărând cu tărie in destinul inevitabil. Contra acestei teorii a fost filosoful Jean Paul Sarte care în lucrarea sa intitulată „Existentialismul este un umanism” susține ateismul existentialist, accentuând clar puterea omului în raport cu destinul său. Astfel, Sarte consideră că dacă Diviniul nu există , atunci toata puterea este în mâna ființei umane, aceasta fiind liberă să își creeze propriul destin, iar dacă singurătatea despre care vorbește înțeleptul ar exista cu adevărat omul nu ar mai avea unde să își găseasca speranța, căci doar ideea de bine ne poate alina sufletul.

Trăirile, sentimentele și dorințele conturează în același timp slăbiciunile și punctele forte ale omului, sunt elemente ce ne doboară sau ne ridică, însă sunt de parere că omul are nevoie de un vis ca să poată suporta realitatea, așa cum însuși Friederich Nietsche a afirmat.

Nu am ales întâmplător să tratez această temă. Întotdeauna am fost pasionată de problemele legate de destin, de predestinare și tot ceea ce este greu accesibil ființei umane. Îmi place misterul, însa prefer sa nu dezleg magia ci vreau sa o cultiv. Deseori am încercat să îmbin conceptele filosofice cu ideile antropologice, între acestea existând după părerea mea o legătura fină , dar sigură. Vreau sa cred în destin și mă fascinează felul în care este vazut de alții. Întâmplâtor sau nu, adevărat sau fals, destinul există pentru fiecare dintre noi. Cu siguranță sunt voci care îl blameaza, care consideră că îl pot schimba, iar eu sunt dispusa să cercetez acest lucru.

Soarta este o entitate abstractă, nu o putem vedea, dar o putem simții. Credința în ea poate sa se transforme în ceva daunator de-a lungul timpului. Potrivit multor persoane, destinul nu se poate alege sau modifica într-un fel. Acest lucru duce inevitabil la deteriorarea inevitabilă a ființei umane. Este destul de mediocru să spui : asa a fost să fie, fără a încerca să schimbi ceva. Mulți cred că raul care s-a produs este îndreptățit să existe și că există domnia legii divine care a facut ca un fapt să se produca, fie el bun sau malefic. Aici intervine mentalitatea rurală. De obicei, în sate s-a menținut ideea de sacru indestructibil dusă chiar la extrem. Oamenii cred în fantome, în destin clar, fara șansă de schimbare, ei sunt captivi într-o sferă a spiritualului pur, fără intervenția științei, trăind dupa superstiții sau intamplări povestite de bunici sau străbunici. Acolo destinul este diferit, el capată o forma profundă, neatinsă de profan.

În mediul citadin ideile se schimbă drastic. Oamenii sunt mai informați, doresc să apeleze la știință, iar de multe ori îmbină spiritualul cu terestrul. Dacă ruralul adoptă premisa conform căreia soarta nu se poate schimba, urbanul are alte concepții. Deja se apelează la termeni de specialitate, la cărți teoretice și nu în ultimul rând la reprezentanții bisericii. Biserica are un rol foarte bine stabilit în societate, creând concepții și menținând idei. Atât locuitorii citadini cât și cei rurali apelează în nenumarate rânduri la religie, găsindu-și liniștea în acestea. Legătura religiei cu destinul este una stransă, căci apare divinitatea în ambele cazuri. Biserica atestă destinul, însă îl modelează într-o manieră verosimilă. Astfel, în viziunea sa, destinul există si vine de la Dumnezeu, El ne urmărește zi de zi, controlându-ne viețile, însă în același timp omul este liber să decidă, să distingă binele de rău, frumosul de urât, omul poate avea idei proprii, însa totul este condus de către Dumnezeu. Putem deduce că religia se încrede în soarta, însa face apel și la om, la puterea sa de a alege.

Cu siguranță tema predestinării este un subiect larg, misterios și fascinant care există doar cu ajutorul omului, el îl menține viu. Dacă omul nu ar exista sau ar înlătura ideea de soartă, aceasta s-ar pierde ușor, ușor.

Sunt de parere că ființa umană are nevoie de această parte spirituală pentru a se definii pe sine și pentru a putea distinge realul de fantastic. Suntem uneori niște simple marionete conduse de ideile altora, nu ne dorim și nu încercam să ne depașim limitele, dorim să fim ceea ce nu suntem, ne mințim pe noi înșine și nu vrem să rupem acele bariere care ne controlează. Aici intervine antropologia, aceasta incercând să îî găsească omului scuze pentru comportamentul său, apelând la cunoașterea trecutului, a mediului în care ființa a trăit. Antropologia este indispensabilă, eu o văd ca pe un ajutor al omului. Aceasta tratează subiecte lasate în neant, însa care sunt esențiale în viețile omului.

Îmi place să îmbin pasiunea mea pentru spiritualitate cu dorința de a cunoaște tainele sorții din perspectivă stiințifica si antropologică. Consider că toate acestea trei la un loc creează un întreg și anume esența destinului. Când vorbesc despre acest concept nu pot să mă opresc la o singură perspectivă, căci din punctul meu de vedere nu se poate. Este un subiect mult prea complex și savuros pentru a-i distruge farmecul.

Mediul spiritual este un cadru în care destinul și are originea, astfel el este scena. În complentare apare stiința care dă verosimilitate conceputului, iar aceasta este întruchiparea actorilor pentru ca în final să își facă apariția antropologia, cea care se bazeaza pe concret în sensul de adevar, antropologia creează piesa.

Lucrarea mea va avea o fațadă complexă, detaliată și nu în ultimul rând originală. Consider că este deosebit de important să existe amprenta personală, iar pentru acest lucru îmi voi delimita ideile într-un mod corect și concis. De asemenea am avantajul faptului că tratez o temă ce îmi place și mă caracterizează, utilul îmbinându-se grațios cu plăcutul.

CAPITOLUL I

Predestinare: un termen ce sună magic și ce deține o muzicalitate aparte ce ne conduce parcă într-o altă lume, o lume îndepărtată, unde sacrul și profanul se întâlnesc. În continuare mă voi ocupa de ideea de predestinare în raport cu vechile timpuri și voi face de asemenea o analiză din punct de vedere folcoric, religios și filosofic al conceptului amintit.

PREDESTINAREA ÎN MITOLOGIA ANTICĂ

Încă din vechile timpuri se vorbea despre predestinare, fiind una dintre lucrurile esențiale în lume. Cumva, pământenii credeau că le este scris să se intample ceva in viețile lor. Forța destinului se remarcă în legenda lui Oedip. Acesta l-a întălnit pe Laios și fara să știe că este chiar părintele său l-a ucis. Astfel, prima parte a profeției s-a mîplinit, iar ulterior Oedip a ajuns la Teba, reușind să rezolve întrebarea pusă de către Sfinx tuturor călătorilor și anume ce animal are patru picioare dimineața. două în miezul zilei și trei seara? Fară a sta pe gânduri, Oedip a răspuns că este vorba de om, acesta mergând în patru picioare când este copil, în două când este adult, iar la batrânete se sprijină pe un baston. Monstrul a fost azvârlit și Teba a fost eliberată. Ca mulțumire, locuitorii Tebei l-au însurat pe Oedip cu văduva lui Laios, devenind în acest mod rege, însa faptul că s-a casatorit cu mama sa a implinit cea de-a doua parte a profeției.

Mitologia greacă fascinează prin complexitatea pe care o avea divinitatea în exprimarea destinului, iar prin acest lucru fac referire la Moire, cele trei zeițe grecești, fiicele lui Zeus și ale lui Themis. Clotho, Lachesis și Atropos aveau darul de a personifica destinul. Una dintre ele torcea, alta depăna și a treia curma firul vieții. Înfățisarea moirelor nu era una foarte placută, fiind descrise ca niște băbuțe respingătoare ce nu puteau fi induplecate.Ele sunt fiicele nopții. Cu timpul, moirele s-au transformat în ursitoare capatând alte ințelesuri. De asemenea, moirele sunt invocate pentru a explica anumite întâmplări ce nu puteau fi explicate de simplii oameni. În mitologie, aceste zeițe nu au un caracter stabil, ele fiind personalități vii ce organizează totul în lume, sunt întruchiparea destinului.

Ivan Evseev în cartea Dicționar de magie, demologie și mitologie româneasca” oferă definiții ale expresiilor folosite în popor. De pildă, ceasul rău în vizunea lui Evseev este”personificarea timpului nefast, impur,încarcat cu energii negative.E un fel de duh necurat care umblă noaptea și pocește pe cei ce-i întâlnește intarziați pe drumuri singuratice. În Ardeal i se mai spune și ceasul cel slab.Dacă stam și ne gândim, a treia moiră, cea care taie firul vieții poate fi vazută precum un „ceas rău”, căci și aceasta duce la moarte, iar moartea este vazută ca un element negativ. Totuși, ceasurile rele pot fi învinse, căci daca omul își face repede cruce atunci când simte că un duh malefic este în preajma sa, acesta alungă ghinionul. În schimb, moirele dețin puterea absolută, ele decid cnd viața omului trebuie să fie curmată, astfel le putem considera un ceas rău indestructibil. Un motiv pentru care mitologia greacă face ca răul să nu poată fi învins este faptul ca în acele timpuri oamenii nu credeau în Dumnezeu, nu existau supersiții sau credințe populare, ci doar voia zeilor care era mai presusus de orice.

Mitologia greacă utilizează divinția, un termen despre care Evseev spune că are origine latină

( divinatio-ghicirea viitorului), „care alături de sinonimul său grecesc, se folosește în etimologie și în istoria religiilor pentru a denumi totalitatea practicilor magice de ghicire și prezicere a viitorului.” Astfel, mitologia greacă cuprinde o serie largă de credințe în predestinare, muritorii având o încredere oarbă în zei, aceștia reprezentând puterea absolută. Zeii te puteau înălța și tot ei te puteau distruge, în mâinile lor fiind destinul ființei umane.

Unul dintre subiectele foarte des abordate în mitologia greacă este cel care face referire la opoziția dintre viață și moarte. Filosofi, cercetători, călugari sau oameni de rând s-au gândit cel puțin o dată în viață la acest subiect. Ivan Evseez oferă o defințtie captivantă a acestei dualități, prin ochii lui Arnold Van Gennep. „ E simbolul perisabilitatii vieții, dar și un nou început, integrându-se în tematica și simbolistica riturilor de trecere”. Moartea în antichitate era văzuta ca un nou început, în ciuda combinației dintre frică și speranță, căci prin trecerea în lumea de dincolo puteai să trăiești o veșnicie în paradis sau o eternitate în infern. Însuși Dante Aligheri în celebra operă Divina Comedie a descris paradisul și infernul, locurile în care sufletele morților își găseau liniștea sau distrugerea completa.

Predestinarea își are originea în mitologia greacă, muritorii crezând cu ardoare în voința zeilor, fiind siguri că aceștia le decid soarta. Totul este un mit, însă un mit fascinant, plin de cultură și idei ce ne conduce într-o lume în care moirele există, iar viața este vazută efemeră, oricând putând apărea ceva care ne-ar distruge.

Moartea este imprevizibilă, însa de multe ori există vestitori ai acesteia. Spre exemplu, cântatul cucuvelei sau scoaterea unor sunete deformate ale unor animale. Acestea vestesc trecerea în neființă.

Revin asupra ursitoarelor, de data acesta cele trei entități sunt prezentate diferit de către E.M.Morogan. Astfel avem ocazia de a ne bucura de o descriere fascinantă a ursitoarelor.

„Despre ele nu se știu prea multe, sau nimeni nu îndrăznește să spună prea multe, căci numele lor este numele Destinului… […] Chipurile lor sunt ascunse vederii de văluri cenușii și nimeni nu poate spune dacă sunt frumoase ori urâte, tinere sau bătrâne. Întâi îngrijesc copacul, apoi, încep să toarcă. De firul pe care îl torc atârnă viața tuturor viețuitoarelor și soarta universului. Sora mai vârstnică, Urd, toarce, iar mijlocia, Verdandi, răsucește firul. De dispoziția ei depinde grosimea firului: uneori e neted și egal, alteori plin de noduri. Skuld, sora cea mai mică, îl taie când crede ea și neștiute sunt socotelile pe care le face, în vreme ce măsoară firul. De îndată ce Nornele au venit, în Asgard a apărut timpul, zeii au început să aibă vârstă, iar faptele au început să se înșiruiască una după alta .Nimeni nu le poate opri lucrarea, căci timpul, o dată ce a început, nu mai poate fi oprit, nici întors înapoi.”

Aceste vestite zeițe cu puteri magice sunt cunoscute în toate colțurile lumii, având un loc consacrat în folclorul literar de pretutindeni.

Ursitoarele se află într-o strânsă legătură cu destinul, ele fiind cele care țes firul vieții și tot ele decid când acesta trebuie tăiat. De aici reise strânsa legătură între destin și firul vieții și implicit între ursitoare și destinul ce trebuie să se împlinească. Omul nu poate știi când îi va veni sfârșitul, căci numai moirele decid acest lucru. În funcție de viața pe care o are omul acestea vor hotărî când trebuie să taie firul.

PREDESTINAREA ÎN ALTE CULTURI

Antoanenta Olteanu, autoarea scrierii „Metamorfozele sacrului”` alege pentru prima pagină a cărții sale un citat foarte sugestiv: „Omul superstițios se teme de orice: de usucat și de ape, de văzduh și de cer, de întuneric și de lumina, de zgomot și de liniște, el se teme chiar și de un vis”- Plutarh

Încă din vechile timpuri omul s-a increzut în divinitate, în superstiții sau în vise premonitorii, fapt ce nu poate fi condamnat căci așa cum marele filosof Sigmund Freud a spus: „Omul are nevoie de un vis ca să poata suporta realitatea”. Astfel, pentru a înțelege anumite lucruri din viață, ființa umană a trebuit să se încreadă în ceva.

Antoaneta Olteanu aduce in discuție firul vieții, care așa cum am spus de la început are un rol foarte important in destinul uman.

În țările din sud estul Asiei există practici intersante. De pildă, celor doi soți li se împletește la încheietură un fir alb, acesta simbolizând firul comun al destinului.

În cultura românească se spune că dacă dai cuiva un fir de ață ce are un ac prins în el, îți dai zilele acelui om. De asemenea, la români există numeroase superstiții legate de firul vieții. Se mai spune că atunci când îi dai unei persoane un ac, trebuie întotdeauna să îl dai cu ață, căci dacă sufletul acelui om va ajunge în iad, ața ar putea fi salvarea sa, însemnând ultima legătură cu cerul). De aici reiese faptul că destinul uman poate fi schimbat, negându-se implacabilitatea sa.

Destinul mai este privit ca un „fir de ață invizibil, care pornește din creștetul omului și ajunge în lumea superioară, în care trăiește divinitatea supremă, care, uneori, are numele main-soartă”. Dacă firul se va rupe vreodată, acest lucru va aduce moartea.

În cultura românească, torcătoarele aveau impresia ca își puteau țese singure firul vieții, iar la moartea femeii se rupea si fusul său, însemnând faptul că aceasta a pierdut lupta cu moartea.

Astfel, putem remarca faptul că ideea de predestinare există în viețile oamenilor încă din cele mai vechi timpuri, unii acceptând-o , alții ignorând-o. Cu toate acestea, ființa umană a încercat să își îndulcească soarta, folosindu-se de magie, vorbe din popor sau apel la divinitate.

Suntem liberi să credem în predestinare sau să o negăm, însă dacă avem o gândire liberă putem face o departajare corectă între ceea ce este credibil și ceea ce iese din sfera normalului.

Divinația se află într-o strânsă legătură cu ideea de predestinare, fiind considerată o „magie contemplativă”. Aceasta este o teorie conform căreia omul trebuie să își accepte destinul, iar acest lucru se poate petrece prin cunoașterea ideilor divine pentru ca ulterior să apară inevitabil supunerea. Divinația își are originea în trecutul foarte îndepărtat, oamenii pe atunci nu comunicau între ei, nu puneau întrebări, ci așteptau mai degrabă ca puterea divină să rezolve tot. Conceptul comentat se află între sacru si profan, deoarece se bazează pe stabilirea unei legături între om și puterea absolută, indiferent de cum este aceasta reprezentată. În viziunea Antoanetei Olteanu „ zeul atenționează, dă de știre, poruncește, dar omul, limitat fiind în capacitățile sale de comunicare are nevoie de sprijin”. În Antichitate oamenii își doreau cu ardoare să își afle destinul, fie el și momentul morții, considerând important felul în care urmau să sfârșească și nu vârsta. Asftel, și-au făcut apariția o multitudine de practici divinatorii. Ființa umană dorea să se dezvolte, să afle, să cerceteze, iar tema destinului reprezenta cu siguranță un subiect fascinant.

Cicero, în tratatul său „ De divinatio” prezenta actul divinației folosindu-se de două categorii ale acesteia: divinația artificială ,în care se desfășurau evenimentele, raportâdu-se la astrologie sau fenomene ale naturii, precum fulgere sau tunete și divinația naturală. Natura a reprezentat întotdeauna o poartă de comunicare cu mediul ceresc, iar pe aceasta se pot afla secretele sacre. Divinația naturală se axează pe interpretarea semnelor ce apar aleatoriu. Spre exemplu, visele, cântecul păsărilor sau semnele găsite pe mâini. De asemenea, acest tip de divinație este considerat o formă directă de contact între spațiul sacru și cel profan. Luând ca exemplu visul, putem deduce faptul că visele creează un spațiu misterios, iar omul, prin vis poate ajunge a cunoaște detalii ce țin de viitorul său. Ceea ce este important este faptul că ființa umană trebuie să faca o analiză asupra a ceea ce visează, amintindu-și ce a rostit în vis și interpretând daca acele vorbe au legătură cu trecutul sau prezentul său.

PREDESTINAREA LA ROMÂNI

Anna Ferrari scrie despre destin și predestinare, axându-se și pe lumea romană. În vizunea sa destinul este indicat cu termenul fatum, iar etimologic are corespondențe în fari „a vorbi”, indicând ceea ce a fost spus. Mai mult decât atât, acest lucru este menit să se întâmple, fiind considerat irevocabil. Ulterior, destinul a căpătat alte forme, tranformându-se în lumea latină în Parce sau Moire.

Ivan Evseev aduce în discuție în scrierea sa Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale expresii si simboluri întâlnite la români.

Cucul este vietatea care beneficiază de o însemnătate aparte în folclorul românesc, fiind foarte des pomenită în cântece sau credințe. Având pene de culoare neagră și cântecul său auzindu-se oricât de departe ar fii pasărea, cucul este o entitate semnificativă în viziunea oamenilor, Evseev numindu-l sugestiv „vocea destinului”. Îi sunt de asemenea atribuite numeroase însușiri, precum cele prevestitoare, cântecul său fiind un semn al venirii primăverii sau al scoterii vitelor la pășunat.

Atunci când vorbim despre scrieri de dragoste, cucul este considerat mesagerul iubirii sau chiar întruchiparea dragostei. Foarte interesant este raportul dintre cuc si fecunditatea umană, aceasta fiind legată de fertilitatea solului. Dacă pasărea nu mai cântă înainte de Sânziene, înseamnă ca pe români îi așteaptă o vară secetoasă.

Poporul român deține, proverbe și credințe populare ce s-au păstrat pană în zilele noastre. De pilă, avem expresia Așa a fost să fie, aceasta fiind un simbol al acceptării unei întâmplări, fie ea bună sau rea. Atunci când o persoana utilizează expresia amintită putem considera că aceasta își acceptă destinul, fiind de părere că așa a fost voia divinității, apărand ideea de predestinare. Utilizarea expresiei este des întâlnită atât în mediul urban cât și în cel rural, neținându-se cont de nivelul de educație în acest sens. Diferența apare atunci luăm în considerare momentul în care se folosește și anume dacă este vorba de o situație ce nu se poate schimba din motive evidente sau dacă persoana în cauză nu dorește să acționeze, bazându-se mai apoi pe justificarea divină, pe faptul că Dumnezeu a decis ca un anume lucru să se petreacă.

De numeroase dăți întâlnim fraza „ lasă timpul să hotărască”. Atunci când este rostită, aceasta ne duce cu gandul la voia sorții și la fragilitatea omenească. Timpul hotărăște pentru noi, iar timpul este divinitatea, în cazul românilor, Dumnezeu.

„ Ce ți-e scris în frunte-i pus” are o simbolistică extraordinară, facându-se legătura dintre mâna destinului și corpul uman. Fruntea reprezintă înțelepciunea, orice am face, aceasta este descoperită, oricine putând să o zărească. De aici reiese clar că omul e predestinat, iar ceea ce trebuie să se petreacă, va avea loc indiferent de voința noastră.

Multe persoane spun: „Trebuie să accepti, căci nu îți poți schimba soarta oricum”. Din nou intervine acceptarea. Tipul acesta de soartă implacabilă se poate remarca în general atunci când oamenii se află într-o situație critică.. Atunci când nu mai avem cum să acționăm, ne punem toate speranțele în voința sacră.

În viziunea românilor, predestinarea există, însă este văzută sub diferite forme în funcție de cultura fiecărei persoane, de momentul în care are loc o anumită întămplare sau de locul în care a viețuit ființa umană.

Putem fi de acord cu stereotipul „Suntem predestinați să…” sau îl putem contesta căutând răspunsuri în diferite surse, religioase sau științifice.

Visul reprezintă un element deosebit de important în viețile noastre și în preajma acestuia se țese o aură plină de mister. Oamenii de cele mai multe ori cred în vise, încearcă să facă anumite legături și găsesc corespondențe în trecutul sau prezentul lor. Unii au impresia că dacă le apare în vis o figură divină, aceasta prevestește ceva sau le oferă protecție. De luat în calcul este și faptul că românii au o constiință folclorică foarte dezvoltată, păstrând tradițiile importante, iar interpretarea viselor poate sa fie și ea privită ca o tradiție, căci încă din cele mai vechi timpuri oamenii încercau să gasească corespondețe ale viselor în realitate.

Între voința umană și destin se află de cela mai multe ori o tensiune. Omul își poate face singur destinul sau se poate lăsa în voia sorții. Totuși, sunt de părere că avem nevoie de o combinație între cele două aspecte. Puterea ființei umane de a distinge binele de rău și realitatea de visare este esențială.

Liberul arbitru este necesar în viețile noastre indiferent dacă suntem adepții predestinării sau nu. Esența omului stă în puterea sa de a alege, căci prin aceasta își demonstrează superioritatea.

Astfel, omul este liber să aleagă, să decidă ce își dorește, tinând cont în același timp de voia divinității.

1.4 COMUNICAREA CU SACRUL

Întotdeauna a existat o legătură strânsă între sacru și profan, de multe ori creându-se o dualitate. Sacrul are un loc bine stabilit în ierarhie, omul punându-și speranța în acesta și raportându-se tot timpul la el. Legat de destin și de corespondențele sale în sacralitate putem face referire la mitologie.

Sacrul era reprezentat de zei, însă deasupra tuturor domnea Zeus, cel ce deținea puterea absolută. De asemenea există un zeu care „s-a creeat pe sine însuși, care a creeat cerul, pământul, aerul, focul, zeii, oamenii, animalele cele mai mici, vitele, tîrîtoarele, păsările,peștii”.

„Glorie și premărire ție, slăvite creator al zeilor, care te-ai zămislit însuți pe tine, ai făcut Cele Două Țări și din vlaga trupului tău te-ai alcătuit pe tine, plămădindu-ți singur ființa, căci nu ai avut tată care să-ți fi dăruit chipul, nu a fost pîntece de mamă care să-ți fi purtat făptura și nu se află vreun loc undeva care să te fi scos la iveală”.

Acest zeu poartă numele de Amon Re, fiind considerat puterea absolută, cel ce nu poate fi învins. Antichitatea aduce mituri extraordinare, fascinante, ce ajută la formarea gândirii în raport cu sacrul. În vechile timpuri oamenii se încredeau cu toată ființa lor în puterea divină, iar tot ceea ce urma să se întâmple era decis de către zei, atât nașterea, cât și viața.

În lucrarea În pragul lumii albe, Narcisa Știucă se oprește asupra ideii de Sacru si Profan, spunând că profanul se opune sacrului, fiind destinat omenirii și implicit păcatului. Pe de altă parte Sacrul este o lume magică, unde există anumite reguli de ce nu se pot încălca, iar omul cu greu poate ajunge în aceea sferă.

„Astfel, Sacrul este pur si impur, sfânt și întinat, înspăimântător și fascinant, iar ceea ce esre mai terifiant pentru om e amestecul, nedefinitul, neformatul”.

„Pe de altă parte ceea ce definește profanul este totuși amestecul de bine și de rău, de pozitiv și de negativ, totul formând o opozție egală, echilibrată”.

Lumea sacrului este foarte complexă, acolo regăsindu-se forțele ce ne conduc. Așa cum spuneam în capitolele anterioare, ursitoarele fac partea din sacralitatea, iar ele sunt cele care decid ce se va întâmpla cu viețile nou-născuților. De aceea este organizată cina ursitoarelor, pentru a menține o legătură strânsă cu acestea și implicit cu divinitatea. Această vestită cină este un rit. Narcisa Știucă aduce în discuție aceste rituri definindu-le într-o manieră savuroasă și oferindu-le o atenție deosebită ambelor tipuri de rituri. Așa că avem rituri pozitive, acestea „le includ pe cele de consacrare( introduc în lumea Sacrului o ființă sau un lucru), iar cele de desacralizare fac ca o persoană sau un obiect să devină pur sau impur față de lumea profană. Funcția riturilor pozitive este de modificare a naturii profanului sau a sacrului după nevoile sociale”.

Mai departe se oferă o definiție foarte interesantă a riturilor negative„ (prohibitive, interdicte sau tabu-uri) au ca funcție menținerea atât a Sacrului, cât și a Profanului, în esența lor, de teamă că ele să nu se poată provoca reciprocm intrând în contact în mod inoportun.”

Această comunicare cu lumea sacră capătă o foarte mare importanță în viziunea oamenilor, iar pe zi ce trece sunt evidențiate din ce în ce mai multe credințe legate de partea divină.

De pildă, există numeroase superstiții referitoare la raportul sacru-profan. Se știe că atunci ca se zbate un ochi ceva rău se va întâmpla, însă există și un act ce poate rupe acest blestem. Semnul crucii ține răul departe, creând astfel o legătură între om si sacralitate.

Cu toate acestea, cred că nimic nu poate fi mai fascinant decat cina Ursitoarelor, care sunt întruchiparea lumii sacre. Lor li se aduc ofrande, sunt mărite de către ființele umane și în același timp sunt de temut, căci soarta noastră stă în mâinile lor. Ursitoarele au o valoare semnificativă în mitologie, cultură populară sau în literatură, ele îmbrăcând diverse personalității în funcție de locul în care se amintește de acestea. Zânele destinului trebuie să fie întotdeauna primite impecabil, cu bucate pe masă și liniște în familie, căci daca nu se vor supăra dânsele, crudă va fi viața copilașului.

Sacrul si profanul sunt elemente opuse, însă nu în sens negativ, căci ele se completează reciproc, păstrând o relație strănsă. Totuși există o diferență și anume faptul că lumea sacră poate exista fără cea profană, însă profanul este dependent de sacru, deoarece noi oamenii nu avem suficientă putere pentru a schimba sau a creea destine, ci avem nevoie de o entitate absolută pentru a ne conduce.

1.5. PERSPECTIVA RELIGIOASĂ

Poziția bisericii este doarte importantă în abordarea temei destinului, în Biblie apărând termenul de predestinare. Avem, astfel două abordări distincte ale termenului.

În primul rând, se vorbește despre predstinare în sensul în care Dumnezeu le oferă oamenilor șansa de a se mântui, de a-și salva sufletul. Această predestinare poate fi văzută ca un plan al lui Dumnezeu făcut pentru oameni și pentru fericirea lor, un plan bazat pe iubire față de ființa umană, iar Iisu Hristos este cel ce a fost trimis de Dumnezeu pentru a fi un mijlocitor între pământ și cer.

În al doilea rând, de luat în calcul este și următoarea abordare: Dumnezeu este cel care hotărăște tot, știind destinul omului, iar acesta din urmă nu se poate opune în vreun fel și nu îl poate schimba. De aici se nasc două concepte: predestinarea singulară și predestinarea dublă.

Predestinarea singulară spune că Dumnezeu îi alege și îi știe de dinainte pe cei care ajung în rai, însă nu și pe cei care ajung în iad.

Predestinarea dublă este asemănătoare celei antecedente, însă se completează cu faptul că Dumnezeu știe exact cine va ajunge în paradis, dar și cine va cunoaște infernul. Doctrina despre care vorbesc are ca susținători trei figuri importante în lume. Călugărul Augustin a fost primul care s-a axat pe această temă,spunând că Dumnezeu este tot, iar înteaga omenire trebuie să se încreadă în El. Dumnezeu este cel care dă viață și de asemenea cel care o poate lua. Sfântul Augustin și-a dedicat întreaga existență Divinității, credinței.

Luther, un alt călugăr cult, a dezvoltat doctrina predestinării, spunând următoarele în cartea sa Sclavia voinței. „ Și în cazul în care credem că Dumnezeu știe și stabilește mai dinainte toate lucrurile și că nimic nu se poate întâmpla decât prin voia Sa, atunci însăși rațiunea omului mărturisește că nu există voință liberă nici în oameni, îngeri sau vreo altă creatură”.

Calvin este al treilea înțelept care a abordat problematica predestinării. Aceasta consideră ca „prin predestinare înțelegem decizia din veșnicie a lui Dumnezeu, prin care a hotărât în El însuși care este voia sa cu privire la soarta fiecărui om. Nu toți sunt creați în mod egal, ci unii sunt predestinați să aibă parte de viață veșnică, iar alții de condamnare veșnică”.

Biserica are o viziune înțeleaptă asupra destinului omului, fiind de părere că Dumnezeu este peste tot, ne conduce viața și ne protejează de cele rele. El știe desinul nostru, însă ne oferă șansa de a-l schimba. Omul are puterea de a alege ce este bine și ce este rău, poate decide dacă să creadă sau nu în Divinitate și în puterea sa. Idealul Bibliei este ca toți oamenii să se mântuiască și să creadă în Dumnezeu de bună voie, fără să fie obligați de cineva anume.

Astfel, biserica creștină crede în predestinare, însă cu o anumită măsură, păastrând noțiunea de liber arbitru. Destinul omului este fragil, precum este și viața sa, iar toată speranța stă în Divinitate.

Dar deseori ne întrebăm de ce permite Dumnezeu să se petreacă anumite lucruri rele? La această întrebare nu s-a găsit încă un răspuns exact, dar cu siguranță fiecare dintre noi avem propria părere. De pilda, sunt voci care spun că trebuie să întâlnești răul pemtru ca mai apoi să apreciezi binel. De asemenea, există variante care fac referire la pedepse cerești, iar dacă un individ trece printr-o situație tragică înseamnă că Dumnezeu este mânios pe el și îl pune la încercare.

RELIGIA CREȘTINĂ ȘI FILOSOFIA DESPRE VIAȚĂ ȘI DESTIN

Trăim într-o societate modernă, de unde putem aduna informații diverse și pe orice temă fără a întâmpina foarte multe dificultăți. Ceea ce contează este să vrem să cunoaștem, să învățăm sa ne depășim limitele și să profităm de absolut tot ceea ce ne oferă știința.

Problematica predestinării este frecvent întâlnită și în zilele noastre, reprezentând un subiect mistic. S-au păstrat concepțiile antice referitoare la destinul ce nu se poate modifica sau cele ce se axează pe percepția creștină și anume pe voia lui Dumnezeu.

De asemenea, filosofia s-a axat o bună perioadă de timp pe cercetări asupra destinului uman, existând numeroase tratate pe acest subiect. Jean-Paul Sartre, adeptul existențialismului-ateist aduce în discuție liberul arbitru, fiind de părere că omul este liber să decidă orice, să își construiască destinul după bunul său plac, neexistând o entitate care să decidă pentru el. Sarte își pune speranța în rationalitatea ființei umane și în puterea acesteia de a alege. Autor al celebrei opere Existențialismul este un umanism, filosoful susține cu tărie faptul că omul are puterea de a schimba orice și nu are nevoie de un ajutor ceresc pentru a se defini pe sine.

Pe de altă parte, au existat teorii ce au contrazis-o pe cea a lui Sarte, teorii care se bazau în mare parte pe religie. Sfântul Augustin este figura cea mai importantă în acest joc al rațiunii. Călugărul definește omul prin intermediul Trinității și anume prin existență, cunoaștere și voință. Astfel, este creeat omul lăuntric, care cunoaște prin intermediul celui exterior.

Sfântul Augustin nu se îndoiește de certitudinea existenței sale, făcându-l responsabil de tot pe Dumnezeu. Dumnezeu este cel care hotărăște destinul ființei, în fața acestuia nu ne putem împotrivii.

CAPITOLUL II

Atunci când ne gândim la destin, cu siguranță gândul ni se oprește la momentul nașterii, la riturile ce au loc atunci și nu în ultimul rând la varianta mistică a acestui act. Când spun acest lucru ma refer la Ursitoare și la importanța lor în lumea tradițională.

2.1 URSITOARE, ZÂNE ALE DESTINULUI

Tudor Pamfile, în opera sa intitulată Mitologie românească ne vorbește pe îndelete despre Ursitoare si magia lor. Aceste zâne ale destinului beneficiază de numeroase nume, precum ursite, ursători, mire, hărăsite în funcție de zonă. Ele sunt văzute „ după unele credințe, trei fecioare sau zâne, după altele șapte muieri, iar după altele nouă femei care ursesc sau urșesc,adică croiesc ursita, ursa, urseala sau soarta noilor născuți…”.

Ursitoarele sunt foarte bine cunoscute în cultura populară, de ele legându-se multe superstiții. Astfel, există povestiri fascinante ce au în prim-plan aceste zâne. Se spune că „unui mocan i se fura aproape în fiecare seară câte un miel, fără ca măcar să aibă un pic de bănuială pe cineva”. Într-o noapte a decis să îl prindă pe hoț, iar la miezul nopții a văzut o muiere ce sărea gardul și lua un miel. Mocanul a dorit să o omoare, însă ursitoarea i-a spus ca viața lui este în mâinile sale, invitându-l să vadă ce se întâmplă de fapt cu animalele lui. Au ajuns la un castel, iar femeia i-a arătat sufletele celor ce mor si celor ce se nasc. De asemenea, locul era plin de candele, acestea reprezentând viețile oamenilor. Mocanul a dorit să își vadă candela, aceasta mai avea puțin untdelemn, însă ursitoarea a umplu-o. Omul a plecat fericit, fiind considerat poate singura ființă care și-a vazut anii rămași până la moarte.

Se credea ca ursitoarele trăiesc toate într-o casă, având grijă de candele, de simbolul vieții, hrănindu-se doar cu „carne de furat”.

Foarte interesantă este și perspectivă brăilenilor despre zâne. În cea de-a treia seară de la nașterea pruncului, mama face un ritual menit pentru ursitoare, pentru ca acestea să găsească bucate atunci când vin la cel mic. Se pune pe masă mălai, sare, pâine și putin vin într-o oca.

În Muscel se păstrează tradiția cu bucatele, însă ele sunt „ pâine, ceapă, țuică și vin”. De asemenea se pune și o carte alături. Acestea sunt elementele pentru băiat. Dacă cel mic este fată, se pune sare și o lumânare aprinsă.

În toate aceste regiuni, moașa joacă un rol important, ea fiind cea care a doua zi ridică bucatele. De pildă, în județul Gorj exsistă chiar și versuri pe care le recită moașa:

„ Sfintelor,

Bunelor,

Să vă aducă Dumnezeu curate,

Luminate,

Bune ca pânea,

Dulci ca mierea

Și line ca apa !”

Astfel, ursitoarele sunt cu siguranță simbolul cel mai bine impregnant în mintea noastră, fiind o combinație excelentă de misticism si tradițional. Ele se joacă cu mintea omului și o conduce pe meleaguri știute doar de zâne.

2.2 CREDINȚE PRIVIND MOMENTUL NAȘTERII

Momentul nașterii are o foarte mare importanță în toate culturile lumii, fiind clipa în care vine pe lume o nouă ființă căreia îi este hărăzit un destin. De aceea, nașterea este plină de simboluri și deține un loc de cinste în studiile legate de ființa umană și scopul ei în lume.

Unul dintre cercetătorii ce au fost interesați de momentul nașterii este Simion Florea Marian. Acesta a elaborat un studiu etnografic intitulat Nașterea la români în care explică obiceiurile ce au loc la venirea pe lume.

Capitolul XI, intitulat Ursitoarele începe prin a explica cine sunt de fapt ursitoarele si care este ritualul lor specific. Înainte de a decide soarta nou-născutului, ele se sfătuiesc între ele, iar cea mai bătrână dintre zâne cu siguranță este și cea mai importantă, căci ea este cea care decide soarta copilului. Dupa ce a fost luată o hotărâre, cele trei mire pornesc către casa celui ce urmează să fie ursit.

Se spune că în vechile timpuri, când oamenii nu erau îmbibați în răutate, ursitoarele puteau să fie auzite și văzute, însă acum acest lucru nu mai există, căci moașele ce le auzeau le-au aflat și spun secretele. Acestea fiind spune, există un cântec în Bucovina ce grăiește despre destinul omului:

„De-ar sti omul ce-ar păți

De-nainte s-ar feri.”

Sau:

„De-ar sti omul ce-ar păți

Nici din casă n-ar ieși”.

Nașterea unei ființe aduce de la sine și o multitudine de superstiții. De pildă, se spune că opt zile de când s-a născut un copil părinții săi trebuie să fie fericiți, să nu existe urmă de tristețe, căci dacă ei sunt supărați, asa vor fi și ursitoarele, iar „cum vor fi ele in acele opt zile, asa va fi și copilul în viață”.

Ursitoarele sunt cunoscute ca fiind destul de supărăcioase, iar mamele se străduiesc să se facă plăcute de acestea.

„În Transilvania, moașa pune pe masă un cot de pânză nouă, făină și curată, iar pe pânză un blid plin cu făină cernuta de grâu; apoisare, pâne, un caier de lână și un zecer”. Aceste obiecte sunt esențiale, ele trebuind să fie pe masă neîncetat timp de trei zile și trei nopți. Făina se folosește pentru a vedea dacă ursitoarele au vizitat nou-născutul, iar dacă acest ritual nu este făcut cum trebuie, zânele destinului se supără si îi ursesc copilului „să n-aibă nimic în viața sa”.

Așa cum am spus, Transilvania este regiunea în care ursitoarele au un loc aparte în cultura tradițională. De aceea, jocurile făcute de părinți în așteptarea acestora sunt diverse și fascinante. O altă practică este punerea pe o masă curată a trei talgere ce conțin grâu fiert, trei pahare umplute cu apă și alte trei cu untdelemn. Apoi, într-o punguță câțiva bănuți, meniți să binedispună ursitoarele. Fiecare element are câte un coprespondent. Apa, este simbolul vieții, iar untul de lemn semnfică avuție.

În Banat, tradițiile nu sunt uitate, locuitorii păstrând mitul ursitoarelor. Moașa pune la capul copilului „o pogace făcută din făină de grâu curat, iar pe deasupra pe pogoace trei cruceri, apoi o oglindă, un pieptene și o lingură de untură”.

Tot în Banat există și un cântec destinat mirelor:

„Doamne, Dumnezeule!

Trimite ursitorile.

Să vină toate voioase,

Voioase și bucuroase,

La sanie să gusteascăț

Lui N. Bine să-împărățească!”

N.puține să muncească!”

și mult bine să trăiască!”etc.

Totul sună precum o invocație, însă o invocație ce are un scop benefic și anume dorința ca nou-născutul să ducă o viață liniștită, lipsită de greutăți.

În anumite regiuni din Moldova și din Țara Românească , în cea de-a treia zi de la naștere, „seara, se pune în casa unde el doarme, pâne, sare, vin și bani”. Toate aceste daruri sunt pentru ursitoare, căci atunci când intră în casă trebuie să se ospăteze și nu în ultimul rand sa găsească bani.

Cei ce trăiesc în Munții Apuseni schimbă puțin ritualul, căci primul lucru ce trebuie făcut după nașterea copilului este acela de a i se da unsoare de urs pentru a”rezista influenței ursitoarelor”.

În Bucovina se spune că usitoarele trebuie sa aibă lumină în casă atunci când vin să ursească, iar dacă este întuneric acestea se supară imediat și îi ursesc de rău copilului. De acest lucru se ocupă moașa care trebuie să aprindă o lumânare care să ardă pe tot parcursul nopții.

Despre intrare Mirelor în casă se spune că acestea intră pe fereastră sau pe ușa casei, apoi se duc la leagănul unde doarme copilașul. Stau toate trei acolo și încep a țese viața copilului. De aici a pornit si tradiția conform căreia atunci când vine pe lume o nouă ființă, ușile și ferestrele trebuie ținute deschise pentru ca ursitoarele să intre în casă.

Foarte important este faptul ca ceea ce au spus ursitoarele rămâne scris în „Cartea Sorții”, iar destinul trebuie să se împlinească, iar nimeni și nimic nu va putea să schimbe soarta cu excepția lui Dumnezeu care este mai puternic decât mirele. Totuși, ursita se poate schimba într-un mod și anume prin rugăciune, însă doar dacă soarta nu a fost scrisă încă în „Cartea Sorții”.

De asemenea, în cazul în care ursitoarele nu s-au putut pune de acord asupra sorții unui copilaș, acesta va avea parte de o viață grea.

Capitolul XII face referire în mod special la botez și la datinile ce se leagă de acesta. Se spune ca dacă un copil se naște sănătos, părinții îl lasă până în a opta zi sau chiar și mai mult de atât, însă dacă pruncul este bolnav, acesta trebuie botezat cât mai curând, deoarece există pericol de moarte și nu trebuie să piară nebotezat.

Nașii există încă din vechile timpuri, fiind numiți si nănași. Aceștia sunt esențiali în săvârșirea botezului, fără de ei neputându-se petrece actul. Existența nașilor este dată de faptul că un nou-născut nu își poate cere singur creștinarea,fiind nevoie ca cineva să îi aducă la botezare și să îi primească după aceasta. Nașul are datorie de a-l nega pe cel rău și trebuie să făgăduiască în locul copilului.

Astfel, ne putem da seama de faptul că venirea pe lumea a unui om este fascinantă, de ea legându-se milioane de tradiții si superstiții. Toate aceste lucruri duc la formarea unei culturi tradiționale fascinante. Mai mult decat atat, în foarte multe cazuri gândirea rurală se impletește armonios cu cea urbană, creându-se o frumoasă poveste.

Nașterea, moartea și destinul reprezintă subiecte ce nu iși vor afla vreodată sfârșitul, căci nimeni nu a reușit vreodată să găsească sau să dovedească adevărul absolut legat de acestea.

Așa cum spunea mai devreme, momentul nașterii este încununat cu numeroase tradiții. Acestea diferă în funcție de zonă.

Artur Gorovei, autorul scrierii Credinți și superstișii ale poporului român alcătuiește un mic dicționar cu superstiții, printre acestea numărându-se și cele legate de sosirea pe lume a unui prunc.

De momentul botezului se leagă numeroase credințe. La botez există trei lumânări, iar acestea sunt necesare pentru a scăpa nou-născutul de spiritele rele. Atunci când micuțul este deocheat, lumânările se aprind, iar fumul produs de ele alungă boala.

Momentul nașterii este marcat de cele mai multe superstiții care mai de care mai interesante. În funcție de zonă, nașterea este întâmpinată cu mare drag, făcându-se tot posibilul ca venirea pe lume a celui mic să fie perfectă, iar răul să stea departe de acesta. De asemenea și mama copilului este foarte protejată, fiind cea care are cea mai mare influență în viața pruncului.

Gorovei oferă o deosebită importanță nașterii, culegând o multitudine de informații legate de aceasta. Însă, de această dată nu numai nașterea în sine este pusă în prim-plan, ci și momentul când o femeie este însărcinată. Așa cum spune se spune în Bucovina, „dacă mănâncă o femeie culcată devine grea”. De asemenea, există practici foarte vechi pentru ca o femeie să rămână însărcinata. De pildă, este bine ca femeie care își dorește un prunc sa bea zeamă de trandafir sau de liliac.

Chiar și în zilele noastre, sarbătoarea Boboteaza reprezintă un elememt important în cultura românească. În zonele rurale, aceasta este momentul în care o femeie poate face un mic ritual pentru a rămâne însărcinată. Atunci când preotul sfințește apa, ea trebuie să ia din aceasta, să plece acasă și să facă o turtă folosind această apă pentru ca mai apoi să o mănânce cu soțul său.

După ce sarcina este sigură, deci în curând se va naște un copil, femeia are obligația de a încerca să își facă momentul facerii mai ușor de suportat. În Tecuci, mai exact în satul Țăpu, Artur Gorovei a găsit informația conform căreia dacă o femeie însărcinată doarme pe un cuptor, aceasta va avea parte de o naștere dificilă, cu multe dureri. Uitându-ne mai atent la aceste cuvinte, ne putem da seama ca este un lucru destul de absurd, căci nu a fost văzută o femeie ce doarme pe un cuptor.

Absolut tot ceea ce face mama atunci când pruncul se află în pântece are consecinte asupra vieții copilului, de aceea aceasta trebuie să fie foarte atentă și să respecte vorbele din bătrâni aflate. Tot în Tecuci, femeia grea nu are voie să atingă un câine, căci dacă va face asta, cel mic se va naște cu păr pe tot corpul sau mai exista superstiții ce spun că nu are voie să mănânce dintr-un măr deja mușcat de altcineva, deoarece copilul se va naște cu semne pe corp asemenea unei mușcături.

Mai departe mă voi axa pe credințele referitoare la femeile ce nu au copii sau ce nu vor sa dea naștere. Acest fapt este condamnat în zonele rurale, asupra acetor ființe abătându-se chiar și blesteme. Se spune încă din vechile timpuri că femeie ce nu dorește să fie mamă nu este acceptată de Dumnezeu, deoarece aceasta nu urmează căile naturale și normale ale vieții. În zona Bucovinei se aude că după moarte, pe lumea de dincolo muierea ce a împiedicat nașterea fătului va avea parte de chinuri groaznice: o vor mânca șerpii de sâni și gândaci se vor năpustii asupra sa.

Totuși există practici care ajută mireasa să nu rămână însărcinată câțiva ani de la nuntă. Ea trebuie să se sprijine în ușa bisericii în atâtea degete cât își dorește să nu fie mamă.

În Banat dacă o cratiță se va îngropa invers, adică cu fața în jos , femeia nu va avea moștenitori.

Venirea pe lume a altului prunc este și ea marcată de anumite acțiuni. Când un copil privește un altul printre picioarele femeii ce i-a dat viață se spune că aceasta va avea un copil în curând.

Sosirea pe lume a unui fecior a fost întotdeauna o bucurie și un prilej de mândrie. Astfel, oamenii încercau să pună cap la cap evenimentele petrecute, gândidu-se că ar putea avea legătură cu nașterea unui băiat în familie. Dacă cineva toarnă băutura rămasă dintr-o sticlă, iar aceasta nu este suficientă, paharul neumplându-se, persoana care trebuie să bea înseamnă ca va naște un băiat.

Fetele nu erau atât de bine primite în familie precum erau feciorii, cele mai multe familii dorindu-și băieți. În Vâlcea, femeia nu are voie să se așeze pe copaie pentru că va avea parte numai de fete.

Atunci „când se naște un băiat, de bucurie râd și chiotorile de la casă, iar când se naște o fată, plâng”.

Se mai spune că dacă o femeie a murit în timp ce a dădea naștere unui prunc, acesteia i se iartă toate păcatele săvârșite în timpul vieții. Această credință este culeasă tot din satul Țăpu, Tecuci.

Pentru buna dispoziție a copilului, după ce se naște cineva îi pune o bucățică de măr în vin. Dacă se face acest lucru, copilașul va fi voinic și fericit pe timpul vieții.

Plânsul nu are întotdeauna semnficație rea. De exemplu, dacă atunci când iese din pântecele mamei, pruncul plânge este considerat un semn bun.

Simion Florea Marian scrie despre datinile românști în momentul facerii. Astfel, aflăm ca atunci când se apropie sorocul femeia trebuie să se ducă la biserică să se roage și să se căiască pentru faptele sale. „În Banat femeia care a ajuns în stare binecuvântată, adecă care simțește că i s-a apropiat acuma timpul ca să nască, ia apă dintr-o oală, și aruncând-o peste streașina casei, o sprijinește cu un ciur, din jos de care să fie un blid sau alt vas și zice”:

„Cât pestește apa pe streașină, și cât pestește apa în ciur, atâta să pesteașcă și băiatul sau fata” sau „cum nu stă apa pe streașină, așa să nu poată sta băiatul sau fata”.

După ce are loc ritualul, femeia bea apa de trei ori și își umezește puțin pântecele.

Acestea fiind spuse putem observa cu usurință că folclorul românesc este bogat în credințe, iar momentul nașterii este văzut esențial de către oameni, căci este începutul unei noi vieți, de aici urmând si celelalte clipe importante ale vieții, precum căsătoria și moartea inevitabilă.

Mama este cea care se străduiește să aibe un comportament corespunzător în timpul sarcinii pentru a nu afecta viitorul copilului și de asemenea pentru a nu supăra Ursitoarele.

2.3. INTERPRETĂRILE SEMNELEOR ȘI ÎNCERCAREA DE A SCHIMBA IMPLACABILITATEA DESTINULUI

Omul nu a fost întotdeauna de acord cu destinul său, încercând astfel să îl modeleze după bunul plac. Cele mai relevante fapte lehate de încercările ființei umane de a schimba implacabilitatea destinului ne conduc cu siguranță la ursitoare și anume la așa numita Carte a Sorții, cea în care, așa cum am spus și în capitolele anterioare, este scris destinul uman, iar dacă Ursitoarele au reușit să îl scrie, acesta nu se poate schimba de către nimeni. Totuși, dacă apropiații nou-născutului își dau seama din timp că au supărat ursitoarele, aceștia pot face multe rugăciuni pentru a le îndupleca.

Destinul uman reprezintă și în zilele noastre o temă foarte des abordată. În funcție de zona în care trăim putem interpreta diverse semne legate de soartă. De pildă, zonele rurale din toate părțile țării beneficiază de o bogăție a simbolurilor populare.

Dacă ne gândim la copil și la felul în care se comportă în primii ani de viață, deducem o multitudine de semne ce au dus la stilul său de viață acual. Se spune des despre un copil foarte agitat că a fost scăpat la naștere în cap, de aici și comportamentul său vulcanic. Pentru a schimba acest lucru, oamenii de la țară duc feciorul la biserică unde i se fac rugăciuni.

Un alt semn important este cel legat de petele de pe corp, cele cu care ființa umană s-a născut sau gropițele din obraji. Acestea se bucură de multe interpretări. Unii spun că dacă semnele sunt mai mari sau mai adânci, omul ce le poartă va avea viață lungă, alții contrazic aceasta cutumă.

Majoritatea vorbelor populare duc la ideea de destin, de predestinare, de viață și de moarte. Încă din vechile vremuri omul a încercat în diferite moduri să își facă o viață liniștită, lipsită de griji și nu în ultimul rând, o viață lunga.

Foarte interesante sunt practicile magice ce se fac pentru căsătorie, precum cele de Sânziene. Acestea sunt „spirite feminine, plurale, dar, în basme și unele legende, cel puțin două dintre acestea sunt nominalizate: Iana, Sânziana și Ileana Cosânzeana”. Prin practicarea rituarilor de Sânziene, se poate interpreta faptul ca feciorii și fetele doresc să își afle ursitul, iar în același timp soarta. Tinerii se întâlnesc seara în ajun de Sânziene, cântă și se învârtesc așa cum Sorele se duce către apus.

Vreau să ma axez puțin și pe partea religioasă, ramură ce respinge clar superstițiile legate de destin. Religia se bazează pe voia lui Dumnezeu, pe ceea ce a fost scris, considerând că omul nu își poate modifica destinul dacă Divinitatea nu dorește acest lucru. În cazul acesta practicile magice, rituarurile sau orice alt tip de interpretare a semnelor este eliminată. Biserica are o viziune destul de subiectivă, contar aparențelor, lăsându-i omului libertatea de a alege și chiar de a-și creea el singur destinul în funcție de faptele din timpul vieții.

Cu toate acestea, lumea rurala combină cele două perspective, păstrând vii superstițiile, dar crezând cu ardoare și în puterea divină. De pildă, putem lua ca exemplu rugăciunile sau slujbele de la mânăstire. Prin acestea se cere iertarea păcatelor și șansa la o viață bună, frumoasă, unde păcatul și răul să nu își facă loc. Prin rugăciuni oamenii cer și schimbarea unor lucruri din viața lor, acest lucru ducând inevitabil la dorința de a modifica și destinul.

Acest fapt nu se poate judeca, căci firea umană nu este obișnuită să accepte un rău în viața sa, iar de aceea va face întotdeauna tot posibilul să schimbe acest lucru prin diverse mijloace. Nu de puține ori am auzit persoane ce au vizitat ghicitorile sau așa zisele ghicitoare pentru a afla lucruri despre viitor sau a încerca sa atenueze sau să elimine un rău. Pe de altă parte, recurgerea la ghicit sau vrăjitorie se poate încadra în categoria faptelor malefice, fiind interzisă moral schimbarea destinului altului, căci există numeroase practice creeate în acest scop. Aceste ritualuri se numesc descântece și sunt definite ca texte folcorice, în versuri ce au un caracter magic.

2.4. PRACTICI DE DIVINAȚIE, DE INFLUENȚARE ȘI DE MODELARE

Valeriu Bălteanu spune despre descântec că are caracter vrăjitoresc și apare în lexicul divinației, spunând că „verbul a descânta este utilizat în contexte ce țin, în mode evident, de practicile divinatorii: Fetele descântă în bobi de câte ori vor”. Aici verbul este folosit cu sensul de a ghici, însă nu în totalitate, căci descântarea bobilor se face în sensul de menire a bobilor pentru a se realiza cât mai bine actul divinator. Astfel, avem câteva caracteristici vrăjitorești.

Așa cum am spus și în capitolele anterioare, actul divinației este deosebit de important și își are origine foarte vechi.

Marcus Tullius Cicero atunci când face referire la divinația naturală și artificială spune că în general se stabiliesc trei surse pentru actul divinației și anume divinitatea, destinul și natura. Acestea se află într-o strânsă legătură.

Astfel, se face referire la cele două tipuri de divinație, oferindu-se definiții sugestive.

„Cea artificială constă parțial în prezumții, parțial într-o observare îndelungată; divinația naturală este ceea ce sufletul își însușește sau primește din afară, de la divinitate, în care toate sufletele s-au întrupat și de la care au primit sau și-au însușit esența. Tu consideri semne și prevestiri drept ipostze ale divinației artificiale: extispiciile, prezicerea prin semnesi prevestiri. Iar divinația naturală îți pare a fi ceea ce țîșnește și se revarsă din tulburarea minții sau ceea ce prevede sufletul, eliberat de simțuri și de griji”.

Este fascinantă definiția oferită de Cicero, părând ca suntem pe un tărâm unde literatura se împletește armonios cu filosofia.

Divinația poate fi considerată chiar și un dar, fiind o putere rară a unor persoane de a afla lucrui ascunse ce nu sunt știute de nimeni și nu în ultimul rând de a deslusi viitorul.

Actele divinatorii sunt numeroase și diverse. De exemplu, putem face referire la ghicitul în ceai, o practică foarte veche cu ajutorul căreia oamenii încercau să afle viitorul. Însă nu oricine putea practica așa ceva, ci doar cei specializați și inițiați în tainele ghicitului, căci pentru a putea duce la bun sfârșit actul trebuia ca persoana în cauză să fie calmă și concentrată. Dacă cineva dorea să își afle viitorul cu ajutorul ghicitului în ceai trebuia doar să bea dintr-o ceașcă ceai tradițional, iar resturile de pe fundul cănii erau vărsate pe o farfurie albă. Felul în care arătau și erau așezate frunzele umede avea o semnficație pentru viitorul celui care dorea să îl afle.

Conceputul de divinație își are rădăcini adânci în istorie, născându-se din dorința aprigă a omului de a lua legătura cu Divinitatea și de asemenea de a cunoște misterele Universului. Totodată prin aceste practici ființa umană se putea cunoaște pe sine, aflându-și scopul pe vieții sale pe planetă. Astfel, actele divinatorii corespund cu mijloacele de predicție. Cu timpul au luat naștere numeroase teorii conform căreia prezicerea sau aflarea viitorului nu mai este imposibilă, datorită evoluției științei.

Ne întrebăm deseori cum au avut aceste metode un succes atât de mare și de ce oamenii se încred deseori orbește în ele. Cu siguranță au existat situații în care faptele prezise s-au adeverit făcăndu-i pe oameni să capete nădejde în divinație. Această sferă magică este un amestec de mit, imaginație si fantezie iar realitatea încearcă să își facă usor loc între ele.

Astrologia este considerată o magie divinatorie. Dacă ne gândim la originile termenului vom deduce foarte simplu acest lucru, căci vine de latinul astrum ce semnfică astru și manteia, adică divinație. Astrologia se află într-o stânsă legătură cu știința, având la bază influența astrelor asupra oamenilor și a mediilor în care aceștia viețuiesc. Astfel, ajungem la teoria lui Isaac Newton conform căreia corpurile se atrag cu o forță direct proporțională cu masa lor și invers proporțională cu pătratul distanței. De aici reise faptul că există o tehnică pentru studierea ființei umane ce se bazează pe astromație și anume pe ghicit în funcție de pozița astrelor. Această tehnică este foarte veche. De pildă, astrologia babiloniană putea să interpreteze destinul folosindu-se de felul în care sunt așezate astrele în momentul în care un prunc se naște. De asemenea, miscările si culorile lor erau foarte bine studiate, făcand parte din deducerea destinului într-un mod verosimil.

Există numeroase acte de divinație, iar daca există bine cu siguranță există și rău. De pildă, aspidomația este o tehnică divinatorie malefică ce se bazează pe legătura cu Diavolul. Cel ce folosea această practică se așeza în mijlocul unui cerc și începea să îl invoce pe cel rău. Apoi se spune că vrăjitorul intra într-o lungă transă, acesta fiind momentul în care era în strânsă legătură cu forțele răului. Ulterior, după terminarea invocației îi spunea celui care dorea ajutor sfaturile primite de la Diavol. Răul însă nu se oprește aici, căci magia neagră se manifestă în milioane de feluri, precum prin comunicarea cu spiritele, cu morții.

Simbolul apei își face din nou apariția în ghicit și anume în ghicitul în apă. Contează mult culoarea, daca apa este limpede sau dacă există valuri sau nu. Se utiliza un spațiu umplut cu apă, iar divinatorul îl putea activa din punct de vedere spiritual. Acesta se manifesta straniu, părând că se află în transă și descria formele pe care le vedea reflectate pe toată suprafața apei. Totul era interpretabil, culoarea, mișcările, valurile și intensitatea lor.

Sa nu uităm însă de oracol, element esențial în arta divinatorie. Oracolele semnificau răspunsurile date de zei muritorilor. Prin ele se încerca comunicarea cu spiritele sau zeitățile cu ajutorul unui medium. Oracolele bine cunoscute sunt cele de la Delphi și Dodua. Cu toate acestea, răspunsurile zeilor erau deseori greu interpretabile, căci nu se spunea niciodată ceva concret.

O metodă foarte populară pentru prezicerea viitorului este folosirea pendulului sideral. Acest obiect putea să ofere răspunsuri de tipul da sau nu, în funcție de direcția în care se mișca pendulul. Acesta era un obiect cu o greutate mare ce se putea agăța de o ață și putea da răspunsuri personale.

O tecnică ce se practică și în zilele noastre foarte des este spiritismul. Foarte ușor de utilizat, comunicarea cu morții a dat rezultate deseori, bazându-se pe posibilitatea ființei umane de a se concentra și a intra în legătură cu cei răposați.

Dorința oamenilor de a afla misterele universului a născut milioane de practici care mai de care mai ciudate pentru prezicerea viitorului sau pentru a căpăta ajutor divin. Chiar și literele ce formează numele unui individ se pot interpreta, fiind considerate un element important pentru aflarea răspunsurilor dorite.

Acestea fiind spuse, arta divinației este complexă, fascinată și plină de mister. Este locul în care realitatea se îmbină cu imaginarul formăndu-se astfel o lume nouă.

Divinația poate influența destinul uman, însă nu se știe dacă este doar un efect la nivelul subconștietului sau chiar aceste practici sunt realmente folositoare. Cu toate acestea, spiritismul se află într-o strânsă legătură cu omul și cu destinul său, căci ființa umană se folosește de aceste rituri magice pentru a-și schimba soarta într-o manieră favorabilă.

2.5. DESTINUL ȘI ÎMPLINIREA LUI

Așa cum am spus pe tot parcursul lucrării, împlinirea destinului este esențială în viața omului. Împlinirea destinului vizează în special cele trei mari momente existențiale: nașterea, botezul și căsătoria.

„Totuși, este o diferență subtilă între destin și soartă. Ne asemănăm cu părinții noștri din punct de vedere fizic, însă destinul este total diferit de al lor, asupra noastra acționând alte tipuri de forțe. Tot ceea ce suntem ca oameni, atât moral cât și fizic ne creează destinul. Experiențele, lecțiile de viață învățate sau neînvățate, persoanele ce au avut contact cu noi sau capacitatea noastră de a evolua ne determină firul vieții. Suntem precum niște marionete cu suflet, reflexii ale faptelor și gandurilor noastre”.

Pe de altă parte omul are o soartă, aceasta ne urmărește ceas de ceas, clipă de clipă. Este ceea ceea ce construim noi de-a lungul vieții datorită liberului arbitru. Soarta este fragilă, schimbătoare. Cu toate acestea liberul arbitru nu se manifestă complet, căci sunt lucruri ce ne sunt date, precum sexul, data nașterii, locul sau familia în care va urma să ne definim ca ființe umane. Omul încearcă să scruteze predestinarea sa, să îndulcească și să imblânzească soarta, însă nu înseamnă ca și reușește, însă strădania sa se transformă în acte de divinație, rituri magice și orice are legătură cu o trecere mai ușoară în lumea de dincolo.

Împlinirea destinului este necesară, iar omul trebuie să lupte pentru reușita sa. Artur gorovei în opera Credințe și superstiții ale poporului român ne prezință o serie de piedici în săvârșirea destinului.

Duhurile necurate sunt prezente în viețile noastre, apărând astfel numeroase superstiții refeitoare la acestea. De pildă,se spune că în Moldova „nu se iese din casă până nu cântă cucoșul. Care cu glasul lui gonește duhurile rele”.

De asemenea, ursitoarele au un rol deosebit în împlinirea destinului, „mari zeițe, ursitoarele devin stăpâne ale timpului, ale destinelor pe care le făuresc după voia lor”.

Un alt rit de trecere foarte important este căsătoria, fiind una din cele trei etape ce duc la realizarea sorții. Grecii o numeau telosm, fiind un moment în care își făceau din nou apariția ursitoarele. Ceremonialul nupțial avea o valoare extraprdinară, prin ele transmițându-se o taină deosebită, ce deține caracter sacru. În acest cadru, Ursitoarele aveau datoria de a îmblânzi destinul, iar fata ce urma să se căsătorească avea de făcut un ritual, trebuia să își lege la cap un brâu descântat. Acest lucru se făcea pentru a-i apărea în vis ursitul.

Se poate observa destul de ușor înclinația oamenilor către lumea necunoscută a divinației, ei practicând diferite jocuri pentru a-și afla destinul. De asemenea sunt multe fapte ce se pot interpreta ca dorința de cunoaștere.

De exemplu există indivizii care doresc să cunoască prin intermediul magiei, crezând astfel în vrăjitori. Acest gest este făcut pentru a schimba destinul și a duce la împlinirea sa într-o manieră favorabilă. Nu se știe însă cât de eficiente sunt aceste metode de cunoștere, căci pot fi simple coincidențe sau versiuni reale ale unor acte magice.

Încă din vechile timpuri se credea în împlinerea destinului, diferența este data de faptul că zeii aveau puterea deplină și doar ei puteau modifica soarta muritorilor, neexistând intermediari. Atunci totul în viață era predestinat, iar ceea ce este predestinat nu se poate schimba în niciun fel.

Cu trecerea timpului, oamenii au evoluat, apărând totodată teorii referitoare la subiectul amintit mai sus. Filosofii au fost întotdeauna preocupați de sensul nostru în viață, dar și de existența unei noi lumi dupa moarte. Dacă luăm în calcul existența unui destin clar, cu toții vom muri la un moment dat, însă rămâne întrebarea referitoare la viața de după moarte și dacă există un alt destin ce își are începuturile în lumea de dincolo.

Pe de altă parte John Locke a dedus faptul ca mintea omului este la naștere precum o coală albă de hârtie, utlilizând pentru acest lucru conceptul de tabularasa. Dacă acest lucru este valabil, înseamnă ca nu există un destin prestabilit, ci noi singuri, ca ființe raționale, îl creăm în totalitate.

Cu toate acestea, oamenii cred în destin și sunt de părere că ceea ce este scris trebuie să se întâmple. Existența lui Dumnezeu este cea care ne oferă această perspectivă din pricina faptului că știm că divinitatea este atotputernică. Ființa umană are nevoie să se încreadă în ceva sau în cineva pentru a putea suporta mai ușor realitatea. Nu de puține ori am auzit persoane care spuneam O să fie bine în final sau Știe Dumnezeu ce face. Acest lucru este o dovadă clară a necesității ființei umane de a se baza pe ceva, pe divin, căci acesta este singura entitate ce va dăinuii veșnic.

2.6. DESTINUL ȘI MOMENTELE TRECERILOR UMANE

Căsătoria este un pas important pentru împlinirea destinului, fiind necesară pentru efectuarea celor trei etape ale vieții. Așa cum Narcisa Știucă spune,

„căsătoria, nașterea sau moartea implică, într-un fel sau altul revenirea acasă, fie prin solicitarea nașului de neam, fie prin numele dat copilului și masa ceremonial de după creșstinare, fie prin simpla participare a rudelor ce nu pot nicicum-nici chiar într-o nuntă citadină-să nu aducă gesturi, formule, practici rituale de acasă, fapt care conferă momentului ceea ce se crede pierdut cu desăvârșire: solemnitatea și fastul tradiționale.”

Astfel, putem observa importanța legământului matrimonial. Încă din vechile timpuri căsătoria a avut un rol deosebit, în jurul acesteia țesându-se fel si fel de practici pentru ducerea la bun sfârșit a unirii destinelor celor doi miri.

Este considerată a doua etapă a sorții ființei umane ce poate să fie împiedicată numai de moarte. Credințele populare spun că atunci când o femeie moare nemăritată, aceasta trebuie să fie înmormântată în rochie albă de mireasă, căci în cazul acesteia destinul nu s-a putut împlinii.

Așa cum spuneam, moartea este ceea care poate împiedica curgerea firească a vieții, iar atunci când ea apare pe neașteptate este cu atât mai grav.

Există și în vremurile noastre numeroase practici menite să țină primejdia departe. De pildă, putem lua în considerare boala. Oamenii apelează în primă instanță la divinitatea, crezând că prin apelul la aceasta pot ajunge la vindecare.

Totuși sunt și alte tipologii de persoane care încearcă să alunge moartea prin alte mijloace, precum vrăjitoria. Fie că este vorba de o boală cumplită sau de simpla trecerea a anilor, riturile magice ocupă un loc important în conceperea vrăjilor pentru moarte. Pe de altă parte, aceste practici magice nu sunt făcute întotdeauna cu un scop bun, ci există numeroase vrăji malefice ce au în vedere moartea nefirească a cuiva. Nu se știe dacă au efect sau nu, cert este că oamenii de pretutindeni cred sau au crezut în aceste vrăitorii ce se păstrează actuale chiar și în zilele noastre.

Moartea nefirească aduce cu sine neîmplinirea destinului și ruperea firului vieții. Dacă acest lucru se produce trebuie să se țină cont de anumite ritualuri pentru ca sufletul celui adormit să se odihnească în pace.

Spre exemplu, aprinderea lumânărilor imediat după moartea omului este un element important, căci se spune că trebuie să mearga prin lumină în lumea din dincolo. De asemnea, nu trebuie să uităm de slujbele făcute pentru iertarea păcatelor.

Moartea nefirească este tragică, însă există pretutideni, aducând în prim-plan fragilitatea ființei umane și totodată efemeritatea sa. Este normal să murim, face parte din ciclul vieții, iar acest lucru trebuie să se împlinească la un moment dat, fie el mai devreme sau mai târziu.

CAPITOLUL III

Ultimul capitol al lucării mele face referire la visele din noaptea ursitei, dar și la actul magic care are loc atunci când aceasta are nevoie să fie desfăcută. Astfel, vom intra într-o lume fascinantă unde realitatea se împletește armonios cu fantezia. Totodată voi selecta o serie de citate sugestive.

3.1 NARAȚIUNI CARE DEOCODEAZĂ RITUL

Narcisa Știucă, autoare tezei În pragul lumii albe se axează pe narațiunile care decodează ritul, oferind numeroase exemple.

Se spune că nou-născutul este fragil din punct de vedere spiritual, iar predestinarea poate fi influențată de foarte mulți factori, precum păcatele părinților, cu precădere ale mamei. De pildă, putem face referire la nașterile nelegitime. Acestea duc la apariția strigoilor.

Sacrul are o influență deosebită în hotărârea destinului ființei umane, iar dacă forțele malefice își fac apariția este cu atât mai greu să desfaci răul. Totuși, toate acestea sunt niște credințe popuare de la care au pornit cele trei tipuri de narațiuni prezentate mai jos prin viziunea Narcisei Știucă:

„ – cele care transpun ritul în materie sensibilă (îl descriu, îl motivează, îl descifrează) – cele mai multe, autoreferențiale, situate la limita dintre straniu și senzațional;

– așa-numitele memorata, narațiuni despre întâlnirea cu Sacrul, în acestea fiind încă detectabile nuclee mitice; ele au în centrul lor o seamă de personificări ale Destinului și ale Răului (Ursitoarele, strigoii, vârcolacii, pricolicii și moroii), dar și reprezentări ale Sacrului benefic (Dumnezeu, sfinți);

– narațiuni cu pronunțat caracter realist, ce s-ar putea încadra undeva între relatările personale și cele de tip „fapt divers” / jurnal oral, dacă n-ar dovedi o raportare expresă la credințele în forțele sacre. Ele au astăzi o amplă circulație în mediul rural, ca și în cel urban, în spațiul românesc și în ariile lui laterale.”

Făcând referire la narațiunile autoreferențiale putem observa că acestea beneficiază de o prezentare dublă, fiind considerate ca parte a gândirii arhaice și apărând în strânsă legătură cu mitul și magia sau, referindu-ne la cealaltă prezentare, există narațiuni ce se relatează fapte raportate la narator, acesta fiind pus în poziția de martor.

Majoritatea întâmplărilor au ca temă semnele din naștere. Jan Harold Brunvand oferă câteva relatări, precum următoarele:

„Dacă fura uarice atunci aciie să vide pă pruncuț. Mama o furat struguri și să vede pă spate la mine”

„Tot din poftă se fac semne pe copii. Margareta, mama Valeriei Băleanu din Crăinicești în Bucovina, pe când era însărcinată, a tăiat acasă la ea un berbece și ea uitându-se la cap a prins-o o poftă să mănânce dintr-însul; dar îi era oarecum să spuie maică-sa care fără să știe nimic s-a apucat și a dat capul, iar Margareta când a auzit despre asta a pus mâna la frunte și fără să-și dea samă a zis: <Vai de mine! D-apoi cum ați dat capul?> Mai târziu, a născut o fetiță care avea pe frunte aidoma un cap de berbec care de obicei era roș, iar cum plângea se învinețea;

„Dacă din întâmplare ai furat o prună, un măr ori ce știu eu ce, atunci ai putut scăpa de neplăceri dacă în gând ziceai: <Doi suntem, doi fură.> Asta și cu mine s-a-ntâmplat. Am dus lapte la lăptărie, în drum am luat ceva poamă de la vecini, și când mi-am adus aminte că eu îs în altă stare, am fost în stare să merg mai mulți kilometri cu ea”.

De la acestea narațiuni ce au caracter tragic au urmat cele ce se pot încadra cu ușurință în narațiuni fantastice- mitologice:

„Odată, fata vecinilor a adus cârnații la noi, să-i punem la afumat. Când apoi i-a dus înapoi, m-a prins mirosul de cârnat afumat și l-am poftit. Am cerut o bucată fiindcă și eu eram în altă stare. M-am dus dincolo, la vecină și i-am cerut, dar nu mi-a dat… putrezească-i trupul acolo, în pământ!… în ziua următoare mi-am pierdut copilul… și acesta ar fi fost băiat…” .

„O muiere o fost dă 8 luni, vecina o tăiet porc și o cerut dî la muiere asta niște vasă. Muiere asta grè mare d-abde o așteptat și aducă vecina vasăle înapoi că bizdoș i-a aduce cuștulău. Noa, vecina duce în ciie zî vasăle napoi și cuștulău’ nicări, nu i-o adus nici on dărăbuț dă cârnaț. La muiere grè mare așe dă rău i-o picat că noapte o născut. Limba la pruncuț așè dă lungă o fost ca on cârnaț. În ciie zî, dăloc o întrebat moașe că ce o vu mânca în zuua trecută. Și muiere o povestit că cum a pățât”.

„Se zice că o femeie însărcinată mergând într-o zi pe drum, în câșlegele de iarnă, a întâlnit un om cu o farfurie cu niște poamă frumoasă; atunci pe dânsa a prins-o pofta într-atâta, socotind că, dacă nu i-a da să guste, are să cadă moartă, și se ruga de om să-i deie o bobiță; el îi dădu, iar după ce-o mâncă simți pofta din nou; omul îi mai dădu o bobiță, iar femeia, după ce o mâncă și pe aceasta, să nu-și afle loc, nu alta, și mai ceru încă una. Omul de astă-dată, crezând că vrea numai să-l necăjească, s-a dus înainte, rămânând femeia în mijlocul drumului mai mult gata de supărare și îndată pierdu trei copii dintre care doi aveau câte o bobiță de poamă în gură, iar al treilea stătea cu gurița deschisă”.

Aceste narațiuni, după cum se poate observa au un limbaj greoi, specific momentulu producerii lor, însă sunt pline de substanță.

Citind fiecare fragment putem observa faptul ca se referă la semnele copilului din naștere, acestea fiind interpretate ca un semn divin. Cea care se face vinovată de acest lucru este însăși mama pruncului, căci se spune că a încălcat interdicțiile în timpul sarcinii, iar când spun interdicții mă refer la cele născute în popor. De pildă, a poftit sau a furat.

În popor toate aceste superstiții sunt des folosite, iar în funcție de regiune ele capătă diverse interpretări. De asemenea, cultura este foarte importantă în perceperea informației, deoarece în fucție de cât de învățată este o persoană, ea filtrează distinct informația.

Mai departe mă voi axa pe ceva mult mai spectaculos și anume pe narațiunile de tip memorata, care se pot traduce supernatural legends. Aceste fascinante scrieri au în vedere comunitatea în care s-a născut ființa umană, dar și obiceiurile de la naștere practice în aceste locuri. De pildă, avem teme precum Ursitoarele, botezul copilului considerat un rit esențial și obligaroriu sau schimbarea pruncului de către Fata Pădurii, așa zisa Strigă.

Aceste texte narative au rol de glosare magico-rituale, având rolul de a explica sau justifica anumite gesturi sau interdicții. Au o simplitate narativă de excepție, așa cum spune Narcisa Știucă „de obicei monopartită, transparența elementelor declanșatoare de dezechilibru și, totodată, ireversibilitatea actelor comise-de aici, de regulă, deznodământul negativ”.

De asemenea, lexicul narațiuni este special, elementele fiind puține și destul de variate. O parte dintre aceste narațiuni se pot încadra în superstiții, credințe dar și fapte magice, iar altele pot fi mai dezvoltate datorită naratorului care a reușit să faca corespunzător trecerea acestora în sfera fabulosului.

Fascinate sunt narațiunile care fac referire la rapirerea pruncilor ce au fost lăsați nesupravegheați, devenind astfel neprotejați, precum și mamele ce nu au respectat anumite reguli impuse. Aici apare Striga, personajul diabolic, prezent peste tot. Aceasta este văzută ca un elemenet divin foarte vechi și are ca rol pedepsirea femeilor ce au fost delăsătoare sau nesocotite în viață. Foarte interesant este faptul că aceste narațiuni nu au un sfârșit tragic, mama reușind să își recupereze în cele din urma pruncul schimbat cu ajutorul babelor știutoare.

„Aște lucruri, fătu mneu, s-or întâmplat car’ ți le-oi spune io amu, maica me mi le-o spus mie, că în vreme ii or fost. Ie ascultă numa: la o muiere pruncuțu o fost mic în perină și o văzut și ie că nu mai adapă nimic pruncu, nu mai crește. Noa, o dată o zâs vecina cătă ie: Nu-i nimică, fătu mneu, pruncu aiesta îi înștimbat, fă tu ce ți-oi spune io, du-te cu el la mneazănoapte pă hotară și îl leagă dă picioru podului care stă acolo. Strâgoaie a vini, l-a dăzlega și l-a duce la ie; pă al tău l-a țâpa pă hornu căsî. Așe s-o șî întâmplat că pruncu șî l-o căpătat ‘napoi muiere dî la strigoaie. /…/”

„În Siret, era una Mărdăreasca, care avea un copil schimbat, era de vreo patru ani și tot în leagăn ședea. Ea lua sama că toată mâncarea ce lăsa în oale și talgere o mânca cineva. Niște vecini au învățat-o să pândească ș-a văzut cum copilul din leagăn se întindea și mânca totul. I-au spus că să-l puie într-un sac și să-l bată cu nouă spini crescuți din acel an, nu tare ghimpoși, pănă ce a zice: <Lasă-mă, nu mă omorî, că ți-l voi aduce pe al tău!> Ea a făcut așa și i-a adus copilul, dară pănă în trei zile a murit.”

„Odată, într-o vineri seara, o femeie a vrut să facă pită în cuptor. Și acum avea un cocon mic; ca să poată lucra ea mai bine, și-a dus coconul la culcare. Femeia și-a văzut de treabă și a băgat pita în cuptor. Și când s-a întors de la cuptor de afară, ce să vadă? Vede în locul coconului ei pe al Fetei Pădurii, al Marțolii, care era tot numai lână de oaie și cu copite de cal, că pe al ei l-a luat și în locul ei l-a lăsat pe al Fetei Pădurii” (Bilțiu 1999: 194).

Toate aceste narațiuni fascineaza prin simplitata și totodată prin complexitatea lor. Pline de mister, aceste povestiri ne conduc într-o lume mistică unde realitatea se îmbină armonios cu ficțiunea.

Așa cum Narcisa Știucă amintește în lucrarea sa, foarte importante sunt frazele de tipul „oamenii au învățat-o” sau „vecinii i-au zis”, căci acestea denotă implicarea societății în actele malefice. Astfel, le putem considera ca niște avertizări. Să nu uităm totuși de faptul că se pune în discuție un pericol major pentru familie, dar și pentru cei din afara ei.

Un loc important în narațiunile mitologice este ocupat de Ursitoare, căci zânele destinului își fac mereu apariția, fiind un element important în viețile oamenilor. Asistăm la o exacerbare a Sacrului, iar acest lucru poate fi vizibil în următoarele narațiuni, unde se poate oberva păstrarea atributelor pe care Ursitoarele le aveau:

„Soția lui Iova Târcor din Uzdin a visat, la Ursitori, când a născut primul copil, c-a dus vizavi de casa ei, într-un plaț al lor, o gâscă cu 4 pui pe care a legat-o cum se leagă gâștele cu puii. Puii s-au dus de la ea și ea zbătându-se a rupt ața și a zburat. I-a murit primul copil și așa, pe rând, patru copii unul după altul, după cum i-a născut și la urmă a murit și mama”

„Sunt trimease de la Dumnezeu, care nu să vede, ca cum nu vedem nici pe Dumnezeu, nici pe sfinții care sunt. Sunt muieri în vârstă. Să vă spun ce s-a-ntâmplat. Multă lume nu crede, care sunt așa, ateiști. Strămoșul meu și bunica a bătrână, mi-a povestit mumă-mea, a avut, s-a născut fata lor, 1909 anul, și moșul, ca mai moș de pe la sat, mai cu vacile plecat… și în casa batrână a pus, în ogeac, cum a fost, a fost găleata de apă, a fost făină și peste noapte, moșul al bătrân, că n-a fost lumină, n-a fost lampă: <Scoal mă de dăm apă!> – <Taci, mă, cum o să ies acuș, că sara Ursitorilor, nu să iasă niciunde până nu cântă cucoșii! Cucoșii de trii ori o să cânte!> A ieșit ea și, când a desfăcut ea ușa ca să iese, a aprins lumina să iese, vede răzimată – a văzut ea cu ochii ei răzimată! – o femeie. Ea toata s-a supărat, a trecut, a ieșit în ogeac, a luat, s-a-ntors, a-nchis ușa. <Na, bea!> i-a zis la moș. Și ce se-ntâmplă? (Că deci ele… le-a oprit din lucrul lor; nu trebuie să ieși până nu cântă cucoșii de trii ori). Când se face fata mare, a avut dragoste, s-a drăgostit cu un băiat din…, dar părinții la băiatu ăla a fost mai bogaț’ decât ai noștri și n-a vrut s-o ia. Da’ ei s-au vrut unul pe altul și ea a fugit sara cu el; părinții lui și frații a luat-o pe ea, (pe el l-a bătut c-a fost mai tânăr, n-a avut ce să facă) a luat-o și a spânzurat-o cu bârna ei, cu coada ei, și-a omorât-o și-a pitulat-o în gluga de coceni și în zâua alantă, când a văzut că nu ieste să vie seara acasă, o dădat în gând și lu’ moșu-meu și lu’ bunica a bătrână și s-a dus: <Ăsta a pitulat-o!> Și trecu sara alantă, a luat-o cu măgaru și-a băgat-o în Timoc. Și pe urmă, la vreo câteva zile, a găsit-o poliția. Seara la Ursitori, dacă le-a oprit treaba lor, ete cum s-o-ntâmplat!”

„Mama lu Pătru Târcor din Uzdin a visat la ursitori că-i spune o babă să-și păzească pe Pătru de zidu-al de la colț. Tot timpul s-a temut mama că va cădea zidul pe copil și-l ferea de zid. Timpul însă a trecut. Mama lui a murit și la 50 de ani ai lui Pătru, lângă acel zid, l-a omorât un om beat” .

Aceste texte prezentate anterior sunt din afara zonei românești, iar Narcisa Știucă le-a selectat pentru a evidenția faptul „că aceste divinități arhaice nu sunt strict reprezentative doar pentru cea românească, ci se regăsesc în tot spațiul european”. De asemenea, Ursitoarele ocupă un loc fruntaș și în zile noastre în cultura populară. Acest lucru se datorează faptului că aceste zâne sunt în strânsă legătură cu destinul uman, temă des abordată de oameni, fie ei cercetători, fie oameni de rând. Ursitoarele sunt un mit și totodată un adevăr, depinde de fiecare cum alege să le vadă.

Totuși aceste figuri impun frică, prezicerile lor fiind uneori de temut și vizând două moment eimportante din viață: moartea și căsătoria, avdând în vedere circumstanțele producerii lor. Daca basmul aduce cu sine un final fericit, datorită faptului ca prin definiția sa se așteaptă acest lucruri, aceste narațiuni mitologice se termină printr-o învățătură, o pedeapsă pentru încălcarea interdicțiilor. Este o manifestare fascinantă a Sacralității.

De asemenea, moartea în ziua nunții este văzută într-un mod interesant în povestirile fantastice, în basme unde omul se poate impotrivii cu ajutorul Divinității, lucru imposibil în narațiunile menționate anterior, unde ființa umană este vulnerabilă și nu poate schimba destinul.

„Linca Uță din Uzdin povestește că trebuia să se mărite cu Ecica și mama băiatului după care trebuia să se mărite a visat la Ursitori că a zis a treia ursitoare că la 18 ani îi va muri copilul și i-a fixat și ziua și chiar ora morții. Mama, de frică, în ziua aceea, a chemat pe toate rudele să-l păzească pe băiat. În ceasul când a fost sortit să moară au auzit cei de aci o voce: <Ceasul a sosit și voinicul n-a venit!> Voinicul în acest moment a ieșit dintre toți, s-a dus la Bega și s-a înecat” (Lifa 1995: 9).

3.2 BASMELE – ALTE TIPURI DE NARAȚIUNI

Basmele ca tip narațiuni sunt si ele încărcate de semnificație, creându-se o legatură strânsă între erou și Divinitate, astfel se urmărește atitudiunea protagonistului în raport cu Sacrul.

„Ei, muierea, noaptea aia, o dat Dumnezeu și-o născut un ficior. După aia or venit Ursâtorile să-i ursască la copil, să trăiască, să fie sănătos, să fie zdravăn și ca lumea și, când va fi la douăzeci de ani, să să-nsoare și, când va veni de la cununie, să moară. Ei nici n-or auzât nici n-or știut. Dumnezău o fi auzât. […] Dumnezău o zâs: <Da’ nu mai umblareți atâta, că acuma așa-i lumea: dacă ești sărac, n-ai ce dărui. Lasă că o să fiu io cu ortacu, zâce Dumnezău, io nănaș și Sfântu Pătru să fie moașă!>” .

O altă formă de povestire este cea legată de cioban. Acesta aude prevestirea și vrea să o distrugă. Astfel, curmă viața copilei nou-născute:

„Când năștea o femeie, veneau Ursitorile. Niște oameni aveau o slugă. Ce știu de câți ani să fi fostă?! Stăpână-sa, lele-sa, o născut o fetiță. Ș-o vinit ursitoarile ș-o strigat la fereastră că fata se va mărita cu sluga ala. S-o gând’ sluga: <Amu’ io-s mare. Fata aia-i mnică. Api pân-atuncea oi aștepta io?> S-o dat ș-o luat-o de lângă mă-sa și o ieșit pă ușe afara și o zvârlit într-on prun și s-o acățat fata-ntr-o creangă cu barba” .

Finalul este extraordinar, așezând în loc fruntaș forța Sacrului. De asemenea, se pune în valoare și reacția umană și se evidențiază prin acest lucru caracterul moralizator al povestirii. Se poate interpreta și altfel. De pildă, prin vizarea pedepsei pe care o merită și o primește sluga pentru faptul că nu a ascultat așa numita urseală:

„<Da’ ce-ai pățât acolo, de ești așe la barbă?> – că ave semne acolo. <D-api că a noști o avut on slugă, când m-o născut pă mine. S-o luat hoțu și m-o luat așe mnică și m-o zvârlit afară. Și m-am acățat în niște cloambe.> Zâce sluga cătă ie: <Da’ că io am fost ala!> Amu, cum torce fata, era cu fusu’ în mână și odată țâpă fusu’ și îi scoase un ochi la slugă. Noa, îi scoase un ochi. Ce-o fost, ce n-o fost, o mai trecut un pic de vreme și s-o măritat după el, așe orb…”

Narațiunile prezentate mai sus sunt culese din popor și fac parte din realitate, sunt moduri în care omul receptează și interpretează această realitatate de tip ontologic. Fiecare individ are o anumită condiție în societate și de asemenea un rol bine stabilit în desăvârșirea riturilor. De pildă, moașa sau nașa. Acestea îndeplinesc o funcțtie privilegiată, fiind cele care sunt într-o strânsă legătură cu nou-născutul.

Moașa trebuie să se asigure că cel mic va avea parte de o viață frumoasă, lipsită de griji. După cum se poate observa, ființa umană se subordonează Sacrului, iar această ideea a rămas actuală chiar și în zilele noastre.

Omul are o gândire simbolică, iar datorită acestui fapt a încercat să găsească alte căi de comunicare cu divinitatea, lăsând deoparte invocațiile sau ofrandele oferite. Obiectele care ne înconjoară dar și fiecare gest pe care îl facem se poate interpreta, fiind considerat un mod în care se pot atrage forțele binelui.

CONCLUZII

Închei lucrarea mea prin a spune faptul că mi s-a parut absolut fascinant studiul legat de tema destinului. Fie ca este vorba despre Ursitoare, acte magice sau mici narațiuni, toate acestea creează o lume nouă, ieșită din sfera realității.

Nașterea, căsătoria, botezul sunt momente încărcate de simboluri. După cum am spus pe parcursul tezei, acestea aduc cu sine numeroase obiceiuri, dar și interpretări. Soarta este un subiect controversat, bogat în idei, iar dacă încă din vechile timpuri acest termen avea o importanță absolută, cu siguranță și în viitor se va păstra semnificația ei.

Implacabilă sau nu, bună sau rea, soarta există, depinde de fiecare cum dorește să o accepte. Putem adopta premisa conform căreia fiecare dintre noi avem un destin ce nu se poate schimba, iar dacă un anumit lucru trebuie să se petreacă, nimeni nu poate împiedica asta. Pe de altă parte putem urma cealaltă teorie ce ne arată faptul că omul își alege soarta, că acesta este singurul care poate hotărî ce se va întâmpla cu viitorul său. Cu toate acestea, ambele idei sunt bogate în semnificații, iar dacă facem câteva legături, putem face referire la Ursitoare și la încercarea omului de a le face pe cele trei zâne sa dăruiască o viață frumoasă pruncului ce urmează a se naște.

Astfel, putem spune faptul că antropolgia se ocupă atât cu studiul aspectelor legate de biochimie, genetică sau fiziologie, cât și cu cel ce inculde societatea, comportamentul oamenilor, cultura și religia acestora. Eu m-am axat pe felul în care ființa umană receptează anumite mesaje divine și pe interpretarea acestora. Astfel, am observat diferențe ce țin de cultura fiecărui individ, iar când spun acest lucru mă refer la locul în care trăiește, momentul și persoanele ce îl înconjoară. Mediul este deosebit de important, acesta având o influență generoasă asupra gândirii unei persoane. De asemenea, momentul în care au loc întâmplările trebuie luat în discuție, căci așa cum am mai spus , gândirea oamenilor s-a schimbat din Antichitate și până în zilel noastre. Dacă zeii au încetat a mai exista și au rămas doar ca mituri, cultul divinițății s-a păstrat și totodată și obiceiurile legate de acesta. Să nu uităm de ofrande, de jertfe și de numeroasele practice ce avea rolul de a îmblânzi zeii sau după caz, Ursitoarele.

Am luat în discuție moașele si nașele, căci acestea există și în zilele noastre, fiind dovada că multe tradiții străvechi s-au păstrat. Ele sunt încă văzute ca elemente esențiale în momentul nașterii pruncului, avănd rol simbolic. Nașa este considerată părintele spiritual al copilului, o călăuză în viața acestuia.

Am observat schimbări asupra mentalității oamenilor datorate dezvoltării științei. În unele momente aceasta este decisivă, căci odată cu ea și-au făcut apariția numeroase teorii ce au la bază omul și societatea în care trăiește. L-am numit pe filososul John Locke cel care vedea mintea precum o tabularasa. În funcție de mediu se nasc sau mor idei.

Antropologia m-a învățat să privesc, nu să văd, să învăț să trec dincolo de ceea ce cred eu că este normal și să descopar esența lucrurilor. Omul este captiv în mediul social, de acesta se leagă fiecare gest sau mod de gândire. De aceea, studiul antropologic vizeaza detaliile, modul de exprimare în societate, indiferent de locul în care se manifesta și nu în ultimul rând raportul oamenilor cu Divinitatea.

Astfel, zeii, Ursitoarele, zânele și toate simbolurile destinului sunt elemente ontologice permanente în cultura populară de pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE

Berdan, Lucia. Fețele destinului. Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 1999.

Apud, Știucă, Bilițiu, Pamfil. Izvorul fermecat ( Basme, poveștim legende, povestiri și mito-credințe, din județul Maramureș), Baia Mare. Editura Gutinul, 1999.

Boțan, Valeriu. Dicționar de divinație populară românească. București. Editura Paideea, 2001.

Evseev, Ivan. Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească. Timișoara. Editura Amarcord, 1997.

Evseev, Ivan. Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale. Timișoara. Editura: Armarcord, 1999.

Anna Ferrari. Dicționar de mitologie greacă-romană. București: Editura Polirom, 2003.

Gorovei, Artur. Credinți și superstiții ale poporului român. București: Editura Grai și Suflet, 1995.

Apud, Știucă, Hedeșan, Otilia. Basme din Banat. Timișoara: Editura Universitatea de Vest, 1995

Apud, Știucă, Hoțopan, Alexandru. Obiceiuri din Bătania practicate la naștere. Editura Izvorul, 1996.

Apud, Știucă, Ioniță, Maria. Cartea Vâlvelor. Cluj-Napoca. Editura: Dacia, 1982.

Apud, Știucă, Laurinyeczne Sinko, Rozalia. Credințe cu privire la graviditate și nou-născuți la Vecherd. Editura: București: Editura Izvorul, 1996.

Kernbach, Victor. Mituri esențiale. Editura: Științifică și Enciclopedică, 1978.

Locke, John. Eseu asupra intelectului omenesc.

Morogan, E.M. Mitologie nordică, Mituri și legende. Editura: Enciclopedică, 1990.

Marcus Tullius Cicero. Despre Divinație

Apud, Știucă, Niculiță- Voronca, Elena. Datinele și credințeke poporului român adunate și așezate în ordine mitologică. București. Editura: Saeculum ( reeditare a ediției din 1903, Cernăuți, Isidor Wiegler), 1998.

Antoaneta Olteanu. Metamorfozele sacrului, Editura Paideia.

Pamfile, Tudor. Mitologie românească. Editura Alfa.

Apud, Știucă, Panea, Nicolae; Bălăsu, Cornel; Obrocea, Gheorghe. Folclorul românilor din Timocul bulgăresc. Craiova. Editura: Omniscop, 1996.

Apud, Știucă, Petrușanu, Maria. Obiceiuri și credinșe legate de naștere la Micherechi. Editura: Izvorul, 1997.

Sartre,Jean-Paul. Existențialismul e un umanism, 1945.

Apud, Știucă, Sevastos, Elena. Literatură populară, II, Povești. Nașterea la români. București. Editura: Minerva ( reeditări ale unor lucrări apărute între 1888 și 1892), 1990.

Simion, Florea, Marian. Nașterea la Români. București. Editura: Saeculum, 2008.

Simion, Florea, Marian. Nașterea la Români. București. Editura: Grai și Suflet, 1995.

Știucă, Narcisa. În pragul lumii albe. București. Editura: Anotimpuri culturale, 2001

http://www.lumeaspirituala.ro/viata-suflet/destin-soarta.htm.

http://www.lumeaspirituala.ro/viata-suflet/destin-soarta.htm.

.