Credibilitatea Sursei In Construirea Opiniei Publice Si a Opiniei de Grup

Introducere

Consider că o lucrare de licență având ca temă opinia publică și factorii care contribuie la formarea și influențarea acesteia este mai actuală ca oricând în societatea românească. Datorită exploziei mass-media din țara noastră în ultimii ani, se impune în mod deosebit problema validității și fidelității surselor comunicaționale care au un rol major în orientarea și cristalizarea opiniei publice din România. ,,Difuzarea faptelor și opiniilor reprezintă în zilele noastre o veritabilă instituție”, iar ,,mijloacele de informare în masă sunt acuzate de a fi înecat publicul sub un val de informații și comentarii care îl împiedică să păstreze o distanță adecvată” (C.Baylon și X. Mignot, 1994/2000, 193).

Este foarte important de observat și de studiat procesul comunicării de masă din perspectiva factorului sursă ca element al influenței comunicaționale deoarece în prezent se poate vorbii de un număr impresionant de surse de comunicare mai mult sau mai puțin credibile cu care oamenii intră în contact zi de zi. De aceea, am apreciat ca fiind necesară o încercare de analiză a modului în care opinia publică este influențată și în ce măsură se realizează acest lucru modificând credibilitatea sursei prin cele două atribute esențiale ale acesteia și anume onestitatea și competența.

Cercetările psihosociologice au arătat că o sursă considerată credibilă comparativ cu o sursă apreciată mai puțin credibilă are o influență mai mare asupra auditoriului și tocmai din aceste considerente se impune o disociere a caracteristicilor credibilității unei surse pentru a se vedea care dintre acestea exercită într-adevăr o mai mare influență în cadrul comunicării . În demersul propus am pornit de la prezentarea spațiului public și a comunicării în care se formează și se manifestă opinia publică, precum și de la delimitarea acesteia de conceptele de ,,public’’ și ,,mulțime’’. În ceea ce privește această problemă, apreciez că trebuie realizată o diferențiere clară, în special, datorită faptului că în societatea actuală avem de-a face cu o multitudine de publicuri și nu cu un singur public. În cele ce urmează am abordat conceptul de ,,opiniei publică” din punct de vedere al istoriei termenului, al definițiilor pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii și până in zilele noastre, al dimensiunilor pe care le presupune, și, nu în ultimul rând, al relației și al rolului pe care aceasta îl are in cadrul democrației. Acest ultim lucru se vădește a fi important deoarece rolul opiniei în societățile democratice este, pe de-o parte, de realizare a feedback-ului dinspre cetățeni spre guvernare, iar, pe de altă parte, aceasta induce o influență asupra sistemului politic existent la un moment dat.

După înțelegerea fenomenului și a dimensiunilor pe care le presupune opinia publică, este important a se vedea cum se formează aceasta și factorii majori care contribuie la formarea și la influențarea opiniei publice. Un aspect esențial în acest sens, îl constituie relația și influența pe care o exercită mass-media și, în special, televiziunea asupra formării si cristalizarii opiniei publice. De aceea voi aprofunda o serie de teorii care postulează relația de interacțiune și interdependență dintre cele doua entități: mass media și opinia publică.

Instrumentele de măsurare ale opiniei publice se dovedesc și acestea esențiale întrucât fără ele nu se pot observa modificările și influențele care s-au produs asupra opiniei publice la un anumit moment bine definit cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă o formă de democrație. După înțelegerea acestor lucruri, se cere o abordare și o analiză a fenomenelor de persuasiune, propagandă și manipulare pentru a se vedea mecanismele prin care acestea reușesc să influențeze procesul de formare al opiniei publice.

Am realizat o diferență a celor trei procese de influență socială, precum și o expunere a mecanismelor pe care le presupune fiecare fenomen în parte. Mă voi opri, în special, asupra persuasiunii și a metodelor și tehnicilor prin care aceasta reușește să aibă influență asupra formării opiniei publice. Abordarea s-a concentrat pe modelele de comunicare ale persuasiunii și pe procesele de realizare a acestia. Am evidențiat importanța pe care o are o sursă în comunicare și puterea acesteia de a influența formarea opiniei publice într-un grup de indivizi.

Am elaborat o cercetare pe bază de anchetă prin chestionar, care cuprinde trei secțiuni pentru a surprinde următoarele aspecte: în prima parte a studiului se măsoară opinia subiecților cu privire la șase teme apreciate ca fiind curente și accesibile în raport cu caracteristicile lor socio-psihologice; în a doua parte care va cuprinde aceleași teme din prima secțiune li se va cere subiecților să aprecieze coincidența opiniei personale cu opinia categoriilor de surse luate în studiu; iar în a treia parte se va urmării măsura în care subiecții sunt dispuși să-și schimbe propria opinie în cazul în care sursele comunicării au o părere contrară.

Sursele de influență alese au fost profesorul și postul de televiziune deoarece am considerat că au maximum de impact asupra lotului supus investigației.

Obiectivele studiului au urmărit următoarele trei aspecte: identificarea diferențelor în ce privește forța de influență asupra opiniilor adolescenților, adouă categorii de surse profesorul și televiziunea; identificarea deosebirilor în legătură cu forța de influență asupra opiniilor elevilor a competenței și onestității surselor de influență; identificarea raportului dintre competența și onestitatea sursei în intensitatea influenței exercitate asupra opiniilor elevilor în raport de profilul socio-demografic.

Loturile pe care s-a aplicat instrumentul au fost formate din elevi de clasa a X-a de la două licee diferite (Liceul teoretic Jean Monnet și Colegiul Tehnic Material Rulant) pentru a se putea observa dacă există diferențe semnificative între acestea.

Operaționalizarea celor două atribute ale credibilității sursei s-a realizat prin tehnica asociativ-verbală folosită în măsurarea reprezentărilor sociale. În acest sens consider că s-ar fi putut obține o mai mare precizie a măsurătorii dacă aș fi adugat alături de profesor și post tv și alte surse de influențare: părinții, prietenii și anturajul subiecților studiați. Însă în aceste condiții s-ar fi modificat dimensiunile cercetării și implicit cantitatea de material care trebuia cules și prelucrat. De asemenea atât instrumentul cât și datele obținute în aplicarea acestuia trebuie să fie raportate doar în contextul studiului și al celor două licee alese ca teren de cercetare. Orice generalizare a rezultatelor nu poate fi realizată decât prin cumularea și compararea altor studii care se vor efectua pe această temă.

Capitolul I. Aspecte referitoare la opinia publică.

În cadrul acestei prime părți mă voi referii la comunicarea în spațiul public unde se formează în principal opinia publică și unde apar și factorii care contribuie la formarea și influențarea acesteia, precum și marea varietate de surse comunicaționale cu care oamenii vin în contact zi de zi. Voi face o analiză a noțiunilor de ,,mulțime”, ,,public”, ,,opinie publică”, precum și a modului în care aceste fenomene se întrepătrund și interacționează unele cu altele în interiorul spațiului public.

Conceptul de referință asupra căruia voi stărui va fi cel de ,,opinie publică”, relevând totodată dimensiunile și caracteristicile principale pe care le presupune, precum și rolul important pe care aceasta îl joacă în societățile democratice.

1. Spațiul public. Publicuri. Mulțimi. Comunicarea în Spațiul public.

Pentru a putea vorbii de spațiul public și de procesele și fenomenele ce au loc aici trebuie să mă opresc asupra lucrării lui Jurgen Habermas ,,Sfera publică și transformarea ei structurală” (1965/2005), întelegând prin spațiu public: ,,procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care își folosesc rațiunea, își apropriază sfera publică aflată sub controlul autorității și o transferă într-o sferă în care critica se exercită împotiva puterii statului” (J. Habermas, 1978, 61). Spațiul public în care se întâlnesc astăzi mai multe tipuri și forme de publicuri nu trebuie înțeles ca un spațiu formal căruia aparțin acestea, ci ca entități adunate laolaltă în calitatea lor de cititori, ascultători, receptori la o anumită problemă care este de interes public. Spațiul public este cel în interiorul căruia se formează și se dezvoltă în mod democratic opinia publică și curentele de opinie care caracterizează o societate.

Odată cu dezvoltarea și expansiunea mijloacelor comunicării de masă și, în special, a mass-mediei spațiul public pătrunde în sfera privată a individului și a gupului primar din care acesta face parte, lucru posibil, în primul rând, datorită comunicării la distanță. Astfel, se poate vorbi de o transformare a spațiului public și de o juxtapunere a acestuia peste spațiul privat care la rândul său se divide în mai multe părți.

Isabelle Pailliart (1995/2002) arată că spațiul public nu poate fi rezumat la un singur loc, ci desemnează o serie de locuri fizice în care se formează și se manifestă opinia publică, acesta fiind o sferă fără o localizare precisă în interiorul căruia se identifică o multitudine variată de publicuri. Se poate afirma că spațiul public este cel ce perpetuează și facilitează dezbaterea și schimbul de opinii la care participă toate categoriile sociale, însă, datorită inegalității accesului la mijloacele de comunicare, care conform lui Isabelle Pailliart diferențiază, pe de o parte, ,,o minoritate a conducătorilor și mediatorilor supra-echipați și o majoritate a exclușilor care se mulțumește cu mijloacele generaliste de masă” (I. Pailliart, 1995/2002, 172) conduce la o fragmentare a publicului. Tocmai de aceea consider a fi necesară o analiză asupra credibilității surselor de comunicare cu care individul intră în contact prin mijloacele comunicării de masă și care contribuie în mod decisiv la conturarea opiniei acestuia despre un anumit fapt ori fenomen de interes public.

Serge Moscovici remarcă faptul că în prezent datorită comunicării de masă și a mijloacelor prin care aceasta se realizează nu se mai poate vorbi de mulțimi adunate într-un anumit loc și timp, ci de mulțimi diferențiate care dau naștere unei varietăți de publicuri. Asfel indivizii nu mai trebuie să se întălnească pentru a dezbate o anumită problemă, prin intermediul mass-mediei participă împreună la o serie de evenimente. Gabriel Tarde (1901, 2) consideră de asemenea că psihologia mulțimii tinde să fie înlocuită de psihologia publicului a cărei forță este în creștere și caracterizează societatea actuală.

În ,,Epoca Maselor”, Serge Moscovici (1981/2001, 195), consideră că individul atât ca membru al mulțimii, cât și al unui anumit public este deschis sugestiei, însă, în primul caz, acest lucru se realizează prin contact fizic, prin apropierea corpurilor, prin autoritatea privirii, iar în cel de-al doilea pe baza comunicării sentimentelor și ideilor. Astfel în cadrul mulțimii predomină o contagiune de tip senzorial, iar în cel al publicurilor o contagiune de tip intelectual conform autorului.

Noutatea adusă de fragmentarea spațiului public, în societatea actuală într-o multitudine de publicuri ,este realizată într-o proporție considerabilă de mijloacele comunicării de masă care exercită influență la distanță, eliminănd totodată limitele spațiale însă oamenii sunt sugestionați pentru că fiecare împărtășește cu ceilalți în același moment aceeași experiență. Atât în cazul mulțimii, cât și în cel al publicului există un lider datorită căruia oamenii aderă la o idee urmărind realizarea aceluiași scop. În acest sens, consider semnificativă de prezentat teoretizarea pe care o realizează Gustave Le Bon în ,,Psihologia mulțimilor” (1895/1991) cu privire la caracteristicile principale ale unei mulțimi. Astfel mulțimile aparîn opinia autorului ca fiind incapabile de a avea opinii asupra unui anumit lucru, mass-mediei participă împreună la o serie de evenimente. Gabriel Tarde (1901, 2) consideră de asemenea că psihologia mulțimii tinde să fie înlocuită de psihologia publicului a cărei forță este în creștere și caracterizează societatea actuală.

În ,,Epoca Maselor”, Serge Moscovici (1981/2001, 195), consideră că individul atât ca membru al mulțimii, cât și al unui anumit public este deschis sugestiei, însă, în primul caz, acest lucru se realizează prin contact fizic, prin apropierea corpurilor, prin autoritatea privirii, iar în cel de-al doilea pe baza comunicării sentimentelor și ideilor. Astfel în cadrul mulțimii predomină o contagiune de tip senzorial, iar în cel al publicurilor o contagiune de tip intelectual conform autorului.

Noutatea adusă de fragmentarea spațiului public, în societatea actuală într-o multitudine de publicuri ,este realizată într-o proporție considerabilă de mijloacele comunicării de masă care exercită influență la distanță, eliminănd totodată limitele spațiale însă oamenii sunt sugestionați pentru că fiecare împărtășește cu ceilalți în același moment aceeași experiență. Atât în cazul mulțimii, cât și în cel al publicului există un lider datorită căruia oamenii aderă la o idee urmărind realizarea aceluiași scop. În acest sens, consider semnificativă de prezentat teoretizarea pe care o realizează Gustave Le Bon în ,,Psihologia mulțimilor” (1895/1991) cu privire la caracteristicile principale ale unei mulțimi. Astfel mulțimile aparîn opinia autorului ca fiind incapabile de a avea opinii asupra unui anumit lucru, ele reacționînd doar la ceea ce le este sugerat. Spre deosebire de public mulțimea reprezintă o aglomerare de indivizi ale căror idei și sentimente sunt strict direcționate, predominând inconștientul și lipsa personalității, având loc o diminuare a inteligenței și o transformare completă a sentimentelor. În cadrul publicului care se caracterizează printr-un număr mult mai mare de indivizi decât mulțimea legătura acestora este realizată prin intermediul mijloacelor comunicării de masă care conduc la o masificare realizată la distanță prin și de către mass-media. Mulțimile presupun o prezență simultană a indivizilor în același loc formăndu-se astfel ceea ce Gustave Le Bon numește un ,,suflet colectiv”. În privința trăsăturilor esențiale ale mulțimii se mai identifică procesul de contagiune mentală prin care primează interesul colectiv față de cel personal, apariția sentimentului de anonimat al individului, a lipsei responsabilității, absența spiritului critic și nu în ultimul rând fenomenul deindividualizării. În situația de public individul conștientizează similitudinea judecăților sale cu cele ale semenilor însă nu preia necritic tot ce îi este prezentat ci dă dovadă de o anumită responsabilitate chiar dacă rămâne în anonimat.

În opinia lui Serge Moscovici (1981/2001, 200) noutatea adusă de apariția și propagarea mijloacelor de comunicare în masă constă în faptul că publicul preia locul și rolul mulțimii realizându-se ,,un soi de hipnoză la scară mare” asupra individului care se găsește în permanență într-un anumit tip de public sau de mulțime.

O distincție relevantă din punct de vedere sociologic, dar și al caracterizării spațiului public ca loc de formare al opiniei publice între cei doi termenii ,,public” și ,,masă” este realizată de C. Wright Mills în ,,The Power of Elite”, (1956) și preluată de Jurgen Habermas în ,,Sfera publică și transformarea ei structurală” (1962/2005). Autorul lucrării ,,Elita puterii” consideră că în timp ce în cadrul unui public numărul celor care propagă opinii este cel puțin egal cu al celor care le receptează, nu același lucru se întâmplă și în cadrul unei mase unde cei care exprimă opinii sunt mult mai puțin numeroși decât cei care le primesc. Acest fenomen se datorează faptului că în cadrul unei ,,mase” de indivizi se identifică mai multe tipuri de public care sunt supuse fiecare influenței din partea mass-mediei. A doua diferențiere între cele două entități se referă la modalitățile de comunicare care, în cazul publicului se realizează cu maximă de eficiență, primindu-se un feedback imediat în privința oricărei opinii care se exprimă în public, spre deosebire de ,,masă” unde comunicarea este dificil de realizat. De asemenea, în ceea ce privește autonomia exprimării publice a opiniilor, publicul beneficiază de aceasta spre dosebire de masă care este subordonată puterii instituțiilor.

Spațiul public, ca loc de formare și propagare al opiniei publice, în societățile liberal-democratice apare conform lui Isabelle Pailliart, sub forma succesiunii a patru modele de comunicare dezvoltate în momente distincte. Astfel, odată cu apariția presei de opinie, care reprezintă totodată și primul model de comunicare, se conturează în jurul acesteia un spațiu public, care se caracterizează printr-o punte de legătură între cititori și ziare acordând posibilitatea publicării opiniilor burghezilor în paginile cotidianelor. Această legătură, duce, pe de o parte, la realizarea unui schimb de opinii între cititori și ziariști, iar pe de altă parte, la constituirea unui ,,spațiu al medierii între stat și spațiul vieții private” (I. Pailliart, 1995/2002, 169). În secolul al XIX-lea se distinge cel de-al doilea model de comunicare care a dus la consolidarea și definitivarea formării spațiului public și anume cel al inițerii presei comerciale care se dezvoltă în paralel cu cel al presei de opinie. Acest model se diferențiază de precedentul prin faptul că înlocuiește spațiul medierii și al schimbului de opinii dintre cititori și ziare cu un spațiu bazat srict pe raporturi comerciale care dă naștere în cele din urmă la o ,,presă de masă, organizată pe o bază industrială și orientată asupra profitului, asistă rapid la pierderea autonomiei redacțiilor în raport cu editorii” (I.Pailliart, 1995/2002 ,170). Din acest moment. se poate discuta de o distanțare în general, între presă și cititori, acest fapt, conducând la formarea și conturarea celui de-al treilea și al patrulea model al dezvoltării spațiului public, cel al comunicării de masă o dată cu apariția și multiplicarea la mijlocul secolului al XX-lea a canalelor de televiziune și a mass-mediei în general. Acest ultim stadiu, cel al comunicării de masă prin intermediul mediei audiovizuale, de închegare a spațiului public coexistă alături de presa comercială și de cea de opinie deși acestea din urmă pierd supremația ca mijloace de informare a publicului în detrimentul celei dintâi. Astfel, o dată cu trecerea de la un model de comunicare la altul, spațiul public cunoaște o mai mare perpetuare, lărgire și fragmentare atât din perspectiva interacțiunii dintre mijloacele de comunicare în masă și public, cât și din aceea a diferitelor categorii de publicuri.

Isabelle Pailliart constată că ,,instaurarea fiecărui nou model semnifică o lărgire semnificativă a publicurilor vizate, chiar dacă acest lucru este însoțit practic de o îndepărtare a participării pe scena publică” (I. Pailliart, 1995/2002, 173). În aceeași lucrare coordonată de Isabelle Pailliart, sociologul Pierre Chambat identifică din perspectiva socială și politică trei sensuri diferite prin care spațiul public este caracterizat în literatura de specialitate. Într-o primă accepțiune, aceea a ,,Școlii de la Chicago”, spațiul public apare ca ,,un mediu de simplă observabilitate reciprocă’’ în care ,,semnele și indiciile sunt puse la dispoziția ocupanților pentru a descifra stările lor interne și pentru a face reciproce atibuțiile lor” (P. Chambat, 1995/2002, 67). Al doliea sens se referă la comunicarea și socializarea ca atribute definitorii pentru spațiul public, iar cel de-al treilea sens se referă la acesta din punct de vedere politic ca ,,anamblul scenelor, mai mult sau mai puțin instituționalizate, unde este expus, justificat și hotărât un ansamblu de acțiuni organizate și orientate politic” (P. Chambat, 2002, 68).

După succinta caracterizare a spațiului public și a proceselor de comunicare care au loc în interiorul acestuia, voi reveni la problema și la natura publicurilor structurate ca segmente de opinie diferite în cadrul spațiului public.

Așa cum remarcă și Septimiu Chelcea în ,,Opinia publică, Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?”, termenul de ,,public’’ provine din latinescul publicus prin acesta înțelegându-se ,,ansamblu de persoane diseminate în spațiu, care sunt însă atente și reacționează la un stimul, care, în general, provine de la mass media: presă, radio, tv” ( Parra Morzan, 1991, 16, apud S. Chelcea, 2002, 54). O altă definiție a publicului este cea propusă de G. Gurvitch care apreciază că ,,publicul se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin relativa continuitate a ideilor și valorilor sociale” (G. Gurvitch, 1950, 135, apud Ș. Buzărnescu, 1997, 14). În opinia lui Ștefan Buzărnescu publicul ca ,,realitate sociologică” s-a format prin intermediul conversației și al informării colective însă ceea ce îl deosebește pe acesta de mulțime,,nu este numărul indivizilor ci calitatea relației dintre aceștia și spațiul social global: particularizarea unei ,,regiuni ontologice” prin obiectivarea unor interese relativ constante” (Ș. Buzărnescu, 1997, 15).

În funcție de perioada și de perspectiva pe care a cunocut-o teoretizarea conceptului de ,,public’’, o serie de autori au propus diferite definiții și conceptualizări ale acestuia. Astfel Septimiu Chelcea (2002, 55) prezintă următoarele perspective: pe de o parte din cea a psihologiei colective reprezentată de Robert E. Park membru marcant al Școlii de la Chicago, și de Herbert Blumer publicul se caracterizează printr-o ,,voință generală” și prin ,,abilitatea de a gândi și de a intra în rezonanță cu alții”, pentru cel dintâi, iar pentru cel din urmă ,,publicul este o categorie de grup amorf, a cărui mărime și ai cărui membri variază în funcție de problemă; în loc de a avea activități prescrise, publicul este angajat într-un efort de a ajunge la o acțiune și, de aceea, este obligat să-și creeze acțiuni proprii” (H. Blumer, 1946, 190, apud S. Chelcea, 2002, 55). Din punctul de vedere propus de Herbert Blumer se poate înțelege de ce s-a renunțat în zilele noastre la singularul termenului de ,,public”, în locul său încetățenindu-se și folosindu-se mult mai des și mai corect pluralul de ,,publicuri’’ deoarece datorită creșterii concurenței surselor de comunicare și a diversității acestora s-au conturat ,,oferte de mesaje specializate” (Ș. Buzărnescu, 1997, 19) specifice pentru, categorii distincte de publicuri. Pe de altă parte, apare perspectiva individuală a publicului teoretizată de C. Wright Mills, Floyd H. Allport și Vincent Price care consideră, de asemenea, că o problemă dezbătută de un număr de oameni dă naștere unui public al acelei probleme pe marginea căreia se discută. Vincent Price realizează și acesta o clasificare între ,,electorat’’ ca reprezentant al opiniei publice diferențiat de marea masă a publicului determinând astfel încă două categorii de public și anume: ,,publicul interesat’’ și ,,publicul activ’’. În ceea ce privește tipurile de public care se pot întâlni se deosebesc o serie de clasificări realizate atât de autori străini cât și de autori români. Astfel după tipologia identificată în literatura de specialitate de Ștefan Buzărnescu în ,,Sociologia opiniei publice” (1997, 20) acesta distinge următoarele tipuri de public: public de masă, publicuri dispersate, publicuri concentrate, publicuri omogene, publicuri eterogene, publicuri locale, public participant, public receptor, public mondial. Tot în această lucrare autorul distinge între publicul general, publicul particular și publicul special, precum și publicuri organizate și neorganizate, publicuri instituționalizate și publicuri neinstituționalizate din perspectiva gradului de instituționalizare și publicuri de acțiune, publicuri pasive și publicuri apreciative din punct de vedere al participării indivizilor care compun un tip sau altul de public. Septimiu Chelcea semnalează de asemenea distincția operată de Harwood L. Childs între ,,publicuri organizate și neorganizate, primare și secundare, numeroase și puțin numeroase, puternice și lipsite de putere, chibzuite și nesăbuite, importante și neimportante” (Yeric și Todd, 1989, 3, apud S. Chelcea, 2002, 57). Consider, de asemenea, ca fiind semnificativă tipologia publicurilor realizată de Alin Gavreliuc: ,,după criteriul exprimării sociale se distinge publicul latent și publicul manifest, după compoziția mesajului indus se deosebește publicul predominant omogen și publicul predominant eterogen, din perspectiva activismului publicul poate fi participativ sau mineral, după gradul de convergență organizațională se identifică public instituționalizat și public de masă, după gradul de structurare publicul este concentrat sau dispersat și după gradul de difuziune publicul este local, regional, național, continental, mondial”(A. Gavreliuc, 2002, 267, apud S. Chelcea, 2002, 58).

Pluralismul publicurilor și a tipologiilor pe care acestea le presupun indică faptul că nu se mai poate vorbii în termenii lui Gustave Le Bon de o ,,eră a mulțimilor” ci de una a publicurilor care tind să devină din ce în ce mai diferite și mai distanțate atât din punct de vedere al conținutului cât și al receptivității față de multitudinea de mesaje cu care vin în permanență în contact prin intermediul mijloacelor comunicării de masă dar prin cel al mass mediei în special. Acest lucru arată faptul că fiecare individ poate face parte la un moment dat nu doar dintr-un singur public, ci dintr-o multitudine de publicuri în același timp, astfel încât mesajele pe care aceștia le primesc din variate surse trebuie să ia în considerare caracteristicile publicului căruia acestea îi sunt adresate. De aceea, în lipsa unor surse de comunicare constante și credibile, nu este posibilă existența publicurilor care se pot constitui și la distanță nepresupunând apropiere fizică cum este în cazul mulțimilor. Datorită creșterii și specializării din ce în ce mai mari a tipurilor de surse comunicaționale se pune problema credibilității acestora și mai mult a influenței pe care atributele esențiale ale unei surse apreciată credibilă, competența și onestitatea, o au în timpul socializării și afirmării individului.

O dată caracterizat spațiul public, comunicarea din cadrul acestuia, precum și tipurile de publicuri pe care acesta le presupune voi continua demersul propus prin prezentarea fenomenului opiniei publice cu dimensiunile și factorii care contribuie la formarea și la influențarea acesteia. Opinia publică și spațiul public se află în permanență într-o relație de interdepență niciuna din cele două entități neputându-se realiza una fără cealaltă, întrucât cel de-al doilea oferă cadrul și locul în care cea dintâi se formează, iar aceasta la rândul său este cea care contribuie într-o mare măsură la realizarea spațiului public.

2. Opinia publică. Istoric. Delimitări conceptuale.

Voi începe analiza opiniei publice prin prezentarea modalităților în care conceptul de ,,opinie publică” și teoriile care fac referire la aceasta au fost înțelese și s-au dezvoltat după un secol de cercetare științifică. Etimologic termenul de ,,opinie publică” provine din latinescul ,,opinio” care derivă de la verbul ,,opinari”(a exprima, a formula o părere, o opinie), în limba română acesta fiind preluat din engleză (public opinion). În dicționarul latin-român sensul precizat al substantivului opinio, onis, s.f. este cel de părere, presupunere, credință. De-a lungul timpului începând cu Grecia antică și până în secolul al XX-lea când se poate vorbii de cunoașterea ștințifică a opiniei publice, aceasta cunoaște o multitudine de sensuri, fiind folosită în caracterizarea unor dimensiuni și stări diferite. Astfel cu privire la conceptul de opinie publică, Jurgen Habermas (1962/2005), trasează câteva direcții pe care aceasta le-a dobândit la o serie de autori care și-au îndreptat atenția în această parte. Până să se poată vorbii de expresia ,,opinie publică” și de dimensiunile care o caracterizează, fiecare termen al acesteia luat pe rând a cunoscut o varietate de sensuri. Termenul de ,,opinie” a desemnat ,,o judecată incertă, nedemonstrată până la capăt” (J. Habermas, 1962/2005, 139), pentru ca apoi să fie echivalat cu reputația și considerația, cu modalitatea în care individul este perceput în mintea celorlalți ajungând în cele din urmă la sensul cunoscut astăzi de părere colectivă. În privința celui de-al doilea termen cel de ,,public” se face o diferență între sensul juridic care accentuează ideea de deschis, accesibil tuturor indivizilor care privește pe toată lumea și sensul de privat, personal specific unei singure persoane. Plecând de aici Jurgen Habermas prezintă evoluția și înțelesurile multiple prin care opinia publică a fost înțeleasă și tratată: de la ,,doxa” lui Platon, la ,,Law of opinion” formulată de filosoful John Locke cu înțelesul de ,,conscience”, la ,,opinion publique” a lui Rousseau, la ,,public spirit” identificat în 1793, de Friedrich Georg Foster, cel care a răspândit expresia ,,offentliche Meinung în Vestul Germaniei, ca sinonim pentru ,,public opinion” și până la sensul de acum ca proces psihosociologic de exprimare a atitudinilor și raționamentelor unui număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de ordin social. Utilizarea expresiei de ,,opinie publică”, nu depinde doar de perioada și de autorii care s-au orientat în scrierile lor către aceasta, ci și de contextul socio-cultural. Astfel în timp ce în Anglia până să se ajungă la încetățenirea termenului de ,,public opinion” s-a folosit cel de ,,public spirit” cu semnificația de ținută morală a individului, în Franța se identifică ,,opinion publique” desemnată ca părere a poporului în legătură cu ordinea socială.

Septimiu Chelcea (2002) prezintă într-o modalitate elocventă o cronologie precum și istoricul cunoscut de conceptul și fenomenul pe care-l reprezintă opinia publică. Astfel, în ,,Republica”, dacă Platon consideră faptul că, opinia este opusă cunoașterii autentice, Aristotel arată că opinia publicului este superioară opiniei unui singur individ, iar pentru a se putea guverna este nevoie ca aceasta să cunoască și să ia în considerare opiniile și dorințele tuturor cetățeniilor. Poetul grec Hesiod în ,,Munci și zile” concepea opinia publică ca un tribunal, lucru împărtășit de asemenea, și de Jean-Jacques Rousseau considerat de mulți ca fiind primul care s-a referit și a folosit în mod repetat termenul de ,,opinie publică” într-o scisoare din 2 mai 1744, care înțelegea prin acesta un ,,tribunal de a cărei dezaprobare trebuie să te ferești” (Noelle-Neumann,1980/1984, 80, apud S. Chelcea, 2002, 14). Opinia publică până în momentul în care începe să fie studiată în mod ștințific la începutul secolului XX este reprezentată la o serie de filosofi și sciitorii printr-o suită de metafore: la Blaisse Pascal ,,regina lumii”, la Thomas Carlyle ,,mincinoasa lumii”, la Lucius Annaeus Seneca ,, vocea divinității”, iar la Pierre Charon ,,vocea dobitoacelor”. Aceste expresii metaforice prin care este caracterizată opinia publică arată faptul că perioada istorică și contextul spațio-cultural este cel care a influențat în mod covârșitor sensurile și varietatea de concepții pe care aceasta a cunoscut-o până în zilele noastre. Fiecare accepțiune pe care termenul de opinie publică a cunoscut-o a depins de evenimentele și de specificitatea epocii în care s-a făcut referire la aceasta cât și de formația și perspectiva filosofică, istorică, politică, economică, sociologică, psihologică, pe care au avut-o cei care au teoretizat acest fenomen. Niccolo Machiavelli, istoric și om politic florentin, fiind considerat primul care folosește într-o accepțiune modernă termenul de opinie publică, invocă puterea pe care poporul o are prin intermediul acesteia asupra guvernării precum și faptul că puterea politică nu se poate manifesta înafara cunoașterii și înțelegerii opiniei publice.Un aport important la teoretizarea opiniei publice îi revine de asemenea filosofului și inițiatorului liberalismului englez John Locke care eunță pe lângă legea divină, legea civilă și legea opiniei sau a reputației, aceasta din urmă referindu-se la modul de a se comporta al cetățenilor, fiind un principiu pe care aceștia trebuie să-l respecte și de care trebuie să țină cont altfel vor suferii sancțiuni din partea societății. Dintre cei care au tratat fenomenul opiniei publice din perspectivă politică se remarcă ca filosofi și oameni politici David Hume și James Madison care apreciază că o guvernare nu se poate realiza decât în accord și sub influența și atenția opiniei publice care se dovedește vitală pentru funcționarea acesteia. Perspectiva inaugurată de David Hume asupra opiniei în general mută accentul de la influența pe care aceasta o exercită asupra individului la influența pe care opinia o impune asupra celor ce guvernează, viziune complet diferită de cea a lui John Locke care considera faptul că individul este cel supus presiunii legii opiniei sau a reputației .Principiul după care David Hume pornește în caracterizarea opiniei publice pleacă de la paradigma conform căreia opinia indivizilor este cea pe care trebuie să se bazeze în totalitate o guvernare reală. La fel ca John Locke, Jean-Jacques Rousseau apreciază rolul important pe care opinia publică îl are în cadrul unei guvernări democratice enumerând și acesta trei legi: legea publică, legea penală, și legea civilă dar esențială este a patra și anume legea opiniei publice. Acesta, prin modul în care se referă în operele sale la conceptul de opinie publică se încadrează de asemenea alături de Machiavelli, Locke și Hume în sfera celor care echivalează opinia cu reputația, tradiția și moravurile care în concepția sa stau la baza formării opiniei publice a unui popor. De- a lungul perioadei în care termenul de opinie publică a fost utilizat și teoretizat până la înțelesul pe care îl are acum, acesta a cunoscut pe lângă elogieri și numeroase critici din partea socilogilor, psihologilor și a filosofilor. Astfel Jean–Paul Marat în ,,Lanțurile sclaviei” consideră că ,,opinia se bazează pe ignoranță și ignoranța favorizează la extrem despotismul” (Bellu, 1963, 3, apud S. Chelcea, 2002, 33), iar Pierre Charon așa cum am mai arătat mai sus compară opinia cetățenilor cu opinia proștilor. Referitor la opinia publică, Alexis de Tocqueville condamnă ,,tirania majorității” care se regăsește în condițiile egalității societății din SUA remarcând influența pe care opinia publică o exercită asupra indiviziilor.În lucrarea ,,Despre democrație în America”, Alexis de Tocqueville înțelege opinia publică ca majoritate numerică iar puterea sa ca derivând din egalitatea condițiilor sociale pe care le au indivizii. O serie de alți sociologi ca Edward A. Ross și Emory S. Bogardus caracterizează opinia publică ca fiind: inconsistentă, incompetentă, instabilă, superficială și ușor de manipulat.

Elisabeth Noelle-Neumann în ,,Spirala tăcerii” (2001/2004) prezintă de asemenea o istorie succintă a termenului de opinie publică precum și a perspectivelor specifice epocilor în care aceasta a fost teoretizată. Astfel în concepția autoarei cuvântul ,,public” din cadrul conceptului de ,,opinie publică” are două sensuri: pe de o parte unul interior, social-psihologic unde se formează gândurile și sentimentele individului, iar pe de altă parte unul exterior, juridic și politologic care exprimă relația cu statul accentuând faptul că este accesibil și deschis tuturor indivizilor din spațiul social al societății respective. Opinia publică apare ca o stare de conștiință existentă în interiorul fiecărui individ care se manifestă diferit în funcție de situația și de publicul în care aceștia se găsesc și numai dacă se referă la o problemă de interes general. Machiavelli și Shakespeare la fel ca Jean-Jacques Rousseau concep opinia publică ca instanță de judecată asupra reputației și comportamentului pe care indivizii îl au în cadrul societății. Elisabeth Noelle-Neumann, pe lângă prezentarea modului de apariție și de formare al opiniei publice, explică și teoria spiralei tăcerii al cărei nume îl poartă și lucrarea sa prin intermediul concepțiilor celor care au elaborat primele ipoteze referitoare la aceasta. În acest mod opinia publică percepută ca instanță de judecată de către o serie de filosofi și politologi reprezintă în concepția autoarei cauza temei de izolare a indivizilor. Acest fenomen are loc și în ziua de azi în rândul anumitor categorii de indivizi care de teama de a fi respinși sau dezaprobați de grupul din care fac parte deși nu împărtășesc anumite norme ale acestuia acceptă ceea ce este considerat specific de către majoritatea grupului, nefăcându-și cunoscută propria opinie. În acest sens consider important de subliniat afirmația lui John Locke care se referă la faptul că ,,opinia celor din jur reprezintă fundamentul asentimentului nostru pentru o anumită opinie” (Locke, 1690/1894, apud E. Noell-Neumann, 2001/2004, 92), acest lucru însemnând că ceea ce fiecare consideră ca fiind părerea lui personală este de fapt oglindirea opiniei celorlalți despre o anumită problemă. O primă formulare a teoriei spirala tăcerii fundamentată de Elisabeth Noelle-Neumann se identifică la Jean-Jacques Rousseau care observă faptul că individul este într-un fel obligat să participe alături de ceilalți la formarea opiniei publice de teama de a nu rămîne singur și separat .

Secolul al XX-lea marchează o profundă modificare a sensului prin care opinia publică a fost caracterizată și teoretizată trecându-se astfel, de la concepțiile lui Socrate pentru care aceasta se plasa între cunoaștere și necunoaștere, de la David Hume și James Madison unde apărea ca influență asupra guvernării sau la John Locke ca lege a reputației la ceea ce reprezintă probleme de importanță națională, exprimate liber și public de cei care au puterea de a influența hotărârile celor ce conduc. Sociologul american Edward Ross este cel care introduce un nou concept, cel de ,,control social” pentru a definii opinia publică, acesta reprezentând ceea ce înainte John Locke înțelegea prin termenul de reputație. ,,Controlul social” presupune de asemenea la fel ca reputația anumite sancțiuni, materializându-se în special în respectarea convențiilor sociale care au o influență destul de mare asupra indivizilor din orice societate.

Septimiu Chelcea remarcă, alături de o serie de alți autori, faptul că un rol decisiv în afirmarea și cercetarea opiniei publice se datorează, în special, anumitor evenimente: inventarea tiparului cu litere mobile de către Johann Gutenberg în jurul anului 1440, reforma protestantă din secolul al XVI-lea, traducerea în limba germană a Bibliei, precum și difuzarea acesteia în rândul tuturor claselor sociale și nu în ultimul rând apariția și difuzarea presei de larg consum care informa oamenii asupra evenimentelor importante care se desfășurau în lume.

Înainte de a trece la identificarea definițiilor riguroase și a caracteristicilor și dimensiunilor pe care opinia publică le-a dobândit și le cunoaște în prezent consider necesar de prezentat și viziunea unor autori de notorietate care s-au aplecat asupra fenomenului și domeniului opiniei publice, pe de o parte, Alfred Sauvy, iar, pe de altă parte, Walter Lippmann și Jacques Ellul.

În ,,L’opinion public” (1964), Alfred Sauvy, definește opinia publică printr-o serie de metafore identificând totodată și patru forme de exprimare ale acesteia: opinia clar exprimată pe care autorul o atribuie presei și claselor sociale mijlocii, opinia orală reprezentată de zvon, sufragiul universal, referendumul sau sondajul de opinie cu participare voluntară și referendumul sau sondajul de opinie cu vot obligatoriu. Astfel perspectiva politică este cea care prevalează asupra fenomenului opiniei publice, aceasta evocând la autorul lucrării ,,L’opinion public” (1964) ,,democrație” și ,,liberalism”, ,,un arbitru”, ,,o conștiiță”, ,,un tribunal” de care trebuie să te temi dar care nu are putere juridică, ,,o putere anonimă”, ,,o forță politică” care nu este prezentă în nici o constituție, și nu în ultimul rând apare ca fiind opusă guvernării autoritare sau totalitare. În legătură cu acest lucru Alfred Sauvy apreciază existența a două modele de opinie publică existente în cadrul unui regim autoritar: un model ce presupune un tip de opinie ,,deschisă” și ,,declarată” și un alt model în care apare un tip de opinie ,,profundă” însă ,,diferențiată” și „clandestină”. În primul captitol al cărții intitulat ,,Ce este opinia publică” se distinge intenția autorului care încearcă să realizeze o succintă caracterizare a dimensiunilor și formelor pe care opinia publică le are în raport cu alte fenomene și procese cu care acesta se află în strânsă legătură. În concepția lui Alfred Sauvy pentru a se putea forma opinia publică în legătură cu o anumită problemă este nevoie de existența unui punct de sprijin și a unei anumite opoziții care se constituie din guvern sau parlament. Mai mult decâ atât opinia publică se exprimă la acesta în special prin primele două forme ale sale și anume: opinia clar exprimată de presă și de clasele sociale și opinia orală exprimată prin intermediul zvonului. O altă problemă legată de apariția și formarea opinie publice o constituie distincția pe care autorul o realizează între ,,opinia permanentă” percepută ca fiin durabilă și pe care indivizii nu-și o modifică ușor, aceasta persistând de-a lungul timpului și ,,curentele de opinie” caracterizate ca stări de spirit a populației la un moment dat care apar în urma unor evenimente neașteptate uneori secundare și a căror durată este limitată.

Opinia publică astfel percepută indică faptul că aceasta nu se poate forma decât după producerea și cunoaștere anumitor fapte sau situații și prin intermediul procesului de transmitere (expediere și receptare) a acestora de la mass-media în special dar și de la liderii de opinie spre indivizi ca parte a unui anumit ansamblu de public.

Walter Lippmann cunoscut ca un teoretician al fenomenului opiniei publice și al relației dintre aceasta și mass-media propune o nouă interpretare a modului de formare și exprimare a opiniei prin intermediul imaginilor din mintea oamenilor și al modului în care realitatea este tradusă și înțeleasă în mintea acestora. Astfel în cele trei lucrări în care tratează opinia publică, ,,Public Opinion” (1922), ,,The Phantom Public” (1925) și ,,The Public Philosophy”, prezintă viziunea sa asupra celor două realități distincte, pe de o parte, realitatea exterioară, iar pe de altă parte, reprezentarea oamenilor despre această realitate. Ideea de la care pleacă Walter Lippmann în caracterizarea și definirea opiniei publice este că datorită stereotipurilor și a structurilor de stereotipuri din mintea oamenilor, aceștia își formează anumite imagini despre toate fenomenele și lucrurile din jurul lor, astfel având loc procesul de formare și cristalizare al opiniei publice. Datorită acestor stereotipuri și a fondului cultural și de experiență specifice fiecărui individ în parte și prin intermediul cărora fiecare își reprezintă realitatea într-un anumit mod, este considerat de către Walter Lippmann rezultatul exprimării și al argumentării diferite pe care o capătă opinia publică. Un rol deosebit de important acordat de Walter Lippmann și de Jacques Ellul de asemenea în cadrul procesului de realizare al opiniei publice îl constituie prezența miturilor și a simbolurilor existente în mintea oamenilor. Acestea asigură ,,transferul emoției de la individ la simbolul instituțional”(W. Lippmann, 1922, 235, apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 45), dovedindu-se esențiale în formarea dar și în schimbarea opiniei publice.

Walter Lippman ca politilog dar și ca teoretician al comunicării sociale este interesat de funcționarea opiniei publice și a puterii pe care opinia de masă a cunoscut-o începând cu secolul al XX-lea în special din punct de vedere al relației pe care acasta o are cu democrația. Ceea ce-l interesează pe autor este suportul pe care ,,imaginile din mintea oamenilor, imagini despre ei înșiși, despre alții, despre nevoile, scopurile, și relațiile dintre ei reprezintă opiniile publice, imaginile construite de către grupuri de oameni sau de către persoane ce acționează în numele unor grupuri alcătuiesc ceea ce autorul numește Opinia Publică cu litere mari” (W. Lippmann, 1922, 29, apud P. Dobrescu și A. Bârgăoanu, 42) îl au asupra menținerii și exercitării democrației.

Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu consideră că Walter Lippmann se diferențiază prin abordarea sa critică asupra realității cu care operează indivizii în cadrul spațiului public, de alți autori care au tratat multiple aspecte referitoare la opinia publică din perspectiva utilizării și măsurării în timpul proceselor electorale.

Spre deosebire de Walter Lippmann, sociologul francez Jacques Ellul se raportează la opinia publică mai mult din punct de vedere al ascensiunii influenței mijloacelor de propagandă și persuasiune asupra procesului de formare al opiniei publice. Lucrările prin care Jacques Ellul se remarcă în acest domeniu sunt: ,,Propagandes” și ,,Histoire de la propagande” (1962), în care este tratată relația pe care ,,propaganda sociologică”, având doar scopul de a modifica opiniile și nu pe aceea de a denatura adevărul prin minciuni cum se întâmpla în cazul propagandei clasice o are în contextul societății de masă. Aceasta constituie pentru Ellul contextul în care apare și se formează opinia publică, identificând două tipuri de realități, cele primare reprezentate de grupul de apartenență și cele secundare ale societății globale. În cadrul celor dintâi se formează ,,opinia preponderentă” care datorită contactelor nemijlocite, a experienței și a intereselor comune nu poate da naștere opinie publice propriu-zise, aceasta realizându-se doar în interiorul grupurilor secundare. Formarea și exprimarea opiniei în cadrul acestora se datorează potrivit lui Ellul mijlocirii experienței oamenilor de către mijloacele instituționale de informare care fac cunoscută și totodată răspândesc diferite fapte sau evenimente care conduc la promovarea și cristalizarea opiniei publice referitoare la o anumită problemă de interes public. Individul însingurat în masă constituie în opinia acestuia obiectivul predilect asupra căruia persuasiunea și propaganda modernă prin intermediul mass mediei și al mijloacelor de comunicare în masă acționează din ce în ce mai mult. În acest mod se prefigurează concepția lui Jacques Ellul asupra opiniei publice care poate fi folosită ca punct de plecare în realizarea oricărui tip de propagandă.

În privința definițiilor pe care opinia publică le-a cunoscut, Harwood L. Childs (1965) a identificat și a cuantificat în studiile efectuate pe această temă circa 50 de tipologii referitoare la aceasta. Însuși Harwood L. Childs consideră că ,,opinia publică este orice grup de opinii individuale” (H. L. Childs, 1965, 12, apud S. Chelcea, 2002, 24) care însă nu se suprapun ci relaționează unele cu altele. Merită de reținut, de asemenea, perspectiva pe care Edward L. Bernays o propune asupra opiniei publice în lucrarea ,,Cristalizarea opiniei publice”(1923/2003) care reprezintă și primul manual universitar de relații publice. Astfel autorul din punctul de vedere al consilierului în relații publice care este obligat să înțeleagă și să lucreze în acest domeniu consideră că ,,opinia publică este termenul care definește un grup difuz, nestatornic și schimbător de judecăți individuale; opinia publică este rezultanta opiniilor individuale-când consensuale, când conflictuale-ale oamenilor care alcătuiesc societatea sau orice grup social”(E. L. Bernays, 1923/2003, 73).

În aceste definiții se observă accentuarea rolului pe care individul îl care ca parte a unui anumit grup precum și cercetarea modului în care acesta gândește și acționează, lucruri deosebit de importante pentru un consilier în relații publice. O altă direcție interasantă abordată de Edward L. Bernays se leagă de relația și interacțiunea opiniei publice cu factorii care contribuie la formarea și influențarea acesteia. La fel ca predecesorii săi, autorul lucrării ,,Cristalizarea opinie publice”, folosind două exprimări metaforice, se întreabă dacă ,,opinia publică este încăpățânată sau maleabilă”, identificând astfel trei perspective diferite. Pentru unii autori opinia publică nu poate fi modificată nici chiar prin intermediul presei, alți specialiști apreciază că presa și alte mijloace de informare în masă, au o influență covârșitoare în propagarea și formarea curentelor de opinie. Un al treilea gup de analiști consideră că toate mediile de difuzare în masă duc la schimbarea opiniei într-o direcție sau alta. Astăzi, spre deosebire de perioada în care cercetează Edward L. Bernays, opinia publică se face resimțită pretutindeni influența deosebit de puternică exercitată de mass media. Un alt aspect observat de acesta ia în considerare faptul că nu doar mass media influențează individul, ci și diferitele categorii de public interacționează continuu și chiar influențeză nu de puține ori mijloacele comunicării de masă. Voi reveni la caracterizarea opiniei publice realizată de Bernays în ,,Cristalizarea opiniei publice” în contextul tratării teoriilor influenței mass media asupra acesteia.

Deși cunoaște o multitudine de sensuri și tipologii, în acord cu Philip W. Davison, apreciez că ,,opinia publică este o colecție de păreri individuale despre o problemă de interes public, aceste păreri pot influența comportamentul individual, comportamentul de grup și politica guvernamentală” ( Davison, 1969, apud Chelcea, 2002, 26).

3. Caracteristicile și dimensiunile opiniei publice.

Fenomenul opiniei publice poate fi tratat atât la nivel individual, din punct de vedere al proceselor psihice individuale, cât și la nivel de grup din perspectiva proceselor psihice colective așa cum a realizat acest lucru, Vincent Price în ,,Public opinion”(1992). Dacă Vincent Price concepe un model cu două dimensiuni ale opiniei publice, Irving Crespi un alt sociolog recunoscut în acest domeniu lansează un model ce presupune trei abordări ale opiniei publice: prima se referă la modalitățile de formare și schimbare a opiniilor individuale, a doua investighează transformarea acestora în opinii la nivel de grup, iar cea de-a treia cercetează factorii prin care opinia publică influențează deciziile guvernării.

Plecând de la considerarea opiniei publice ca fiind ,,procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă sau alta se exprimă deschis” (S. Chelcea, 2002, 26), voi aborda caracteristicile și modelul tridimensional al acesteia.

Astfel se pot constata trei dimensiuni definitorii caracteristice formării opiniei publice: ,,dimensiunea psihologică”, ,,dimensiunea psihosociologică” și ,,dimensiunea sociologică”, fiecare din acestea cunoscând o serie de teorii specifice. În cadrul primei dimensiuni se pleacă de la nivelul individual de formare al opiniei încercându-se explicarea modului în care fiecare om își reprezintă lumea în care trăiește. Opiniile în general se datorează producerii unui anumit fenomen social, unui eveniment, unei probleme sau unei situații, în lipsa acestora neputându-se vorbii despre existența vreunei opinii și nici de formarea unui curent de opinie referitor la un fapt anume. Așa cum observă și Septimiu Chelcea (2002) alături de alți autori ca Kurt Lewin și Fritz Heider formarea opiniei individuale este indisolubil legată de cogniția socială care face posibilă înțelegerea factorilor care contribuie la studiul opinie publice. Teoriile care fac referire la acest lucru sunt cele așa numite ,,implicite” postulând faptul că indivizii evaluează propria lor viață și a celorlalți prin prisma unor modele ,,implicite” și cele ale cogniției sociale și ale atribuirii care cunosc la rândul lor o serie de interpretări: teoria ,,omul de știință ingenuu”, teoria leneșul ,,cognitiv”, teoria ,,cauzalității fenomenologice”, teoria ,,inferența corespondenței”, teoria ,,covarianței”, teoria ,,motivație și emoție”. În cele ce urmează voi prezenta succint unele dintre acestea. Teoria ,,omul de știință ingenuu” apreciază că oamenii se orientează pe de o parte după informațiile care sunt în accord cu propriile lor opinii, iar pe de altă parte nu iau în considerare și resping informațiile contrare opiniilor lor. Teoria ,,cauzalității fenomenologice” formulată de Fritz Heider presupune o serie de deziderate, considerând astfel că ,,oamenii au tendința de a considera comportamentele ca fiind stabile, predictibile și controlabile; între cauzele personale și cauzele situaționale există o distincție clară; când fac inferențe cauzale asupra comportamentelor, oamenii au predilecție pentru luarea în considerare a dispozițiilor personale”(S. Chelcea, 2002, 46). Harold H. Kelley arată prin teoria ,,covarianței” modalitatea prin care atribuirea cauzei comportamentelor care depinde de covariația cauzei și de cea a comportamentului este realizată de oameni în atribuirea unui anumit tip de comportament în diferite contexte. Teoria ,,inferența corespondenței” arată că indivizii fac atribuiri cauzale plecând de la observarea comportamentelor lor și ale celorlalți. Teoria ,,leneșul cognitiv” pornește asemănător celorlalte teorii ale cogniție sociale de la presupunerea că oamenii în raționamentele pe care le realizeză cu privire la ei și la cei din jurul lor se folosesc de mici inferențe și scheme tip, percepând doar anumiți stimuli în special pe cei care ies în evidență ușor, pentru a le ușura timpul de gândire și analiză asupra anumitor fenomene sau situații. În cele mai multe cazuri când se recurge la asemenea procedee rezultatele nu sunt cele pe care respectivul individ se așteaptă să le aibă.

Cea de-a doua dimensiune, cea psihosociologică, arată și explică modalitatea de trecere de la opinia individuală la opinia publică, precum și trăsăturile definitorii pe care aceasta le presupune. Septimiu Chelcea împreună cu Bernard Hennessy identifică cinci caracteristicii pe baza cărora se formează opinia publică. În primul rând pentru a se putea vorbii despre o opinie este necesar ca înainte să fi existat, sau să se fi produs, o problemă, un eveniment, un anumit fenomen, sau o anumită situație, care să afecteze și să intereseze întreaga societate sau măcar un segment al acesteia. În acest sens se consideră o problemă socială acea situație care creează o perturbație sau o modificare a sistemului sau subsistemului unei anumite societăți și care este și în același timp conștientizată ca atare de membrii acesteia. Al doilea lucru fără care practic nu se poate forma o opinie este cel al categoriilor de publicuri pe care le presupune orice societate de astăzi. Așa cum arătam la începutul lucrării în secolul al XXI-lea în cadrul spațiului public există și se manifestă o multitudine variată de publicuri care prin interacțiunea cu ele însele dar și prin aceea cu mijloacele comunicării de masă, mass media și internetul în special dau naștere fenomenului numit opinie publică.

Trebuie înțeles și subliniat faptul că opinia publică nu poate fi privită așa cum apreciază Ferdinand Tonnies în formă ,,solidă”, ,,lichidă” și ,,gazoasă” ci reprezintă un fenomen care se cristalizează doar în urma apariției unei disfuncționalități în funcționarea sistemului social, sau producerii unui eveniment care angrenează și suscită interesul unor categorii cât mai mari de publicuri și care în același timp este dezbătută atât de oamenii obișnuiți cât și de canalele de informare în masă. Apoi trebuie avut în vedere faptul că nu orice problemă apărută într-o anumită societate trebuie să dea naștere unei opinii publice și mai mult decât atât aceasta nu poate apărea înainte să se fi produs ceva care să o genereze.

Pentru a se putea propaga și dezvolta o opinie publică referitoare la o anumită situație este nevoie de asemenea de un număr de persoane membre unui anumit tip de public specific situației respective, deci care să fie implicat și interesat în acea problemă și care să-și exprime opiniile cu privire la aceasta. Conform lui Septimiu Chelcea ,,intensitatea și structura opiniilor” sunt cele care reprezintă puterea de exprimare a opiniei publice și nu neapărat numărul de persoane care emit o opinie cu privire la acel fapt.

Un model explicit de formare al opiniei publice, numit ,,pâlnia cauzalității” se dovedește a fi cel formulat de Angus Campbell, Philip E. Converse, Warren E. Miller și Donald E. Stokes în 1960 care este prezentat și în ,,Opinia publică, Gândesc masele despre ce și cum vor elitele ?” a lui Septimiu Chelcea. Autorii acestui model consideră că în formarea unei opinii referitoare la un anumit lucru se desfășoară o serie de etape fiecare dintre acestea prezentând o serie de factori care în timp influențează dezvoltarea respectivei opinii. Astfel într-o primă etapă se apreciază că individul este influențat de colegi apoi de părinți, de prietenii pentru ca în final acesta pe baza tuturor influențelor să ajungă la formarea și emiterea propriilor judecăți. Acest proces de naștere a opiniei se poate realiza rapid, poate dura un timp mai îndelungat sau se poate oprii într-un anumit stadiu incipient în funcție de direcția și de puterea influenței care se exercită asupra fiecărui individ.

Cea de-a treia și ultima dimensiune, dimensiunea sociologică se dovedește importantă atât prin faptul că astăzi ,,sociologia opiniei publice” constituie o ramură independentă a acestei științe cât și prin perspectiva de studiu pe care opinia publică o oferă sociologiei. Pentru a înțelege mai bine importanța acestei abordări Septimiu Chelcea apreciază opinia publică ca reprezentând un fapt social în sensul introdus de Emile Durkheim în ,,Regulile metodei sociologice” (1895) și încearcă totodată să și demonstreze acest lucru. Astfel opinia este considerată ca fiind exterioară individului ca o realitate ,,sui generis” dar și constrângătoare pentru acesta întrucât oamenii în general tind să țină cont de cele mai multe ori în judecățile și raționamentele lor de opinia publică care există la un moment dat în societatea respectivă. Sociologia ca știință oferă cadrul cel mai adecvat prin instrumentele de care dispune(sondajul de opinie) și modalitățile cele mai multe prin care opinia publică poate fi surprinsă și înregistrată cât mai corect și mai fidel cu putință. O altă direcție care vizează această dimensiune are legătură cu aplicativitatea pe care rezultatele la sondajele de opinie publică o pot avea în cunoașterea modului în care se guvernează, a problemelor reale cu care se poate confrunta o țară la un moment dat, cât și informații cu privire la nivelul de trai al cetățeniilor din respectiva societate.

În continuare voi arăta rolul fundamental pe care fenomenul opiniei publice l-a dobândit și îl are în consolidarea și funcționarea unei societăți democratice.

4. Opinia publică în societățile democratice.

În analiza relației dintre democrație și opinia publică voi aborda succint din punct de vedere antropologic semnificația conceptului de democrație. În acest sens termenul de democrație provine din limba greacă și se compune din două cuvinte, ,,demos” care semnifică puterea poporului și ,,crator” care înseamnă gucernarea poporului prin popor, pentru popor și de către popor. Încă din Grecia Antică se constată puterea pe care, cetățenii ca participanți la viața publică, adunați în agora dezbăteau prin convorbiri și consfătuiri probleme legate de război și de conducerea cetății. Opinia publică era percepută ca fiind consensul unui număr mare de oameni care prin intermediul acestuia exercită o influență aupra deciziilor care se luau asupra treburilor publice.

Dacă democrația înseamnă așa cum apreciază Abraham L. Lincoln, președinte al SUA între 1861 și 1865 ,,guvernarea poporului, de către popor și pentru popor”(Gettzsburg Adress, 1864 apud S. Chelcea, 2002, 155) aceasta înseamnă că opiniile indivizilor trebuie ascultate, cunoscute și în mare măsură respectate. Într-un regim democratic toți cetățenii trebuie să beneficieze de oportunități egale de a participa la deciziile și la activitățile politice, principiul separării puterilor în stat să prevaleze și să existe libertatea de expresie și asociere.

În ,,Poliarhiile” (1971/2000) Robert A. Dahl indică condițiile necesare instituirii democrației într-un stat, realizând de altfel și o teoretizare asupra procesului de democratizare. Identificându-se ca unul din promotorii și reprezentanții perspectivei pluraliste asupra statului Dahl apreciază că modelul poliarhic se fundamentează pe existența mai multor centre de putere dintre care nici unul să nu fie în totalitate suveran, deci nici chiar poporul nu trebuie să reprezinte suveranul absolut. Apariția în 1909 în Oxford English Dictionary a termenului de ,,poliarhie” cu sensul de guvernare a unui stat sau a unui oraș de mai mulți, situându-se la polul opus monarhiei a fost preluat de Dahl și pus în legătură cu procesele politice prin care cetățenii au un grad ridicat de influență asupra conducătorilor societății respective.

Consider interesant și totodată important detalierea conceptului și procesului de ,,poliarhie” și a condițiilor realizării acestuia în caracterizarea relației dintre opinia publică și democrație. Din perspectiva autorului lucrării ,,Poliarhiile” procesul democratizării trebuie înțeles ca bazându-se pe două coordonate liberalizarea pe de o parte operaționalizată prin creșterea oportunității de contestare publică a guvernării și participarea pe de altă parte percepută ca oportunitate a indivizilor de a participa activ la procesul politic dintr-un stat. Cele două elemente centrale ale ,,poliarhiei”, contestarea publică și participarea, pun în evidență gradul de control al cetățenilor asupra liderilor politici și demonstrează rolul foarte important pe care trebuie să-l aibă și să-l joace opiniile fiecărui individ în cadrul unei țări democratice. Democratizarea unei societăți care în cele din urmă să ajungă să se identifice ca ,,poliarhie” se concretizeză în viziunea lui Dahl pe parcursul parcurgerii mai multor stadii și anume: de la hegemonii și oligarhii concurențiale la cvasii-poliarhii (transformare cunoscută de lumea occidentală în secolul XIX), apoi de la cvasi-poliarhii la poliarhii adevărate (ultimile decenii ale secolului XIX până la primul război mondial), iar ultimul și poate cel mai important proces este cel al democratizării depline a poliarhiei (de la dezvoltarea statului bunăstării până la al doilea război mondial reluat la sfârțitul anilor 1960).

Septimiu Chelcea (2002) indică și acesta trei modele care caracterizează relația dintre opinia publică și sistemul politic dintr-o societate: modelul ,,regula majorității” care la fel ca cel al democrației clasice arată că liderii politici iau în considerare doleanțele majorității indivizilor; modelul ,,consistenței” care se referă la la o durabilitate și consistență în timp între evoluția opiniei publice și cei ce guvernează; modelul,,satisfacerii” exprimat ca rezultat al neconcordanței între deciziile politice și preferințele oamenilor.

Opinia publică ca fenomen se prezintă atât ca input al sistemului social în sensul că exercită o influență asupra liderilor și procesului politic dintr-o țară cât și ca feedback al regimului având un rol fundamental în evaluarea și contestarea activității guvernării.

Giovanii Sartori în ,,Teoria democrației reinterpretată” consideră că procesul democratic trebuie să se bazeze pe o ,,guvernare prin consimțământ”. De asemenea acesta apreciază că alegerile organizate liber pe baza opiniilor exprimate liber de către cetățeni și întregul proces electoral al instaurării unei guvernări constituie elementele garantării unui sistem politic democrat. Un alt aspect prezentat de Sartori se referă la ,,modelul cascadei” formulat de K. Deutsch care arată modul de formare și difuziune al opiniei publice în cadrul unui sistem democratic. Acest model presupune un proces ce se desfășoară pe trei niveluri ierarhice: informațiile pleacă de la elitele economice și sociale spre elitele politice și guvernamentale, apoi ajunge la liderii de opinie și la mass media pentru ca în final să se răspândească la masa de cetățeni.

Într-o democrație este de dorit să existe o participare politică a oamenilor nu însă redusă dor la prezența la vot ca expresie a competenței sociale ci și prin participarea la acțiuni de protest, comunitare, la campanii electorale, sesizarea organelor de stat în cazul unor probleme și nu în ultimul rând răspunderea la un sondaj preelectoral sau electoral. În conformitate cu ceea ce am afirmat mai sus se identifică modelul ,,democrației clasice” care apreciază că opinia publică prin preferințele sale ar trebui să aibă control asupra ordinii politice, posibil doar prin intermediul normelor democrației reprezentative. În opoziție cu acest model se prezintă modelul ,,democratic antreprenorial” analizat de Joseph A. Schumpeter în lucrarea ,,Capitalism, Socialism, and Democracy” (1943), care consideră că cetățenii nu ar trebui să beneficieze de un control ridicat asupra problemelor și deciziilor politice dintr-o societate. Politologul american critică modelul ,,democrației clasice” apreciind că trebuie să existe o diviziune a muncii între oamenii de rând și liderii politici care se cere respectată, întrucât nu poate fi vorba de o suveranitate a poporului mai ales datorită faptului că cetățenii nu cunosc toți în detaliu problemele politice, putând fi astfel ușor manipulați. Soluția pe care o propune Schumpeter se îndreaptă spre elite, acestea fiind singurele care pot decide și acționa în mod adecvat și în cunoștință de cauză asupra deciziilor politice, cetățenilor de rând revenindu-le astfel un rol deosebit de redus.

În cadrul relației dintre opinie publică și democrație, sondajele de opinie dețin un rol important. Acestea pot fi considerate ca fiind instrumentele cele mai adecvate de măsurare și apreciere a opiniei publice referitoare la un fapt din societate.

5. Instrumente de măsurare ale opiniei publice.

Sondajele de opinie publică se dovedesc necesare societăților democratice întrucât rolul principal al acestora este de a măsura la o anumită perioadă starea de spirit a populației, surprinzând opinia și climatul opiniei la un anumit moment. Datorită sondajelor oamenii se pot exprima mai des decât o dată la patru ani, acestea formându-le cetățenilor o percepție mai corectă în ceea ce privește subiectele economice, sociale și politice. Aș remarca alături de Frederick C. Turner că o ,,guvernare bazată pe sondaje de opinie publică este o guvernare proastă dar o guvernare care ignoră sondajele de opinie publică este foarte proastă”(Turner, 1995, 146, apud S. Chelcea, 2002,7). Prin intermediul sondajelor populația conștientizează forța sa de influențare a deciziilor într-un anumit sens deoarece devine mai informată și mai puțin expusă tendințelor de manipulare.

Indivizii trebuie să fie conștienți că orice opinie este legitimă și exprimarea acesteia, într-un sondaj, în nici un caz nu le poate provoca prejudicii ci din contră contribuie la formarea unei culturi civice și la cunoașterea opiniei dominante într-o perioadă anume cu privire la o problemă socială. Trebuie înțeles faptul că practica sondajelor de opinie se referă la aplicarea unei logici a democrației. Sondajele pot fi considerate ca reprezentând o formă legitimă și directă de democrație bazată pe mecanismul elecțiunii de tip majoritar. Conform studiilor de specialitate sondajele sprijină ,,pe fiecare să comunice ceva celorlalți sau să afle ceva despre ceilalți”(Caiet metodologic-Sondajul de opinie, 1997).

Sunt autori care apreciază că o dată cu folosirea sondajelor mai întâi de către Gallup în jurul anilor 1930, iar apoi pe scară largă de o serie de institute din SUA se poate vorbii de o cunoaștere și cercetare mai temeinică și mai ștințifiică a fenomenului opiniei publice. O dată cu trecerea anilor și cu înființarea primului institut American Institute of Public Opinion în 1935 de George H. Gallup în SUA, specializat în investigarea opiniei publice are loc internaționalizarea acestei practici care în 1974 se realizează și în Europa prin apariția de Eurobarometre care se efectuează de două ori pe an în fiecare stat al Uniunii Europene.

Sondajele de opinie publică cunosc atât, virtuți cât și, o serie de critici care s-au conturat începând cu perioada de apariție a acestora și până în ziua de azi.

Astfel se pot distinge următoarele avantaje ale întrebuințării sondajelor de opinie publică: cercetează opiniile unor mase mari și eterogene de indivizi facilitând înțelegerea mentalităților, comportamentelor și opiniilor oamenilor; garantează libera și rapida circulație a informațiilor; măsoară reacția populației la unele decizii ale conducerii în cunoștință de cauză; previne manipularea cetățenilor și fraudarea alegerilor; contrabalansează influența grupurilor dominante; anulează impresiile false susținute de lideri care pretind nejustificat că reprezintă interesele publicului; pune în evidență rolul opiniei publice tăcute; consolidează și măresc rata de participare la vot. Așa cum am precizat, sondajele nu sunt scutite nici de critici sau de anumite limite formulate de anumiți autori sau chiar oameni politici necunoscători ai domeniului. Se apreciază că: evaluează situații statice; se creează artificial opinii; nu se măsoară cauze și schimbări; există o anumită neîncredere a populației în comunicarea deschisă; marja de eroare este uneori mare; previziunea este dificilă de realizat. Toate aceste critici aduse sondajelor, pot fi combătute întrucât acestea, se realizează ca urmare a apariției unei probleme de ordin social așadar nu pot fi create dinainte opinii iar ceea ce reflectă este situația la acel moment, dar, de aceea se comandă și se execută sondaje la o perioadă anume de timp. Mai mult decât atât, se măsoară opinii și atitudinii ale indivizilor, căutându-se cauzele care le-au provocat, pentru ca pe baza lor să se configureze diverse previziuni, cum este în cazul exit-polurilor.

O problemă aparte o constituie modalitățile în care sondajele de opinie publică sunt preluate și prezentate în mass media care spre deosebire de realizatorii sondajelor alocă spațiu restrâns materialelor, caută mereu informații noi și le publică în funcție de anumite preferințe sau perioade de timp. În mod contrar institutele de sondare culeg informațiile într-o perioadă mai lungă și caută ceva constant, previzibil și repetabil. De aceea trebuie să existe o conlucrare între cele două entități iar în privința publicării sondajelor în media trebuie precizate următoarele: beneficiarul și autorul sondajului, scopul acestuia, tipul de metodă și instrumentul utilizat în culegerea datelor, ordinea și formularea exactă a întrebărilor, marja de eroare, eșantionul pe care s-a realizat cercetarea și perioada de culegere a informațiilor de pe teren. În continuarea acestei teme voi aborda pe scurt teoriile influenței mass media asupra opiniei publice.

6. Rolul mass-media și teorii ale influenței mass-media asupra opiniei publice.

Deși, la început, opinia publică se realiza prin intermediul comunicării interpersonale, o dată, cu dezvoltarea mijloacelor mass media, s-a constatat o diversificare a ofertelor și a informațiilor prezentate de acestea, fapt care a condus în cele din urmă la o multiplicare a tipurilor de publicuri. Periodicitatea și ritmicitatea cu care sunt transmise anumite genuri de mesaje prin canalele media au fost cele care au dat naștere unor numeroase tipologii de publicuri. În zilele noastre se poate observa o strânsă legătură între sistemul mass media ca fiind cel care asigură și facilitează transmiterea de informații către indivizi și opinia publică care reprezintă punctul de referință și de analiză al acestuia. Așadar există o intercondiționare și o influență reciprocă între media ca principal formator de opinie al societății actuale, care se dovedește a fi una de consum și fenomenul opiniei publice. Astfel în privința relației dintre mass media ca emițător de informații și indivizi ca receptori s-au formulat de-a lungul timpului o serie de teorii ce presupun o influență mai ridicată sau mai redusă asupra procesului de formare al opiniei publice.

O primă teorie de acest gen se identifică în perioada de după primul război mondial, modelul ,,glonțul magic”, prin care comunicării de masă i se atribuie un efect instantaneu și uniform pe care aceasta îl produce asupra oamenilor. Opus acestui model este teoria ,,fluxului comunicării în două trepte” care distinge două tipuri diferite de surse de mesaje, abandonând ideea ,,glonțului magic”, conform căreia toți indivizii sunt identici și nu au contact unii cu alții. Cele două entități care sunt pe post de emițători de mesaje sunt mass media, pe de o parte, care transmite informații spre cei care se preocupă să se informeze asupra diferitelor aspecte ale societății, în special liderii de opinie, iar, pe de altă parte, de la aceștia prin intermediul relațiilor interpersonale spre marea masă a populației, care ori nu are acces direct la media, ori nu este interesată de aflarea cât mai multor lucruri. Consider că acum se poate vorbi, așa cum de altfel apreciază și Edward L. Bernays, și de faptul că presa dar și televiziunea este interesată să transmită publicului ceea ce aceștia consideră a avea relevanță pentru ei, astfel exercitându-se și o anumită influență din partea acestora spre media în general dând naștere unei intercondiționări între cele două părți. O a treia teorie, referitoare tot la procesul de formare al opiniei publice, cea a ,,stabilirii ordinii de zi”, prezentată și testată de diferiți autori ca Kurt Lang și E. Lang sau Maxwell E. McCombs și Donald L. Shaw apreciază că mass media prin conținuturile pe care le transmite îndreaptă atenția și privirea oamenilor spre acestea. Cu alte cuvinte această teorie postulează faptul că media este cea care stabilește problemele importante, agenda fiecărui individ, îi arată la ce să se gândească și în legătură cu ce să emită o anumită opinie. Cercetările efectuate pentru testarea teoriei au indicat că într-adevăr, ceea ce se prezintă ca fiind semnificativ în media, se regăsește cu aceeași semnificație și în interiorul spațiului public.

Teoria ,,spirala tăcerii” formulată de Elisabeth Noelle-Neumann explică de asemenea rolul pe care mass media îl are în procesul de formare al opiniei publice, considerând că în timpul acestuia, indivizii care percep opinia lor ca fiind minoritară în raport cu cea a majorității, resimt o anumită presiune, și astfel, ori se alătură acestora, ori nu-și mai exprimă deloc punctul de vedere. Teama de izolare față de cei din jur este explicația oferită de Elisabeth Noelle-Neumann la presiunea resimțită de anumiți oameni în momentul în care aceștia nu-și mai fac cunoscută opinia personală. În legătură și cu teoriile anterioare, se poate constata că, mass media, este cea care, ca principal formator de opinie al societății noastre prezintă și transmite anumite opinii cu privire la anumite evenimente și astfel se poate crea impresia că aceasta reprezintă într-adevăr curentul de opinie majoritar deși acest lucru poate fi fals. Teoria ,,spirala tăcerii” prin această constatare a temei de izolare a indivizilor imprimă o nouă perspectivă asupra înțelegerii modului în care se dezvoltă și evoluează procesul de cristalizare al opiniei publice.

Datorită diversificării limbajelor și a canalelor de transmitere către receptori a informațiilor o dată cu explozia mijloacelor comunicării de masă se pune problema analizei credibilității surselor și a raportului dintre informare și dezinformare ca urmare a persuasiunii tot mai crescute prezente în cadrul procesului de comunicare. Persuasiunea ca proces psihosociologic și credibilitatea sursei vor fi cele două probleme majore asupra cărora voi dezbate în capitolul următor.

Capitolul II.Perspective asupra persuasiunii.

Prin procesul de influență socială se înțelege ,,fenomenul psihosocial care constă din modificarea sistemelor cognitiv-intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acționale, care se produc ca rezultat al interacțiunii dintre persoane, grupuri, organizații și situații sociale” (Cristea, 2002, 191). În sens general influența presupune un anumit mod de comunicare prin intermediul căruia un actor social exercită o acțiune care determină schimbarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor alte persoane sau grupuri. Pentru a se putea discuta despre problematica influenței psihosociale este nevoie ,,de prezența a cel puțin două entități(indivizi sau grupuri) A și B și a unui obiect ce reclamă o reacție(opinie, evaluare, atitudine, comportament, raționament etc.)” (Petcu, 2002, 125). În momentul în care prima entitate(A) identificată ca sursă a comunicării va reușii să determine pe cea de-a doua entitate(B), ținta, să își modifice opiniile, atitudinile, comportamentele și să acționeze conform acesteia va avea loc un proces de influență psihosocială.

O serie de autori printre care Raymond Boudon, F. Bourricaud(1982) și Talcot Parsons(1967) consideră că influența socială înțeleasă ca acțiune orientată cu scopul de a determina modificări asupra altor persoane de ordin atitudinal și comportamental reprezintă o formă aparte de putere care nu apelează la constrângere ci la persuasiune, manipulare și propagandă. Având în vedere aceste lucruri voi încerca o scurtă caracterizare precum și o diferențiere a principalelor forme de influență realizate prin intermediul comunicării dar înainte de aceasta aș evidenția câteva aspecte importante rezultate din cercetări experimentale, legate de acest proces.

1. Principalele forme ale influenței psihosociale.

În primul rând în cadrul unei relații de influență așa cum sublinia și Marian Petcu (2002) trebuie identificat un ,,agent de influență” și respectiv un ,,obiect de influență” (Cristea, 2002,191) care pot fi indivizi, grupuri sau instituții sociale. În al doilea rând se cere identificat tipul și forma de comunicare folosită, scopul, condițiile și contextul comunicării precum și felul modificărilor la care se dorește să se ajungă. Potrivit lui Dennis McQuail (1999) pentru producerea influenței, emițătorul care exercită acțiunea de schimbare are nevoie de anumite caracteristici denumite ,,resurse de putere”, în timp ce receptorul la rândul său trebuie să beneficieze de anumite ,,baze motivaționale ale puterii”.

În privința modalităților de comunicare pe care le presupune influența există două forme principale: influență interpersonală, în cadrul căreia statutul psihosocial al celor două entități implicate se situează la același nivel, de la individ la individ în mod direct și influență impersonală realizată de o sursă (organizație sau instituție socială) indirect printr-un alt emițător (mass-media) asupra unor categorii de oameni. Din punct de vedere al intenționalității celui care inițiază comunicarea se distinge conform lui Darie Cristea (2002) o influență intenționată (efectuată conștient), neintenționată (realizată în mod spontan), formativă (datorată socializări) , de adecvare socială(rezultată în urma uniformizării celor două entități) și manipulativă (axată pe îndeplinirea scopurilor sursei). De asemenea se poate vorbii de două niveluri distincte ale influenței sociale: influență manifestă care se referă la o modificare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor receptorului, realizată în mod public, care însă nu este de durată ci doar la suprafață și influența latentă prin intermediul căreia se produce o schimbare reală și pe o perioadă îndelungată a comportamentului țintei. Jean-Claude Abric (1971/2002, 170) identifică la rândul său trei mari tipuri de influență socială: influența normativă prin care, individul își realizează activitățile prin intermediul și sub presiunea valorilor grupului său de apartenență, influența informativă ce ușurează înțelegerea anumitor situații prin folosirea informațiilor de la ceilalți și influența inovatoare datorită căreia grupurile evoluează din punct de vedere cognitiv și normativ.

În timp ce unii autori apreciază: conformarea, identificarea și internalizare ca fiind procesele principale implicate în realizarea influenței, alții consideră că: imitația, contagiunea, comparația socială, disonanța cognitivă, sugestia, persuasiune, ordinul, manipularea și influența minorităților reprezintă mecanismele psihosociale esențiale de producere a influenței. Personal apreciez că trebuie operată o distincție clară între procesele propriu-zise pe care le implică influența și metodele și instrumentele specifice fiecărui proces. De aceea consider faptul că persuasiunea, propaganda și manipularea reprezintă principalele procese ale influenței psihosociale, iar, celelalte pot fi considerate tehnici separate care caracterizează fiecare un anumit tip de proces. Înainte de prezenta, o analiză succintă a persuasiunii, propagandei și manipulării din perspectiva diferențelor și a modalităților specifice prin care acționează fiecare, consider important de precizat sensul celor mai utilizate instrumente prin care acestea operează. Astfel, conformarea constă în schimbarea atitudinii sau comportamentului receptorului în urma acceptării voluntare de către acesta a poziției sursei care efectuează comunicarea. Identificarea, se referă la adoptarea de către cel influențat a unui comportament similar cu cel observat la inițiatorul comunicării, iar internalizarea presupune de asemenea apropierea poziției țintei față de cea a emițătorului. Un alt set de metode clasice folosite în exercitarea influenței sunt următoarele: imitația (copierea unui model comportamental și atitudinal relevant pentru cel influențat), contagiunea (preluarea unui model promovat de un lider și adoptarea inconștientă a acestuia), sugestia (inducerea anumitor opinii și atitudini asupra individului fără ca acesta să conștientizeze acest lucru), ordinul (realizarea influenței prin intermediul unei autorități recunoscute) , comparația socială (raportarea imaginii de sine la cei din jur), disonanța cognitivă(reducerea unei tensiuni psihice interne a individului și restabilirea unui echilibru cognitiv și afectiv), presiunea normativă (manifestarea unor nevoi de integrare și afiliere la un anumit grup cu norme și reguli strict determinate) și influența minorităților (modificarea comportamentului unei majorități prin intermediul unor raporturi cu o minoritate). Nu am abordat în detaliu fiecare instrument și tehnică de realizare a influenței sociale întucât voi mai face referiri în privința acestora în momentul caracterizării modelelor și principiilor generale ale persuasiunii.

Am decis să efectuez o analiză a principalelor note definitorii și a diferențelor pe care le presupune persuasiunea, propaganda și manipularea comportamentală, întrucât există lucrări precum cea a lui Alex Mucchelli (2002), ,,Arta de a influența” sau cea a lui Elliot Aronson și Anthony Pratkins (1991) ,,The Age of Propaganda.Everyday Use and Abuse of Persuasion” care le tratează nediferențiat în cadrul domeniului influenței psihosociale.

În timp ce persuasiunea se referă la ,,procesul de schimbare a opiniilor, atitudinilor sau comportamentului unor persoane conștiente că se urmărește această schimbare prin expunerea la mesaje transmise cu acest scop” (S. Chelcea, 2002, 138), prin propagandă se înțelege tot o acțiune de modificare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor indivizi însă fără ca aceștia să conștientizeze acest lucru, urmărindu-se doar atingerea scopurilor comunicatorului mesajului respectiv. Manipularea comportamentală se deosebește la rândul său de persuasiune și propagandă deoarece propune în cadrul procesului de influență acțiuni care se află în discordanță cu scopurile receptorilor.Propaganda și manipularea reprezintă două procese de influență socială negativă întrucât urmăresc doar realizarea scopului sursei și mai mult decât atât cei influențați nu sunt conștienți de acest fapt.

Termenul de propagandă provine din latinescul propago-propagare și se identifică cu comunicarea, care urmărește să răspândească anumite idei sau cauze cu scopul, de a determina schimbarea unor atitudini și comportamente ale unor indivizi, apreciați drept ținte, conforme cu cele ale sursei care emite respectivul mesaj. Michel-Louis Rouquette (1994/2002) consideră că ,,propaganda este acțiunea deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului” (M. L. Rouquette, 1994/2002, 91). Se poate constata, după cum observă de altfel și Septimiu Chelcea (2002) o apropiere a caracteristicilor celor trei procese ale influenței, aceasta datorându-se faptului că toate încearcă să exercite schimbări de opinie, atitudine și comportament. Dacă în persuasiunea importantă este integrarea motivațiilor schimbării și a acțiunilor ulterioare care îi apațin în întregime receptorului în lipsa unei influențe externe, în cadrul propagandei și manipulării se mizează pe sugestibilitate, intenționându-se doar satisfacerea nevoilor propagandistului. Persuasiunea propune realizarea atât a dorințelor celui ce persuadează cât și a celui persuadat care acceptă și interiorizează mesajul transmis.

Charles U. Larson (2001/2003) caracterizând propaganda și tehnicile acesteia, identifică trei concepte importante care o definesc și o diferențiază de alte procese ale influenței sociale: ,,cauză”, ,,intenționat” și ,,răspândire”. Orice sistem de comunicare care se folosește de propagandă urmărește să imprime și să promoveze o anumită cauză în mod intenționat și să o răspândească în rândul a cât mai mulți indivizi.

Unii autori consideră că persuasiunea este mai dificil de realizat decât propaganda, însă spre deosebire de aceasta schimbările pe care le determină sunt mai puternice și durează o perioadă mai îndelungată. Chiar dacă manipularea și propaganda provoacă reacții imediate asupra celor influențați, persuasiunea imprimă modificări importante care doar prin apariția unui nou element persuasiv mai puternic pot fi schimbate din nou. De asemenea trebuie subliniat faptul că persuasiunea se bazează pe argumente raționale și nu pe coercițiune sau informare greșită și denaturată așa cum era înainte realizată propaganda. În ceea ce privește tacticile propagandei se pot constata următoarele aspecte: folosește imitația și identificarea între sursă și receptor, sugestia și recomandarea prin mărturiile unor personalități, prezentarea cu argumente solide doar al unui aspect al unei anumite problematici, crearea unei tensiuni emoționale , stereotipia, repetiția, înlocuirea numelor, urmărind în final uniformizarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor prin eliminarea procesului gândirii.

Din perspectiva lui Garth Jowatt și Victoria O’ Donnell (1992) în analiza unei comunicări care apelează la propagandă trebuie parcurse o serie de etape: identificarea obiectivului acțiunii propagandistice; descrierea contextului de apariție a propagandei; precizarea sursei propagandei; prezentarea structurii organizației propagandistice; determinarea publicului țintă; caracterizarea tehnicilor folosite de media; contrapropaganda și evaluarea efectelor procesului de propagandă.

Din ce în ce mai multe lucrări de persuasiune și de opinie publică, postulează faptul că mijloacele de informare în masă și în special mass-media folosesc propaganda și persuasiunea în cadrul programelor și transmisiunilor pe care le realizează, nemaifăcânu-se o diferență clară între informarea obiectivă și imparțială și influență. Acest fapt se datorează banalizării actualității și a înlocuirii judecății logice cu folosirea argumentelor emoționale și a sugestiei, instrumente specifice manipulării și propagandei. Dacă în cele prezentate mai sus am încercat să mă axez mai mult pe evidențierea diferențelor dintre principalele procese de influență socială și în special a propagandei și a instrumentelor pe care aceasta le utilizează, în continuare voi urmării să abordez exclusiv problematica persuasiunii.

2. Comunicarea persuasivă ca proces de influență.

Premisele persuasiunii se identifică începând cu grecii antici, aceștia fiind primii care au utilizat sistematic comunicarea persuasivă prin intermediul retoricii. Retorica, reprezenta în Grecia și în Roma Antică, limbajul oral care avea scopul de a influența și modifica judecățile și comportamentele oamenilor. Aristotel apreciază retorica drept ,,acea facultate de a sesiza, în orice situație, mijloacele existente pentru a convinge” (Larson, 2001/2003, 24), și teoretizează trei factori principali prin care aceasta se caracterizează: ,,credibilitatea sursei” (ethos), ,,apelul emoțional” (pathos), ,,logic” (logos). Dacă se compară definițiile pe care persuasiunea le cunoaște în zilele noastre se observă apropierea dintre aceasta și retorica lui Aristotel cât și importanța celor trei termeni enumerați mai sus. Diferențele constau în faptul că, în timp ce la începutul teoretizării aspectelor persuasiunii se accentua rolul sursei care emite mesaje, acum se urmărește studierea atât a comunicatorului cât și a mesajului transmis și a receptorului.

Persuasiunea ca proces de influență trebuie să ia în considerare o perspectivă lărgită în cadrul căreia să acorde aceeași importanță emițătorului, mesajului și receptorului. Pentru a se putea efectua persuasiunea este nevoie de o cooperare între agentul persuasiv și cel ce receptează mesajul respectiv și mai mult decât atât de o abordare și o determinare a ambelor puncte de vedere implicate în această relație de comunicare. Apreciez că este o greșeală să se caracterizeze persuasiune doar dintr-o perspectivă (a sursei sau a recptorului) ci este important de examinat întreaga relație, care se formează între emițător, mesaj, contextul în care are loc comunicarea și receptor. De asemenea consider că, pentru a înțelege persuasiunea este necesar să se realizeze o distincție clară între ceea ce reprezintă factorii și procesele acesteia. O serie de autori au propus o varietate de modele explicative ale persuasiunii însă fără a diferenția între factorii și procesele implicate în schimbarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor celor persuadați. Atât modelele cât și factorii care caracterizează problematica persuasiunii le voi analiza în paginile următoare, însă aș dori să precizez care sunt acestea. În privința factorilor care pot influența comunicarea persuasivă și la care se face referire în literatura de specialitate se identifică: sursa, mesajul, canalul de comunicare, mediul comunicării mesajului și receptorul. În cazul proceselor implicate în realizarea persuasiunii s-au observat următoarele elemente: expunerea la mesaje, atenția acordată mesajelor, înțelegerea mesajelor, acceptarea/neacceptarea acestora și acțiunea sau comportamentul receptorului rezultat în urma influenței.

În concordanță cu Jean-Noel Kapferer remarc faptul că în studiul actual al persuasiunii se conturează trei direcții independente de analiză și anume: din perspectiva structurii mass-media, a conținutului mesajului și a efectelor comunicării. În primul caz cercetările urmăresc ,,cine controlează informația, cui aparțin mijloacele de difuzare, cum influențează anumite grupuri difuzarea” (J.N. Kapferer, 1978/2002, 13); în al doilea caz se încearcă stabilirea sensului simbolurilor și semnelor cuprinse în mesajele persuasive; iar ultima abordare se orientează pe observarea și măsurarea schimbărilor atitudinale și comportamentale, acest lucru realizându-se de obicei prin cercetări experimentale. Studiile asupra persuasiunii au evidențiat o serie de operații în urma cărora se poate constata dacă s-a produs sau nu o schimbare de atitudine sau de comportament a celor ce au fost persuadați. În primul rând mesajul elaborat de sursă trebuie să intre în contact cu mediul de comunicare al receptorului, să-i atragă acestuia atenția, să-l determine să reflecteze asupra aspectului transmis, să-l înțeleagă, pentru ca în cele din urmă să-l refuze sau să-l accepte și să acționeze într-un sens sau altul.

Analizând definițiile pe care diverși autori le atribuie persuasiunii, se poate constata că, deși fiecare pune accentul pe un anumit aspect al acesteia, toți se referă la un tip sau altul de schimbare rezultat în urma comunicării persuasive. Astfel la Jean-Noel Kapferer (1978/2002, 20) persuasiunea apare ca ,,procesul prin care o sursă transmite unidirecțional simboluri lingvistice sau nonlingvistice în scopul de a influența una sau mai multe persoane”. De aici se înțelege că emițătorul este cel care controlează atât sensul comunicării cât și conținutul mesajului transmis însă pentru a se putea vorbii de un sistem de influență este nevoie de o relație de empatie și cooperare între cele două entități participante la acest proces. Din acest punct de vedere autopersuadarea joacă un rol important pentru că de cele mai multe ori individul nu poate fi persuadat decât dacă participă și el ca subiect activ la acest demers. Așa cum de altfel apreciază și Charles U. Larson ,,persuasiunea rezultă întotdeauna din eforturile combinate ale sursei și receptorului” (C. Larson, 2001/2003, 27). Același autor (1973) descrie persuasiunea ca ,,un proces prin care opțiunile decizionale sunt intenționat limitate sau extinse prin interacțiunea mesajelor, surselor sau receptorilor și prin care atitudinile, credințele, opiniile sau comportamentele sunt modificate, printr-o restructurare cognitivă a imaginii despre lume a unei persoane sau a cadrului ei de referință”. Consider ca fiind mult mai elaborată și mai elocventă această definiție, mai ales că specifică în mod clar intenționalitatea mesajului și schimbarea care se produce la nivelul receptorului, aceea de ,,restructurare cognitivă”. Mai mult decât atât Charles U. Larson precizează interdependența celor trei factori (sursă, mesaj, receptor) și diferențiază persuasiunea de alte tipuri de influență psihosocială prin această interpretare. De asemenea Norbert Silamy (1995/1996, 231, apud S. Chelcea, 2002, 138) caracterizează persuasiunea ca fiind ,,acțiunea exercitată asupra cuiva în scopul de a-l determina să creadă sau să facă ceva”. Această definiție nu cred că poate să delimiteze într-o mare măsură comunicarea persuasivă de propagandă sau manipulare și mai degrabă evidențiază scopul general al procesului de influență socială.

În urma cercetării definițiilor și caracterizărilor care au fost aduse persuasiunii am identificat următoarele note definitorii: orice comunicare persuasivă conduce la o schimbare de opinie, atitudine și comportament; scopul comunicatorului trebuie să fie acela de modificare a opiniilor, atitudinilor și comportamentului audienței; entitatea (individ, grup social, instituție socială) supusă procesului de persuadare trebuie să fie conștientă că mesajul respectiv este transmis în scopul de a o influența; la nivelul receptorului are loc o operație de reorganizare cognitivă în privința conținutului informației primite. În această privință, se remarcă o trecere de la o viziune de tip static, a rolului pe care-l are individul supus influenței în cadrul persuasiunii indusă de modelele clasice ale acestui domeniu, la o concepție diferită, evidențiată de teoriile cogniției sociale, în care auditoriul devine o entitate activă. O dată cu dezvoltarea elementelor cogniției sociale, și a cercetărilor în acest domeniu se modifică substanțial și perspectiva asupra persuasiunii. Datorită acestui fapt, dar și a creșterii numărului surselor de informare ale comunicării de masă, tehnicile persuasive tratează actorii sociali în funcție de schemele mentale și procesele cognitive pe care aceștia le elaborează în momentul contactului cu multitudinea de mesaje cu care sunt asaltați zilnic.

Cercetând modul în care individul își modifică atitudinile și comportamentul în urma recepționării unui anumit mesaj, Jean-Noelle Kapferer (1978/2002, 16) sugerează de asemenea, ca fiind potrivită, abordarea ,,prelucrării informației, adică a examinării modului în care receptorul mesajului îl supune pe acesta la un anumit număr de operații mentale, al căror rezultat este schimbarea sau nu a atitudinii”.

Consider important de adăugat alături de Jean-Noelle Kapferer că prin enumerarea principalilor factori și a proceselor ce intervin în aplicarea persuasiunii nu se poate constitui un univers elaborat și coerent al acestui domeniu. În acest sens se impune o reconsiderare a achizițiilor cercetărilor ștințifice din cadrul altor discipline ca psihosociologia, sociologia, ștințele politice și marketingul care să se afle în stânsă legătură cu persuasiunea.. Deși s-au postulat o serie de modele și principii ale acestui proces de influență, pe care le voi prezenta în continuare, consider că eforturile de investigare ar trebuii să se orienteze pe mecanismele și motivele care stau la baza schimbărilor de opinie, atitudine și comportament a subiecțiilor sociali. De aceea, apreciez că, toată esența persuasiunii, se rezumă la înțelegere modului în care, aceștia procesează informațiile provenite din mediul lor social.

3. Modele și principii ale cercetării comunicării persuasive.

Primul model la care se fac trimiteri în literatura de specialitate, este cel al lui Shannon și Weaver și conține patru elemente esențiale: sursa, fiind reprezentată de agentul persuasiv, mesajul transmis prin intermediul unui cod, canalul prin care respectivul mesaj este recepționat și receptorul care se identifică cu decodificatorul mesajului, adică cu persuadatul. Acest model, aparține mai degrabă teoriei informației și comunicării fiind interesat în mod special, de transmiterea și decodificarea semnelor, spre deosebire de cele din domeniul persuasiunii, care pun accentul pe modalitățile în care pacienții persuadați le utilizează în comportamentele lor. Jean-Noelle Kapferer (1978/2002), apreciază de asemenea că acest model al Shanon și Weaver este limitat în ceea ce privește calitatea transmiterii semnalului, a interpretării acestuia precum și datorită imposibilității de stabilire a unei relații între mesaje și efectele rezultate în urma comunicării.

Modelul cel mai cunoscut, la care majoritatea autorilor care au studiat persuasiunea fac referire este cel formulat de Carl Hovland și echipa sa de cercetători de la Universitatea Yale, care se înscrie într-un proiect numit ,,Programul pentru Probleme de Comunicare și Schimbare a Atitudinii”. În cadrul acestui program Hovland, Janis și Kelley (1953), au realizat o serie de experimente prin care au încercat să determine o serie de modalități care să permită ridicarea moralului soldaților americani. Asfel au analizat o serie de aspecte legate de dimensiunile factorului sursă (credibilitate, frumusețe, familiaritate, similaritate), ale mesajului(argumentare unilaterală și bilaterală, concluzii explicite și implicite) și ale audienței (nivelul școlarității, al vârstei, al inteligenței, al stimei de sine). În urma cercetărilor efectuate de grupul de la Yale persuasiunea a fost concepută ca un ansamblu de șase faze: expunerea la mesaj(existența unui contact cu informația), acordarea atenției mesajului(selectivitatea stimuluilor), comprehensiunea mesajului de către receptor (existența unei corespondențe între sensul mesajului atribuit de sursă și cel atribuit de țintă), acceptarea sau respingerea informației respective, persistența schimbării rezultată în urma adoptării noii atitudini și comportamentul propriu-zis prin care individul acționează ca urmare a procesului de persuasiune. Jean-Noelle Kapferer (1978/2002) consideră că, trebuie să existe o interdependență între toate cele șase operații, niciuna dintre acestea, neputându-se realiza decât dacă se parcurge tot acest sistem în mod ierarhic. Acest model, în funcție de cei care l-au caracterizat cunoaște o serie de denumiri. Charles U. Larson (2001/2003) îl identifică ca reprezentând teoria schimbării atitudinii ,,dintr-o singură lovitură”, Jean-Noelle Kapferer (1978/2002) îl definește ca ,,modelul medierilor multiple”, alții îl caracterizează ca modelul comunicării sau al învățării mesajului (cine spune, ce spune și cui spune) sau ca teoria ,,stimul-răspuns” și teoria ,,învățării”. Toate aceste teoretizări se concentreză asupra aceluiași lucru, însă diferența se datorează celor două perspective din care este prezentată persuasiunea, în funcție de factorii care influențează principalele variabile ale comunicării sau de procesele care intervin pe parcursul comunicării persuasive.

Jean-Noelle Kapferer (1978/2002) apreciază că modelul de la Yale se structurează în esență pe procesul de receptare (primele trei operații) și acceptare (următoarele trei) care împreună explică cum se realizează influența. Toate cele șase etape ale modelului depind într-o anumită măsură de variabilele comunicării, adică de calitățile sursei, ale canalului, ale conținutului mesajului și de cele ale persoanei persuadate. Aceste caracterizări precum și concluziile studiilor experimentale elaborate de Carl I. Hovland și colaboratorii săi le voi aborda după ce voi definitiva prezentarea modelelor cele mai cunoscute și folosite în cercetarea persuasiunii.

Un model de asemenea cunoscut și teoretizat în literatura de specialitate este teoria ,,judecății sociale” fundamentată în urma studiilor realizate de Carl I. Hovland și Muzafer Sherif (1961), care pune în evidență modul în care indivizii percep mesajul persuasiv în funcție de atitudinea pe care și-o formează. ,,Elementul de noutate al abordării asimilare/contrast constă în interpretarea discrepanței dintre sursă și receptor ca dezacord între atitudinea celui care comunică și latitudinea (marja) de acceptare a persoanelor care receptează mesajul” (S. Chelcea, 2002, 83). Cei doi cercetători (1952, 1953) identifică trei regiuni posibile de poziționare a unui mesaj persuasiv: regiunea de acceptare din jurul atitudinii receptorului, regiunea de neangajare și regiunea de respingere. În momentul procesului de pesrsuasiune, persoana persuadată procesează informația primită și în funcție de propriile sale convingeri plasează mesajul persuasiv în una din cele trei regiuni. În cazul în care, respectivul mesaj este încadrat în zona de acceptare a individului, înseamnă că s-a realizat o schimbare de opinie, atitudine sau comportament.

Un alt set de modele care se ocupă de schimbarea atitudinală rezultată în urma comunicării persuasive sunt teoriile ,,consistenței” în cadrul cărora Robert B. Zajonc ( 1960) încadrează teoria ,,echilibrului” a lui Fritz Heider (1946), teoria ,,congruenței”, elaborată de Charles E. Osgood și Percy H. Tannenbaum (1955), teoria ,,disonanței cognitive”, formulată de Leon Festinger (1957) și teoria reactanței dezvoltată de Jack W. Brehm (1966).

Teoria ,,echilibrului” postulată de Fritz Heider (1946, 1958) și Theodore Newcomb (1953) apreciază că, oamenii, datorită tendinței de a trăii într-o stare de echilibru, sunt consistenți în atitudinile lor atât față de cei din jur, cât și față de obiectele care-i înconjoară. Pentru realizarea acestui echilibru, indivizii trebuie să-și modifice, conform teoriei una sau alta dintre cele două tipuri de atitudini. Astfel, Fritz Heider identifică ,,simpatia” și ,,apartenența la o unitate socială” ca relații interpersonale specifice procesului de reducere a tensiunii și stabilirii echilibrului interior al persoanei respective.

Teoria disonanței cognitive inițiată de Leon Festiger (1957) se referă de asemenea la stabilirea unui echilibru în ceea ce privește relația dintre două atitudini. Atunci când un individ intră în contact cu o informație care este în contradicție cu universul său cognitiv, se generează o tensiune psihică, moment în care acesta caută să reducă starea de disonanță cognitivă fie prin eliminarea completă a elementelor disonante, fie prin întărirea celor consonante. În cadrul acestei teorii se disting o serie de postulate care sunt caracterizate și enumerate și de Septimiu Chelcea (2002) : starea produsă de disonanța cognitivă creează la nivel psihologic disconfort; în vederea reducerii tensiunii psihice, indivizii caută informații care să le întărească atitudinile consonante și să le îndepărteze pe cele disonante; importanța și proporția cognițiilor care se află în contradicție cu atitudinea omului generează modificări ale disonanței; după stabilirea consonanței, oamenii caută să respingă orice informație care poate produce disonanță.

Teoria ,,reactanței” a lui Jack W. Brehm (1966) apare ca o continuare a teoriei ,,disonanței cognitive”, considerând schimbarea atitudinală ca fiind rezultatul reducerii libertății de alegere a individului. În aceste condiții tensiunea psihică care apare se poate elimina prin restabilirea libertății persoanei respective, astfel încât ,,acțiunile interzise devin mai dezirabile, atitudinile față de obiectele ce-i sunt refuzate devin mai favorabile” (S. Chelcea, 2002, 91).

Persuasiunea ca ,,proces intrapsihic secvențial de procesare a informației” (J. N. Kapferer, 1978/2002, 60), este tratată de Richard Petty și John T. Cacioppo (1986) în cadrul modelului ,,probabilității elaborării”, din perspectiva modului în care persoana persuadată judecă și evaluează informația receptată. În acest context un rol esențial revine importanței și relevanței pe care îl are un anumit mesaj pentru receptor. În funcție de respectiva problemă, individul procesează mesajul pe ruta centrală sau pe ruta periferică. În cazul primei situații persoana se angajează activ, este motivată, este atentă la conținutul și la argumentele mesajului transmis, spre deosebire de a doua situație în care, aceasta nu se angajează activ, nu evaluează conținutul și informațiile cuprinse în mesaj, fiind orientată în special spre caracteristicile exterioare ale variabilelor comunicării și spre realizarea de inferențe. Factorii principali ai acestui model îi reprezintă: ,,importanța problemei în discuție” (P. Iluț, 2004, 56), ,,nivelul de motivație în raport cu conținutul mesajului și abilitatea de procesare a mesajului” (G. Jderu, 2006, 14). Așadar se poate constata că oamenii procesează informația prin ruta centrală atunci când sunt interesați și direct implicați în respectiva problemă, dovedind totodată abilitatea și motivația de a înțelege și evalua sensul informației transmise. În schimb, ruta periferică presupune un individ nemotivat și neinteresat de ceea ce conține mesajul persuasiv, analizând doar aspectele legate de calitățile sursei, forma mesajului și contextul receptării acestuia. Motivațiile receptorilor în procesarea mesajelor persuasive depind de: nivelul de implicare în raport cu conținutul informației, de relevanța problemei, de interesul personal al subiectului; în timp ce abilitatea de procesare este cauzată în general de cultura și nivelul intelectual al individului.

În concordanță cu modelul lui Richard Petty și John T. Cacioppo se distinge modelul ,,euristic-sistematic” elaborat de Shelley Chaiken și colaboratorii săi în 1987. Conform acestuia, receptorul în momentul examinării informației persuasive adoptă fie o modalitate de gândire sistematică, fie o modalitate euristică prin care procesează apoi mesajul. Abordarea sistematică corespunde rutei centrale iar, cea euristică rutei periferice. Motivele în funcție de care se alege una dintre variante sunt reprezentate de importanța informațiilor și argumentelor prezentate de către sursă, de interesele, valorile și atitudinile receptorului față de respectiva problemă și de impresia pe care subiectul intenționează să o transmită. Diferența semnificativă dintre cele două modele este dată de faptul că ,,ruta centrală și cea periferică sunt mutual exclusive, pe când tratamentul euristic și cel sistematic se pot completa reciproc” ( A. Neculau, 2003, 137).

În urma analizării celor două teorii se poate constata că, dacă se urmărește ruta centrală ca proces de prelucare cognitivă, persuasiunea trebuie să se orienteze pe argumente întemeiate, raționale și atent elaborate în constituirea mesajului, iar dacă se alege ruta periferică comunicarea persuasivă trebuie concentrată pe calitățile sursei, pe forma mesajului și pe împrejurările receptării întrucât subiectul se folosește de ,,scurtături mentale” în evaluarea informațiilor.

Noutatea adusă de aceste modele constă în evidențierea unei a patra variabile a persuasiunii, contextul care caracterizează acest proces alături de sursă, mesaj și receptor. Astfel în concepția lui Richard Petty și D. Wegenen schema persuasiunii este formată din factorii sursă, mesaj, receptor și context care prin intermediul proceselor afective, cognitive și comportamentale determină schimbarea atitudinală ( Petty, Wegnen, 1998, 24, apud P. Iluț, 2004, 57).

O deosebită importanță în cadrul teoriilor destinate problematicii persuasiunii trebuie acordată schemelor mentale care intervin în procesarea informației. ,,Cunoașterea de sine poate îndeplinii un rol de moderator în comunicarea persuasivă” (G. Jderu, 2006, 28). În momentul evaluării unui mesaj persuasiv oamenii se raportează la acesta din perspectiva propriilor opinii, atitudini și comportamente, astfel încât se consideră că și raportarea la sine se realizează urmărind o rută centrală sau o rută periferică. În această privință se constată că, o stimă de sine ridicată determină o rezistență crescută față de informațiile persuasive care se poziționează în zona de respingere a țintei. Experimentele efectuate de către G. Debra Huton și Roy F. Baumeister (1992) indică faptul că prin imprimarea unei centrări pe sine crescute, subiectul supus persuasiunii va folosii ruta centrală, respinngând mesajele care sunt contradictorii schemei personale, acceptându-le însă pe cele conforme propriei structuri.

Alex Mucchielli identifică la rândul său o legătură între schemele de context și comunicarea persuasivă. Astfel, acesta apreciază că, sensul unui mesaj persuasiv este dependent de contextul situațional și de modalitatea în care receptorul percepe sensul comunicării. În concepția autorului ,,sensul unui obiect se creează din situarea lui în context, indiferent dacă acest context este constituit din celelalte obiecte sau din situația care îi servește drept cadru de existență și de exprimare” (A. Mucchielli, 2000/2002, 37). Teoria acestuia postulează existența unei relații între comportamentul oamenilor și sensul pe care aceștia îl atribuie acțiunii precum și rolul pe care-l joacă schemele mentale de sine, de rol, de persoană și de context în cadrul procesului de persuadare.

În scopul de a înțelege în totalitate procesul de persuasiune consider important de abordat în continuarea celor arătate mai sus principiile persuasiunii așa cum sunt prezentate de Robert B. Cialdini. Autorul lucrării ,,Phihologia persuasiunii” (1984/2004) prezintă o serie de șase principii care corespund de altfel și capitoleleor acesteia: principiul reciprocității, principiul consecvenței, principiul dovezii sociale, principiul simpatiei, principiul autorității și principiul rarității. Un alt teoretician al acestui domeniu, Kevin Hogan (1996) identifică nouă legi ale persuasiunii care corespund însă în mare principiilor enunțate de Robert B. Cialdini.

O primă regulă formulată de Robert B. Cialdini arată că în momentul în care dorești să-i ceri o favoare unei persoane trebuie să-i oferi un motiv. Situațiile experimentale au arătat că existența unui motiv care să legitimeze acțiunea ce urmează să se realizeze crește considerabil probabilitatea de persuadare, față de situația în care acesta lipsește complet.

Următorul principiu sau lege în sensul atribuit de Kevin Hogan este regula reciprocității care presupune că atunci ,,când cineva vă dă ceva de valoare perceptibilă, reacționați imediat prin dorința de a-i da ceva în schimb” (K. Hogan, 1996, 32). Robert B. Cialdini constată că această regulă caracterizează orice tip de societate fiind specifică culturii umane în general. Puterea de persuadare a principiului reciprocității este rezultatul existenței sentimentului de îndatorare care se bazează pe strategia ,,de a da înainte de a solicita” (R. Cialdini, 1984/2004, 42). Individul caută să întoarcă favoarea inițială, întrucât ca și în cazul teoriei ,,disonanței cognitive”, acesta resimte un sentiment neplăcut de tensiune psihică dacă va rămâne îndatorat. Strategia concesiilor reciproce precum și tehnica respingere-retragere care presupune o solicitare importantă la început deși se cunoaște dinainte că va fi respinsă pentru ca apoi să se formuleze o alta mai puțin importantă care de fapt este cea reală, se încadreză de asemenea în procesul persuasiunii.

Principiul angajamentului și al consecvenței se referă la faptul că atunci când o persoană își face cunoscută o anumită atitudine sau un anumit comportament cu privire la o problemă, aceasta va tinde să-și mențină poziția inițială chiar și în momentul apariției unor probe contrare. Inconsecvența caracterizează persoanele nehotărâte, confuze, incoerente, dezordonate spre deosebire de consecvență care însoțește un om cu o personalitate crescută, rațional, stabil și onest. Tocmai de aceea oamenii tind să fie cât mai consecvenți în acțiunile pe care le realizează, altfel resimt o presiune psihică care poate conduce spre un dezechilibru cognitiv. Adoptarea unei poziții în public și implicit a unui angajament este în opinia lui Robert B. Cialdini cheia principiului consecvenței. În practica publicitară acest principiu cunoaște două tehnici: tehnica ,,piciorului pus în prag” prin care se cere o solicitare neînsemnată, pentru ca apoi odată obținut angajamentul să se formuleze o cerere mult mai importantă și tehnica ,,mingii joase”, care se bazează pe obținerea unui angajament din partea clientului cu privire la anumite calități ale unui produs, iar apoi se constată o eroare care practic anulează presupusele avantaje. Ștefan Boncu (2002) analizând de asemenea tehnicile de influență interpersonală, identifică la rândul său, pe lângă cele menționate mai sus, următoarele strategii de inducere a complezenței: ,,ușa în față”, ,,asta nu-i tot”, ,,piciorul în gură”, ,,înfricoșare, apoi eliberare”, tehnica etichetării” și tehnica scenariului”. Tehnica ,,ușa în față” se diferențiază de ,,piciorul în ușă”prin inversarea ordinii celor două cereri. Astfel, întâi se formulează o cerere foarte mare și apoi se prezintă o solicitare moderată, care de fapt reprezintă și scopul adevărat al sursei. ,,Piciorul în gură” bazându-se tot pe efectele angajamentului ,,constă în a-i solicita cuiva informație afectivă despre el însuși, a-i aștepta răspunsul, asublinia caracterul public al acestui răspuns printr-o declarație de participare afectivă și a înainta apoi cererea” (Ș. Boncu, 2002, 410). ,,Înfricoșare, apoi eliberare”, înseamnă inducerea unui sentiment de frică într-o primă instanță, urmând apoi eliminarea bruscă a sursei care a generat acest lucru, pentru ca în final să se constate tendința pozitivă a indivizilor care au fost supuși acestui tratament, de a răspunde pozitiv la solicitările care le-au fost adresate.

Principiul dovezii sociale presupune că ,,percem un comportament ca fiind corect într-o anumită situație în măsura în care îi vedem și pe alții că procedează la fel” (R. Cialdini, 1984/2004, 149). Această regulă a persuasiunii arată de asemenea importanța pe care indivizii o dau imaginii prin intermediul căreia sunt percepuți de cei din jurul lor. Experimentele efectuate în această direcție au indicat că, cu cât proporția celor care promovează un anumit comportament, este mai mare, cu atât dovada socială că acel comportament este corect și dezirabil crește. Acest principiu, se aplică în special când, oamenii se compară cu cei asemănători lor dar și când, aceștia ,,nu au suficiente informații sau sunt nesiguri în legătură cu o situație, și prin urmare trebuie să se uite în jur după dovezi pentru a găsii modul cel mai bun pentru a se comporta” (R. Cialdini, 1984/2004, 205).

Simpatia sau legea ,,Prietenilor” în terminologia lui Kevin Hogan arată că, dacă o persoană are de rezolvat un anumit lucru, care reprezintă o cerere din partea altei persoane însă, se au în vedere scopurile celei dintâi, atunci aceasta va fi foarte motivată pentru a îndeplinii sarcina respectivă. Regula simpatiei se bazează pe folosirea legăturii de prietenie în obținerea acordului și asentimentului individului cu privire la o problemă, bazându-se pe o serie de atribute: atracție fizică, asemănarea, declarații de afinitate, complimentele, aspectele familiare, etc. În legătură cu principiul simpatiei se identifică legea ,,asocierii”, conform căreia ,,tindem să simpatizăm cu produsele, serviciile sau ideile care sunt susținute de alți oameni pe care-i simpatizăm sau respectăm” (K. Hogan, 1996, 39). Această lege explică de ce în domeniul publicității anumite mărci își asociază produsele cu persoane cunoscute sau cu celebrități.

Principiul autorității consemnează că, în măsura în care anumiți oameni sunt percepuți de către ceilalți ca având mai multă autoritate, forță sau experiență îi vor influența într-o mai mare măsură decât dacă aceste atribute ar fi lipsit. În conturarea autorității unei persoane Robert B. Cialdini identifică ca simboluri: titlurile academice, îmbrăcămintea și accesoriile, fapt care arată că aparența puterii este uneori suficeintă în determinarea influenței.

Ultimul principiu teoretizat de Robert B. Cialdini este raritatea sau legea ,,penuriei” în concepția lui Kevin Hogan, care arată că obiectele, produsele sau ocaziile disponibile într-o cantitate limitată cresc valoarea acestora în percepția celor influențați. Legat de principiul rarității se disting tehnica ,,numărului limitat” și tactica ,,termenului limită”. Influența exercitată prin intermediul acestei reguli se datorează limitării libertății de alegere a individului care pus în situația unei oferte limitate, va reacționa printr-o dorință mai mare de a poseda respectivul lucru. Păstrarea oportunităților atunci când, acestea sunt mai puțin disponibile reprezintă de asemenea, esența teoriei rezistenței psihologice formulată de Jack Brehm (1966). În continuarea acestui principiu, Kevin Hogan (1996) postulează legea contrastului care creează impresia că dacă se compară două obiecte diferite în același loc și timp, acestea se diferențiază mai puternic decât dacă ar fi fost plasate fiecare în parte.

Alte două legi propuse de Kevin Hogan (1996) se referă la regula așteptării și cea a conformismului. Legea așteptării apreciază că, în momentul în care un individ trebuie să realizezi o sarcină și cineva și-a pus baza în el, acesta va tinde să nu îi înșeli așteptările. În privința legii conformismului se sugerează că, atunci când grupul de apartenență al individului este perceput de acesta ca fiind de acord într-o anumită problemă atunci, respectiva persoană va adopta soluția aleasă de majoritatea acestuia.

În continuare voi prezenta caracteristicile principalilor factori și procese implicate în analiza persuasiunii, abordând, în special, cercetările efectuate cu privire la credibilitatea sursei.

4. Factorii și procesele implicate în studierea persuasiunii.

Așa cum de altfel am mai subliniat pe parcursul acestei lucrări, variabilele definitorii la care se face referire în cadrul teoretizării și cercetării comunicării persuasive sunt următoarele: sursa de influență, mesajul transmis de aceasta, canalul de comunicare, receptorul sau destinatarul mesajului și mediul în care are loc comunicarea; iar în ceea ce privește procesele implicate, se poate vorbii de existența unui consens în cadrul literaturii de specialitate, astfel: expunerea la mesajul persuasiv, atenția acordată acestuia, înțelegerea (comprehensiunea) comunicării, acceptarea sau neacceptarea influenței, reținerea și schimbarea atitudinală rezultată în urma persuadării.

Voi încerca în acest sens o sintetizare a caracteristicilor și a impactului pe care fiecare factor îl are în provocarea acceptării sau respingerii mesajului persuasiv în urma studiilor realizate în acest domeniu.

În ceea ce privește mesajul comunicării persuasive, o importanță deosebită se acordă cantității de informație vehiculate, tăriei și numărului argumentelor, prezentării unilaterale sau bilaterale, precum și stilului de prezentare al acestuia. Factorii care au fost investigați în privința structurii sau modului de organizare al mesajului includ timpul de anunțare al sursei, ordonarea mesajelor conflictuale și repetarea mesajului. Conform abordării modelului de la Yale, pentru ca un mesaj să fie persuasiv, mai întâi trebuie urmărit și înțeles.

Referitor la cantitatea de informație cuprinsă în mesaj s-a constatat că mesajele lungi și care par bine întemeiate persuadează auditoriul care nu este atent la ceea ce comunică sursa respectivă, în timp ce în cazul unui auditoriu atent și receptiv comunicarea trebuie să fie reală și de bună calitate dacă se dorește convingerea acestuia. Repetarea argumentelor în cadrul mesajului crește efectul persuasiunii însă până la o anumită limită, deoarece intervine apoi o suprasaturație. Atât modalitatea unilaterală sau bilaterală de prezentare a mesajului cât și argumentarea pro-contra din cadrul acestuia, depind în foarte mare măsură de natura receptorilor. Nivelul general de pregătire, inteligența, motivația față de problema în cauză, implicarea personală sunt principalele caracteristici în funcție de care mesajul comunicării persuasive trebuie modificat într-un sens sau altul. Ceea ce s-a dovedit însă în urma studiilor efectuate este că, în cazul persoanelor cu un nivel de pregătire școlară și culturală mediu-inferior, mesajele cu o singură latură sunt mai persuasive, iar în cazul celor cu un nivel intelectual ridicat cele care prezintă ambele laturi sunt mai convingătoare. De asemenea, argumentarea pro-contra a ambelor fațete ale problemei scade rezistența la persuasiune, dacă receptorul este inițial împotriva ideii ce urmează a fi prezentate, iar dacă acesta este de acord, atunci doar mesajul ce conține argumentele favorabile va duce la persuadarea auditoriului și automat la întărirea atitudinii acestuia.

Dacă înțelegerea argumentelor unui mesaj crește probabilitatea de a schimba atitudinea unei persoane, înseamnă că argumentele în plus măresc eficiența mesajului, însă așa cum am prezentat mai sus intervin și caracteristicile celor care receptează. Argumentele susținătoare fac să crească efectul persuasiv al mesajului, când afirmația este atribuită unui expert, dar subiecții sunt de acord cu aceasta și când este atribuită unei surse atrăgătoare, chiar dacă argumentele de susținere au fost stipulate sau nu. În urma experimentelor s-a constatat că o sursă considerată expert este mai convingătoare decât o sursă atrăgătoare din punct de vedere fizic, deoarece determină receptorii să urmărească sau să se gândească la motivele prevăzute pentru a face o recomandare. Argumentele unui mesaj pot motiva schimbările atitudinii prin stimulentele și îndemnurile pe care le prevăd, sau pentru că ele servesc drept recompense în cadrul acestuia.

În privința implicării auditoriului în formularea concluziilor alături de sursă, se poate vorbii de o eficiență persuasivă crescută față de situația în care acesta nu participă deloc. S-a studiat, de asemenea, și impactul mesajelor care folosesc amenințări și provoacă frica, cercetările experimentale demonstrând creșteri ale efectului persuasiv pe termen îndelungat însă doar până la o anumită valoare, deoarece după aceea apare efectul invers de bumerang. Succesul demersului de influențare depinde în egală măsură și de caracteristicile de personalitate ale celui care recepționează mesajul precum și de situația în care acesta se află. În momentul în care receptorul este avertizat asupra încercării de persuasiune, de cele mai multe ori va avea o reacție de respingere a mesajului respectiv datorită faptului că oamenii potrivit teoriei reactanței psihologice, încearcă să-și mențină libertatea de gândire și acțiune. Trăsăturile de personalitate care influențează semnificativ sensibilitatea la persuasiune se referă la: nivelul de inteligență, imaginea de sine, spiritul de competiție, tendințele dominatoare sau de dependență și sugestibilitatea generală.

Carl I. Hovland și colaboratorii săi (1953) au arătat că persoanele mai inteligente și cu o stimă de sine mai ridicată opun rezistență mai mare la mesajele persuasive decât cei mai puțin inteligenți și cu o slabă auto-apreciere. Afectarea intereselor și valorilor de bază ale individului persuadat reprezintă un element decisiv cu privire la relizarea procesului de persuasiune. Astfel că, cu cât persoanele sunt mai implicate și mai angajate în problema propusă de sursă, cu atât argumentele care contravin atitudinilor acestora sunt mai greu acceptabile. Dacă poziția susținută de emițător nu are legătură cu cercul de interese al țintei și nici nu afectează credințele acestuia atunci, mesajul comunicării persuasive va determina în mod sigur o schimbare de atitudine.

Canalul de transmitere a informației persuasive a fost studiat în diferite modalități. O primă abordare a urmărit compararea efectelor unui mesaj identic prezentat pe diferite căi: comunicare verbală directă (discurs, conferință) și comunicare indirectă prin intermediul mass-mediei tipărite și mass-mediei audiovizuale. Cea mai eficientă modalitate de influențare s-a dovedit a fi comunicarea directă, datorită existenței unei implicări bilaterale, atât din partea comunicatorului, cât și din partea destinatarului și mai mult de realizarea unui feedback prin care se poate observa și înregistra reacția auditoriului. Mass-media în schimb reprezintă un mijloc organizat, eficient și rapid de a ajunge în același timp la diferite categorii de indivizi. Prin intermediul canalelor audio-vizuale se pleacă direct spre receptor în timp ce comunicarea tipărită așteaptă oamenii să o contacteze. Canalele depind de o serie de factori: valoarea interesului țintei, înțelegerea și relevanța personală a mesajului și caracteristicile sursei. Mesajele complexe sunt percepute mai bine din presă decât sub formă audio-video, astfel încât ceea ce este înțeles este mai des întâlnit în comunicările televizate și mai puțin întâlnit în cele tipărite. Așadar un mesaj mai simplu generează cea mai mare schimbare de atitudine când apare la televizor și cea mai redusă schimbare de atitudine când este tipărit. În cazul unei comunicări mai complexe, subiecții sunt mai persuadați de presa scrisă decât de prezentările audiovizuale.

Mediul comunicării, atât cel fizic, cât și cel psihosocial influențează eficiența actului de persuasiune prin intermediul următorilor factori: confortul fizic, climatul psihosocial, cpacitatea sugestivă a ambianței și existența perturbațiilor. În acest fel, cu cât ambianța și confortul fizic (temperatură, umiditate, iluminare, cromatică) este mai plăcut, cu atât premisele realizării influenței psihosociale devin mai favorabile. În caz contrar, orice situație care conduce la un disconfort psihic sau fizic al receptorului, are ca rezultat apariția unei stări tensionale a acestuia, soldându-se cu o rezistență crescută față de procesul persuasiv. S-a arătat în urma experimentelor că subiecții care au beneficiat de o ambianță relaxată și plăcută din punct de vedere psihosocial, precum și de o relațoinare directă cu sursa comunicării au fost mult mai ușor persuadați, decât cei care au fost puși într-o situație contrară.

Deși majoritatea autorilor care au tratat persuasiunea plasează factorul sursă la început, am decis să analizez această variabilă în finalul abordării mele teoretice, deoarece reprezintă elementul care face trecerea la partea aplicativă a demersului propus. Am considerat necesar acest lucru și datorită faptului că, întâi trebuie arătat și expus ceea ce s-a studiat cu privire la caracteristicile și impactul sursei persuasiunii, pentru ca apoi să prezint ceea ce am încercat să realizez prin cercetarea proprie.

5. Abordări ale cercetării credibilității sursei.

Sursa unei comunicări persuasive poate fi o persoană, un grup sau o instituție. Identificarea sursei oferă audienței informații care sunt dincolo de argumentele prezentate în mesaj.

Carl I. Hovland și echipa sa de cercetători (1953) de la Universitatea Yale au identificat o serie întreagă de aspecte legate de sursa comunicării, natura mesajului și natura audienței. În cele ce urmează mă voi concentra pe elementele sursei influenței, întrucât celelalte variabile le-am caracterizat mai sus. Metoda tipică de studiere a efectelor sursei presupune următoarea organizare: subiecții supuși investigației sunt împărțiți în două grupuri care primesc același mesaj, căruia i se atribuie surse diferite pentru fiecare grup, iar apoi se măsoară diferențele apărute dintre cele două. Un tip de experiment a fost realizat pe douăzeci de studenți, care au fost puși să citeacă un editorial dintr-un ziar, la jumătate dintre aceștia spunându-le că președintele universității este autorul articolului, în timp ce celeilalte jumătăți i s-a spus că bucătatul instituției este cel care a scris articolul. După citirea editorialului studenților li se cere să-și spună opinia în legătură cu poziția susținută în editorial. Orice diferențe au fost observate în schimbarea atitudinii celor două grupe au fost atribuite factorului sursă, întrucât celelalte condiții ale studiului au fost aceleași. După această cercetare s-a concluzionat că sursa care conferă o mai mare credibilitate auditoriului este cea cu puterea persuasivă cea mai puternică. Credibilitatea sursei este dată în general de doi indicatori principali: onestiate și competență. În urma studiilor realizate s-a constatat că statutul social, profesia, nivelul de educație, inteligența, gradul de cunoaștere al sursei, familiaritatea acesteia precum și calitatea de expert au un impact pozitiv în schimbarea de atitudine a receptorilor. Credibilitatea este cea care provoacă interiorizarea mesajului. Cu cât emițătorului i se atribuie o credibilitate mai crescută, cu atât destinatarul se va ralia la comportamentul indus, întrucât acesta nu pune la îndoială certitudinea informațiilor primite. Dintre toate caracteristicile comunicatorului, cea mai importantă este credibilitatea care se referă la gradul de expertiză și de încredere deținute de cel ce efectuează comunicarea persuasivă.

Carl I.Hovland și W. Weiss în 1951 au realizat o cercetare cu privire la efeciența persuasiunii în funcție de credibilitatea sursei. Au fost alese două grupe de studenți care au asistat la susținerea unor discursuri pe diferite teme printre care, influența televiziunii asupra industriei cinematografice și posibilitatea fabricării unor arme atomice de către diferite țări. Într-un caz sursele invocate erau de mică credibilitate (ziare sovietice din acea perioadă), iar în celălalt caz surse de mare credibilitate (fizicianul J.P. Oppenneimer). Înainte și după susținerea discursurilor au fost măsurate printr-un chestionar opiniile studenților cu privire la aceste probleme. S-a constatat că, în situația emițătorului de înaltă credibilitate 96% dintre studenți au acceptat respectivele concluzii, în timp ce în situația emițătorului de mică credibilitate doar 69% au realizat acest lucru. Carl I. Hovland și W. Weiss (1951) au observat că, la reevaluarea atitudinilor subiecților, după patru săptămâni diferențele între cele două grupuri s-au modificat semnificativ. În cazul lotului care a fost expus sursei de înaltă credibilitate, a scăzut proporția celor care acceptau argumentația, iar în cazul lotului supus influenței sursei de mică credibilitate a crescut numărul celor care erau de acord. Astfel s-a relevat o apropiere foarte mare a atitudinilor medii ale celor două grupuri. Anularea diferențelor în privința capacității de influențare a celor două tipuri de surse a fost rezultatul disocierii în timp în percepția auditoriului a emițătorului de mesajul propagat. Acest lucru arată că pe parcursul timpului tipul și calitatea argumentelor sunt cele care determină schimbări atitudinale indiferent de sursa care le-a comunicat la început. Acesta a fost numit,,efect de nepăsare”, ,,de ațipire” sau ,,adormit”, demonstrând că acceptarea ori respingerea mesajului se datorează cumulat tuturor factorilor care intervin în cadrul procesului de persuasiune: sursă, canal, mesaj, context și receptor.

Într-un alt studiu s-a transmis același mesaj la două loturi distincte cu privire la fumat și la posibilitatea de a te îmbolnăvii de cancer la plămâni, care a fost atribuit într-un caz unui student în anul al doilea iar în celălalt caz unui medic chirurg. S-a observat de asemenea că schimbările de atitudine au fost mult mai numeroase în momentul în care mesajul venea din partea doctorului decât a studentului. Inițial Hovland a crezut că, o sursă percepută ca având un grad de încredere ridicat va determina o schimbare mai mare a atitudinii receptorilor. Pentru a testa acest lucru Hovland și colaboratorii săi au manipulat variabila încredere, în timp ce au păstrat expertiza surselor aproximativ eagală. Subiecții au auzit o comunicare atribuită, fie unui profesor în economie (încredere și competență ridicată), fie directorului unei firme de import (încredere moderată, competență înaltă) care susținea devalorizarea monedei S.U.A., care ar fi dus la creșterea profitului firmei de import. Conducerea firmei avea astfel de câștigat de pe urma acestei recomandări, în timp ce profesorul nu avea nici un avantaj. În final nu s-a identificat nici o diferență semnificativă în schimbarea atitudinii produse de comunicările celor două surse, însă s-a arătat că, emițătorii care argumentează în favoarea propriilor interese pot fi uneori la fel de convingători ca și cei care nu au nimic de câștigat sau de pierdut de pe urma susținerii lor. În urma acesor experimente și a altora asemănătoare s-a presupus că încrederea în special dar și expertiza și onestitatea sunt factorii cei mai persuasivi în perceperea unei surse drept credibile.

În toate cercetările consacrate acestei problematici, credibilitatea sursei a fost operaționalizată pornind de la noțiunea de ,,ethos” și reputație teoretizată la început de Aristotel.

Alte studii dedicate acestei variabile a influenței sociale s-au axat pe similaritatea emițătorului cu receptorii, pe farmecul personal, pe puterea sursei, pe simpatia, pe familiaritatea și pe intenția comunicatorului. S-a dovedit că asemănarea sursei cu destinatarul sporește influența ăersuasiunii. De asemenea similaritatea în privința vârstei și a statutului social, reciprocitatea și atractivitatea fizică a emițătorului măresc efectul persuasiunii. În privința intenției sursei s-a arătat că, receptorii sunt dispuși să-și schimbe mai degrabă atitudinea dacă știu că mesajul transmis este în defavoarea celui care îl transmite, decât dacă cunosc faptul că acesta vine în convergență cu propriile interese ale comunicatorului. ,,Cercetările au evidențiat că înălțimea percepută este un factor decisiv în stabilirea gradului de atractivitate al sursei: agenții persuasivi înalți sunt creditați mult mai bine decât cei scunzi” (C.Larson, 2001/2003, 91). Cu cât sursa comunicării dă dovadă că este o persoană simpatică, carismatică, cu umor, inteligentă cu atât are șanse mai mari să câștige încrederea persoanei persuadate și în final să o convingă să-și modifice opinia, atitudinea sau comportamentul.

Puterea de atracție a emițătorului reprezintă un alt atribut important al emițătorului fapt confirmat și de analiza celor doi cercetători Richard Petty și John T. Cacioppo asupra dezbaterilor televizate dintre Richard Nixon și John Kennedy în timpul campaniei prezidențiale din 1960. Deși amândoi erau politicieni cu experiență, aveau discursuri clare și logice și cunoșteau bine problemele din campanie, Kennedy era considerat ca fiind un comunicator mai plăcut decât Nixon, datorită înfățișării fizice, a manierelor și a modului dea vorbii. Kennedy privea în față și direct în obiectiv aparatul de filmat când vorbea, ceea ce a făcut să-i crească credibilitatea, spre deosebire de Nixon care mișca ochii în timp ce vorbea și nu se uita decât foarte rar la cameră. Victoria lui Kennedy a rezultat conform celor doi cercetători și datorită înfățișării și atitudinii superioare a acestuia din timpul întâlnirilor de la televiziune. W.J. Mc Guire (1969) consideră că frumusețea, similaritatea și familiaritatea sursei determină un sentiment de simpatie care conduve la atragerea atenției receptorilor și în final la schimbarea atitudinilor acestora.

În privința puterii comunicatorului s-a arătat că oamenii exprimă mai multă înțelegere publică față de un agent persuasiv puternic, în sensul de câte pedepse sau recompense poate administra acesta față de o sursă percepută ca fiind fără putere. Explicația constă în mărirea recompenselor și micșorarea pedepselor pe care receptorul le poate primii în urma comunicării cu emițătorul.

Cercetările efectuate cu privire la sexul sursei au evidențiat că de obicei pentru a se obține o schimbare de atitudine trebuie ca inițiatorul actului de comunicare să fie de sex opus cu ținta căreia i se adresează. S-a demonstrat că bărbații au mai mare influență asupra femeilor, însă și frumusețea acestora crește probabilitatea de persuasiune asupra genului masculin.

În urma prezentării și analizării aspectelor mai importante ale procesului de persuasiune nu se poate afirma cu certitudine care variabilă sau atribut al acesteia este responsabilă în mare parte de modificarea opiniei, atitudinii și comportamentului unui individ supus acestui tip de influență. Personal apreciez faptul că toți factorii enumerați (sursă, canal, mesaj, mediu, receptor) mai sus sunt la fel de importanți în ceea ce privește realizarea comunicării persuasive. Deși fiecare model al persuasiunii pune accentul pe câte o variabilă sau un proces al acestei modalități de schimbare a atitudinii, consider că această problematică trebuie tratată într-o modalitate holistică și unitară, din perspectiva fiecărui factor implicat în acest fenomen.

Pentru a se putea determina modalitățile cele mai adecvate de schimbare atitudinală care rezultă în urma fenomenului de persuadare consider important de analizat pe de o parte factorii prin care prin intermediul cărora se realizează acest proces, iar pe de altă parte modul în care receptorii primesc, înregistrează și prelucrează la nivel cognitiv respectivul mesaj. Remarc totodată relevanța cu care trebuie tratată în cercetări ulterioare motivația care stă la baza actului de schimbare a opiniei, atitudinii sau comportamentului subiectului persuadat.

În continuare voi prezenta demersul prin care am construit propriul instrument de cercetare, precum și interpretările și concluziile rezultate în urma aplicării acestuia.

Capitolul III. Metodologia cercetării.

1. Obiectivele și ipotezele studiului.

Studiul are următoarele obiective:1.) identificarea diferențelor în ce privește forța de influență asupra opiniilor adolescenților – elevi de liceu (ca formă a opiniei publice), a două categorii de surse cu impact foarte puternic asupra acestei categorii socio-profesionale: profesorul și televiziunea; 2.) identificarea diferențelor în ce privește forța de influență asupra opiniilor adolescenților – elevi de liceu, a două calități fundamentale ale surselor de influență: competența și onestitatea lor; 3.) identificarea raportului dintre competența și onestitatea sursei în intensitatea influenței exercitate asupra opiniilor adolescenților în raport de profilul lor socio-demografic (cele 2 tipuri de liceu)

Ipotezele cercetării

Presupunem că există diferențe în ce privește forța cu care profesorii și televiziunea influențează opiniile adolescenților – elevi de liceu (ca formă a opiniei publice)

Presupunem că opinia adolescenților este influențată mai mult de competența sursei decât de onestitatea acesteia (adolescenții vor mai dispuși să își modifice opinia dacă profesorul si postul TV apreciate ca fiind competente au o opinie contrară în comparație cu disponibilitatea de a-și modifica opinia daca profesorul si postul TV apreciate ca fiind oneste au o opinie contrară)

Presupunem că opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde ridicate este mai puțin influențata de cele 2 surse decât opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde obișnuite (adolescenții care frecventează liceul Jean Monnet sunt mai puțin dispuși să își modifice opinia dacă profesorul si postul TV au o opinie contrară, decât adolescenții care frecventează liceul Material Rulant)

Presupunem că elevii care frecventează un liceu cu standarde ridicate sunt mai dispuși să accepte influența profesorului competent decât influența postului TV competent în comparație cu elevii care frecventează un liceu cu standarde obișnuite

2. Descrierea lotului de participanți

Așa cum se vede în tabelele și graficele de mai jos, în studiu au fost cuprinși 120 de subiecți, câte 60 din două licee din București alese pentru a reprezenta două niveluri de standarde, academice și de viață în general: liceul Jean Monnet pentru categoria „liceu cu standarde înalte” și liceul Material Rulant pentru categoria „liceu cu standarde obișnuite”. Participanții au fost, în număr aproximativ egal de sex masculin și feminin (la liceul Jean Monnet predominând ușor subiecții de sex feminin, respectiv 31 față de 27 la Liceul Material Rulant). (tabel 1, figura 1)

Tabel 1. Distribuția subiecților în funcție de sex și liceul frecventat

Fig. 1. Distribuția subiecților în funcție de sex și liceul frecventat

Ca vârstă, subiecții au avut între 16 și 18 ani, la liceul Material Rulant existând în clasa a X-a 13 elevi de 18 ani, cu un an peste vârsta pe care o au în general elevii din clasa a X-a.

Tabel 2. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și vârsta

Fig. 2. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și vârsta

3. Metode și instrumente de cercetare

Pentru studiul meu „Competența și onestitatea ca factori care conferă credibilitate sursei în influențarea opiniei publice” au fost supuse analizei și operaționalizate următoarele concepte: 1.)opinie publică, 2.) sursă de influențare a opiniei publice, 3.) influențarea/modificarea opiniei publice, 4.) credibilitatea sursei, 5.) factori ai credibilității sursei de influențare a opiniei publice, 6.)competența sursei de influențare a opiniei publice, 7.) onestitatea sursei de influențare a opiniei publice.

Operaționalizarea acestor concepte a stat la baza construirii unui chestionar de sondare a opiniei publice, după modelul celor existente în literatura de specialitate.

Construirea instrumentului a impus următoarele demersuri prelalabile: 1.) selectarea temelor/subiectelor asupra cărora se realizează sondajul de opinie; 2.) selectarea surselor de opinie publică susceptibile de a influența semnificativ opinia participanților la cercetare; 3.) identificarea semnificației pentru subiecții luați în studiu a conceptelor de competență și onestitate a sursei; 4.) formularea itemilor chestionarului de opinie publică; 5.) stabilirea validității de construct și a consistenței interne a scalelor prin aplicarea chestionarului pe un procent din eșantionul care urma a fi investigat.

1. Conceptul de opinie publică se referă la ,,procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăților evaluative, atitudinilor și credințelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate, care într-o formă sau alta se exprimă deschis. (S. Chelcea, 2002, 26).

Opinia publică a fost operaționalizată prin măsura în care subiectii cred o serie de afirmații despre anumite teme/subiecte. Intenția noastră a fost ca temele asupra cărora investigăm opinia și schimbările de opinie ale subiecților noștri să îndeplinească următoarele condiții: 1.) să prezinte interes în raport cu particularitățile eșantionului atât prin caracterul lor de actualitate cât și prin gradul de popularitate; 2.) să fie printre temele comentate atât în masmedia cât și în discuțiile cotidiene ale unor cât mai largi categorii de cetățeni; 3.) să presupună un nivel mediu de analiză și conceptualizare teoretică; 4.) să presupună un nivel acceptabil de implicare personală în viața comunității.

Am apreciat că asemenea teme se pot găsi în sondajele de opinie disponibile online și am selectat dintre temele puse în discuție la adresa http://sondaje-comentate.my-press.com/ următoarele teme: pandemia la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare, eutanasierea câinilor comunitari, măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor, amânarea cu un an a aderării României la UE; schimbările în bine în România, în urma aderării la UE, prestația lui A.Mutu la nivelul așteptărilor suporterilor. La adresa web menționată sunt prezente și comentarii asupra rezultatelor sondajelor de opinie pe aceste teme, fapt pe care îl apreciem ca fiind util analizei pe care o întreprindem pe marginea rezultatelor propriului sondaj de opinie. (secțiunea I.1.).

Pentru nuanțarea operaționalizării conceptului de opinie publică s-a recurs și la identificarea conștientizării de către subiecți a coincidenței/noncoincidenței opiniei lor cu alte opinii. Din rațiuni de economicitate am menționat ca purtători de opinie aceleași surse în funcție de care am urmărit modificările de opinie (respectiv profesorii și posturile de TV) (secțiunea I.2 a chestionarului).

2. Sursa de influențare a opiniei publice a fost operaționalizată conform informațiilor din literatura de specialitate ca entitate care exercită influență (receptare și acceptare) asupra unui receptor, identificându-se ca fiind comunicatorul care transmite un mesaj având ca scop să genereze o schimbare la nivelul opiniilor, atitudinilor și comportamentului celor cărora se adresează. Sursa unei comunicări persuasive poate fi o persoană, un grup, o instituție.

Am apreciat că, sursele de influență asupra opiniilor participanților la cercetare (elevi de liceu în clasa a X-a) cu maximum de impact sunt profesorul și televiziunea.

3. Influențarea opiniei publice (implicit) schimbarea de opinie a fost operaționalizată ca măsura în care subiecții declară că sunt dispuși să își schimbe părerile despre temele asupra cărora s-au pronunțat anterior. În publicațiile de specialitate care se referă la această temă influența este percepută ca modalitatea prin care un actor social (persoană, grup, organizație sau instituție) conduce la modificarea atitudinilor și comportamentelor unor persoane sau grupuri.

4. Credibilitatea sursei a fost operaționalizată prin scorul total care exprimă măsura în care subiecții se declară dispuși să își modifice părerea despre temele enunțate dacă sursa respectivă (profesor sau post TV) are o opinie contrară subiectului. În literatura de specialitate ,,credibilitatea sursei” se referă ,,la gradul de expertiză deținut de cel ce propune o idee și o atitudine și la gradul de încredere ce se poate investii în el” (P. Iluț, 2004, 53).

5. Ca factori ai credibilității sursei de influențare a opiniei publice au fost stabiliți, prin chiar obiectivele studiului, competența și onestitatea sursei.

Competența sursei de influențare a opiniei publice se definește ca reputația de a fi persoane bine informate, de a beneficia de calitatea de expert în domeniul în care activează.. Conform teoriei ,,circulația elitelor” formulată de Vilfredo Pareto, aceasta se poate identifica cu ,,cei care au indicii cei mai ridicați în ramura în care își desfășoară activitatea”(V. Pareto, 1933, apud I. Bădescu, 2002, 499).

Onestitatea sursei de influențare a opiniei publice este reprezentată de acei oameni, grupuri sau instituții care dau dovadă de caracter(sinceritate, cinste, omenie, obiectivitate, egalitate în aprecieri) de nivel remarcabil.

Pentru operaționalizarea conceptelor de competență și onestitate a celor două categorii de surse (profesorul și postul TV) de influență a opiniei subiecților noștri, a căror credibilitate ne propunem să o evaluăm, am recurs la metoda chestionării prin tehnica asociativ verbală utilizată în măsurarea reprezentărilor sociale. Participanții au fost solicitați să scrie primele cinci cuvinte care le vin în minte în legătură cu conceptele de: 1.) profesor competent, 2.) profesor onest, 3.) post TV competent, 4.) post TV onest.

Centralizarea răspunsurilor și analiza de frecvență a termenilor utilizați de subiecți în legătură cu aceste concepte, au dus la identificarea termenilor care semnifică în cel mai înalt grad, la nivelul eșantionului investigat, respectivele calități ale surselor. Acești termeni au fost utilizați în construirea itemilor chestionarului nostru de sondare a opiniei participanților asupra temelor selectate. Termenii respectivi au fost: 1. profesorul care predă și explică bine cunoștințele, profesorul care este o somitate în domeniul său, profesorul este înțelegător (pentru profesor competent); 2. profesorul care are o atitudine egală față de toți elevii, profesorul care este drept în acordarea notelor, profesorul care este sincer (pentru profesor onest); 3. post Tv cu prezentatori bine pregătiți, post Tv apreciat ca fiind obiectiv, post Tv cu programe variate din toate domeniile (pentru post Tv competent) și 4. post Tv care prezintă în cele mai multe cazuri informații care se afirmă ca fiind adevărate, post Tv apreciat ca fiind independent, nesubordonat unor interese, post Tv care ține seama de părerile telespectatorilor (pentru post TV onest)

Instrumente

Instrumentul construit pentru acest studiu este format din două secțiuni.

În prima secțiune se măsoară opinia subiecților cu privire la cele șase teme apreciate (subiectiv) ca fiind accesibile și curente în raport cu caracteristicile lor socio-psihologice.

Prima parte a primei secțiuni cuprinde 6 afirmații, câte una despre fiecare din temele selectate: pandemia la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare, eutanasierea câinilor comunitari, măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor, amânarea cu un an a aderării României la Uniunea Europeană; schimbările în bine în România, în urma aderării la Uniunea Europeană, prestația lui Adrian Mutu la nivelul așteptărilor suporterilor. Subiecților li se cere să își exprime măsura în care cred aceste afirmații (în foarte mică, mică, oarecare, mare, foarte mare și nu știu).

A doua parte a primei secțiuni cuprinde aceleași afirmații din partea întâia dar subiecților li se solicită să aprecieze coincidența opiniei personale cu opinia categoriilor de surse de influență luate în studiu: 1.) profesorul care predă și explică bine cunoștințele, profesorul care este o somitate în domeniul său, profesorul care este înțelegător (pentru profesor competent); 2.) profesorul care are o atitudine egală față de toți elevii, profesorul care este drept în acordare notelor, profesorul care este sincer (pentru profesor onest); 3.) postul TV cu prezentatori bine pregătiți, Postul TV apreciat ca fiind obiectiv, Postul TV cu programe variate din toate domeniile (pentru post TV competent); 4.) postul TV care prezintă în cele mai multe cazuri informații care se afirmă ca fiind adevărate, Postul TV apreciat ca fiind independent, nesubordonat unor interese, Postul TV care ține seama de părerile telespectatorilor (pentru post TV onest).

Secțiunea a doua a instrumentului cuprinde 12 itemi la care răspunsul este precizarea măsurii în care subiectul apreciază că este dispus să își schimbe propria părere în cazul în care sursele menționate au o părere contrară. Pentru fiecare dintre cele patru categorii de surse luate în studiu (profesor competent, profesor onest, post TV competent, post TV onest) sunt formulați câte 3 itemi, câte unul pentru fiecare din cei trei termeni care apar în definițiile subiecților ca fiind reprezentativi pentru respectivele calități (competență și onestitate). (Anexa 1)

Itemii construiți permit obținerea atât a unor date calitative (partea a 2-a din Secțiunea I) cât și date cantitative (partea întâia din secțiunea I și secțiunea a II-a). Am optat pentru scale Likert în 5 trepte, la care am adăugat și varianta de răspuns „nu știu”. Variantele de răspuns au fost cotate astfel:

Măsura în care subiectii cred cele șase afirmații (secțiunea I.1.) și sunt dispuși să își modifice opinia dacă sursele luate în studiu au o opinie contrară (secțiunea II): în foarte mică măsură = 1 punct, în mică măsură = 2 puncte, în oarecare măsură = 3 puncte, în mare măsură = 4 puncte, în foarte mare măsură = 5 puncte și nu știu = 0.

Se obțin astfel: 1.) pentru fermitatea opiniei personale (secțiunea I.1.) cu privire la problemele enunțate: scoruri cuprinse între 0 (absența totală a unei opinii cu privire la problema respectivă) și 30 puncte (credința cea mai puternică în adevărul afirmației), 2.) pentru disponibilitatea de modificare a opiniei personale în funcție de anumite caracteristici ale sursei (competență și onestitate) dacă sursa respectivă are o opinie contrară (ca expresie a influenței pe care categoria respectivă de surse o are asupra opiniei subiectului): scoruri de la 1 (influență minimă) la 15 puncte (influență maximă/categorie de sursă); varianta „nu știu” este considerată nonrăspuns, 3.) pentru rezistența la influența asupra propriei opinii: un scor de 1 (rezistență maximă) și 60 puncte (rezistență minimă).

Pentru pretestarea instrumentului construit acesta a fost aplicat la un număr de 20 subiecți, câte 10 pentru fiecare tip de liceu luat în studiu. Răspunsurile la sondajul pilot au fost centralizate și prelucrate statistic în programul SPSS, varianta 10. Indicatorul în funcție de care s-a evaluat consistența internă a itemilor a fost coeficientul Cronbach alpha. Cu această ocazie au fost eliminați patru itemi din secțiunea a doua care scădeau coeficientul de consistență internă. După eliminarea acestor itemi și obținerea unui coeficient alpha acceptabil instrumentul a fost aplicat întregului lot.

Pentru certificarea validității de construct a instrumentului s-a recurs la analiza factorială și analiza matricei de corelații iar pentru stabilirea consistenței interne la calcularea coeficientului Cronbach alpha.

Analiza factorială permite testarea ipotezei că itemii se grupează în cele 4 categorii de surse prevăzute: profesor și post TV cu cele 2 calități: competența și onestitatea. Scala noastră fiind parametrică și distribuția normală este analiza factorială este permisă. Am ales ca tip de analiză factorială analiza componentelor principale (Hotteling) care dă ca soluție generală atâția factori câte variabile sunt disponibile. Tabloul matricei de corelații de mai jos care include corelațiile dintre itemi arată corelații negative între itemul 5 (care se referă la profesor competent) și itemii 7 și 8 (care se referă la post TV competent respectv onest). Între ceilalți sunt însă corelații pozitive cea ce atrage atenția asupra unei posibile modificări, la o cercetare ulterioară a modului de cotare a răspunsurilor. (Anexa 2). Valoarea indicelui Kaiser Mayer Olkin (0,66) și nivelul testului de sfericitate Bartlett (cu semnificația = 0.000) sugerează existența unuia sau a mai multor factori comuni. Comunalitatea variabilelor, cu valori cuprinse între 0,32 și 0.66 arată că majoritatea varibilelor sunt bine reprezentate de modelul factorial. Valorile cele mai mici sunt cele ale variabilei reprezentate de itemul 10 (0,32) care se referă la credibilitatea postului TV onest. Tabelul Total Variance explained arată că au fost generate 12 componente principale (factori) dar doar 3 dintre acești ating criteriul de selecție (Eigenvalue mai mare sau egal cu 1. Factorul 1 acoperă 26,104% din varianță, factorul 2 – 13,507 iar factorul 3 – 9,955%, împreună acoperind 49,566 din variația valorilor analizate. Restul de variație pâna la 100% rămâne neexplicată de acest model factorial. După aplicarea procedurii de rotație (Rotation sum of Squared Loadings) se produce următoare o redistribuire a variației explicate de fiecare factor în parte, factorul 1 pierzând din gradul de staurație în favoarea celorlalți 2 (mai mult în favoarea factorului 3) dar cu aceeași variație totală (49,566%). După procedura de rotație a factorilor contribuția itemilor la încărcarea fiecăruia dintre factorii selectați este cea din tabelul de mai jos:

Factorul 1 este compus în principal din variabilele item 7, 8, 9 (în ordine: Post TV cu prezentatori bine pregătiți, post TV care prezintă informații adevărate, post TV obiectiv) – itemii 7 și 9 reprezintă competența iar itemul 8 onestitatea)

Factorul 2 este compus din variabilele reprezentate de itemii 12, 11, 1 (în ordine: post TV care ține seamă de părerile telespecatorilor, post TV cu programe variate, profesor care predă și explică bine) – itemii 12 a fost considerat reprezentativ pentru onestitate, itemul 11 pentru competență) iar itemul 1 pentru competența profesorului)

Factorul 3 este compus din itemii 5, 2, 4 (în ordine: profesor înțelegător, profesor cu atitudine egală față de toți elevii, profesor drept în acordarea notelor) – itemii 2 și 4 – exprimă onestitatea profesorului iar itemul 5 – competența)

Pentru analiza consistenței interne a instrumentului am ales modelul alpha. Coeficientul Cronbach alfa al scalei disponibilității de schimbare a opiniilor în funcție de competența și onestitatea sursei este de 0.762 deci acceptabil (mai mare decât 0,60). Acest fapt arată o că instrumentul are o bună consistență internă toți itemii referindu-se la realitatea vizată. (Anexa 3).

Analiza matricei de corelații a celor 12 itemi ai scalei arată că deși între itemi nu sunt corelații mari – ceea ce este și normal pentru capacitatea lor de diferențiere, sunt foarte puțini itemi care au coeficienți de corelație de 0.01 (itemul 8 cu itemii 2, 3, 4, și 5) este în aceasta situație dar nu s-a renunțat la el pentru că în acest caz coeficientul alfa al scalei ar fi scăzut la 0.70. In plus acest item corelează cu scorul global al scalei cu coeficientul 0,40 care este acceptabil). Observăm că nu există corelații negative între itemi ceea ce înseamnă că fiecare item aduce informați utile în raport cu atributul măsurat. Coeficienții de corelație dintre fiecare item și scorul global al scalei (Corected item Total Correlation) sunt acceptabili (de la 0,35 la 0,49) excepție făcând itemii 5 și 7 care corelează cu scorul global al scalei cu coeficienti de 0,21, respectiv 0,22). Nici unul dintre cei 12 itemi nu ar creste coeficientul Cronbach alfa al scalei daca ar fi eliminați (Alpha if Item Deleted).

Apreciez că operaționalizarea conceptelor de mai sus, fiind făcută în acord cu datele existente în literatura de specialitate este în mare parte corectă. O direcție în care s-ar fi putut obține o mai mare precizie a măsurătorii ar fi fost operaționalizarea conceptului de sursă de influențare a opiniei subiecților noștri cu mai multe dimensiuni (părinți, prieteni, ziare) dar acest lucru ar fi modificat substanțial dimensiunile studiului și ar fi necesitat un efort material și de timp care ar fi depășit posibilitățile mele de realizare.

4. Prezentarea rezultatelor cercetării.

Opinia subiecților cu privire la cele șase teme selectate (itemii din prima secțiune a instrumentului)este reprezentată în tabelul 3, de măsura în care cred afirmațiile cu privire la temele propuse (în foarte mică = 1, în mică măsură =2, în oarecare măsură = 3, în mare măsură = 4, în foarte mare măsură = 5 și nu știu = 0). Scorurile mici și mari sunt interpretate ca expresie a unei opinii bine conturate iar cele medii (în oarecare măsură = 3) ca expresie a unei opinii mai puțin ferme.

Se observă că majoritatea scorurilor medii care exprimă măsura în care elevii cred afirmațiile supuse analizei, se situează în jurul valorii 3 (în oarecare măsură) – în general puțin sub 3, dar nu suficient de apropiat de 2 ca să se poată afirma că ei cred „în mică măsură” ceea ce se afirmă în propoziție. Excepție face opinia elevilor de la Jean Monnet cu privire la posibilitatea amanarii cu un an a aderarii Romaniei la UE. Aici scorul mediu este 3,13 și sugerează o ușoară tendință a elevilor de a aprecia mai mult decât în oarecare măsură, spre în mare măsură, că acest lucru este posibil. (tabel 3).

Aș putea aprecia că opinia elevilor cu privire cele 6 teme nu este foarte fermă, nici pentru, nici împotrivă.

Tabel 3. Fermitatea opiniei elevilor cu privire la problemele enunțate

Opinia elevilor chestionați cu privire la fiecare dintre temele luate în discuție este reprezentată de datele de mai jos:

În ce privește posibilitatea unei pandemii la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare, majoritatea elevilor, de la ambele licee (24 și respectiv 22 subiecți) cred „într-o oarecare măsură”. Observăm o diferență între opinia elevilor din cele 2 licee. La Jean Monnet predomină elevii care cred în mică și în foarte mică măsură acest lucru (28 elevi) iar la Material Rulant elevii care cred în mare și foarte mare măsură faptul că virusul gripei aviare va determina o pandemie la nivel mondial (17 elevi) (tabel 4, figura 4)

Tabel 4. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la posibilitatea unei pandemii la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare

Fig.4. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la posibilitatea unei pandemii la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare

Cu privire la necesitatea eutanasierii câinilor comunitari, la ambele licee, numărul celor care cred în foarte mică, mică și potrivită măsură că este necesară, este mult mai mare decât al celor care cred în mare și foarte mare măsură acest lucru (tabel 5, figura 5)

Tabel 5. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la necesitatea eutanasierii câinilor comunitari

Fig.5. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la necesitatea eutanasierii câinilor comunitari

Cu privire la măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor, majoritatea elevilor din ambele licee cred în foarte mică, mică și oarecare măsură că anul acesta s-au întreprins mai multe măsuri, comparativ cu anul trecut pentru prevenirea inundațiilor. Observăm totuși o ușoară diferențiere a opiniilor elevilor de la cele 2 licee în sensul că la liceul Material Rulant există mult mau mulți elevi (18 față de 7 la Jan Monnet) înclinați să creadă in mare și foarte mare măsură că anul acesta s-au întreprins mai multe măsuri, comparativ cu anul trecut pentru prevenirea inundațiilor) (tabel 6, fig.6)

Tabel 6. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la la măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor

Fig.6. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor

Despre posibilitatea amânării cu un an a aderării României la UE, un număr de 11 elevi de la Material Rulant nu au nici o opinie (răspund Nu știu sau nu răspund). Un număr mult mai mare de elevi de la Jean Monnet (26) comparativ cu elevii de la Material Rulant (20) cred in mare si foarte mare măsură că acest lucru este posibil. (tabel 7, fig.7)

Tabel 7. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la posibilitatea amânării cu un an a aderării României la UE

Fig.7. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la posibilitatea amânării cu un an a aderării României la UE

Deși, la ambele licee majoritatea elevilor cred doar „într-o oarecare măsură” că în România vor fi schimbări în bine în urma aderării la UE (20, respectiv 17), se poate observa că numărul elevilor de la Jean Monnet care cred într-o foarte mică măsură acest lucru este dublu (16) față de cel al elevilor de la Material Rulant (8) care sunt sceptici cu privire la schimbările în bine din România în urma aderării sale la UE. (tabel 8, fig.8)

Tabel 8. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la schimbările în bine din România în urma aderării la UE

Fig.8. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la schimbările în bine din România în urma aderării la UE

Cu privire la faptul că anul acesta prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor, se poate observa numărul mare de elevi de la ambele licee care răspund „Nu știu” sau nu răspund. De asemenea se poate observa că în zona scepticismului cu privire la acest fapt (cred în foarte și mică măsură) predomină elevii de la Material Rulant iar în zona optimismului (cred în mare și foarte mare măsură) predomină elevii de la Jean Monnet (tabel 9, fig.9)

Tabel 9. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la faptul că prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor

Fig.9. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și opinia cu privire la faptul că prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor

Coincidența opiniei personale cu opinia categoriilor de surse de influență luate în studiu (a doua parte a primei secțiuni a chestionarului) este raportată fără diferențe prea mari între cele 2 licee luate în studiu dar foarte diferit în funcție de temă.

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia profesorului competent (care predă și explică bine cunoștințele, profesorul care este o somitate în domeniul său, profesorul care este înțelegător) este raportată de destul de puțini elevi (17 de la Material Rulant și 14 de la Jean Monnet, nu răspund sau nu știu). Tema asupra căreia se raportează cea mai mai accentuată coincidență de opinii este prima temă (posibilitatea unei pandemii la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare): 7 de la Material.Rulant și 9 de la Jean Monnet.identifică această coincidență doar la această temă dar ea apare și în combinație cu alte teme atunci când se raportează coincidența de opinii ele-profesor competent. (Anexa 4). Tema unu apare cu frecvență maximă și în raportările asupra coincidenței opiniei personale cu opinia unui profesor apreciat ca inteligent. (Anexa 5).

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia profesorului onest (profesorul care are o atitudine egală față de toți elevii, profesorul care este drept în acordare notelor, profesorul care este sincer) se evidențiază mai ales în ce privește temele doi (este necesară eutanasierea câinilor comunitari), cinci (vor fi schimbări în bine în România, în urma aderării la UE) și șase (prestația lui Adrian Mutu va fi anul acesta la nivelul așteptărilor suporterilor) (Anexele 6, 7).

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia postului TV apreciat ca și competent (cu prezentatori bine pregătiți, obiectiv, cu programe variate din toate domeniile se raportează cel mai frecvent în legătură cu temele unu (este posibilă pandemia la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare), cinci (vor fi schimbări în bine în România, în urma aderării la UE) și șase (prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor). (Anexele 8, 9).

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia postului TV apreciat ca și onest (care prezintă în cele mai multe cazuri informații care se afirmă ca fiind adevărate, independent, nesubordonat unor interese, care ține seama de părerile telespectatorilor este raportată mai ales în ce privește temele doi (eutanasierea câinilor comunitari), trei (măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor), patru (amânarea cu un an a aderării României la UE) și cinci (schimbările în bine în România, în urma aderării la UE) (Anexele 10, 9)

Măsura în care elevii apreciază că sunt dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care sursele menționate au o părere contrară (Secțiunea a doua a instrumentului), variază de la 0 (neprecizat sau nu știu) la 15 (în foarte mare măsură) (anexa 9). Pentru a ușura analiza am categorializat scorurile care exprimă această măsură în 3 categorii (în categoria 1 sunt incluși subiecții care apreciază că și-ar schimba în cea mai mică măsură propria opinie), în a 2-a categorie, cei care apreciază că și-ar schimba moderat opinia și în a 3-a categorie cei care apreciază că și-ar schimba în mare și foarte mare măsură opinia dacă sursa ar avea o opinie contrară acesteia.

Elevii de la cele două licee arată o disponibilitate diferită de a-și schimba opinia în cazul în care un profesor apreciat drept competent ar avea o opinie contrară. Cei mai mulți, și fără diferențe mari identifică o disponibilitate moderată în acest sens dar elevii de la Jean Monnet care și-ar schimba foarte puțin opinia sunt mult mai mulți în comparație cu elevii de la Materia.Rulant. (23 față de 11). Elevii de la Material Rulant care afirmă că și-ar schimba în mare măsură opinia sunt mult mai mulți în comparație cu cei de la Jean Monnet (22 față de 16).

Concluzie: elevii de la Material Rulant sunt mai dispuși a-și modifica opinia în funcție de opinia profesorului apreciat pentru competență, în raport cu elevii de la Jean Monnet (Anexa 11, tabel 1).

Tabel 10. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care profesorul competent are o opinie contrară

Fig. 10. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care profesorul competent are o opinie contrară

Și în ce privește disponibilitatea elevilor de a-și schimba propria părere în cazul în care profesorul apreciat ca onest are o opinie contrară, observăm că numărul elevilor de la Jean Monnet mai puțin dispuși la această modificare este mai mare decât cel al elevilor de la Material Rulant (Anexa 11, tabel 2).

Tabel 11. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care profesorul apreciat ca onest are o opinie contrară

Fig.11. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care profesorul apreciat ca onest are o opinie contrară

Disponibilitatea elevilor de a-și schimba propria părere în cazul în care Postul TV apreciat ca fiind competent are o opinie contrară, este mult mai mare la elevii liceului Material Rulant decât la elevii liceului Jean Monnet , 23 față de 15 elevi de la Material Rulant fiind dispuși să își modifice în mare măsură opinia în acest caz (Anexa 11, tabel 3).

Tabel 12. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care postul TV apreciat drept competent are o opinie contrară

Fig. 12. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care postul TV apreciat drept competent are o opinie contrară

Disponibilitatea elevilor de a-și schimba propria părere în cazul în care Postul TV apreciat ca fiind onest are o opinie contrară, este , de asemenea, mult mai mare la elevii liceului M.R. decât la elevii liceului J.M. , 22 (față de 10 elevi la J.M.) de la M.R. fiind dispuși să își modifice în mare măsură opinia în acest caz . (Anexa 11, tabel 4).

Tabel 13. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care postul TV apreciat drept onest are o opinie contrară

Fig. 13. Distribuția subiecților în funcție de liceul frecventat și măsura în care raportează că ar fi dispuși să își schimbe propria părere în cazul în care postul TV apreciat drept onest are o opinie contrară

Așa cum arată tabelul de descriptive statistics, media răspunsurilor plasează disponibilitatea subiecților de a-și modifica opinia dacă la sursele evaluate întâlnesc o opiniei contrară se situează în jurul valorilor 2 și 3 ceea ce înseamnă „în mică măsură” (2) sau în „oarecare măsură” (3).

Diferența sesizată este semnificativă statistic, așa cum arată testul chi pătrat. (Anexa 12, 1-4).

Analiza statistică aprofundată aduce noi informații cu privire la diferențele presupuse prin ipoteze.

Astfel testul de semnificație statistică a diferențelor evidențiate de statistica descriptivă (T-test) evidențiază faptul că între elevii celor 2 licee luate în studiu, diferența nu este semnificativă statistic decât în privința opiniei cu privire la posibilitatea amânării cu un an a aderării României la UE (t=2,16, df.118, sig. 0,03). (Anexa 13).

Diferențele dintre disponibilitatea pentru schimbarea opiniei elevilor din cele 2 licee luate în studiu, în funcție de competența și onestitatea profesorului sau postului TV, sunt însă înalt semnificative. Așa cum arată testul T de semnificație, elevii din cele două licee se diferențiază semnificativ statistic în ce privește disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de sursa de influență și de cele două atribute ale sale, competența și onestitatea.

Disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de toate cele patru categorii de surse ale influenței este mult mai mare la elevii de la Material Rulant decât la elevii de la Jean Monnet.

Disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia profesorului competent, la elevii de la liceul Material Rulant (media 6,80; SD 2,46) și disponibilitatea elevilor de la liceul Jean Monnet (5,88; SD 2,31) sunt semnificativ statistic diferite ( t = 2.10, df.118, sig =0,03).

Disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia profesorului onest la elevii de la Material Rulant este mult mai mare (media 7,45; SD 2,65) decât la elevii de la Jean Monnet (media 5,82, SD 2,29) așa cum arată t = 2,61, df.118, sig.= 0. 000).

Disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia postului TV apreciat ca și competent este semnificativ statistic diferita la cele două categorii de elevi (mai mare la elevii de la Material Rulant, conform t=2,85, df.118, sig =0.005).

Disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia postului TV apreciat ca onest este semnificativ statistic diferita la cele două categorii de elevi (mai mare la elevii de la Material Rulant, conform t =2,29, df.118, sig =0.02) (tabel 14).

Tabel 14. Testul T de semnificație a diferenței dintre scorurile reprezentative ale disponibilității elevilor de a-și modifica opinia în funcție de aprecierea subiectivă a competenței și onestității profesorului și a postului TV

Analiza corelațiilor dintre scorurile care exprimă disponibilitatea subiecților de a-și modifica opiniile în funcție de cele ale surselor luate în studiu și subiectele asupra cărora s-au format opiniile acestora evidențiază câteva aspecte interesante

Schimbarea opiniei în funcție de opinia profesorului apreciat ca și competent corelează cu: 1.) Forța opiniei asupra gripei aviare (0,19 la p.=0,05), 2.) forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,31 la p. 0,01), 3.) forța opiniei cu privire la prestația lui Adrian Mutu (0,33 la p.=0,01).

Schimbarea opiniei în funcție de opinia profesorului apreciat ca și onest corelează cu: forța opiniei asupra gripei aviare (0,19 la p.=0,05), forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,19 la p. 0,05), forța opiniei cu privire la prestația Adrian lui Mutu (0,20 la p.=0,05).

Schimbarea opiniei în funcție de opinia postului TV apreciat ca și competent corelează cu: forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,21 la p. 0,05).

Schimbarea opiniei în funcție de opinia postului TV apreciat ca și onest corelează cu forța opiniei asupra gripei aviare (0,35 la p.=0,01).

Elevii care cred în mai mare măsură că virusul gripei aviare va determina o pandemie la nivel mondial sau că este necesară eutanasierea câinilor sau că prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor sunt dispuși în mai mare măsură să își modifice opinia dacă un profesor apreciat ca și competent are o părere contrară.

Elevii care cred în mai mare măsură că virusul gripei aviare va determina o pandemie la nivel mondial sau că este necesară eutanasierea câinilor sau că prestația lui Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor sunt dispuși în mai mare măsură să își modifice opinia dacă un profesor apreciat ca și onest are o opinie contrară dar relația este mai slabă decât în cazul raportării la profesorul competent (coeficienții de corelație sunt mai mici).

Elevii care cred în mai mare măsură că este necesară eutanasierea câinilor sunt dispuși în mai mare măsură să își modifice opinia dacă un post TV apreciat ca și competent are o opinie contrară.

Elevii care cred în mai mare măsură că virusul gripei aviare va determina o pandemie la nivel mondial sunt dispuși în mai mare măsură să își modifice opinia dacă un post TV apreciat ca și onest are o opinie contrară.

5. Testarea ipotezelor, analiza și interpretarea rezultatelor.

Datele prezentate confirmă în mare parte ipotezele studiului propus:

Astfel, presupunerea că există diferențe în ce privește forța cu care profesorii și televiziunea influențează opiniile adolescenților – elevi de liceu (ca formă a opiniei publice) (ipoteza1.) este confirmată de coeficienții de corelație între schimbarea opiniei elevilor în funcție de opiniile celor 4 surse luate în studiu. Schimbarea opiniei în funcție de opinia profesorului (competent și onest) este mai puternică decât schimbarea opiniei în funcție de opiniile postului TV (competent sau onest): opinia elevilor se schimbă corelat, în privința a trei teme în funcție de profesor și în privința unei singure teme în funcție de postul TV (tabel 15). În corelație cu opinia postului TV apreciat ca și competent se schimbă doar opinia cu privire la forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,21 la p. 0,05) iar în funcție de opinia postului TV apreciat ca și onest se schimbă doar forța opiniei asupra gripei aviare (0,35 la p.=0,01) în timp ce corelat cu opinia profesorului apreciat ca și competent se schimbă forța opiniei asupra gripei aviare (0,19 la p.=0,05), forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,31 la p. 0,01) și forța opiniei cu privire la prestația lui Adrian Mutu (0,33 la p.=0,01). Corelat cu opinia profesorului apreciat ca și onest se schimbă forța opiniei asupra gripei aviare (0,19 la p.=0,05), forța opiniei asupra eutanasierii câinilor (0,19 la p. 0,05) și forța opiniei cu privire la prestația lui Mutu (0,20 la p.=0,05).

Profesorii ca sursă a schimbărilor de opinie ale elevilor sunt mai puternici decât posturile TV.

Presupunerea că opinia adolescenților este influențată mai mult de competența sursei decât de onestitatea acesteia (ipoteza 2) a fost confirmată doar pentru două teme. Pentru celelalte 4 teme influența este mai mare din partea profesorului și postului TV apreciate ca oneste. Diferența dintre mediile scorurilor care exprimă disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia profesorului competent, și în funcție de opinia postului TV competent este mai accentuat semnificativă statistic decât diferența dintre mediile scorurilor care exprimă disponibilitatea de a-și schimba opinia în funcție de opinia profesorului onest și de opinia postului TV onest pentru anumite teme.

Disponibilitatea elevilor de a-și modifica opinia în funcție de competența profesorului și postului TV este mai mare dacă este vorba de subiecte ca posibilitatea ca virusul gripei aviare să determine o pandemie la nivel mondial sau posibilitatea ca aderarea României la UE să se amâne cu un an.

Disponibilitatea elevilor de a-și modifica opinia în funcție de onestitatea profesorului sau postului TV este mai mare dacă este vorba de subiecte ca necesitatea eutanasierii câinilor sau prestația lui Mutu la nivelul așteptărilor suporterilor .

Și analiza factorială a scorurilor celor 4 variabile obținute prin însumarea punctajelor obținute la cele 4 subscale luate în studiu arată că, așa cum s-a răspuns la chestionarul nostru, credibilitatea sursei este dată preponderent de onestitate (atât la postul TV cât și la profesor, apoi de competența postului Tv și în mai mică măsură de competența profesională a profesorului. (Anexa 2).

Ipoteza că opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde ridicate este mai puțin influențata de cele 2 surse decât opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde obișnuite (ipoteza 3.) este confirmată de toate diferențele semnificative statistic discutate mai sus: adolescenții care frecventează liceul Jean Monnet sunt mai puțin dispuși să își modifice opinia dacă profesorul si postul TV au o opinie contrară, decât adolescenții care frecventează liceul Material Rulant. Elevii de la Jean Monnet care și-ar schimba foarte puțin opinia sunt mult mai mulți în comparație cu elevii de la Material Rulant (23 față de 11). Elevii de la Material Rulant care afirmă că și-ar schimba în mare măsură opinia sunt mult mai mulți în comparație cu cei de la Jean Monnet (22 față de 16). Și în ce privește disponibilitate elevilor de a-și schimba propria părere în cazul în care profesorul apreciat ca onest are o opinie contrară, observăm că numărul elevilor de la Jean Monnet mai puțin dispuși al această modificare este mai mare decât cel al elevilor de la Material Rulant.

Această ipoteză este confirmată și de faptul că elevii de la liceul cu standarde ridicate afirmă o mai redusă coincidență a opiniilor lor cu opiniile surselor luate în studiu, în comparație cu elevii de la Material Rulant.

Ipoteza că elevii care frecventează un liceu cu standarde ridicate sunt mai dispuși să accepte influența profesorului competent decât influența postului TV competent în comparație cu elevii care frecventează un liceu cu standarde obișnuite (ipoteza 4) este confirmată de diiferențele identificate prin testul T și de distribuțiile subiecților în funcție de răspunsuri. Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia profesorului competent (care predă și explică bine cunoștințele, profesorul care este o somitate în domeniul său, profesorul care este înțelegător) este raportată mai ales în legătură cu prima temă (posibilitatea unei pandemii la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare).

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia profesorului onest se evidențiază mai ales în ce privește temele doi (este necesară eutanasierea câinilor comunitari), cinci (vor fi schimbări în bine în România, în urma aderării la UE) și șase (prestația lui Adrian Mutu va fi anul acesta la nivelul așteptărilor suporterilor). (Anexele 6, 7)

Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia postului TV apreciat ca și competent se raportează cel mai frecvent în legătură cu temele unu (este posibilă pandemia la nivel mondial cauzată de virusul gripei aviare), cinci (vor fi schimbări în bine în România, în urma aderării la UE) și 6 (prestația lui Adrian Mutu va fi la nivelul așteptărilor suporterilor). (Anexele 8,9 ). Coincidența opiniei personale a elevilor cu opinia postului Tv apreciat ca și onest este raportată mai ales în ce privește temele doi (eutanasierea câinilor comunitari), trei (măsurile întreprinse anul acesta pentru prevenirea inundațiilor), 4 (amânarea cu un an a aderării României la UE) și cinci (schimbările în bine în România, în urma aderării la UE) (Anexele 10, 9)

6. Concluzii.

Se observă că elevii supuși analizei nu au conturată o opinie foarte fermă nici pentru, nici împotrivă, în privința temelor selectate în cadrul studiului. Acest lucru este subliniat de majoritatea scorurilor medii care arată măsura în care subiecții sunt de acord cu afirmațiile din cadrul analizei, situându-se în jurul valorii de trei care înseamnă într-o oarecare măsură. Apreciez că, deși cele șase teme introduse în cercetare care, au căutat să prezinte interes, să fie de actualitate, să aibă un grad ridicat de popularitate, să se regăsească în mass-media și să presupună un nivel mediu de analiză în raport cu particularitățile lotului avut în vedere, acestea prezintă un nivel redus de implicare cognitivă din partea elevilor. Mai mult decât atât s-a urmărit în mod special, selecționarea unor loturi de subiecți din clasele a X-a, deoarece am presupus că cei din clasele a IX-a sunt preocupați de adaptarea la noul liceu iar cei din clasele a XII-a sunt implicați în susținerea examenului de bacalaureat. Cu toate acestea, așa cum am subliniat mai sus,și cum arată și media scorurilor medii obținute la fiecare temă luată în studiu demonstrează faptul că loturile de elevi de la cele două licee care au participat la cercetare nu au opinii clar formulate și explicite în ceea ce privește aceste probleme.

O a doua observație care se poate exprima se referă la disponibilitatea elevilor de a-și modifica opinia în funcție de competența și onestitatea profesorului și a postului TV. Astfel s-a constatat că, pe de o parte subiectele legate de posibilitatea ca virusul gripei aviare să determine o pandemie la nivel mondial și posibilitatea ca aderarea României la UE să se amâne cu un an, competența profesorului și a postului TV sunt cele care determină o mai mare disponibilitate de schimbare a opiniei în rândul elevilor. Pe de altă parte în cazul subiectelor care se referă la necesitatea eutanasierii câinilor comunitari și prestația lui Adrian Mutu de anul acesta va fi la nivelul așteptărilor suporterilor, onestitatea profesorului și a postului TV sunt cele care determină o disponibilitate mai mare de schimbare a opiniei din partea elevilor. Consider firesc acest lucru întrucât temele legate de virusul gripei aviare și aderarea României la UE sunt probleme care reclamă competență în momentul în care se realizează o analiză a acestora. Mai mult decât atât cele două subiecte se structurează și se identifică la nivelul cognitiv al indivizilor. Spre deosbire de acestea, celelalte două teme se manifestă mai degrabă în planul afectiv al subiectului, decât în cel cognitiv, nefiind nevoie neapărat de o sursă competentă care să emită anumite judecăți cu privire la aceste teme ci mai degrabă de un emițător apreciat drept onest.

Cea de-a treia remarcă semnificatică care s-a putut constata în urma aplicării chestionarului, este aceea că, opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde ridicate (Jean Monnet), este mai puțin influențată de cele două surse decât opinia elevilor care frecventează un liceu cu standarde scăzute (Material Rulant). Această observație care a constituit de altfel și una dintre presupozițiile studiului arată că elevii de la Jean Monnet sunt mai independenți în formarea opiniilor fiind mai puțin dispuși să-și modifice părerile dacă profesorul și postul TV au o opinie contrară. În celălalt caz cei de la Material Rulant sunt mai dependenți în formarea propriilor opinii, față de cele două surse avute în vedere, întrucât sunt dispuși să-și modifice într-o mai mare măsură opinia, dacă profesorul și postul TV au o opinie contrară. În cadrul lotului de subiecți de la Jean Monnet, 23 dintre aceștia și-ar schimba foarte puțin opinia, spre deosebire de elevii de la Material Rulant care sunt doar 11. În schimb 22 de elevi de la Material Rulant afirmă că și-ar schimba în mare măsură opinia față de 16 de la Jean Monnet. O influență neluată în considerare în cercetarea de față o reprezintă de asemenea mediul și zona de rezidență a celor două tipuri de licee. Diferențele sunt date așadar atât de localizarea celor două licee, Jean Monnet în zona de rezidență a capitalei, iar Material Rulant spre periferia acesteia, cât și de profilele celor două: unul tehnic industrial iar altul teoretic. Premisa studiului a fost însă chiar observarea diferențelor celor două licee, de aceea, am considerat comparația ca fiind metoda cea mai adecvată de realizare a acestui lucru.

În concluzie, apreciez că, prin confirmarea, chiar și parțială a majorității ipotezelor mele, studiul și-a atins obiectivele. Astfel au fost identificate diferențe în ce privește:1.) forța de influență asupra opiniilor adolescenților – elevi de liceu (ca formă a opiniei publice), a două categorii de surse cu impact foarte puternic asupra acestei categorii socio-profesionale: profesorul și televiziunea; 2.) forța de influență asupra opiniilor adolescenților – elevi de liceu, a două calități fundamentale ale surselor de influență: competența și onestitatea lor; 3.) raportului dintre competența și onestitatea sursei în intensitatea influenței exercitate asupra opiniilor adolescenților în raport de profilul lor socio-demografic (cele două tipuri de liceu).

Bibliografie

A. Lucrări consultate

Abric, Claude-Jean. [1999](2002). Psihologia comunicării. Iași: Editura Polirom.

Baylon, Christian și Mignot Xavier. [1994](2000). Comunicarea. Iași: Editura Universității

,,Al. I. Cuza”.

Bădescu, Ilie. (2002). Istoria sociologiei. București: Editura Economică.

Boncu, Ștefan. (2002). Psihologia influenței sociale. Iași: Editura Polirom.

Bernays, Edward L. [1923](2003). Cristalizarea opiniei publice. București: Editura

Comunicare.ro.

Buzărnescu, Ștefan. (1997). Sociologia opiniei publice.București: Editura Didactică și

Pedagogică.

Caiet metodologic-Sondajul de opinie, 1997.

Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?

București: Editura Economică.

Cialdini, Robert. [1984](2004). Psihologia persuasiunii. București: Editura Bussiness Tech

International Press.

Cristea, Dumitru. ( 2002 ). Tratat de psihologie socială: Editura ProTransilvania.

Dahl Robert A. [1971](2000), Poliarhiile. Iași: Editura Institutul European.

DeFleur, Malvin L. și Ball-Rokeach,Sandra. [1989](1999). Teorii ale comunicării de

masă. Iași: Editura Polirom.

Dobrescu, Paul și Bârgîoanu, Alina. (2003). Mass-media și societatea. București: Editura

Comunicare.ro.

Habermas, Jurgen. [1962](2005). Sfera publică și transformarea ei structurală. București:

Editura Comunicare.ro.

Hogan, Kevin. (1996). Psihologia persuasiunii. București: Editura Antet.

Iluț, Petre. (2004). Valori, Atitudini și Comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom.

Jderu, Gabriel. (2006). Testarea reclamei (Curs universitar nepublicat): Facultatea de

Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

Kapferer Noel-Jean. [1978](2002). Căile persuasiunii. București: Editura Comunicare.ro.

Larson, Charles U.[2001](2003). Persuasiunea. Receptare și Responsabilitate. Iași: Editura

Polirom.

Le Bon, Gustave. [1895](1991). Psihologia maselor. Bucurerești: Editura Ștințifică.

Mcquail, Denis. (1999). Comunicarea. Iași: Editura Institutul European.

Moscovici, Serge. [1981](2001). Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor.

Iași: Editura Institutul European.

Mucchielli, Alex. [2000](2002). Arta de a influența.Iași: Editura Polirom.

Neculau, Adrian.(2003). Manual de psihologie socială.Iași: Editura Polirom.

Noelle-Neumann, Elisabeth.[1974](2004). Spirala tăcerii.Opinia publică-învelișul nostru

social. București:Editura Comunicare.ro.

Pailliart, Isabelle (coord.). (2002). Spațiul public și comunicarea. Iași: Editura Polirom.

Petcu Marian(2002). Socilogia mass-media.Cluj: Editura Dacia.

Petty, Richard E. și Cacioppo, John T. [1981](1996). Attitudes and Persuasion Classic and

Contemporary Approaches.Ohio: State University.

Rouquette Louis-Michel. [1994](2002). Despre cunoașterea maselor. Iași: Editura Polirom.

Sauvy,Alfred.(1964). L`opinion public. Paris: PUF.

Sociologie Românească, II, Nr.3, ,,Sondajele de opinie publică în România”, azi: Editura

Polirom.

B. Lucrări identificate

Blumer, Herbert. (1948). Public opinion and public opinion polling. American Sociological Review, 13, 5, 542-549.

Childs, Harwood L. (1965). Public Opinion. Princeton, NJ: Van Nostrand.

Gabriel Tarde.(1901). L’opinion et la Foule.

Gurvitch, G. (1950). La vocation actuelle de la sociologie. Paris: PUF

Mills, Wright C. (1956). The Power Elite. Oxford: Oxford University Press.

Parra Morzan, Carlos. (1991). La opinion publica. Lima: Ama Llulla

Park, Robert E. (1904)

Petty, R.E. și Wegnen, D.T. (1998), ,,Matching versus mismatching atitude functions:

Implications for Scrutiny of persuasive messages”, Personality and Social Psychology

Bulletin, 24.

Price, Vincent. (1992). Public Opinion. Newbury Park: SAGE Publications, Inc.

Sillamy, Norbert. [1995](1996). Dicționar de psihologie. București: Editura Univers

Enciclopedic.

Yeric, Jerry L. și Todd, John R. (1989). Public opinion. The Visible Politics (ediția a II-a).

Itasca: F.E. Peabcock Publishers, Inc.

Zajonc, Robert B. (1960). The concepts of balance, congruity, and dissonance. Public

Opinion Quarterly, 24, 280-296.