Creativitatea Provocare a Constiintei de Sine

Cunoașterea de sine este una dintre cele mai mari provocări ale vieții noastre.

Sunt oameni care își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, și se împiedică în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei inșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele de care se lovesc zilnic, probleme create chiar de mediul în care trăiesc.

Nu încape îndoială că imaginea pe care ne-o facem despre noi are un impact puternic asupra destinului, influențând atât reușita, cât și eșecul. Această imagine este cât se poate de reală, chiar dacă nu este vizibilă sau palpabilă, iar eșecul și succesul sunt la fel de reale.

Imaginea pe care o am despre mine stă la temelia întregii mele personalități și întărește întreaga imagine personală, care este în concordanță cu acțiunile și sentimentele mele. Mă comport așa cum cred și simt că sunt și, indiferent de câtă voință aș da dovadă, nu pot acționă altfel. În momentele în care mă subestimez, fac în așa fel încât să ratez, oricât de mult m-aș strădui să cunosc succesul și oricâte șanse mi s-ar ivi în cale.

Așa este și cu cel care se consideră ghinionist: va face astfel încât să demonstreze că este, într-adevăr, victimă a ghinionului.

Datorită existenței unor persoane din jurul meu, care mi-au deformat modul de gândire personal, am ajuns să mă subestimez din multe puncte de vedere, fapt ce a dus la crearea unor complexe, în momente de slăbiciune. Imaginea pe care mi-o formasem despre mine și modul în care ajunsesem să cred că eram percepută de ceilalți – opinii sincere sau mai puțin sincere, dar exprimate într-un mod răutăcios – au fost niște greșeli, sesizate însă de familia și amicii mei, care m-au făcut să înțeleg că trebuie să mă accept așa cum sunt, în loc să mă forțez să devin ceea ce nu sunt.

Încet, încep să cunosc lumea și să-mi asum ceea ce vorbesc și acțiunile, ca fiind ale mele și nu împrumutate. Mi-am format o nouă imagine despre mine, în urma unei autoevaluări a personalității mele, imagine stabilită pe ambițiile, aspirațiile și ideile mele. Astfel, mi-a crescut stima de sine, am început să mă accept pe mine însămi și să mă apreciez pentru reușitele mele, fapte ce au condus la creșterea încrederii în mine.

Consider că modul în care ne percepem depinde de gradul de stimă de sine (autoapreciere, autorespect și autoacceptare) pe care îl avem. Deci, dacă ne acceptăm așa cum suntem, ne apreciem pentru ceea ce facem bine (ceea ce contribuie la autorespect și încredere de sine), dacă acceptăm că avem și slăbiciuni, fără să ne criticăm în permanență pentru ele (ceea ce stă la baza toleranței față de sine și față de alții) vom fi împăcați cu noi înșine.

Trebuie să existe un echilibru permanent între critică și aprecierea de sine, întrucât, dacă ne lăudăm prea mult, putem fi abandonați de ceilalți, iar dacă ne criticăm prea mult, putem provoca celorlalți fie sentimente de superioritate, fie de milă.

Dacă am o părere bună despre mine, aceasta îmi conferă entuziasm, energie și mă ajută să depășesc obstacole. Dacă nu am o părere bună despre mine, scade motivația prin lipsă de încredere în sine.

Acum încerc să mențin cele două extreme în balanță, fiind conștientă atât de calitățile pe care le am, cât și de defecte.

În prezent, sunt o persoană pe calea maturizării, capabilă să analizez, să judec și să iau decizii, acceptând părerile celor din jurul meu, dar nelăsându-mă influențată exclusiv de ele.

Sunt un om sensibil, un bun prieten, dispus să ofere sprijin, înțelegere, afecțiune și ajutor.

În jurul meu văd o diversitate de caractere: oameni altruiști, dispuși să împartă bucurie celor din jur, dar și oameni egoiști, nesinceri, ghidați de propriile interese, într-atât cât să nu fie interesați pe cine doboară pentru a și le atinge.

Diversitatea personalităților ne descoperă complexitatea și unicitatea ființelor umane, oferindu-ne astfel posibilitatea de a face alegeri în viață, lăsându-ne ghidați și de simțurile, ideile și propriile percepții asupra lucrurilor.

Putem, deci, afirma că viață nu ne pune înainte doar oameni pe care ni-i dorim alături, dar ne

oferă libertatea de a alege cu cine vrem să fim.

Există, oare, ceva mai prețios și totuși, neprețuit măcar o dată în viață de fiecare dintre noi, decât iubirea? Vreun sentiment mai adevărat și mai sincer, față de care ajungem indiferenți, din cauza propriului egoism și interesului mai ridicat pentru sine?

Singura problemă e că, la momentul ales de dinainte de cineva mai presus de noi, conștiința greșelii vine și cu cea a timpului pierdut. Acel “e prea tarziu”.

De ce uităm să prețuim ceea ce avem și rănim, iar apoi regretăm? Singurii care stăm în calea noastră suntem noi.

Cineva a scris cândva un poem, în care ne atribuie tuturor hipermetropia. “Hipermetropia este boala celor care văd mai bine la distanță decât aproape. Dar nu asta facem, oare, cu toții în viață? Nu cumva vedem aproape de noi, în noi, mai cețuit decât la distanța care ne separă de alții? […] cum ar fi ca de mâine să ne punem cu toții ochelari, prin care să ne putem vedea sufletele.”.

Desigur, un copil nu vede iubirea prin aceeași prismă ca un om adult. Un copil nu se gândește la ea, nu o caută. Doar o primește și o simte, trăiește prin ea și o dă înapoi în aceeași măsură.

Dar poate că asta este și greșeala făcută de oameni. Gândesc prea mult și uită să simtă; caută unde vor și uită să pună preț pe ceea ce primesc, necondiționat; se ocupă atât de mult cu gândul că trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, maturi, dar uită să mai fie copii uneori.

Un cântec ceva mai vechi sugerează că odată cu fiecare despărțire, o stea de pe cer se va desprinde, iar greșeala va fi fost deja înfăptuită. Fiți siguri că întotdeauna va exista cineva care va știi când s-a repetat propria-i greșeală.

-Uite! am spus eu, cu o urmă de tristețe în glas, ridicând mâna și arătând către cerul întunecat. O stea căzătoare…