Creativitatea la Prescolari

REZUMAT

Prezenta lucrare este o sinteză a creativității la vârsta preșcolară. Lucrarea este structurată în două părți distincte: prima parte prezintă cadrul teoretic, iar a doua parte este un studiu de caz.

CAP. I. INTRODUCERE

Darul cel mai preț al omului este inteligența si creativitatea. Aceste două daruri au ajutat de-a lungul istoriei să stăpânească natura, să facă performanțe în domeniul științei si al tehnologiei. Bogăția unui popor nu stă în resuresele naturale existente pe teritoriul unde locuiește, ci în munca si inteligența creatoare. Acum, când există o adevărată explozie de informații, este necesară creativitatea si inventivitatea. Aceasta presupune receptivitate față de nou, spirit de observație, divergența gândirii, capacitatea de a stabili raporturi noi între cunoștințe noi, combinarea si restructurarea acestora.

Psihologii susțin, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viață, a genera. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate și este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inovativ. De ce este nevoie de creativitate? Pentru a se putea desăvârsi, realiza si actualiza, pentru a putea contribui activ la modelarea lumii. Creativitatea se caracterizează prin noutate, originalitate, valoare, armonie, relevanță. Înseamnă îndrăzneală, tot ceea ce este nou este incert si neconformist.

Fiind cel mai înalt nivel de comportament uman, creativitatea ajută la antrenarea si polarizarea psihicului uman. Înseamnă îndrăzneală, posibilitate de comunicare cu lumea sa exterioară si interioară, sentiment de libertate interioară.

Creativitatea ca produs se caracterizează prin noutate, originalitate, relevanță, valoare, armonie, utilitate socială și aplicativitate vastă. Noutatea poate fi apreciată în raport cu subiectul, cu experiența sa psihologică sau cu experiența socială. Originalitatea se apreciază după unicitate, imprevizibilitate, surpriza soluției. Creativitatea ca potențial se găsește în fiecare individ.

Ca trăsătură de personalitate, creativitate marchează întreaga personalitate și activitate psihică a individului. Potențialul creativ prin educație poate deveni trăsătura de personalitate care va produce noul, originalul, valorile socio-culturale.

La preșcolari, capacitatea creatoare comportă în primul rând trăsături de personalitate înnăscute, susceptibile de dezvoltare prin educație. Fiecare copil normal dezvoltat “fizic și psihic” posedă un anumit act creativ, care poate să se manifeste sub diferite forme. Contribuția testelor de creativitate poate fi apreciată din două puncte de vedere; calitatea cea mai evidentă fiind activizarea independentă pe baza conceptelor verbale propuse, pentru rezolvare care stimulează gândirea divergentă, cerând rapiditate și promptitudine în rezolvare, contribuind astfel la dezvoltarea capacităților intelectuale, iar prin aplicarea acestor exerciții este diagnosticată și prezența flexibilității verbale și semantice, contribuind astfel la stimularea și educarea “actelor creative” ale preșcolarilor.

Dacă analizăm învățământul tradițional si modern, putem observa, că primul era pasiv într-o oarecare măsură si nu încuraja gândirea independentă si creativitatea. În prezent învățământul tradițional este înlocuit de unul modern, care promovează creativitatea copilului, îl îndeamnă la gândire logică, la căutarea si găsirea unor soluții noi, îi dezvoltă creativitatea.

Această metodă ajută preșcolarul să descopere multe lucruri si să afle singur aspectele fenomenelor. La vârsta fragedă de 3-7 ani imaginația ocupă un loc important în viața copilului. Dacă perioada antepreșcolară este perioada expansiunii subiective, atunci perioada preșcolară este perioada descoperirii realității fizice. Din punct de vedere psihologic putem spune, că această vârstă este aceea când imaginația atinge apogeul în dezvoltarea sa. În această periodă această tendință, această calitate trebuie fructificată, deoarece preșcolarul de azi este adolescentul de mâine și adultul de poimâine.

Având în vedere aceste aspecte, precum si faptul că lucrez în acest domeniu, mi-am propus să scriu lucrarea de licență despre această temă. Am plecat de la ideea că creativitatea se manifestă la cea mai fragedă vârstă. În lucrare dezbat și tema dezvoltării creativității, a metodelor de dezvoltare a creativității la vârsta preșcolară. Toate acestea le-am realizat studiind o vastă bibliografie de specialitate, cursuri, precum si experiența profesională dobândită de-a lungul timpului.

CAPITOLUL II. CADRUL TEORETIC

2.1. Creativitatea

2.1.1. Creativitatea – definiții

Termenul de creativitate provine din cuvântul „creare” (limba latină) si înseamnă „a făuri”, „a crea”, ”a zămisli”.

Fiind un fenomen complex, creativitatea are foarte multe aspecte. Se poate defini atât în sens restrâns, cât și în sens larg. În sens restrâns creativitatea este un proces care poate conduce un produs nou, original si valoros pentru societate. În sens mai larg, creativitatea înseamnă găsirea unor soluții, idei, metode sau procedee la care se ajunge în mod indepent. Fiind un fenomen complex, în cadrul individului se manifestă ca un set de procese. E un sistem complex de aptitudini, abilități, factori de personalitate, stiluri, strategii cognitive care determină comportamentul creativ. Succesul sau eșecul efortului creativ sunt date de produsele sau efectele activității în final.

Creativitatea este și un proces dinamic, care se dezvoltă cu timpul, totodată cuprinde atât originea cât si scopul (Erika Landau, 1979). Noțiunea de creativitate are o istorie proprie, s-a ajuns la acest termen prin numeroase dezbateri, privind înțelesul termenului și prin eliminarea unor noțiuni concurente. Anterior acestui concept (creativitate), psihologia empirică a folosit alte noțiuni, cum ar fi: dotație, aptitudine, talent, genialitate, imaginație creatoare sau chiar inteligența. Chiar si după ce termenul se impune, în literatura de specialitate s-au folosit alte denumiri pentru această aptitudine, cum ar fi: inteligența fluidă (R. B. Catell), gândire direcționată creatoare (Ernest Hilgard), gândire divergentă (Jean P. Guilford), rezolvare specifică de probleme sau rezolvare de probleme slab structurate (J.Bruner), imaginație creatoare (Th.Ribot), imaginație constructivă (A.Osborn), gândire autonomă (Fr.Bartleit)

Creativitatea este un fenomen deosebit de important, dar care a fost în mare măsură neglijat. De-a lungul timpului au existăt multe obstacole: dificultăți în definirea si stabilirea criteriilor creativității, originile creativității plasate în tradiția misticismului, abordări care au insinuat ca fenomenul creativ este un produs de excepție al proceselor si structurilor psihice. În prezent, se acordă creativității importanță, cercetătorii analizează fundamentele justificative ca creatologia (denumire acceptată) să devină o disciplină (Ana Stoica Constantin, 2004).

Creativitatea implică structura bio-psiho-socială si culturală a personalității, ca un potențial creativ, dar si anumiți factori externi pentru a realiza o înaltă manifestare a comportamentului uman, având ca scop final realizarea, producerea de ceva nou. Unul dintre elementele cheie ale conceptului este nivelul creativității. În 1959, Irving Taylor propune un model din cinci trepte, folosind două criterii: recunoașterea din punct de vedere social a originalității produsului si personalitatea creatorului.

După J. P. Guilford creativitatea are trei factori, și anume: fidelitatea, flexibilitatea, originalitatea.

Dar factorii creativității mai pot fi aptitudinea de a sintetiza, imaginația, motive cognitive, capacitatea de a abstractiza, dar si sensibilitatea la probleme. Niciodată nu este prea târziu pentru cunoașterea, stimularea, educarea și dezvoltarea creativității. Conform principiului ”intervenției precoce”, prin modalități concrete, cu cât se începe mai repede valorificarea creativității, cu atât mai repede se vor obține realizări mai valoroase. În vederea valorificării la un nivel înalt al potențialităților creative ale preșcolarilor, trebuie realizate acțiuni complementare, cum ar fi: evaluarea nivelului pe care îl ating diferiți factori ai creativității la fiecare preșcolar, precum si găsirea celor mai eficiente modalități de activare, stimulare, educare si formare.

J. Dewey și G. W. Allport au o altă viziune asupra creativității – omul dispune de un potențial, iar educația are datoria să-l descopere și să-l dezvolte .

Numeroși creatologi definesc creativitatea ca un proces. După E. P. Torrance creativitatea este ,,procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei și al comunicării rezultatelor obținute .’’ M. I. Stein spune că creativitatea este ,, procesul care duce la făurirea unui nou, acceptat de un grup de oameni ca fiind util, adecvat și satisfăcător’’. Paul Constantinescu Stoleru definește creativitatea ca un proces prin care subiectul, dacă sesizează o disfuncționalitate într – un anumit domeniu teoretic sau practic, modelează și testează idei, ipoteze, le obiectivizează în produse noi, adecvate, utile și recunoscute de ceilalți”. (Elena Rafailă,2002)

,,Creativitatea nu înseamnă doar receptarea si consumul de nou, ci în primul rând crearea noului. După C. Rogers adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin care omul poate ține pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale.” (M. Roco, 2001)

Procesul creativ are anumite stadii sau etape. Aceste etape sau faze sunt următoarele: faza de pregătire, incubația sau germinația, iluminarea și elaborarea. Fiecare dintre aceste etape presupune acțiuni cognitive și stări psihice specifice. Acesta este un proces complex și continuu.

Faza de pregătire este momentul în care se sesizează și se conștietizează disfuncționalitatea, se culeg date și se formulează ipotezele preliminare.

Incubația sau germinația se petrece de fapt în subconștient, e intervalul de timp, în care nu se întâmplă nimic, e etapa de așteptare.

Iluminarea se produce involuntar, este momentul crucial în procesul de creație.

Elaborarea este ultima fază al procesului de creație, idea devine realitate, materializată.

Creativitatea ca produs se caracterizează prin noutate, originalitate, relevanță, valoare, armonie, utilitate socială și aplicativitate vastă. Noutatea poate fi apreciată în raport cu subiectul, cu experiența sa psihologică sau cu experiența socială. Originalitatea se apreciază după unicitate, imprevizibilitate, surpriza soluției. Creativitatea ca potențial se găsește în fiecare individ.

Ca trăsătură de personalitate, creativitate marchează întreaga personalitate și activitate psihică a individului. Potențialul creativ prin educație poate deveni trăsătura de personalitate care va produce noul, originalul, valorile socio-culturale.

I. Taylor evidențiază cinci niveluri ale creativității: creativitate expresivă, creativitate procesuală, creativitate inventivă, creativitate inovativă, creativitate emergantă, creativitate preșcolară .

Creativitatea se manifestă atât în plan individual, cât și la nivelul grupului. Orice individ, înzestrat nativ cu disponibilități creatoare, devine creator numai datorită condițiilor sociale , culturale și de educație existente în colectivitate . Orice creație se bazează pe ceva preexistent individului și se realizează la nivelul său printr -o serie de elemente și date cu care în contact, pe calea transmiterii sociale, a instruirii și a educației.

Creativitatea la preșcolari

Psihologii susțin, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viață, a genera. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate și este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inovativ. De ce este nevoie de creativitate? Pentru a se putea desăvârsi, realiza si actualiza, pentru a putea contribui activ la modelarea lumii. Creativitatea se caracterizează prin noutate, originalitate, valoare, armonie, relevanță. Înseamnă îndrăzneală, tot ceea ce este nou este incert si neconformist.

După P. Popescu-Neveanu, creativitatea presupune predispoziția generală a personalității spre nou, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate (Roco M., 2004). Creativitatea este legată de expresii și creații artistice, de invenții tehnologice sau descoperiri științifice, de comunicare interumană, de educație, de comportamente personale și de mișcările sociale. Ea semnifică: adaptare, imaginație, construcție, originalitate, evoluție, libertate interioară, talent literar, distanțare față de lucrurile deja existente. Ca formațiune psihică, creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, noutate, originalitate.

Experimentele utilizate de-a lungul timpului arată că creativitatea este mult mai pregnantă la vârstele mici. Din acest motiv, este important ca programele educative să meargă tot mai mult în direcția cultivării creativității.

Copilul îsi manifestă permanent mirarea și surpriza, încearcă să surprindă ineditul lumii, neinfluențat încă de educația rutinieră, este considerat prototipul creativității. Teama față de orice deviere de la tradiție, de la lucruri obișnuite sau conformismul social are ca efect dispariția originalității, astfel eșuează creativitatea multor indivizi.

Preșcolarii sunt de obicei creativi. Copii mai creativi se diferențiază de obicei de restul grupului prin diferite comportamente specifice și își dezvoltă în mod liber creativitatea. Ei sunt foarte curioși, vin cu soluții neobișnuite, cu idei originale, au inițiativă și un spirit de observație foarte bine dezvoltat, văd conexiuni între elemente aparent fără nici o legătură, pun întrebări, caută alternative și explorează noi posibilități, manipulează și controlează simultan mai multe idei, învață rapid și ușor, au o memorie bună, un vocabular foarte bine dezvoltat, găsesc căi neobișnuite pentru soluționarea problemelor, au o imaginație vie și o capacitate deosebită de a crea. Dar pentru a se putea avânta spre necunoscut, este necesar, ca copilul să dispună de libertate interioară, de un sentiment de siguranță conferit de lumea exterioară. Copilul se află într-un contact continuu cu lumea interioară si exterioară. Între aceste două planuri trebuie să există concordanță. Curiozitatea îi face receptivi față de lumea exterioară, dar pentru a satisfaceaceastă curiozitate si pentru a se desfășura creativ, este nevoie de stabilitate emoțională precum si de libertate interioară. Copilul care îsi manifestă permanent mirarea si surpriza, încearcă să surprindă ineditul lumii, neinfluențat este considerat prototipul creativității.

Copilul preșcolar prin natura sa este un creativ datorită imensei sale curiozități, a dorinței permanente de a ști, de a cunoaște tot ce se petrece în jurul său. În această perioadă imaginația preșcolarului nu cunoaște limite. În imaginația lor totul este posibil. Această imaginație se exprimă viu în tot ceea ce se petrece la grădiniță.

Vârsta preșcolară reprezintă etapa la care este imperios necesar stimularea potențialului creativ al copilului, evidențiat sau neexprimat prin cunoașterea si stimularea aptitudinilor, prin mobilizarea resurselor latente, prin susținerea manifestaților printr-o motivație intrinsecă.

Din această perspectivă, pentru cultivarea potențialului creativ profilul psihologic al vârstei preșcolare cuprinde multiple premise favorizante, cum ar fi: dinamismul, impetuozitatea, expresivitatea proprie acestei vârste, o vibrație interioară ce conferă copiilor note specifice de dinamism creativ, disponibilitatea de exteriorizare spontană si autoexpresie însuflețită. Stimularea potențialului creativ al preșcolarilor impune utilizarea unor strategii neprescrise care pun accentul pe antrenarea autentică si plenară a preșcolarului. Din acest punct de vedere, formative pot fi strategiile euristice care implică preșcolarul în activități de descoperire, de rezolvarea probemelor, de investigarea realității. Dar sunt foarte importante si strategiile creative care pun accentul pe spontaneitate, originalitate, gândire laterală, divergentă, analogică.

Ambele categorii de strategii au efecte deosebite în planul capacității de reflecție, a capacității anticipative, evaluative precum si în planul structurilor motivaționale complexe.

Preșcolarul are nevoie de îndrumare, control si ajutor tocmai datorită specificului proceselor cognitive si voinței, care abia acum se constituie. El nu poate să-si asume încă riscul învățării prin încercare si eroare. Acest lucru impune utilizarea unor strategii semieuristice si semialgoritmice.

Stimularea potențialului creativ al preșcolarului impune utilizarea unor strategii care pun accentul pe antrenarea autentică și plenară a copilului, pe dezvoltarea autonomiei, a inițiativei, a gândirii sale critice.

Dintre metodele bazate pe acțiunea fictivă, jocul ocupă un rol important în strategia de educare a creativității.

Copilul transpune conștient realul într-un plan imaginar, creează, chiar dacă într-un mod elementar. Prin joc se realizează asimilarea realului la eu și acomodarea eu- lui la real ( mai ales prin imitație). Pentru creativitate sunt stimulative jocurile didactice și jocurile de rol. Prin implicarea afectivă și cognitivă a copilului, jocul de rol dezvoltă empatia, capacitatea evaluativă și cea anticipativă, stimulează relațiile interpersonale de cooperare și competiție, capacitatea de adaptare la comportamentul celuilalt.

Creativitatea, spre deosebire de inteligență, este la copil un fenomen universal; nu există preșcolar care să nu deseneze, să nu fabuleze. La vârsta preșcolară jocul și desenul constituie un cadru pentru antrenarea virtuților muncii și a creației; ele amplifică posibilitățile de expresie comportamentală, sporesc vitalitatea spirituală, dinamismul creativ al copilului, nevoia activă de explorare a noului în raport cu experiența personală și generează acel elan lăuntric pentru noi elaborări, expansivitatea specifică pentru această vârstă. Activitățile ludice și artistico – plastice sunt purtătoare unor multiple virtuții formative în dezvoltarea psihică generală a copilului și în dezvoltarea creativității. Întrucât jocul constituie cadrul specific al unui antrenament al spontaneității si al libertății de expresie, el constituie un stimul important în cultivarea receptivității și sensibilității, a mobilității și flexibilității specifice; el sporește vigoarea acțională a copilului și amplifică nevoia de activitate și explorare a noului, de imaginație, de elaborare.

2.2. Psihologia preșcolarul

2.2.1. Formarea personalității preșcolarului

Perioada preșcolară este perioada punerii bazelor personalității copilului. Prin intrarea la grădiniță se extind și se complică relațiile sociale și interpersonale ale copilului. Influențele educative devin mai complexe și mai variate. Activitatea predominantă este jocul. Noile relații și noua formă de activitate concură la dezvoltarea intensă a proceselor intelectuale, afective și voliționale ale copilului. Se dezvoltă curiozitatea, interesele de cunoaștere, procesele imaginative.

Părinții trebuie să vegheze copii lor pentru a căpăta un ansamblu de trăsături morale și intelectuale necesare unei formări ale personalității superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obținerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea, părinții trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continuă lărgire. Copilul trebuie să fie activ și adaptabil, iar părinții au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependentă de inteligența lui, de gusturile și elanurile lui, de instructajul primit anterior.

Personalitatea copilului începe să se contureze abia după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. După vârsta de trei ani, atenția și percepția sunt mai active decât în trecut. Copilul încearcă să facă mici treburi. Vorbirea devine mai completă. Copilul face ușor proporții. Părinții trebuie să-l încurajeze și să-l îndemne să se familiarizeze cu lumea exterioară, să învețe norme de conduită morală elementară ( să mănânce singur, să nu-si murdărească hainele, să-si pună la loc jucăriile, să salute, să observe animalele și plantele, etc.).

La trei ani, jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se instruiește asupra modului de viață al adulților și vine în contact cu relațiile existente în lume.

La patru ani copilul frecventează grădinița. Părinții trebuie să vină în ajutorul educatoarei în educarea și în dirijarea formării personalității, a trăsăturile morale și intelectuale.

La această vârstă deja comunică, spune dacă îi este sete sau foame, dacă îi este frig sau prea cald, dacă îi este somn etc. Unele din reflexe sunt necondiționate, altele sunt condiționate. Când se întoarce din plimbare recunoaște casele din vecinătate. La copilul mai mare apare nevoia de a comunica cu oamenii, de a vorbi mereu, mărindu-și astfel sfera educațională și cea intelectuală. Trebuie să se cont de emoțiile lui. La acești copii emoțiile sunt instabile. Ei trec repede de la plâns la râs. Voioșia este un bun mijloc de a face un copil să progreseze. Treptat cu răbdare trebuie să fie inițiat în ceea ce este permis să facă și ce este oprit. Treptat sentimentele lui devin multilaterale.

Copilul preșcolar este incapabil să-și regleze comportamentul său social. Regula pe care și-o însușește rămâne în perioada de început exterioară cunoștinței lui. Ceea ce spune adultul este just prin simplu fapt că este spus de adult. Acest mod caracteristic de a-și reprezenta regulile a fost denumit "realism moral" pe care J. Piaget îl definește prin " tendința copilului de a considera trebuințele și valorile cărora li se raportează ca existând în sine, independent de conștință, și ca impunându-se obligatoriu oricare ar fi circumstanțele în care este angajat individul".

Familia oferă copilului un mediu afectiv, social și cultural. Mediul familial, este o școală a sentimentelor în care se modelează personalitatea. Copilul trăiește în familia sa o gamă variată de relații interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu tripla funcție (reglatoare, socializatoare și individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil. Din punct de vedere practic, responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitatea în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea lor părintească. Autoritatea părinților nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni.

Educația, unul din factorii dezvoltării personalității îi permite copilului să-și definească propria personalitate fără a neglija însușirile fizice, individuale, afective, social-morale și volitiv caracteriale. Pornind de la această premiză, copilul trebuie privit ca un individ unic înzestrat.

2.2.2. Aspecte ale dezvoltării psihice

Motricitatea – Preșcolarul imită tot mai mult adulții, își exprimă trăirile prin mimică și gesturi. După vârsta de 3 ani, mișcările sale sunt tot mai bine armonizate. Trece pe prim plan încărcătura psihologică a mișcării. Preșcolarului îi place să fie lăudat și admirat, să fie în centrul atenției.

Vârsta preșcolară este perioada în care prin stereotipizare mișcările ducla formarea deprinderilor și amplificarea conduitelor. Preșcolarul simte nevoia să fie în mișcare permanentă, să fie în acțiune, acest aspect stă la baza dezvoltării psihice. În cursul acțiunii cu obiectele din jur se formează, se corectează și se verifică percepția. Din această cauză este recomandabilă lărgirea posibilităților de acțiune cu obiectele. Acțiunea cu obiecte și motricitatea îmbogățește planul cognitiv și ajută la dezvoltarea personalității.

Senzorialitatea – Odată cu extinderea spațiului de mișcare ( de la interiorul casei la grădiniță, străzi, etc.), prin sensibilitate vizuală și auditivă preșcolarul captează diferite informații pe care începe să le diferențieze. Sensibilitatea auditivă devine mai dezvoltată, se dezvoltă sensibilitatea tactilă. Senzațiile sunt integrate percepțiilor, apare observația, care va fi o formă de percepție, orientată către scop, este organizată și planificată. Se conturează percepția distanței, a orientării sus-jus, stânga-dreapta. Încep să-și dezvolte atât reprezentări bazate pe memorie cât și pe imaginație (prezentarea personajelor din diferite basme).

Caracteristicile intelectuale

Intelectul este o formațiune psihică complexă, cuprinde procese și activități psihice variate și dificile precum: gândire, memorie, limbaj, imaginație, atenție care îl ajută să se desprindă de stimulul concret, să depășească expriența senzorială. Deși încă în formare, intelectul, în perioadă preșcolară, înregistrează importante restructurări.

Gândirea

Gândirea are un caracter intuitiv, este strâns legată de perceptii, de imagine. Însușirile perceptive sunt considerate ca absolute, nu sunt puse în relație unele cu altele. Preșcolarul gândește ceea ce vede, raționamentul lui are încă un curs aderent la sensul unic al percepției. Gândirea preconceptuală și intuitivă este o gândire egocentrică și magică, nereușind să facă distincție între realitatea obiectivă și cea personală, generează egocentrismul, preșcolarul crezându-se centrul universului. Această confuzie duce la animism.

Din egocentrism derivă și artificialismul, convingerea ca totul este fabricat de om. Treptat, odată cu înaintarea în vârstă, gândirea începe să se desprinde de egocentrism și să treacă la analiza oboiectivă a realității. În perioada vârstei preșcolară gândirea rămâne totuși o gândire sincretică.

O altă caracteristică este conturarea structurilor operative a gândirii. J. Piaget consideră că este perioada preoperatorie a gândirii, baza pentru apariția noțiunilor empirice. Apare perioada DE CE-urilor, care arată existența precauzalității intermediare între cauza eficientă și cauza finală. J. Piaget consideră ca preșcolaritatea este o perioadă de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii, abia între 7 si 8 ani și apoi între 11 și 12 ani are loc desăvârșirea operațiilor concrete.

Limbajul

Limbajul preșcolarului se deosebește de cel al adultului. Pronunțarea lui este imperfectă. La începutul preșcolarității apar inversiuni sau omisiuni de sunete. Privind structura gramaticală există doar timpul prezent. Ăncepe să facă deosebire între număr și persoană.

Treptat se face trecerea la limbaj contextual. Din limbajul monologat se trece la dialog, se îmbogățește considerabil vocabularul.

Memoria

Dacă la vârsta antepreșcolară, memoria are un caracter spontan, în preșcolaritate, datorită dezvoltării gândirii și, mai ales, a limbajului interior, alături de memoria mecanică se dezvoltă memoria logică, alături de cea neintenționată apare cea intenționată. Memoria intenționată se dezvoltă atunci când informațiile au vreo semnificație pentru preșcolar sau e în strânsă legătură cu sarcinile sale zilnice.

Datorită dezvoltării progresive a limbajului, memoria începe să capete anumite caracteristici, devenind o memorie pe bază verbală. În planul fixării, păstrării, recunoașterii și reproducerii acțiunilor (memorie motorie), cât și al impresiilor (memorie afectivă) și al situațiilor (amintirea), memoria preșcolarului progresează mult.

Jocul este activitatea fundamentală a preșcolarului, această creează atmosfera și conditiile in care se activeaza capacitatea de fixare, pastrare, recunoastere si reproducere. Fixarea si pastrarea au un larg suport afectiv. Reproducerea este mult mai dezvoltată, bazata pe amănunte si detalii.

Predomină memoria involuntară, caracterizată de asociații de moment și nu comparativ-analitice. Memoria este strâns legată de interesele copilului. Conținutul memoriei este foarte bogat: mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. Este semnificativă creșterea intervalului de timp în care devine posibilă recunoașterea unui material după o singură percepție. În această perioadă memoria încă e nesistematizată, difuză, incoerentă.

Imaginația

Imaginația preșcolarului este extrem de bogată. El trece cu ușurință de la o stare la alta, de pe planul realității pe plan imaginar. Dacă spunem, că afectivitatea este motorul activității copilului, atunci imaginația este calea sau mijlocul prin care realizează orice activitate. Imaginația este prezentă în toate activitățile zilnice, dar și în activitatea creativă al preșcolarului. În imaginația preșcolarului există atât animismul, cât și artificialismul.

Imaginația la preșcolari are rol de echilibrare sufletească, este rezolvarea dintre dorințele și posibilitățile sale.

Datorită imaginației, la această vârstă apare capacitatea de creație.

Atenția

Atenția este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor. Organizarea atenției sub influența gândirii și limbajului apare la vârsta preșcolară. Totodată se dezvoltă și capacitatea de concentrare.

Afectivitatea

La vârsta preșcolară copilul intră într-un alt mediu, mediu instituționalizat (grădinița), unde cunoaște persoane noi. Afectivitatea cunoaște expansiune, modificări. În psihicul copilului apare contradicția de a-l mulțumi pe adultul pe care îl iubește și dorința de autonomie.

În concluzie putem spune că preșcolaritatea este perioada dezvoltării a sentimentelor morale, intelectuale și estetice. Iar dacă perioada antepreșcolară este perioada expansiunii subiective, atunci perioada preșcolară este perioada descoperirii realității fizice.

2.2.3. Cunoașterea potențialului biopsihic al preșcolarului

Schimbarea mediului familial cu cel de instituție, îl supune pe copil la noi eforturi adaptive. Acestea trebuie dozate în raport cu capacitatea copilului de a realiza, dar în același timp, continuat cu exercițiul capacități de a realiza noi eforturi. În acest sens, adaptarea este necesară chiar din primele zile ca o condiție a preveniri unei eventuale devieri comportamentale implicate în procesul adaptării si integrării în noul mediu. Anumite mecanisme și scheme operaționale de asimilare – acomodare unii îl depășesc fără mari eforturi, alții îl vor considera ca pe un obstacol insuportabil. (Crețu Elvira, 1999)

Metodologia cunoașterii copilului este elaborată din perspectiva concepției, astfel sistemul biopsihic uman ia naștere și se dezvoltă având la baza cele două principii: interacționist-sistematic si funcțional-dinamic. În acest sens copilul poate fi definit ca o unitate indestructibil pe plan obiectiv-extern si unitate dintre conștiință si activitate.

Factorul care reglează și mediază interacțiunea dintre om și mediu este psihicul care astfel primește o valoare instrumentală-adaptivă. Toate structurile psihocomportamentale sunt rezultatul intercondiționării factorilor ereditari cu cei din mediul extern, preponderent cei de esență socioculturală / educațională. Structura personalității este sinteza trăsăturilor individuale cu cele tipic-generale (omul se naște ca om și se formează ca om).

Elaborarea profilului biopsihic al copilului actual și prospectarea devenirii sale, se sprijină pe datele obținute prin cercetarea și investigarea longitudinală necesar conjugată cu cea de transfer. Condițiile adaptării consolidate pe un palier devin priză pentru următoarele (Crețu Elvira, 1999).

2.2.4. Dezvoltarea psihică și conturarea însușirilor de personalitate

Etapa cea mai intensă de dezvoltare psihică este perioada de vârstă preșcolară. Această dezvoltare are loc sub presiunea structurilor sociale, culturale, prin influențele mass-media și frecventarea instituțiilor preșcolare unde copilul ia contact cu cerințe multiple privind autonomia si adaptarea la mediul de viață.

În numeroase situații apar diferențe de cerință în grădinița comparativ cu cele din familie, ceea ce presupune o mai mare varietate de conduite. Ca atare, contradicțiile dintre solicitările externe si posibilitățile interne devin mai active. Pot apărea și contradicții cum ar fi contradicția dintre cerințele interne, dorințele, aspirațiile, interesele copilului și posibilitățile de a fi satisfăcute. Pe acest plan se dezvoltă negativismul infantil, dar și o concepere mai profundă, de fond a întregii activități psihice, asimilarea și înțelegerea a ceea ce e permis și a ceea ce nu este permis, a ceea ce este posibil și a ceea ce nu este posibil, a ceea ce este bun și ce este rău.

În aceeași ordine sunt și contradicțiile legate de modalități mai simple și primitive de satisfacere a trebuințelor și cerințelor implicate în trebuințe noi, complexe și civilizate. Astfel apar conduitele de pe axa ordonat-dezordonat, conduite civilizate-conduite infantile.

Există și o altă categorie de contradicții specifice ce se constituie în planul cunoașterii. Dezvoltarea imaginației îi permite copilului să descopere faptul că imaginar el poate să se transpună în orice situație, chiar și fantastică, dar în realitate situațiile de viață sunt mai restrânse și nu au semnificația bănuită. În raport cu contradicția respectivă se dezvoltă și dorința de a crea, schimba și transforma viața.

Preșcolarul mic (3-4ani) este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând și trece ușor de la o dispoziție la alta trăind exploziv și total evenimentele ce îl impresionează.

Preșcolarul mijlociu (4-5 ani) devine mai sensibil la evenimentele din jurul său și este capabil să facă aprecieri, relativ corecte. Prin structurarea unor trăsături voliționale, copilul se poate antrena în activități de mai lungă durată si se străduiește să fie de folos adultului.

Preșcolarul mare (5-6/7ani) manifestă o mai mare adaptare și inteligență, reticență în situații ușor penibile ca urmare a înțelegerii mai adecvate a situațiilor și a raporturilor de cauzalitate în producerea evenimentelor. Copilul menține o oarecare opoziție față de adult, opoziție ce se manifestă spontan, dar urmată de dorințe vadite de reconciliere. Se manifestă dorința copilului de a fi de folos adulților. Devine mai atent, imită discret conduitele adulte si participă la activitățile ocupaționale ale adultului. Capacitatea de învățare devine activă și este dublată de interese de cunoaștere.

O dezvoltare spectaculoasă se produce pe plan senzorial-perceptiv. Percepția devine observație perceptivă și este implicată în toate formele de învățare. Copilul preșcolar este preocupat de cunoașterea interiorului și exteriorului, fie a locuinței, al grădiniței, al străzii, al magazinului, al mobilierului și poate identifica locul diferitelor obiecte. Este atent la caracteristicile fiecărui membru al familiei, la identitatea acestora și comportarea lor precum și la condițiile de viață în activitățile și ocupațiile umane. Încep să se consolideze generalizări cantitative, logice, practice, mărimea (lung, lat, înalt), cantitatea (mult, puțin, deloc), succesiunea și simultaneitatea (acum, după aceea, întâi, după, deodată), comparația (la fel, tot atât), etc.

Se dezvoltă diferite forme ale reprezentărilor dintre care cele mai importante sunt ale memoriei și ale imaginației. Memoria capătă caracteristici psihice și sociale importante, mai cu seamă datorită vorbirii. Imaginația contribuie la constructorii posibilului, la înțelegerea vieții interioare. La rândul ei atenția este importantă în asigurarea desfășurării oricărei activități focalizând și centrând energia psihicului. Atenția volutară este alimentată de dorințele și intențiile copilului de a finaliza activitatea.

Dezvoltarea inteligenței intră într-o nouă etapă. De la faza simbolică, după 3 ani, inteligența parcurge o etapă de inventivitate. Această etapă pregătește gândirea operativă complexă. Gândirea înregistrează progrese evidente. Ca formă intuitivă, ea operează cu ajutorul reprezentărilor și percepțiilor. Apar întrebările frecvente “de ce?”. Acestea sunt destinate cunoașterii și sesizarii relațiilor dintre obiecte sau situații.

Ca fenomen al vieții de relație dezvoltarea afectivității trebuie raportată în această perioadă, la procesul identificării care trece prin câteva faze. La 3 ani identificarea se manifestă prin creșterea stărilor afective difuze în care copilul plânge cu lacrimi si râde cu hohote, după care manifestă o reținere vinovată, iar la 4-5 ani identificarea devine mai avansată. Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate, modele parentale. Condiția de identificare parcurge 4 căi. Prima se realizează pe seama perceperii unor similitudini de înfățisare cu modele parentale (părul, ochii), a doua pe seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot asa de inteligent ca tata sau tot atât de frumos ca mama), a treia se realizeaza prin adoptarea de conduite, atribute și gesturi ale modelelor, iar ultima prin însușirea de conduite, gesturi și atribute din ceea ce spun alții ca seamănă copilul cu modelul. În mod obișnuit identificarea mai activă este cu părintele de același sex.

Vârsta preșcolară începe de obicei cu o fază critică exprimată prin negativisme repetate izvorâte din dificultățile trecerii de la perioada difuză a primelor impresii cu caracter fantastic, către faza conștientizării realității, a descoperirii persoanei proprii sub aspectul eului personal, a diferențelor de sex etc. Este vorba despre dialectică intensă a dezvoltării proceselor psihice care este pusă în evidență de contradicția dintre noile posibilități psihice și fizice ale copilului și formele vechi ale activității și interacțiunii lui cu cei din jur, pe de altă parte. Contradicțiile pot să nu capete în mod obligatoriu forma unor conduite deviate, mai ales dacă se folosesc metode corespunzătoare de dirijare a activității copilului. Dacă trecerea respectivă nu este ajutată la timp, ea duce la fenomene de dezadaptare și dezintegrare din cadrul relațiilor sociale tot mai largi în care copilul pătrunde la această vârstă . Între metodele educative, în perioada preșcolarității, un loc important îl ocupă dialogul. Dificultatea rostirii noilor cuvinte în procesul de îmbogățire rapidă a vocabularului, neînsușirea suficientă a sensului cuvintelor și nici conflictele în care copilul se află pus din această cauză cu persoanele din jur, ceea ce, are ca efect producerea unor stări de irascibilitate, de plâns, de impulsivitate, de încăpățânare, crize de furii sau timiditate, fugă, deviere de conduită. Problemele educative sunt mai complicate și mai greu de soluționat în cadru vieții de familie cu un singur copil. Grija părinților în asemenea împrejurări este de a urmări comutarea dificultăților prin canalizarea inițiativei copiilor pe planul interesului pentru joc, pregătindu-i în vederea unor ocupații propriu-zise, prin transformarea formei de activitate muncă-joc, atât de necesară perioadei școlare de mai târziu. Educatorii trebuie să știe că unele manifestări patologice ale copilului au un caracter biologic și sunt tranzitorii. Astfel în locul criticii aspre, a pedepsei sau abandonării, îi vor trata cu răbdare și cu calm, ajutându-i să traverseze cât mai degajat momentele dificile ale vârstei lor. Profilaxia psihică la această etapă de vârstă se află în strânsă legătură cu canalizarea eforturilor de creștere a capacității de orientare cu privire la propria persoană, de delimitare a intereselor personale, față de interesele altora și de sporire a bagajului de cunoștințe generale. Observarea, imaginarea și reflexia sunt un scop, dar și o tehnică de a îndemna părinții.

Deoarece vârsta preșcolară se caracterizează printr-un spirit de imitare foarte dezvoltat, se impune oprirea exigenței părinților față de propriile lor atitudini spre a exercita prin aceasta totdeauna o influență pozitivă. Trebuie evitate vorbirea licențioasă, incorectitudinile în comportare, gesturile compromițătoare și tot ce ar putea duce la scăderea autorității și prestigiului personal. De asemenea, vor fi cultivate în familie bunele raporturi dintre părinți, evitându-se discuțiile sau certurile în prezența copilului.
Procedeele particulare de educație, se vor corela în funcție de cunoașterea trăsăturilor individuale și de vârstă ale copiilor fără a se ajunge la formele stereotipe, la reticențele pedagogice. Până la vârsta școlară, fondul vârstei psihice a copilului este format din sfera emoțională. Stările sale emotive se caracterizează prin iradiere rapidă, lipsă de adâncime și mari posibilități de influențare a metabolismului. Dar încă de pe la mijlocul vârstei preșcolare, emoțiile devin tot mai diferențiate, mai stabile, contribuind la dezvoltarea imaginii creatoare a copilului și la apariția simțului pentru ordine și frumos. Ele se subordoneză treptat gândirii, care se întărește către pragul vârstei școlare, cedând o bună parte din autonomia ce o avea asupra vieții psihice a copilului. Încă din perioada vârstei preșcolare întâlnim la copil manifestări și trăiri ale emoției, iubirii, geloziei, invidiei, supunere, compătimire, antipatie, manifestări cu caracter social, manifestate prin tendința de a comanda, de a lega o prietenie precum și în începuturi de jocuri colective emoții care stau la baza trăsăturilor morale ale personalității copilului de mai târziu.

În general, în primii 6 ani de viață ai copilului familia pune bazele trăsăturilor sale de caracter și unele manifestări negative întâlnite mai târziu în conduita copilului, își au originea în această perioadă, când ar fi putut să fie prevenite. După ce copilul împlinește vârsta de șase ani, rolul familiei în domeniu profilaxiei psihice se diminuează. Totuși, acum, în primul plan se situează școala care are obligația de a se ocupa, în colaborare cu familia, de formarea și dezvoltarea trăsăturilor morale ale copilului. Vârsta preșcolară este unanim recunoscută că înregistrând un ritm de dezvoltare fizică și psihică deosebit de rapid și imposibil de egalat în perioada școlarității Fiecare vârstă a preșcolarității, prezintă un ansamblu dotat cu o anumită superficialitate.

Astfel, în perioada ante preșcolară, procesul central este percepția. În cea preșcolară, toată activitatea psihică s-ar concentra în jurul memoriei, de unde și caracterul reproductiv al activității preșcolarului.

În decursul celui de-al treilea an de viață, copilul ajunge la o primă formulă de echilibrare personală, întrucât se deplasează liber, este capabil de acțiuni simple și corelează util cuvintele cu imaginile. Pentru un copil sub 4 ani, nu există EU, el vorbește de persoana lui în sine la persoana a treia. Acest fenomen se numește personalism.

O dată cu intrarea în cel de-al patrulea an de viață, copilul trece în stadiul personalismului, caracterizat printr-o relativă independentă și continuă îmbogățire a eului. Acest "Eu", de care copilul devine conștient, întrucât nu mai vorbește despre sine la persoana a- III- a, este apărat într-un chip necritic. În stadiul personalismului, prima fază este aceea a apariției inhibiției, menită să salvgardeze autonomia personală. Se pot, în acest moment constata unele manifestări de egocentrism, însă ele nu trebuie să fie absolutizate. Linia esențială a dezvoltării psihice, în stadiul de la 3 la 5 ani, este aceea a subordonării motivelor primare, dar inferioare celor secundare și superioare.

În jurul vârstei de 4 ani, este constatată tendința de a da prioritate motivelor mai înalte de comunicare, joc, desfătare prin basme. Impulsivitatea este treptat, limitată, și-i face loc tendința de căutare a aprecierii adulților. Odată cu aceasta, apare ce-a de-a două fază, numită de către Hamburger, a grației, de către psihanaliști, a narcisismului și, de către Wallon, a valorificării personale. Copilul de circa 4 ani se vrea seducător, interesant, capabil în ochii altuia și pentru propria sa satisfacție. De aceea el nu prea evită prea mult ca să se supună, să pară, cuminte, bun etc.

Urmează o a treia fază, amplasată în jurul vârstei de 5 ani, care se caracterizează printr-o mare sensibilitatea afectivă. Copilul încă nu a ieșit din relația de subordonare însă solicită respect față de propria sa persoană și în cazul în care nu este tratat satisfăcător poate acuza unele perturbații, poate fixa unele complexe.

Cel de-al șaselea an de viață este un nou stadiu în care dispare sincretismul personal cât și cel al inteligenței și, în urma unor frământări, se afirmă o orientare rațională. În acest stadiu al preșcolarității, copilul este zguduit de contradicția dintre pretențiile sale și posibilitățile sale rămase în urmă. Preșcolarul de 5-6 ani ține să opereze o serie de diferențieri între sine și alții, între diversele sale raporturi cu lumea. Cel de-al doilea stadiu al preșcolarității se încheie cu luarea în stăpâniri a unor dintre propriile posibilității de gândire și acțiuni. Acesta echivalează însă cu declanșarea celui de -al treilea stadiu, de după șase ani, caracterizat prin echilibru, atât din punct de vedere al operațiilor intelectuale cât și din cel al cooperării cu ceilalți copii sau adulți.

Copilul de șase ani se cunoaște pe sine ca o persoană polivalentă, își dă seama de limitele sale și reușește să se adapteaze satisfăcător la condiții de activitate complexă. Stadiul copilului de șase ani conține premisele gândirii categoriale și ale raționamentului. Înțelegerea dobândește un câmp tot mai larg și copilul intră în zona învățării reactive, ceea ce-l face apt de instrucții școlare. Studiul ce se deschide în jurul vârstei de 6 ani are o durată mai mare, estimându-se până la 11-12 ani. Psihologic, vârsta numită convențional preșcolar se încheie nu la 7, ci la 6 ani.

Vârsta de 6 ani aduce schimbări fundamentale în ordinea psihologică, este o vârstă de tranziții. Copilul este dificil, pentru că se află în evoluție, dar este deosebit de activ și doritor de independență. După 6 ani, copilul devine capabil să înțeleagă simbolurile și semiabstracțiunile, să se supună anumitor norme. Principalele caracteristici ale acestui moment sunt: afirmarea, extensiunea și aprofundarea eului, depășirea influențelor din cadrul familial, valoarea și importanța crescândă atribuită altora. După agitația ce se declară în jurul vârstei de 6 ani, urmează asimilarea intensă a unor noi experiențe.

Vârsta de 7 ani nu este o limită, o graniță, ci un moment dintr-un stadiu care se află în desfășurare. Copilul de 7 ani ascultă atent ceea ce i se spune, dar nu acceptă să fie întrerupt din reveriile sale și este necăjit când nu este lăsat să expună ceva până la capăt. În cel de-al 7-lea an de viață, copilul nu este un izolat, ci este deschis către viața socială într-un cadru mai larg decât cel familial. Devenind ceva mai realist, își apreciază aproximativ corect posibilitățile și de aceea încarcă uneori simțământul neîncrederii în forțele proprii, cele ce-l face să fie trist. Abia în jurul vârstei de 8 ani, copilul devine din nou energic și expansiv.

2.2.5. Devierile de conduită la preșcolari

În perioada preșcolară se pot constata unele manifestări caracteriale precum frica, indisciplina, furtul de jucării, etc. Aceste manifestări prezintă o semnificație caracterială nu numai când apar ca simple reacții, ci atunci când au o structură psihogenă.

Anorexia are o semnificație multiplă. Poate fi de tip isterioid, prepsihotică, endocrină sau mintală. Este considerată deviere de conduită caracterială când se înfățișează ca un capriciu alimentar, când alimentarea constituie un teren de confruntare între educator și copil. Anorexia, apare când este caracterială ca o modalitate de protestare a copilului față de neînțelegerile conjugale, care au loc în unele familii în timpul mesei. De regulă, anorexia determină, la părinții dezolați de atitudinea copilului, folosirea unei game neobișnuite de pedepse, promisiuni, interpretări și lamentări . Formele caracteriale mai deosebite de anorexii se întâlnesc și la fetițele preadolescente, și chiar adolescente fiind însoțite de un ansamblu de manifestări gastro-intestinale. În general, anorexia scoate în evidență, o insuficientă maturizare afectivă și o dificilă adaptare la viața ambientală.

Enurezistul (emisiune involuntară de urină, de regulă în timpul nopții, după vârsta de trei ani) se întâlnește mai frecvent la băieți decât la fete și cedează spontan în cursul pubertății sau adolescenței. Fenomenul se află în legătură cu diferite evenimente din viața copilului de natură psihosocială, în cazul în care nu este determinat de leziuni organice. El poate constitui o fixație caracterială produsă în perioada formării controlului sfincterian, fixație care privește relațiile nejuste dintre copil și mediul familial. Această fixație trebuie înțeleasă ca o reacție de refuz inconștient din partea copilului de-a accepta constrângerile, cu alte cuvinte, ea reprezintă o modalitate de protest. Enurezistul creează copilului o stare caracterială particulară de inferioritate, profund umilitoare, ceea ce poate determina prin contrapondere o atitudine de agresiune împotriva mediului ambiant și, eventual, diverse situații conflictuale care îngroașă și mai mult trăsăturile caracteriale reprobabile apărute în conduita copilului.
Totuși, cele mai multe din asemenea manifestări sunt reacții de tip nevrotic și că numai în condiții cu totul particulare dobândesc, la un număr foarte restrâns de cazuri, un conținut de tipul conduitei caracteriale.

Frica sau temerea fără motiv se întemeiază la copil pe transformarea în griji exagerate a unor precauții naturale, datorită unei induceri negative sau a unor greșeli de educație din mediul familial. Teama de întuneric, de alți copii, de străini, teama de a rămâne sau de a merge singur pot dobândi tabloul unei crize contagioase generate chiar de părinții înșiși. Prin procedee diverse ei sădesc la copii teama exagerată de foc, de apă, de animale. Când copii încep să manifeste însă o teamă oarecum bolnăvicioasă, părinții se arată neliniștiți, făcând o adevărată "fixație" din frica copiilor. De regulă copii se eliberează singuri de conduitele inadecvate produse de temeri, când intră în colectivitățile de copii, dar uneori temerile se intensifică și devin iraționale, căpătând forma unor anxietăți care perturbă activitatea normală a copilului.

O dată cu vârsta când copilul ajunge prin experiența de viață să-și domine impulsurile, se modifică și tendințele anxioase prin însuși procesul maturizării. Dar afecțiunea echilibrată și încrederea din partea adulților, adică sentimentul de securitate deplină pe care copilul îl trăiește poate preveni apariția stărilor anormale de anxietate.

Onicofagia (roaderea unghiilor), ticurile pot avea o coloratură caracterială, exprimând uneori o atitudine de protest cu semnificație socială. Un copil adus la consultații numai cu aceste simptome nu este în nici un caz caracterial. Reflecții asemănătoare prilejuiesc oncopraxia, întârzierile de limbaj, bâlbâială, care în afara unor mutisme psihogene, foarte rare, nu au semnificația caracterială a devierilor de conduită. Aceste manifestări apar cu precădere în mediul familial și pot lua expresia unei ostilități la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare de obiecte nepolitețe sistematică sau obrăznicie calculată, uneori chiar injurii și lovituri. De asemenea se pot transforma în manifestări de gelozie față de tată, de mamă sau de nou – născuți. În asemenea împrejurări, adoptarea unor atitudini moralizatoare din partea părinților poate duce la efecte contrare celor scontate, fixând și chiar dezvoltând aviditatea caracterială a copilului disimulată prin atitudinea de gelozie.

2.3. Creativitatea la vârsta preșcolară

2.3.1. Modalități de evidențiere a creativității la vârsta preșcolară

La preșcolari, capacitatea creatoare comportă în primul rând trăsături de personalitate înnăscute, susceptibile de dezvoltare prin educație. Fiecare copil normal dezvoltat “fizic și psihic” posedă un anumit act creativ, care poate să se manifeste sub diferite forme. Contribuția testelor de creativitate poate fi apreciată din două puncte de vedere; calitatea cea mai evidentă fiind activizarea independentă pe baza conceptelor verbale propuse, pentru rezolvare care stimulează gândirea divergentă, cerând rapiditate și promptitudine în rezolvare, contribuind astfel la dezvoltarea capacităților intelectuale, iar prin aplicarea acestor exerciții este diagnosticată și prezența flexibilității verbale și semantice, contribuind astfel la stimularea și educarea “actelor creative” ale preșcolarilor.

Personal consider că activitatea care are cea mai mare pondere în educarea creativității copilului preșcolar este activitatea artistico-plastică, în mod deosebit desenul și pictura. Aceste activități sunt în strânsă corelare cu activitățile de cunoașterea mediului și educarea limbajului. Prin organizarea unor plimbări, excursii, observări spontane se urmărește stimularea imaginației copiilor, dându-li-se posibilitatea să-și aleagă în cadrul orelor de desen sau pictură aspectele care i-au impresionat cel mai mult.

Impresiile uneori sunt atât de bogate încât desenul copiilor capătă cursivitate în pregătirea elementelor. Prin culoare, copilul redă tot ce l-a impresionat mai mult, într-o formă reală sau imaginară, manifestându-și dorința de a crea, de a se afirma. Copilul trăiește din plin, pe plan afectiv, tot ce-i place mai mult ca formă, culoare, mișcare; pe acest fond afectiv bogat și sincer exprimat, copilul se manifestă ca un participant activ, în stare să realizeze tot ceea ce gândește.

Pictura constituie o activitate prin care jucându-se, copiii ne dau posibilitatea să constatăm modul cum văd, cum înțeleg lumea, ce i-a impresionat mai mult din multitudinea de aspecte care le-au reținut atenția. Prin modul de organizare și desfășurare a activității de pictură, educatoarea poate merge până acolo în a descoperi chiar starea afectivă, emoțională a unui copil în ziua desfășurării activității. Astfel, dacă preșcolarul a folosit în mod preponderant galbenul sau portocaliul, este vesel, bine dispus, accesibil, iar dacă într-o zi copilul a folosit culori ca albastru, nuanțe de gri și negru, copilul este trist, zbuciumat în felul său intern și trebuie scos din această stare.

Copiilor le place foarte mult să îmbine culorile, să le asocieze, chiar dacă nouă nu ni s-ar părea potrivită o anume alăturare de culori, să obțină culori noi prin amestecul a două sau mai multe colori. Prin diferitele tehnici ale picturii cum ar fi: fuzionarea la margine și în masă, stropirea, picurarea și dirijarea picăturilor, se poate evidenția creativitatea copiilor și în același timp se și poate educa.

În grădiniță mai putem aminti și alte activități care contribuie la educarea creativității: activitățile practice, unde copiii pot confecționa diferite obiecte, tablouri sau jucării, păpuși pentru teatrul de păpuși, activitățile de educarea limbajului unde copiii repovestesc poveștile spuse de educatoare folosind intonația specifică fiecărui personaj.

În concluzie, toate activitățile desfășurate în grădiniță conduc spe stimularea și educarea creativității copilului.

Un vechi proverb chinez spune că copilul aude și uită; vede și ține minte; face și înțelege. Practica și teoria educației au demonstrat de mult ce loc ocupă jocul în viața preșcolarului, în activitatea de instruire și educare a acestuia în grădiniță.

Prin intermediul jocului, el își îmbogățește experiența cognitivă, învață să manifeste o atitudine (pozitivă sau negativă ) față de ceea ce întâlnesc, și educă voința și, pe această bază formativă, își conturează profilul personalității.

La această vârstă, jocul condiționează viața însăși, înnobilând întreaga viață psihică, îl umanizează și îl ajută să fie armonios, dezvoltând din punct de vedere psiho-fizic.

Activitatea de joc este cea mai contribuantă în formarea personalității. Jocul se consideră ca o ,, activitatea fizică sau mintală gratuită , ce se realizează doar datorită plăcerii ce o provoacă’’. (J. Chateau).

Procesul instructiv – educativ din grădiniță, prin conținuturile sale și obiectivele urmărite este un cadru important de stimulare și dezvoltare a potențialului creativ.

În educarea creativității există numeroase disponibilități psihice și cognitive ale copilului: nevoia de lărgire a experienței cognitive; curiozitatea și interesul pentru cunoaștere; dezvoltarea competențelor lingvistice; constituirea formelor voluntare ale unor procese psihice; câștigarea de abilități; apariția competitivității.

Ca să reușim să dezvoltăm creativitatea, trebuie să știm ce obiective să urmărim. Latura educației care realizează această problemă este educația creativității. Obiectivele acesteia, la vârsta preșcolară, sunt :

îmbogățirea reprezentărilor despre obiecte, fenomene, situații;

formarea receptivității față de probleme;

însușirea unor modalități de operare a gâdirii;

însușirea principalelor procedee imaginative

dezvoltarea imaginației reproductive și a imaginației anticipative;

cultivarea spontaneității și independenței;

formarea capacității de exprimare a propriilor idei și soluții;

Elementele creative se regăsesc în toate conținuturile prevăzute de programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii . Climatul psihologic și ambientul în care preșcolarul își desfășoară acțiunile trebuie să țină cont de tot ce are și de tot ce- i trebuie acestuia. Se are în vedere acceptarea și încurajarea unui mod aparte de a gândi și a acționa al celui mic, precum mediul în care se complace acesta. Lumea pe care și – o creează singur, aici imaginarul se supune la experiment și la control foarte riguros realitatea, în care irealul se confruntă permanent cu realul, unde totul este posibil și nimic nu poate opri manifestarea liberă și plenară a personalității. În acest loc eul personal încearcă cele mai subtile și mai ingenioase soluții de a se realiza cât mai comple , de a se autodepăși .

Desenul este o activitate spontană care-și face debutul din cea mai fragedă, ce poartă în sine caracterele jocului, un joc cu pronunțată manifestare intelectuală. Desenul celor mici este sincer și învăluit într-o puternică afectivitate. El ne arată structura spirituală a copilăriei, natura sentimentelor și procesului dezvoltării intelectuale a acestuia, precum și stadiul creativității sale .

Formele de desen ( desen din memorie și imaginație; desen decorativ ) sunt cele mai relevante activități prin care copilul se joacă liber, creativ, plăcut, se deschide mediului în care trăiește sau care ar dori să trăiască. Desenul este ,,povestitorul’’ sufletului preșcolarului.

Prin varietatea formelor și culorilor, prin armonia ritmului, desenul contribuie la educația preșcolarului din mai multe puncte de vedere: gustul pentru frumos, simțul de ordine, liniștea sufletului, plăcerea de a comunica, cunoașterea armoniei culorilor și matematizarea semnelor grafice cunoscute sau posibile prin combinarea lor. Exprimarea prin intermediul desenului se constituie ca un sprijin major în activitatea și viața preșcolarului.

Bogata și valoroasa experiență pe care o adună prin aceste activități se constituie ca o bază de mișcare în activitățăle de pictură; numai că aici intervine, pe lângă culoare și linie și pata de culoare ajutată de apă. Apa devine un mijloc prin care cel mic schimbă exprimarea, descoperă o altă lume și se contopește în ea.

Necesitatea cultivării deprinderilor de a trasa diferite linii, stabilirea unor reguli tehnice, importanța coordonării motrice la preșcolar, face ca activitățile de atrenament grafic să fie organizate cu preșcolarul; individual sau pe grupuri mici, cât mai variat și mai atractiv.

Jocul atrage în jurul său lumea de la miniatural la majuscul, de la realitatea apropriată până la cea îndepărtată. El constituie o lume aparte, o lume care nu-și găsește locul în vasta lume a adulților, este un alt univers. Dar a separa astfel lumea ludică de cea reală înseamnă a te separa pe tine de ceea ce te înconjoară. Prin intermediul jocului copilul dobândește mai întâi acea autonomie, aceea personalitate și chiar acele semne practice pe care le va necesita activitatea lui de adult :’’

Scrisul este o activitate motorie fină, foarte complexă și diferențiată , a cărei formare este laborioasă și de lungă durată. Dezvoltarea psihomotorie a copilului este fundamentul esențial al dezvoltării scrisului.

Realizarea propriu-zisă a temei propuse și efectuată în mod individual trebuie să fie sub climatul jocului, unde,,scriitorul-decoratorul’’este pus să muncească în modin dependent.

Activitățile artistico- plastice constituie cadrul și mijlocul cel mai generos de activare și stimulare a potențialului creativ . Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare a problemelor de echilibrare , de modelare a spațiului în care trăiește și se joacă chiar se automodelează . Limbajul plastic este cel mai apropiat preșcolarului . Se impune descoperirea și exersarea predispozițiilor artistice care sunt aproape generale: simțul culorii actualizat treptat în prezența atributelor cromatice ale naturii , al formelor , al ritmului , al armoniei .

Preșcolarul elaborează plastic orice . El se joacă cu creionul colorat ( grafic) sau cu pensula ( alte instrumente specifice ) își manifestă realitatea așa cum știe și poate el. Punctul static sau dinamic multiplicat, forma plastică spontană, culoarea; toate îl duc pe copil într-o lume mirifică și îl ajută să realizeze compoziția de desen sau pictură (aglomerată sau dispersată ). Elementele de limbaj plastică vor fi îmbinate cu cele de tehnică ( dactilo – pictură, tehnica tamponului, tehnica ștampilei, tehnica conturului, etc.) ele generează receptivitate copilului pentru posibilitățile oferite de natură .

Elementele grafice ( punctul, liniile: orizontale, verticale, oblice, ondulate, curbe ) îl conduc pe copil în lumea mirifică a efectelor acestora și îl ajută la realizarea producției creative. Actul creativ prin intermediul jocului de linii este forma cea mai complexă de activism uman și cea mai diversificată paletă de produse pe care le pot la această vârstă obține.

Activitățile artistico – plastice constituie cadrul și mijlocul cel mai generos de activare și stimulare a potențialului creativ. Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare a problemelor de echilibrare, de modelare a spațiului în care trăiește și se joacă, chiar se automodelează. Limbajul plastic este cel mai apropiat preșcolarului. Se impune descoperirea și exersarea predispozițiilor artistice care sunt aproape generale: simțul culorii treptat în prezența atributelor cromatice ale naturii, al formelor, al ritmului, al armoniei.

Educația creativă în grădinița de copii devine un deziderat, o realitate și o necesitate în introducerea pe făgașul vieții al celui ce reprezintă viitorul omenirii – copilul. Crearea unei ambianțe bine organizate încurajează copiii să exploreze, să aibă inițiativă și să creeze. Educatorii trebuie să urmărească dezvoltarea copilului, să furnizeze materiale în toate centrele de activitate, să stabilească țeluri corespunzătoare pentru fiecare copil în parte și pentru toată grupa de copii în ansamblu, să planifice teme care să răspundă intereselor copiilor, să respecte personalitatea fiecăruia, să le mențină trează curiozitatea și să stimuleze învățarea prin cooperare.

Experiența a demonstrat de fiecare dată că orice copil posedă potențial creativ, iar creativitatea este educabilă.

2.3.2. Creativitatea și elementele ei

Există multiple posibilități de formare a unei personalități creative. Considerăm ca una dintre cele mai eficiente în vârsta preșcolară este familiarizarea copiilor cu textul literar și dezvoltarea creativității prin diverse exerciții artistico-plastice: desen , pictură, modelare, aplicare.

Elementele de baza ale creativității sunt:

Originalitatea

Flexibilitatea

Senzitivitatea

Fluența

Ingeniozitatea

Expresivitatea

Originalitatea prevede capacitatea individului de a adopta atitudini personale fără tendința de a copia sau a reproduce modul de gândire al altcuiva.

Flexibilitatea este capacitatea de a adapta gândirea la situații noi, uneori neprevăzute, cu scopul de a căuta și a găsi soluții optime de rezolvare a problemelor ce apar în diverse domenii de cunoaștere inclusiv în cel al cunoașterii artistice.

Senzitivitatea înseamnă facultatea de a simți, de a fi sensibil. Profunzimea și aria sensibilității depend de spiritual de observație care poate fi format, educat la copii prin exerciții dirijate de pedagog.

Fluența este o proprietate a stilului și se caracterizează prin cursivitate și fluiditate în exprimare (având ca suport limbajul și fluența lui).

Ingeniozitatea indică spiritual inventive, de inițiativă – calități indispensabile creativității umane.

Expresivitatea exprimă culoarea, forma, mărimea, ritmul, simetria, asimetria și dinamica.cu cât este mai expresivă opera de artă cu atât mai mult ne place. Dezvoltarea creativității nu poate fi dezvoltată fără a înțelege ce-i acela mijloc de expresivitate.

Însușirea de a fi ingenios se impune ca un semn al unei minți agere, capabile să găsească soluții neordinare în cele mai complicate și surprinzătoare împrejurări. Ingeniozitatea permite evitarea stereotipurilor.

Crearea unei ambianțe bine organizate încurajează copiii să exploreze, să aibă inițiativă și să creeze. Educatorii trebuie să urmărească dezvoltarea copilului, să furnizeze materiale în toate centrele de activitate, să stabilească țeluri corespunzătoare pentru fiecare copil în parte și pentru toată grupa de copii în ansamblu, să planifice teme care să răspundă intereselor copiilor, să respecte personalitatea fiecăruia, să le mențină trează curiozitatea și să stimuleze învățarea prin cooperare.

Experiența a demonstrat de fiecare dată că orice copil posedă potențial creativ, iar creativitatea este educabilă.

CAPITOLUL III. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1. Ipoteza

Pornesc de la ipoteza că orice copil deține un potențial creativ care este susținut de o manifestare pregnantă a trebuințelor de cunoaștere, de independență și de relații interpersonale, iar stimularea acestora trebuie să ducă la întreținerea, dezvoltarea și potențarea manifestărilor pe plan creativ. Stimularea potențialului creativ se poate face printr-un training folosind metode diferite de cele din aria curriculară. O altă ipoteză este că la vârsta preșcolară se pune problema prezenței adultului în jocurile copilor. Acest fapt amplifică disponibilitățile creative ale potențialului creativ. Totodată preșcolarul trebuie să învețe să aibă o relație cu covârstnicii lui, astfel crește nivelul potențialului creativ.

Deci ipoteza cercetării este, că pentru o dezvoltare al potențialului creativ este necesară echilibrul psihologic al preșcolarului.

3.2. Obiective

În cadrul cercetării am avut în vedere câteva obiective.

O1. Implementarea unui training de dezvoltare a creativității

O2. Aplicarea unor metode de dezvoltarea creativității diferite de cele din aria curriculară

O3. Studierea efectului acestui training la performanțele atinse la sfârșitul cercetării

3.3. Eșantionul

Orice cercetare trebuie să aibă un eșantion, fiindcă studiul nu se poate aplica pe întreaga populație. Eșantionul trebuie ales astfel încât să permită estimarea cât mai corectă a rezultatelor. Eșantionul investigat este constituit din două grupe mixte de la Grădinița nr. 30 Baia Mare. Fiecare grupă cuprinde câte 15 preșcolari.

Pentru a avea grupe de preșcolari cât mai omogene, dorim, inițial, să evidențiem nivelul creativității copiilor prin probe specifice. Pentru selectarea grupului am aplicat testul Goodenough. Am aplicat acest test pentru verificarea nivelului de inteligență a grupei și pentru a selecta eșantionul astfel încât coeficientul de inteligență să fie aproximativ identică.

Cele două grupe constituie variabilele cercetării. Este o grupă experimentală și o grupă de control.

Variabila independentă constituie trebuința de cunoaștere, participarea educatoarei în jocurile copiilor, activitățile în grup.

TESTUL GOODENOUGH sau testul OMULEȚ

Acest test constă în desenarea unui omuleț, desenul fiind mijlocul prin care pot fi exprimate diferite conținuturi ale personalității. Prin desen copilul comunică stările și trăirile afective. Inițial, F. Goodenough a utilizat această tehnică pentru a evalua dezvoltarea inteligenței la copii. Principiul acestei tehnici era că, odată cu vârsta, se maturizează și nivelul expresiv grafic al copiilor; copiii cu deficiențe intelectuale se vor menține din punct de vedere grafic la un nivel situat sub vârsta lor cronologică.

Având în vedere că fiecare test are un manual, care explică atât pașii cât și interpretarea concluziilor, în acest test instructajul este : desenați o persoană apoi întoarceți pagina și desenați o persoană de sex opus.

Interpretarea se poate face prin criterii generale, analiza formală, analiza de conținut,

Criterii generale

Primul criteriu este impresia de ansamblu, adică este mic/mare, armonios/nearmonios, tânăr/bătrân, diferențe dintre cele două sexe, etc. Răspunsul la aceste întrebări ne poate oferi chiar de la început unele informații despre imaginea de sine, despre rolurile cu care se identifică preșcolarul, despre starea lui de spirit, despre atitudinea față de sexul opus sau despre maturitatea lui cognitivă.

Aspectul de ansamblu al siluetei este foarte relevant și este cel mai bine ca impresia holistă asupra desenului să ghideze interpretarea "atomistă" a elementelor corporale luate separat. Iată câteva criterii pe care Urban (1967) le prezintă în catalogul să interpretativ: poziția sau atitudinea persoanei desenate: siluetele desenate în mișcare, executând o anumită acțiune, sugerează o fire dinamică, activă. Siluetele desenate cu picioarele depărtate și cu mâinile ridicate sugerează asertivitate și dorința de afirmare socială. Cele înclinate indică un dezechilibru emoțional sau un sentiment de fragilitate. Uneori, persoana este desenată din profil sau din spate. Acest lucru poate exprima o dorința de evaziune sau de disimulare a subiectului.

Diferențele flagrante de mărimea personajului masculin față de cel feminin sau valorizarea diferită a siluetei masculine față de cea feminină: valorizarea este pusă în evidență de detaliile grafice ale siluetei desenate. De exemplu, dacă un subiect desenează persoana de același sex cu lux de amănunte, iar persoana de sex opus în mod superficial, acest lucru denotă tendințe narcisice și o lipsă de interes sau ostilitate față de celălalt sex.

Expectanțele de rol sexual: ne referim aici la caracteristicile sexuale ale desenului reprezentând o persoană de același sex cu subiectul. În mod normal, desenele trebuie să conțină astfel de elemente, acest lucru sugerând o identificare normală cu propriul rol sexual. De exemplu, fetele desenează în general siluete feminine cu părul lung, cu o vestimentație specific feminină, sunt atente la detalierea capului și feței (în special a buzelor, ochilor și a părului), eventual împodobesc silueta feminină în mod discret cu diverse elemente decorative (bijuterii, cercei). Băieții imprimă în general în desenele lor elemente care țin de masculinitate, cum ar fi masivitatea siluetei, părul scurt, eventual barbă, îmbrăcăminte masculină, brațe și picioare solide. Așadar, aceste semne sunt normale, important este atunci când se inversează, lipsesc sau, dimpotrivă, sunt exagerate.

Accentuarea, exagerarea, îngroșarea, hașurarea excesivă sau multiplicarea unor elemente ale desenului: aceasta sugerează importanța pe care subiectul o acordă elementului respectiv în viața sa. De exemplu, așa cum vom vedea, accentuarea detaliilor sexuale (sânii, coapsele, buzele, părul) indică dorințe erotice intense sau tendința de exhibiționism sexual. Uneori, hașurarea excesivă poate sugera tocmai nevoia de a ascunde sau camufla anumite aspecte conflictuale sau iritante din imaginea de sine. De exemplu, în desenele unor femei se poate observa tendința de a ascunde pudic zona picioarelor figurii feminine prin desenarea unei rochii lungi, hașurate excesiv.

Omiterea nejustificată sau tratarea superficială a unor elemente: sugerează conflicte în zona respectiva sau lipsă de implicare în sarcină, evaziune. Dacă întreaga figură desenată pare schematică (uneori conturată doar din câteva linii caricaturale), înseamnă că subiectul a evitat să se implice în sarcină.

semne de bizarerie sau de irealism grafic: sugerează conflicte interioare puternice, o atitudine ludică, batjocoritoare sau pierderea simțului realității. Ca o regulă, cu cât personalitatea subiectului este mai deteriorată sau mai marcată de conflicte și Eul său este mai primitiv, cu atât se constată mai des astfel de semne în desenul omului. Alte exemple: transparențe neplauzibile (organe interne vizibile ca la radiografie), membre lipsă sau amputate, siluete hidoase sau deformate, "bestializarea" figurii (atribuirea de părți coporale animale, cum ar fi gheare, colți, blană etc.), siluete colțuroase și fără o unitate corporală (componentele par alipite și nu alcătuind un tot organic).

elemente distinctive, atipice, individuale (în comparație cu vârsta, sexul sau nivelul educațional al subiectului) sunt foarte relevante pentru că ele constituie o amprentă fundamentală a persoanei, care dezvăluie ceva din lumea ei interioară.

Analiza formală

Al doilea aspect al interpretării îl constituie analiza formală, care include analiza trăsăturilor grafice și a spațiului grafic. După Urban (1967)

liniile zimțate exprimă agresivitate; același lucru îl sugerează și tendința de a contura unele detaliile corporale (cum a fi degetele) prin linii ascuțite.

Liniile întrerupte sugerează nesiguranță sau anxietate,

iar cele moi, abia schițate, lipsă de energie.

Analiza spațiului grafic se referă la plasarea în pagină și la mărimea desenului.

Astfel, persoanele desenate în zona superioară a paginii pot sugera fie că individul se simte fără o bază solidă de ancorare în realitate, fie nevoia de putere sau de realizare.

Când desenul este executat în josul paginii, aceasta sugerează că individul se simte nesigur și neadaptat.

Ocuparea preferențială a spațiului din stânga indică retragerea în trecut, replierea spre sine, poziția pasivă de spectator.

Dacă desenul este plasat clar pe partea dreaptă a paginii, înseamnă o orientare spre lume sau spre viitor.

În fine, desenele mari, care acoperă aproape toată pagina, sugerează megalomanie, centrare pe sine sau entuziasm.

Siluetele mici implică sentimente de insignifianță sau de inadecvare.

Analiza de conținut

Aspecte suplimentare care participă la expresivitatea siluetei umane și pot trăda anumite tendințe ale subiectului.

siluetele înclinate – sugerează dezechilibru afectiv și instabilitate.

Siluetele desenate din profil sau din spate pot indica nevoia de a se ascunde sau disimulare.

Persoanele desenate în mișcare (de exeplu, dansând) sugerează o atitudine activă.

Dorința de afirmare poate fi indicată de o siluetă desenată cu picioarele depărtate și brațele ridicate.

Analiza zonelor corporale.

Înțelegerea semnificației proiective a acestora se bazează pe funcțiile biologice sau sociale pe care ele le îndeplinesc în realitate.

1. Capul este sediul gândurilor, al emoțiilor, al concepției despre sine și lume, ca și al controlului organismului. El este sediul conștiinței și dirijează adaptarea individului în mediul fizic și social. În același timp, fața este principalul element al expresivității emoționale și joacă un rol esențial în recunoașterea atitudinii sau a dispoziției celuilalt.

– Subiecții evazivi, rezistenți la testare, cei cu deficiențe mentale dar și cei deprimați, se limitează adesea doar la conturul feței, fără o detaliere a componentelor ei (ochii, gura, nasul, urechile etc.).

1.Capul desenat mare față de restul corpului poate implica o valorizare a funcțiilor cerebrale, deci o atenție mare acordată proceselor mentale sau controlului emoțional. Uneori însă, mărimea exagerată a capului poate sugera migrene sau cefalee. În fine, copiii desenează un cap de proporții mai mari, ceea ce nu reflectă decât o traducere realistă a schemei lor corporale.

– capul mic poate indica dorința subiectului de a nega controlul asupra impulsurilor lui. Această trăsătură apare, după Urban, la obsesionalii chinuiți de inhibițiile lor afective.

2. Gura este organul de asimilare a hranei, dar și- din punct de vedere simbolic- a experiențelor afective. Psihanaliza a scos clar în evidență importanța stadiului oral în dezvoltarea psiho-sexuală a copilului și a relevat astfel o serie de semnificații simbolice ale gurii. Ea este organul prin care sugi laptele matern și stabilești astfel prima legătură de atașament cu lumea. De asemenea, la copilul mic gura este un element esențial prin care cunoaște și tatonează realitatea. Gura participă la exprimarea emoțiilor și are în același timp o semnificație erotică particulară (vezi studiile de etologie umană despre înroșirea sau accentuarea buzelor ca semnal al disponibilității erotice). În fine, agresivitatea se poate exprima ușor prin gură: sadismul oral (mușcătura sau ironia "mușcătoare").

– Gura desenată deschisă, ca o concavitate, sugerează o atitudine pasiv-receptivă a subiectului, dependență orală. Ea exprimă astfel o dorință intensă și infantilă de a primi necondiționat suport emoțional, așa cum copilul așteaptă să fie hrănit de mamă.

– Dacă este prevăzută cu dinți, gura deschisă sugerează o atitudine rapace, devoratoare și revendicativă: dorința de a se bucura aici și acum de plăcerile vieții, incapacitatea de a tolera frustrarea, foamea de experiențe noi, dorința de a devora lumea într-un raptus consumator.

– Gura strâmbată într-un rictus sau cu colțurile în jos exprimă dezgust sau depresie, dezamăgire față de lume. Desenată cu colțurile în sus, ea implică ideea de mască, de zâmbet convențional, exprimând astfel un anumit conformism social.

– Accentul pus pe buze implică senzualitate sau erotism. Prezența dinților în desen implică în schimb agresivitate sau ostilitate revendicativă. Uneori, în gură apare o țigară sau o pipă (simboluri falice), care scoate în evidență dorința de afișare a masculinității.

3. Ochii reprezintă și ei un alt element-cheie al figurii ("ferestrele sufletului") care asigură expresivitatea feței, dar și funcția de receptor al informațiilor din lume. Dacă sunt desenați mici, indică închiderea față de lume. Dacă sunt desenați mari, cu gene fine și cu o expresivitate erotică evidentă, sugerează dorința de afișare a feminității sau a erotismului la nivel social. Acest mod de a desena apare mai frecvent la fete și la femei. Ochii goi pot sugera imaturitate afectivă sau blocaj emoțional.

4. Părul este atât un element decorativ (mai ales la femei), dar și un reziduu al blănii, ceea face ca el să fie asociat imediat cu partea animalică a omului, legată de instincte (sexuale sau agresive). Desenat foarte abundent, înnegrit sau foarte hașurat și adesea în dezordine, el indică preocupări sexuale și anxietate vizavi de acest aspect. Uneori, poate indica și agresivitate necontrolată. Dimpotrivă, o coafură elaborată, îngrijită și cochetă apare mai ales în desenele fetelor și femeilor și sugerează dorința de a plăcea și de a-și exprima feminitatea. Aceeași semnificație o are și prezența sprâncenelor desenate fin, îngrijit. Pilozitatea facială sugerează, analog, dorința subiectului de a-și scoate în evidență masculinitatea sau maturitatea, ceea ce indică posibile sentimente de slăbiciune sau nesiguranță în această zonă.

5. Urechile reprezintă un element grafic a cărui omitere din desen nu este semnificativă. Adesea ele sunt mascate de păr sau pur și simplu sunt considerate de autor o componentă fără prea mare relevanță și nu sunt desenate. Ele sunt importante în analiză atunci când apar accentuate (desenate mari sau scoase în evidență în alt mod). Semnificația lor este dată de funcția urechii privind orientarea în mediu, mai ales în condiții de pericol. Astfel, ele pot sugera o stare hiper-vigilentă, de suspiciune față de ceilalți sau sensibilitate la critici.

6. Nasul este în mod tradițional un simbol falic, dar este legat și de expresia unor afecte, cum ar fi furia ("nări fremătând"). Desenat mare sau ascuțit, el sugerează dorința de afișare a masculinității, de dominare sau de agresivitate. Nasul turtit este semnul unei traume sau al unei agresiuni suportate de subiect. Fetele desenează în general nasul mic, el participând astfel la exprimarea de ansamblu a feminității.

bărbia reprezintă un indicator social al fermității sau al pasivității, dar și al sensibilității. Desenată colțuroasă sau pătrată sugerează forță și fermitate, uneori încăpățânare. Bărbia mică, ovală, desenată fin indică feminitate sau slăbiciune.

Gâtul face legătura dintre centrul de control (capul) și restul corpului (care constituie atât partea executivă, cât și sediul impulsurilor vitale). Așadar, el are la nivel simbolic o funcție de canal de comunicare între minte și corp, altfel spus: între gândire și emoții, între planificare și execuție, între inconștient și conștiință. Orice strangulare vizibilă în desen la nivelul gâtului (guler, cravată, colier) sugerează deci un control sau, la limită, o blocare a impulsurilor cerebrale. Acest lucru se traduce prin inhibiții afective sau printr-un control atent al exprimării emoțiilor. De asemenea, senzația de scindare între latura cerebrală și cea emoțională se poate evidenția și prin desenarea unui gât lung.

Trunchiul reprezintă zona organelor vitale. În același timp, trunchiul este și o expresie a forței și stabilității persoanei. Desenat masiv, el indică astfel dorința de forță, de masculinitate, în timp ce un trunchi subțire sau fragil sugerează sentimente de slăbiciune sau inferioritate. De asemenea, tendința unor bărbați de a desena mușchii trunchiului sau ai abdomenului sugerează preocupări narcisice traduse la nivel corporal prin grija față de aspectul exterior.

Umerii se înscriu pe aceeași linie a forței și a masculinității. Umerii mari, musculoși, indică dorința subiectului de a-și exprima forța și autoritatea, sugestie întărită și de eventuala prezență a unor accesorii care măresc volumul acestora sau îi fac să pară mai înalți (de exemplu, epoleți). Umerii mici, fragili indică senzația de neputință în a controla lumea șiadesea sentimente de inferioritate.Umerii rigizi, pătrați implică rigiditate în exprimarea impulsurilor.

Prezența grafică a unor organe anatomice interne, care dovedesc o lipsă de realism grafic, rezultat probabil al pierderii contactului cu realitatea sau al unor preocupări somatice intense. După Urban (1967), astfel de transparențe neplauzibile apar la unii schizofreni, dar și la persoanele care au suferit intervenții chirurgicale sau au probleme somatice majore. În ultimul caz, organul desenat exprimă importanța pe care o are în imaginea corporală a subiectului.

Sânii reprezintă un simbol al maternității (sursă a laptelui). Dacă sunt scoși în evidență, ei sugerează o atitudine dependentă, receptiv-pasivă (regresie orală).În desenele femeilor, sânii capătă însă și semnificația unui caracter sexual secundar, fiind un mod de exprimare a feminității adulte. Atunci când sunt scoși în evidență prin mărime sau vestimentație, ei indică dorințe erotice intense sau exhibiționism provocator.

Abdomenul ca atare este rareori desenată ca element distinct al siluetei. Ea este locul unde ajung alimentele și, la nivel simbolic, locul unde stau copiii. De aceea, ea este legată tot de simbolismul oralității și al dependenței de mamă. Dacă pântecul este bine conturată în desen (siluete pântecoase), accentul cade pe nevoia de ingestie orală, sugerând lăcomie, aviditate, concupiscență. Uneori, burta este scoasă în evidența la femeile care doresc să rămână însărcinate, dar și la cei care au probleme cu stomacul.

Linia taliei poate transmite unele informații legate de controlul impulsurilor. Ea separă simbolic trunchiul propriu-zis de zona organelor genitale și astfel este asociată cu controlul impulsurilor sexuale. Dacă este accentuată (prin apariția unui cordon, centură sau curea), ea sugerează o socializare a exprimării sexualității sau, la limită, o inhibiție a ei.

Brațele și mâinile sunt o componentă instrumentală care asigură manipularea obiectelor din mediu pentru satisfacerea trebuințelor organismului. Ele reprezintă deci un servo-mecanism esențial pentru adaptarea la mediul fizic și social. Cu mâinile manipulăm, apucăm sau îndepărtăm obiectele, cu ele ne exprimăm dorința de contact afectiv, de susținere ("cu brațele deschise") sau de respingere și agresare a celuilalt.

Atingerea senzuală a propriului corp sau a corpului celuilalt se face prin mână. De aici și importanța pe care o acordă Freud simbolismului sexual al mâinii, vizavi de dorința de masturbare și de culpabilitatea aferentă. Gesturile de sfidare sau de ostilitate la adresa celorlalți se exprimă, de asemenea, prin mâini. Absența brațelor din desen sugerează deci un sentiment de amputare sau de retragere din lume. Acest semn implică o castrare simbolică a siluetei umane, datorată unui sentiment de culpabilitate vizavi de sexualitate (masturbare) sau de depresie.Mâinile desenate la spate, ascunse, sugerează dorința de a-și ascunde intențiile sau vinovăție. Hașurarea excesivă sau înnegrirea brațelor indica vinovatie. De asemenea, brațele subțiri, fragile indică sentimente de slăbiciune și lipsa încrederii în propria capacitate de a manipula mediul. Pe de altă parte, siluetele cu brațele larg deschise sugerează nevoia de contact afectiv cu ceilalți sau dorința de putere. Brațele lungi indică ambiție și aceeași nevoie de dependență, care să compenseze sentimentele de insuficiență ale subiectului.Omiterea mâinilor din desen indică sentimente de neadaptare, senzația de a fi neîndemânatic (eventual stângaci în plan interpersonal). O interpretare alternativă ar fi prezența unor sentimente de culpabilitate legate de impulsurile sexuale sau agresive și teama de pedeapsă. Același lucru îl indică și hașurarea intensă a mâinilor.Degetele desenate ca niște gheare sau ascuțite (ca niște spini) sugerează agresivitate. Cele care apar sub forma unor petale sau a unui ciorchine indică neîndemânare. Pumnul strâns trimite la ideeade negativism sau agresivitate.

Accentul pus pe încheietura mâinii (eventual prin manșete sau alte elemente clare de demarcație) are aceeași semnificație de inhibiție sau control al impulsurilor pe care o au în general gulerele sau centurile la nivelul trunchiului.

– picioarele asigură deplasarea și echilibrul, deci autonomia persoanei. Tendința de a desena picioare lungi și groase, ca și laba piciorului mare sugerează deci dorința de independență. Invers, picioarele subțiri, scurte, fragile sau "montate" în mod stângaci pe trunchi indică nesiguranță sau lipsa autonomiei personale. De asemenea, siluetele desenate pe vârfuri implică ideea de ambiție sau de evadare a subiectului dintr-un mediu perceput ca frustrant. Picioarele constituie în același timp, în special la femei, și un element corporal încărcat de semnificații sexuale. Acest lucru se observă de multe ori în desenele fetelor prin conturarea delicată a genunchilor sau prin liniile fine ale coapselor. Coapsele scoase în evidență prin hașurare sugerează deci preocupări sau conflicte legate de sexualitate.

Accesoriile care însoțesc silueta desenată au o importanță specifică în interpretare, în funcție de tipul și de accentuarea lor. Astfel, cel mai important element accesoriu este îmbrăcămintea. Ea apare frecvent în desene și de aceea mai curând absența ei trebuie privită ca un semn atipic în desenul omului. Îmbrăcămintea are o funcție socială specifică, adesea ea caracterizează persoana în ochii celorlalți și reprezintă deci un semn al statusului social și al identificării cu rolurile caracteristice pe care și le asumă individul. În același timp, hainele protejează dar și expun corpul privirii celorlalți.

Șapca sau pălăria reprezintă un simbol al masculinității sau al rangului social. Atunci când apar în desen, ele indică nevoia de afirmare a poziției sociale sau a virilității. După Urban (1967), pălăria, deoarece acoperă părul (asociat cu impulsurile sexuale), poate trimite și la dorința de camuflare a sexualității.

Cravata, plasată în zona gâtului, poate sugera controlul exprimării impulsurilor, dar în același timp este și un simbol falic, apărând mai des la bărbați. Când apare la femei, ea poate sugera dorința de identificare cu rolul masculin.

Nasturii sunt un element asociat cu dependența motrică de mamă, care trebuie să-l descheie pe copil la haine înainte ca acesta să dobândească deprinderile aferente. De aceea, dacă apar accentuați în desen, ei sugerează regresia la rolul de copil dependent de un personaj surogat matern.

Cordonul, cureaua sau centura, ca și gulerul sau alte elemente "constrictive"simbolizează controlul sau inhibiția manifestărilor instinctuale. Severitatea acestui control este dată de accentul pe care autorul îl pune în desen pe aceste accesorii. Mănușileapar rareori în desene și sugerează ascunderea sau reprimarea impulsurilor agresive.

Buzunarele multiple sau scoase în evidență reprezintă niște "marsupii" miniaturale, sugerând deci o revendicare orală a afecțiunii.

Bijuteriile sau alte elemente pur decorative apar mai des în desenele femeilor și reprezintă un mod acceptat social de a-și expune feminitatea sau a-și pune în valoare corpul. Această tendință narcisică este cu atât mai puternică cu cât numărul sau mărimea grafică a acestor podoabe este mai mare.

Ocazional, unele elemente masculine, cum ar fi armele, bâtele, trabucul sau țigareaapar în desenele bărbaților cu tendințe agresive sau dominatoare și care încearcă să compenseze sentimentele lor de slăbiciune sau de incertitudine vizavi de rolul lor sexual.

Utilitatea Testului Omului.

Avantajele acestei tehnici sunt similare altor tehnici de expresie grafică: rapiditatea aplicării și faptul că poate fi utilizată pe grupuri de subiecți defavorizați cultural. Principalul dezavantaj îl constă în insuficienta ei validare prin studii specifice.

3.4. Perioada și locul cercetării.

Cercetarea am efectuat la Grădinița nr. 30 Baia Mare, unde îmi desfășor activitatea de educatoare.

Perioada de cercetare: 15.10.2013 – 15.02.2014.

Grupul de variabile: grupa experimentală și grupa de control care are în componență câte 15 preșcolari.

Componența grupelor este redată în următorul tabel. Grupele au fost alese astfel încât nr. băieților și nr.fetelor din aceeași categorie de vârstă să fie identice.

Tab. 1. Componența grupelor

Graf. 1. Componența după vârstă a băieților

Graf. 2. Componența fetelor după vârstă

Graf. 3. Componența după gen

CAPITOLUL IV.

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Metode de cercetare utilizate

Pentru aplicarea cercetării cu privire la dezvoltarea creativității la vârstă preșcolară am aplicat următoarele metode:

Fișa de observație

Studiul activității, analiza statististică

Teste / testul Goodenough, Torrance, testul casei, textul flexibilității și a originialității/.

Testul Gooenough am aplicat la începutul cercetării, precum și testul Torrance pentru verificarea nivelului creativ al preșcolarilor participanți în eșantion.

În perioada cercetării am aplicat grupei experimentale un training, care constă din aplicarea unor metode noi pentru dezvoltarea creativității.

În primul rând, prin crearea de către ei a unor desene cu semnificație, pornind de la un pătrat și un cerc. Măsurarea gradului de originalitate a figurilor desenate o facem în funcție de frecvența apariției temei redate sau de noutatea desenului, printr-o clasificare în categorii generale de desene. O altă probă aplicată în același sens este testul de flexibilitate a gândirii, elaborat de M. Roco (2004), în urma căruia putem remarca dacă preșcolarii antrenați în evaluarea de față găsesc mai multe interpretări unor figuri abstracte.

Scopul demersului de față, alături de caracterul constatativ pe care îl comportă, este și de a atrage atenția asupra necesității și oportunității desfășurării de jocuri și exerciții creative, aplicabile în diverse categorii de activități, precum: educarea limbajului, activități artistico-plastice și practice, în programul de dimineață sau după-amiaza, în activitățile aferente. Deși acest gen de exerciții se desfășoară în fiecare grădiniță, încercăm să atragem atenția asupra unor conținuturi de jocuri ele însele originale și autentic creative.

Exigențele vieții contemporane si necesitatea tot mai acută de a rezolva problemele de complexitate crescândă apărute în toate sectoarele de activități, au transformat educarea creativității într-o prioritate, respectiv într-o necesitate stringentă pentru societate, pentru toate sectoarele de activitate.

Manifestările creative – mai mult sau mai puțin numeroase – apar încă de la vârsta preșcolară, școala continuând procesul de depistare, stimulare si formarea aptitudinilor creatoare la elevi.

La vârsta preșcolară este necesar a valorifica și dezvolta spiritul de observație al copiilor – ca premisă a apariției și manifestării conduitelor lor creatoare.

Activitățile care includ abilități intelectuale, care permit copiilor să stabilească o ipoteză sau alta, care cultivă flexibilitatea gândirii, care permit aflarea mai multor căi si soluții în rezolvare au un rol important în cultivarea premiselor creativității.

Aceste activități trebuie să permită fluiditatea ideilor si realizarea de asociații, in functie de anumite criterii prestabilite.In general, jocurile didactice – de orice fel – pot sa realizeze cel mai bine acest lucru, prin variatele forme în care se desfasoara, prin atmosfera competitiva, dar si destinsa si permisiva

Continuarea creativității este legataă de realizarea unui învățământ de tip euristic, de metoda problematizării, a abordării euristice, a învățării prin descoperire și a învățării prin cercetare – datorita valentelor lor formative si informative.

De asemenea, utilizarea unor tehnici specifice de stimulare a creativității ; brainstormingul, echipa de reacție sau opoziție, studiul de caz, jocul de rol au importanță în încurajarea originalității și cultivarea gândirii divergente și a gândirii experimentale.

Disponibilitățile creative ale preșcolarului se manifestă în expresiile și conduitele emoționale, în joc, în desen și în activitatea de comunicare verbală.

În toate activitățile de educare a limbajului, creativitatea verbală (de expresie, de produs, inovativă) tinde să devină productivă. Însușirea limbii (în mod conștient sau prin imitație) permite copilului să comunice cu ceilalți, să-și exprime părerile, trăirile, dorințele, nedumeririle, uimirile, să ceară și să transmită informații.

Jocul didactic am utilizat pentru stimularea fluidității și flexibilității verbale. Sarcinile pe care le voi enumera au o mare valoare formativă:

– identificarea cuvintelor, silabelor, sunetelor în propoziții date sau formulate după imagini;

– găsirea unor cuvinte noi prin schimbarea unui sunet (inițial, final, din interiorul cuvântului) in cuvinte date(dor, dur, dar; pol, pod, por; pod, nod, rod; nas, pas, vas; sac, suc etc.);

– identificarea sinonimelor si antonimelor unor cuvinte si integrarea lor în propoziții în vederea evidențierii modificaării semnificațiilor;

– identificarea tuturor adjectivelor care pot fi asociate unor substantive (floare albă, mică, minunată, parfumată);

– identificarea tuturor adverbelor care pot fi asociate unor verbe ( merg mult, repede, oriunde, mâine);

– formularea a cât mai multor propoziții referitoare la un obiect sau o imagine;

– formularea a cat mai multor intrebari referitoare la un obiect sau o imagine.

Un mijloc obișnuit de educare a potențialului creativ al preșcolarului este lectura după imagini. Tablourile reprezintă adevărate texte iconice pe care copilul învață să le citească creativ. Descifrarea conținuturilor nu se limitează numai la descrierea imaginilor (realizabilă printr-un dialog dintre imagine și copil), ci poate deveni o autentică creație verbală. După descrierea tabloului copiii pot pune, pot formula titlul acestuia, pot să se completeze unul pe celălalt. Audierea basmelor și a poveștilor permite familiarizarea preșcolarilor cu structura basmului popular și cu o serie de procedee imaginative ca: amplificarea (Flămânzilă, Gerilă, Zmeul, Zmeoaica), diminuarea (Degețica, Degețel), multiplicarea (Balaurul cu șapte capete, Capra cu trei iezi, Cei șapte pitici). Descoperirea semnificațiilor, formularea titlurilor amplifică fluiditatea și flexibilitatea.

Povestirile copiilor reprezintă o altă modalitate de stimulare a potențialului creativ; ele demonstrează capacitatea copilului de a exprima într-o altă creație viziunea și atitudinea față de un model literar. Copilul este independent în expresie, își manifestă nestingherit initiațive, spontaneitatea și fantezia inepuizabilă. Atitudinea creatoare pe care o are față de limbaj depinde de natura mesajului pe care îl transmite și de posibilitățile sale intelectuale, lingvistice, afective. Mesajul său poate fi o producție convergentă sau una divergentă. Dacă preșcolarul folosește formulări stereotipe, automatisme verbale, este vorba de o producție convergentă. În măsura în care copilul își diversifică modalitățile de exprimare sau creează fraze întinse, se poate vorbi de o producție convergentă sau una divergentă. Cu cât intervin constrângerile exterioare, regulile, modelele impuse, intervențiile apreciative ale adultului, cu cât crește ponderea producțtiei convergente. Producția divergentă legată de libertatea, spontaneitatea exprimării va fi stimulată chiar dacă ea apare ca o amenințare la ordine și disciplină.

Mobilizarea copilului pentru a indica consecințele comportamentelor realizate de personaje, pentru a prezenta modalitati de prevenire a unor situații neplăcute, pentru a modifica acțiunea, prin diminuare sau multiplicare, activează și dezvoltă potențialul creativ.

În povestirile create de copil, surprinde simbioza dintre artă și joc, dintre real și imaginar. Povestirile lui sunt scurte, fără divagatii, fără explicații întinse, cu aparență incoerentă, o înlănțuire spontană de imagini. Copilul se concentrează pe întâmplări cu animale sau cu oameni în care se întrevăd, în același timp, umorul, dar și conflictele, problemele cunoscute direct sau indirect. Experiența personală este punctul de plecare.

Va fi stimulat să introducă personaje noi, să înlănțuie și să complice acțiunile, să organizeze logic discursul verbal, să introducă în aceeași povestire personaje din povești diferite, să se îndepărteze de subiectele știute, combiâandu-le sau transformându-le. Punțile verbale, întrebările și exclamațiile retorice ale educatoarei, ca răspuns la forularile copilului, incurajarile verbale si nonverbale, ascultarea activa, aprecierea formularilor si solutiilor neobisnuite, inedite (mai rare la aceasta vârsta, dar nu imposibile) sunt menite să stimuleze actul creativ. Orice întrerupere blochează sirul combinarilor si recombinarilor verbale si de imagini.

Poeziile pentru copii îi încântă și îi atrag pe acestia prin muzicalitatea versurilor, prin conciziunea prin care redau fapte, idei tablori sau sentimente. Avand o tematica variata, poeziile pot fi folosite în activitatea din grădinita nu doar pentru stimula memorare si reproducere, ci și pentru stimularea creativității, a capacității de comunicare corectă, fluentă, expresivă. Exprimarea copiilor dobândește un plus de corectitudine, vorbire fluentă și flexibilă și ca urmare a putericilor trăiri afective, a sentimentelor pe care copiii le au față de diverse evenimente.

Așadar, dezvoltarea potentialului creativ nu se realizeaza de la sine, ci este nevoie de acțiuni continue și organizate de stimulare și activare. Activarea și stimularea potențialului creativ impun cunoașsterea specificului și a nivelului de dezvoltare a acestuia, ca și cunoașterea relațiilor determinative în care este implicat. Stimularea și satisfacerea trebuinței de cunoaștere a copilului determină dezvoltarea potențialului creativ, amplificarea flexibilității, fluidității, originalității plastice și verbale. Informațiile, modelele de acțiune însușite prin activitatea de învățare, declanșată și susținută energetic de trebuința de cunoaștere, sunt supuse transformărilor creative și generează un original cu valoare subiectivă.

Relațiile cu cei de aceeași vârstă, munca în echipă, cooperarea amplifică manifestările creative. Stările afective plăcute pe care le are copilul în cadrul grupului se stabilizează și se intensifică amplificând spontaneitatea, inițiativa, curajul în formularea soluțiilor. Activitatea în echipă se regăsește în toate activitățile desfășurate în grădiniță. Când ea devine un element al strategiei didactice și se armonizează cu activitatea independentă, participarea creativă a copilului se amplifică.

Un program de antrenament creativ poate să amplifice posibilitățile creative ale conținuturilor și stategiilor didactice. Acest program trebuie să țină cont de nivelul de dezvoltare a potențialului creative.

Educația creativă la vârsta preșcolară devine din ce în ce mai mult nu numai un deziderat, ci si o realitate.

4.2. Observarea

Cercetarea am efectuat în perioada 15.10.2013 – 15.02.2014. În acest timp am urmărit intenționat și sistematic manifestările preșcolarilor din grupa mixtă a cărei educatoare sunt. Având în vedere că timp de 3 ani am studiat psihologia, această cercetare am făcut din punct de vedere psihologic. Am urmărit comportamentul și creativitatea preșcolarilor din grupă de la începutul anului școlar.

De la începutul cercetării am fost atentă la manifestările copiilor în toate domeniile de activitate. S-a observat că preșcolarii creativi se diferențează de obicei de restul grupului prin diferite comportamente specifice și dacă li se permite acest lucru, își dezvoltă în mod liber creativitatea. Ei sunt foarte curioși, vin cu soluții neobișnuite, cu idei originale, au inițiativă și un spirit de observație foarte bine dezvoltat, văd conexiuni între elemente aparent fără nici o legătură, pun întrebări adecvate, caută alternative și explorează noi posibilități, manipulează și controlează simultan mai multe idei, învață rapid și ușor, au o memorie bună, un vocabular foarte bine dezvoltat, găsesc căi neobișnuite pentru soluționarea problemelor, au o imaginație vie și o capacitate deosebită de a compune povești.

Preșcolaritatea este apreciată ca fiind vârsta ce cuprinde cea mai importanta experință educațională. Dar regăsim cel puțin trei puncte de vedere exprimând emergența creativității la copil:

Potențialul creativ al unui copil este rezultatul unui efort de autodezvoltare independentă și autonomă în afara condițiilor în care a fost educat;

Potențialul creativ poate fi dezvoltat într-un cadru genetic dat (fond genetic ce poate fi căutat, găsit și eliberat, ca apoi să fie înlăturat tot ce ar putea să îi împiedice dezvoltarea),

O a treia poziție, cea pur științifică, explică și demonstrează că educația ( influențele organizate și sistematizate ale vieții) formează și dezvoltă capacități de creație, calitative și cantitative, în structura personalității copilului.

Caracteristicile fundamentale ale personalității creatoare sunt fluiditatea și flexibilitatea gândirii, dar și originalitatea și capacitatea de a da multiple soluții aceleași probleme. Factorul cel mai important la realizarea creativității este factorul verbal, iar creativitatea verbală constă în capacitatea de a utiliza vorbirea unei gândiri în sensul unei cât mai mari fluidități, flexibilități și originalități.

Indicatorii observaționali folosiți au fost:

modificarea acțiunilor impuse,

modificarea conduitei verbale,

valorificarea experienței cognitive acumulate în și în afara grădiniței.

Pentru a analiza acești indicatori am stabilit 6 grade de estimare: /foarte multe modificări, multe modificări, modificare medie, ușoare modificări, modificări cu omiterea unor acțiuni, nici o modificare/.

Tab. 2. Gradele de estimare

Prin metodele și procedeele active și antrenante folosite în educația preșcolară am urmărit să declanșez la copii actele creatoare care duc la realizări artistice diverse. Liniile directoare au fost explicațiile și demonstrațiile prin care s-a transmis copiilor informațiile, le formează priceperi și deprinderi. Copilul trebuie să caute, să descopere el însuși cunoștințele.

Dacă copilului i se servesc de fiecare dată fapte cunoscute, explicate și ilustrate, nu ne putem aștepta la dezvoltarea unor calități ale gândirii creative cumar fi flexibilitatea, perspicacitatea, originalitatea. Dacă se va încerca o impunere optică mintală a adultului, înăbușim în mod nepermis manifestările logicii infantile. Copilul trebuie stimulat să gândească singur, să creeze singur. Principalul instrument de conștientizare a oricărui act de creație și de obiectivare a produsului creativității, rămâne limbajul.

Lărgirea relațiilor cu mediul și îmbogățirea necontenită a cunoștințelor copiilor preșcolari despre obiectele și fenomenele lumii reale, detemină o creștere a vocabularului activ. Dacă privim creativitatea în legătură cu procesele de cunoaștere, trebuie să observăm că imaginile, ca și limbajul au un caracter și o funcție epistemiologică. Limbajul vine ca să explice imaginea. Pentru dezvoltarea creativității verbale etapa formării simbolurilor este cea mai importantă. Persoanele din jurul copiilor trebuie să se axeze pe încurajarea comportamentelor pozitive. Copiii au rare ori limbajul și dezvoltarea cognitivă necesară procesării și redării experiențelor numai prin intermediul cuvintelor, astfel încât ei își completează comunicările în mod spontan cu ajutorul formelor simbolice de expresie și comunicare, cum ar fi joaca, metaforele și o varietate de imagini vizuale, auditive și kinestezice. Produsele activității ,,vorbesc” în locul persoanelor. Copilul învață să crească prin experiențe. Pe lângă rolul extrem de important pe care desenul îl joacă în evaluarea unui copil și în stabilirea obiectivelor de urmărit pe parcursul terapiei, desenul este utilizat și pentru a ajuta copilul să devină conștient de sine, de existența sa în lume. Desenele pot fi folosite în moduri variate cu scopuri multiple și la diferite nivele. Prin intermediul picturii( inclusiv cea cu degetul) copilul își exprimă cu ușurință emoțiile. Simplul act de a desena fără intervenția exterioară reprezintă o puternică exprimare a sinelui care ajută stabilirea identității persoanei și care este o cale de exprimare a sentimentelor. Învață să aibă încredere în propria forță.

Modelajul oferă atât experiențe kinestezice, cât și tactile. Flexibilitatea și maleabilitatea lutului/plastelinei se potrivesc cu psihicul copilului. El pare să spargă adesea blocajele copilului, putând fi utilizat cu succes și de cei care au mari dificultăți în exprimarea sentimentelor lor. Copiii ,, supărați” pot simți un sentiment al stăpânirii de sine, prin intermediul lutului/plastelinei. Copilul agresiv poate stăpâni lutul/plastelina pentru a-l lovi și a-l sfărâma.

Colajul ajută la eliberarea imaginației și poate fi utilizat ca exprimare senzorială și emoțională.

Poveștile au rol de a-l ajuta pe copil să asimileze experiențele trăite și realitatea în general. Copilul învață să dea sens lumii dinafara lui dar și să structureze gândurile. Alte tehnici folosite sunt teatrul de păpuși, jocul de rol, jocurile de mișcare, muzica și dansul.

Muzica este folosită cu succes în recuperarea multor întârzieri în învațare și a multor tulburări în dezvoltarea neuropsihică. În ascultarea și prelucrarea muzicii, creierul uman folosește ambele emisfere. De aceea, orice informație adusă prin intermediul muzicii este preluată rapid de către alte zone ale creierului. Utilizarea unui instrument muzical dezvoltă coordonarea motorie fină, orientarea spațio-temporală și bineînțeles, încredere în sine. Folosind o muzică calmantă putem ajuta copii cu tulburări de atenție să se concentreze pe o anumită sarcină dată.

Unul dintre scopurile urmărite este dezvoltarea personală. Alte scopuri urmărite sunt: intergrarea în societate, armonizarea interiorului cu mediul înconjurător.

De aceea se practică în învățămăntul preșcolar activitatea pe cercuri, în cadrul cărora copii conform aptitudinilor fiecăruia aplică în mod creativ sarcinile, realizându-se unitar întregul proces de învățământ. Se constată cu satisfacție procesele înregistrate de copii sub aspectul receptivității, îndemnării și priceperii, dorința de a cunoașteși a munci, precum și bucuria obținerii unor bune rezultate ale muncii. În cadrul drumețiilor, a excursiilor organizate, copiii colecționează multe materiale din natură ca: spice, frunze, flori, pietricele, etc. Revenind în unitate aceștia sunt puși să confecționeze unele tablouri. Copiii au posibilitatea să îmbine plăcut formele și culorile, obținând lucrări frumos realizate.

4.3. Etapele investigării

Investigarea flexibilității, originalității și fluidității

În această etapă am cercetat flexibilitatea și fluiditatea verbală și plastică al grupei. Investigarea plastică am realizat prin utilizarea desenelor cu temă dată, teme libere, proba ”figuri geometrice”. Am aplicat această metodă la începutul anului școlar, iar până la sfârșitul anului am repetat de mai multe ori, măsurând prin calificative/punctaj dezvoltarea sau stagnarea nivelului creativ. Tot în această etapă am studiat și originalitatea creativității și cromatica.

Pentru investigarea flexibilității si fluidității verbale am cercetat îmbogățirea vocabularului, dezvoltarea personalității prin crearea unei povestiri despre tema dată, povestirea după imagini. Rezultatele am trecut într/un raport.

Creativitatea și nivelul acesteia se poate măsura și în timpul jocului. Pornind de la rezultatele anchetelor, aplicând planurile de dezvoltare a creativității în general și pentru copii problematici, am observat modificarea comportamentului în timpul jocului( programul liber). Participarea educatoarei în jocul copiilor este foarte importantă. Educatoarea participă nu numai la pregătirea jocurilor, ci și în desfășurarea acestuia. Prezența ei dă o siguranță. Dar în același timp se realizează o legătură între adult și copil. În timpiul jocului ei conversează, educatoarea participă în discuțile lor, corectându-i fără ca ei să obsearvă acest lucru.

Toate activitățile în această perioadă s-au realizat pe grupe. Se știe, că preșcolarul de 3-4 ani este solitar, se joacă mai mult singur. Prin această cercetare am examinat și dezvoltarea spiritului de echipă, rolul jocurilor în grup și rolul colegialității.

În grupa de control educatoarea s-a limitat la urmărirea și aprecierea jocurilor, nu a participat deloc. Totodată în grupa de control preșcolarii au lucrat, s-au jucat independenți.

După 3 săptămâni ambele grupe au fost testate. După o imagine trebuia să continue povestea. Prin realizarea unei descrieri, caracterizarea personajelor, construirea unor acțiuni, etc, la evaluarea testului am ajuns la concluzia, că preșcolarii din grupa experimentală dețin un vocabular mai bogat, relațiile interpersoanle sunt trainice, se ajută reciproc.

În timpul cercetării am evitat faptul, ca preșcolarii din grupa experimentală să se simtă observați. Am realizat un ambient plăcut, familiar, conferând siguranță și mediu plăcut copiilor. Am încercat să fac majoritatea activităților folosind metoda grupei, activitățile independente doar în număr redus. Am aplicat metode noi, cum ar fi participarea părinților în scurte excursii al grupului.

Observațiile le-am notat în fișe.

Atât la începutul, cât și pe parcursul și la finalul cercetării am aplicat testul Omuleț la ambele grupe, și s-a constatat diferențe semnificative în dezvoltarea creativității.

Capitolul V. Prezentarea rezultatelor

Atât pe parcursul cât și la finalul cercetării am aplicat testul Goodenough la ambele grupe. Rezultatele am comparat prin folosirea programului SPSS.

Tab. 3. Rezultatele testului Goodnough la începutul cercetării

Graf. 4. Rezultatele testului Goodnough la începutul testului.

Se poate observa că grupurile au aproximativ același nivel de inteligență. După 6 săptămâni se face din nou acest test, iar rezultatele sunt prezentate în următorul tabel.

Tab.4 Rezultatele după 6 săptămâni

Graf. 5. Rezultatele testului G. după 6 săptămâni

Prezint și rezultatele acestui test aplicat la sfârșitul cercetării:

Tab.5. rezultatele testului la sfârșitul cercetării

Graf. 6. Rezultatele testului G. la sfârșitul cercetării

Prezentarea rangurilor Torrance

Investigarea desfășurată arată că psihologia copilului are un rol important în stimularea și dezvoltarea potențialului creativ la vârsta preșcolară. Totodată în urma cercetării am ajuns la concluziile:

pentru a se comporta creativ, preșcolarul are nevoie de un suport intuitiv, e indicații speciale

Părinții constituie un factor important și nu numai, constituie un factor stimulativ sau de frânare în timpul manifestărilor creative

Preșcolarul are nevoie de îndrumare dar și de libertate în desfășurarea creativă

Utilizarea motivației afective și pozitive amplifică creativitatea

Încurajarea, afecțiunea, înțelegerea au un rol deosebit în dezvoltarea creativității

Orientarea preșcolarului spre situații reale, spre situații legate de mediul înconjurător ajută la dezvoltarea receptivității

Un rol deosebit are lărgirea experienței, diversificarea trăirilor afective, dezvoltarea imaginației prin diverse metode.

Testele, anchetele folosite, precum și rezultatele investigațiilor anexez lucrării.

BIBLIOGRAFIE

Erika Landau: Psihologia creativității, Editura Didactica si Pedagogica, 1979

Mihaela Roco: Creativitatea si inteligență emoțională, Editura Polirom, 2001

Elena Rafailă: Educarea creativității la vârsta preșcolară Ed. Aramis,2002

BIBLIOGRAFIE

Erika Landau: Psihologia creativității, Editura Didactica si Pedagogica, 1979

Mihaela Roco: Creativitatea si inteligență emoțională, Editura Polirom, 2001

Elena Rafailă: Educarea creativității la vârsta preșcolară Ed. Aramis,2002