Creativitatea – Dimensiune Valorică A Personalității Comandantului

CREATIVITATEA – DIMENSIUNE VALORICĂ A PERSONALITĂȚII COMANDANTULUI

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………….6

CAP I Creativitatea – aspecte teoretice generale

Delimitări conceptuale ale creativității………………………8

Forme de manifestare, niveluri și stadii ale creativității……………………………………………………………16

Structura creativității…………………………………………….22

Teorii asupra creativității ………………………………………28

Etapele procesului de creație…………………………………..31

Modalități de stimulare a creativității……………………….35

CAP II Considerații de ordin general asupra personalității comandantului

. Aspecte teoretice privind personalitatea umană…………..40

2.1.1. Delimitări conceptuale ale personalității umane………..40

2.1.2. Teorii ale personalității………………………………………….44

2.1.3. Componentele personalității…………………………………..49

. Personalitatea comandantului ……………………………………54

2.2.1.Formarea și afirmarea comandantului ca personalitate…………………………………………………………………..55

Analiza personalității comandantului militar……………59

Personalitatea comandantului militar….,…………………63

CAP III Creativitatea dimensiune valorică a personalității comandantului

3.1. Creativitatea în domeniul militar……………………………….66

. Creativitatea – atribut de seamă a personalității comandantului………………………………………………………….71

3.3. Afirmarea personalității creatoare în organizația militar77

3.4. Cimatul propice creativității…………………………………….82

CAP IV Studiu privind influența tipurilor temperamentale în procesul creativității (APLICAȚIE PRACTICĂ)

4.1. Ipoteza și obiectivul cercetării………………………………….85

4.2. Desfășurarea propriu zisă a cercetării…………………………86

4.3. Analiza și prelucrarea datelor……………………………………87

4.4. Concluzii………………………………………………………………..87

Concluzii…………………………………………………………………..89

Bibliografie……………………………………………………………….91

Anexe

Introducere

Prin statutul și rolul său formal și informal, comandantul militar , în timp de pace dar mai ales în timp de război, se află pe primul plan al activității întreprinse.

Caracterul original al personalității profilate prin vocație este condiționat de sinteza diacronică a personalității. Este vorba de afirmarea individualității ca ființă unică, irepetabilă.

Tot ceea ce au adus astăzi știința și tehnica modernă, nu au înlocuit și nu vor înlocui, se pare, niciodată, pe cel care se află la conducerea unei structuri militare, indiferent de nivelul ierarhic ocupat.

Anumite caracteristici ale personalității, fac din acesta un conducător eficient, apt să conducă eficient, apt să conducă grupurile și organizațiile militare, spre rezultate, performanțe.

Personalitatea omului se află în primul plan al premiselor creativității.

Ea este purtătoare potențialului de creație, factor hotărâtor și responsabil de însăși calitatea atributelor create.

Comandantul, cu personalitatea creatoare, hotărăște în ultimă instanță ce trebuie făcut, poartă povara grijii pentru subordonați, întreaga responsabilitate pentru deciziile luate.

În structura militară, creativitatea comandantului militar, este îngrădită, raportându-se permanent la regulamentele militare.

Am structurat lucrarea de față pe patru capitole.

În primul capitol am abordat câteva generalități ale creativități, punând accentul pe principalele caracteristici ale acesteia.

Capitolul al doilea al lucrării este structurat în două subcapitole, în care am făcut referire la personalitatea umană prin modul general și personalitatea comandantului militar prin modul de formare și afirmare al acestuia.

Implicarea creativității în formarea și afirmarea comandantului ca personalitate este prezentată în capitolul al treilea al lucrării.

Partea aplicativă a lucrării este o prezentare a influențelor tipurilor temperamentelor asupra procesului de creație. Acest lucru l-am realizat prin aplicarea unui test de personalitate și de creativitate comandanților militari din unitați militare.

O personalitate capătă dimensiune prin deprinderile și trebuințele spirituale variate, conectarea permanentă la un larg sistem informațional, angajarea individului în procesul de obiectivare, de afirmare a posibilităților sale în contextul relațiilor sociale, în munca creatoare de valori.

Fiecare om, implicit fiecare comandant militar, are dreptul la afirmarea valențelor sale creatoare.

Capitolul I

Creativitatea – aspecte teoretice generale

. Delimitări conceptuale ale creativității

Creativitatea este o proprietate generală a sistemului psihic uman și a macrosistemelor socioculturale, relevându-se ca esențială și definitorie pentru existența umană în toate treptele ei si sub toate formele ei. Fiecare descoperire necesită o invenție progamatico-epistemică și fiecare invenție sau creație se întemeiază pe elemente și relații ale descoperirilor reflectorii.

Creativitatea este în același timp o problemă foarte nouă și foarte veche. Foarte nouă sub raportul științific, obiectiv și concret în care este definită și tratată, mai ales în etapa postbelică. Foarte veche, sub raportul preocupărilor culturale pentru ceea ce reprezintă aportul omului pe această planetă și chiar a însăși destinului cultural al omenirii. Munca a făcut posibilă distincția dintre obiecte și relații și a facilitat nu numai recombinarea practic-originală a acestora, dar și combinatorică mentală, liberă și anticipativă. Această combinatorică și construcție se supune dialecticii necesității și întâmplării. În perioadele istorice anterioare, creația a fost pusă mai mult pe seama întâmplării, a elanurilor spontane, etc. Înțelegerea anterioară a creației a fost încorporată mai întâi în concepțiile religioase și ulterior idealiste care absolutizau forța creatoare a conștiinței umane.

Anterior conceptului de creativitate, psihologia empirică a folosit drept concepte instrumentale pe acelea de dotație, aptitudine, talent și geniu. De regulă, dotația și talentul se legau de vechile idei despre destin și predestinare asociate cu imagini mitologice privind însuflețirea sau inspirația prin care forțele supranaturale gratifică pe muritori.

Investigațiile de profunzime s-au făcut de-abia odată cu începutul sec. XX, iar rezultatele obținute vizează diferite aspecte. Pe un plan general de abordare putem detecta câteva direcții fundamentale:

creativitatea sub aspectul analizei personalității umane;

creativitatea ca proces;

creativitatea în calitatea de produs.

Creativitatea se caracterizează prin curiozitate, deschidere, dispoziții și

aptitudini pentru anumite domenii. Încurajarea plină de tact a acestor calități contribuie la formarea și autoformarea personalității creatoare. Această accepțiune a creativității, este fundamentală, constituind primul palier, psihologic și educațional, în decelarea și explicarea notelor caracteristice conceptului de creativitate.

Definiția dată de Mac Kimon (1970) creativității, vizează, unele aspecte de durată, originalitate și concretizare: „Creativitatea e un proces care se desfășoară în timp și care se caracterizează prin originalitate, spirit de adaptare și grijă pentru realizarea concretă.”(Leon Topa, 1980).

Odată cu diversificarea conceptului de creativitate, s-au adus noi note caracteristice acestuia, din ariile sociologiei culturii, moralei, pe lângă cele ale ariilor psihologice și pedagogice.

Note caracteristice conceptului de creativitate, sunt dimensiunile gândirii creatoare productive, inteligența constructivă, evaluarea și capacitatea de anticipare a modelelor. Creativitatea este definită ca expresie a personalității. Astfel, Gordon Allport (1937) o consideră sumă și modalitate „integrativă a personalității umane care exprimă ansamblul de calități ducătoare la generarea noului, la originalitate.”

Unii oameni de știință, chiar dintre cei foarte valoroși, susțin că actul creației s-ar datora inspirației, apariției bruște a ideii originale, ca o manifestare a inconștientului. Însuși Einstein afirmat: „cred în intuiție și inspirație..- uneori m-am simțit îndreptățit să nu mă bazez pe rațiune…”, iar Edison susținea că: „un lucru cu adevărat nou – o idee, o melodie frumoasă – vine din văzduh.”

Ceea ce determină apariția bruscă a produsului creat, inconștient, ca urmare a inspirației este determinată, printre altele, de unele motive cu totul și cu totul justificate. Creatorii sunt absorbiți de ideile lor în așa măsură în cât nu au timpul, posibilitatea și uneori nici metoda să se autoobserve. „Impresia de apariție bruscă a ideii originale se datorează mai ales faptului că un proces de căutare a unei idei poate fi întrerupt, reluat din nou și iarăși întrerupt, iar într-un moment de odihnă a minții sau după un timp de întrerupere care a favorizat eliberarea unui stereotip, de o atitudine greșită și rigidă, câmpul investigat se restructurează și se clasifică sau apare ca o verigă care lipsea din lanțul de momente care conturează ideea.”(Al Rosca,1972).

Rezultă, deci, ca numai aparent performanța creatoare este o apariție bruscă, venită din afară sub formă de inspirație sau de manifestare a inconștientului. Fără o muncă de pregătire intensă, conștientă, sistematică, bine organizată și direcționată și, de cele mai multe ori îndelungată, nu este posibilă activitatea creativă.

Prin extindere și diversificare, conceptul de creativitate semnifică, în corelație cu conceptele pedagogice noi și exigente, educarea spiritului, educarea pentru răspundere, pentru individualitate și integrare.

Resorturile psihice angajate sunt deosebit de complexe: creativitatea omului adult se confruntă cu lumea contrastelor și echilibrelor dintre conștient și preconștient (inconștient), cu capacitatea de permeabilitate a acestor resorturi, cu blocarea lor parțială sau anihilarea. Ghiselin (1968) definea creativitatea prin „ansamblul de comportamente operând transformări originale și semnificative în organizarea conștientului.” (Leon Țopa, 1980) Acesta a avut în vedere relația dintre original și semnificativ, dintre conștient și conștient organizat, față de ansamblul comportamentelor.

Paul Valery, unul dintre cei mai mari poeți, cercetători ai metodologiei creativității optează pentru risc:„Dezordinea este condiția fecundității spiritului; ea conține în ea promisiunea deoarece fecunditatea depinde mai mult de neașteptat decât de ceea ce este așteptat și mai mult de ceea ce ignorăm, decât de ceea ce știm. Creativul părăsește securitatea pentru risc.”(Leon Țopa, 1980)

Procesul creației este un proces responsabil, angajat și evaluabil la scara criteriilor social istorice. Nota definitorie este relația dintre potențial și act efector, dintre creație și creativitate. Exigențele sunt reciproc reglabile în acest sistem deschis al creșterii valorilor umane. Creativitatea primește caracter de universalitate, participativă la toate procesele care fac posibilă afirmarea omului, a personalității și inovării. Dar nu tot ce este nou, inedit și original este semnificativ și valoros.

O creativitate lipsită de sensul valorilor vieții omenești, lipsită de garanția aplicării ei pentru umanitate și individ, iși pierde sensul de fecunditate, creștere socială și aspirație spirituală. Creativitatea poate fi o sursă a calamităților produse de niște ființe lipsite de omenire sau de veritabilă inteligență evaluativă șiestigat se restructurează și se clasifică sau apare ca o verigă care lipsea din lanțul de momente care conturează ideea.”(Al Rosca,1972).

Rezultă, deci, ca numai aparent performanța creatoare este o apariție bruscă, venită din afară sub formă de inspirație sau de manifestare a inconștientului. Fără o muncă de pregătire intensă, conștientă, sistematică, bine organizată și direcționată și, de cele mai multe ori îndelungată, nu este posibilă activitatea creativă.

Prin extindere și diversificare, conceptul de creativitate semnifică, în corelație cu conceptele pedagogice noi și exigente, educarea spiritului, educarea pentru răspundere, pentru individualitate și integrare.

Resorturile psihice angajate sunt deosebit de complexe: creativitatea omului adult se confruntă cu lumea contrastelor și echilibrelor dintre conștient și preconștient (inconștient), cu capacitatea de permeabilitate a acestor resorturi, cu blocarea lor parțială sau anihilarea. Ghiselin (1968) definea creativitatea prin „ansamblul de comportamente operând transformări originale și semnificative în organizarea conștientului.” (Leon Țopa, 1980) Acesta a avut în vedere relația dintre original și semnificativ, dintre conștient și conștient organizat, față de ansamblul comportamentelor.

Paul Valery, unul dintre cei mai mari poeți, cercetători ai metodologiei creativității optează pentru risc:„Dezordinea este condiția fecundității spiritului; ea conține în ea promisiunea deoarece fecunditatea depinde mai mult de neașteptat decât de ceea ce este așteptat și mai mult de ceea ce ignorăm, decât de ceea ce știm. Creativul părăsește securitatea pentru risc.”(Leon Țopa, 1980)

Procesul creației este un proces responsabil, angajat și evaluabil la scara criteriilor social istorice. Nota definitorie este relația dintre potențial și act efector, dintre creație și creativitate. Exigențele sunt reciproc reglabile în acest sistem deschis al creșterii valorilor umane. Creativitatea primește caracter de universalitate, participativă la toate procesele care fac posibilă afirmarea omului, a personalității și inovării. Dar nu tot ce este nou, inedit și original este semnificativ și valoros.

O creativitate lipsită de sensul valorilor vieții omenești, lipsită de garanția aplicării ei pentru umanitate și individ, iși pierde sensul de fecunditate, creștere socială și aspirație spirituală. Creativitatea poate fi o sursă a calamităților produse de niște ființe lipsite de omenire sau de veritabilă inteligență evaluativă și constructivă.

Harold D. Lasswell (1959) a propus următoarea definiție a creativității, punând în lumină relația dintre creativitate și dezvoltare socială: „Creativitatea este dispoziția de a face și de a recunoaște inovațiile apreciabile”.

Această definiție accentuează două note caracteristice semnificative, aflate în aria creativității ca efector, ca „principum movens”, determinat de realitățile sociale, de cursul valorilor și de climatul cultural:

a – este notă caracteristică a motivației în creativitate (dorințe, interesul consensului pentru tot ceea ce ține creație);

b – este nota caracteristică a evaluării procesului și produsului realizat.

Creativitatea, actul creativ, trebuie să fie dorită de creatori și de ceilalți oameni, în calitatea lor de participanți permanenți la viața creativă. Acest moment generează cultura, de la formele ei primare până la cele complexe, valori artistice, tehnice, științifice, morale.

Creativitatea a avut totdeauna forme de antrenare și realizare în grupurile umane, în colectivități mai largi sau mai restrânse, generând cooperarea, participarea, capacitatea de evaluare și valorificarea creației propriu-zise a creatorilor.

De altfel, creativitatea se distinge ca modalitate actualizată a originalității relative și absolute prin metode și stiluri ale persoanei inventive, responsabile și apte de autodesăvârșire sau autocreație.

Creativitatea este înfățișată ca produs al dialogului valorilor, un dialog intrinsec procesului de creație, creativitatea specială în condiții istorice determinante, tolerante sau autoritare. Însăși posibilitatea de comunicare între aceste paliere se dovedesc valențe ale originalității sau blocaje ale acesteia, caracteristici fără de care creativitatea n-ar fi o continuă confruntare a oamenilor cu lumea reală și ideală.

În știință se obișnuiește să se introducă un nou termen atunci când se descoperă sau se conturează un fenomen real pentru care vechii termeni nu corespund întru-totul sau se dovedesc insuficient de semnificativi. Astfel se pare că expresia aptitudine creatoare nu este satisfăcătoare, pentru că formația creativă nu poate fi redusă numai la aptitudini. Tot astfel termenul de talent, încărcat cu conotații vechi și unilaterale, privind dotația ereditară nu părea să fie suficient de potrivit, întrucât era prea pretențios, iar dominația teoriei învățării invită mai degrabă la accentuarea faptului dobândirii formațiilor creative, decât la absolutizarea dotației native. Între timp pătrunde în psihologie conceptul de stil, aplicat vieții, conduitei, activității și conceput într-un chip sintetic prin îmbinarea factorilor instrumentali și a celor direcționali. Gordon Allport (1937) a fost primul căruia i-a revenit misiunea de a definii conceptul de creativitate. Este aceiași tranzacție care s-a produs de la termenul de persoană la cel de personalitate, pentru a conferi acesteia din urmă o dimensiune valorică. Dar ca și în acest caz, în cel al creativității s-a rupt cu tradiția exclusivistă a elitelor, a oamenilor aparte, și s-a recunoscut creativitatea ca un ansamblu de însușiri proprii tuturor oamenilor dar, evident, în diverse grade și forme. Nu numai că toți oamenii dispun de un potențial creativ, dar toți pot să și-l sporească și să-l realizeze. Caracteristic pentru conceptul de creativitate este că el a fost „ab initio” pus în termeni constructivi.

Totodată, formularea creativității în contextul personalității obligă la includerea unor dimensiuni și condiționări sociale. Dacă, după cum arată Allport, creativitatea este dependentă atât de trăsături de caracter, cât și de atitudini, atunci este clar că acestea din urmă, fiind tributare relațiilor și modelelor sociale, pun în aceiași dependență structura și procesul creativității. Toate acestea au făcut posibilă o foarte rapidă și fecundă formulare a teoriilor creativității în termeni operaționali.

Inițiatorul studiului modern al creativității este considerat a fi Francisc Galton, care în lucrarea „Hereditary Genius”(1869) a adoptat ereditatea ca factor unic al inteligenței și forței creatoare. Orientându-se naturist și fiind preocupat de stările emoționale, de transa creativă prin care se disting geniile, G. Resesz, câteva decenii mai târziu, face o propunere între genialitate și nebunie.

H. Bergson (1925), arată că sunt necesare momente de intuiție ca descoperiri bruște ce intervin în conștiința modului în care ele se produc. Intuiția este mai mult de natură efectivă, fiind concepută de Bergson ca efectul unui elan vital.

În anul 1926, G. Wallas vine cu o foarte interesantă și edificatoare stadiadizare a procesului creativ, prevăzând etapele: preparație, incubație, iluminare și elaborare finală.

În anul 1905, Th. Ribot a indicat imaginația ca proces predilect al creației și totodată declară că „emoția este fenomenul fără de care nici o creație nu este posibilă” (Mihaela Roco,1979)

Fără să fie preocupat de problemă ca atare, o anumită contribuție la lărgirea spațiului de interpretare a creativității o aduce S. Freud. Într-un fel sau altul este subliniat rolul inconștientului în creație și totodată al presiunilor afective care sunt înțelese ca forțe dinamogene ale fanteziei creatoare.

Conceptul de creativitate are următoarele trei accepțiuni:

de comportament și activitate psihică creativă:

de structură a personalității sau stil creativ;

creativitatea de grup, în care interacțiunile și comunicarea mijlocesc generarea de noi idei, deci duc la efecte creative.

Creativitatea este o aptitudine complexă, distinctă de inteligență și de

funcționarea cognitivă, și de existență în funcție de fluiditatea ideilor, de raționamentul inductiv, de anumite calități perceptive și de personalitate ca și în funcție de inteligența divergentă în măsura în care ea favorizează diversitatea soluțiilor și rezultatelor.

Termenul de creativitate își are originea în latinescul „creare” care înseamnă „ a naște, a zămisli, a crea, a făuri”.

În anul 1959, Inving Tazlor descoperă peste 100 definiții date acestui fenomen.

„Creativitatea este dispoziția de a crea care există în stare potențială la orice individ și la toate vârstele.”(Dicționar de psihologie, La Rousse).

Creativitatea este, în esență, un proces complex, o complexă activitate psihică ce se finalizează într-un anumit produs, este acea capacitate psihică a individului de căuta și a găsi căi și soluții originale de rezolvare a problemelor și a le exprima în forme personale inedite.

În mod unanim, toți specialiștii care s-au ocupat de fenomenul creației recunosc că „trăsătura definitorie a creativității este noutatea.”(Căpâlneanu Ion,1981)

Creativitatea reprezintă capacitatea creatorului, a subiectului uman de a se raporta la o situație problematică, prin elaborarea acelor conduite a căror finalitate se regăsește într-un produs ce răspunde unor criterii axiologic-normative de utilitate, originalitate și eficiență.

1.2. Forme de manifestare, niveluri și stadii ale creativității

Fiind o proprietate general – umană, creativitatea se prezintă în diverse forme și se situează la diverse niveluri ierarhice.

Ca și în cazul aptitudinilor trebuie făcută o distincție între creativitatea generală, de largă aplicabilitate și modalitățile specifice de creativitate din practică, tehnică, organizare, știință, artă, sport.

Prin formele de manifestare ale creativității se înțeleg modalitățile de creație care pot fi cuprinse și sintetizate cu ajutorul unor criterii judicioase și descifrabile.

Principalele caracteristici ale activității creatoare sunt: productivitatea, utilitatea și eficiența, noutatea și originalitatea. Majoritatea autorilor consideră creativitatea ca formă specifică a activității fiind alcătuită din trei mari grupe de factori:

dinamogeni (trebuințe, motive, interese);

operaționali – cognitivi (procedee și operații ale proceselor intelectuale);

orientativi – reglatori (scopuri, atitudini).

Formele de creativitate se pot defini după următorul criteriu:

modul de a produce;

modul de a concepe finalitatea produsului;

modul de a asigura sistematicitatea umană în procesul de creație;

modul de a declanșa și de a fructifica puterea transformatoare a omului în planul existenței obiective.

Mario Mencarelli (1971) a distins creativitatea expresivă, productivă și

combinatorie. Acesta a propus trei forme de creativitate care sunt subsumabile primului criteriu.

Aceste forme de creativitate reprezintă aspecte fenomenologice, modalități de prezentare a creativității. Decelarea formelor de creativitate nu urmărește să statueze forme inflexibile, care ar putea fi paralizate în continuu, dezvoltarea, educarea și expansiune a creativității.

Forma expresivă caracterizează creativitatea la modul cel mai larg uman. Acesta se manifestă de la felul de a trăi și de a lucra, de la relațiile între oameni până la stilul de a organiza și conduce. Forma expresivă a creativității în esența ei constă în modul de autorealizare și desăvârșire a persoanei umane.

Forma productivă a creativității caracterizează modalitățile rezolvării problemelor, prin acțiune și gândire, prin emiterea de ipoteze și verificare a lor.

A treia formă a creativității, forma combinatorie, constă în modalitatea de a produce idei și lucruri originale de diferite grade. Caracteristica acestei forme este sinteza, îmbinând forma personal – expresivă cu cea social – productivă.

Creativitatea induce de obicei două, dacă nu trei forme de manifestare: expresivă și productivă, expresivă și combinatorie, etc.

Ținând seama de criteriul obiectivului realizat, distingem două forme de manifestare: supremul obiectiv al creativității este omul și acțiunea umană optimă este interacțiunea socială.

Autenticitatea umană se referă la modalitățile conștientizării și sesizării și la modalitățile luării atitudinilor, poziția față de lume și viață.

Creativitatea se identifică cu viața ca valoare supremă, frumusețe și bogăție.

J.S. Bruner (1956) concepea forma de manifestare a creativității prin transformarea obiectivă a existenței. „Creativitatea constă în fapta umană ca putere”.

Odată cu apariția unei noi realizări a puterii umane, odată cu realizarea noului, imaginea individului despre puterea sa , despre resursele creative ale sale se schimbă. Creativitate, se identifică în acest moment, cu apariția unor senzații de frică permanentă, din care se naște și se afirmă puterea.

Odată cu apariția formelor în care se poate manifesta creativitatea umană, au apărut și o serie de creatori. Datorită acestui fapt A. Roșca(1972) a observat diferite tipuri de creatori cum ar fi spre exemplu creatorii de idei, creatorii modului de testare a ideilor și creatorii modului de prezentare a ideilor .

Tot în cadrul încercărilor de a obține o interpretare sistematică a creativității se include și clasificarea lui I.A.Taylor, autorul care a comentat mai bine de o sută de definiții ale termenului de creativitate, clasificare care se referă la nivelurile creativitații.

După părerea autorului aceste niveluri ale creativității sunt generale , caracteristice creației din orice domeniu de activitate. Taylor a dat sugestii referitoare la aceste nivele de creativitate, spunând că „ creativitatea variază în adâncime și în amploare mai degrabă decât ca tip. Este eronat să facem deosebiri între creativitatea științifică și cea artistică, deoarece creativitatea implică o abordare a problemelor sub aspect mai fundamental decât cel accidental al formației profesionale.”(I.Taylor, 1981)

Prin niveluri ale creativității se înțeleg calități ale creativității considerate din punct de vedere al adâncimii și amplorii de realizare a valorilor recunoscute și apreciate de societate sau numai de anumite grupuri umane.

I.A.Taylor a stabilit cinci nivele de creativitate :

Primul nivel de creativitate este nivelul creativității expresive. Acest nivel se referă la modul de a fi , de a se comporta persoana, deci la potențialul creativ, neluându-se în seamă noutatea și valoarea produselor activității. Sunt apreciate în special, unele caracteristici creative ale proceselor psihice , exprimării verbale și reacțiilor comportamentale : spontaneitate, libertate, grad de modificare și adaptabilitate. Presupune încredere în propriile puteri, afirmare în fața altora și confruntarea cu alții, odată cu ridicarea la o primă treaptă de abilitați originale .

Nivelul al doilea de creativitate este nivelul creativității productive . Acest nivel se referă la valorificarea și obiectivarea disponibilității intelectuale în elaborarea unui produs , care poate să nu prezinte un grad de noutate în plan social-obiectiv, ci doar în plan subiectiv. Dominanta acestui produs de creativitate este producerea obiectelor materiale sau spirituale prin coroborarea gândirii și acțiunii, prin tehnici de producție. Se pare că acest nivel presupune reprezentarea clară, distinctă a persoanei sau colectivului ca subiect al unei activități.

Nivelul al treilea al creativității este nivelul creativității inventive. Acest nivel se referă la descoperirea unor însușiri noi ale obiectelor fundamentale sau fenomenelor, la stabilirea unor relații noi între obiecte și fenomene, la stabilirea unor procedee și căi de rezolvare ingenioasă a problemelor. Noul se raportează doar la anumite transformări, modificări, optimizări ale unor lucruri deja existente. Creativitatea este prezentă în special la nivelul procedeelor de operare intelectuale . Oamenii despre care se spune că au talent reușesc să obțină anumite performanțe ieșind din comun , observând ceea ce era neobservat, făcând ce alții nu pot să facă.

Nivelul al patrulea de creativitate este nivelul creativității inovative . Acest nivel privește elaborarea unor produse noi și originale, atât din punct de vedere teoretic-fundamental, cât și practic-aplicativ. Acest nivel presupune descoperirea unor direcții noi de abordare a fenomenelor , presupunând o mare capacitate de abstractizare și spirit sintetic. Marile descoperiri din domeniul cercetării fundamentale sunt considerate ca realizări tipice pentru acest nivel. La acest nivel se ridică persoanele cu un înalt grad de originalitate. Numărul lor nu este mare.

Nivelul al cincilea de creativitate este nivelul creativității emergente. Acest nivel are în vedere acele realizări ale minții umane care au revoluționat știința, tehnica, cultura. Produsele realizate la acest nivel se referă la principii, teorii al căror grad de noutate este generativ, deschizând noi perspective și căi de abordare a fenomenelor . Acestea „ construiesc noul la cea mai mare profunzime a spiritului” (Leon Țopa, 1980)

Se disting mai multe forme de creativitate în funcție de :

conținutul specific al fiecărui domeniu de activitate ( tehnică, științifică, artistică, socială, politică, organizațională etc.);

cadrul în care se desfășoară activitatea creatoare ( individuală, de grup, socială);

Cercetările care s-au efectuat privind creativitatea persoanelor din cele mai diferite domenii, nu au dus la constatarea unor diferențe semnificative în privința personalității creatoare a oamenilor care își desfășoară activitatea în aceste domenii. Dimpotrivă, s-a formulat chiar ipoteza că nivelul de creativitate este cu atât mai înalt cu cât o persoană se folosește de tehnici și procedee de lucru aparținând mai multor tipuri de activități profesionale. Totuși pot să existe diferențe cel puțin prin natura sarcinilor și a măsurii în care acestea solicită creativitate a specialistului.

Între creativitatea individuală și de grup, socială, există relații reciproce de comunicare și interdependență. Sistemul creativității individuale prezintă un optim de coerență și totodată de libertate. Sistemul creativității de grup este superior celei individuale , deoarece prin stimulații și comunicări interindividuale, potențează și dezvoltă într-un ansamblu cooperativ posibilitățile membrilor grupului. Grupul poate fi format ca o sintalitate , ca o „persoană multifuncțională” cu o mare bogăție de disponibilități. La nivelul macrosocial, un rol de seamă pentru stimularea creativității îl au sistemul de valori pe care îl promovează societatea , criteriile de determinare a valorilor , ierarhia acestora în cadrul sistemului , condițiile de ordin social, economic și cultural pe care le asigură societatea pentru afirmarea și dezvoltarea creativității individuale și de grup.

Problema creativității umane este un tot indivizibil, dar disociabil care trebuie abordat dialectic . Între nivelurile creativității se constituie relații complexe. Fiecare om are calități creative, fiecare produce cu anumite calități creative , cei mai mulți creatori sunt originali într-un singur domeniu, chiar dacă pregătirea și experiența lor de viață le-a înlesnit un orizont de cunoaștere foarte larg.

Creativitatea umană este un continuum și în același timp un discontinuum.

Dacă explicarea talentelor a fost lăsată cândva numai pe seama eredității, factorul acesta nu poate fi ignorat. Ereditatea bogată nu este o condiție unică , dar lipsa ei nu poate fi compensată la exigențele treptelor superioare.

În cadrul diferitelor etape ale procesului creator , pe lângă mecanismele operaționale intervin o serie de atitudini și însușiri de personalitate. S-au pus în evidență caracteristici ale modului de percepere , prelucrare, selectare, stocare și integrare a datelor experienței de cunoaștere.

Creativitatea se verifică prin produse, se explică prin cauzalitate și poate fi promovată de societate prin știință, deoarece este o forță umană supusă, în cele din urmă, legilor social-istorice.

1.3. Structura creativității

Structural, în procesul de creație , contribuie toate procesele psihice . Creativitatea este o proprietate a întregului sistem psihic uman, care, prelucrează datele informaționale, astfel încât ajunge să elaboreze noi modele cognitive și imaginistice.

În psihologia românească, se cultivă modelul bifactorial al creativității, care explică emergența sistemului psihic uman. Cele două categorii de factori sunt :

vectorii care sunt termeni prin care se reunesc toate stările și dispozitivele energetice ce incită la acțiune și raportare preferențială și anume: trebuințele, motivele, scopurile, înclinațiile, aspirațiile, convingerile, și sintetic, atitudinile caracteriale;

operațiile și sistemele operatorii de orice fel.

Favorabile creativității sunt :

trebuințele de creștere, de perfecționare și de performanță, opoziție cu trebuințele homeostazice, strict utilitare;

motivația intrinsecă de implicare în acțiune , pentru deplasarea acțiunii , din înclinație sau interes cognitiv , în opoziție cu motivația extrinsecă indirectă;

aspirațiile superioare facilitează drumul spre performanță față de aspirațiile de nivel scăzut, care nu permit o valorificare optimă a propriilor posibilități;

atitudinile noncoformiste.

Vectorii sunt cei care declanșează, selectiv , ciclurile operatorii și le

direcționează într-un anumit sens .

Creativitatea nu este altceva decât interacțiunea optimă între vectorii creativi și operațiile generative.

Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esență, interacțiunea optimă dintre atitudinile predominant creative și aptitudinile generale și speciale de supramediu și superior.

Producerea noului în forma practică, științifică, tehnică, socială, teoretică, este neîndoielnic mediată prin inteligență. Probabil că este o formă particulară de inteligență care se dezvoltă în chip excepțional. Creativitatea nu se reduce la inteligență. În contextul aptitudinii pentru creație, inteligența este o condiție internă, un instrument, pe lângă aceasta adăugându-se o serie întreagă de elemente.

În creativitate, imaginația constructivă ocupă un loc mai important decât gândirea. Guilford (1959) identifică creativitatea cu gândirea divergentă prin aceasta înțelegând acea gândire care nu are formă standardizată, care merge în direcții diferite, schimbându-și la nevoie direcțiile, încercând mai multe variante de rezolvare și elaborare.

În dependență de condițiile individuale , există mai multe tipuri de creativități și chiar structuri funcționale ale proceselor creative. În activitatea de căutare, descoperire și realizare a noului, omul este permanent în căutarea unor soluții. Omul își conservă aptitudinea de a se uimi, este curios, persistă în căutările sale.

În creativitate un rol de mare însemnătate revine bazei emoționale.

Omul creativ își pune permanent probleme și mereu încearcă soluționarea lor, în aceasta avându-și izvorul continua sa efervescență spirituală. Creativitatea presupune structurarea unei anumite tehnici de lucru: sunt procedee de gândire și de imaginație creatoare. Creativul construiește mereu ipoteze și chiar la aceiași întrebare caută să dea mai multe răspunsuri ipotetice. Există, prin urmare, o însumare de variante, ceea ce echivalează cu asigurarea de multiple disponibilități.

Există persoane foarte inteligente, dar prea puțin creative, întrucât nu sunt incitate de interesele de cunoaștere, vor să fie foarte exacte dar nu sunt incitate spre aventurile fanteziei și sunt în genere conformiste și conservatoare.

Printre atitudinile creative, cele mai importante sunt:

încrederea în forțele proprii și înclinarea puternică spre realizarea de sine;

interesele cognitive și devotamentul față de profesiunea aleasă, care se include, esențial în scopul și sensul vieții;

atitudini antirutiniene menite să incite la analiza critică a experienței și să deschidă calea unor noi experimentări;

cutezanța în adoptarea de noi scopuri neobișnuite și îndepărtate și asumarea riscurilor legate de îndeplinirea acelor proiecte dificile și curajoase;

perseverența în căutarea de soluții și în realizarea proiectului, corelativ cu dispoziția către revizuirea continuă a proiectului și permanentă optimizare;

simțul valorii și atitudinea valorizatoare, care duce la recunoașterea deschisă a valorii altora și la afirmarea onestă și demnă a valorii proprii;

grupul atitudinilor direct creative, constând din simțul noului, dragostea și receptivitatea pentru tot ce este nou și respectul față de originalitate, cultivarea consecventă a originalității, cu deosebire a aceleia ce se corelează cu valoarea socială și umanistă superioară.

Creativitatea se dovedește o stare normală a tuturor oamenilor de care dispunem în măsură inegală. Există o mare varietate de aptitudini creatoare, aflate într-o continuă mișcare, dar ceea ce îl face pe om să fie creator se concentrează pe matrice de factori comuni.

Caracteristicile principale ale creativității sunt considerate a fi:

Fluiditatea reprezintă posibilitatea ca individul să-și imagineze în timp scurt un număr mare de idei, situații, etc.; sunt oameni care surprind prin ceea ce se numește în mod obișnuit ca fiind bogăția de idei, viziuni, unele complet năstrușnice, dar care altora nu le-ar putea trece prin minte. Fluiditatea este o calitate generală, de prim ordin. În funcție de conținut ea poate fi: verbală, ideatică, asociativă, figurativă;

Plasticitatea constă în modificarea, în restructurarea rapidă și eficientă a mersului gândirii, în raport cu noile situații, de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se dovedește inoperant; sunt persoane rigide care renunță greu la metodă, deși se vădește ineficientă. Plasticitatea poate fi: spontană, adaptivă sau transformativă. Plasticitatea ar mai putea fi definită ca flexibilitatea activității mentale.

Originalitatea este dependentă de modul personal de abordare a problemelor și de caracterul deosebit de căutare a soluțiilor. Este abilitatea subiectului de a oferi răspunsuri noi, frapante. Este vorba de o producție nonstereotipă, rară. Se realizează într-un context spontan, subiectul relevând deșteptăciune și siguranță de sine. Nu este suficient să ai o idee originală, trebuie să cunoști și cum o poți transpune într-un răspuns, într-o invenție.

Ingeniozitatea constă în adoptarea nu numai de soluții originale, dar și de metode originale, neobișnuit de simple și elegante. Ingeniozitatea înseamnă posibilitatea de a găsi calea cea mai directă și mai ușoară care duce la un efect optim.

Elaborarea este factorul ce asigură parcurgerea tuturor etapelor necesare pentru a ajunge la soluții și produse creatoare, reprezentând forța personală din care izvorăsc toate demersurile ce se înlănțuie puternic și în mod necesar între ele, de la inițiere și până la finalizarea unei activități creative.

Acest model al creativității este important datorită faptului că dezvăluie

multitudinea de implicații ale acesteia. Fiecare din aceste caracteristici are însemnătatea ei; caracteristica principală rămâne originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.

Aptitudinea creativității este educabilă. Acest fapt se datorează atitudinii creative, dezvoltării deosebite a fanteziei și însușirea unei sume de procedee creative care duc, până la urmă, la însușirea unui stil creator.

Persoana creativă este o persoană cu o rapidă desfășurare a demersurilor intelectuale, care știe să rememoreze și să actualizeze idei, imagini, configurații și să le integreze organic în activitatea intelectuală. Persoana creativă știe să renunțe fără prejudecăți la vechile forme, să se adapteze operativ la noile situații și poate oferi răspunsuri neașteptate.

Fenomenul creativității nu are și nu poate să aibă particularități caracteristice care se leagă numai de etajul cogniției și, în mod deosebit, de gândire. Activitatea intelectuală este intens influențată și de dimensiunea afectivă și intelectuală a persoanei, de modul propriu de a structura, concepe, percepe și reda lumea înconjurătoare, de așteptările și convingerile subiectului în raport cu reacția semenilor, a mediului la adresa sa. Aceste forțe exterioare pot bloca sau debloca manifestările creatoare ale individului.

Persoana creativă este mult mai degajată de universul stimulilor, este mult mai fantezistă (în modul de a concepe, percepe și reda). În relațiile interumane tinde să se exteriorizeze cu mai multă violentă și agresivitate, este marcată de un profund spirit de aventură.

În creativitate sunt observabile mai multe trepte calitative, iar efortul de gândire obișnuită implică ceva nou. Nu se mai face o separare netă între omul obișnuit și creator. Orice om normal poate realiza o îmbunătățire în munca sa, cel puțin o mică inovație. Dar acest lucru depinde de capacitatea lui intelectuală, de domeniul său de pregătire, de interesul pe care îl acordă scopului urmărit sau impus.

În domeniul creativității pot apare o serie de blocaje, care nu permit realizarea actului la cote maxime.

Blocajele emoționale sunt blocajele cele mai întâlnite în activitatea creatoare. Acestea se datorează factorilor afectivi care au o influență importantă, teama de a nu greși poate să împiedice individul să exprime și să dezvolte un punct de vedere neobișnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este greșită, deoarece rareori soluția apare de la început. Unii se descurajează rapid, dat fiind că munca de creație, de inovație este dificilă și solicită eforturi de lungă durată. Și tendința exagerată de a-i întrece pe alții implică evitarea ideilor prea deosebite și dăunează procesului de creație.

Un factor care mai concură la procesul de creație pe lângă aptitudini, îl constituie experiența, cunoștințele acumulate. Importantă nu este doar cantitatea, bogăția experienței ci și varietatea ei. Se disting două feluri de experiențe:

o experiență directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenul;

b. o experiență inedită, obținută prin lectura de cărți ori audierea unor expuneri.

Prima formă de experiență are un puternic ecou psihic.

Creșterea dorinței, a interesului pentru creație, ca și a forței de a birui obstacolele, are evident un rol notabil, în susținerea activității creatoare. Un alt factor determinant în stimularea creativității îl constituie gradul de dezvoltare a științei, tehnicii, artei.

1.4. Teorii asupra creativității

Creativitatea constituie capacitatea omului de a da naștere unei noi realități, de a institui valori pe terenul celor existente sau în domenii inedite. Aceasta este tratată ca un factor al progresului social.

Abordarea creativității s-a făcut în moduri diferite. Astfel, aceasta este definită ca:

Facultatea de a introduce în lume un lucru oarecare nou;

Arta de a efectua combinații noi;

Procesul care are ca rezultat un lucru nou acceptat ca justificabil, util sau satisfăcător de către un grup într-un anumit timp stabilit, proces care constă în emiterea unei ipoteze, testarea acesteia prin modalități de lucru și comunicarea rezultatelor;

Aptitudinea de a produce soluții noi, fără a utiliza un proces logic, ci stabilind raporturi de ordine îndepărtată între fapte;

Facultatea spiritului de a reorganiza elementele câmpului de percepție într-o formă originală și susceptibilă, de a da loc la operații într-un câmp fenomenal oarecare;

Productivitatea în domeniul ideilor, invenție, fecunditate intelectuală, imaginație;

Creativitatea este capacitatea omului de a stabili relații noi între elemente cunoscute, soluții noi problemelor nerezolvate sau rezolvate pe alte căi.

Majoritatea teoriilor psihologice ale creativității sunt concepute în raport direct cu fenomenul creației, fiind abordate cu precădere doar anumite fenomene politice sau grupe de factori implicați în creație. Se pot stabili o serie de criterii de prezentare a interpretărilor psihologice ale creativității :

Conform curentelor clasice de abordare a psihicului în general (asocianismul, geltastismul, behaviorismul, psihoanaliza, fiecare dintre ele cu variante moderne : neoasocianismul, neogestaltismul etc);

După fenomenele sau grupele de fenomene psihice care au fost relevate în cadrul cercetărilor teoretice și experimentale ca fiind semnificative pentru creație (gândire creatoare, imaginația creatoare, fluiditate, flexibilitate, capacitate de elaborare și redefinire, originalitate, motivație creatoare, atitudini creative , predispoziții și stil creativ );

După caracteristicile relațiilor dintre individ și mediu (existențialismul);

În dependență de rezultatele mijlocite ale activității creatoare, a însușirilor care o recomandă ca atare ( productibilitate, eficiență, originalitate și valoare);

„ A ști când să perseverezi și când să te oprești acesta este darul talentului și poate chiar al geniului” spunea Ch. Richet (Apud H. Selye 1968).

Mijloacele cele mai frecvent folosite de diferiți oameni de știință pentru a ieși din impas atunci când investigațiile lor s-au împotmolit, sunt fie abandonarea temporară a problemelor, fie discutarea ei cu alte persoane ( eventual chiar cu nespecialiști).

Asociaționiștii privesc creativitatea ca un proces de continuă transformare a unor elemente asociative în combinații noi; creativitatea individului se măsoară prin numărul asociațiilor și combinațiilor ce au o slabă frecvență sub aspect statistic.

Teoriile gestaliste, așează la baza explicației înțelegerea gândirii ca proces de grupare, reorganizare și restructurare continuă a unor elemente corelate cu întregul la care se raportează, extind analizele de la interpretarea raporturilor specifice „formă-volum” la cele „situaționale”: orice situație are o structură internă, iar întreaga gamă a reorganizărilor vizează un anume mers al gândirii care acoperă „goluri și lacune” într-un întreg structurat.( Ion Ciocan, Ion Negreț, 1981)

Teoriile psihanaliștilor așează drept fundament al explicațiilor lor interpretarea fenomenului de sublimare. Creativitatea apare ca apărare și în același timp ca retragere în lumea interioară a fanteziei, printr-un act de „ continuă regresiune a Eului”( Ion Ciocan, Ion Negreț, 1981), printr-un act de rezolvare a conflictelor care așează la un pol restricțiile socio-culturale ale realității, iar la altul presiunea impulsurilor instinctuale.

Luând în considerare derivatele acestor teorii, mulțimea și varietatea nuanțelor în interpretarea acestui fenomen, apare un univers analog.

Acești teoreticieni au definit creativitatea în diferite moduri, aceasta implicând multitudinea definițiilor acestui fenomen.

S.E.Golan (1963) a consemnat patru categorii de criterii în abordarea și mai ales caracterizarea fenomenului creației:

performanța creatoare efectivă sau produsul creativ (creativitatea este evaluată printr-o serie de caracteristici ale produsului nemijlocit obiectivat al activității individului);

procesul creativ ( se au în vedere demersurile de ordin psihologic care duc la apariția noului, etapele și particularitățile diferitelor procese psihice – percepție , gândire, motivație, afectivitate, imaginație – apreciate ca fiind necesare pentru elaborarea noului);

persoana creatoare ( însușirile de personalitate, motive, atitudini, aptitudini generale și specifice care au fost determinate ca fiind caracteristice indivizilor înalt creatori);

potențialul creativ ( se referă la disponibilitățile creative ale persoanei determinate în general prin teste specifice care nu s-au obiectivizat în produse ).

1.5. Etapele procesului de creație

Constatările care au fost făcute în cadrul primelor investigații asupra fazelor procesului de creație corespund cu cele determinate în cadrul cercetărilor recente. Astfel, Graham Wallas a constatat patru etape principale :prepararea, incubarea, iluminarea și verificarea.

Prepararea constă în investigarea multilaterală a problemei ce urmează a fi rezolvată, în familiarizarea cu natura ei și cu metodele de cercetare adecvate. În cadrul acestei etape, întâlnim următoarele subetape :

sesizarea problemei care se referă la faptul că orice proces de creație începe printr-o conștientizare a problemei și este marcat printr-o stare difuză de excitație sau printr-o suspensie imaginativă care precede generalizările inductive . Sesizarea problemei implică participarea unor aptitudini speciale : sensibilitate la probleme, sensibilitate la implicații, sensibilitate pentru deviațiile de la normal, capacitatea de a percepe problemele apărute structurat incomplete, de a sesiza eficiențele într-o anumită structură. Aceste sesizări generează o stare de îndoială, de mirare, de tensiune intensă, un conflict conceptual care devine mobilul activității de analiză și căutare a soluției.

analitică apare atunci când problema a fost sintetizată devenind obiectul unei minuțioase analize. Sunt solicitate mai ales abilitățile evaluative și cele mnemice. Primele contribuie la separarea esențialului de neesențial, la formularea clară a problemei, premisa acestei selectivități constituind-o temeinica cunoaștere a domeniului respectiv. Deosebit de utile sunt abilitățile mnemice ; cu cât un individ posedă mai multe cunoștințe într-un domeniu, cu atât schemele de prelucrare vor fi mai puține, iar șansele de a ajunge la un rezultat original vor fi mai mari;

de acumulare, apare odată cu problema clar definită, când se trece la strângerea informației contigente cu soluționarea ei. Cantitatea și natura materialului acumulat depind de activitățile de evaluare și de selecție, de percepție, de atenția creatorului, fiind favorizată de atitudinea deschisă, flexibilă, afirmativă față de bogăția și complexitatea lumii înconjurătoare, de receptivitatea și deschiderea față de universul problematic respectiv. Acum se fac și primele încercări de pefigurare a soluțiilor posibile dar fără a se ajunge la o soluție definitivă.

operațională se referă la faptul că după formularea problemei începe activitatea de căutare mintală a soluției. Se îmbină aspecte ale gândirii convergente , ale gândirii sistematice și intuitive , ale gândirii aventuroase. Căutarea creativă presupune flexibilitate, capacitatea de a transforma, comuta și restructura eficient gândirea în raport cu intervenția elementelor noi, de a modifica rapid modul de abordare a unor probleme. Printre trăsăturile de personalitate din această etapă se găsesc perseverența, dorința de a găsi o soluție , energia , curiozitatea, inițiativa etc.

Deci, prepararea presupune identificarea corectă și exactă a problemei, analiza datelor problemei în vederea formulării cât mai clare a acesteia, selectarea și acumularea informațiilor necesare rezolvării problemei, prelucrarea și sistematizarea informațiilor stocate, elaborarea strategiilor și a planului de lucru .

Incubația (germinația) este de regulă etapa de așteptare (pentru că uneori se suprapune cu prepararea ), în urma unei îndelungate perioade de preparare în care nu s-a găsit nici o soluție. Ea se situează între momentul elaborării ultimei ipoteze și momentul soluției definitive numită inspirație. Caracteristic acestei etape este permanenta reverie și tensiunea proprie creatorului. Incubația este etapa activității inconștiente, nu numai pentru că nu există efort conștient, dar nici pentru că nu există o preocupare conștientă. În timpul incubației, creatorul trebuie să efectueze doar activitățile care nu reclamă o concentrare puternică. Valoarea soluției care se prefigurează depinde de o serie de calități ale activității din etapa precedentă : corectitudinea, amplitudinea, selectivitatea, seriozitatea informării și documentării.

Iluminarea (inspirația) este momentul central, crucial al procesului creator. Iluminarea este un moment brusc și de scurtă durată, este momentul apariției spontane a soluției fără conștiința modului de descoperire, dar ea se bazează întotdeauna explicit și implicit, pe etape de acumulare activă, de pregătire conștientă și prelucrare inconștientă.

Iluminarea este rezultatul preparării, apărând după o anumită perioadă de incubație în care subiectul se detașează de problemă și se preocupă de altceva. Principalele atitudini care favorizează iluminarea sunt : originalitatea, neconvenționalitatea, nonconformismul, independența gândirii, flexibilitatea cognitivă, capacitatea de a restructura, comuta, transforma, reformula, de a identifica esențialul, de a selecta variantele optime, capacitățile de evaluare și decizie. Noul rezultă din acțiunea mecanismelor asociative și combinatorii. Fenomenele care pot bloca procesul iluminării pot fi : perceptive, culturale, emoționale.

Iluminarea se produce mai ales în stări mai puțin conștiente (de somn, stare de trezire), în general când nu te aștepți să poți găsi o soluție la o problemă. Ea este facilitată de următoarele condiții : ambianță plăcută; capacitate de transpoziție ; liniște, singurătate.

Aceasta este faza în care ideea, soluția apare brusc, fără știrea sau intenția persoanei.

Verificarea (revizuirea) constă în stabilirea faptului că ideea respectivă, elaborată în etapa iluminării corespunde din punctul de vedere al criteriilor, de evaluare a produselor. În această etapă se cer create metode adecvate de evaluare. Astfel, dacă descoperirea constă în legi noi, aceasta se verifică prin confirmarea sau infirmarea predicțiilor făcute pe baza lor , pe când în artă există acceptare sau neacceptare. În toate domeniile de activitate, verificării pe plan social îi urmează verificarea pe plan individual. Conținutul verificării este o etapă complexă de elaborare, revizuire, cizelare care presupune gândire sistematică și logică, abilități evaluative și de selecție, capacitate de finalizare. În această etapă un rol important revine factorilor de personalitate și ea poate fi blocată de teama de eșec, de lipsa dorinței de a duce până la capăt lucrurile, de lipsa de interes în atingerea scopului, etc.

Identificarea modalităților de acțiune asupra procesului creator în ansamblul său, în cadrul uneia sau alteia din etapele care îl compun, necesită cunoașterea caracteristicilor de personalitate ale creatorului și a climatului favorabil acțiunii sale, indispensabilă atât pentru stimularea creativității cât și pentru evaluarea corectă a capacităților sale .

Studiul procesului de creație prin analiza fazelor și etapelor sale nu ne dispersează de integrarea acestui proces în viața personalității creatoare .

Decalajul dintre potențial și realizare se accentuează datorită unor factori, cum sunt : deschiderea largă în fața experienței profesionale și de viață, convingerea că nu există răspuns unic la o singură problemă și că procesul creator poate fi cunoscut, învățat și dirijat în anumite condiții.

Una dintre cuceririle științelor social-umane este constatarea că procesul de creație conștientizat nu inhibă creativitatea ci o stimulează, o îmbogățește.

Gramatica procesului de creație include comunicarea, care se realizează prin intermediul limbajului, adică se realizează o „canonizare” (Leon Țopa, 1984) a procesului creativ. Planul social intră în structura creației prin exigențele valorice, prin evaluarea și dezvoltarea socială a produsului original.

1.6. Modalități de stimulare a creativității

Aspirația spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care sunt menite, pe de o parte să combată blocajele, iar pe de altă parte, să favorizeze asociația cât mai liberă a ideilor, utilizând astfel la maximum resursele inconștientului.

În ansamblu, pentru a stimula și dezvolta creativitatea, atmosfera trebuie să fie permisivă și responsabilă. Există diverși factori de blocaj în stimularea și dezvoltarea creativității individualității umane. Imaginația are un mare rol în toate domeniile și în toate fazele în care se implică factorii de creativitate. Există blocaje diverse care încep de la cele care privesc orientarea, până la cele care se referă la evaluare. Se disting astfel blocaje perceptuale, blocaje emoționale, blocaje culturale. Blocajele perceptuale se referă la greutățile ce se întâmpină în izolarea și delimitarea aspectelor unei stări problematice; în categoria blocajelor emoționale se include conformismul, teama de a greși, supunerea oarbă față de autoritate, supraevaluarea demersurilor raționale și a celor logice , tendința către perfecțiune și altele.

Una dintre cele mai populare metode este brainstormingul .

Acesta se caracterizează prin „asaltul de idei sau evaluarea amânată”, producând „un atentat deliberat” (Ion Ciocan, 1981) la adresa blocajelor. Brainstormingul s-a dovedit una din metodele cu un mare randament în formarea unor gândiri creative.. Brainstormingul poate fi utilizat și în munca individuală, dar el este cunoscut mai ales printr-o activitate de grup. Cele patru reguli ale acestei metode sunt :

judecata critică este exclusă;

cât mai multe idei;

frâu liber imaginației sau idei cât mai absurde;

combinările și ameliorările sunt binevenite .

Comunicarea unor idei într-un grup are avantajul de a suscita asociații benefice, poate deschide un nou orizont , dând prilejul individului să formuleze păreri care nu i-ar fi venit în minte dacă ar fi lucrat singur. Experiențe riguroase au arătat că lucrând într-un grup, se produc mai multe idei, se găsesc mai multe soluții, decât dacă membrii grupului ar lucra fiecare separat. Brainstormingul generează o atmosferă liberă de aspirație a ideilor, care , prin asociații ce se vor accepta în mod spontan, vor conduce la apariția unei mulțimi de idei din care, cu siguranță unele vor avea șansa de a fi autentic creativ.

O metodă asociativă este și sinectica. Ea a apărut ca o metodă pentru promovarea rezolvării creative a problemelor. În limba greacă sinectică înseamnă conectare a unor elemente. În sinectică se pot distinge două faze, faze care pot fi considerate și principii : familiarizarea cu tot ceea ce este străin, care constă în clarificarea dificultăților problemei; înstrăinarea a tot ce a devenit familiar, adică se caută metafore, comparații, personificări.

Grupurile sinectice se folosesc de mecanisme operaționale cum ar fi analogiile personale, analogiile directe, simbolice sau analogiile bazate pe fantezie .

Grupul de sinectică urmărește rezolvarea unei probleme dintr-un domeniu bine delimitat prin producerea de idei originale și prin soluții corespunzătoare. El cuprinde între 4-10 persoane, mărimea ideală a grupului fiind de 5-7 persoane. Este de preferat să aibă vârsta cuprinsă între 25 și 40 de ani. Critica ideilor emise poate fi admisă și chiar promovată în anumite situații, iar în alte situații, ea poate fi evitată. Nu se va urmări obținerea imediată a soluției, ci se va favoriza o incubare rodnică. Se va face ca relațiile dintre cunoștințele vechi și noi, alternarea conștient/ inconștient, să îmbogățească întregul proces de descoperire.

Ședințele trebuie să se desfășoare în așa fel, încât să permită fluiditatea, flexibilitatea și originalitatea gândirii, a intelectului.

Metoda 6-3-5 se referă la faptul că se realizează într-un cadru de 6 persoane, acestea având dreptul de a propune trei idei într-un interval de timp maxim de 5 minute. Ideile obținute astfel, vor fi discutate și finalmente se va hotărî care dintre propuneri să fie însușită.

Metoda Philips 6-6 este o metodă menită să consulte un număr mare de persoane, de la 30 până la 60 . Această mulțime se grupează în câte 6 persoane, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai întâi, animatorul explică metoda și avantajul ei, apoi expune problema. Se urmărește ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare își alege un coordonator și se discută timp de 6 minute. Urmează o discuție generală, după care se trage concluzia. În felul acesta, într-un timp scurt, se consultă opinia multor persoane.

Când este vorba de o problemă complexă, se pot organiza grupuri de 4 membrii, având la dispoziție 15 minute.

Discuția panel se referă la faptul că stimularea creativității se realizează într-o colectivitate mai mare, dar, discuția propriu zisă se desfășoară într-un grup restrâns de persoane foarte competente în domeniul respectiv.

Dintre metodele individuale fac parte autochestionarea și matricea de descoperire.

Autochestionarea constă într-o investigare a inteligenței și a celorlalte însușiri personale, inclusiv a cunoștințelor, în scopul amplificării potențialului creativ prin formularea a cât mai multe și variate întrebări în legătură cu o problemă de cercetat. Funcția creativă a întrebării rezultă din modul cum este formulată, deoarece cu cât această formulare este mai bine făcută, cu atât prefigurează un răspuns mai inventiv și original.

Ceea ce sunt caracteristice matricii de descoperire ,sunt analogiile ce pot apare într-un context dat. În acest scop se pune la dispoziția celor vizați câte un tablou format din linii și coloane în care sunt înscrise variabilele ce urmează a fi confruntate. Metoda permite obținerea a foarte multe soluții, desigur în raport de numărul de variabile înscrise pe orizontală și pe verticală, stimulând astfel imaginația și inteligența asociativă prin încercările de a găsi formula cea mai potrivită în urma combinării variabilelor respective. Se folosește, de regulă, în domeniul de proiectare a tehnicii.

Educarea creativității și transformarea ei din stare potențială în comportament virtual, utilizabil în orice împrejurări, este determinată și de alte cauze, atât obiective cât și subiective : dezvoltarea și formarea paralelă a însușirilor psihice de care creativitatea se folosește – gândirea, memoria, atenția, imaginația; cunoașterea temeinică a fiecărui om , obiectivitate în aprecierea lui și a rezultatelor sale ; asigurarea unor condiții favorabile activității. De o importanță aparte sunt formarea și cultivarea motivației superioare, a aspirațiilor pozitive, a pasiunii și a dorinței de afirmare etc. Fără toate acestea, creativitatea ar rămâne un potențial steril, neutilizabil și fără valoare.

CAPITOLUL II

Considerații de ordin general asupra

personalității umane

2.1. Aspecte teoretice privind personalitatea umană

Studiul efectuat asupra diferitelor procese, activități, structuri și stări psihice ale individului nu reprezintă un scop în sine, ci urmărește obținerea unei imagini integrale, dinamice, cât mai comprehensive – sub aspect psihologic – asupra ființei umane.

2.1.1 Delimitări conceptuale ale personalității umane

Problematica omului, în special a valorii, demnității și posibilităților sale de devenire , a statutului ontologic, social și cultural al ființei umane, a dezvoltării libere a fiecărei personalități, a fost și rămâne una dintre cele mai pasionante și înălțătoare preocupări pe care le-a avut gândirea social-politică și filosofică de-a lungul istoriei sale.

Conceptul de personalitate se situează în sfera unor interesante și aprinse controverse, care polarizează strădaniile multor filosofi, sociologi, psihologi de a surprinde dimensiunile acesteia.

Noțiunea de personalitate se referă la organizarea intelectuală sinectică, unitară și totodată individualizată a însușirilor psihofizice , a structurilor cognitive și atitudinilor, a capacităților individului etc, care îi determină o adaptare specifică la mediu. Ea cuprinde totalitatea predispozițiilor înnăscute și a însușirilor dobândite de individ în cursul vieții, într-un anumit fel de structurare, ceea ce face integrarea originală, unică a acesteia în mediul social existent.

„Personalitatea reprezintă sinteza particularităților psihoindividuale, în baza căreia ne manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul” (Ana Bogdan Tucicov, 1973).

Personalitatea este considerată sistem deschis, îndreptat spre cucerirea unui mediu din ce în ce mai extins, este un sistem deschis asimilărilor pentru cultură, un sistem activ aflat în permanentă organizare și dezvoltare, care merge dincolo de limitele speciei, îndeplinind scopuri, realizând aspirații și idealuri. Ea formează un sistem activ în continuă interacțiune cu alte organisme și sisteme sociale, fiind în același timp sistemul care se autoactualizează, se autoperfecționează, personalitatea este social motivată și motivabilă.

Sub aspectul personalității, omul reprezintă un unicat cu manifestări specifice, dar totodată ele se asemănă cu ceilalți oameni deoarece în viața socială fiecare om este dependent de ceilalți.

„Personalitatea este rezultatul îmbinării originale a dispozițiilor înnăscute, ereditare cu cele dobândite, urmare a influențelor mediului, ale educației”.(Dr. Ghe. Arădăvoaice, Dr. Ștefan Popescu )

Fiecare societate solicită și promovează un anumit tip de personalitate, corespunzător concepțiilor filosofice, politice și sociale, condițiilor economice specifice, progreselor cunoașterii. În plus, în definirea personalității sun prezentate interesele de clasă, poziția și rolul diferitelor grupuri sociale , caracteristice culturii respective.

„Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (G.Wallport 1981).

Se spune despre personalitate că este în esență elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obișnuit de a fi, ceea ce o diferențiază de altele. Orice om este în același timp, asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei prin caracterul unic al experiențelor trăite; singularitatea, cea mai originală a eului său constituie esențialul personalității sale .

În activitatea obiectuală și de comunicare, personalitatea se prezintă ca o calitate sistemică dobândită, care-l caracterizează pe individ sub aspectul includerii lui în relațiile sociale.

Deși nu se poate prezenta o definiție a personalității umane acceptată , totuși, putem spune că, în esență, din punct de vedere psihologic , „personalitatea reprezintă îmbinarea unitară non-repetivă a însușirilor psihologice care caracterizează mai pregnant și cu un grad mai mare de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită”(Alexandru Roșca și colectivul, 1974). Aceste componente ale personalității sunt aptitudinile , temperamentul și caracterul, la care se mai pot adăuga sentimentele predominante și motivele conduitei.

Unii autori au creat o tipologie a definițiilor, datorită multitudinii de definiții care au existat de-a lungul timpului astfel :

Definiții care pun în evidență sensul moral al conduitei umane;

Definiții ce accentuează sensul juridic al conduitelor caracteristice ;

Definiții ce scot în evidență sensuri psihologice complexe:

definiții care reflectă o viziune statică asupra personalității

Unii gânditori ai antichității ( Platon, Hipocrate, Galenus, etc) considerau personalitatea o entitate psiho-fizică stabilă, modificabilă sub acțiunea diverselor influențe. Ideea este reluată de M. Sterns și Ed Guthrie, pentru care personalitatea constituie un sistem de atitudini de importanță socială, stabile și rezistente la schimbări.

definiții dinamiciste care interpretează și explică personalitatea prin structurile ei active, prin motivele și forțele interioare ale individului;

definiții ce se bazează pe concepția integratoare și dinamică a personalității.

Personalitatea este definită astfel prin trăsături relativ stabile, dar și prin trăsături rezultate din interrelațiile acestora, sau din influența condițiilor de viață și de mediu. Teoriile integrativiste tind să lărgească sfera conceptului de personalitate, asimilându-i sensul acordat termenului de individualitate.

definiții care pun accentul pe caracteristicile relației om-mediu;

Asemenea definiții pornesc fie de la adoptarea psihosomatică, fie de la a considera personalitatea ca o structură mutidimensională ce se formează, se dezvoltă și evoluează sub influențele condițiilor vieții sociale.

definiții prin factori determinanți, care se referă la normele de expunere a personalității pe plan social și cultural ;

Ca factori hotărâtori ai dezvoltării sunt considerați factorii ereditari și sociali.

definiții abisale, care consideră că personalitatea dispune de o serie de dimensiuni cu compoziții foarte complexe pe verticală.

Se acordă o deosebită atenție factorilor energizatori, pulsionali, prezenți și explicativi în structura abisală a personalității.

Putem spune că „personalitatea este un sistem biopsihosocial și cultural uman(unitatea structurală și dinamică organizată a însușirilor cognitive, afectiv-motivaționale, conative, relativă constanță și evoluție), organizat ierarhic, nivelar, cu autonomie funcțională și dinamică evolutivă proprie, rezultat al sintezei superioare, la nivelul individului uman, a biologicului cu psihologicul și socialul, a ereditarului cu dobânditul, exprimate într-un ansamblu structurat de dispoziții înnăscute și dobândite care determină și reflectă modul specific al unei persoane de a se comporta, adapta la mediu și de a fi percepută de ceilalți, precum și adaptările sale succesive legate de maturizarea sa și de experiențele sale socio-afective și socio-culturale.”(Universitatea din București, 1979).

Personalitatea reprezintă un ansamblu unitar, integral și dinamic de însușiri, este un produs social, un centru de acțiune, ființa conștientă care alege un drum spre viață sau altul fiind, în același timp suport al influențelor externe, dar și agent al transformării. Personalitatea îmbină trăsături generale și particulare; ea nu poate fi redusă numai la ceea ce deosebește pe un individ de altul.

Conform „Dicționarului limbii române literare și contemporane”, personalitatea este definită „prin ceea ce este propriu unei persoane și o distinge ca individualitate; ansamblul de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul de a fi al unuia; persoană care are anumite însușiri într-un anumit domeniu de activitate”.

2.1.2 Teorii ale personalității

Pentru interpretarea și analiza corectă a unei realități, o mare importanță o are concepția, teoria de la care se pornește, care este acceptată și transpusă în practica cercetării sau acțiunii sociale.

Câteva teorii mai reprezentative în tratarea personalității sunt :

teorii care reflectă o viziune statică asupra personalității, considerând-o prin elementele ei mai stabile, prin ceea ce indivizii manifestă permanent în ei;

teorii dinamice care interpretează și explică personalitate prin structurile ei active, prin motivele și forțele interioare ale individului.

Tendința generală existentă în etapa postbelică în studiul personalității a fost de a introduce un spirit experimentalist de cercetare, de a părăsi etapele speculative și de a renunța la psihanaliză ca mod unic de abordare a personalității.

În evoluția ideilor, concepțiilor și teoriilor personalității, cele mai pregnante până în momentul de față par a se fi conturat următoarele:

Teoria atomistă bazată, pe de o parte, pe descompunerea personalității în elementele sale componente în vederea studierii legităților ei de funcționare, iar, pe de altă parte, pe descoperirea elementului primar, constituțional sau funcțional al acesteia. Concepția behavioristă asupra personalității umane recurgea la studierea unora din funcțiile particulare ale omului integral ( vorbirea, obiceiuri, gesturi), pulverizându-se în acest mod unitatea și integralitatea personalității într-o multitudine de elemente sau părți constituante. La fel, unele tipologii, mai ales cele constituționale, prin încercarea de a identifica doar un singur element morfologic, considerat ca esențial, sărăceau și goleau personalitatea atât de bogăția și varietatea componentelor sale , cât și diversitatea relațiilor dintre acestea. „Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când ni le reprezentăm ca verigi intermediare ale unui întreg indivizibil”.(Mihai Golu, Aurel Dicu, 1972). Din păcate, tocmai acest lucru lipsește interpretării atomiste ca rămânând tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismului acestora.

Teoria structurală pornește nu de la parte, ci de la întreg, nu de la elementele componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale. Interesează nu însă trăsăturile sau factorii în sine, ci modul lor de corelare. Din perspectiva acestei modalități interpretative personalitatea devine „un ansamblu de trăsături” sau „ o configurație de trăsături”.

Deși pare paradoxal, perspectiva structurală de interpretare a personalității se întâlnește cu cea atomistă și chiar tinde să se confunde la un moment dat cu ea. Faptul acesta apare de îndată ce cercetătorii sunt interesați nu atât de stabilirea corelațiilor dintre trăsăturile și factorii de personalitate, ci de descoperirea și inventarierea cât mai multora dintre ei.

Teoria structurală se concentrează aproape în exclusivitate pe studierea interiorității personalității pe structurile și condițiile sale psihologice interne, pierzând din vedere sau neglijând factorii care concură la formarea ei .

Teoria sistemică introdusă, în psihologie ca urmare a apariției și dezvoltării ciberneticii, pornește de la interpretarea personalității ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată și deci neântâmplătoare. Punctul de plecare în analiza sistemică trebuie să-l constituie sistemul, cu toate relațiile , interacțiunile și intercondiționările sale. Din perspectivă sistemică, personalitatea apare ca fiind „unitate integrativă superioară” (Mihai Golu, Aurel Dicu, 1972).

Aceasta servește drept cadru de referință pentru studiul și interpretare diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic, ca fiind un sistem supraordonat ce nu se poate reduce și confunda cu diferitele funcții și procese psihice, ce nu poate fi alipită structurilor biologice sau psihocomportamentale primare, în sfârșit, ca un „sistem dinamic hipercomplex” ce presupune organizarea ierarhică plurinivelară, interdependența relativă față de elementele componente.

Datorită faptului că orice sistem dispune de „ intrări-stări-ieșiri” înseamnă că acestea vor fi întâlnite și la nivelul personalității.(C. Bălăceanu,1972)

Teoria sistemică are, pentru interpretarea personalității, o mare semnificație metodologică, ea orientând și ghidând direcția și sensul demersurilor investigative. Dat fiind însă faptul că ea se realizează la nivelul de generalitate mult prea înalte, pierde adeseori din vedere elementele și contextele concrete, situaționale ale existenței personalității, golind-o astfel de conținut.

Teoria psihosocială este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se manifestă ea în situațiile și conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelațiilor și al psihologiei colective în funcție de atributele psihosociale ale omului, adică de statuturile și rolurile sale, de nivelurile sale de aspirație și așteptare, de structura opiniilor și aptitudinilor sale. Această teorie se concentrează asupra analizei, interpretării și de explicare a două aspecte : pe de o parte asupra felului cum, iar pe de altă parte asupra modului cum, în urma unei asemenea interrelaționări personalitatea se formează pe sine însăși. Fiind o ființă socială prin excelență, omul, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar ansamblul acestor relații sociale așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către fiecare parte, constituie însăși esența personalității. De altfel, este vorba de toate tipurile de relații în care individul este implicat, atât cele macrosociale cât și cele microsociale. Calitatea unei persoane este dependentă de calitatea relațiilor sociale .

Individul uman se implică direct în multitudinea și varietatea relațiilor sociale concrete pe care le găsește sau pe care le creează. La un moment dat se vorbea de exigența unei „personalități de bază” (A. Kardiner, 1939), înțeleasă ca o configurație psihologică particulară comună tuturor membrilor unui grup social, unei societăți și manifestată într-un stil de viață. Acest nucleu de bază al personalității se formează însă tocmai prin asimilarea condițiilor exterioare de viață.

A interpreta personalitatea situațional, înseamnă a o raporta permanent la situația în care se află, pe care o produce, ale cărei influențe le generează, dar le și suportă, înseamnă a considera personalitatea ca produs al împrejurărilor, al situațiilor sociale, dar și ca stăpână a împrejurărilor, capabilă de recunoaștere,de dirijare și depășire a lor.

A interpreta personalitatea relațional înseamnă a o scoate din granițele și limitele sale proprii și a o pune în fața altei persoane pentru a vedea cum se acomodează cu aceasta, cum cooperează cu ea, înseamnă a confrunta o persoană cu altă persoană.

A interpreta personalitatea grupal, înseamnă a lărgi numărul persoanelor cu care aceasta vine în contact, a o raporta la psihologia de grup, la scopurile și activitățile comune ale grupului, a considera grupul nu doar ca un simplu context în care individul există și activează, ci ca un veritabil instrument de formare a personalității.

Teoria psihosocială permite interpretarea mult mai concretă și mai nuanțată a personalității, apropiind-o de modul în care există și activează în diferite medii și împrejurări sociale.

Nici una din cele patru teorii ale personalității luate în sine, nu este capabilă să explice și să interpreteze adecvat realitatea pe care o avem în vedere. Ultimele două teorii analizate, cea sistemică și cea psihosocială, corelate între ele, sunt mai apte pentru a conduce la interpretarea multilaterală și adecvată a personalității. Aceasta deoarece ultimele două teorii le înglobează pe primele două, depășindu-le astfel limitele.

2.1.3 Componentele personalității

„Psihologii români apreciază personalitatea ca un macrosistem al invariațiilor informaționale, ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristice pentru subiect” (Paul Popescu-Neveanu, 1987). Noțiunea de personalitate vizează organizarea interioară, unitară și totodată, individualizată a însușirilor psihofizice, a structurilor cognitive și atitudinale, a capacităților individului, care determină adaptarea specifică la mediu.

Personalitatea cuprinde totalitatea predispozițiilor înnăscute și însușirile dobândite de individ în cursul vieții, structurate într-un anumit fel, care îi asigură integrarea originală, unică în mediul social dat.

„Sub aspect structural , personalitatea grupează următoarele componente psihice interne:

latura intelectuală, care cuprinde totalitatea proceselor de cunoaștere ;

latura dinamico-energetică (temperament, motivație, afectivitate);

latura instrumentală (deprinderi, priceperi, capacități, aptitudini);

latura proiectivă (trebuințe, tendințe, dorințe, aspirații, scopuri, idealuri);

latura relațională care reunește raporturile esențiale ale persoanei, atitudinile sale constante și selective față de muncă, față de ceilalți oameni, față de sine, precum și în raport cu normele sociale și valorile morale dintr-o activitate;

latura fizică a individului (constituția sa fizică), baza sa organică cu resursele ei biologice și echilibrul ei hormonal intern, care influențează comportamentul și manifestările persoanei.” (Tucicov Bogdan Ana, 1973).

Aceste componente se îmbină într-un ansamblu unic, propriu fiecărei individualități, dându-i o configurare originală distinctă. În acest fel, este posibil ca unele persoane să fie proeminent temperamentale înfățișând pe primul plan dinamica sau inerția manifestărilor lor fizice, după cum alții dispun de o puternică structurare relațională și se manifestă prin excelență caracterial. Sunt posibile nenumărate configurări și nuanțe, întregul influențând componentele, iar de dezvoltarea fiecărui component și substructuri răsfrângând efecte marcante asupra întregului.

Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalității. Această latură imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor și comportamentului individului. Dinamica comportamentală se exteriorizează atât în mișcările personale, cât și în afectivitate, în conduitele voluntare ori în procesele de cunoaștere; ea se exprimă în mimica individului, în viteza și ritmul vorbirii, în aspectele scrisului său. Temperamentul este programat ereditar, se configurează în primii ani de viață, stabilindu-se pentru mult timp și se reflectă în conduită, mai ales în situațiile extreme de suprasolicitare sau subsolicitare.

Pentru a putea caracteriza temperamentul unei persoane este necesar să cunoaștem proprietățile fundamentale ale sistemului nervos central. Acestea sunt : energia, echilibrul între forțele procesului excitator și a celui inhibator, mobilitatea.

Aceste proprietăți se manifestă la fiecare om simultan, asigurând adaptare superioară la condițiile sale de existență.

Criteriul forței (energiei). Energia sau forța proceselor desemnează capacitatea funcțională a neuronilor. Scoarța cerebrală a fiecărui om are posibilități limitate de lucru. Limitele sunt variabile, nu sunt rigide și depind de o multitudine de factori. Procesul de excitație se produce cu un anumit consum de energie din partea scoarței cerebrale. De asemenea, inhibiția consumă și ea o anumită energie. În orice activitate se consumă anumite substanțe existente în sistemul nervos. Dacă intensitatea procesului de excitație depășește limita de lucru a scoarței cerebrale, apare un mecanism protector – inhibiția supraliminară, care ferește celula corticală de epuizare. În raport cu însușirea forței omenirii se clasifică în puternici și slabi.

Criteriul echilibrului. Activitatea nervoasă superioară, se realizează prin intermediul celor două procese fundamentale și anume excitația și inhibiția. Aceste două procese au un caracter antologic. Există posibilitatea ca atât excitația cât și inhibiția să nu dispună de aceeași forță. Indivizii cu sistem nervos puternic pot fi echilibrați sub raportul forțelor proceselor de excitație și inhibiție sau pot fi neechilibrați, în sensul predominării unui proces asupra celuilalt. Deci, pot fi întâlnite tipuri puternice echilibrate și tipuri puternice neechilibrate. Când procesul excitației este mult mai puternic decât cel al inhibiției, caracterizează sistemul nervos ca neechilibrat, excitabil.

Criteriul mobilității. Mobilitatea este acea proprietate a proceselor nervoase de care depinde rapiditatea cu care ele se declanșează, rapiditatea cu care dispar, rapiditatea cu care se face trecerea în același substrat de la starea de excitație la starea de inhibiție și invers. Mobilitatea se apreciază după viteza de desfășurare a proceselor nervoase și după capacitatea de adaptare a organismului la situații noi.

Pe baza acestor criterii ( forța, echilibrul, mobilitatea ), oamenii pot fi încadrați în patru tipuri fundamentale de activitate nervoasă, care corespund, prin caracterele lor, cele patru temperamente descrise de Hipocrat : sangvinic, flegmatic, coleric, melancolic.

Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, mobil. Temperamentul sangvinic este întâlnit frecvent la indivizi robuști. Este un temperament al indivizilor vioi, fixând reflexe condiționate, dar din cauza mobilității proceselor sale nervoase, ele sunt puțin durabile; inhibiția de stingere se instalează cu multă ușurință. Reactualizarea legăturilor temporale se face, de asemenea, ușor.

Flegmaticul este un tip puternic, echilibrat, inert. Flegmaticul are puține manifestări exterioare. Reflexele condiționate și le formează mai greu, necesitând un număr mare de asociații și de repetiții.

Colericul este un tip puternic, neechilibrat cu predominanță procesul de execuție. Colericul este excitabil și inegal în toate manifestările sale, fie că este eruptiv, nestăpânit, fie deprimat, cuprins de teamă și panică. Sunt oameni neliniștiți, nerăbdători, predispuși la o furie violentă, dar și la afecțiuni neobișnuite.

Melancolicul este tipul slab, cu o rezistență scăzută la eforturi. Procesele de inhibiție supraliminară se instalează ușor, capacitatea de concentrare a proceselor nervoase este scăzută. În general este vorba de un tip retras, timid.(P.P. Neveanu, N. Zlate, T. Crețu, 1993; A.T. Bogdan, 1973).

În viața de zi cu zi, rar întâlnim o persoană cu toate caracteristicile unui tip temperamental, deoarece orice tipologie reflectând o realitate este totuși aproximativă, trece peste detalii. Despre nici un temperament ideal nu se poate vorbi. Nu există un temperament ideal, există doar activități care cer anumite calități speciale.

Caracterul reprezintă latura relațional-valorică a personalității. Caracterul reunește însușiri sau particularități privind relațiile pe care le întreține subiectul cu lumea și valorile după care se conduce.

Caracterul prezintă două segmente:

Un segment direcțional de orientare, format din țelurile activității, drumul de viață ales, valorile pe care individul le recunoaște și le ilustrează practic prin conduită;

Un segment efector, care cuprinde mecanismele voluntare ale conduitei, voința fiind coloana de susținere a caracterului, de unde și definiția : „Caracterul este voința moral organizată.” (N.D. Levitov, 1962).

Caracterul se dezvăluie în primul rând în faptele de conduită, în relațiile cu ceilalți, cu grupul mai restrâns sau mai larg. Aceste acte de conduită relevă „pozițiile” specifice pe care persoana le adoptă față de societate, față de ceilalți oameni, față de muncă și față de sine. Aceste poziții reprezintă ceea ce numim atitudini, iar caracterul ne apare ca un sistem de atitudini și trăsături .

„Caracterul este un sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate constant în comportament, având o relevantă semnificație social-umană și definindu-l individual pe subiect din punct de vedere axiologic”(P. Popescu-Neveanu, 1987).

În formarea caracterului mai contribuie și trăsăturile de temperament, inclusiv tipul de sistem nervos. Cele două aspecte ale conduitei: ceea ce face omul și felul cum face – deci caracterul și temperamentul se află în strânsă unitate.

Atitudinile stabile devin trăsături de caracter, suportul lor îl constituie deprinderile și obișnuințele.

Aptitudinile constituie latura instrumental-operațională a personalității. Acestea sunt un ansamblu de însușiri psihice și fizice care asigură succesul, reușita într-o activitate. Orice proces psihic sau însușire privite sub unghiul eficienței sale devine aptitudine.

Talentul este combinarea originală a aptitudinilor asigurând prestații creative într-un domeniu sau altul.

Alături de funcționalitate, aptitudinile prezintă și un aspect procesual, care se referă la cunoașterea proceselor psihice care compun aptitudinea la structura acesteia .

Aptitudinile trebuie considerate sub dublu aspect : al reușitei în activitate și sub aspect procesual, structural.

Componentele personalității se dezvoltă în procesul larg al socializării individului și în permanenta sa interacțiune cu mediul uman.

2.2. Personalitatea comandantului

Majoritatea autorilor care s-au ocupat de activitatea comandanților de oști de ofițeri care au demonstrat calități deosebite în activitatea lor, au relevat complexitatea personalității acestora.

În ansamblu, personalitatea comandantului este maximal integrată: intelectual în multilateralitatea disponibilităților lui, deprinderile practice și viziunile organizatorice, simțămintele și eforturile voluntare sunt focalizate asupra unor obiective unice. Lacunele , deficiențele nu sunt îngăduite. Personalitatea se relevă printr-un sintetism excepțional.

2.2.1 Formarea și afirmarea comandantului ca personalitate

Armata, ca parte a sistemului global și social, militarii, ca membrii ai societății, beneficiază direct sau mediat de ceea ce asigură în plan material sau spiritual pentru afirmarea oamenilor cu personalități, concura la crearea și în același timp se modelează potrivit sistemului de valori științifice , culturale, etice și estetice specifice nivelului de dezvoltare a societății. Sunt, insă, în același timp și o serie de factori care impun cu necesitate formarea și manifestarea comandanților ca personalități: statutul de conducător, de expert militar, cu tot ceea ce decurge de aici pe multiple planuri; funcții de comandă pe care le exercită, solicitările la care trebuie să răspundă șeful competent și prompt în interiorul organizației militare și în afara acestuia.

Acceptând că personalitatea este ea însăși o valoare creatoare de valori, se înțelege și mai bine câtă nevoie este de cadre militare competente, cu disponibilități acționale, cu un pragmatism accentuat. Tot ceea ce a însemnat pași în procesul înnoirilor a fost și rămâne indiscutabil legat de muncă și eforturile creatoare ale unor oameni iubitori de adevăr, pasionați și tenace, capabili să-și asume riscul, să depășească orice dificultăți, să renunțe la comodități și plăceri personale, să formuleze noi ipoteze, să experimenteze, să aibă forța morală de a lua de la capăt o acțiune chiar și atunci când totul pare definitiv pierdut.

Problema formării și dezvoltării personalității umane este pusă și își găsește soluționarea teoretică și practică în cadrul relației societate-personalitate.

Toți cei care s-au dovedit comandanți destoinici, pricepuți și curajoși au avut marea șansă de a fi beneficiat și de autentici „părinți” spirituali, de dascăli pasionați de știință și arta militară, de pedagogi cu dragoste de oameni care i-au învățat, odată cu știința organizării, conducerii și desfășurării procesului instruirii trupelor a acțiunilor de luptă, curajul, demnitatea și onoarea militară spiritul de jertfă, ce înseamnă și cum poți dobândi personalitate. Acestea sunt dovezi indubitabile că personalitatea nu reprezintă un dat biologic, ceva înnăscut, moștenit, doar un „buchet” de calități oferite de natură ci un produs al vieții sociale, o sinteză superioară a unor însușiri, aptitudini și atitudini ce se șlefuiesc și devin utile numai în contextele sociale, numai prin instrucție și educație, prin muncă.

Acestea sunt doar câteva argumente reale, care pledează pentru ca pe fiecare treaptă de învățământ, începând cu liceul militar, academia militară, etc, în întregul proces al pregătirii pentru luptă din unități și comandamente, demersul formativ să vizeze constant afirmarea fiecărui cadru militar ca personalitate armonioasă, coerentă, aptă de acțiuni socialmente deziderabile, eficiente în plan material și uman, atât în armată cât și în afara ei.

Nevoia de a forma fiecare cadru militar ca personalitate dezvoltată este obiectiv determinată de multitudinea solicitărilor complexe și dificile ce se prelimină a fi întărite în acțiunile de luptă desfășurate. În condițiile dramatice ale confruntării armate, cu mijloace tehnice sofisticate, cu procedee tactice variabile, în cazul în care agresorul apelează la modalități subtile de influențare ideologică și de presiune psihologică, când se pot ivi frecvente situații în care legăturile cu eșalonul superior sunt întrerupte, pierderile umane sunt mari, este evident cât de mult valorează pregătirea militară temeinică, soliditatea structurilor psihovolitive, autocontrolul, stabilitatea emoțională, capacitatea decizională și acțională, altfel spus întreaga paletă de însușiri ce dau contur personalității, îi imprimă forță și eficiență, autoritate și prestigiu.

Personalitatea cadrelor militare nu trebuie privită ca o sumă mecanică de calități, fie ele cât de valoroase, ci ca o sinteză superioară, o rezultantă a acestora, care-i permite ofițerului, maistrului militar și subofițerului descifrarea corectă a sensului devenirii și pe această bază adaptarea adecvată la ambianță, la situațiile complexe și variate.

Cultura bogată a comandantului reprezintă unul din pilonii esențiali pe care se sprijină demersurile cerute de actul de comandă, formația spirituală coerentă se regăsește în tactul pedagogic al acestuia, favorizează statornicirea unor raporturi regulamentare, legale și morale între comandanți și subordonați.

Pe măsura îmbogățirii pregătirii crește și autoritate comandantului. Asimilând cunoștințe militare, tehnice, metodologice, în strânsă legătură cu nevoile pregătirii pentru luptă, comandantul înțelege tot mai bine realitatea umană complexă, unitatea, subunitatea, ce trebuie condusă pentru a realiza cât mai bine obiectivele, poate să-și examineze lucid modalitățile prin care să-și exercite actul de comandă, să-și corecteze munca sa în funcție de rezultate. Competența comandantului îl face pe subordonat să-l accepte, să aibă încredere în el, îl recunoaște, îl ascultă, îl urmează cu încredere în orice împrejurare.

Cerința formării și afirmării comandanților ca personalitate iese și mai mult în evidență ținând seama că, din perspectiva educațională, pedagogică, numai o personalitate poate forma alte personalități, numai acele cadre militare care se dezvoltă armonios, dispun atât de capacități adaptive cât și integrative, cât și de posibilități de a-și îmbogății performanțele, de a se evalua corect pe sine și pe alții, de a asimila cu ușurință noul, de a renunța la procedeele și metodele de lucru de pășite, de a crea altele noi, eficiente.

Specialiștii afirmă că ”o personalitate puternică este cea care se prezintă celorlalți așa cum este, nu așa cum ar dori să fie”.

Personalitatea autentică a comandantului este cea care îmbină organic inteligența cu omenia, acțiunea cu responsabilitatea, exigența cu apropierea.

Personalitatea oricărui comandant este o sinteză superioară, o rezultată a sumei calităților, care-i permit descifrarea corectă a realităților, perceperea exactă a ceea ce înseamnă omul și colectivul, adaptare adecvată la ambianță.

În domeniul militar realismul, adaptabilitatea, flexibilitatea, luciditatea, moderația și echilibrul, sunt note definitorii ale personalității, date fiind consecințele atitudinii, conduitei și hotărârii comandantului, în orice situație.

A tinde spre a fi o personalitate trebuie să fie o aspirație, o năzuință realizabilă, în măsura în care fiecare comandant nu se limitează la cunoștințele dobândite cândva ci asimilează mereu altele, nu se lamentează în fața dificultăților ci se angajează în depășirea lor, nu se mulțumește cu cele realizate, acționând pentru a obține altele, nu se rezumă la reflexii și contemplații sterile, ci se implică nemijlocit în acțiune.

Personalități cu dimensiuni armonios structurate apar numai pe terenul muncii, numai prin implicarea directă în activități. Nici un grad, nici o funcție, nici un eșalon militar nu conferă prin sine acest atribut valoric în afara efortului constant de a fi util instituției în care omul activează.

Sociologic vorbind, personalitatea nu decurge automat din ocuparea unei funcții, ci din modalitatea exercitării rolului. Cu toate acestea, personalitatea este în funcție de statutul social, deoarece de aceasta depinde gradul de valorizare a calităților personale, sfera de obiectivizare a personalității.

Deși existente, în viitor vor fi și mai multe posibilitățile de afirmare a comandanților ca personalitate. Între acestea se înscriu: condițiile ce le au cadrele armatei de a se pregătii prin sistemul instituțiilor de învățământ militar și civil, în țară și străinătate, cât și prin acel curent care îl obligă să fie elev toată viața profesională; varietatea de atribuții, de îndatoriri militare, tehnice de specialitate, care impun și totodată permit formarea, dezvoltarea și manifestarea aptitudinilor, înclinațiilor și pasiunilor, a potențialului lor intelectual și psihofizic, climatul psiho-social favorabil pentru a-și manifesta inițiativele, a-și expune nestingherit ideile și opțiunile, a-și afirma personalitatea.

2.2.2 Analiza personalității comandantului

Prin conținutul ei intern, psihologic, personalitatea comandantului reprezintă sinteza unor structuri ce-i conferă, individualitate proprie din punct de vedere comportamental.

Orice structură organizațională întemeiată pe ierarhia de poziție, componentele și inițiativele dezvoltă o structură informațională specifică, favorizând comportamentele adaptative, de tipul: flatarea superiorilor, blocarea canalelor de comunicație, stoparea valorilor. Rolurile într-un asemenea sistem sunt prescrise formal, totul este ritualizat.

Impersonalizarea relațiilor interumane nu poate avea ca efect decât conservatorismul, inerția, inciditatea, mularea după tipar, rezistența la schimbare, frustrarea. Aceste standarde comportamentale nu puteau atrage decât dezvoltarea unui mod de a gândi rațional.

Modul de gândire și acțiune obișnuit și tradițional, cuprinde o vastă gamă de comportamente: modul de îndeplinire a sarcinilor profesionale, specializările și cunoștințelor membrilor, valorile atașate diferitelor tipuri de performanță.

Există următoarele componente ale personalității:

Componenta intelectuală (cognitivă) grupează totalitatea proceselor psihice de cunoaștere (constante perceptive, structuri logico- operaționale) și reflectă gradul în care personalitatea dezvoltă conduite rezolutive în raport cu problemele apărute în câmpul său operațional.

Dinamica procesului pregătirii de luptă a trupelor solicită din partea comandantului o mare capacitate intelectuală, concretizată în modul de evaluare a situațiilor problematice, rapiditatea elaborării hotărârii șui gradul de adecvare a acesteia la realitate. Activitățile de planificare, organizare și control se pot realiza prin implicarea specifică a sistemelor informaționale și structurilor cognitive ale comandantului; logica în sine a comenzii și coerența activităților aferente sunt funcții a componentelor intelectuale ale personalității celui care exercită actul de comandă.

În această activitate intervin și alte procese și funcții psihice cum sunt: memoria, atenția, imaginația creatoare care asigură capacitatea selectiv-orientativă a personalității; cu cât un comandant dispune de mai multe informații logic structurate cu atât actul de comandă va fi mai ușor de exercitat. De altfel, accesul la informații definește din punct de vedere psihologic și psihosocial poziția de conducător.

Componenta dinamico-energetică se referă la disponibilitățile energetice, trăsăturile tipologice și temperamentale ale personalității, procesele motivaționale ale actului voluntar, care condiționează angajarea în sarcină a comandantului sub raportul capacității de efort, a duratei acestuia (rezistența față de factorii perturbatori, mobilitatea proceselor cognitive), precum și atitudinea pe care o are față de raportul scop/rezultat în exercitarea actului de comandă. Această componentă structurală a personalității conferă note specifice funcției de coordonare a subordonaților de către comandant; angajarea efectivă a acestora în procesul instructiv- educativ depinde și de gradul de maturizare emoțională și de echilibrul temperamental al comandantului. Coerența comportamentală a acestuia, materializează organizarea volițională, hotărâre, curaj, maturitatea în gândire, etc, se răsfrânge direct asupra subordonaților, care vor evalua cu spirit critic ce fel de comandant îi conduce în pregătirea de luptă.

Componenta proiectivă asigură conduita anticipatorie, prevederea viitoarelor acțiuni, exercitarea funcției imaginatorii și a sistemului aspirațiilor personalității. În exercitarea actului de comandă, această componentă structurală este implicată fundamental în activitatea de anticipare probabilistică a evenimentelor legate de procesul instructiv-educativ. Reprezentarea corectă atât a rezultatului final al acestui proces cât și a etapelor intermediare care-l prefigurează dau conținut într-o anumită măsură, funcție de planificare a comenzii, a cărui notă caracteristică trebuie să fie realismul.

Originalitatea soluțiilor în vederea optimizării procesului instructiv- educativ solicită imaginația comandantului, spiritul de inventivitate al acestuia. Realizarea comenzii prin obiective este posibilă numai prin conturarea pașilor metodici care vor conduce la atingerea scopului propus. Abaterile probabile, dificultățile care pot să apară, vor avea rol reglator asupra metodologiei întrebuințate de comandant în vederea realizării efective a atribuțiunilor ce-i revin pe linie de comandă.

Componenta efectorie reprezintă totalitatea însușirilor psihice ale personalității, prin care se asigură desfășurarea optimă a procesului de adaptare- integrare în mediu.

Această componentă cuprinde aptitudini, deprinderi și obișnuințe iar valoarea ei psihologică rezidă în dimensiunea instrumentală propriu- zisă care subsumează, în cazul supus analizei totalitatea demersurilor comandantului în exercitarea efectivă a actului de comandă. Cu alte cuvinte, această componentă exprimă personalitatea comandantului așa cum se manifestă ea, indică ce, cum și cât poate să facă comandantul în exercitarea atribuțiunilor sale. Această componentă este implicată fundamental în realizarea funcțiilor de organizare și control ale conducerii.

Componenta relațională include suma disponibilităților personalității de a se raporta la valori și norme sociale regulamentare, la tradiții, obiceiuri, cutume, învățături și alte experiențe social-umane. Prin componenta relațională se exprimă personalitatea psiho-socială a comandantului, capacitatea acestuia de a-și motiva subordonații în vederea realizării scopurilor propuse.

Componenta constituțională reprezintă, fundamentul somato-fiziologic, cu particularitățile și ritmurile sale cu determinările neuro-endocrine care își pun amprenta asupra strategiilor adaptative ale ființei umane.

Pentru comandant, robustețea constituției fizice, rezistența psiho-fiziologică, precum și marea capacitate de adaptare la condițiile realității fizice constituie garanții ale exercitării cu succes a actului de comandă.

Aceste componente structurale ale personalității, aflate în interacțiune și intercondiționare formează o sinteză a cărei expresie extrem de diversă o constituie indivizii umani.

2.2.3 Personalitatea comandantului militar

Comandantul militar acționează în momente decisive sub imperiul unor exigențe maxime. Are succes atunci când este legat de oameni, când îi înțelege și-i sprijină, când îi iubește.

Napoleon a afirmat : „Militarul trebuie să aibă caracter cât și inteligență”(P. Popescu-Neveanu, 1968). Această exprimare s-a făcut printr-un pătrat în care baza este voința și înălțimea intelectului, în sensul că voința să nu depășească intelectul și intelectul să nu depășească voința. Pentru aceasta se cere un anumit echilibru, o echivalență între capacitatea de ideație și capacitatea de acțiune.

Comandantul este pătruns înainte de toate de un înalt spirit de răspundere pentru sarcinile ce i se încredințează. La nevoie, el trebuie însă, să știe să-și asume și răspunderi.

Oricât de ascuțită ar fi inteligența unui comandant, oricât de înaltă va fi pregătirea lui teoretică, el este înainte de toate un om al acțiunii , al practicii. Comandantul are nevoie de un spirit de observație foarte ascuțit, el trebuie să rețină din complexul de condiții ale câmpului de luptă, esențialul dar nici detaliile nu pot ieși din sfera preocupărilor lui deoarece, uneori, și acestea pot fi decisive. Trebuie să țină seama de sfera fiziologică și psihologică a subordonaților cât și a inamicului, să aibă în vedere modificările de situații ce pot interveni.

Gândirea comandantului este electrizată de voință; aceasta înseamnă că în planurile pe care el și le face trebuie să apară o anumită linie determinantă, să existe o deplină limpezime și claritate. În calculele sale nu trebuie să existe spărturi, nesiguranță, ci trebuie prevăzute și prevenite toate variantele de reacție ale inamicului. Câmpul de luptă nu este un simplu teren de instrucție, de elaborare a unor planuri pregătite din timp. Aici situațiile se pot schimba caleidoscopic, nefiind loc pentru ezitare și tergiversare.

Comandantul trebuie să aibă nu numai o gândire profundă și complexă, dar și una productivă care , în momente de primejdie, să fie capabilă să adopte operativ decizii optime. Uneori, reușita depinde de decizia adoptată în câteva minute sau secunde. Este necesar ca întotdeauna să păstreze inițiativa, să impună voința sa taberei adverse, să-și demonstreze permanent superioritatea. Aceasta necesită în unele momente și capacitatea de a merge la risc, de a surprinde pe inamic prin curaj. Uneori, curajul trebuie să fie calculat, angajat într-un ansamblu de acțiuni ce ascund și elemente de prudență. Important este să nu fie indiferent. În bătălie, mai ales în condițiile războiului modern, nu este și nu trebuie să fie loc pentru absolut.

Comandantul trebuie să stăpânească pe alții cât și pe sine. Această stăpânire dictată rațional sau sugerată de intuiție duce uneori la frână, alteori îl împinge în acțiune cu o totală energie. Acesta trebuie să știe să se stăpânească, să nu intre niciodată în panică și să aibă încredere în oameni. Încrederea manifestată față de subordonați, exercită o imensă influență asupra acestora care la rândul lor dobândesc încredere în forțele proprii, pe care astfel le pot utiliza cu maximum de eficiență.

O anumită plasticitate tactică trebuie să caracterizeze tot ansamblul de preocupări și acțiuni ale comandantului. Modificarea tactică a acțiunii îl determină pe acesta să elaboreze un nou plan. Acesta trebuie însă adoptat rapid, prompt, lucru ce nu se poate realiza dacă nu se cunosc toate detaliile situației. Din această cauză comandantul trebuie să fie ca curent cu tot ceea ce se întâmplă, trebuie să-și asigure informația și să știe să o selecționeze.

În realizarea scopului, trebuie să știe însă de fiecare dată ce este esențial, care este linia directoare, fiind capabil de operații de mai multe genuri. El va calcula rapid situația, va fi mereu ocupat de sarcinile ce-i stau în față, va urmări mental tabloul concret în care se acționează. O mare însemnătate o au reprezentările spațiale și gândirea spațială; nu mai puțin important este simțul timpului și, în legătură cu acesta, alegerea momentului hotărâtor. Permanent comandantul consideră datele situației și le prevede. Prevederile lui explorează realitatea pe toate laturile. El este un realist. Realismul gândirii nu exclude construcția imaginativă, capacitatea de creație ci o solicită în cel mai înalt grad.

Previziunea comandantului se extinde și asupra reacțiilor posibile ale inamicului. De aceea, el trebuie să se situeze și să se transpună în locul lui, pentru a stabili prezumtiv ce face și cum judecă acesta. Prin acest fapt comandantul reușește să adopte din timp contramăsuri.

Comandantul trebuie să fie și să arate că este alături de oameni, că simte împreună cu ultimul militar combatant, că participă la necazuri și bucurii, la suferința și triumful tuturor. Ostașii trebuie să simtă că oricât ar fi de decis și de angajat comandantul lor pe traiectoria unor calcule superioare, el este totuși alături de ei.

CAPITOLUL III

Creativitatea – dimensiune valorică a personalității comandantului

3.1. Creativitatea în domeniul militar

Creativitatea care este o trăsătură caracteristică, definitorie a omului reprezintă totodată o componentă esențială a activității în domeniul militar, cu efecte benefice asupra performanțelor la nivel individual și de grup și cu rol determinant în obținerea succesului pe câmpul de luptă.

Scopul pentru care este destinată armata, specificul vieții ostășești, dialectica confruntării armate conferă creativității în acest domeniu o serie de particularități. Efortul intelectual pentru descoperirea elementelor de noutate sau rezolvare într-un mod inedit, original, a situațiilor problemă nu se mai desfășoară în liniștea cabinetului, laboratorului sau pe terenul de instrucție, ci sub impactul dezlănțuirii, mai mult sau mai puțin controlate, a forțelor distructive a violenței dusă la extrem, în condițiile în care hazardul, întâmplarea, subiectivitatea umană au de multe ori un rol decisiv.

Există factori obiectivi care acționează în mod restrictiv, limitativ, care blochează în anumite împrejurări spiritul creativ, nu puține fiind cazurile în care acesta devine chiar inoportun.

Acestea se constituie într-o varietate, dintre care mai importante sunt următoarele:

organizarea riguroasă, strict ierarhică a armatei, care face ca decizia eșalonului superior să fie absolut obligatorie pentru eșaloanele inferioare, eliminând interpretările;

exercitarea actului de comandă, se propune înțelegerea unitară și executarea întocmai, cu maximum de precizie, a ordinelor primite;

statuarea unei discipline ferme și a unor norme absolut obligatorii pentru toți militarii;

precizarea prin regulamente generale și de specialitate, atribuțiilor tuturor componentelor și elementelor sistemului militar și modalitățile specifice de acțiune în timp și spațiu, care restrânge, direct proporțional cu nivelul eșalonului aria de manifestare a libertății de acțiune. Pe timpul desfășurării acțiunilor de luptă, orice abatere de la concepția eșalonului superior poate compromite grav ansamblul operației, succesul misiunilor încredințate și provoca pierderi umane și materiale irecuperabile;

condiționarea strictă a îndeplinirii misiunii de luptă de anumite resurse, forțe și mijloace puse la dispoziție, încadrarea în timp și spațiu a operațiilor;

legile specifice ale confruntării armate, principiile tactic-operative și strategice și modalitățile de ducere a acțiunilor de luptă proprii fiecărei etape istorice și tip de război, care trebuie respectate în mod obiectiv;

gradul de tehnicitate, posibilitățile tactice și capacitatea distructivă a armamentului, tehnicii de luptă și aparaturii de conducere, care limitează posibilitatea de a desfășura și extinde „ jocul ” tactic, împiedicând libertatea aplicării unor scenarii;

superioritatea inamicului în anumite domenii și pe anumite direcții, deținerea inițiativei, care blochează libertatea de acțiune în rândul trupelor proprii, posibilitățile de manevră, cooperare sau de folosire nestânjenită a forțelor ;

nu trebuie omis aspectul deosebit de important al mutațiilor pe care violența le produce asupra comportamentului uman.

În asemenea condiții, potențele intelectuale sunt aplanizate, este împiedicată realizarea acelor legături și combinații ce se produc la nivelul neocortexului în condiții normale și de care depinde în mod determinant comportamentul rațional sau consecințe nemijlocite asupra creativității comandantului cât și asupra eșalonului pe care îl conduce .

A rămâne conștient, lucid în aceste situații de stres psihic, capabil de a estima și analiza corect fiecare moment al luptei și de a găsi soluțiile cele mai potrivite de răspuns la acțiunile inamicului apare, deci, ca o problemă esențială pentru îndeplinirea cu succes a misiunii primite.

Creativitatea în acțiuni reprezintă o cale importantă pentru preîntâmpinarea efectelor presiunilor psihomorale negative ale câmpului de luptă, pentru scoaterea militarilor din starea de derută, le mărește rezistența la factorii stresanți perturbatori.

Dispunând de capacitatea de a adopta soluții, variante de acțiune inedite, comandantul își poate asigura o anumită detașare lucidă de impactul violent al evenimentelor ce se derulează pe timpul luptei, putând mai ușor să-și învingă slăbiciunile, instinctul de conservare (care este prezent la toți oamenii, în general ) să se sustragă fie și numai parțial fenomenului de contagiune psihică. Prin aceasta creativitatea apare ca un factor salvator, care îi permite comandantului să-și mențină libertatea, independența de analiză și interpretare realistă a situațiilor, spiritul critic indispensabil pentru a percepe corect acțiunile inamicului, starea psihomorală a subunității pe care o conduce, să-și autocontroleze posibilitățile și să elaboreze răspunsuri adecvate. În acest fel sunt evitate unele riscuri și sacrificii inutile, decizii care duc la acte reflexe, disperate, generate de spontaneismul instinctual.

Comandanții al căror comportament este marcat de dominanțele intelectuale, care reușesc să-și controleze trăirile emoțional-afective, pot să-și dozeze mai bine eforturile , să coordoneze foarte bine acțiunile subunității, fiind un lider care este ascultat și urmat de subordonați.

În mediul militar există largi posibilități pentru o activitate creatoare. Dirijarea tehnicii de luptă cu ajutorul unei aparaturi de mare precizie solicită la maximum capacitatea de analiză și sinteză a minții omenești. Știința militară este o știință a prospectării deoarece studiază fenomenul „luptă armată” în eventualitatea producerii lui și pe această bază formulează concluzii, ipoteze privitoare la evoluția structurilor militare și a tuturor elementelor obiective și subiective implicate în ducerea războiului; ea solicită din plin gândirea creatoare a ofițerilor.

În conducerea trupelor se impune o gândire profundă și rapidă. Rapiditatea procesului gândirii nu este și nu trebuie să fie sinonimă cu graba. Gândirea oricărui comandant trebuie să fie inventivă, creatoare, să fie în măsură să îmbine noul, să se adapteze la situația existentă, fără să existe un consum inutil de energie a subordonaților. Experiența războaielor ne demonstrează că tot ceea ce surprinde pe inamic, noile procedee tactice, manevrele operative rapide permit menținerea inițiativei, condiția principală pentru îndeplinirea misiunii ordonate.

Cerințele actuale impun educarea unui anumit tip de militar, capabil de creație, apt de inițiativă și răspundere. Sarcina formării spiritului activ-inovator este cerută de progresele tot mai mari ce au loc în domeniul tehnicii și al armamentului, de modificările continue în procedeele ducerii acțiunilor de luptă. Toate acestea fac în mod obiectiv necesară cultivarea spiritului creator cu premisă a dezvoltării personalității comandanților militari, precum și a subordonaților acestora.

Activitatea militarilor de nivelul ierarhic pe care îl ocupă se desfășoară după prevederile regulamentului. Cunoașterea regulamentului este o condiție de bază pentru activitatea oricărui comandant, dar, limitarea la aceste prevederi înseamnă a stopa gândirea creatoare, de producere a noului.

Dincolo de prevederea regulamentară, ofițerul trebuie să intuiască realitatea, să gândească modalități de aplicabilitate a unei idei în cele mai diferite situații ale câmpului tactic. Ceea ce importă aici este bogăția și forța argumentelor prin care se susține o anumită ipoteză în cadrul unei situații tactice date.

Schimbările ce se produc în mod continuu în toate compartimentele edificiului militar cer înlocuirea formelor de activitate stereotipe (repetate în același fel), solicită capacități și calități deosebite din partea ofițerului. Acestuia i se cere o inteligență creatoare , o mare rapiditate de reacție și de decizie corespunzătoare, o putere de anticipație, ceea ce implică, pe lângă o cultură de specialitate, și un nivel ridicat de cultură generală. Cultura generală este climatul spiritual de nelipsit pentru manifestarea unei gândiri și activități creatoare.

Între trăsăturile ce definesc personalitatea comandantului eficient, se înscrie și preocuparea și priceperea, de a crea și menține climatul participativ care potențează sub raport psihologic motivația subordonaților, element deosebit de important, prin consecințele sale.

Activitatea militară oferă condiții pentru dezvoltarea spiritului novator, lărgește viziunea creativă a comandanților în rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică viața cazonă. Dacă ne referim la câmpul de luptă, nu numai că nici un război, nici o bătălie nu s-a asemănat cu cele precedente, dar nici o acțiune nu se identifică cu alta, fapt ce impune operarea sa cu o infinitate de elemente greu previzibile, precum și permanentul apel la fantezie, îndrăzneală, inventivitate, creativitate. Nici chiar tehnica de luptă cea mai perfecționată și utilizarea aparaturii cibernetice , a calculatoarelor de tot felul (implicit a programelor utilizate de acestea), nu pot înlocui aceste facultăți specific umane. Războiul modern, mai mult ca oricând, nu constă în primul rând, dintr-o confruntare a tehnicii, cu toate că rolul acesteia a crescut enorm (modernizarea armamentului), cât dintr-o confruntare a inteligenței și creativității adversarului.

Într-un asemenea context, educarea creativității în mediul militar poate fi privită, pe de o parte, prin prisma rolului ce revine creativității în activitatea de ansamblu a comandantului militar, iar pe de altă parte, prin prisma sarcinilor ce revin învățământului militar pentru formarea cadrelor militare de toate gradele în acest spirit.

3.2. Creativitatea – atribut de seamă al personalității comandantului

Creativitatea comandantului militar se manifestă ca un mod de comportament, deoarece întreaga sa activitate, fie în timp de pace, fie în timp de război(conflict armat), constă în acțiuni, măsuri, sarcini și misiuni pentru îndeplinirea cărora este nevoie de inițiativă, inventivitate, hotărâre, asumarea riscului, într-un cuvânt de întreaga capacitate creatoare. Fără a fi caracterizat de un asemenea comportament este greu de presupus că misiunea încredințată unui comandant militar ar avea șanse de a fi corespunzător îndeplinită.

Actul de creație al comandantului militar este marcat de o anumită particularitate, dat fiind faptul că în timpul unui conflict armat timpul este scurtat de evenimentele care se petrec, ceea ce implică viteza cu care trebuie acționat pentru a opta pentru decizia cea mai bună. Decizia trebuie să fie clară și precisă, potrivită cu eșalonul cu care se lucrează. O decizie pe câmpul de luptă, chiar ideală fiind, dacă nu se încadrează în timpul optim, cu o precizie chiar de o fracțiune de secundă, poate compromite întreaga acțiune, poate duce la răsturnări de situație, care pot deveni uneori catastrofale. Creativitatea, în cazul comandantului militar, constituie o manieră obișnuită de activitate care, în funcție de situație, se poate desfășura și la ordin.

Pentru a fi creator, pentru a fi un bun profesionist, trebuie să existe acea capacitate corespunzătoare specifică activității militare, motivația obiectivă și subiectivă necesară, precum și exersarea, antrenamentul și îmbogățirea permanentă a cunoștințelor, astfel încât mecanismele procesului creativ să poată acționa în funcție de stimulii primiți.

Comandantul militar, indiferent de treapta ierarhică pe care se află, în orice condiții, operează cu aceleași elemente: înțelegere, prevedere, hotărâre, ordine, control, îndrumare. Sarcinile și împrejurările sunt însă diferite în cele două alternative fundamentale în care se află armata – pace sau conflict.

În timp de pace accentul se pune pe pregătirea trupelor în vederea luptei, iar în timpul unui conflict armat pe nimicirea inamicului și scoaterea tehnicii acestuia din luptă, sau, cu alte cuvinte cu punerea în practică cu cea mai mare eficiență a celor învățate pe câmpul de instrucție. Datorită acestui fapt, creativitatea comandantului trebuie menționată prin prisma celor două ipostaze : câmpul de instrucție și câmpul de luptă.

În ceea ce privește creativitatea comandantului în activitatea de instruire și pregătire a trupelor, practic nu există domeniu al pregătirii de luptă care să nu solicite din plin spiritul inovator și inventiv al comandanților. Ofițerii își demonstrează capacitatea creativă prin adoptarea soluțiilor cele mai adecvate pentru îndeplinirea la timp a ordinelor și dispozițiunilor. În cadrul procesului de instruire, ei, elaborează și perfecționează metode și mijloace de asigurare a unei însușiri temeinice în timp scurt, a cunoștințelor militare. Se caută permanent forme și procedee din ce în ce mai eficiente. În sfera aplicațiilor tactice ei concep acțiuni variate, iau hotărâri ce cuprind elemente creative proprii care demonstrează originalitate și îndrăzneală, elaborează și pun la punct procedee, tehnici și mijloace de informare rapide și sigure, de analiză a datelor despre forțele proprii și cele adverse.

Datorită faptului că timpul joacă un rol deosebit de important într-un conflict armat, comandanții militari de toate gradele sunt într-o continuă căutare pentru a găsi noi procedee de reducere continuă a baremelor, a timpilor de concepere și de execuție a anumitor activități, îndeosebi a analizei în scurt timp și eficientă a situațiilor tactice, de adoptare a unor decizii corespunzătoare situațiilor create și în timp optim. Toate acestea le solicită și le dezvoltă capacitatea de creație, le pretind o continuă înfruntare cu inerția, cu modul șablonar de rezolvare a sarcinilor.

În același timp comandanții imaginează și pun în aplicare metodele care asigură o mai bună exploatare și întreținere a armamentului și mijloacelor tehnice de luptă din înzestrare, descoperă modalități de sporire a parametrilor lor dincolo de prevederile fabricilor constructoare, perfecționează continuu funcționarea și randamentul lor tehnic și operativ.

Creativitatea comandanților militari se înscrie și pe alte coordonate:

elaborarea regulamentelor și normelor militare;

elaborarea de lucrări în domeniul doctrinei, științei și artei militare, a tehnicilor de luptă, științelor medicale militare, istoriei, pedagogiei, psihologiei și sociologiei militare, crearea de tehnică și aparatură militară de tot felul.

În privința activității comandantului pe câmpul de luptă, în mod deosebit unele din elementele comenzii – prevederea, hotărârea, ordinul – fără a schimba conținutul procesului creativ, dau un caracter mai pregnant, mai hotărât actului de comandă. Aici, mai ales, intervine acea notă de particularitate a creativității în domeniul militar. Astfel, este de neconceput ca un comandant să poată lua măsurile corespunzătoare, să organizeze și să conducă lupta fără a fi marcat tot timpul de spiritul de prevedere. A comanda presupune a prevedea, iar prevedea este un atribut indispensabil al creativității. Prevederea înseamnă a vedea în timp și spațiu, tot ceea ce ar putea duce la rezolvarea unei situații, tot ce ar putea împiedica sau întârzia soluționarea ei, precum și valoarea factorilor favorabili sau defavorabili, de a alege la nevoie formula cea mai adecvată realizării scopului.

De asemenea, a hotărî și a ordona, pentru un comandant înseamnă a pune în mișcare un întreg angrenaj de forțe și mijloace. Luarea hotărârii constituie cota supremă a creativității în exercitarea comenzii, încununarea actului de conducere militară. Este rezultatul concret al fuzionării elementelor esențiale, reprezentând misiunea primită, cu voința și capacitatea de ducere a ei la îndeplinire. Datorită acestui fapt, actul elaborării și dării ordinului pentru ducerea misiunii la îndeplinire trebuie să se asocieze cu curajul asumării riscului necesar, cu spiritul de prevedere izvorât din răspunderea pentru forțele și valorile umane și materiale încredințate, constituind o înfruntare între aspirații țeluri și conținutul misiunii, al scopului urmărit , pe de o parte și posibilități , resurse materiale și umane, capacități și nivele de pregătire, pe de altă parte. Hotărârea când a fost luată se materializează în ordin devenind astfel momentul fundamental al răspunderii, se intersectează factorii obiectivi și subiectivi care au fost luați în considerare la un moment dat, fiind actul esențial al creativității comandantului.

Decizia pe care o adoptă comandantul, decizie care se transformă în ordin pe care îl dă, în toate măsurile și acțiunile pe care le întreprinde pentru aducerea lor la îndeplinire, comandantul pornește de la răspunderea pentru îndeplinirea misiunii, de la necesitățile impuse de îndatoririle și obligațiile militare. Actul de comandă însuși, conducerea prin hotărâri și ordine, măsurile organizatorice solicită, deci, din partea comandantului o înaltă răspundere militară.

Datorită acestui fapt, actul conducerii, comanda militară trebuie să exprime cel mai elocvent și mai profund cunoștințele și competența, inteligența și capacitatea creatoare, pregătirea militară, calitățile psihomorale ale comandantului, personalitatea sa .

Comandantul gândește mereu la perfecționarea procedeelor de organizare și ducere a luptei, dar atunci când ideea nouă ajunge la o anumită maturitate, menținerea ei timp mai îndelungat în centrul atenției se face mai ușor, deci cu un efort mic. Efortul depus pentru a ajunge la noi achiziții și constituiri descrie o curbă cu valori mari, înalte, care vor alterna cu minime, indicând astfel momente de concentrare intensă și de relaxare, variabile însă ca durată în raport de persoană, dar și de numeroase împrejurări sau solicitări.

Activitatea comandantului militar în colectivitatea dominată de un climat moral corespunzător, unde căutarea și promovarea elementelor inedite de maximă eficiență este stimulată și tratată cu respect, unde eforturile de această natură sunt apreciate și recunoscute public, constituie un factor important în stimularea creativității.

Stimularea și aprecierea conduitei adoptate de comandant caracterizate prin deschidere și receptivitate la cerințele restructurării și eficientizării activităților militare, refuzul de a fetișiza experiența anterioară joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea comportamentului creativ. Sprijinirea și încurajarea acestei conduite, care se materializează în soluții practice se legitimează cu prisosință deoarece favorizează apariția unei lucrări noi, surprinzătoare, nerealiste, uneori la prima vedere, în dezacord cu felul de a gândi și de a vedea o problemă, până la acest moment, dar beneficiază prin experimentare, și ulterior prin aplicare.

Organizația militară, indiferent de mărimea ei, are rolul de a stimula persoanele cu calități deosebite în planul creativității. Un atu al comandantului este de a dovedii capacitatea de a risca, care, poate fi apreciată, drept o competență a gândirii creatoare și a practicii eficiente.

Atitudinea comandantului față de nevoia schimbării, a implementării elementelor de modernitate și alinierea lor la standardele zilei sau a unei etape parcurse de organizația militară, trebuie considerată ca o dimensiune valorică a conducătorului. Comandanții cu rezultate foarte bune sunt din rândul acelora care încurajează activitatea de creare, de descoperire a noului, dornic de a veni cu soluții ingenioase, hotărâți să le aplice în practică.

În permanentă, pentru a-și lărgi capacitatea de creație, pentru a se baza pe o gândire rațională și eficientă, pentru a-și pune în evidență valoarea oamenilor, comandantul se află în contact cu oamenii capabili, competenți, și dornici de a perfecționa activitatea, de a-și asuma riscul unor experiențe și soluții noi, uneori inedite pentru a identifica pe cele eficiente.

Irosirea timpului, comoditatea intelectuală, teama de eșec, auto mulțumirea și desfășurarea activităților în virtutea obișnuințelor sunt dușmanii creativității.

Pentru a fi o personalitate creatoare, pentru a conduce eficient organizația militară, indiferent de nivelul ierarhic la care se află, acești factori care stau în fața creativității trebuie înlăturați, depășiți. Trebuie depășită cramponarea în fața elementelor și situațiilor inedite.

Comandantul se remarcă prin caracteristici specifice, prin anumite calități ale percepției și ale ideației prin disponibilități temperamentale și de caracter, prin anumite însușiri ale motivației, activitatea creatoare mobilizându-i întreaga personalitate.

3.3. Afirmarea personalității creatoare în organizația militară

În strânsă legătură cu eforturile deliberate ce se depun pentru promovarea noului au loc afirmarea și dezvoltarea personalității cadrelor de conducere de la toate eșaloanele, evoluția lor pe coordonate superioare de integrare militară și responsabilitate.

Comportamentul caracterizat prin deschiderea și receptivitatea la cerințele vieții, refuz hotărât în a fetișiza gândirea trecutului și modalitățile de acțiune, folosite anterior favorizează apariția unei idei sau a unei soluții surprinzătoare, șocante chiar pentru unii, întrucât vin în dezacord cu felul în care a fost gândită până la un moment dat o anumită situație sau problemă. Dar tocmai datorită aceste idei se depășesc praguri și limite, se ajunge la înmănuncheri originale, bogate în învățăminte pentru trupe, care adâncesc noua gândire, ‚îi delimitează zonele cucerite și direcțiile investigației viitoare, îi conferă statutul de existență automată.

În condițiile unui conflict armat, împrejurările foarte variate vor solicita intens capacitatea comandanților și statelor majore de a descifra particularitățile fiecărei situații și în raport de aceste posibilități de acțiune și contraacțiune, pentru a se lua hotărâri care să conțină răspunsul la cerințele momentului dat, surprins în evoluția sa probabilă. Pentru rezolvarea oricărui context problematic, unic în felul lui, cu care comandantul și statul major vor fi confruntați în timp de război sunt posibile mai multe dezlegări, variante de acțiune, diferite ca grad de probabilitate, risc, rezultate, angajament de forțe umane și niciodată una singură. Pe timpul analizei gândirea comandantului trebuie să accepte mai multe ipostaze de lucru , pentru ca apoi să le compare și în raport de anumiți factori și priorități impuse de moment și conștientizate de decident să se opteze pentru una din ele. Varianta reținută, acceptată ca finală, poate rezulta din combinarea mai multor variante la care s-a ajuns și au fost examinate, comparate pe parcurs sau se pot naște pe timpul analizei.

Formarea unei gândiri proiective a comandanților ar avea de suferit dacă pe timpul aplicațiilor sau a altor exerciții de pregătire s-ar merge pe soluții standard, dacă raționamentele, dezbaterea situației ar fi canalizate spre un anumit aspect al problemei, dacă participanților li s-ar sugera o anumită soluție pregătită din timp pentru a evita complicațiile. În cazul în care comandantul ar accepta rezolvări dinainte elaborate, ar încerca să forțeze realitatea pentru a intra într-o schemă sau chiar mai multe, pe care le-a lucrat și exersat până la automatism, ignorând însă nevoia de a-i atribui specific fiecărui moment, de a introduce la fiecare exercițiu sau aplicație elementele deosebite manifestate și gradul de dificultate, atunci compartimentul său ar da la iveală sărăcie spirituală, o redusă competență profesională. O gândire îndreptată predilect către trecut, care se mișcă până la epuizare în zonele lui contradictorii și de atâtea ori mistificate, nu va putea da răspunsuri la cerințele viitorului; ea devine inevitabil o gândire conservatoare, o frână în calea acelor căutări, care au o soluție corectă, sunt îndreptate pe direcția creativității.

Un comportament cu replici uniforme în câmpul de luptă l-ar ajuta pe inamic să descopere intențiile comandantului deficitar în metodologia abordării realităților câmpului tactic sau operativ și lipsit de varietate în deciziile sale și, ca urmare, acțiunile organizate și declanșate de el n-ar constitui pentru nimeni o surpriză.

Formarea dimensiunii creative a personalității comandantului necesită o muncă intelectuală ordonată și bine orientată pentru a forma și dezvolta în timp puterea de decizie, de sesizare ale elementelor caracteristice, ale situațiilor, sistemul de autocontrol și autoreglaj conștient, o viziune corectă despre implicațiile corective ale activității de conducere în toate fazele acțiunii, ale luptei sau operației.

Raporturile ierarhice instituite pe timpul executării ordinelor își vădesc importanța lor funcțională, semnificațiile lor umane, morale.

Hotărârea reprezintă un act de deliberare creativă atunci când la realizarea ei este antrenată întreaga forță a comandantului. Soluțiile ingenioase sunt acelea care izvorăsc dintr-o cunoaștere profundă și de o evaluare corectă a necesităților, din curajul de impune realității un anumit curs și a merge pe drumul elaborat pentru a atinge obiectivele fixate; la ele se ajunge printr-o gândire suplă, inspirată și cutezătoare, eliberată de conformism și rutină, prin folosirea unor tehnici corespunzătoare de muncă intelectuală și prin exersarea continuă a calităților legate de voință.

Fiind un joc cu informația incompletă, rezultatul oricărei lupte este determinat nu numai de starea inițială a sistemul propriu și a celui inamic, ci și de stările intermediare, de numeroase schimbări ce survin pe timpul acțiunilor, schimbări care adesea schimbă starea inițială, necesitând corecții mari, uneori chiar de fond. Corelația se face pe baza unor noi elaborări, ceea ce reclamă clarviziunea și spiritul creator nu numai în faza de concepere și organizarea a acțiunilor, ci permanent, pe toată durata luptei, nu numai din partea comandantului, ci a tuturor luptătorilor.

Dezvoltarea armonioasă a personalității comandantului și a celorlalte cadre de conducere se asigură acolo unde se imprimă un „caracter experimental de cercetare a activității practice de pregătire.” (Emil Burbulea,1978). Activitățile complexe , aplicațiile, exercițiile tactice, contribuie la afirmarea capacității creatoare a comandanților, dacă acțiunea în rol a fiecărui participant este concepută într-un anumit mod, cu sarcini bine precizate, și apoi supusă unui test de observare, iar rezultatele parțiale și finale sunt interpretate, clasificate pe bază de criterii, dacă ceea ce se face azi este legat, prin preocupări, de ceea ce s-a făcut ieri și se va face mâine, dacă mișcarea aparent întâmplătoare uneori a comandantului răspunde în esență unor nevoi și exigențe metodologice, se înscrie pe anumite coordonate stabilite.

Există o deosebire observată în comportamentul comandanților care imprimă un caracter experimental procesului de instruire și al acelora care, tot activi la prima vedere, lasă spații largi pentru întâmplare. Conducând pregătirea de luptă a unității sau marii unități, ei lucrează după un plan personal, cu sarcini și obiective pentru fiecare nivel și categorie de pregătire, caută mereu căi îmbunătățite de acțiune , analizează temeinic mutațiile pentru a depăși stadiile atinse, anticipează consecințele intervențiilor lor, confruntând mereu experiența personală cu alte căutări, rezultatele cu metodele după care s-a lucrat. Pe câmpul de instrucție, comandantul care își consumă timpul după un plan bine chibzuit, urmărește totdeauna ceva anume, nu se lasă furat de ceea ce întâlnește în cale, se edifică cât mai bine asupra problemelor stabilite a fi rezolvate.

Calitățile personale, ca și deficiențele sunt puse în evidență de practică, de aspectele funcționale ale sistemului condus.

Participând la instrucție, îndrumându-și direct subordonații, comandantul are posibilitatea să-i cunoască direct, în activitatea ce o desfășoară pentru rezolvarea problemelor.

Un asemenea mod de lucru dă posibilitatea comandantului să acționeze într-o perspectivă clară, să cuprindă multe probleme, cu folos și temeinic, să desfășoare o muncă sistematică, să intervină calificat, eficient și în limitele competențelor sale, să evite tutelarea ca și lipsa de îndrumare și respect.

Lărgind și adâncind cunoașterea câmpului de luptă, perfecționând metodele folosite, provocând variații sistematice în situațiile tactice și operative prin implicarea procesului de creație, interpretând corect variațiile ce survin întâmplător, comandantul obține , prin efortul constant ce îl depune, rezolvări îmbunătățite pentru diverse probleme , o experiență sistematizată, utilă. Ca rezultat al meditației și acțiunii, al introducerii în munca proprie a elementului științific, al efortului continuu de adaptare la condiții și solicitări variate, propria lui persoană suferă transformări a căror principală consecință este amplificarea deschiderii selective la viață, creșterea capacității de autotransformare.

Orice comandant dorește să aibă succese în activitate; pentru a le obține trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare, mereu amplificată prin studiu și experiență personală, prin însușirea critică a rezultatelor propriei sale munci.

3.4. Climatul propice creativității

Atitudinea comandantului față de nevoia schimbării, a implementării elementelor de modernitate și alinierea lor la standardele zilei sau etapei trebuie considerate ca o dimensiune valorică a personalității comandantului.

Comandantul, trebuie să realizeze o temeinică cunoaștere și o profundă informare asupra stărilor reale de lucruri din organizația condusă, asupra nevoilor stringente de schimbare și modernizare. Numai cunoscându-le va ști și va putea acționa pentru optimizarea structurii și funcționalității ei.

Fiind înconjurat de oameni capabili, competenți și dornici de a perfecționa activitatea, de a-și asuma riscul unor experimente și soluții noi, comandantul va putea mai ușor să dea frâu liber imaginației, procesului de creație și va putea trece mai ușor de obstacolele întâlnite. Acesta trebuie să-i încurajeze și sprijine în demersurile lor, realizând astfel o adevărată echipă. Metodele găsite prin intermediul grupului eficientizează acțiunile.

Apelând constant la metodele și tehnicile actului creativ, comandantul le va utiliza pentru generarea unor idei și perspective inedite, pentru a identifica soluțiile eficiente.

Un rol important în procesul de creație revine și receptivității la ideile noi ale subordonaților, iar comandantului îi revine misiunea de a dovedi curajul necesar pentru a le examina, experimenta și după validarea lor să le implementeze în activitatea curentă. Acesta va da dovadă de încredere în potențialul creativ al oamenilor. Împreună cu colaboratorii, trebuie să-și asume eventualele eșecuri ale unor noi soluții.

Recunoscând public și deschis contribuția subordonaților la optimizarea activității și recompensare pe măsura eforturilor creatoare, îi va stimula pe aceștia. Succesul mărește gradul de satisfacție iar satisfacția amplifică dorința de succes.

Colaboratorii trebuie orientați sistematic, la fel și structura militară condusă spre probleme prioritare.

Proiectele de investigare, cercetare, experimentare și implementare trebuie să se facă în termene precise și responsabilități concrete.

Comandantul eficient realizează un sistem de documentare cât mai actual, bogat și variat, asigurând un flux permanent de informații pentru fiecare domeniu ce urmează a fi supus înnoirilor.

La subordonați, trebuie cultivat și stimulat curajul de a risca, componenta de bază a gândirii creatoare și a practicii eficiente. „pentru a înfăptui un lucru mare, trebuie să riști ceva mare (Fr. Mehring)” (Ghe. Arădăvoaice, 1999). Subordonații trebuie încurajați chiar dacă la început au înregistrat eșecuri în experimentarea unui nou mod de lucru, întrucât, încercarea lor reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere un rezultat ce permite reevaluări, reconsiderări, deschiderea unui alt drum ce va duce, în final, la soluția dorită.

Dialogul constituie un adevărat instrument de perfecționare a muncii atunci când se desfășoară într-o atmosferă de încredere și respect reciproc, de calm, de receptivitate. Orice sugestie va fi binevenită în procesul căutării soluțiilor, dincolo de statutul și rolul celui care o formează. Nici o idee nu trebuie respinsă aprioric, nu trebuie ezitată discuția ei cu subordonații.

Pronunțarea unor formule descurajante blochează exprimarea ideilor, inhibă imaginația și spontaneitatea creativă.

Obstacolele care se ridică în calea creativității, trebuie depășite. Aceste obstacole sunt:

inflexibilitatea unora, a acelor persoane care văd problema numai într-un anumit fel și nu cedează la nici un fel de argument;

răspunsul unic – convingerea unora că întotdeauna există o singură rezolvare corectă;

conformismul – folosirea tiparelor de gândire existente, neputința de a le structura sau abandona;

teama de a greși este piedica cea mai mare în calea învățării. Frica de a nu comite erori, de insucces, paralizează disponibilitățile creative.

Irosirea timpului, comoditatea intelectuală, teama de eșec, automulțumirea și desfășurarea activităților în virtutea obișnuințelor sunt dușmanul creativității.

Pentru a acționa nu este suficient să înveți regulamente. Trebuie să învățăm să gândim.

Întotdeauna comandanții militari, ca personalitați creatoare, vor respecta un anumit principiu, vor fi mereu în căutarea absolutului, vor da dovadă de o ambiție ieșită din comun.

CAPITOLUL IV

Studiul privind influența tipurilor temperamentale în procesul creativității

(APLICAȚIE PRACTICĂ)

Am optat pentru această aplicație, deoarece consider că, cunoașterea tipului temperamental al unui individ este reprezentativă în procesul de cunoaștere a personalității acestuia. Temperamentul individului îi conferă acestuia o serie de particularități specifice, pozitive sau negative pentru afirmare.

Pentru a caracteriza temperamental un individ în cazul nostru, un comandant militar, am urmărit cele trei proprietăți fundamentale ale sistemului nervos:

energia (forța, intensitatea);

echilibrul între forța procesului excitator și inhibator;

mobilitatea proceselor nervoase;

Descoperind astfel temperamentul subiecților am aplicat un chestionar în care am

urmărit gradul de creativitate al fiecăruia dintre ei.

4.1. Ipoteze și obiectivul cercetării

Ipoteze.

Între temperament și creativitatea comandantului militar există o relație directă,

temperamentul influențând în mare măsură gradul de creație al subiectului.

Obiectivul cercetării

Am încercat să determin tipul de temperament al unor comandanți, pentru a vedea relaționarea acestuia cu creativitatea.

Am consemnat doar rezultatele finale ale procesului de apreciere ale

temperamentului și valoare creativă a fiecărui subiect, fără a mai trece valoarea numerică a mediei fiecărui indicator, sau formulele folosite.

4.2. Desfășurarea propriu zisă a cercetării

Pentru determinarea relațiilor dintre temperament și creativitate, am realizat două probe.

Prima probă se dedică studiului tipului temperamental.

Ca eșantion am folosit un număr de douăzeci de comandanți de subunități, din A.F.T.

Fiecărui subiect i s-a atribuit câte un chestionar care cuprinde 16 întrebări și o scară de evaluare a acestora, acordându-se astfel nota 5 pentru foarte bine și nota 1 pentru calificativul foarte slab. (anexa 1)

Aceste întrebări au fost structurate în așa fel încât să redea informații despre indicatorii de apreciere a activității nervoase superioare (forța activității sistemului nervos, echilibrul proceselor nervoase fundamentale, mobilitatea proceselor nervoase).

În funcție de ponderea caracteristicilor specifice temperamentale, s-a obținut o repartiție în diviziuni specifice care reflectă tipul de temperament care domină subiectul.

Proba a doua a constat dintr-un chestionar care s-a atribuit subiecților investigați, chestionar care cuprinde un set de 20 de întrebări din viața cotidiană, aflând astfel nivelul de creativitate al fiecărui comandant de subunitate. (anexa 2 )

În final, am făcut o corelație între tipul temperamental al subiectului respectiv și gradul de creativitate al acestuia, urmărind astfel în ce măsură obiectivul cercetării s-a îndeplinit.

4.3. Analiza și prelucrarea datelor

Pentru a afla valoarea indicilor de apreciere a activității nervoase superioare necesari determinării tipului temperamental, am procedat la rezolvarea sarcinilor prezentate în anexa 3.

Pentru a determina tipul temperamental maximizator, am utilizat corelarea indicilor de apreciere prezenți în anexa 4.

Tipul temperamental specific fiecărui subiect este produsul și expresia interpretării indicilor de apreciere, iar valoarea rezultată în urma studiului este afișată în anexa 5.

Răspunzând chestionarului cu cele 20 de întrebări, am ajuns la concluzia că sunt 4 niveluri de creativitate: foarte creativi, creativi, puțin creativi, necreativi.

Foaia de răspuns conține 4 categorii de creativitate.(anexa 6)

Trebuie remarcat faptul că persoanele foarte creative aparțin tipului temperamental sangvinic, creativi persoanelor cu un temperament coleric, puțin creative temperamentului îmbinat între sangvinic-melancolic și slab creative pentru temperamentul flegmatic, iar necreativi pentru temperamentul melancolic.

4.4. Concluzii

Caracteristicile tipului de temperament se găsesc într-o mare sau mică măsură în personalitatea individului;

Fiecare individ caracterizat de tipul de temperament dă într-o măsură mai mare sau mai mică dovada că dispune de potențial creativ;

Creativitatea este influențată de experiența anterioară a subiectului, de gradul de profesionalism;

Creativitatea este influențată în mare măsură de forța absolută a sistemului nervos.

Concluzii

Actul de comandă militară, se face pe baza culturii acumulate de-a lungul întregii cariere.

Cele șase elemente componente ale personalității (intelectuală, dinamico-energetică, proiectivă, efectorie, relațională și constituțională) trebuie îmbinate într-o manieră cât mai egală în cazul personalității comandantului militar.

A fi o personalitate este o aspirație, un ideal realizabil. Este realizabil numai dacă un comandant nu se limitează doar la cunoștințele pe care le are, ci urmărește depășirea lor, însușirea altora noi cât mai corectă și mai eficace, implicându-se nemijlocit în acțiuni și integrându-se organic în preocupările unui colectiv.

Creativitatea este o aptitudine complexă, existând în funcție de fluiditatea ideilor, de raționamentul inductiv, de anumite calități perceptive și de personalitate.

Procesul creativ este favorizat de o atitudine pozitivă față de ideile noi și neașteptate.

Comandanți creativi dau dovadă de imaginație, de spirit inventiv și de originalitate.

Creativitatea este dimensiune valorică a personalității comandantului prin faptul că activitatea pe care o întreprinde acesta este de rezolvare a situațiilor de tot felul, în limitele regulamentelor militare.

Se scoate în prim plan capacitatea acestuia de ideație, modul în care aplică noul realității existente.

Câmpul de luptă este locul care reflectă cel mai bine dispoziția comandantului pentru creație. Realitatea câmpului de luptă, oricât de crudă ar fi, este o realitate care ne demonstrează capacitatea comandantului de a fi creativ, de a ieși împreună cu subordonații săi din situații limită, de a se întrece pe sine însuși. Astfel, creativitatea capătă o dimensiune valorică a personalității comandantului.

Bibliografie

Arădăvoice, Ghe.(2000), Comandantul și arta de a conduce, Editura Sylvi, București;

Arădăvoice, Ghe.(1999), Ghidul Practic al Comandantului (Șefului) eficient, Editura Sylvi, București;

Arădăvoice, Ghe.(1991), Personalitatea cadrelor militare, Editura Militară, București;

Arădăvoaice,Ghe.(1994),Comandantul(șeful),Editura A.Î.S.M.,Bucuresti;

Allport,G.W.(1991),Structura și dezvoltarea personalității,Editura Didactică și Pedagogică,București;

Bejat,M.(1971),Talent,inteligența,creativitate,Editura Științifică,București;

Burbulea,E.(1978),Creativitate,componentă valorica a personalității comandantului,Editura Militară,București;

Cioloca, I.(1972), Psihologie și Pedagogie Militară, Editura Militară;

Căpâlneanu,I.(1978),Inteligență și creativitate,Editura Militară,București;

Ciocan,I. Negreț,I.(1991),Formarea personalității umane,Editura Militară,București ;

Ciurusniuc,G.(1987),Perfecționarea capacitații de conducere a comandamentelor,Editura Militară,București;

Cosmovici,A.(1996),Psihologie generală,Editura Polirom,Iași;

Dicu,M.(1983),Introducere în psihologie,Editura Științifică,București;

Doron,R.(1990),Dicționar de psihologie,Editura Humanitas,București;

Doron,R. Parot,F.(1999),Dicționar de psihologie,Editura Humanitas,București;

Golu,M. Dicu,A(1972),Introducere în psihologie,Editura Științifică,București;

Guilford,J.P.(1959),Personality,New York,Mc Graw Hill;

18. Hayes,N. Orrell,S(1997),Introducere în psihologie,Editura All Educational,București;

19. Neculau,A.(1991),Cultură și personalitate,Editura Militară,București;

20. Popescu-Neveanu,P.,Personalitatea și cunoașterea ei;

21. Popescu-Neveanu,P. Zlate,M.(1993),Manual de psihologie,Editura Didactică și Pedagogică,București;

22. Tucicov Bogdan,A.(1973),Psihologie generală și psihologie socială,vol. II,Editura Didactică și Pedagogică,București;

23. Țopa,L.(1980),Creativitatea,Editura Științifică și Enciclopedică,București;

24.*** (1993),Pregătire psihică pentru luptă,Editura Militară,București;

25.*** (1972),Probleme de psihopedagogie militară,Editura Militară,București;

26.*** (1992),Psihologie și pedagogie militară,Editura Militară,București.

Bibliografie

Arădăvoice, Ghe.(2000), Comandantul și arta de a conduce, Editura Sylvi, București;

Arădăvoice, Ghe.(1999), Ghidul Practic al Comandantului (Șefului) eficient, Editura Sylvi, București;

Arădăvoice, Ghe.(1991), Personalitatea cadrelor militare, Editura Militară, București;

Arădăvoaice,Ghe.(1994),Comandantul(șeful),Editura A.Î.S.M.,Bucuresti;

Allport,G.W.(1991),Structura și dezvoltarea personalității,Editura Didactică și Pedagogică,București;

Bejat,M.(1971),Talent,inteligența,creativitate,Editura Științifică,București;

Burbulea,E.(1978),Creativitate,componentă valorica a personalității comandantului,Editura Militară,București;

Cioloca, I.(1972), Psihologie și Pedagogie Militară, Editura Militară;

Căpâlneanu,I.(1978),Inteligență și creativitate,Editura Militară,București;

Ciocan,I. Negreț,I.(1991),Formarea personalității umane,Editura Militară,București ;

Ciurusniuc,G.(1987),Perfecționarea capacitații de conducere a comandamentelor,Editura Militară,București;

Cosmovici,A.(1996),Psihologie generală,Editura Polirom,Iași;

Dicu,M.(1983),Introducere în psihologie,Editura Științifică,București;

Doron,R.(1990),Dicționar de psihologie,Editura Humanitas,București;

Doron,R. Parot,F.(1999),Dicționar de psihologie,Editura Humanitas,București;

Golu,M. Dicu,A(1972),Introducere în psihologie,Editura Științifică,București;

Guilford,J.P.(1959),Personality,New York,Mc Graw Hill;

18. Hayes,N. Orrell,S(1997),Introducere în psihologie,Editura All Educational,București;

19. Neculau,A.(1991),Cultură și personalitate,Editura Militară,București;

20. Popescu-Neveanu,P.,Personalitatea și cunoașterea ei;

21. Popescu-Neveanu,P. Zlate,M.(1993),Manual de psihologie,Editura Didactică și Pedagogică,București;

22. Tucicov Bogdan,A.(1973),Psihologie generală și psihologie socială,vol. II,Editura Didactică și Pedagogică,București;

23. Țopa,L.(1980),Creativitatea,Editura Științifică și Enciclopedică,București;

24.*** (1993),Pregătire psihică pentru luptă,Editura Militară,București;

25.*** (1972),Probleme de psihopedagogie militară,Editura Militară,București;

26.*** (1992),Psihologie și pedagogie militară,Editura Militară,București.