Creativitate Si Spiritualitate

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………………………………………

I. CADRUL TEORETIC……………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I. SPIRITUALITATEA…………………………………………………………………………..

1.1. Definirea conceptului………………………………………………………………………………………………………….

1.2. Spiritualitatea din punct de vedere religios…………………………………………………………………

1.3. Spiritualitatea secolului XXI……………………………………………………………………………………………….

1.4. Conexiunea dintre spiritualitate si creativitate din punct de vedere esoteric

1.4.1. Creativitatea umană este susținută de ființele spirituale din lumile subtile

1.4.2. Câmpul mental planetar determină descoperiri simultane

1.4.3. Spiritul timpului inspiră deopotrivă savanții și artiștii

1.4.4. Intuițiile geniale apar în stări modificate de conștiință

1.4.5. Interacțiunile umane transcend spațiul și timpul

1.4.6. «Creiere în rețea»

1.4.7. Importanța sincronizării cerebrale

1.4.8. Caracteristicile universului

1.4.9. Sufletul este fără limite

1.5. Creativitatea – element de bază al trans-psihologiei spirituale

1.6. Cercetări psihologice referitoare la creativitate

CAPITOLUL II.Creativitatea…………………………………………..

2.1. Sensuri ale creativității

2.2. Trepte ale creativității 

2.3. Niveluri ale creativității 

2.4. Faze ale procesului creativ 

2.5. Factorii creativității 

2.6. Cercetări pe tema creativității

2.7. Creativitatea, o cale spre divinitate

B.

OBIECTIVE

METODOLOGIA CERCETĂRII

Prezentarea eșantionului

Descrierea probelor

pagini 34

=== l ===

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………………………………………

I. CADRUL TEORETIC……………………………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL I. SPIRITUALITATEA…………………………………………………………………………..

1.1. Definirea conceptului………………………………………………………………………………………………………….

1.2. Spiritualitatea din punct de vedere religios…………………………………………………………………

1.3. Spiritualitatea secolului XXI……………………………………………………………………………………………….

1.4. Conexiunea dintre spiritualitate si creativitate din punct de vedere esoteric

1.4.1. Creativitatea umană este susținută de ființele spirituale din lumile subtile

1.4.2. Câmpul mental planetar determină descoperiri simultane

1.4.3. Spiritul timpului inspiră deopotrivă savanții și artiștii

1.4.4. Intuițiile geniale apar în stări modificate de conștiință

1.4.5. Interacțiunile umane transcend spațiul și timpul

1.4.6. «Creiere în rețea»

1.4.7. Importanța sincronizării cerebrale

1.4.8. Caracteristicile universului

1.4.9. Sufletul este fără limite

1.5. Creativitatea – element de bază al trans-psihologiei spirituale

1.6. Cercetări psihologice referitoare la creativitate

CAPITOLUL II.Creativitatea…………………………………………..

2.1. Sensuri ale creativității

2.2. Trepte ale creativității 

2.3. Niveluri ale creativității 

2.4. Faze ale procesului creativ 

2.5. Factorii creativității 

2.6. Cercetări pe tema creativității

2.7. Creativitatea, o cale spre divinitate

B.

OBIECTIVE

METODOLOGIA CERCETĂRII

Prezentarea eșantionului

Descrierea probelor

Argument

“Creativitatea este darul lui Dumnezeu pentru noi. Folosirea de către noi a creativității este darul nostru pentru Dumnezeu” Julia Cameron

Se vorbește foarte mult de spiritualitate: a devenit un trend să te declari spiritual și nu religios, iar practicile spirituale de cele mai diverse feluri câștigă tot mai mult teren. Se afirma într-o vreme că secolul 21 va fi unul spiritual sau nu va fi deloc, și adevarul este că se observă o deschidere tot mai mare în acest domeniu. Psihologia transpersonală a luat un avânt puternic, se studiază în școli, iar organizațiile cu preocupare transpersonală însumează tot mai mulți adepți.

Un alt subiect la fel de popular este cel al creativității. Și aceasta a fost studiată, în fel și chip, și majoritatea oamenilor își doresc să fie percepuți ca fiind creativi, pentru că aceasta caracteristică dă o nota de “special” celui căruia îi este atribuită.

Totuși, creativitatea și spiritualitatea au fost de prea puține ori studiate împreună și studii profesioniste realizate pe legatura dintre aceste două concepte sunt greu de găsit.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am pornit în acest demers provocator, de a pune față în față creativitatea și spiritulitate și a vedea dacă există vreo corelație semnificativă între ele, și cercetarea de față dovedește ca da.

Nu aș putea susține că trebuie să fii spiritual pentru a fi creativ; nici că trebuie să fi creativ pentru a fi spiritual, însa pot susține, conform rezultatelor cercetării că există o corelație pozitivă semnificativă între acestea două.

Mult prea des oamenii consideră că domeniul creativității este restricționat, aparținând doar artiștilor. Dar orice persoană are darul de a imagina și a se alătura Divinității în creația în curs a universului. Creativitatea se poate exprima prin practici spirituale. Fiecare cultură și tradiție face o legatură între creativitate și spiritualitate. Muzica, dansul, poezia și pictura sunt căi comune de a ne exprima sufletul și placerea de a trăi. Creativitatea apare în jocurile și improvizațiile noastre, în modalitățile în care ne raportăm la alții, ajută la descurcarea dificultăților și găsește soluții inovatoare la problemele lumii. Fiecare persoană, este un fel special de artist și fiecare activitate este o artă specială.

Spiritualitate:

Diferite accepțiuni ale conceptului de spiritualitate

Din punct de vedere al dicționarului explicativ al limbii române, spiritualitatea este caracterul a ceea ce este spiritual, ansamblu de idei și sentimente care caracterizează un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale, al specificului culturii sale. (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 2004)

Spiritualitatea, concept care a generat în epocă dezbateri și discordii, are o natură dublă: elementul uman (în ceea ce are acesta mai bun) și elementul divin (harul sau energia Duhului Sfânt)..

Spiritualitatea este un cuvânt dificil de definit, o spiritualitate este “o credință cu o anumită cale”. Stereotipic, este vazută ca ceva care se întâmplă într-o anumită regiune a inimii, dar spiritualitate este mai mult decât atât, este o gândire corectă cu privire la Dumnezeu, ca o modalitatea de a rămâne sigur în raportarea la Dumnezeu conform Bibliei. (Hanson, B., 2004).

Termenul de spiritualitate sugerează că este vorba despre emoții pozitive. Aceste emoții includ dragoste, speranță, veselie, iertare, compasiune, încredere, și gratitudine. Acestea reprezintă ceea ce Charles Darwin numea emoții sociale.

Spiritualitatea și religia diferă din multe puncte de vedere, termenul de religie referindu-se în general la aspectele interpersonale și instituționale ale religio-spiritualității care derivă din angajarea într-un grup religios formal, cu doctrine valori și tradiții specifice. Spiritualitatea și religia sunt ambele născute în creierul nostru, dar exista diferențe importante. În primul rând, religia trasează cercuri care ii exclude pe ceilalți, in timp ce spiritualitatea traseaza cercuri care ii include pe ceilalți. În al doilea rând, spiritualitatea este bazată pe biologie, iar religia este bazată pe cultură. (Vaillant, G.E. 2008)

Perspective religioase și psihologice asupra spiritualității

Una dintre căile de a ajunge la spiritualitate o reprezintă religia. Religia este un tip de comportament uman (credințe, ritualuri) referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia consideră că religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:

Funcția cognitivă:

Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor (Taylor E.B., 1871) oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.

Funcția acțională:

Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser (Fraser J, 1915) argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.

3. Funcția de reducere a anxietății:

Bronislaw Malinowski (Malinowski B, 1948) explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.

Funcția socială (structurantă):

Émile Durkheim, spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși. (Durkheim E., 1912).

Funcția compensatorie:

În societățile stratificate social, Karl Marx (Marx K., 1844) și Friedrich Engels, identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacție compensatorie. (Engels F., 1878).

Funcția identitară:

Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale. (Zamfir C. și Vlăsceanu L, 1993).

Religia poate lua forma unor credințe spirituale, cele mai cunoscute dintre ele fiind prezentate foarte pe scurt mai jos.

a) Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani. (Lacarrière J., 2002)

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos".

Instituția specifică creștinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

b) Budismul este o religie și o filozofie orientală care a originat în India în secolul al VI-lea î.Hr. și s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha ( Buddha Shakyamuni ), gânditor indian care a trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o puterincă influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) "învățăturile Celui Luminat". (Harvey, P., 1990).

c) Zen este curent filosofico-religios dezvoltat în Japonia in Evul Mediu. Incepind cu sec. XX Filosofia Zen este introdusă și în Europa.

Istoric Zen este un budism adaptat pentru Japonia. Raspindirea cea mai largă având loc în perioada evului mediu, când Zen devine "religia oficială" a clasei conducătoare – samuraii.

Zenul este transmisia exactă a practicii zazen. Este practica posturii și a respirației corecte, cu corpul și mintea unificate, abandonând astfel orice idee sau spirit de căutare ori de profit personal, detașat de complicațiile minții egoiste. Este postura în care "trezitul" Shakyamuni a atins iluminarea acum 2600 de ani. Maestrul Deshimaru o numea "întoarcerea la condiția normală, originară, universală a corpului și a minții". Zazenul se adreseaza deci tuturor, fără deosebire de vârstă, sex sau inteligență. Practicat cu regularitate, urmând învățătura maeștrilor autentici ai transmisiei, el conduce la transformarea radicală a viziunii noastre asupra lumii și aduce fericirea profundă în viața de zi cu zi. Mintea noastră îngustă, egoistă și complicată se deschide înțelepciunii celei mai înalte – înțelepciunea trezirii – iar spiritul compasiunii universale crește in noi, inconștient, natural, automat. Kodo Sawaki spunea: "Lăsați zazenul sa faca zazen!". Zenul nu este filosofie, nu este psihologie, nu este doctrina. El este dincolo de filosofii, de concepte, de forme. Esența zenului nu se exprimă prin cuvinte. (Dumoulin, H., 2005) .

d) Yoga este una din cele 5 școli ale Filozofiei Hindu, bazată pe meditație ca o cale spre auto-cunoaștere si eliberare. Textele Hindu care stabilesc bazele yoga conțin: Upanishadele, Bhagavad Gita, Yoga Sutra lui Patanjali, Hatha Yoga Pradipika și multe altele. În India, Yoga este privită ca fiind un mijloc de desăvârșire atât fizică, precum și spirituală. În afara Indiei, Yoga a început să fie asociată în primul rând cu practicarea așa-numitelor asana (poziții) incluse in Hatha Yoga(vezi deasemenea Yoga ca exercițiu), cu toate că a influențat intreaga familie de Religii dharmice și alte practici spirituale din toată lumea. Un practicant convins de Yoga este numit yogi, yogin (masculin), sau yogină (feminin).

Yoga, ca o combinare între exerciții si meditație este practicată de mai bine de 5 000 de ani.

De când a fost scrisă Bhagavad Gita, ramurile principale ale Yoga au fost clasificate astfel: Karma Yoga, Jnana Yoga, Bhakti Yoga și Raja Yoga. Frawley, David, Yoga and Buddhism. Hinduism Today, Februarie, 1998.

e) Iudaismul este religia și cultura poporului evreu. Fundamentele și istoria iudaismului constituie fundația istorică a multor alte religii, incluzând creștinismul și islamismul.

Este cea mai veche religie monoteistă (religie cu un dumnezeu unic, forma de "monoteism exclusiv") care a supraviețuit până astăzi (monoteismul exclusiv al faraonului reformator Akenaton precede scrierea Bibliei (Vechiului Testament); Textele sacre ale hinduismului, religie care se manifestă ca un monoteism inlcusiv, au și ele o vechime similară. În plus, chiar făcând abstracție de perioada politeistă a iudaismului, când evreii adorau diverși zei canaaneeni alături de Iahve, rămâne fapt totuși că tradiția iudaică a recunoscut dintotdeauna ființe cerești roind în jurul lui Iahve (dumnezeul iudaismului), fapt care cu greu poate face din iudaism un monoteism absolut. După exil, acest panteon evreiesc devine ierarhic, îngerii fiind structurați pe 6 sau 7 nivele, amintind astfel de emanațiile zeului Ahura Mazda. De altfel Biblia (Ieșire 15:11) îl citează chiar pe Moise spunând: "Cine e ca Tine între dumnezei Doamne?". Psalmul 86:8 reia și el ideea: "Nimeni nu e ca tine între dumnezei, Doamne". În alți psalmi (82:1, de exemplu) dumnezeul evreilor ni se spune că stă de vorba într-o adunare de dumnezei ("[. . .] El judecă în mijlocul dumnezeilor.") sau "alți dumnezei se închină Lui" (Psalm 97:7 – 9). De altfel, ca în orice religie politeistă, în afara membrilor acestor adunări de dumnezei menționați (J.R. Porter face ipoteza că membrii acestor adunări de dumnezei erau îngeri), există și eroi legendari și semizei, așa cum arată Biblia.(Porter, J. R., 2007).

f) Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. (Kepel G., 2005).

g) Hinduism: Credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. El nu poate fi definit decât enunțând ceea ce nu este (neti-neti). Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui Brahman.

“Acest univers este în întregime penetrat de Mine, în forma Mea nemanifestată. Toate existențele sunt în Mine, dar eu nu sunt în ele. În același timp, nimic din ceea ce este creat nu este în Mine. Iată puterea mea supranaturală! Eu susțin toate existențele, Eu sunt prezent peste tot, întrucât sunt chiar sursa întregii creații. Așa cum în spațiul eterat se ține vântul puternic, suflând peste tot, astfel să știți că în mine se țin toate existențele.” (Bowes, P 1976).

h) Taoismul (sau Daoism; în limba chineză Daojiao, în traducere "învățătura lui Tao") este o religie originară în China, instituționalizată ca atare aproximativ în secolul II î. Hr. S-a desprins dintr-o mișcare filozofică născută din îmbinarea filosofiei chinezești antice și operele spirituale ale lui Lao Zi. (Eliade, M.1984).

Spiritualitatea și practica spirituală sunt expresii care au diferite semnificații pentru diferiți oameni. Multă lume confundă practica spirituală cu procesul de a provoca conștientului stări de bucurie și profundă admirație pentru diverse “creații artistice”, dar aceste stari sunt foarte scurte, fiind doar “un surogat” pentru psihismul personal al omului. Dacă în trecut printr-o practică spirituală se punea problema atingerii unor performante deosebite ale unei persoane implicate în acest proces, în ziua de azi, a începutului de secol XXI, se pune tot mai accentuat problema atingerii unui nivel de echilibru. Persoana care trăiește într-un mediu modern, urban și cu un loc de muncă de 40 de ore pe săptămână, își găsește resursele interioare pentru o viață echilibrată, fără să apeleze la servicii medicale și tratamente psihologice. (Stănciulescu, R., 2008).Toate aceste transformări sociale duc la creșterea stresului personal ce se reflectă într-o profundă degradare a relațiilor interumane. Comunicarea între membrii unei comunități devine din ce în ce mai dificilă. Pe zi ce trece, străvechea vorbă populară: “vorbim împreună dar ne întelegem separat” devine din ce în ce mai actuală.

1.4. Conexiunea dintre spiritualitate și creativitate din punct de vedere esoteric

1.4.1. Creativitatea umană este susținută de ființele spirituale din lumile subtile

Actele de creativitate nu se nasc doar din creier, care ar fi un sistem închis. De fapt, în timpul oricărui proces creativ, se interacționează cu alte creiere și în măsura în care suntem pregătiți putem primi și inspirații din alte lumi superioare paralele.

Impactul mediului socio-cultural asupra persoanelor creative nu poate fi negat. Nimeni nu este un Robinson Crusoe și cu atât mai puțin oamenii sensibili, cum sunt artiștii, scriitorii, compozitorii. Problema abordată aici este cea a unei interacțiuni mai spontane, mai imediate decât clasicele influențe socio-culturale: este vorba despre posibilitatea unei conexiuni directe – în general inconștiente – a minții noastre cu altele în timpul procesului creativ. Aceste interacțiuni subtile care se realizează dincolo de percepțiile senzoriale obișnuite, sunt cunoscute de mii de ani: ele fac parte integrantă din mistica și metafizica tradițională, atât orientală, cât și occidentală. În zilele noastre, numeroase forme ale percepției extrasenzoriale au fost studiate în laborator și s-au obținut rezultate semnificative .

Efectul „gemenilor” sau transferul de imagini și informații între persoane intim legate, chiar separate de mari distanțe, este o dovadă în acest sens. Școlile de analiză tranzacțională și de psihologie transpersonală atestă și ele că existența interacțiunilor subtile dintre procesele emoționale și cognitive ale oamenilor nu poate fi pusă la îndoială. (Preston, J., Wanex, L.F. 2006).

Un asemenea tip de procese explică foarte bine actele excepționale de creativitate. Produsul creației ar fi mai degrabă cel al unei interacțiuni  decât cel al unui individ izolat. Sclipiri rare și miraculoase de creativitate apar mai mult la confluența proceselor creative în interconexiune decât realizate de un singur om. Explicația geniului ca o creativitate interactivă ar putea permite supunerea acestui fenomen surprinzător cercetării științifice. Creativitatea culturală, adică dezvoltarea colectivă a populațiilor prin intermediul unei activități creative proprie membrilor săi, este un element puternic în susținerea acestor idei. În acest tip de creativitate, membrii unei aceleiași colectivități nu par a fi singurii care interacționează, ceea ce ar putea fi explicat prin transferul de informație de tip clasic; membrii populațiilor îndepărtate au de asemenea, în mod vizibil, o anumită formă de contact. Realizări culturale similare au apărut la civilizații care este puțin probabil să fi avut un schimb de tip clasic în istoria lor. (Eliade, M. 1957).

1.4.2. Câmpul mental planetar determină descoperiri simultane

Stăpânirea focului a fost o descoperire care a survenit la populații îndepărtate, practic în același moment. Homo erectus a cunoscut focul în diferite locuri în aceeași perioadă: la Zhoukoudian, aproape de Pekin, la Aragon, în sudul Franței, la Vertesszollos, în Ungaria. Aceste comunități nu puteau în nici un caz cunoaște existența celorlalte. Se pare deci că ele au evoluat aproape simultan în arta focului, în întreținerea și aprinderea lui.

Culturile antice au realizat de asemenea, arme de o similaritate frapantă. De exemplu, toporul în formă de migdală, lacrimă sau picătură a fost o armă răspândită în epoca de piatră. În Europa, toporul era făcut din silex, în Orientul Mijlociu din cuarț, în Africa din cuarțit, șist sau diorit. Forma sa de bază era însă aceeași, iar similitudinea detaliilor execuției sale, în aproape toate civilizațiile cunoscute, nu poate fi explicată prin coincidența unor soluții utilitare destinate să răspundă nevoilor de aceeași natură – încercările și tatonările ar fi avut puține șanse să conducă la atâtea asemănări la aceste populații îndepărtate în spațiu unele de altele. (Alexe, D., 2008).

Asemenea sincronicități nu se limitează numai la cultura clasică. Ele au apărut chiar și în știința modernă. Există cazuri recunoscute de descoperiri făcute practic simultan de către cercetători care nu cunoșteau toate celelalte lucrări asemănătoare.

Fenomenul de sincronicitate culturală poate indica o interacțiune între indivizii care transcend limitele spațio-temporale ale percepțiilor senzoriale obișnuite și ajung să vibreze la unison, pe aceleași frecvențe de manifestare ideatică.

Multe acte de creativitate au fost influențate de o asemenea interacțiune percepută ca apariția unor viziuni sau chiar răspunsuri spontane la întrebări de mult puse.

1.4.4. Spiritualitatea ca și stare modificata de conștiință

Persoanele de geniu, cunoscute pentru asemenea intuiții repetate, sunt considerate înzestrate încă de la naștere cu calități deosebite și misterioase – Mozart, Michelangelo sau Shakespeare, pentru a nu cita decât câțiva. Acest punct de vedere este întărit prin fenomenul copiilor minune – adică acei copii care manifestă uimitoare capacități în domenii specifice, cel mai adesea în muzică sau matematică. A considera de asemenea persoane ca „înzestrate” sau realizările lor ca opere ale unui „geniu”, nu le explică deloc capacitățile, ci face doar să îi catalogheze astfel. Anumite asemenea intuiții de geniu apar în stări modificate de conștiință. Puțini artiști compun muzică, scriu poezii, pictează sau sculptează într-o stare de spirit obișnuită. Există apropae întotdeauna trecerea la un alt plan de conștiință și o concentrare profundă, apropiată de starea de transă.

Mozart spunea că operele sale îi veneau în timpul nopților când nu putea să doarmă. Îi veneau în întregime dintr-un loc insondabil. El nu auzea o bucată muzicală după alta, ci întreaga piesă în întregime. „Nu pot să spun cât este de încântător. Toate aceste intervenții, aceste creații se petrec într-un vis frumos, animat și viu”, scria el.

1.4.5. Interacțiunile umane transcend spațiul și timpul

Să ne oprim acum asupra actului creator. O persoană, dotată cu motivație puternică și o mare putere de concentrare, se focalizează asupra  acțiunii sau problemei date. O altă persoană, de asemenea motivată și concentrată, se focalizează asupra unei acțiuni de același tip. În aceste condiții, similaritatea dintre stările celor doi indivizi favorizează fiecăruia accesul la procese cognitive și emoționale de aceeași natură, ceea ce permite un dialog subtil care poate avea remarcabile consecințe creative.

Aceasta este mai mult decât o simplă conjunctură: dispunem acum de o dovadă semnificativă a interacțiunilor creier – creier.

Experimentele din Italia cu un sistem numit „brain holotester” – un encefalograf (EEG) capabil să măsoare nivelul sincronizării între emisfera stângă și cea dreaptă a creierului – arată că în timpul unei meditații profunde, sincronizarea dintre emisferele cerebrale crește considerabil. În plus, experiențe cu doi subiecți testați simultan indică faptul că în timpul acestor stări meditative profunde, undele cerebrale ale subiecților devin dublu sincronizate: stânga-dreapta și de asemenea, persoană-persoană. Cum un astfel de tip de sincronizare apare în lipsă totală a comunicării obișnuite, aceasta dovedește că persoane aflate în stări modificate de conștiință, care meditează împreună, își influențează procesele cerebrale. (Teodorani, M., 2004)

Transferul de imagini și de idei între persoane aflate în stare de meditație este într-adevăr un fenomen frecvent. Uneori, cei care meditează ajung în situații în care interacționează în viziunile lor. Spațiul și timpul nu influențează în nici un fel aceste fenomene.

Astfel, atunci când doi sau mai mulți oameni sunt într-un proces de creație, având o stare de concentrare elevată, stările creierelor lor pot să se sincronizeze într-o mare măsură, cu alte cuvinte să intre în rezonanță, fie că sunt sau nu apropiate fizic, chiar dacă se cunosc sau nu. Din punctul de vedere al proceselor fizice, procesele lor cerebrale sincronizate în final, permit astfel o formă mai specială de interacțiune. Aceasta poate să ia naștere fără ca persoana să fie conștientă de acest fapt.

Starea modificată de conștiință născută dintr-o concentrare intensă, dintr-o meditație, ne eliberează de adevăratele constrângeri, de limitări și condiționări greșite, iar aceasta permite receptarea acelor intuiții care hrănesc și inspiră persoana în procesele sale creatoare.

1.4.6. «Creiere în rețea»

Diferitele procese ale actelor excepționale de creativitate realizate prin rezonanță, pot fi ilustrate prin exemplul calculatoarelor în rețea. Sistemele de ordinatoare profesionale, contrar generației precedente, sunt deseori dispuse în rețea în punctele de lucru, ele însele legate la bănci de date, la sisteme de curier electronic, la rețele externe. În consecință, procesele puse în joc într-un punct de lucru dat nu sunt limitate la operațiile tastaturii sale. Un utilizator poate dirija informații atât locale, în punctul de lucru, cât și informații născute din legăturile cu exteriorul.

Dacă nu se cunosc efectiv procedurile sau programul prin care diferite acțiuni sunt apelate sau create, nu se poate ști dacă acestea sunt locale sau vin dintr-o arhitectură exterioară, eventual îndepărtată.

Creativitatea nu trebuie concepută în mod forțat, ca un dialog între două minți de același tip; pot fi implicate procese ale gândirii mai multor indivizi.

Analogic vorbind, este vorba de fapt de un fișier al ordinatorului central, accesibil tuturor utilizatorilor abonați. Programe speciale pot permite acestora să scrie în fișierul respectiv și să citească ceea ce alții au scris acolo. Elementele sunt uneori elaborate de mai mulți utilizatori, iar cei care le citesc nu au indicații asupra originii diferitelor contribuții.

Aceasta este o analogie cu un concept care „izbucnește”, devenind o intuiție, un concept impersonal, dar care rezultă dintr-o sinteză de acțiuni creatoare a mai multor indivizi. La nivelul cel mai profund, acest tip de intuiție se apropie de ceea ce Jung numea „experiență arhetipală”. Aici, inconștientul colectiv – de care Jung spunea că este „expresia psihică a identității structurale a creierului, în ciuda diferențelor rasiale” – funcționează ca un „bulletin-board” la scara speciei umane. (Jung, C. 1943)

1.4.7. Importanța sincronizării cerebrale

Analogia cu ordinatoarele în rețea nu poate fi împinsă prea departe și rămâne numai o analogie.Există însă factori naturali care generează interconexiunile de la om la om, cu proese de sincronizare cerebrală, prin fenomene complexe de rezonanță care depășesc de fapt funcționarea fiziologică a creierului.

În lumea fizicii cuantice, de exemplu, particulele prezintă proprietatea de nedeterminare: o particulă poate interacționa cu o particulă identică, transcenzând legile de transmisie a informației prin spațiu și timp (aceasta apare în ceea ce numim experiența EPR). În plus, particulele par a fi „informate” de stările cuantice ale fiecărei particule din cortegiul electronic ce înconjoară nucleul atomic (în acord cu principiul ecluziunii al lui Pauli), deși ele nu sunt conectate prin nici o forță fizică.

Într-o lume a viului, mutațiile genetice arată o capacitate complexă de adaptare la schimbările mediului și par într-un anumit fel „formate în interior” de către mediu, în timp ce genotipul este izolat de vicisitudinile care asaltează fenotipul. Iar în lumea conștiinței, informația, așa cum am spus, se transmite numai deasupra unui prag al percepțiilor senzoriale, iar acest fapt este demonstrat prin experiențele controlate, statistic semnificative, ale unor viziuni la distanță sau transmiteri de gânduri și imagini.

Studiul diferitelor cazuri de acest gen au condus la concluzia că ele au o origine comună: în natură, aceste fenomene sunt mai intim legate decât ceea ce știința pare să accepte de obicei. Un factor de conexiune există în toate domeniile de investigație, fizice, biologice, la fel ca și în cele psihologice.

De fapt, în absența unor asemenea „conexiuni apropiate” am vedea în universul nostru fizic altceva decât hidrogen și heliu; prezența sistemelor complexe necesare vieții nu ar fi atribuite decât unei formidabile șanse. În același mod, evoluția sistemelor biologice presupune explicații în termenii unui „plan” misterios sau altor factori metafizici, mai degrabă decât ajutorul conceptelor științifice serioase care se bazează pe proprietăți observabile ale naturii.

Fiecare dintre fenomenele cele mai remarcabile ale conștiinței și spiritului ar trebui să fie legate de domenii extra-științifice, cum ar fi cele ale psihologiei, misticismului și spiritualității. Întregul univers există, de fapt, printr-o inefabilă armonie. Nici chiar elementele lumii fizice nu și-ar găsi sensul, în afara Voinței și Grației Divine.

1.4.9. Sufletul este fără limite

Totuși, în anumite stări modificate de conștiință, unele elemente informaționale, transmise prin acest câmp, pot ajunge în conștiință. Iar aceasta poate conduce la fenomene paranormale ca telepatia și clarviziunea. Se poate de asemenea, declanșa intuiția, catalizând actele excepționale de creativitate.

Ideea unui asemenea câmp a fost anticipată de Aldous Huxley, în ceea ce el numea Filosofia eternă și de asemenea, dezvoltată de Rupert Sheldrake în celebra sa teorie a câmpurilor morfogenetice. Ideea exprimată de Carl Jung într-una din ultimele sale scrisori este, de asemenea pertinentă și vine să întărească pledoaria în favoarea existenței câmpului psi. „Ar trebui să renunțăm să mai gândim în termeni de spațiu și timp când abordăm realitatea arhetipurilor” scria Jung în 1961. „S-ar putea ca sufletul să fie fără limite, și nu un corp deplasându-se în timp. Sufletul nu are deloc noțiunea de spațiu și timp”. (Jung, C., 1961)

1.6. Cercetări psihologice referitoare la spiritualitate

Spiritualitatea studiată prin prisma psihologiei apare însă sub o altă formă. Rolul spiritualității în terapie a fost abordat în mai multe studii cum ar fi:

Spiritualitatea

Ca o evidență a cantității vaste de materiale publicate pe tema spiritualității, întrebarea referitoare le sens este prioritatea de top. Terapeuții ar trebui să țină cont în tratamentele lor de ideea că maturitate spirituală duce la sănătate mentală.

Studiile arată că majoritatea americanilor vor spiritualitate, dar probabil nu într-o formă religioasă. Interesul față de formele alternative ale spiritualității este evident în peisajul spiritual al Statelor Unite. Tot mai mulți oameni găsesc în spiritualitate ceea ce căutau în tehnicile de vindecare terapeutică și în noi inspirații.

Atunci când psihologia era o știință nouă, s-a încercat o distanțare față de explicațiile teologice ale comportamentului și se dorea să se descopere propriul adevăr prin cerințe științifice. Freud, fondatorul psihanalizei, a declarat religia ca fiind nimic altceva decât o formă de patologie, o nevroză obsesională care a crescut din sentimentele de neajutorare infantilă. Dar unii dintre cei mai respectați coriferi ai psihologiei: William James, Gordon Allport, Erich Fromm, Viktor Frankl, Abraham Maslow și Rollo Mayhave au tratat spiritualitatea ca o parte importantă și majoră a muncii lor. La fel ca și predecesorii lor, psihologii de azi nu au o atitudine unitară referitoare la religie, dar confirmă ăa aceasta joacă un anumit rol în sănătatea mentală a pacienților.Herbert Benson, M.D., șeful diviziei de Medicină Behavioristă la Centrul Medical Beth Israel Deaconess a demonstrat în cercetările lui că, în timp ce stresul este dăunător corpului, meditația zilnică (o formă de spiritualitate) poate reduce stresul și promova relaxarea, stimulând astfel starea de bine. (Elkins D. N.  1999) 

Holismul în psihoterapie și direcția spirituală

În această lucrare, autorii oferă o corecție pentru a înțelege termenul de holism folosit în literature psihoterapeutică orientate spiritual. Se vorbește despre relația dintre dimensiunea psihologică și spirituală a existenței umane. (Sperry, L.,  Mansager, E. 2004).

Psihologia modernă și înțelepciunea antică: practici psihologice de vindecare din tradițiile religioase ale lumii

Scopul cărții mai sus menționate este acela de a elucida conexiunea dintre procesele de consiliere și psihoterapie și o gamă largă de tehnici și practici spirituale. Oamenii cu cunoștințe experientiale foarte bune de ambele părți pot contrui cele mai bune “poduri”. (Harrow, J.  2005).

După cum se poate observa și din cele mai sus prezentate, cercetarile în domeniul psihologie asupra spiritualității se focusează asupra terapiei, fiind mai puțin studiată și dezbătută o relație a spiritualității cu creativitate prin prisma psihologiei. (Grun, A. 2002)

1.5.Creativitatea – element de bază al trans-psihologiei spirituale

Talentul = "o formă calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe, forma cea mai înaltă fiind geniul". (Bejat, M. 1971)

Abraham Maslow (1968) diferențiază între "special talent creativeness" (creativitatea datorata unui talent deosebit innăscut)  și "self actualizing creativity" (creativitatea  care ia naștere în urma evoluției psiho-spirituale și restructurării proceselor și funcțiilor psihice); 

Simion Mehedinți spunea în 1937: "Omul mare nu simte dorința de a fi Lucifer. Apetitul de stăpânire peste alții . . . îi este nu numai străin, dar și total antipatic. Om mare e numai acela care dovedește nu numai o deosebită putere de creație, dar are și destul echilibru interior pentru ca viața lui să poată fi pilduitoare pentru alții".

Prof. Mariana Caluschi (2001) studiază relația foarte strânsă dintre dezvoltarea creativității și procesul împlinirii Sinelui. Creativitatea = "o tendință accentuată sau dominatoare în structura motivațională a subiecților și o motivație intrinsecă puternică în procesul individuării și afirmării persoanei" .

2. Creativitatea

2.1 Definirea creativității și principalele abordări

Conștiința forței creative a omului datează de mult timp, dar interesul studierii aprofundate și aprecerii dimensiunilor acestei însușiri umane de excepție este de dată relativ mai recentă. Progresul societății omenești, datorat acumulării de milenii a actelor de creație din toate domeniile, a condus la modificarea radicală a lumii în care trăim, iar investigarea mai aprofundată a creativității, dimensiune fundamentale a spiritului uman, a efectelor sale în toate planurile, constituie o necesitate în scopul descifrări mecanismelor complexe care stau la baza sa și găsirii modalităților de stimulare și valorificare superioară a acesteia. Creativitatea reprezintă factorul esențial al progresului și cheia rezolvării problemelor tot mai compexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în același timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea autorealizării și promovării eului, dar și o nevoie socială, care asigură supraviețuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei.

Definirea creativității este dificilă datorită complexității fenomenului creației și a multitudinii abordărilor întâlnite în lieratura de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanaliști, filosofi, esteticieni, sociologi, axiologi, antropologi, lingviști, economiști, fiecare dintre aceștia punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia. Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea omului obișnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creații artistice, invenții tehnice sau descoperiri științifice și presupune un mod de a fi, imaginație, originalitate, talent, libertate interioară și distanțare de stereotipuri. Chiar și pentru cercetătorii acestei însușiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic și mai apoi științific, fiind asociată inițial de psihologi cu revelația pură sau chiar cu un proces patologic. Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G.W.Allport pentru a

desemna o formațiune de personalitate (creativitatea ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalității, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care marchează începutul investigațiilor sistematice asupra creativității. (Roco, M., 2001)

În decursul timpului au fost formulate sute de definiții ale creativității, fiecare autor încercând să surprindă acele elemente pe care le-a considerat esențiale, concentându-se fie asupra rezultatelor creativității, fie asupra procesului în sine sau asupra personalității creatorului. Al. Roșca selectează, dintre numeroase definiții, pe cele considerate elocvente pentru dimensiunea pe care o evidențiază, astfel creativitatea este după unii autori aptitudinea sau capacitate specific umană de a produce ceva nou și de valoare, iar după alții constituie un proces prin care se realizează un produs. (Roșca, Al., 1981).

Dicționarului enciclopedic (1993) consideră creativitatea ca “trăsătură complexă a personalității umane, desemnând capacitatea de a realiza ceva inedit, original".

O definiție mai largă prezintă creativitatea drept: “capacitatea de a organiza (reorganiza) elementele câmpului perceptiv sau imaginativ, indiferent dacă este vorba de joc, principii matematice sau cuvinte”. (Sillamy,N., 1983).

Potrivit lui Popescu-Neveanu: ”creativitatea presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate”. (Popescu-Neveanu, P., 1978).

G. Aznar, consideră creativitatea drept :“aptitudinea de a produce soluții noi, fără a utiliza un proces logic, ci stabilind raporturi de ordine îndepărtată între fapte”. (Aznar, G., 1971).

Privită drept “producția de idei noi și folositoare în orice domeniu” este poate cea mai simplă definiție a creativității, iar realizarea de noi conexiuni și obținerea de noi puncte de vedere, diferite, originale și folositoare sunt agreate de mulți autori. (Amabile, T.M., Conti, R., Coon, H., Lazenby, J., Herron, M., 1996)

Liviu-Mihail Băloiu și Ioan Frăsineanu definesc creativitatea drept: “capacitatea dea identifica noi conexiuni între elemente aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de noutate și ea este punctul de plecare a inovării”. (Băloiu, L, Frăsineanu, I., 2001).

Unii autori evidențiază faptul că aceasta nu este identică cu originalitatea, productivitatea, spontaneitatea sau rezolvarea cu succes a problemelor, chiar dacă de multe ori se folosesc acești termeni drept sinonime ale creativității. (Rothenburg, A., Hausman, C.R., 1976).

Privită drept „un proces personal de descoperire, parțial inconștient, care conduce la perspective noi și relevante”, creativitatea presupune ieșirea din blocajele mentale și deci o restructurare internă a cunoștințelor și imaginilor create în mintea noastră despre lucruri. Cel mai adesea, limbajul este modalitatea de expresie a creativității umane, iar imaginile și senzațiile prin care se manifestă creativitatea sunt dificil de transpus în limbaj, considerându-se chiar că adevărata creativitate începe adesea acolo unde se termină limbajul. (Rickards, T., 1985).

Nici lucrările mai recente, care fac o trecere în revistă a studiilor despre creativitate (Munteanu.A., 1994), nu reușesc să cristalizeze un punct unic de vedere și nici să impună o definiție atotcuprinzătoare, deși prezintă peste 30 de definiții ale creativității.

Sintetizând, putem considera creativitatea drept facultatea specific umană de a stabili relații noi între elemente cunoscute, de a rezolva probleme oferind soluții noi, originale, care au valoare teoretică sau practică. Acastă capacitate potențială se manifestă în cadrul procesului de creație și se finalizează în creația artistică, tehnică, stiințifică etc. Creativitatea este considerată ca un fenomen uman natural, ea putând fi analizată, atât ca un proces complex, cât și pornind de la rezultatele acesteia, produsele unice, originale și utile, fără a omite persoana creatoare și sfera de manifestare a creativității care este foarte cuprinzătoare, neexcluzînd practic nici un domeniu al activității umane. Dacă, de cele mai multe ori, se consideră definitorii pentru creație noutatea,

originalitatea și valoarea teoretică sau practică, nu lipsite de importanță sunt însă și productivitatea, utilitatea, eficiența, și ingeniozitatea. Criteriile folosite pentru delimitarea activității creatoare de cea reproductivă sunt diverse, dar ele vizează în esență elementele ce țin de originalitatea produsului creației, gradul ridicat de neobișnuit, raritatea sau unicitatea sa, noutatea dar și ingeniozitatea, adecvarea realității și însemnătatea economică, socială, culturală, științifică, tehnică, precum și valoare care să fie recunoscută social.

Credința mistică, potrivit căreia inspirația persoanelor creatoare este de natură divină, a dăinuit mult timp, magia care înconjoară actul creației ne fiind spulberată în totalitate de numeroasele studii și abordări științifice ale ultimelor două secole.

Grecii antici atribuiau celor nouă Muze, creaturi cerești, fiice ale lui Zeus și ale Mnemosinei, zeița memoriei, meritul de a-i inspira pe creatori, în timp ce în cultura creștină Dumnezeu a înzestrat omul cu puterea spiritului de a transforma lumea, datorită faptului că l-a creat „după chipul și asemănarea Lui”. Până la mijlocul secolului trecut atenția s-a concentrat asupra analizei procesului de creație, considerat drept un fenomen rar, apanaj al elitei științifice și al marilor creatori de opere literare și artistice însă, o dată cu transformarea creativității într-o necesitate socială, ea devine obiect de cercetare de sine stătător cunoscut sub denumirea de Creatologie.

Trecerea de la studiul creației la nivelul unei elite la studiul creativității pe scară mult mai largă a avut loc o dată cu formularea de către Guilford a unor ipoteze noi privind prezența aptitudinii creative, la niveluri variabile, la toți indivizii normali și posibilitatea educării și dezvoltării acesteia în vedera stimulării procesului creativ.

În secolul XIX, conceptul de creativitate începe să capete tot mai mult o conotație științifică, neurologii încercând să identifice acele zone din interiorul creierului uman responsabile cu gândirea originală și imaginația, diferită de gândirea rațională, care ar putea fi locul de desfășurare a procesului creativ. Oamenii de știință continuă să cerceteze aspectele psihologice, sociale, medicale implicate în creație, în căutarea răspunsurilor la întrebările privind mecanismul intim al creației, dar și pentru găsirea modalităților de stimulare și amplificare a ei.

Literatura de specialitate prezintă numeroase puncte de vedere, uneori chiar divergente, în funcție de abordarea mai mult sau mai puțin izolată a creativității, în prezent neexistând o teorie cuprinzătoare, care să abordeze acest fenomen în toată complexitatea sa. O primă abordare a creativității pornește de la analiza creațiilor științifice și tehnice deosebite, a marilor invenții care au marcat evoluția și dezvoltarea societății umane.

În funcție de modul în care este privit mecanismul producerii noutăților tehnice, s-au conturat o serie de teorii, mai mult sau mai puțin complexe, care au privit creativitatea în mod diferit și au subliniat unele dintre multiplele ei fațete, multe altele rămânând încă neelucidate. Evoluția acestor teorii, de la simplul studiu al creatorilor de geniu, la o abordare mai complexă, în care mecanismul creativității este examinat din diverse puncte de vedere, este de natură să aducă un plus de cunoaștere și implicit de înțelegere asupra acestei însușiri

umane deosebite. Astfel, dacă la începutul secolului trecut, concepþia tehnicã îndrepta atenția exclusiv spre creator, cel care realizează marile invenții care stau la baza progresului tehnic, către calitățile sale intelectuale de excepție, în vederea stabilirii modului în care funcționează mintea acestuia, făcându-se abstracție de nivelul de dezvoltare economică, socială, științifică, culturală al mediului în care trăiește creatorul, ulterior, apariția teoriei sociologice, consideră primordial cadrul socio-cultural care, prin evoluția sa și presiunea

cererii, face inevitabilă apariția invențiilor.

Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată știința, este încă insuficient delimitat și definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca și prin diversitatea domeniilor în care se realizează creația. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noțiune este difuzată de la un grup restrâns de specialiști la o populație mai largă, pierzându-și astfel caracterul univoc, stabilitatea și rigoarea. Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială.

Problemă de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanaliști, filosofi, esteticieni, sociologi și sociologi ai culturii, axiologi, antropologi, economiști – dată fiind complexitatea uimitoare a fenomenului, creativitatea este și în atenția lingviștilor și a psiholingviștilor. Precizarea termenului, impunerea lui în limbă din palierul neologismelor în cel al limbii comune și menționarea lui nu numai în dicționarele lexicale, dar și în cele de pedagogie și de psihologie, sunt tot atâția pași în conștientizarea și valorificarea creativității.

Psihologii  susțin  în  general  că ,,a  fi  creativ’’ înseamnă ,,a  crea  ceva  nou, original  și  adecvat  realității’’. Creativ  este  cel  care  se  caracterizează  prin  originalitate  și  expresivitate, este  imaginativ, generativ, deschizator  de  drumuri, inventiv, inovativ , etc .(Rocco, M., 2004) . Abordarea cretivității din punct de vedere a cercetărilor psihologice, a dat naștere diverselor teorii care tratează, fie prin prisma mecanismului creației, cum este cazul în teoria asociaționistă (conform căreia creativitatea derivă din găsirea de noi combinații între elementele integrate în combinații existente), în teoria comportamentistă sau cea configuraționistă, fie se axează pe caracteristicile psihologice ale indivizilor creatori cum este cazul teoriei trăsăturilor factorilor și, mai noi, a teoriilor psihanalitice care conferă preconștientului rolul predominant în actul creației.

Psihologia cognitivă consideră creativitatea capacitatea de a realiza un produs care să fie simultan inedit și adecvat, în timp ce stilul cognitiv definește căile caracteristice în care indivizii organizează la nivel conceptual mediul înconjurător.

Concepția asupra creativității putem spune că variază în funcție de cultura și epoca istorică la care ne raportăm, fiind evidentă inexistența unor norme absolute, universale în timp și spațiu, care să asigure aprecierea valorizatoare a rezultatelor procesului de creație. La un moment dat, un atribut unic, una sau mai multe persoane avizate sau chiar societatea în ansamblul ei evaluează și determină gradul de creativitate în raport cu alte produse de același gen. Astfel, putem considera consensul social ca fiind cel care conduce la recunoașterea și recompensarea creatorilor și operelor acestora.

Preocuparea de comensurare a creativității la condus pe J. P.Guilford la inițierea abordării psihometrice, testele elaborate de el și mai apoi de E.P. Torrance propunându-și o evaluare a creativității prin fluiditatea răspunsurilor, flexibilitatea lor și gradul de originalitate. (Scott, G., apud. Torrace, E. P., 1971).

Teoria neurobiopsihologică a creativității dezvăluie noi informații interesante și încearcă să găsească un răspuns științific, analizând în profunzime procesele care au loc în creierul uman. Diversele abordări interdisciplinare, care vizau studierea mai completă a creierului uman și înțelegerea modului de funcționare a acestuia, au condus la apariția, la sfârsitul sec.XX, a unui nou domeniu științific denumit psihobiologie . Dacă, în sec. al XVIII-lea, creierul era considerat un tot unitar, ulterior, grație cercetărilor neurologice, a început să fie deslușit modul de alcătuire și funcționare a acestuia. Astfel, s-a stabilit faptul că cele două emisfere au atribuții diferite, dar lucrează în complementaritate, fiind interconectate prin intermediul corpului calos, iar fiecare emisferă cerebrală are patru zone (lobul frontal, lobul parietal, lobul temporal și cel occipital) specializate în îndeplinirea anumitor funcții senzoriale și motrice. Emisfera stângă se referă la limbaj, calcul logic, capacitatea de analiză și abstractizare, fiindu-i caracteristice abordarea rațională, preferința pentru detalii și nu pentru ansamblu, grija de a proceda metodic. Emisfera dreaptă este universul gândirii fără limbaj, al percepției spațiale, al vederii în relief, al visului, imaginației, muzicii și al culorii, funcțiile sale dominante fiind imaginația și intuiția, fapt de natură a-i determina pe unii autori să localizeze aici și sediul creativității. Cele mai multe opinii converg însă către implicarea ambelor emisfere în procesul creației datorită dualității lor (deși se opun, ele funcționează în mod complementar, astfel una analizează folosind preponderent rațiunea, iar cealaltă sintetizează bazându-se pe intuiție).

Ned Herrmann face legătura între creativitate și lateralitatea cerebrală și pornind de la faptul că sistemul educativ este dominat de accentul pus pe verbal și rațional, deci pe dezvoltarea emisferei stângi, consideră că se înregistrează o criză a educației artistice prin neglijarea modurilor nonverbale, intuitive și imaginative (Herrmann, N., 1992).

Acest lucru pune în discuție specificul creativității științifice și a celei artistice, între care există asemănări în ceea ce privește procesele de creație, dar și o serie considerabilă de deosebiri în ceea ce privește maniera de percepție și de manifestare a acestora.

Teoria neurobiopsihologică a creativității crează un model integrat, în care diversele componente ale creativității sunt asociate cu anumite zone de funcționare a creierului (cortex și subcortex), pornind de la premiza că în mecanismul creației intervin atât procese de analiză, cât și de sinteză, imagini dar și cuvinte, conștientul dar și subconștientul, rațiunea dar și afectivitatea.

Prin urmare, creativitatea se dovedește a fi un domeniu complex, care a fost studiat din diverse perspective științifice, fapt de natură să aducă un plus de cunoaștere, dar nu suficientă încă pentru a putea emite o teorie unică.

Între direcțiile principale de studiu a creativității se regăsesc și cele care privesc caracteristicile personalității creative, natura și etapele procesului de creație, atributele produsului creației, natura mediului de creație și a situațiilor de creație.

În literatura de specialitate sunt evidențiate două tipuri de creativitate: primară care este un proces inconștient de generare de idei noi, neplanificat și neintenționat și ce secundară care presupune canalizarea eforturilor indivizilor creativi spre soluționarea de probleme.(Koonty, H., 1984).

I.A. Taylor face o nuanțare mai profundă și identifică cinci niveluri de creativitate care diferă prin profunzimea actului creator și amploarea acestuia:

creativitatea expresivă care este o manifestare spontană si fără o originalitate deosebită;

creativitatea productivă, specifică individului ajuns la un anumit nivel de îndemânare, care-i permite exprimarea creativă prin produsul realizat, fără ca acesta să fie original;

creativitatea inventivă este specifică inventatorilor care prin combinarea în mod inedit a unor elemente cunoscute găsesc noi utilizări ale acestora;

creativitatea inovativă este atribuită creatorilor de școli, de curente care aduc modificări profunde, de esență în artă, știință, tehnică etc. conducând la direcții noi de dezvoltare în domeniul respectiv;

creativitatea emergentă este cea mai rară si înaltă formă, fiind caracteristică marilor creatori care revoluționează diverse domenii ale cunoașterii sau experienței umane.

Potrivit specialiștilor fiecare om are o creativitate potențială pe care o poate exprima prin creativitatea artistică sau științifică, dar și prin realizarea de ceva nou care poate fi o idee, un plan o prietenie nouă. (Herrmann, N., 1992).  

2.1. Sensuri ale creativității

Ca formațiune psihică deosebit de complexă, creativitatea se caracterizeaza printr-o multitudine de sensuri:

Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluții, lucrări de specialitate, produse mai mult sau mai puțin materiale.

Utilitatea privește în special rezultatele acțiunii, care trebuie să fie folositoare, să  contribuie la bunul mers al activității.

Eficienta are în vedere caracterul economic al performanței, se referă la  randamentul  acțiunii, la  performanțele  care  să  pot  obține  prin  folosirea  rezultatelor  activității  creatoare.

Valoarea  produselor  activității  creatoare  trebuie  să  prezinte  însemnătate  din  punct  de  vedere  teoretic  sau  practic.

Ingeniozitatea  presupune  eleganță și deosebita  eficacitate  a  metodelor  de  rezolvare.

Noutatea  se  referă  la  distanța  în  timp  a  lucrurilor, ideilor.

Originalitatea  se  apreciază  prin  raritatea  ideilor, soluțiilor  sau produselor .

       Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea creatoare de cea reproductivă . I. A. Taylor (1959) consideră că:

performanța creatoare trebuie să prezinte o anumită însemnătate economică, culturală, tehnică, etc, valoare care să fie recunoscută social;

rezultatele trebuie să  fie formulate coerent și inteligibil.

S. Gollan (1963) stabilește patru tipuri de criterii în aprecierea creativității :

performanța  creatoare care se caracterizează prin eficiență, utilitate, noutate și originalitate;

procesul creativ, ale  cărui  trăsături specifice  sunt: spontaneitatea, asociativitatea, flexibilitatea, capacitatea combinatorică;

însușirile persoanei creative care privesc în primul rând motivele și atitudinile creative;

potențialul creativ, situație în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea și capacitatea  de  elaborare  prin  intermediul  unor  teste  specifice.

2.5. Factorii creativității 

Factori extrem de diverși ca natura,structura și valoarea acționează asupra individului pentru a genera contextul propice funcționării ei.

       Alexandru Roșca (1972) propune o modalitate de grupare a acestora într-o categorie de factori  subiectivi (ce  privesc  personalitatea  subiectului  creator) și o categorie de factori obiectivi în care autorul  include condițiile social-educative. Factorii subiectivi au fost  împărțiți  de  asemenea  în  trei  grupe: factori  intelectuali, aptitudini speciale  și  factori  non-intelectuali (factori  motivaționali  și  de  personalitate).

     Psihologul  american  J. P.  Guilford  a  elaborat  baterii  de  teste  menite  să  măsoare  comportamentul  creativ  și  care  sunt  axate  pe  gândirea  divergentă. Factorii  acestui  tip  de  gândire  măsurați  prin  bateria  de  teste  elaborate  de  Guilford  sunt:

fluența – care  exprimă  rapiditatea  și  ușurința  de  a  produce, în  anumite  condiții, cuvinte, idei, asociații, propoziții  sau  expresii;  

flexibilitatea – care  exprimă  capacitatea  de  a  modifica  și  restructura  eficient  mersul  gândirii  în  situații  noi, de  a  găsi  soluții  cât  mai  variate  de  rezolvare  a  problemelor, de  a  opera  trasferuri, de  a  renunța  la  ipotezele  vechi  și  de  a  adopta  cu  ușurință  altele  noi;

originalitatea – care  este  capacitatea  de  a  emite  idei  noi, soluții  ingenioase, neconvenționale, neobișnuite; se  consideră  a  fi  originale  acele  răspunsuri  care  frapează, care  sunt  ieșite  din  comun, care  ocolesc  căile  bătătorite  de  rezolvare;

sensibilitatea  la  probleme – care  este  capacitatea  de  a  remarca  cu  multă  ușurință  fenomenele  obișnuite, sesizând  prezența  unor  probleme  acolo  unde  majoritatea  nu  le  observă;

redefinirea ( restructurarea) – care  vizează  abilitatea  de  a  folosi  într-o  manieră  nouă  neobisnuită, un  obiect  sau  o  parte  a  acestuia.

Sub  influența  lui  Guilford, E. P. Torrance  a  realizat  și  el  un  set  de  teste  care  permit  evaluarea  a  două  forme  de  creativitate: verbală  și  figurală. Pe  lângă  factorii  fluiditate, flexibilitate, originalitate  și  elaborare, Torrance  include  alți  doi  factori:   

rezistența  la  închidere  prematură – exprimă  capacitatea  de  rezistență  perceptivă  la  figura  indusă  prin  stimul;

capacitatea  de  abstractizare  semantică – exprimă  abilitatea  de  interpretare  abstract-verbală  a  figuralului.

Însă creativitatea  nu  poate  fi limitată  la  factori  intelectuali  precum  gândirea  divergentă  și  imaginația  creatoare. Mulți  autori  consideră  factorii  non-intelectuali  precum  motivația, afectivitatea, atitudinile  creative  ca  fiind  cel  puțin  la  fel  de  importante  ca  și  factorii  intelectuali.

Motivația  intrinsecă  este  motivația  creativă  autentică  și  presupune  realizarea  unei  activități  datorită  faptului  că  e  percepută  ca  fiind  interesantă, placută, provocatoare  prin  ea  însăși, generatoare  de  bucurie  și  satisfacție.

      Caracterul  desemnează  un  set  de  atitudini  orientate  spre  propria  persoană, spre  ceilalți, muncă, norme  și  valori. Sensibilitatea  față  de  mediu, inițiativă, tenacitatea, încrederea  în  forțele  proprii  și  atitudinea  activă  în  fața  piedicilor  constituie  ingrediente  adesea  absolut  necesare  în  vederea  concretizării  în  creație  a  potențialului  creativ. Rolul  afectivității  în  realizarea  unei  creații  este  mai  mult  decât  evident. Emoția  pune  în  mișcare  mașina  cerebrală, este  factorul  dinamogen, acel element  care  asigură  unicitate  și  personalizează  produsul  creativ, trânsformandu-l  în  ceva  mai  mult decât  un  simplu  rezultat  al  unui  demers  logic. Afectivitatea  susține  procesul  creativ  atât  pe  parcursul  lui, dar  totodată  însoțește  sfărșitul  întregului  demers (satisfacția  și  implinirea  finală)  ceea  ce  poate  constitui  un  prim ,,pachet  energetic“  necesar  pentru  concretizarea  unei  noi  creații.

       După  cum este  și  firesc, temperamentul  are  de  asemenea  o  influență  majoră asupra  creativității. S-a  pus  problema  existenței  vreunui  tip  temperamental  predispus  către  creativitate. W. Ostwald  grupează  creatorii  folosind  ca  și  criteriu  viteza  de  reacție  spirituală  specifică  fiecărui  temperament, rezultând  o  grupare  în  clasici (asimilabili  flegmaticilor)  și  romantici (asemănători  sangvinicilor).

       Cercetările  contemporane  acordă  o  atenție  deosebită  atitudinii  creative, apreciată  drept  o  caracteristică  a  tuturor  persoanelor  cu  potențiale  aptitudinale  înalte. În  psihologia  românească, P.  Popescu-Neveanu, autorul  unui  model  bifactorial  al  creativității, plasează creativitate în ,,interacțiunea  optimă, generatoare  de  nou, dintre  aptitudini  și  atitudini. Aptitudinile  nu  sunt  creative  prin  ele  însele, ci  devin  astfel  în  măsura  în  care  sunt  activate  și  valorificate  prin  motive  și  atitudini  creative “(P. Popescu-Neveanu , 1978 , p. 157). Cele  mai  importante  atitudini  creative  sunt:  

încrederea  în  forțele  proprii și  înclinația  puternică  pentru  realizarea  de  sine;

interesele  cognitive  și  devotamentul  față  de  profesiunea  aleasă;

atitudinea  antirutinieră;

cutezanța  în  adoptarea  de  noi  scopuri  neobișnuite;

perseverența  în  căutarea  de  soluții  pentru  realizarea  proiectelor  propuse;

simțul  valorii  și  atitudinea  valorizatoare.

       Factorii  biologici  considerați  a  influența creativitatea sunt  ereditatea, vârsta  și  sănătatea  mentală.

       Condițiile  sociale  au  de  asemenea  o  importanță  foarte  mare  în  valorificarea  potențialului  creativ, curentul  umanist  accentuând  în  acest  sens  datoria  atât  a  individului  cât  și  a  societății  de  a  se  stimula  reciproc  în  sens  pozitiv.

       Familia, ca  factor  major  în  socializarea  primară, este  filtrul  prin  care  copilul  receptează  în  parte  lumea  și, în  același  timp, depozitarul  primelor  modalități  și  forme  de  raspuns  la  mediu  pe  care  acesta  și  le  însușește. De  modul  în  care  acest  mediu  încurajează  sau  inhibă  potențialul  creativ  al  copilului  depinde  și  evoluția  lui  ulterioară  în  acest  sens.

       În  ceea  ce  privește  rolul  școlii  în  stimularea  creativității  sau  în  inhibarea  acesteia  s-a  constatat  că  factorul  major  îl  constituie  atitudinea  profesorului  față  de  relația  sa  cu  elevul. Astfel, adeseori  se  poate  vorbi  de  o  adevarată  inapetență  a  profesorului  sau  învățătorului  în  raport  cu  elevii  creativi, aceștia  agreând  și  promovând  elevii  foarte  inteligenți  și  conformiști ( deci  prea  puțin  creativi).

       2.6. Cercetări pe tema creativității

Cercetări pe tema creativității și teste asupra creativității sunt foarte multe:

Definind și măsurând creativitatea: Merită folosite testele de creativitate?

Testele de creativitate măsoară procese cognitive specifice cum ar fi gândirea divergentă, asociațiile, construcția și combinare unor categorii cuprinzătoare, sau munca pe mai multe idei simultan. Cropley discută eficacitatea testelor de creativitate. Așa cum reiese și din acest studiu, mulți alți autori (e.g., Kitto, Lok & Rudowicz, 1994; Helson,1999) au sugerat că testele sunt bune însă mai curând ca teste de potențial creativ, decât ca teste de creativitate.

Focusarea pe un concept multidimensional al creativității, pe evaluarea potențialului creativ, pe folosirea testelor ca bază pentru consiliere diferențiată sugerează că testele de creativitate merită folosite. (Cropley A., J., 2000)

Hai să invetăm!

Abilitatea de a inventa apare natural la majoritatea copiilor. Implică atât creativitate cât și abilități în rezolvarea problemelor. (Booth Church, E.,  2006)

Personalitatea creativă

În ultimii mai bine de 50 de ani, multe studii au examinat caracterisiticile, atitudinile, preferințele, stilurile și alte calități personale care par a distinge indivizii cu creativitate foarte ridicată. Stilurile de evaluare construite pe baza cercetărilor tradiționale asupra personalității promit mult pentru identificarea talentului și dezvoltarea lui pentru toți indivizii, nu doar pentru cei recunoscuți ca dotați din punct de vedere creativ. (Selby, E. J., Shaw,E.J., Houtz, J.C., 2005)

Devianța creativă: Un studiu al relației dintre comportamentul creativ și constructul social de devianță.

Scopul acestui studiu a fost să confirme relația dintre constructul social de devianță și creativitate. La 268 de studenți le-a fost administrat un test care măsoară tendințele creative și un test pentru comportamentul deviant. Răspunsurile lor au fost analizate factorial și rezultatele au indicat un o corelație scăzută, dar totuși semnificantă între creativitate și devianță. Don Wells, D.,  Donnell, A.J., Thomas, A., Sandifer Mills, M., Miller, M., 2006)

Asociațiile verbale – indicatori emoționali: Asociațiile cu anxietate, psihoticism, neuroticism, extraversionism și creativitate

Indicatorii emoționali ai asociațiilor verbale au fost studiați în relație cu anxietatea, psihoticismul, neuroticismul, extraversiunea si creativitatea. Rar, dar nu bizar și atipic, asocierea de cuvinte a fost corelată cu crativitatea. (Bhardwaj, U.V., Seema,  Singh, Sukhdev 1996)

Neuroștiinta cognitivă a creativității

Acest articol, evidențiază un tipar al creativității bazat pe neuroanatomia funcțională. Progrese recente în neuroștiința cognitivă au identificat circuite distincte ale creierului care sunt implicate în înalte funcții specifice ale creierului. Până acum, aceste descoperiri nu au fost aplicate în cercetările asupra creativității. S-a propus recunoașterea a patru tipuri de baya ale insight-urilor creative, fiecare dintre ele mediat printr-un circuit neural distinct. Prin definițieinsight+ul creative survine constiință. Privind din perspectiva faptului că memoria de lucru funcționează pe baza cortexului prefrontal care ține conținuturile conștiinței, fiecare din cele patru circuite neurale distincte se termină acolo. Când creativitatea e rezultatul controlului deliberat, opus generării spontane, cortexul prefrontal de asemenea instigă procesul creativ. Ambele moduri de procesare, deliberat și spontan, poate ghida computația neurală în structuri care contribuie la conținuturile emoționale și în structuri care produc analize cognitive, evidențiind cele patru tipuri de bază ale creativității. Noul tipar teoretic sistematizează interacțiunea dintre cunoștință și gândirea creativă, și cum natura acestei relații se schimbă ca o funcție a domeniului și a vârstei. (Dietrich, A., 2004)

2.7. Creativitatea, o cale spre divinitate

Creativitatea se referă la calitatea adusă muncii. Ea reprezintă o atitudine, o viziune interioară, un mod de a privi lucrurile "Nu oricine poate fi un pictor" și de altfel, nici nu este necesar. Dacă toți oamenii ar fi pictori, această lume ar fi extrem de urâtă; ar fi foarte dificil să trăiești în ea. La fel, nu oricine poate fi un dansator, și de altfel, nici nu este necesar. În schimb, toată lumea poate fi creativă. Toate religiile lumii au afirmat că Dumnezeu este un creator.Experiența creativității înseamnă o pătrundere în lumea misterului. Tehnicile, expertizele și cunoașterea nu reprezintă altceva decât niște instrumente; adevăratul secret al creativității constă în abandonarea de sine în fața energiei care alimentează întreaga creație. Această energie nu are formă și nici structură, dar toate formele și structurile s-au născut din ea. Adevărata creativitate se naște din fuziunea noastră cu divinul, cu principiul mistic și incognoscibil. Ea reprezintă deopotrivă o bucurie a creatorului și o binecuvântare pentru ceilalți.

3. Inteligența emoțională

3.1. Scurt istoric și definirea conceptului de inteligență emoțională

În 1920, E.L.Thorndike identifică, pe lângă inteligența academică, un alt fel de inteligență pe care o definește ca inteligență socială, astfel : "abilitatea de a înțelege și lucra cu femei și bărbați, băieți și fete – de a te comporta cu înțelepciune în relațiile umane".

Între timp studiile legate de acest concept s-au înmulțit, astfel că prin anii '80, acest nou tip de inteligență a fost definit ca "inteligență socială" care înseamnă abilitatea de a stăpâni emoțiile personale și ale celorlalți, a le diferenția între ele și a folosi aceste informații pentru a ghida modul de gândire și acțiune. Tot atunci s-a făcut o diviziune a acestui concept astfel: inteligența inter- și intra-personală.

Prin inteligență interpersonală se întelegea acea abilitate de a îi întelege pe alții (ce îi motivează, cum lucrează, cum se poate coopera mai bine cu ei), iar inteligența intrapersonală a fost definită ca abilitate îndreptată spre propria persoană.

Primul care a utilizat termenul de „inteligență emoțională” a fost Wayne Leon Payne, în 1985. Astfel apare și prima definiție: inteligența emoțională este o abilitate care implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință. Aceste idei au apărut ca urmare a observării faptului ca anumite persoane aveau rezultate deosebite în practică și reușeau mai bine în viață decât altele al căror coeficient intelectual era, fără îndoială, mai mare. Sternberb a realizat astfel de sondaje și concluzia la care a ajuns a fost aceea că a fi inteligent nu înseamnă să ai inteligență academică, ci mai degrabă să ai abilitatea de a înțelege și de a stabili relații cu oamenii.Doar ca această capacitate a fost raportată inițial la inteligența socială.

Psihologul american Daniel Goleman prin publicația sa din anul 1995 – "Emoțional Inteligence: Why It Can Matter More Than IQ" ("Inteligența emoțională: De ce poate fi mai importantă decât IQ), aduce în actualitate și definește practic noțiunea de inteligență emoțională.. El o descrie ca pe un amestec de stapânire de sine, motivație, empatie, gândire liberă, tact și diplomație. Aceste atribute fac persoana respectivă să aibă o inteligența emoțională ridicată iar faptul ca ea le deține, o face să își poată controla reacțiile emoționale în raport cu alte persoane, prin conștientizarea factorilor care contribuie la apariția reacției respective. Așadar, inteligența emoțională este capacitatea personală de identificare și gestionare eficientă a propriilor emoții în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educație etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor, cu un minim de conflicte inter și intra-personale.

Tot Daniel Goleman separa raționalul de emoțional, afirmând că „de fapt, avem două minți, una care gândește și una care simte” care interacționează . Mintea rațională este „modul de comprehensiune de care suntem cel mai conștienți: mai proeminent în starea de trezire, operând cu gânduri, capabil să cântărească și să reflecteze” iar mintea emoțională care este un sistem de cunoaștere „impulsiv și foarte puternic, chiar dacă uneori ilogic” (D. Goleman, Inteligență emoțională, 2001). Relația dintre rațiune-emoție este evidențiată într-un sens poziv, astfel „cu cât un sentiment este mai intens, cu atât mintea devine mai dominant emoțională – și deci mai ineficientă din punct de vedere rațional” (D. Goleman, 2001). Dezvoltarea inteligenței emoționale (un coeficient emoțional ridicat) este extrem de importantă pentru reușita în viață. Ea permite ca aptitudinile intelectuale și creativitatea să fie puse în valoare. Chiar daca o persoană are suficiente cunoștințe și idei inteligente, faptul ca nu își cunoaște emoțiile și sentimentele, că nu reușește să le gestioneze o face să întâmpine dificultăți în încercarea de a-și construi relațiile cu ceilalți sau de a-și face o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaștere își pot da seama mai repede cum emoțiile și sentimentele îi pot afecta atât pe ei cât și pe cei din jur. În interiorul acestui concept au fost delimitate cinci elemente: cunoașterea emoțiilor personale, gestionarea emoțiilor, direcționarea emoțiilor către scop, empatia și capacitatea de a construi relații interpersonale pozitive.

Cunoașterea emoțiilor personale presupune identificarea emoțiilor și sentimentelor care se dezvoltă în diferite situații de viață dar și exprimarea lor coerenta, într-un context dat. Dificultățile de întelegere a acestora, dificultățile întâmpinate în verbalizarea lor sau neîntelegerea celor transmise pot fi generatoare de conflicte. Pentru a le evita este important să putem codifica și decodifica mesajele transmise, la nivelul verbal sau non-verbal, astfel încât să transmitem și să se înțeleagă corect sensul mesajelor. Legat de cunoașterea emoțiilor personale au fost facute numeroase studii. Începând cu anul 1950 și pana în 1960 psihiatrii Peter E. Sifneos si John C. Nemiah de la Bath Israel Hospital de la Harvard au observat faptul că o mare proporție a pacienților cu tulburări psihosomatice aveau dificultăți foarte mari în exprimarea verbală a emoțiilor. Acesti pacienti aveau și alte caracteristici comune ca: poastura țeapănă, concentrarea pe detalii precise și o imaginație săracă.

În 1972 Sifneos a introdus termenul de alexitimie care se referea la acest grup de caracteristici și a scris despre acesta în două publicații: “Răspândirea alextimiei. Caracteristici a pacienților psihosomatici” (The Prevalence of ‘Alexithimic’ Characteristics in Psihosomatic Patients), publicat în cartea “Topici ale cercetării psihosomatice” (Topics of Psychosomatic Research) din 1972 și în jurnalul “Psihoterapie și psihosomatică emoțională” (Psychotherapy and Emotional Psychosomatics) în 1973 și cartea sa “Terapie de scurtă durată și criye emoționale” (Short-Term Psychotherapy and Emotional Crisis).

Termenul provine din grecescul “a” (prefix care definește lipsa a ceva), “lexis” (vorbire, cuvănt) și “thimos”(emoții) și poate fi tradus adliteram ca “ o lipsă a cuvintelor despre sentimente”. Dar pentru o definire exacta se poate spune că alexitimia se referă la o abilitate limitată de a recunoaște propriile emoții și de a le exprima verbal.

II. OBIECTIVE SI IPOTEZE

Scop???? In primul rand scopul.

I. Obiectivele  cercetării 

      Obiectivele  cercetării  de  față  sunt  urmatoarele :

– să analizez corelația dintre domeniul de activitate și spiritualitate;

– să analizez corelația dintre domeniul de activitate și creativitate ;

– să identific existența unei conexiuni între creativitate și spiritualitate. 

II. Ipotezele  studiului  

Persoanele care activează în domeniul de activitate arte plastice Există o corelație pozitivă între domeniul de activitate arte plastice și creativitate.

Persoanele care activează într-un domeniu spiritual de tip yoga prezintă o atitudine pozitivă față de planul transpersonal, mai mare decât persoanele care nu activează în acest domeniu.

Exista o corelație între creativitate și atitudinea pozitivă față de planul transpersonal    

III. METODOLOGIA CERCETĂRII

Prezentarea eșantionului

În cadrul cercetării au fost utilizați 120 de studenți în anii terminali, câte 40 de studenți de la fiecare dintre: Universitatea Aurel Vlaicu, Arad, Facultatea de Teologie; Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Arte Plastice și Facultatea de Științe Economice, studenți cu vârsta cuprinsă între 21 și 24 de ani, media de vârstă fiind 22,13 ani.

Lotul  A (spiritualii) a  cuprins  40  subiecți  de la Facultatea de Teologie Arad, 25 băieți și 15 fete.

Lotul  B (creativii) a  cuprins  40  subiecți de la Facultatea de Arte Plastice Timișoara, 21 băieți și 19 fete.

Lotul C (grupul de control) a cuprins 40 de subiecți de la Facultatea de Științe Economice Timișoara, 17 băieți și 23 fete.

Descrierea probelor

în realizarea acestei cercetări au fost utilizazte următoarele teste:

Chestionarul “Atitudinea față de planul transpersonal”:

Acest chestionar vizează determinarea atitudinii față de planul transpersonal. Cuprinde 25 de itemi sub forma unor afirmații, iar răspunsurile la itemii sunt dispuse pe scara Lickert cu 5 trepte. Pentru introducerea în baza de date, răspunsurile au fost codificate astfel:

1 – dezacord total

2 – dezacord

3 – indecis

4 – acord

5 – acord total

Construirea itemilor chestionarului a fost realizată în funcție de :

Componentele atitudinii:

Cognitiv – itemii 1,2,5,8,11,14,17,20,23;

Afectiv – itemii 3,6,7,9,13,16,18,21,25;

Comportamental – itemii 4,10,12,15,19,22,24.

Specificul stării transpersonale

Modalitățile specifice celor două sisteme relgioase de accesare a planului transpersonal.

Caracteristicile semnatice urmărite în formularea itemilor au fost: comprehensibilitatea, evitarea ambiguității, referința personală, evitarea dezirabilității sociale.

Chestionarul are un coeficient Cronbach de 0,68, ceea ce arată ca este un instrument care îndeplinește criteriile de fidelitate.

Pe baza scorurilor obținute, subiecții pot fi încadrați în trei clase:

clasa 1 – atitudine negativă, de respingere a planului transpersonal, scor

clasa 2 – atitudine ambivalentă;

clasa 3 – atitudine pozitivă față de planul transpersonal.

b) Scala de orientare transpersonală în (procesul de) învățare (Shapiro & Fitzgerald, 1989)

O orientare transpersonală în învățare a fost descoperită în scrierile unor bine cunoscuți reprezentanți ai educației umaniste. Potrivit abordării transpersonale, școlile și alte medii pentru învățare ar trebui folosite pentru dezvoltarea potențialului spiritual la fel ca pentru cel academic, vocațional și socio-personal. În ciuda multor studii și masurători ale credințelor paranormale și transpersonale și practică, nu a fost nici unul dedicat exclusiv unei scale de masurare obiectivă ca aplicațiile în educație. Aceasta scală (The Transpersonal Orientation to Learning) a fost dezvoltată și validată pentru a întâmpina nevoia pentru asemenea masurători grijuli în climatul de controverse în creștere privind locul oricărei și a tuturor credințelor religioase în școlile publice. Această scală măsoară patru factori: tehnici imaginative în școli, preferarea misticismului în locul științei, tehnici paranormale în școli, conștiință transcendentă. Conform teoriei cercetătorilor Sharpio și Fitzerald, o abordare transpersonală în educație va genera și susține dezvoltarea potențialului spiritual uman. Pentru cotarea acestei scale se folosește o scală Lickert cu rang de 5 opțiuni de răspuns:

5 – acord puternic

4 – acord

3 – incertitudine

2 – dezacord

1 – dezacord puternic

Scala conține 40 de itemi

Chestionar de atitudini creative (Mihaela Roco, Universitatea București, J.M. Jaspard – Universitatea Louvain-La Neuve, Belgia)

d) Test de inteligență emoțională (Daniel Goleman)

Testul este elaborat de Daniel Goleman, autorul cărții „Intelegenta emotionala”, aparută în 1995. Testul este adaptat de Mihaela Rocco și constă în 10 întrebări ce prezintă unele situații (ecenării) în care se poate afla o persoană.

Completarea testului are în vedere, pe de o parte, asigurarea pe cât posibil a transpunerii individului în situația respectivă, iar pe altă parte, alegerea uneia dintre variantele de răspuns din cele patru posibile, care reprezintă unele modalități concrete de a reacționa în situațiile indicate de întrebări.

Scenariile conținute de itemi sunt următoarele:

Itemul 1.

Persoana se află într-o situație critică ce îi amenință viața. Trei dintre variantele de răspuns privesc capacitatea de a fi conștient de emoțiile personale, de a cunoaște situația din punct de vedere afectiv și de a răspunde adevcat, echilibrat la situațiile neobișnuite, critice sau stresante.

Itemul 2.

Un copil este foarte supărat, iar adulții care se afla în preajma lui încearca să-l ajute să depășească această stare emoțională negativă. Părinții, educatorii sau adulții în general, cei care au nivel ridicat al inteligenței emoționale, folosesc situațiea pentru a-i antrena emoțional pe copii, ajungându-i să înteleagă de unde provine starea emotionala negativă (supararea), ce anume îi determină să fie supărați, să înteleagă ceea ce simt, să observe alternativele pe care le pot încerca pentru a găsi soluțiile adecvate.

Itemul 3.

Un subiect adult se afla într-o situație care trebuie să fie modificată în vederea obținerii unor beneficii. Acest item al testului se referă la motivația proprie, intrinsecă, la capacitatea de a elabora un plan pentru a trece peste obstacole, frustrări și capacitatea de a urmări un scop. Este vizată „speranța” ca dimensiune a inteligentei emoționale.

Itemul 4.

Scenariul prezentat se referă la o persoană care are eșecuri repetate într-o anumită direcție. Doar una dintre variantele de răspuns se referă la gradul de optimism al persoanei, care o ajută să treacă peste piedici, să continue, să persevereze fără a se blama pe sine sau a se demoraliza.

Itemul 5.

În situația prezentată de test se urmărește comportarea persoanei față de minorități, atitudinea ei cu privire la diversitatea etnică, culturală, etc, doar una dintre variantele de răspuns indică modul optim de a crea o atmosferă deschisă diversității. Este vizată schimbarea prejudecăților prin acțiune asupra lor și prin adoptarea unui model democratic de stăpânire a furiei.

Itemul 6.

Acest item se referă la modul în care se poate calma o persoană furioasă. Varianta corectă de răspuns se referă la capacitatea empatică a persoanei, la modalitățile de stăpânire a furiei.

Itemul 7.

Reprezintă o situație în care unul dintre personaje este stăpânit de agresivitate, este mânios. Cel mai indicat răspuns în cazul unei dispute puternice este să ia o pauză, interval în care persoana se poate calma, și astfel nu mai distorsionează percepția situației în care se află, nu se mai lansează în atacuri violente pe care le regretă ulterior. După această perioadă de relaxare, persoana respectivă poate fi mult mai bine pregtită pentru o discuție utilă, productivă.

Itemul 8.

Într-un colectiv de muncă trebuie găsită o soluție pentru o problemă delicată sau plicticoasă. Prin răspunsul dat se arată că membrilor unei echipe trebuie să li se asigure relații armonioase, un climat psihic confortabil care să le permită exprimarea ideilor personale într-un mod natural degajat și creativ.

Itemul 9.

Un copil, un tânar sau un adult se poate afla în situații relativ stresante datorită, pe de o parte, timidității lor personale, iar pe de altă parte situațiilor relativ noi neobișnuite, care le accentuează starea de teamă. Răspunsul corectvizează implicare persoanelor respective în situații noi, atragerea lor în mod progresiv în relații interpersonale.

Itemul 10.

Se arată că o persoană care are inițiativă schimbărilor în activitatea ei este mult mai pregatită să se angajeze cu placere într-un nou gen de acțiune, învață mai repede cum să obțină performanțe superioare.Este important ca cineva să fie capabil să încerce și altceva decât ceea ce face în mod curent, dezvoltându-și astfel unele talente ascunse.

COTAREA TESTULUI

Până la 100p – punctaj sub medie

100p-125p – punctaj mediu

125p-175p – punctaj peste medie

200p – excepțional.

Modul de notare și interpretare a răspunsurilor la testul de inteligență emoțională constă în a aduna punctele corespunzatoare celor patru variante de răspuns de la cei zece itemi, după care se raportează punctajul obținut la etalon.