Creativitate Si Inovare

Cuprins

=== creativitate si inovare ===

Cuprins

Introducere

În urma semnalului tras de J.P. Guilford, studiile si cercetările asupra creativității s-au extins după anii 50, recunoscându-se, astfel, importanța si complexitatea fenomenului. Perspectivele prin care putem defini creativitatea sunt: ca produs, ca proces, ca potețialitate general umană, ca dimensiune complexă a personalității.

Principalele dimensiuni care pot fi delimitate si descrise în cazul creativității sunt: procesul de creație, produsul creat, personalitatea creatoare, mediul sau climatul social.

În încercarea de a diferenția personalitatea înalt creatoare de celelalte, A. Koestler distinge elemente legate de nivelul de constiință implicat, experiențele preferate, natura obstacolului ce urmează a fi depăsit.

Pornind de la ideea existenței unui potențial creator la nivelul fiecărui individ, A. Munteanu descrie nivelurile la care se poate structura creativitatea: expresiv, productiv, inventiv, inovativ si emergentiv.

Prin consens creativitatea este înțeleasă ca proces complex, amplu al activității de elaborare teoretică și practică a unor rezultate de excepție, fenomen care a ținut și continuă să țină preocuparea individului uman orientată spre inovare, perfecționare, elaborare, fabricare și valorificare a talentelor. Dovada acestui fenomen este dată de preocupările universale asupra acestui proces, de contribuțiile școlilor psihologice, a școlii psihologice românești în explicarea acestui proces: C. Rădulescu- Motru, Șt. Odobleja, Mihai Ralea, Ștefănescu Goangă, V. Pavelcu, P.P.Neveanu, Ursula Șchiopu și alți gânditori români.

Combaterea piedicilor creativității rămâne o preocupare fundamentală pentru indivizii umani angajați în acest proces. Aceste piedici sau blocaje sunt atât de natură internă, deci subiective, cât și de natură externă, din exteriorul creatorului. Tratând aceste fenomene, A. Cosmovici susține că blocajele creativității sunt de trei feluri: sociale, date în principal de conformism, acea obișnuință ca toți oamenii să gândească la fel, în mod obișnuit, iar cei care au alte idei sau comportamente sunt priviți cu suspiciune, instalându-se; astfel, descurajarea, lenea; metodologice, manifestate prin rigiditatea algoritmilor anteriori, a acelor succesiuni de operații care conduc inevitabil la rezolvarea problemei. În această categorie de blocaje intră și critica prematură, respectiv când apar tot felul de idei, de imaginații în legătură cu rezolvarea unei probleme. Numai că în raport cu ivirea unei idei noi subiectul o critică pe aceasta, în principal valoare ei, provocând, astfel, blocarea apariției altora; emotive, exprimate prin frica, teama de a nu greși, de a nu se face de râs, ca și graba de aproba, de accepta prima idee, fenomen care duce la blocaje, omițându-se faptul că procesul de creație este dificil și de durată.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI ȘI ELEMENTE FUNDAMENTALE DESPRE CREATIVITATE

I.1. Caracterizarea generală a creativității

Cele mai multe dintre cercetările actuale privind creativitatea sunt orientate spre domeniul științific și tehnic. Termenul de creativitate a fost introdus de G.W. Allport, în 1938, în urma înțelegerii faptului că substratul psihic al creației este ireductibil la aptitudini și presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate.

Trăsăturile definitorii pentru creativitate sunt noutatea și originalitatea răspunsurilor, ideilor, soluțiilor, comportamentelor. Noutatea se referă la distanța în timp a unui produs față de cele precedente, în timp ce originalitatea se apreciază prin raritatea produsului. Rezultă deci că un lucru poate să fie foarte nou, recent, dar poate să aibă un grad de originalitate redus, comportând doar mici modificări față de produsele existente anterior.

Foarte important pentru aprecierea creativității este valoarea produselor realizate. Valoarea se referă la calități intrinseci ale produsului, ideii, cât și la valoarea lui socială.

O serie de alte trăsături sunt implicate creativității, dar necesare pentru caracterizarea ei. Este vorba de eficiența, productivitatea, utilitatea produselor, ideilor sau soluțiilor noi și originale. Rezultă, deci, că nu orice produs al activității care este nou și /sau original este întotdeauna și creator. Multe răspunsuri “noi” și “originale” nu prezintă valoare și nu corespund cerințelor obiective sau nu sunt adecvate realității, fapt pentru care ele nu întrunesc calitatea de a fi creative.

Există mai multe forme de creativitate în dependență de:

Creativitatea reprezintă, deci, capacitatea de a identifica noi legături între elemente (obiecte, evenimente, legi) aparent fără legătură între ele.

La începutul secolului al XIX-lea se cunoșteau foarte bine trei legi din științele naturii, și anume:

(1) un material încălzit puternic devine incandescent (știut încă din antichitate)

(2) un material incandescent ținut în aer se oxidează (Lavoisier, 1789)

(3) metalele și grafitul conduc curentul electric și, la trecerea curentului se degajă căldură, în timp ce oxizii nu au această proprietate (1841).

În 1882 un american de geniu, Edison, a făcut legătura între cele trei elemente aparent fără prea mare legătură între ele și a avut ideea de a încinge puternic (1) prin trecerea unui curent electric (2) un fir de grafit plasat într-un balon vidat pentru a nu se oxida (3) și a realizat astfel una din cele mai mari invenții ale epocii moderne: becul electric. Ulterior, perfecționările tehnologice au permis înlocuirea firului de grafit, fragil mecanic, cu firul de wolfram și au înlocuit vidul, care niciodată nu era perfect, cu azot, un gaz inert, ambele modificări prelungind mult viața becului, metodă care se folosește și astăzi.

Legăturile se stabilesc mai degrabă intuitiv decât logic și ele apar de regulă, mai întâi, sub formă de idei. Am putea spune deci că procesul de creativitate se materializează în generarea de idei cu caracter original, idei creative.

O idee creativă este caracterizată prin următoarele trăsături:

– diferită;

– atipică;

– făcută altfel decât de obicei;

– foarte potrivită scopului;

– genială.

și cu cât are mai multe din aceste trăsături, cu atât șansele ei de succes sunt mai mari.

Creativitatea implică trei pași:

– selectarea informației, cu alte cuvinte să identifici elementele între care se vor stabili noile conexiuni. Desigur că nu toți oamenii învățați sunt și inventivi, dar inventivii se vor găsi întotdeauna între aceștia.

– realizarea de conexiuni noi (de exemplu, să potrivești piesele unui puzzle, sau, mai bine, să obții o nouă imagine pornind de la puzzle – uri diferite). Aici este probabil că trăsăturile native ale oamenilor joacă un rol foarte important. În ultimii 50 de ani s-au pus însă la punct așa numitele tehnici de creativitate care permit unor oameni obișnuiți (așa cum sunt marea majoritate) să genereze idei creative.

– analiza (să vezi dacă ideea este sau eventual poate fi făcută a fi acceptabilă de către piață). Etapa de analiză este esențială deoarece o idee, oricât de originală, nu poate fi niciodată valorificată imediat ca atare, ea trebuie analizată, dezvoltată, ceea ce presupune timp și efort. Este, de aceea, de văzut în ce măsură timpul și efortul merită acordate.

Creativitatea ca sistem de producere a informațiilor noi se prezintă la mai multe nivele:

a) expresiv – comportamental – se referă la trăsăturile psihice implicate în activitatea creatoare (spontaneitate, plasticitate, receptivitate, asociativitate), calități care nu sunt încă bine structurate, relativ stabile.

b) procesual – calitățile creative ale diferitelor mecanisme și operații psihice sunt deja cristalizate fiind structurate într-un stil intelectual de abordare creativă a problemelor, stil care asigură elaborarea unor produse noi în plan subiectiv, dar nu și la nivel social;

c) productiv –aptitudinile creative se obiectivizează în obținerea unor produse noi atât în plan subiectiv cât și în plan obiectiv, gradul de originalitate și valoare a produselor fiind relativ scăzut;

d) inovativ – la acest nivel anumiți factori de creativitate, cum ar fi: ingeniozitatea, operativitatea, plasticitatea, abilitatea de a sesiza relații neobișnuite sau însușiri mai puțin cunoscute ale obiectelor, fenomenelor, capacitatea de interogare, facilitează elaborarea unor produse noi prin modificări, adaptări ale celor deja existente (raționalizări, inovații);

e) inventiv – trăsăturile psihice cele mai importante pentru acest nivel sunt capacitatea de abstractizare și generalizare, sintetizare, stabilirea de asociații cât mai îndepărtate, elaborarea de analogii. Produsul obținut prezintă un grad înalt de noutate și originalitate având o valoare socială ridicată (invențiile);

f) emergent – la acest nivel produsele obținute constau în principii, teorii care revoluționează un domeniu de activitate, impunând restructurarea substanțială a sistemului conceptual din domeniile respective, ele deschid noi perspective de studiu și au o largă aplicabilitate (de exemplu teoria relativității).

I.2. Etapele procesului creator

Există patru mari etape ale procesului creator și anume: prepararea, incubația, iluminarea și verificarea.

Gradul de importanță a etapelor diferă în funcție de domeniu. Toate etapele sunt strict necesare de parcurs, existând totuși o pondere a acestora. Astfel, pentru domeniul științific și tehnic, spre deosebire de alte sfere de activitate în care predispozițiile native au un rol mult mai însemnat decât în știință și tehnică, “prepararea” deține un loc de mare însemnătate. Modul în care este analizată și formulată o problemă, natura materialului informațional acumulat, experiența profesională, familiaritatea cu un anumit domeniu, eforturile depuse în activitatea de căutare a soluțiilor sunt aspecte ale etapei de pregătire care influențează în mod considerabil calitatea rezultatelor muncii în sfera tehnico-științifică.

A) Prepararea sau pregătirea

Cuprinde următoarele subetape:

– observația sau sesizarea problemei;

– analiza și definirea problemei;

– acumularea materialului informațional;

– formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului, schițarea primelor soluții.

a) Subetapa observației constă în sesizarea problemei, adică a unei dificultăți, nevoi. “Deficiențele” sunt aspecte care duc la creație în știință și tehnică, specialiștii din aceste domenii fiind receptivi la ele și în același timp elaborând modalități pentru depășirea lor. Fiecare dintre aceste modalități conține elemente de noutate și originalitate, desigur în proporții foarte variate.

Dintre condițiile care favorizează parcurgerea acestei etape sunt de amintit următoarele două: sensibilitatea la implicații și față de abaterile, deviațiile de la normal.

b) Analiza și definirea problemei, subetapă în care se formulează în termini mai clari deficiența, nevoia sesizată în cadrul primei etape. Este o fază preponderent analitică.

Există o serie de condiții necesare din partea specialistului de care depinde reușita activității în această subetapă:

– capacitatea de separare a esențialului de neesențial (invenția înseamnă alegere și discernământ);

– selectarea informațiilor relevante pentru problema studiată;

– gradul de cunoaștere a domeniului facilitează selectarea informației relevante în raport cu problema.

c) Strângerea materialului de lucru

După ce o problemă a fost clar definită are loc culegerea informațiilor necesare pentru rezolvarea ei. Cantitatea și natura materialului informațional au o importanță deosebită. Strângerea unor informații cât mai variate, relevante în raport cu problema, constituie un factor favorizant al creativității.

d) Subetapa operațională

După formularea problemei începe activitatea de căutare a soluției. Căutarea “mintală” este un moment cheie. Au loc operații de căutare îmbinate cu iluminări sporadice care conțin în germene viitoarea soluție.

Căutarea se poate realiza în două moduri:

– prin încercare și eroare – varierea la întâmplare a mai multor alternative;

– prin elaborarea unui model de căutare a soluției.

În această subetapă au loc restructurări parțiale și treptate ale informațiilor despre problemă. Simbolurile au un rol fundamental în restaurarea creativă a informației despre problemă.

Originalitatea are un rol important în etapa de căutare preliminară a soluției, permițând elaborarea unor asociații noi, inițierea unor noi direcții de căutare mai deosebite, elaborarea unor noi modele de căutare a soluțiilor.

Factorii care blochează creativitatea în această fază sunt:

– tendința de folosire a modelelor familiare, tradiționale pentru căutarea soluției la problema dată;

– fixitatea metodei;

– autoimpunerea unor restricții iluzorii.

B) Incubația

Incubația este etapa de așteptare în urma perioadei îndelungate de preparare. Este o etapă în care persoana este aparent pasivă și relaxată.

Caracteristic acestei etape este revenirea în mod inconștient asupra problemei. Activitatea se desfășoară preponderent pre și inconștient. Interacțiuni între materialul stocat și informația actuală se produc în plan mintal utilizându-se operații de combinare și sinteză asemănătoare cu cele conștiente care se desfășoară însă cu o viteză mai mare decât acestea din urmă.

Mulți autori consideră creativitatea rezultatul acțiunii proceselor preconștiente, care prezintă un grad de libertate și flexibilitate mult mai ridicat decât procesele conștiente.

C) Iluminarea

Iluminarea este momentul central al creației. Este un moment de scurtă durată, unic și irepetabil. Inspirația se bazează pe etapele precedente de acumulare activă de informații și pregătire conștientă, prelucrare pre și inconștientă a datelor vechi și a celor noi.

Iluminarea se produce în stări mai puțin conștiente – de somn, stare de trezire, în general tocmai când nu te aștepți să poți găsi o soluție la o problemă, pentru care te-ai frământat zile și poate nopți în șir la masa de lucru, fără să obții însă ideea. Deja problema nu se mai afla în sfera preocupărilor active, conștiente ale persoanei.

Iluminarea este facilitată de următoarele condiții:

– ambianță plăcută, intimă persoanei;

– capacitate de transpoziție;

– liniște, singurătate.

Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creației sunt:

– asociațiile îndepărtate;

– efectuarea de analogii între diferite domenii;

– elaborarea de metafore.

Iluminarea este faza în care ideea, soluția la o problemă apare brusc, fără știrea sau intervenția persoanei.

D) Verificarea

Verificarea este o etapă foarte importantă pentru domeniul tehnicoștiințific.

Pentru aceste domenii este un proces îndelungat, anevoios și foarte laborios.

Nu în toate domeniile putem vorbi de o verificare propriu-zisă a ideii creatoare, ci în artă, de exemplu, în această ultimă etapă opera suferă un proces dialectic de acceptare si respingere, prin transformarea acesteia într-o formă obiectivă, accesibilă consumatorilor de cultură. Drumul operei către public poate fi îngreunat de efectul Zeigarnic, de care vorbeste J.S. Bruner, si care desemnează tendința creatorului spre perfecțiune, si astfel el recurge la revizuiri successive ale operei. Asa de pildă, M. Eminescu a scris 14 versiuni ale Luceafărului, L.M. Tolstoi elabora câte 7-8 variante ale operelor sale principale.

Verificarea se desfășoară în trei mari faze:

– de proiect, are loc desăvârșirea ideii și materializarea ei într-o soluție tehnică reală;

– de execuție, materializarea fizică și aplicarea soluției tehnice în laborator;

– de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validității soluției respective.

Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire și cizelare a ideilor, soluțiilor, presupunând o gândire solidă.

I.3. Factorii intelectuali ai creativității

Modul de gândire științifică și capacitatea de investigație științifică constituie axe principale ale creativității științifice și tehnice. Capacitatea de explorare științifică constituie o aptitudine specifică a creației. Ea presupune orientarea spre ceea ce este esențial, probabil, inexistent încă, dinamica și interacțiunea fenomenelor studiate.

Spiritul de observație științifică este o componentă esențială a creativității. Acesta se remarcă prin următoarele caracteristici: precizie, completitudine, caracter sistematic, cuantificare și control. Ca oricare dintre factorii creativității spiritul de observație este educabil.

Factorii intelectuali implicați în activitatea creatoare sunt foarte numeroși. Psihologul american J.P. Guilford a încercat să-i grupeze într-un “model tridimensional al intelectului”.

Fiecare dintre parametrii modelului poate fi schimbat cu ceilalți, existând 120 de combinații posibile (5 x 4 x 6 =120), fiecare dintre acestea reprezentând aptitudini diferite.

Vom încerca să prezentăm factorii intelectuali ai creativității raportându-i la modelul tridimensional al lui Guilford.

1) Inteligența constituie unul dintre factorii importanți ai creativității. Platon o definea ca fiind “capacitatea care permite spiritului uman să înțeleagă ordinea din univers”; după Descartes, inteligența este “un mijloc de a-ți însuși o știință perfect raportată la o lume de lucruri”; Stern apreciază că inteligența reprezintă “capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop și în rezolvarea de probleme” – după el “neinteligent nu este numai acela care gândește prea puțin acolo unde o gândire bună ar putea duce la o soluție mai bună, dar și acela care gândește prea mult în probleme care nu solicită acest efort”; Spearmen considera inteligența ca fiind “aptitudinea de a opera cu simboluri”.

În rezumat, se apreciază că inteligența constituie un factor (aptitudine) general, comun tuturor operațiilor intelectuale. În acest caz, se poate considera că și operația de memorare poate fi apreciată ca operație a inteligenței (conform modelului lui Guilford).

În cazul unei memorii mecanice nu putem vorbi de prezența inteligenței, deși ea, din punct de vedere teoretic, este un factor comun tuturor operațiilor intelectuale. De aceea, inteligența raportată la modelului lui Guilford privește mai ales operațiile: cogniție, producție convergentă și elaborare.

2) Rezolvarea de probleme

O problemă constituie orice situație pentru care nu avem cunoscute, scheme, modalități de soluționare a ei. Rezolvarea de probleme se referă la adaptarea la situații noi. Orice proces de creație presupune și rezolvări de probleme, dar nu orice rezolvare de probleme înseamnă și creație. În general, în cazul rezolvării de probleme se ajunge la o soluție relativ nouă, dar la una singură. Creativitatea este o formațiune mai complexă decât procesul de rezolvare de probleme.

S-a constatat că oamenii înalt creatori se deosebesc de cei slabi creatori nu prin capacitatea de a rezolva probleme, ci prin abilitatea de a căuta și formula probleme.

3) Imaginația

Creativitatea este identificată cu imaginația datorită concomitențelor afective și emoționale și datorită desfășurării spontane, relativ inconștiente a mecanismelor de creație.

Imaginația permite ieșirea dintr-un sistem cunoscut și descoperirea de noi relații. Datorită imaginației, se poate ieși de pe “autostrăzile gândirii” care, prin natura lor, direcționează mintea omului pe căi deja trasate de concepții și practici existente. Părăsirea temporară a sistemului obișnuit de a gândi, de a formula și rezolva probleme, facilitează descoperirea altor “drumuri” de a gândi.

Spre deosebire de inteligență, care operează cu noțiuni (concepte) și este strict dependentă de legile obiectului cunoașterii, imaginația utilizează imagini, deosebit de complexe și dinamice, dispunând în același timp de grade de libertate mult mai înalte decât inteligența. Mecanismele operaționale ale imaginației creatoare sunt: asocierea, combinarea.

Asocierile și combinările inedite (între obiecte, fenomene care par cu totul diferite între ele) duc la apariția ideilor originale. Creativitatea presupune aprecierea unor elemente cât mai îndepărtate între ele.

Psihologul american W. J. J. Gordon a pus în evidență următoarele mecanisme, “stări psihologice” ale procesului creator:

– detașarea, inventatorul “se simte” depărtat de lume, la distanță cât mai mare de datele problemei pentru a le putea aborda cât mai obiectiv, fără nici un fel de prejudecăți;

– implicarea, mecanism prin care creatorul se transpune în situația lucrurilor, a elementelor problemei;

– amânarea, sentimentul necesității de autodisciplinare și rezistență în fața oricărei încercări premature de a găsi soluția la problemă;

– speculația, abilitatea de a lăsa gândurile să zboare liber, încercând elaborarea cât mai multor asociații cât mai diferite și ieșite din comun;

– autonomia obiectului, creatorul resimte acest sentiment atunci când se apropie de rezolvarea conceptuală a problemei.

W. J. J. Gordon a relevat următoarele condiții psihologice favorabile creativității:

– interesul viu față de lucrurile comune din zona vastă a experienței de fiecare zi, care apare evidentă pentru un om informat;

– abilitatea de a tolera și folosi neevidentul, acele informații și observații care din punctul de vedere al logicii și bunului simț par să nu aibă nici o legătură cu problema abordată (capacitatea de a te juca, de a vorbi ca un copil, de a stârni neîncrederea adulților).

Pentru asimilarea mecanismelor intime creației este necesară respectarea următoarelor două procedee: “Transformarea familiarului în străin (necunoscut)” și “Transformarea străinului în familiar”. Primul procedeu constă în inversarea, transpunerea modurilor cotidiene de a percepe și interpreta realitatea în moduri noi, cu totul diferite de cele cunoscute. Un asemenea tip de orientare în realitate (dirijat permanent spre nou) provoacă anxietate și nesiguranță spre deosebire de modurile uzuale de a percepe lumea care dau omului un sentiment de încredere și securitate.

În creativitate, este absolut necesar curajul, asumarea riscului. Felul comun, obișnuit de a privi lumea este confortabil, comod dar el învăluie omul într-o stare de amorțeală.

Cel de-al doilea procedeu constă în “transformarea străinului în familiar”. Într-o situație nouă primul lucru pe care ar trebui să-l facă o persoană este să înțeleagă problema (datele noi) prin raportarea la cunoștințele accesibile și cunoscute lui, convingându-se astfel că datele noi nu-i sunt atât de străine, îndepărtate de experiența lui cotidiană. Acest

procedeu contribuie la reducerea senzației de teamă, uneori a dezorientării și încordării afective pe care le resimțim atunci când ne aflăm în fața unor probleme mai mult sau mai puțin diferite de acelea cu care ne-am obișnuit.

4) Sensibilitatea la implicații constă în observarea și analizarea unei nevoi, cerințe și examinarea informației respective. Deoarece nevoia constituie sâmburele unei probleme, această abilitate este denumită sensibilitate la implicații și probleme. În modelul intelectului al lui Guilford apare ca evaluări semantice de implicații. Această abilitate nu constituie doar un simplu factor intelectual al creativității, ci reprezintă o dispoziție complexă a personalității întâlnită sub denumirea de “abilitatea de a recunoaște probleme acolo unde ceilalți nu le văd”.

5) Procesele asociative

Creativitatea presupune activitatea combinatorică – punerea în relație a unor elemente existente separat până la un moment dat. Activitatea creatoare implică operații de combinare și recombinare la toate nivelele psihice: perceptiv, intelectiv și de personalitate.

6) Fluiditatea se referă la bogăția, ușurința, rapiditatea stabilirii de asociații, la debitul verbal, ideațional (de idei), expresional (de formele de expresii).

În funcție de felul materialului cu care se operează există mai multe tipuri de fluiditate:

a) fluiditatea ideațională: cantitatea de idei, cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri elaborate de individ. În modelul tridimensional al intelectului corespunde categoriei de producții divergente de unități semantice.

b) fluiditatea asociativă: cantitatea de asociații, relații, produse, în special stabilirea de analogii, similarități, sinonime. În modelul tridimensional al intelectului corespunde producției divergente de relații semantice.

c) fluiditatea expresională: cantitatea de noi expresii, idei care să se potrivească într-un sistem, o organizare structurală, propoziții, idei, întrebări, răspunsuri. În modelul intelectului al lui Guilford corespunde producției divergente de sisteme semantice sau figurale.

d) fluiditatea verbală: cantitatea de cuvinte produse în unitatea de timp, cuvinte ce trebuie să corespundă cerințelor unei clase anterior stabilite. În modelul tridimensional al intelectului corespunde producției de unități semantice, simbolice.

e) fluiditatea figurală: cantitatea de desene alcătuite pe o anumită temă. În modelul tridimensional al intelectului elaborat de Guilford corespunde producției divergente de unități figurale. Fluiditatea este importantă pentru creativitate deoarece asigură o mare cantitate de răspunsuri existând șansa de a găsi un număr mai mare de răspunsuri bune, de calitate superioară.

7) Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a mersului gândirii în raport cu situațiile noi, la posibilitatea de a opera cu ușurință transferuri, de a renunța la vechile puncte de vedere și adoptarea altora noi, la schimbarea matricelor experiențiale și a sistemelor de referință.

Flexibilitatea poate fi:

– spontană, situație în care inițiativa elaborării unei diversități de clase de răspunsuri aparține persoanei. În modelul intelectului corespunde producției divergente de clase semantice, figurale, simbolice.

– adaptativă, elaborarea unei diversități de clase este sugerată de instructajul probei. În modelul intelectului corespunde producției divergente de transformări figurale.

Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice următoarele două trăsături (specifice flexibilității):

– abstractizarea – modelul de căutare a soluției este foarte clar, relative independent de contextul dat al problemei, urmărindu-se permanent lărgirea ariei de căutare a soluțiilor;

– generalizarea – stabilirea unor clase foarte largi.

8) Originalitatea reprezintă producerea unor răspunsuri statistic rare în cadrul comunității în care au fost emise. În modelul matriceal al intelectului corespunde producției divergente de transformări semantice.

Originalitatea nu este un factor pur intelectiv, ci constituie o dispoziție a întregii personalități. Ea este o dimensiune multifactorială. Inteligența este abilitatea de a rezolva problemele adaptativ, corespunzător în mod adecvat cerințelor realității. Originalitatea desemnează capacitatea de a rezolva probleme, nu numai adaptativ, dar mai ales

neobișnuit și în cât mai multe feluri.

Ingeniozitatea este originalitatea de metodă de rezolvare. Un om este desemnat ca fiind ingenios atunci când rezolvă problemele cu o eleganță neobișnuită, într-un mod abil și surprinzător.

9) Elaborarea reprezintă stabilirea pașilor detaliați în rezolvarea unei probleme, luarea în considerare a cât mai multor implicații și consecințe pe care le poate avea soluția la o problemă. În modelul intelectului corespunde producției divergente a implicațiilor semantice simbolice și figurale.

1. 4 Motivele și atitudinile creative

1.4.1 Motivația

Motivația este motorul oricărei acțiuni și activități. Caracteristicile motivației creative sunt:

a) motivația are un caracter ofensiv sau de creștere (de dezvoltare). Datorită acestei trăsături persoana își menține starea de încordare care este necesară continuării acțiunii de căutare a soluțiilor.

b) motivația are caracter neperiodic, adică pe măsură ce o persoană dobândește o serie de cunoștințe într-o problemă, îi crește dorința de a afla cât mai multe lucruri noi.

c) motivația creativă este directă sau intrinsecă; omul acționează din plăcere și din dorința de a face acțiunea respectivă, nu urmărește un alt scop, exterior acțiunii.

d) persoana creatoare este preponderent orientată spre conținutul muncii și nu spre aspectele de climat.

e) persoana este preponderent orientată spre obținerea unor performanțe superioare în muncă.

În orice acțiune pe care o întreprindem (mai ales în cadrul sarcinilor profesionale) intră în joc două tipuri de motivații:

– dorința de a avea succes;

– teama de eșec.

f) motivația creatoare are un caracter extensional. Un om înalt creativ are proiecte foarte variate, în timp ce unul slab creativ este dominat de un singur domeniu de activitate.

Persoanele înalt creatoare se manifestă în cât mai multe domenii de acțiune (cel puțin 2-3 diferite de sfera de activitate profesională curentă).

1.4.2 Atitudinile creative

Atitudinile creative îndeplinesc un rol decisiv în realizarea, autorealizarea și autodepășirea persoanei. Ele reprezintă o trăsătură de personalitate. Amintim câteva dintre atitudinile creative:

capacitatea de a fi uluit și de a te mira în fața lucrurilor foarte banale.

capacitatea de a te concentra;

experiența proprie;

receptivitatea față de nou care presupune adaptarea ușoară la situații, probleme noi, chiar dacă acestea sunt mult ieșite din comun;

curaj în abordarea situațiilor noi și asumarea riscului;

nonconformismul intelectual și profesional;

orientarea către un viitor cât mai îndepărtat – deosebită capacitatea de previziune, anticiparea unor probleme care vor apare într-o perioadă mult mai îndepărtată;

sensibilitatea față de experiență – manifestarea curiozității față de ceea ce este bine știut printr-o continuă atitudine de interogare;

căutarea creativă;

abilitatea de organizare optimă și eficientă a timpului – este necesar ca fiecare persoană să-și planifice activitatea profesională și extraprofesională, să ierarhizeze problemele și să le soluționeze în funcție de importanța lor;

responsabilitate profesională – asumarea întregii răspunderi pentru problemele rezolvate sau nerezolvate;

finalizarea și obiectivarea ideilor, proiectelor;

atracții față de lucrurile de specialitate cu șanse reduse de a fi soluționate de prima dată;

forță intelectuală și morală pentru argumentarea propriilor idei;

autonomie și independență în realizarea lucrărilor de specialitate, realizarea lucrărilor de specialitate, realizarea proiectelor, a strategiilor de lucru prin efort individual;

evitarea problemelor rutiniene, a muncii repetitive;

relativă independență de opiniilor altora;

independență în gândire și acțiune;

aprecierea și autoaprecierea după originalitatea rezultatelor;

spirit de investigație științifică;

nivel de aspirație ridicat – în plan profesional;

inițiativă;

încredere în forțele proprii;

abilitatea de a opera în același timp cu cât mai multe idei;

autodepășirea, relativa nemulțumire față de lucrurile deja realizate, terminate și reluarea lor în alte unghiuri;

tendința de autoperfecționare continuă.

I.5. Teorii legate de evoluția creativității

În dezvoltarea acestui domeniu s-au conturat mai multe curente de gândire sau teorii privind evoluția creativității. Unele dintre acestea sunt grupate în raport de evoluțiile tehnice (concepția tehnică, teoria sociologică, teoria tehnicistă și teoria structuralistă), iar altele în funcție de influența factorilor psihologici (teoria asociaționistă, teoria configuraționistă, teoria comportamentală și teorii psiho-analitice).

Concepția tehnică a creativității și a produselor sale a debutat o dată cu perioada afirmării unei gândiri, la sfârșitul secolului trecut, potrivit căreia evoluția tehnicii este asigurată de creațiile marilor inventatori. Potrivit acestei teorii, persoana care realizează actul de creație are rolul esențial, iar creația, ca proces de producere de noi idei, se datorează în exclusivitate calităților intelectuale de excepție ale creatorului.

Teoria sociologică, promovată în perioada interbelică, are o puternică determinare socială, este previzibilă și orientabilă. Potrivit acestei teorii, accentul nu se mai pune pe individ, ci pe contactul socio-cultural, în sensul că un anumit nivel al acestuia, la o anumită presiune a cererii, invențiile sunt determinate, inevitabile.

Teoria tehnicistă pune accentul pe rolul structurilor ethnic existente în crearea noilor structuri. Ideea esențială constă în aceea că orice obiect tehnic nou este rezultatul unei evoluții interioare, care nu este obligatoriu o finalitate practică, ci urmează o logică tehnică.

Teoria structuralistă susține ideea înlănțuirii structurale a realizărilor tehnice succesive. Resortul creațiilor tehnice este dat de raporturile structuri-intenții.

Teoria asociaționistă susține că procesul creativ constă în găsirea unor combinații noi a elementelor asociative, integrate în combinațiile existente, valoarea creativă a produsului științific sau tehnic fiind proporțională cu distanța ce separă elementele respective.

Teoria configuraționistă după care creativitatea este incitată de o problemă nerezolvată, a cărei soluționare nu se face întâmplător sau nu se bazează pe cele învățate anterior, ci necesită intuiție.

Teoria comportamentală consideră că activitatea umană creativă implică stabilirea unor legături inedite, neuzuale între stimuli și răspunsuri.

Teoria trăsăturilor și factorilor se axează asupra trăsăturilor, aptitudinilor primare și factorilor aptitudinali ai gândirii creatoare.

Teoriile psiho-analitice au la bază concepția că procesul creativ are la origine elemente ale subconștientului.

În concluzie, se poate afirma că teoriile care tratează creativitatea, prin prisma evoluției creațiilor tehnice sau pe plan psihologic, reprezintă abordări programate și multilaterale. Apoi, în majoritatea lor, aceste teorii recunosc rolul calităților creative, a trăsăturilor aptitudinale ale factorului uman, rol potențat de elementele contextuale. În multe dintre aceste teorii, problema continuității structurilor tehnice este prezentă, în sensul că vechile structuri oferă baza pentru manifestarea creativității.

Capitolul II

Metode și tehnici de stimulare a creativității

Societatea umană depinde de cunoaștere, de gândire creativă și de inovare, de tehnologiile în continuă perfecționare. Problema stimulării spiritului creativ a început să preocupe oamenii de știință încă din secolul al XIX-lea. Claude Bernard, de exemplu, publica în anul 1872 lucrarea „Fiziologie generală” în care se referea la etapele necesare în identificarea unui nou rezultat creativ. La începutul secolului al XX-lea, unele studii au evidențiat interacțiunea dintre evoluțiile diferitelor ramuri ale științei, au încercat să fundamenteze științific procesul creativi ca fenomen.

Stimularea activității creative nu presupune negarea activității rutiniere ci dirijarea întregului efort al organizației pentru conceperea unor noi modalități de a gândi și acționa. Efectuarea unei activități verificate prin practică este un lucru corect, în marea majoritate a timpului, dar o parte a activității oricărei echipe manageriale trebuie să fie și explorarea de noi posibilități, care, confirmate prin verificări experimentale, trebuie să

constituie piloni ai activității viitoare. Nu este suficient să se genereze noi idei când și când. Organizația, sau anumite sectoare ale acesteia, trebuie să devină un loc care generează și testează idei disparate. Organizația economică trebuie să devină o arenă în care se confruntă, în permanență, idei constructive, confruntare în care cele mai bune ies învingătoare.

Tehnicile și metodele intuitive de creație s-au dezvoltat, în special, în timpul celui de-al II-lea război mondial și în perioada următoare. Printre tehnicile de bază tipice pentru o gândire flexibilă, creativă se află transferul, extrapolarea, generalizarea, inversia, disocierea și asocierea multiplă, iar ca metode de creație se pot cita: brainstormingul, sinectica, metoda oracolului Delphi, discuția Panel, metoda euristică generalizată etc.

Cele mai sigure forme de cunoaștere sunt considerate, dintr-o perspectivă structurală, măsurătorile, observațiile și experimentele. Pornind de la rezultatele lor și folosindu-se inclusiv intuiții, informații fenomenologice, se poate ajunge la abstracții de un nivel tot mai înalt și prin aceasta, la concluzii tot mai productive. Oamenii de știință creatori, generatori de noi cunoștințe, pe lângă puterea de a observa, experimenta, măsura, au și intuiție, imaginație creatoare, ei înțeleg ceea ce rămâne ascuns celorlalți oameni, percep relațiile dintre fenomene în aparență izolate, ghicesc existența tezaurului necunoscut. Un mare savant simte în chip firesc în ce direcție se poate face o descoperire. Fenomenul acesta purta altădată numele de inspirație.

Oamenii care gândesc creativ trebuie să aibă o imaginație anticipativă cu care elaborează ipotezele și o imaginație expectativă creatoare care se manifestă prin așteptarea realizării unui lucru, idei, cu credința fermă că ele se pot realiza și prefigurând ce ar trebui făcut pentru obținerea lucrurilor dorite.

Sensibilitatea la implicații este o altă caracteristică a oamenilor creativi ceea ce semnifică existența unei dispoziții complexe a personalității, cunoscută și sub denumirea de „abilitatea de a recunoaște și soluționa probleme acolo unde ceilalți nu le văd”.

Flexibilitatea gândirii este o altă caracteristică a acestei categorii de oameni și ea se referă la restructurarea, modificarea modului de gândire în raport cu situațiile noi, la posibilitatea de a opera cu ușurință transferuri de cunoștințe de la un domeniu la altul, renunțarea la cunoscute puncte de vedere și adoptarea altora noi, schimbarea matricelor experiențiale și a sistemelor de referință.

II.1. Metode de stimulare a creativității

Așa cum fabricarea unui produs necesită metode și tehnici bine precizate, la fel producerea ideilor necesită metode și tehnici speciale. Favorabil pentru dezvoltarea creativității individuale și de grup este ca aceste metode să fie:

– combinate;

– utilizate alternativ (aceasta presupune existența unor multiple disponibilități de metodă);

– existența capacității trecerii cu ușurință de la un tip de metodă la altul.

Aceste metode au fost determinate în raport cu felul și ponderea pe care o au anumiți factori intelectuali în procesul de creație

Pentru stimularea creativității se pot folosi o mulțime de metode și tehnici, unele intuitive – brainstorming – ul și variantele sale, metoda carnetului colectiv, Delbecq, sinectica, notarea ideilor din timpul somnului, Philips 66, iar altele raționale – concasajul, matricea descoperirilor, analiza morfologică etc.

Există o infinitate de metode și tehnici de stimulare a creativității personalului. Acestea pot fi grupate în trei categorii:

– metode de abordare logică (convergente);

– metode euristice (divergente);

– metode imaginative.

Fiind cunoscute etapele principale ale creației (pregătirea, incubația, iluminarea, verificarea) trebuie menționat că în etapele 1 și 2 ale procesului de creație intervin cu precădere metodele convergente, în timp ce în etapele 3 și 4 intervin metodele imaginative și divergente.

a) Metode de abordare logică (convergente)

Între aceste metode de analiză a problemei, care să pună în evidență subproblemele, care apoi să fie ușor de abordat, deosebim: analiza funcțională, analiza morfologică și analiza grafică.

I. Analiza funcțională implică descompunerea unui produs în funcțiile lui principale, ierarhizarea acestor funcții, stabilirea costului funcțiilor și căutarea unor soluții de îndeplinire a acestor funcții în condiții îmbunătățite, deci ameliorarea lor, în condițiile în care costurile acestora pot rămâne aceleași sau se pot diminua.

II. Analiza morfologică implică descompunerea unui produs în elementele sale de formă (omogene, independente), căutarea tuturor soluțiilor existente, combinarea diferitelor soluții, stabilirea costului de realizare a fiecărei soluții și alegerea unei căi de optimizare.

III. Analiza grafică ajută la analiza produsului sau tehnologiei cu ajutorul unor grafice (spre exemplu: tehnica drumului critic, arboreal decizional etc.).

b) Metode euristice (divergente)

Ca metode euristice, prin intermediul cărora se caută o soluție dintro infinitate de soluții, fără a avea certitudinea găsirii soluției optime, pot fi menționate: metoda morfologică, matricea descoperirilor și concasajul.

I. Metoda morfologică constă într-un mod de căutare a soluțiilor care se înscriu în limitele anumitor restricții ce pot fi tehnologice, financiare, comerciale etc. Elaborată de dr. Fritz Zwichy în anul 1942, profesor de astrofizică și astrolog pe Muntele Polomar, această metodă i-a permis să inventeze numeroase procedee de propulsie și să lanseze un proiectil în spațiu. Prin această metodă se urmărește identificarea tuturor soluțiilor posibile de rezolvare a unor probleme date. De regulă, această metodă se folosește la conceperea de noi produse sau modernizarea produselor existente, parcurgând următoarele etape:

în prima etapă se precizează problema ce trebuie rezolvată, definindu-se principalii parametrii implicați în soluționarea ei;

în cea de a doua etapă se analizează atent parametrii și se stabilesc valorile ce le poate lua fiecare parametru (mai precis, posibilitățile de realizare a parametrilor). Valorile parametrilor analizați se înscriu în niște matrici, astfel:

Dacă în fiecare matrice se încercuiește câte un element și apoi se leagă între ele aceste cercuri, lanțul obținut reprezintă o soluție posibilă de rezolvare a problemei. Se procedează în același mod până se obțin toate soluțiile posibile ale problemei.

în etapa a treia se stabilește valoarea performanțelor pentru toate soluțiile posibile, alegându-se soluția optimă, în raport cu condițiile și posibilitățile existente la un moment dat.

II. Matricea descoperirilor este o tehnică care permite combinarea a doi factori. Ca instrument de lucru, această tehnică folosește un tabel cu dublă intrare în care sunt înscrise pe orizontală și verticală diferite variabile.

Acestea se pot asocia sau combina sugerând, în final, o idee asupra unui nou produs, noi necesități ce pot fi satisfăcute, folosindu-se tehnici, procedee și cunoștințe cunoscute, dar altfel îmbinate.

c) Metode imaginative

Imaginația este de două feluri: reproductivă și creatoare. Cea reproductivă ajută la reconstituirea unor lucruri sau a unor cunoștințe la care nu avem acces direct pentru percepere. Spre exemplu, reprezentarea modului cum arăta un dinozaur. Imaginația creativă este orientată spre viitor, are un caracter proiectiv, anticipativ și se referă la elaborarea unui lucru nou. Între metodele creative deosebim: tehnica “brainstorming”,

sinectica, metoda carnetului colectiv, tehnica “Phillips 66” și tehnica notării ideilor din timpul somnului.

Brainstorming-ul (asaltul de idei) este o tehnică prin care, pe calea discuției în grup, se urmărește obținerea a cât mai multor idei, într-un timp scurt (1/2-1 oră), privind modul de rezolvare a unor probleme, cu scopul de a găsi soluția optimă căutată. Această tehnică a fost concepută de A. Osborn, care pornește de la ipoteza că în orice domeniu de activitate problemele pot fi rezolvate mai bine decât în prezent, dar pentru aceasta trebuie găsite ideile care să spargă barierele rutinei. Ideile se găsesc în stare latentă în cadrul oricărui colectiv, dar, întrucât nu este creat un climat psihosocial corespunzător, aceste idei se pierd. Prin tehnica brainstorming se urmărește tocmai crearea cadrului corespunzător care să permită exprimarea organizată a ideilor și apoi valorificarea celor mai bune idei.

Întâlnirile în cadrul grupului brainstorming se desfășoară în trei etape:

a. Se identifică problema; animatorul invită, cu două zile înainte, grupul pe care îl informează cu tema care se va lua în dezbatere, data desfășurării întâlnirii grupului ca și cu ora și locul întâlnirii;

b. Desfășurarea ședinței: animatorul reamintește problema care se va discuta și cele patru reguli ale întâlnirii: critica este interzisă; frâu liber imaginației și fanteziei; să se gândească la tot mai multe idei posibile; preluați și dezvoltați ideile celorlalți. Animatorul veghează la abordarea tematicii și la respectarea regulilor, asigură climatul destins, prietenos. Secretarul notează propunerile, judecățile, ideile fără a consemna numele autorilor. Durata ședinței este de 15-60 de minute.

c. O nouă întâlnire va avea loc peste 1-2 zile

În acest interval un colectiv va selecta, analiza și evalua ideile, soluțiile valoroase exprimate. Efectele unor asemenea ședințe sunt expresia unor manifestări libere, spontane ale gândirii, imaginației, fanteziei, atât la nivel individual cât și de grup. Metoda nu se folosește în judecata sau adoptarea unor decizii de alegere.

La baza acestei tehnici stau următoarele reguli:

Cantitatea generează calitatea , ceea ce înseamnă că, cu cât numărul de idei va fi mai mare, cu atât probabilitatea de a găsi idei valoroase va fi mai mare;

Orice critică este interzisă, drept pentru care momentul emiterii ideilor se va separa de evaluarea critică a lor;

Stimularea asociației de idei pornind de la ideile deja emise;

Imaginația, chiar absurdă, este bine-venită.

Pe durata desfășurării ședinței de creativitate pot apare momente de stagnare în producția de idei, ca urmare a unor critici de genul “conducerea nu va fi de acord”, “este prea fantezist”, “nu o să ne sprijine nimeni” etc., așa-zisele fraze “fatale”.

În astfel de situații, animatorul grupului va trebui să folosească anumite “fraze de scuză”, spre exemplu: “conducerea nu va fi de acord, dar” sau “cunosc eu oameni care ne-ar ajuta” etc.

Producția de idei poate fi stimulată și prin anumite “vorbe catalizatoare”, ca de exemplu, “adiționare, modificare, emitere, diminuare etc.” sau în cazul ameliorării unui produs se poate folosi “check – list” (listă de control), în care sunt cuprinse întrebări ca:

– există un alt mod de atingere a scopului?

– există o metodă mai puțin costisitoare?

– folosim oare utilajul cel mai indicat?

Cu toate avantajele folosirii “ brainstorming – ului”, totuși se pot evidenția și câteva limite, între care:

– scopul tehnicii fiind emiterea de cât mai multe idei într-un interval de timp determinat, se neglijează valorificarea permanentă a potențialului creativ;

– după ședința de creativitate, grupul se dizolvă, astfel încât potențialul creativ al indivizilor nu se mai valorifică.

Pornind de la principiile și regulile de desfășurare a brainstorming-ului, unii autori au elaborat diferite variante ale acestei tehnici, și anume:

a) Tehnica Little, elaborată de Gordon, în care conducătorul ședinței (singurul care cunoaște natura exactă a problemei) va pune câteva întrebări generale, care au o legătură mai îndepărtată cu problema analizată, pentru ca, treptat, prin întrebări din ce în ce mai apropiate de problemă, să se concentreze pe esența acesteia. O astfel de ședință va dura câteva ore, iar soluționarea problemei se va face în câteva ședințe de creativitate.

b) Tehnica “ochiului proaspăt” pornește de la ideea că ședințele de grup sunt mai eficiente prin participarea unor persoane care au experiență mai mică în problemele supuse dezbaterii. Se apreciază că eficiența ședinței este sporită întrucât participanții la discuție sunt mai puțin rutinați, eliminându-se astfel unul din impedimentele de bază ale creativității – care frânează deseori ideile noi. Se recomandă ca la ședințele de brainstorming să participe, alături de oameni cu experiență, studenți sau chiar elevi ai școlilor profesionale.

c) Tehnica “cercetării organizate a problemei” este o altă variantă a brainstormingului. Această tehnică a fost dezvoltată de Frank Williams și reprezintă un mod de analiză organizată a problemei, în locul abordării acesteia în ansamblul ei, ceea ce impune trecerea de la o idée la alta. De exemplu, dacă problema pusă în discuție se referă la găsirea unor căi de reducere a costurilor de producție la un anumit produs fără a diminua funcțiile acestuia, prin tehnica brainstorming – ului problema este analizată în ansamblu, iar prin tehnica cercetării organizate a problemei, aceasta este divizată în subprobleme, care sunt analizate una câte una. De exemplu, se caută la început soluția pentru reducerea

costurilor aferente funcției estetice, apoi funcției de rezistență, siguranță în funcționare etc. Abordarea sistematică a problemei urmărește productivitatea ședinței de brainstorming.

II. Sinectica a fost elaborată de William Gordon și are la bază următoarele postulate:

– creativitatea există în formă latentă în fiecare individ;

– oamenii cu un moral scăzut sunt mai puțin creativi;

– creativitatea este mult mai aproape de procesul emoțional, decât de intelect și rațiune;

– creația de grup este guvernată de aceleași legi ca și cea individuală.

Sinectica se bazează pe următoarele mecanisme operaționale:

– transformarea străinului în familiar;

– transformarea familiarului în ceva neobișnuit;

– ignorarea oricăror legi, prin atribuirea acestora de semnificații diferite de cele obișnuite.

Sinectica folosește următoarele tipuri de analogii:

– analogie personală, care presupune ca fiecare membru al grupului de creativitate să se identifice cu problema.

– analogie directă, care se referă la compararea unor fapte aparținând unor domenii diferite.

– analogia simbolică, în care se folosesc simboluri impersonale cantitative și calitative.

Grupul sinectic va cuprinde persoane din toate sectoarele întreprinderii, care nu se bucură exagerat de o recompensă sau care nu rămân demobilizate în fața unui eșec. Fiecare trebuie să manifeste interes puternic față de problemele de specialitate.

Vârsta participanților trebuie să fie cuprinsă între 25 și 40 de ani, iar mărimea grupului să fie între 5-7 persoane. Discuțiile se vor purta în contradictoriu, bazate pe argumentele științifice, iar durata unei ședințe va fi cuprinsă între 50 și 60 de minute.

Grupul va fi condus de doi leaderi, unul tehnic, iar altul din afara domeniului, care vor urmări ca discuțiile să fie înregistrate pentru a putea fi analizate mai târziu, după terminarea ședințelor de creativitate. Reușita unei ședințe de sinectică depinde în mare măsură de calitatea participanților, de exercițiul pe care îl au aceștia în procesul creativ, de capacitatea lor de a alterna folosirea tipurilor de analogii și nu în ultimul rând de calitatea celor care sunt animatorii ședinței de creativitate.

III. Metoda carnetului colectiv

Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) constituirea unui grup de creativitate în care fiecare membru primește un carnet în care va scrie problema de studiat;

b) pe parcurs de o lună, fiecare membru al grupului va nota în carnet ideile sale cu privire la soluționarea problemei;

c) la sfârșitul lunii se întocmește de către fiecare participant un rezumat care va cuprinde cea mai bună idee cu privire la soluționarea problemei;

d) predarea carnetului coordonatorului grupului, care va sintetiza ideile membrilor grupului de creativitate;

e) distribuirea carnetelor, cu rezumatele întocmite de către coordonator, membrilor grupului de creativitate;

f) organizarea unor discuții în grup, în care se vor alege cele mai bune idei emise.

IV. Tehnica Phillips 66

Această tehnică a fost dezvoltată de Phillips Donald, care propune organizarea unei reuniuni cu participarea unui număr mai mare de persoane, de până la 30. Aceștia urmează să dezbată o anumită problemă în ședința de creativitate pe o durată de până la 2 ore. Tehnica presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) cei treizeci de participanți la reuniune vor fi împărțiți în grupe de 6 persoane, dintre care unul va fi ales reprezentantul grupului.

Microgrupurile se constituie pe principiul eterogenității;

b) animatorul discuției generale va prezenta problema ce trebuie rezolvată;

c) fiecare microgrup se va retrage pentru a discuta problema timp de 6 minute, în care reprezntantul va nota ideile exprimate;

d) microgrupurile se vor reuni într-o ședință comună, în care fiecare reprezentant va prezenta opiniile notate;

e) în final, se vor selecta ideile cele mai interesante, dintre care se va adopta ideea care se consideră cea mai avantajoasă.

Avantajele unei asemenea metode costau în faptul că timpul este utilizat eficient : 4-5 minute pentru organizare, 6 minute pentru discuții în grup, 2 minute raportul fiecărui grup, 20-30 minute discutarea soluțiilor. Metoda permite consultarea unui număr cât mai mare de persoane pentru stabilirea soluției la problema discutată.

V. Tehnica notării ideilor din timpul somnului

Această tehnică pornește de la ideea că în timpul somnului logica conștientă nu mai este un factor care blochează stabilirea de legături îndepărtate între lucruri și fenomene. În timpul somnului, utilizând stocul de informații înregistrat inconștient în creier, se pot stabili relații eliberate de tot felul de convenții și pe această bază apar combinații noi, care în stare de conștiență păreau incompatibile.

Practic această tehnică presupune următoarele:

– însușirea înainte de culcare a datelor problemei și în special contradicția sa esențială;

– acces rapid la carnetul de note, creion și sistemul de iluminat;

– notarea tuturor imaginilor ce apar, fie în perioada dinainte de a adormi, fie la trezire;

– discutarea notărilor în echipă, completarea imaginilor și selectarea celor mai bune idei.

Osborn recomandă organizatorilor ședințelor de creativitate să telefoneze participanților la reuniunile de brainstorming în dimineața următoare organizării reuniunii, cu scopul de a culege ideile venite peste noapte. În acest sens, el relata o astfel de experiență, când la una din ședințele de brainstorming s-au produs într-o jumătate de oră o sută de idei, iar prin contactarea telefonică a participanților s-au mai obținut 20 de idei, dintre care 4 s-au dovedit superioare celor din ziua precedentă.

VI. Discuția panel (engl.panel = „jurați, experți”).

Potrivit acestei metode discuția se poartă în grupuri de 5-7 persoane competente în tema discutată (jurați ),în fața unui auditoriu care ascultă cele exprimate, dar nu intervine verbal ci doar prin mesaje scrise. pe hârtie de diferite culori: pe hârtie de culoare albastru = întrebări; albe = sugestii; roșii = opinii, păreri personale. Experții stau la o masă iar auditoriu ocupă locurile în așa fel formând un cerc/semicerc, asigurându-se astfel posibilitatea de a se vedea și auzi întreaga discuție panel. Întâlnirea se desfășoară astfel:

animatorul- comunică tema de discutat și anunță componența juriului;

injectorul de mesaj- strânge mesajele de la auditoriu pe care le transmite experților;

întrebările, opiniile, sugestiile auditoriului se introduc în discuția panel;

animatorul- în final face sinteza discuțiilor;

se pot utiliza modalități moderne în dezbatere: radioul, televiziunea, procedee informatice etc, cu o arie mare de difuzare, la care iau parte ascultătorii, telespectatorii etc.

Rezolvarea creativă a problemelor, susține S. Parnes (1985 ), parcurge următoarele etape:

identificarea situației problematice, respectiv, a interesului, oportunităților și posibilităților de soluționare;

colectarea datelor, a informațiilor necesare, realizarea unui tablou situațional/problemă;

formularea problemei, atacarea în stil nou a problemei de rezolvat;

descoperirea ideii, generarea de idei multiple pentru soluționarea problemei;

stabilirea soluției, a criteriilor de evaluare a soluțiilor acceptate, a costurilor , a timpului de realizare, a fezabilității și utilității sale; analiza comparativă a alternativelor;

realizarea ideilor, punerea în practică a soluțiilor adoptate, alese.

II.2. Avantajele metodelor și tehnicilor de stimulare a creativității

Metodele și tehnicile de stimulare a creativității personalului prezintă unele particularități în ceea ce privește modul de organizare concretă și căile folosite în stimularea creativității personalului, dar toate urmăresc același obiectiv și prezintă unele avantaje comune. Cu ocazia descrierii metodelor s-au prezentat unele avantaje specifice fiecărei metode și tehnici. Acum ne propunem să prezentăm principalele avantaje commune acestui grup de metode și tehnici, dintre care cele mai semnificative sunt:

– asigură satisfacerea nevoilor de actualizare a personalului firmelor, eliminând starea de insatisfacție generată de rutină, cu implicații directe asupra creșterii eficienței economice și sociale;

– contribuie la creșterea competivității firmelor, prin valorificarea ideilor care vizează ridicarea nivelului tehnic al produselor, asimilarea de noi produse, creșterea productivității muncii, reducerea costurilor de producție;

– asigură atragerea personalului la rezolvarea unor probleme complexe ale conducerii, cu implicații benefice asupra eficacității soluționării lor;

– permit elaborarea mai multor variante ale deciziei, cu consecințe economico-sociale diferențiate, ceea ce contribuie la raționalizarea procesului decizional.

Așadar, avantajele multiple pe care le generează, recomandă extinderea aplicării acestor metode, pentru inițierea și implementarea schimbărilor organizaționale programate.

Capitolul III

Comunicare și inteligență emoțională

Psihologul W. Mischel de la Universitatea Stanford a aplicat unor copii în vârstă de 4 ani un test cu „acadele" care poate preconiza cât de bine se vor adapta aceștia ca liceeni. Testul constă în a le oferi copiilor o singură acadea chiar în acel moment sau două acadele peste o anumită perioadă de timp când se va întoarce supraveghetorul. Este un test de inteligenlă emoțională. Copiii care-și pot controla sentimentele/emoțiile și au suticientă răbdare pentru a primi două acadele, se dovedesc a fi nu doar mai capabili din punct de vedere emoțional, ci și mai competenți la școală și-n viața de toate zilele.

Toate aceste descoperiri și alte indicii privind sentimentele noastre și consecințele lor sunt cuprinse în cartea lui Daniel Goleman intitulată „Inteligența emoțională”. Cartea subsumează rezultatele unor cercetări care arată că dezvoltarea emoțională a elevilor este decisivă pentru succesul lor în vială și nu doar pentru rezultatele școlare. De exemplu, cercetătorii au demonstrat că elevii care au sistem emoțional stabil la vârsta de 4 ani au rezultate mult mai bune la diversele examinări de admitere la facultate. Capacitatea de a recunoaște și de a face față emoțiilor duce la performanțe mai mari la școală, în muncă și în relațiile interumane.

Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivității s-a constatat că persoanele care au un coeficient intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligenței, stabilit prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică) înalt sau o inteligență academică foarte bine dezvoltată se descurcă mult mai puțin în viața de zi cu zi, în timp ce altă categorie de subiecți, deși au un QI mai redus în comparație cu primii, au rezultate deosebite în practică. De unde a apărut întrebarea :„Cum reușesc aceștia să aibă succese în situații critice, să facă față oricând în împrejurări de viață? ". Sternberg (1988) a rugat oamenii de pe stradă să arate ce înțeleg ei printr-o persoană inteligentă. În urma analizei răspunsurilor la acest sondaj a ajuns la concluzia că ei dispun de o altă abilitate decât inteligența academică, datorită căreia reușesc să depășească obstacolele vieții de zi cu zi. Această abilitate a fost raportată inițial la inteligența socială care desemnează capacitatea de a înțelege și de a stabili relații cu oamenii.

Thorndike definea inteligența socială ca fiind capacitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane. H. Gardner (1993), în teoria sa privind inteligențele multiple, rezervă un loc important acelor forme de inteligență care permit omului o adaptare superioară la mediul social mai apropiat sau îndepărtat lui. Astfel, el a introdus termenii de inteligență interpersonală și intrapersonală.

Inteligența interpersonală se referă la abilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, de a cunoaște ceea ce-i motivează pe oameni, cum muncesc ei, cum poți să cooperezi mai bine cu ei. De aceea, Gardner apreciază că cei mai buni profesori, politicieni, lideri spirituali dispun în cel mai înalt grad de această formă a inteligenței.

Inteligența intrapersonală constă în abilitatea de a se întoarce spre sine, in interiorul propriei persoane ; reprezintă abilitatea de a forma cu acuratețe un model vertical riguros al sinelui și de a folosi acest model pentru a acționa adecvat în viață. Formarea inteligenței intrapersonale echivalează cu un ghid de comportare bazat pe o aprofundată cunoaștere personală.

Mulți psihologi și-au dat seama că această abilitate care asigură succesul în viața cotidiană este, pe de o parte, distinctă de inteligența academică (teoretică), dar, pe de altă parte, constituie un fel de sensibilitate specifică față de practică și relațiile interumane. Astfel s-a născut o nouă formă de inteligenlă – cea emoțională.

Termenul „inteligență emolională" a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat, în S.U.A., în 1985. Wayne Leon Payne considera că inteligența emoțională este o abilitate care implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință.

De fapt D. Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligență (academică sau teoretică), a remarcat că adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elementele cognitive, cât și prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenței includ factori de ordin afectiv, personal și social, fiind esențiale pentru reușita in vială a individului.

Studiile privind inteligența emoțională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor '90. S-au conturat trei mari direcții în definirea inteligenței emoționale, reprezentate de : 1. John D. Mayer și Peter Salovey ; 2. Reuven Bar-On ; 3. Daniel Goleman.

1. Mayer și Salovey (1990, 1993) consideră că inteligența emoțională implică :

a) abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima,

b) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea,

c) abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală. Prin această definiție, cei doi autori au vrut să evidențieze intercondiționările pozitive între emoție și gândire.

2. În cadrul celei de-a doua versiuni de tratare a inteligenței emoționale se află studiile, realizate de-a lungul a 25 de ani, de Reuven Bar-On. În 1992, Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv, a stabilit și el componentele inteligenței emoționale pe care le grupează în felul următor :

Aspectul intrapersonal

conștientizarea propriilor emoții – abilitatea de a recunoaște propriile sentimente;

optimism (asertivitate) – abilitatea de a apăra ceea ce este bine și disponibilitatea de exprimare a gândurilor, a credinlelor, a sentimentelor, dar nu într-o manieră distructivă;

respect – considerație pentru propria persoană – abilitatea de a respecta și accepta ce este (la bază) bun;

autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacități potențiale, capacitatea de a începe să te implici în căutarea unor scopuri, țeluri care au o anumită semnificație și un anumit înțeles pentru tine;

independență- abilitatea de a te direcționa și controla singur în propriile gânduri și acțiuni, capacitatea de a fi liber de dependențele emoționale.

Aspectul interpersonal

empatie – abilitatea de a fi conștient, de a înțelege și a aprecia sentimentele celorlalți;

relații interpersonale – abilitatea de a stabili și a menține (întreține) relații interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin intimitate, oferire și primire de afecțiune;

responsabilitate socială – abilitatea de a-ți demonstra propria cooperativitate ca membru contribuabil și constructiv în grupul social căruia îi aparții sau pe care l-ai format.

Adaptabilitate

rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conștient de probleme și de a defini problemele pentru a genera și implementa potențialele soluții efective ;

testarea realității – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondențele între ceea ce înseamnă o experiență (trăire) și care sunt obiectivele existente ;

flexibilitate – abilitatea de a-ți ajusta gândurile, emoțiile și comportamentul pentru a schimba situația și condițiile

Controlul stresului

toleranța la stres – abilitatea de a te împotrivi evenimentelor și situațiilor stresante fără a te poticni și, de asemenea, abilitatea de a face față acestora în mod activ și pozitiv ;

controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau a amâna impulsivitatea și de a goni tentația care te determină să acționezi în grabă.

Dispoziția generală

fericire – abilitatea de a te simți satisfăcut de propria viață, de a te distra singur și împreună cu alții, de a te simți bine ;

optimism – abilitatea de a vedea partea strălucitoare a vieții, de a menține o atitudine pozitivă chiar în pofida adversităților.

Acești cinci factori, componente ale inteligenței emoționale (IE) se evaluează prin teste specifice. Suma punctelor obținute la aceste teste reprezintă coeficientul de emoționalitate, QE. De obicei, tipul de persoană care cunoaște succesul în viață are un QE ridicat, considerându-se că se poate prevedea succesul în viață și prin stabilirea coeficientului de emoționalitate.

După cei doi autori, în cadrul inteligenței emoționale sunt incluse următoarele capacități grupate în cinci domenii :

Conștiința de sine a propriilor emoții : introspecția, observarea și recunoașterea unui sentiment în funcție de modul în care ia naștere ;

Stăpânirea emotiilor : conștientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face față temerilor, anxietății, mâniei și supărărilor ;

Motivarea interioară : canalizarea emoțiilor și sentimentelor pentru atingerea unui scop, însoțită de controlul emoțional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile și de a amâna obținerea gratificațiilor, recompenselor ;

Empatia : capacitatea de a manifesta sensibilitate și grijă față de sentimentele altora, persoana fiind în stare să aprecieze diferențele dintre oameni ;

Stabilirea și dirijarea relațiilor interumane : se referă la competența și aptitudinile sociale, persoana fiind în stare să cunoască, să analizeze și să controleze emoțiile altora.

3. A treia mare direcție în abordarea inteligenței emoționale este reprezentată de D. Goleman (1995). D. Goleman a urmat facultatea de psihologie la Harvard fiind preocupat de studiul creierului, creativității și comportamentului. Este și ziarist la New York Times, ceea ce 1-a condus spre o extindere a înțelesului conceptului de inteligență și la popularizarea acestuia în reviste fără profil științific. În viziunea lui, constructele care compun această formă a inteligenței sunt :

conștiința de sine – încredere în sine ;

auto-controlul – dorința de adevăr, conștiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea ;

motivația – dorința de a cuceri, dăruirea, inițiativa, optimismul ;

empatia – a-i înțelege pe alții, divesitatea, capacitatea politică ;

aptitudinile sociale – influența, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relații, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă.

Steve Hein (1996) încearcă o prezentare a inteligenței emoționale pe baza consultării celor mai recente lucrări. În opinia sa, există mulți oameni care oferă propriile lor definiții inteligenței emoționale. Peter Salovey și John Mayer au publicat prima definiție precisă a inteligenței emoționale în 1990. Tot atunci, Mayer și Salovey împreună cu M. Di Paolo au publicat primul test de aptitudini pentru inteligența emoțională. De atunci, Mayer și Salovey s-au plasat în fruntea abordării științifice a acestei probleme, numele lor fiind adesea asociat cu acest concept.

În cartea sa din 1995, Daniel Goleman și-a formulat definiția inteligenței emoționale pe baza lucrării lui Mayer și a lui Salovey din 1990. Totuși, Goleman a adăugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca fiind inteligența emoțională. În mod evident, el a făcut aceasta singur, fără sprijinul sau acordul comunității academice. Astfel, el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine numite „trăsături de personalitate sau de caracter" decât componente ale inteligenlei emoționale. De exemplu, a prezentat optimismul, perseverența și capacitatea de a amâna satisfacțiile ca aspecte majore ale inteligenței emoționale. A inclus, de asernenea, una dintre temele sale favorite de cercetare, ceea ce el numește „curgere" (flow).

După afirmațiile sale, S. Hein, ca majoritatea autorilor, a încercat să adauge propria lui contribuție „confuziei" referitoare la inteligența emoțională, astfel încât în cartea sa din 1996 a oferit câteva definiții alternative. Astfel, după el, inteligența emolionață înseamnă :

1. să fii conștient de ceea ce simți tu și de ceea ce simt alții și să știi ce să faci în legătură cu aceasta ;

2. să știi să deosebești ce-ți face bine și ce-ți face rău și cum să treci de la rău la bine ;

3. să ai conștiință emoțională, sensibilitate și capacitate de conducere care să te ajute să maximizezi pe termen lung fericirea și supraviețuirea.

Hein a mai enumerat o serie de componente specifice ale inteligenței emoționale, care au fost preluate din lucrările lui Mayer și ale lui Salovey :

conștiința de sine – să fii conștient de propriile emoții atunci când acestea te cuprind ;

să fii cunoscător din punct de vedere emoțional – să fii capabil să identifici și să etichetezi sentimente specifice în tine însuți și în alții ; să fii capabil să discuți despre emoții și să le comunici în mod clar și direct ;

Capacitatea de a fi empatic în raport cu ceilalți, de a simți compasiune pentru ei, de a-i confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i încuraja și de a-i consola (alina) ;

capacitatea de a lua decizii înțelepte folosind un echilibru sănătos al emoțiilor și al rațiunii, de a nu fi nici prea emoțional, nici prea rațional ;

capacitatea de a reuși să-ți asumi responsabilitaten pentru propriile emoții, mai ales responsabilitatea pentru propria motivare și propria fericire.

În prezent, există un dezacord dacă inteligența emoțională e mai mult un potențial înnăscut ori dacă ea reprezintă un set de abilități, competențe sau îndemânări învățate. D. Goleman (1998) susține că spre deosebire de gradul de inteligență, care rămâne același de-a lungul vieții sau de personalitatea care nu se modifică, competențele bazate pe inteligența emoțională sunt abilități învățate.

Inteligența emoțională este capacitatea personală de identificare și gestionare eficientă a propriilor emoții în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educație etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte inter și intra-personale. Cu alte cuvinte, chiar daca o persoană are suficiente cunoștințe și idei inteligente, daca nu își cunoaște și nu reușește să-și gestioneze emoțiile și sentimentele, poate întâmpina dificultăți în încercarea de a-și construi relațiile cu ceilalți sau o carieră profesională de succes. Persoanele cu un înalt grad de autocunoaștere își dau seama cum sentimentele lor îi afectează, atât pe ei, cât și pe cei din jur.

III.1. Direcții ale educării inteligenței emoționale

Pentru a reuși în viață, Goleman consideră că fiecare dintre noi ar trebui să învețe și să exerseze principalele dimensiuni ale inteligenței emoționale :

Conștiința propriilor emoții:

– să fii capabil să le recunoști și să le numești;

– să fii în stare să înțelegi cauza lor;

– să recunoști diferențele dintre sentimente și acțiuni;

Controlul („managerizarea") emoțiilor:

– să fii în stare să-ți stăpânești mânia și să-ți tolerezi frustrările;

– să fii în stare să-ți exprimi furia natural, potrivit, fără agresiune;

– să fii în stare să nu te autodistrugi, să te respecți, să poți să ai sentimente pozitive față de tine, de școală și familie;

– să-ți poți manipula stresul;

– să ai capacitatea de scăpa de singurătate și de anxietatea socială;

Motivarea personală (exploatarea, utilizarea emoțiilor în mod productiv):

– să fii mai responsabil;

– să fii capabil să te concentrezi asupra unei sarcini și să îți menții atenția asupra ei;

– să fii mai puțin impulsiv și mai puțin autocontrolat;

– să-ți îmbunătățești scorurile la testele de creație (realizare);

Empatia – citirea emoțiilor:

– să fii în stare să privești din perspectiva celuilalt;

– să înveți să îi asculți pe ceilalți;

– să îți îmbunătălești empatia și sensibilitatea la sentimentele celorlalți;

Dirijarea (conducerea) relațiilor interpersonale:

– să-ți dezvolti abilitățile de a analiza și înțelege relațiile interpersonale;

– să poți rezolva conflictele și să negociezi neînțelegerile;

– să soluționezi problemele din relațiile interpersonale;

– să fii mai deschis (asertiv, pozitiv) și abil în comunicare;

– să fii mai popular și deschis, prietenos și implicat în mod echilibrat;

– să fii mai implicat și plin de tact (delicat, atent, politicos);

– să fii prosocial și să te integrezi armonios în grup;

– să fii mai cooperant, participant, serviabil, de nădejde, îndatoritor;

– să fii mai democratic în relațiile de afaceri, în modul de a te purta cu alții, în modul de a-i trata.

Abilitatea emoțională trebuie să fie dezvoltată astfel încât coeficientul de emoționalitate să reușească să se ridice peste medie.

III.2. Inteligență emoțională și management

Cei mai mulți dintre cei care au studiat inteligența emoțională consideră că ea are aplicații în toate domeniile vieții, deoarece a ști să lucrezi și să comunici cu oamenii este o abilitate de care nimeni nu se poate dispensa. Desigur că anumite profesii, cum ar fi cea de psiholog, medic, psihiatru, terapeut, asistent social, profesor implică într-o foarte mare măsură inteligența emoțională în condițiile obținerii unor performanțe superioare în activitățile respective.

Bar-On a stabilit domeniile în care sunt necesare abilități emoționale înalte :

psihodiagnostic

identificarea tinerilor care au nevoie de intervenție psihologică

stabilirea potențială a candidaților la abuzul de substanțe nocive (alcool, droguri) și reabilitarea lor prin programe speciale ;

realizarea unor programe educaționale privind antrenarea abilităților emoționale la adulți, precum și a unor modalități terapeutice orientate către serviciile sociale (comunitare)

în afaceri și industrie, pentru selecția persoanelor care au un coeficient emoțional ridicat necesar pentru reușita în domeniile respective. În condițiile schimbărilor rapide din cadrul organizațiilor, nivelul ridicat al inteligenței emoționale a devenit un factor important al succesului, care uneori surclasează competența tehnică profesională. De fapt, este o realitate că în prezent angajările se fac pe baza interviului, care urmărește să aprecieze tocmai abilitățile emoționale ale individului. Se merge chiar mai departe, în sensul că promovările, concedierile se fac în urma rezultatelor constatate la interviu.

După Goleman, pentru ca o organizație să meargă bine este necesar să se acorde atenție abilităților emolionale ale membrilor săi, asigurându-se o compatibilitate între aceștia sub raport emoțional-afectiv. În ultimii zece ani s-a conturat un nou tip de management, cel al inteligenței emoționale într-o organizație. Cercetările de psihologie organizațională au ajuns la concluzia că managerii (de la șef de colectiv sau echipă de lucru până la directorul general), ca și angajații cu un coeficient emoțional ridicat au mai

mult succes decât cei care au doar o bună calificare tehnică. Aceștia sunt mai bine priviți în cadrul organizațiilor, sunt mai cooperanți, mai puternic motivați intrinsec și mai optimiști. Sunt capabili să evite conflictele și să împiedice escaladarea lor. S-au pus în evidență o serie de caracteristici ale managementului abilitătilor emoționale:

abilitatea de a folosi emoțiile ca sursă de energie productivă;

abilitatea de a nu escalada conflictele și de a le folosi ca sursă de feed-back;

tratarea sentimentelor membrilor organizației ca variabile importante ale succesului ;

cunoașterea și înlăturarea dificultăților emoționale și relaționale ale experților tehnici prin programe educaționale adecvate;

crearea unui mediu în care angajații să se simtă în siguranță, speciali, necesari, importanti, să fie motivați și productivi.

Goleman consideră că cel mai rău stil de a motiva pe cineva este de a-l critica, deoarece persoana devine mai defensivă, se simte neajutorată, îi scade motivația profesională, precum și încrederea în ceea ce face. Critica demoralizează, persoana atacată devenind mai tensionată și furioasă, renunțând la asumarea responsabilităților și refuzând pe viitor să mai colaboreze cu persoana care a criticat-o. De aceea, H. Levinson a formulat câteva sugestii pentru a critica în mod benefic :

să fii explicit – a spune persoanei ce a făcut bine și ce a făcut mai puțin bine și cum s-ar putea schimba. Trebuie să i se spună exact care este problema, unde și ce anume a greșit (nu doar că a greșit și eventual să lași de înțeles că persoana respectivă este incompetentă sau nu tocmai inteligentă), fiindcă în această ultimă situație critica are un efect contrar celui dorit, oricum este total ineficientă ;

să oferi o solulie – trebuie punctat drumul pe care problema îl are de parcurs. Critica poate deschide alte posibilități, alternative sau sugestii pentru rezolvarea problemei ;

să fii prezent – critica, la fel ca și lauda, este mult mai eficientă dacă se realizează direct, față în față. Unele persoane care nu se simt bine în postura de a lăuda și mai ales de a critica se simt mai „ușurate" dacă fac acest lucru indirect, prin altcineva sau de la distanță.

Empatia emoțională asigură un grad cât mai mare de autenticitate relațiilor interpersonale.

Concluzii

Despre importanța creativității nu e nevoie să spunem multe: toate progresele stiinței, tehnicii și artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Multă vreme creația a fost considerată apanjul exclusiv al unei minorități restrânse. Distingând insa mai multe trepte calitative în creativitate și observând cum și eforturile de gândire obișnuită implică ceva nou, cel puțin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se mai face o separare netă între omul obisnuit și creator. Orice om normal poate realiza o îmbunătățire în munca sa, o mica inovație sau invenție. Ca dovadă că, în multe țări, numărul inventatorilor cu brevet e de ordinul zecilor și chiar al sutelor de mii. Pentru a se ajunge la o astfel de performanță e nevoie de preocupare specială, de condiții favorabile dezvoltării imaginației.

Creativitatea deși este cercetată de jumătate de secol, este încă o disciplină nematurizată plină de contraverse și incertitudini. În prezent, unii specialiști ai domeniului încă mai discută faptul dacă aceasta este într-adevăr o disciplină științifică.

În 1989, Teresa Amabile a publicat cartea „Creativitatea ca mod de viață” în care a propus mai multe metode ce au pus accentul pe complexitatea modului în care unii factori de personalitate, de mediu etc. se pot combina pentru a determina o persoană să îndeplinească o sarcină într-un mod mai mult sau mai puțin creativ.

Viața, în toate domeniile ei, necesită ca aproape fiecare individ să realizeze unele operații noi, ca urmare a unor combinări și recombinări, asocieri etc., a datelor elementelor existente, care se obiectivează în anumite soluții (metode etc.) utile și mai eficiente – de exemplu o inovație care reprezintă unele elemente de creativitate.

Bibliografie

Amabile, Teresa (1983), The social psychology of Creativity. A Componential Conceptualization, in Journal of Personality and Social Psychology, vol.45, no.2, New York.

Amabile, Teresa (1989), How Work Environments Affects Creativity, Buffalo, New York.

Belous, V. (1995), Bazele performanței umane – Ingineria performanței umane, Editura Performantica, Iași.

Biondi, A.M.; Parnes S.J.(1976), Assesssing Creative Growth. The tests & Measured Changes, Bearly Limited Buffalo, New York.

Caluschi, Mariana (1988), Traits specifiques a la diagnose de la creativite, în Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza”, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul creativ de formare. Experimente. Programe . Proiecte, Editura Cantes, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul mic și creativitatea, Editura Cantes, Iași.

Dincă, Margareta (2001), Teste de creativitate, Editura Paideia, București.

Epstein R. (1996), Creativity games for Trainers, McGraw – Hill Companies, Cambridge, New York.

Fryer Marlyn (1996), Creative Teaching and Learning, Paul Chapman Publishing Ltd. London.

Gordon W.J.J. & Poze T. (1981), The Basic Course on Synectics, Massachussetts, Porpoise Books, Cambridge, U.S.A.

Miclea, M. (1991), Creativitate și arhitectură cognitivă, Cluj:Editua Sincron.

Moraru I. (1993), Psihologia Muncii. Psihologia creativității, Ed. Hyperion XXI, București.

Roco Mihaela (2001), Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași.

Stănciulescu, T.D.; Moraru I.; Belous V. (2000), Tratat de creatologie, Editura Performantica, Iași.

Stoica, Ana; Caluschi, Mariana (2005), Evaluarea creativității. Ghid practic, Editura Performantica, Iași.

Vun Gundy, J. (1990), Techniques of StructuredProblem Solving, Buffalo, New York