Creativitate In Predarea Invatarea Geografiei

Din punct de vedere general, învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile democrației. Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității individului, în vederea introducerii eficiente a acestuia în societatea cunoașterii. În predarea geografiei, reforma învățământului își dorește să urmărească prin curriculumul abordat o nouă direcție și anume aceea de a trece de la predarea geografiei de tip descriptiv la aceea care ar trebui să conștientizeze elevii asupra importanței geografiei asupra vieții de zi cu zi, de impactul pe care îl are aceasta în acțiunile lor. Didactica, se poate spune că e puntea, care prin procesul de învățământ, face legătura dintre geografia ca știință și geografia ca obiect de învățământ adoptând tehnici specifice de predare – învățare – evaluare și adaptând conținutul științific la cerințele procesului de învățământ pentru ca această informație științifică să poată fi percepută de către elevi, înțeleasă, și de ce nu, aplicată în viața de zi cu zi când este cazul. Componenta principală a procesului de învățământ, metoda desemnează o cale pe care profesorul o urmează pentru a ajuta elevii să găsească ei înșiși una proprie de parcurs în vederea aflării sau redescoperirii unor adevăruri noi, consemnate în cunoștințe noi, în forme comportamentale.

Metoda este o cale eficientă de organizare și dirijare a învățării, un mod comun de a proceda al profesorului cu elevii săi, incluzând în alcătuirea ei o suită de procedee și bazându-se pe creativitate. Metoda poate fi definită și ca un ansamblu organizat de procedee, între metodă și procedee existând o strânsă legătură, metoda putând fi ea însăși un procedeu în cadrul altei metode, în timp ce un procedeu poate fi ridicat la rangul de metodă.

Spre exemplu, explicarea unui fenomen, prezentarea conținutului unei planșe pot constitui un simplu procedeu în cadrul metodei expunerii, descrierii, demonstrației, conversației euristice. Dar, la fel de bine, explicația poate deveni un procedeu în ansamblul demonstrației unui fapt geografic.

Metodele de învățare a geografiei sunt strâns legate între ele, alcătuind de fapt un sistem ce vizează însușirea activă și conștientă a geografiei, fiecare metodă având anumite funcții cu caracter general cum ar fi:

-funcția cognitivă – de organizare și divizare a cunoașterii (învățării) de elaborare a unor noi cunoștințe;

– funcția instrumentală (operațională) – metoda servește drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative;

– funcția formativ-educativă – determină faptul că metoda, în afara faptului că este o cale de transmitere a unor cunoștințe, este și un proces educativ;

– funcția normativă – metoda arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate;

– funcția motivațională – prin care se realizează stimularea curiozității, interesului și dorinței de cunoaștere și autodepășire a elevului.

În ceea ce privește tipologia metodelor, există nenumărate variante de clasificare ce au la bază variate criterii: istoricul, aplicabilitatea lor, modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor după funcția didactică principală, după modul de administrare a experienței, după forma de organizare a muncii, după modul de învățare, după originea schimbării produse la elevi.

Pornind de la conceptul de modernizare a metodologiei, Maria Eliza Dulamă (1998) clasifică metodele după 2 criterii:

după registrul în care se operează;

după rolul elevului în activitatea de instruire;

După registrul în care se operează metodele sunt:

în registrul simbolic: modelarea logico-matematică, exercițiul, analiza structurală, statistică, instruirea asistată de calculator;

în registrul figural: descrierea, demonstrația, învățarea cu ajutorul filmului, imaginilor etc.;

în registrul acțional: munca cu manualul și cartea, lucrările de laborator, în terenul geografic sau în natură, investigarea, experimentarea, referatul etc.;

în registrul verbal: prelegerea, dezbaterea cu demonstrații, conversația (cateheică și euristică);

După rolul elevului în activitatea de instruire:

cu rol pasiv: povestirea, descrierea, explicația, învățarea prin film și înregistrări audio-video, lecturarea;

cu rol semi-activ: conversația cateheică, conversația euristică, dezbaterea, prelegerea-dezbatere, discuția dirijată, observarea, problematizarea etc.;

cu rol activ: lucrările de laborator, în terenul geografic, în natură, jocul didactic, jocul de rol, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul și cartea, modelarea logico-matematică, analiza structurală, instruirea asistată de calculator, referatul, comunicarea științifică etc.

În ceea ce privește modul de aplicare a metodelor, pentru ca ele să fie reale sau viabile, Nicolae Ilinca precizează în ,,Didactica Geografiei” (2000) că trebuiesc îndeplinite niște condiții și anume: realizarea unui proiect conștient ca principiu al organizării experienței în care mijloacele să fie coerente și folosite în mod constant și, totodată, să se prevadă efectele produse/ așteptate.

În geografie, metodele de instruire și autoinstruire în activitatea de predare-învățare trebuie să se bazeze în principal pe comunicare, prioritate absolută în activitatea de vorbire, profesorul de geografie trebuind să cunoască și să respecte cerințele acesteia:

stabilirea distanței optime ce asigură vizualizarea sa și a tuturor elevilor, a materialelor prezentate precum și percepția sunetelor;

controlul privind gestica, vocea, viteza vorbirii și stilul de exprimare.

METODE DE INSTRUIRE

Se consideră că elevii pot participa la procesul instructiv-educativ dintr-o poziție semi-activă când se vor folosi asemenea metode cu caracter activ-participativ care sunt capabile să mobilizeze resursele și capacitățile lor, să le concentreze atenția, să-i facă să urmărească cu interes și curiozitate lecția, să-i câștige adeziunea logică și afectivă față de cele nou învățate, îndemnându-i în cele din urmă să-și pună în joc imaginația,înțelegerea, puterea de anticipare și nu în ultimul rând memoria.

Aceste metode pun mai mult accentul pe cunoașterea operațională, pe învățarea prin acțiune, pe manipularea, în plan manual și mintal a obiectelor, acțiunilor.

Ceea ce este un minus în utilizarea acestor metode este faptul că ele solicită timp, materiale instructive variate, un număr mic de elevi, fiind mai frecvent aplicate în cazul aplicațiilor practice sau lucrărilor pe teren.

1.Metoda conversației

O primă metodă care este extrem de folosită în procesul de predare-învățare, informațiile transmițându-se printr-un dialog purtat între profesorul de geografie și elevi, este conversația care se bazează pe întrebări și răspunsuri, prin discuții sau dezbateri, dialogul putând fi purtat doar între elevi și profesor dar și între elevi.

Profesorul trebuie să apară în rolul unui colaborator care nu pune doar întrebări, ci și răspunde la întrebările elevilor. Prin metoda conversației se stimulează gândirea elevilor în vederea însușirii, fixării, sistematizării cunoștințelor și deprinderilor, în vederea dezvoltării spiritului de colaborare și de echipă.

Metoda conversației este utilizată în învățarea geografiei, determinând un dialog continuu între elev și profesor cu condiția respectării regulilor de colaborare constructivă care să nu determine diminuarea demersului didactic, ci să-l amplifice și să-l consolideze.

Formele conversației sunt variate și cele mai cunoscute în practica didactică se referă la:

Conversația cateheică: reproducerea simplă ( mecanică) a unei succesiuni de răspunsuri privitoare la cunoștințele dobândite anterior, fără înțelegerea esenței, fără interpretarea sau modificarea informațiilor transmise de profesor sau menționate în manuale în scopul consolidării cunoștințelor. Se vizează, în primul rând, datele care nu pot fi explicate sau corelate cu alte informații (cifre, denumiri proprii). Acest tip de conversație se bazează pe întrebări închise și aparțin conversației convergente. De exemplu:

Menționați subdiviziunile Carpaților Orientali;

Numiți capitalele europene;

Care sunt zonele de vegetație ?

Precizați diviziunile Carpaților Meridionali;

Care sunt produsele industriei prelucrătoare a petrolului ?

Care sunt lacurile din …?

Deci, prin acest tip de conversație se realizează reproducerea celor învățate, putându-se transforma uneori într-o învățare mecanică, neimplicând decât într-o mică măsură efortul intelectual.

b) Conversația euristică: vizează formularea conștientă, liberă, creatoare, preferențială, științifică a unor răspunsuri la interogațiile de control spre a-i dirija pe elevi către descoperirea adevărului geografic, cunoscut deja de profesor. Acest tip de conversație susține învățarea activă și dezvoltă capacitățile intelectuale având un caracter divergent și vizând obținerea unor răspunsuri variabile la o întrebare. Se bazează pe întrebări deschise, cauzale, ipotetice. De exemplu:

Explicați etajarea climatelor;

De ce temperatura aerului coboară odată cu altitudinea?

Explicați formarea munților vulcanici;

Prin ce se caracterizează evoluția reliefului?

De ce economia Africii este mai puțin dezvoltată?

c) Discuția este o altă formă a conversației ce presupune un schimb reciproc de idei, impresii, păreri, critici și propuneri pe o temă dată cu scopul de a examina și aprofunda idei și noțiuni, de a consolida și sistematiza date și concepte dar și de a rezolva probleme teoretice și practice. Discuția se desfășoară organizat avându-se în vedere examinarea valorii unei informații, dar în care pregătirea aperceptivă și deschiderea unui dialog presupun oferta de informații pe care trebuie s-o facă profesorul, după care această provocare solicită atenția și participarea elevilor, începând cu observarea, analiza și compararea în variate planuri a faptelor geografice.

2. Metoda demonstrației

Este una dintre metodele cel mai des folosite în procesul de predare – învățare a geografiei, reprezentând o metodă de explorare și cunoaștere sistematică, organizată, indirectă a obiectelor, fenomenelor și proceselor, fie prin prezentarea lor de către profesor în stare naturală, la scară reală, fie prin substituirea lor cu ajutorul modelelor obiectuale figurale, simbolice sau verbale, fie prin utilizarea raționamentelor inductive, în scopul evidențierii aspectelor fizice și acționale ale realității geografice.

Demonstrația se face în fața elevilor de către profesor cu ajutorul unui material intuitiv cu caracter ilustrativ, aceștia transformând imaginile vizualizate în noțiuni, legi și concepte.

Demonstrațiile obiectuale sunt susținute pe viu prin diferite experimente de laborator, prin prezentarea unor modele naturale: roci, minerale, plante presate, eșantioane de soluri, sau prin prezentarea unor mulaje, machete ce reprezintă fidel o relaitate geografică.

Asemenea demonstrații se pretează la clasa a V-a și a IX-a, întrucât rocile și mineralele sau solurile se cer a fi integrate de profesor în lecție pentru a li se verifica proprietățile fizice și chimice, cum ar fi: permeabilitatea, duritatea, densitatea, culoarea. Un exemplu de demonstrație: filtrarea apei de către nisip. În apă se amestecă argilă până la omogenizare, apoi se toarnă peste nisipul aflat într-un vas transparent. Elevii vor observa că după ce a trecut apa prin nisip, la suprafața stratului de nisip rămâne un strat subțire de argilă.

De asemenea, se poate viza și forma Pământului, eclipsa de Lună sau de Soare, eroziunea și relieful creat, formarea zonelor de climă etc.

Mulajele sau machetele permit vizualizarea unor componente ale reliefului pentru înțelegerea noțiunilor și conținuturilor referitoare la treptele de relief, formele de relief, potențialul economic al reliefului, rolul reliefului în evoluția climei, repartiția elementelor climatice (temperatura aerului, precipitațiile atmosferice, vânturile etc.), a vegetației, resurselor de apă, faunei și solurilor.

b) Demonstrațiile figurale vizează, în primul rând, desenele geografice efectuate pe tablă, ca o materializare grafică sau cartografică a cunoștințelor geografice, în scopul ușurării înțelegerii fenomenelor și proceselor din natură sau din societate. Acestea nu trebuie să fie aceleași cu cele din manual sau din alte materiale didactice.

Desenul geografic – reprezintă materializarea grafică sau cartografică a cunoștințelor geografice și este utilizat pentru înțelegerea formelor și proceselor geografice.

3. Metoda observării

Observarea este o metodă didactică și de cercetare, de explorare geografică directă, imediată a realității, care asigură prin intermediul mai multor simțuri cunoașterea și înțelegerea prin raționament inductiv a faptelor, fenomenelor și proceselor din mediul geografic. Observarea este urmărirea atentă a unor obiecte și fenomene de către elevi, fie sub îndrumarea profesorului de geografie (observație sistematică), fie în mod autonom (observație independentă) în scopul depistării unor noi aspecte ale realității înconjurătoare pentru a întregi anumite informații, bazându-se pe receptivitatea elevilor față de ceea ce ne înconjoară.

În cercetarea geografică, după modul în care se realizează observarea directă se disting:

observarea vizuală prin care informațiile se obțin pe calea simțurilor;

observarea instrumentală prin care se obțin informații mai exacte, cu ajutorul instrumentelor și aparatelor, realizându-se măsurarea unor obiecte, fenomene și procese și, totodată, obținându-se o serie de parametri absolut necesari în precizarea modului de desfășurare a fenomenului sau procesului geografic. De exemplu, parametrii meteorologici cum ar fi: temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea atmosferică, cantitatea de precipitații etc.

În acest sens, alegerea punctului de observare trebuie să fie optimă ca poziție în spațiu și moment în timp. Din acest punct de vedere, observarea vizuală poate fi: staționară (observarea se realizează dintr-un punct pe o perioadă mai lungă de timp) și expediționară, care se desfășoară urmând unul sau mai multe trasee.

Totodată, după modul de organizare a observării, aceasta poate fi: spontană, neorganizată sau sistematică (organizată, dirijată sau autodirijată).

În ceea ce privește metodologia observării independente dirijate, în etapa pregătirii lecției, profesorul stabilește obiectivele operaționale conform programei școlare, formulează întrebările, problemele, precizează programul de observare și forma de observare (vizuală sau experimentală). În timpul desfășurării activității didactice cu elevii, profesorul comunică subiectul observării, obiectivele operaționale ale observării, metodologia de observare și precizează aparatele, instrumentele și modul lor de utilizare.

În timpul observării, elevii vor completa o fișă de observare, vor realiza schițe, desene, scheme care îi vor ajuta la prelucrarea și interpretarea observațiilor iar concluziile vor fi sub formă scrisă sau orală. Verificarea informațiilor se va face prin experiment sau prin metoda reflexiei personale.

În concluzie, observarea, ca metodă de bază în procesul de predare – învățare, nu este doar o simplă privire a unui obiect, fenomen sau proces, nu înseamnă doar strângerea de impresii, ci presupune urmărirea atentă și sistematică a unor realități ale mediului geografic cu scopul de a sesiza aspectele vizibile, relevante, interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învățare, exprimarea și explicarea rezultatelor observațiilor cu ajutorul unor suporturi materiale (referate, tabele, desene, grafice).

În același timp, această metodă conduce și la formarea unor calități comportamentale cum ar fi: consecvența, răbdarea, perseverența, perspicacitatea și imaginația.

Geografia, ca disciplină de învățământ, are un rol deosebit în formarea și educarea elevilor. Disponibilitățile științifice ale geografiei îi amplifică valențele în plan didactic, exprimate prin dimensiuni educaționale variate.

Unitatea dintre cele trei aspecte (informativ-formativ-educativ) constituie o cerință legică a organizării și desfășurării procesului de învățământ. Opțiunea pentru o metodă sau alta este în strânsă relație și cu personalitatea profesorului, predispoziția și stilurile de învățare ale grupului cu care se lucrează.

BIBLIOGRAFIE

Basarab Luminița, Geografia României – Sinteze, Teste, Editura Mondan, București, 1998

Cucoș Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002

Crețu V., Oprescu V – Problematizarea în studiul Geografiei la clasa a V-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

Dulamă, M. E.- Elemente din didactica geografiei, Editura Clusium, Cluj-Napoca. 2001

Dulamă, M.E. – Modele, strategii și tehnici didactice activizante – cu aplicații la geografie, Editura Clusium, Cluj-Napoca. 2002

Ilinca, N. – Didactica geografiei, Editura Corint, București. 2002

Marin Ion, Anastasiu Viorela – Geografia Europei-manual pentru clasa a VI-a , E.D.P. București, 2001

Mândruț Octavian, Ungureanu Valerica, Mierlă Ion – Metodica predării geografiei în liceu. Edit. Didactică și pedagogică, București, 1982