Creatia Otiliei Cazimir Dedicată Copiilor
TEZA DE LICENȚĂ
“CREAȚIA OTILIEI CAZIMIR DEDICATĂ COPIILOR”
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. FILE DIN BIOGRAFIA POETEI OTILIA CAZIMIR
1.1. Anii copilăriei și adolescenței
1.2. Viața și opera de creație a poetei
1.3. Creația lui Otilia Cazimir în contextul literar contemporan
CAPITOLUL II. OTILIA CAZIMIR – POETA SUFLETELOR SIMPLE
2.1. Tema naturii în poezia lui Otilia Cazimir
2.2. Analiza etico-estetică a creațiilor dedicate copiilor
2.3. Experiențe în proza autobiografică
CAPITOLUL III. PREZENTAREA CREAȚIILOR OTILIEI CAZIMIR DEDICATE COPIILOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Аctuаlitаteа temei. Componentă a literaturii naționale, literatura pentru copii include totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului transmis, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, se dovedesc capabilesă intre într-o relație afectivă cu cititorii lor.
Cartea îi oferă celui ce o parcurge, pe lângă satisfacțiile pe care le aduce orice fapt de lectură, prilejuri unice de reflexie și de trăiri spirituale.Ea îndeamnă la introspecție, contribuie substanțial la formarea și modelarea personalității și comportamentului cititorului.Poate de aceea cartea este mereu prezentă în viața omului modern. Cu toată „concurența” televizorului sau a calculatorului cu acces la diverse rețele de Internet., lectura rămâne una din cele mai intense, mai educative și mai răspândite activități.Cu căt apropierea copilului de carte se face mai devreme, cu atât mai importante și mai durabile sunt efectele ei in domeniul limbajului, al comunicării, precum și cel al comportamentului și al socializării.
Ne-am propus, așadar, o discuție aprofundată a poeziei pentru copii din perspectivă literară, ca act de literatură, o sondare din interior a genului, care să depăsească stadiul comentariilor generale – valoare educativă, delicatețe si gingăsie –, aplicate nediferențiat, de către specialistii pedagogi, tuturor poeților, si care să analizeze, cu precădere, ceea ce au de spus textele propriu-zise, universul liric al fiecărui creator. O asemenea cercetare nu trebuie să piardă însă din vedere caracterul particular al poeziei pentru copii – acela de a fi adresată –, faptul că, apropiindu-se de acest gen poetic, atât poetul, cât si criticul se găsesc în poziții diferite de cele întâlnite în poezia „mare”.
Poetul nu mai scrie pentru el însusi ori pentru un cititor ideal, al cărui construct îi seamănă, pentru că presupune un lector matur. Nu mai scrie poezia vremii lui, raportându-se polemic la ceilalți, la o tradiție pe care doreste să o continue si să o depăsească inovator, scrie pentru altcineva, pentru un alt receptor decât el însusi, pe care nu-l cunoaste asa cum se cunoaste pe sine, al cărui comportament de lectură nu-l poate prevedea, ci doar aproxima. Poetul pentru copii va fi pus mereu în situația de a-si defini acest receptor, de a reflecta asupra intereselor si capacităților lui de lectură si de a-i alcătui un profil, conferindu-i o realitate mai precisă.
În cadrul acestei lucrări am cercetat viața și opera literară a Otiliei Cazimir, în special creațiile destinate copiilor. Despre poezia Otiliei Cazimir (1894-1967) găsim, într-un portret făcut de Hristu Cândroveanu, o remarcă perfectă: „Imaginea universului copilăriei în scrisul delicatei poete ieșene… este cea a unui Gulliver în Țara piticilor din propria sa perspectivă de om matur, sau a aceluiași erou al lui Jonathan Swift în Țara uriașilor – din unghiul copilului de odinioară care a fost scriitoarea…”.
Scopul și obiectivele studiului efectuаt constаu în cercetаreа operelor dedicate copiilor în creația Otiliei Cazimir, modelarea și studierea universului poeziei poetei, în special a liricii feminine, cît și a celei destinate copiilor.
Pentru reаlizаreа аcestui scop s-а propus rezolvаreа următoаrelor sаrcini:
• analiza esenței, specificului și pаrticulаrităților liricii în creația Otiliei Cazimir;
• studiul orientărilor de creație;
• analiza creației poetei în contextual contemporan ;
• studierea orientării spre sentimentele naturii în creațiile Otiliei Cazimir;
• studierea caracterului etico-estetic al operelor destinate copiilor;
• analiza prozei autobiografice despre viața și opera scriitoarei Otilia Cazimir;
• analiza generală a operelor dedicate copiilor în creația Otiliei Cazimir;
Structurа lucrării. Scopul și sаrcinile cercetării аu determinаt structurа prezentei teze, cаre cuprinde: introducereа, trei cаpitole redând conținutul de bаză аl cercetărilor efectuаte, concluzii, bibliogrаfie și аnexe.
În Cаpitolul I – „File din biografia poetei Otilia Cazimir” se elucideаză complexul poeziei Otiliei Cazimir. Аm аbordаt caracterul liric în creațiile poetei. Аm аnаlizаt orientările de creație pe parcursul vieții sale în cercul literar. În finalul capitoului am deschis o paranteză asupra creației Otiliei Cazimir în contextul poeziilor contemporane
În Cаpitolul II – „Otilia Cazimir – poeta sufletelor simple” este examinată experiența poetei în poeziile dedicate copiilor. Deasemenea s-a pus un accent pe sentimentele naturii în creațiile poetei. Cаpitolul аre lа bаzа studierea și analiza scrierilor pentru copii, din cercetarea mai multor caractere, inclusiv cel etico-estetic. Se supune unei аnаlize detаliаte și proza autobiografică a poetei, care pune accent pe viața și opera Otiliei Cazimir.
În Cаpitolul III – „Prezentarea creațiilor Otiliei Cazimir dedicate copiilor” Se аnаlizeаză аctivitаteа generаlă și lista operelor și creațiilor Otiliei Cazimir. Se analizează unele poezii dedicate copiilor.
În Concluzie sunt expuse succint rezultаtele obținute și sunt relаtаte unele idei cu privire la literatura pentru copii, cît și motivele de a se axa pe poezii dedicate copiilor.
Suportul teoretico-științific аl tezei l-аu constituit concepțiile și lucrările autorilor și criticilor litarari: Călinescu G., Durand G., Cioran E., Manolescu N., Lovinescu E., Sanda George., Streinu V., Ciopraga C., Drăgan L., Negoițescu I., Ibrăileanu G., Donea V., Pop Ad., etc.
CAPITOLUL I. FILE DIN BIOGRAFIA POETEI OTILIA CAZIMIR
1.1. Anii copilăriei și adolescenței
Otilia Cazimir s-a dedicat poeziei, pentru că simțea că prin poezie poate comunica mai mult decât prin proză. Însă ea este nu numai poetă, ci și prozatoare, publicistă, animatoare de teatru și traducătoare.
Dintre fetele învățătorului Gavrilescu, pe cea mai mică o chema Alexandra și se născuse în 12 februarie 1894, la Cotul Vameșului, aproape de Roman. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență.
Era cel de-al cincilea copil al învățătorului Gheorghe Gavrilescu și al soției sale, Ecaterina Petrovici (din Miclăușeni). Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, începând să scrie poezii de la o vârstă foarte fragedă. Părinții îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică ,,A murit Luchi'' aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în școală.
În 1898 se stabilesc definitiv la Iași, cumpărând o casă in cartierul Beilicului, pe strada Bucșinescu.
Cursurile primare le urmează la Școala Domnească, după care devine elevă la Liceul Oltea Doamna. În Iași a și rămas până la sfârșitul vieții (8 iunie 1967).
A simțit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăși mărturisește: „Am fost o fetiță tare cuminte. Toți erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toți. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile”.
Otilia Cazimir iubea copiii și a început să realizeze creații literare pentru ei: „Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanță ușoară de ironie”… „Am început prin a spune copiilor povești și, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei''. ,,Greu e când ești gospodină! /Uite, eu, cât sunt de mică,/Iute-s ca o rândunică,/Harnică-s ca o albină./Cum mă scol, cobor în grabă/Colivia din perete,/Să dau boabe la sticlete,/Că-i un cântăreț de treabă.'' (Gospodina).
A debutat la vârsta de 18 ani în revista Viața Românească, publicație în care își va tipări majoritatea scrierilor.
După ce și-a cerut schimbarea numelui Alexandrina Gavrilescu, a afirmat că numele ei este Alexandra și nu Otilia. Această schimbare a numelui și faptul că mulți nu au știut că Otilia Cazimir e un nume de împrumut a pus la îndoială originea scriitoarei. Debutul publicistic al poetei a fost discret, nici măcar familia sau colegele Alexandrinei nu au știut la început cine este acest Otilia Cazimir. Revista Societatea de mâine se întreba cine este ea de fapt, însă aprecia talentul ei.
După bunicul dinspre tată care era preot: Gavril Casian, ar fi trebuit să o cheme Otilia Casian, însă urmașii direcți au renunțat la numele de familie Casian, adoptând numele Gavrilescu derivat din numele de botez al tatălui.
Mama Otiliei avea un gust literar, citea mult, povestea amuzant. Otilia însăși afirma următorul lucru: „Poate că părinții mei erau și ei, în felul lor, poeți … O, acum sunt sigură de asta!”
Poeta scria când era la liceu mai ales în vacanțe, dar directoarea nu suporta versurile:
„Vacanță însemna pe vremea ceea,
Pupitrul școlii zăvorît cu cheia.
Apoi o casă într-un sat bătrîn,
Concert de greieri risipiți în fîn,
Plăcinte aurii cu poale-n brîu
Și pește prins cu undița la rîu,
Și dinți vopsiți în violet cu mure;
Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,
Romane răsfoite pe furiș
Cînd cerul viu te spiona-n desiș
Cu mici și-albastre cioburi de faianță…
Pe vremea ceea, da, – aveam vacanță!”
(Vacanță)
După bacalaureat, frecventa cursurile Facultății de litere și filozofie, însă profesorul Ibrăileanu a sfătuit-o să nu se ocupe de examene ci să scrie. George Topîrceanu, profesorul de literatură a ajutat-o și a inspirat-o pe tânăra poetă, însă influența lui nu trebuie exagerată, pentru că această influență nu exclude originalitatea poetei.
Nãscutã la 12 februarie 1894, în localitatea Cotu-Vameșului, lîngă orașul Roman, Alexandrina Gavrilescu, pe numele său adevărat, a devenit ieșeancã la 4 ani, cînd familia, compusã din Gh. Gavrilescu, tatãl, învățător, mama Ecaterina Gavrilescu și cei 5 copii, s-a mutat la Iași. Casa din Bucșinescu nr. 4, unde a locuit din anul 1908, era o clãdire veche, datînd de pe la 1850, și fusese cumpãratã de tatãl viitoarei poete. Destinul sãu literar avea sã-i aducã schimbarea numelui, prin debutul sãu la revista „Viața româneascã”, în 1912, cu o poezie nesemnatã, de teama directoarei de la „Oltea Doamna”, cam severã, în locul numelui punînd trei steluþe. Cei doi directori ai revistei, Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrãileanu, aveau sã-i aleagă împreunã pseudonimul Otilia Cazimir, publicîndu-i poezia Noapte și recunoscîndu-i, astfel, talentul. Publicarea în „Viața româneascã” certifica o afirmare literarã națională.
În poezia de debut, scriitoarea răspunde poeziei lui George Topîrceanu În noapte și altor două poezii. Însăși Otilia Cazimir a afirmat că nu se consideră discipola lui George Topîrceanu și că izvoarele ei de inspirație pe vremea aceea erau foarte variate, se inspira atât din operele cronicarilor, cât și de la Byron și Alfred Musset.
„De la George Topîrceanu a învățat disciplina exterioară a limbajului, a înțeles că nu există favoare, șansă de realizare fără căutare, fără să te apropii de cuvânt cu obediență, cu umilință, conjugând, într-un echilibru mirabil, meșteșugul și arta pentru a-ți manifesta prin ele spiritul, pentru a ști să accepți realizările altuia, ca să accepți realizările altuia ca să le reeditezi sau să faci ce nu a fost făcut.”
Otilia Cazimir colaboreaza la numeroase reviste, dar mai ales la "Viata romaneasca", in care isi face debutul in anul 1912 cu poezia "Noapte". A publicat aproape 60 de volume de poezii, primul volum "Lumini si umbre'' aparand in 1923. Urmeaza Fluturi de noapte (1927), Cantec de comoara (1931), Cronici fanteziste si umoristice (1930), Jucarii (1938), Poezii (1939), Versuri (1957).
In afara de poezie, Otilia Cazimir a publicat si volume de schite si nuvele, a facut traduceri din literatura rusa si franceza. Proza sa include: Din intuneric. Fapte si intimplari adevarate (1928), Din jurnalul unei doctorese (1928), Gradina cu amintiri (1929), A murit Luchi (1942), Prietenii mei scriitorii… (1961).
Scriitoarea a fost distinsa cu mai multe premii, printre care: Premiul Academiei Romane (1927), Premiul "Femina-Vie Heureuse" in 1928, Premiul National pentru Poezie (1937), Premiul Societatii Scriitorilor Romani (1942). Este membra a Societatii Scriitorilor Romani din anul 1929.
Otilia Cazimir s-a stins din viață la 8 iunie 1967, și este înmormantată la cimitirul Eternitatea din Iași.
Poezia Otiliei Cazimir este o poezia plină de sentimente, de gingășie, de psihologism și de suferință.
„Grațioasă, fragedă și minoră, poezia lui Otilia Cazimir evoluează între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică tradusă în imagine nouă și un erotism, care sub forme ușoare uneori și uneori laconice împinge vagul și firescul sentimental până la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri potrivite în esența ei, ce se dă și se ia, se oferă numai cedează, entuziată și deziluzionată, amărâtă și totuși necesară.”, dar mai presus de orice fatală … este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pândite de sentimentalism.”
Poezia ei ascunde nu numai sentimentul, gingășia, suferința, ci se îndreptă și spre natură unde poeta observă minuțios anotimpurile, florile, amurgurile.
1.2. Viața și opera de creație a poetei
Fără a fi, cum s-a spus adesea, regională, tradiționalistă sau poporanistă, opera scrisă de Otilia Cazimir se încadrează în mod evident in ceea ce se poate numi „literatură moldoveană", prin modul de a percepe natura și sensul vieții, atât în poezie, cât și in proză. A rămas de altfel, în plan biografic, ieșeancă de-a lungul întregii vieți. Nostalgia traiului patriarhal, profunzimea trăirilor, liniștea care acoperă furtunile din adâncuri, contemplarea anotimpurilor și a viețuitoarelor fac parte din alchimia sufletească a spațiului care 1-a dat pe M. Sadoveanu. Umorul gentil al scriitoarei a fost deseori apropiat de cel al lui G. Topîrceanu. O altă componentă a stilului său este feminitatea firească (căpătând astăzi o patină a timpului), needulcorată, poeta declarându-se, în același timp, o adversară a încercării de a scrie literatură feministă în stil masculin. Cum era de așteptat, note particulare în acest sens sunt aduse de poezia de dragoste și de poezia pentru copii.
Distanța mare în timp dintre debutul în revistă și cel editorial face ca acesta din urmă să nu constituie un început propriu-zis din punctul de vedere al evoluției stilistice. Pe de altă parte, scriitoarea și-a păstrat unitatea de stil și viziune de-a lungul întregii sale opere. Tematica predilectă include dragostea, natura, biografia personală. Versurile sunt totdeauna fluente, imaginile grăitoare. Nefiind tradiționalistă decât în sensul larg al cuvântului (subiecte clasice, formă clasică), scriitoarea nu este nici modernistă sau simbolistă, oricum nu cu intenție, chiar dacă elemente disparate ale acestor trei orientări pot fi decelate în opera ei. Motivul scrierii de poezie rămâne unul personal, singura tendință exterioară (acceptată în volumul din 1961, Partidului de ziua lui) rămânând o alegere nefericită. In primul volum, Lumini și umbre, dragostea este sinceră, dar de cele mai multe ori și problematică; bucuria și tristețea, elixirul și otrava sunt simultane. întregul este caracterizat printr-un gest, exprimat într-un singur catren, amintind astfel de o structură orientală a poemului.
Influențată ușor de G. Topârceanu, dar mai nestânjenit lirică, poezia Otiliei Cazimir are înrudiri cu sentimentalismul lui Demostene Botez, cu beția de arome a lui Pillat, cu orgia de flori a simboliștilor. Nota particulară a poetei este însă o mare prospețime de impresii în perceperea înfloririi și dezagregării materiei.
Pentru mulți din generațiile mai vechi, paginile de început ale Otiliei Cazimir exercită un fel de flux romantic, redeșteptând epoca sentimentalismului intelectual ce definea ambianța Vieții românești. Un sentimentalism de care nu se jena nimeni, vizibil la toți cîți au trecut pe acolo. Tonul îl dădea „supra-finul" Ibrăileanu, care, ieșind dintre cărți, se adresa debutantei în literatură cu: „Otilia-Brunhilda-Cunegunda-Rodo-guna!" Pe atunci, la Iași, Mihail Sadoveanu relua în variante melancolice cîntecul amintirii, Mihai Codreanu prefăcea în sonete bronzul statuilor, iar G. Topîrceanu era romanticul discret, înclinat să se autopersifleze. Idealiști și democrați, comuniunea lor sufletească se baza pe temelii realiste, pe înțelegerea lucidă a relațiilor istorice, pe cultul valorilor umane superioare. Nicăieri nu se făcea atît de insistent apel la rațiune, nu se dezbătea mai viu problema ridicării celor umiliți la o altă existență. Spiritul își demonstra eficiența în măsura în care dădea impuls progresului. Fără să se confunde cu poporanismul, susținătorii Vieții românești luaseră, mai toți, „pliul" ideilor ei pozitive. .De la primii pași, Otilia Cazimir se situa de partea celor ofensați.
Îmbibată de lirism, creația sa implică deopotrivă afinități cu tradițiile provinciei natale și viziune nouă în acord cu timpul. Sinteza aceasta de elemente contrarii duce, pe plan artistic, la stilizarea în forme inedite a unor motive literare consacrate.
În esență: o retrăire imaginară a copilăriei, reprezentare plastică a naturii, nostalgia fericirii. Psihologia feminina, sprijinită pe o puternică memorie afectivă, dă întîietate vieții concrete, cunoașterii senzoriale. Sentimentul și nu rațiunea are, de multe ori, cuvîntul hotărîtor. Maternitatea determină o viziune despre lume diferențiată de aceea a bărbatului. De aici, în artă, (preponderența lirismului, a operelor de confesiune. „Care femeie, cind scrie, nu face, fără să vrea, măcar un pic de autobiografie?" — se întreabă scriitoarea. În totul, lirica Otiliei Cazimir are atributele unei feminități delicate: e suavă, plastică și colorată. Poeta adoră, dar fără exces, gingășiile, atacând în același timp și temele majore ale existenței. „Mila de animale a d-lui Brătescu-Voinești și melancolia sadoveniană a singurătăților sălbatice se găsesc, în ton mai grațios, la d-na Otilia Cazmair”, remarca George Călinescu.
La Otilia Cazimir sensibilitatea feminină transpare și din titluri. Titlul primului volum de versuri, Lumini și umbre (1923), indică «preferințe plastice pentru clar-obscur. Fluturi de noapte (1927) — la fel; ideile scînteiază ca aripile fosforescente ale lepidopterelor nocturne. Consecvent, volumul Licurici — cronici fanteziste și umoristice (1930) continuă seria. Enigmatic pare titlul Cîntec de comoară (1930); aici regăsim mitul popular despre flăcările nocturne ale aurului. Miniaturalelor Jucării (1939) le urmează versurile pentru copii din Baba Iarna intră-n sat (1954) și din Poezii (1959). Un volum de schițe se intitulează Din întuneric — Fapte și întîmplări adevărate din carnetul unei doctorese (1928); altul e Grădina cu amintiri (1929). Tot amintiri sînt strînse și în volumașul În tîrgușorul dintre vii (1939) și în A murit Luchi (1942), roman liric autobiografic.
Diferențiindu-se de literatura unor „consurori" — cum își numește Otilia Cazimir colegele — poezia sa e plăcut fantezistă și reușit umoristică. Destule coarde, pentru ca melodia să cîștige în varietate, destule procedee, pentru ca arta să se sustragă manierismului. Atitudini etice și fapte de viață specifice poeziei apar în tratare analoagă și în proză. Grădina cu amintiri e un muzeu cu portrete vechi" și „dureri mici", cu un sector floristic („trandafiri") și unul zoologic („pui de vulpe", „veverița", „mormolocii") etc. O Viziune din Lumini și umbre, cu aluzii la Sărmanul Dionis, e reluată într-o «schiță psihologică admirabilă: Efect de luna (Gradina cu amintiri). O Poza veche (Poezii) e tratată în același stil cu schița Portrete vechi (Grădina cu amintiri).
Prin concizia și plasticitatea lor, multe dintre aceste versuri au devenit binecunoscute. In volumele Fluturi de noapte (1926) și Cântec de comoară (1931), tematica se referă într-o măsura mai mare la natură (anotimpurile de trecere, viețuitoarele mici) și la biografia personală (bunici, vacanțe din copilărie). Un alt volum de poezii, Licurici. Cronici fanteziste și umoristice (1930), conține un alt fel de versuri (ca subiect, nu ca stil) – adică răspunsuri și replici la diferite articole din reviste interesate să afle unde își petrece scriitoarea vacanța, dacă semnătura ei este pseudonimul unui bărbat etc. Tonalitatea versului se schimbă sensibil în volumul de Poezii din 1939, apărut la doi ani de la moartea lui G. Topîrceanu, de care o lega o profundă afecțiune. Tristețea nu mai este o stare de spirit pasageră, ci devine o permanență, un mod de a trăi. Astăzi, poeta este mai cunoscută datorită poeziilor sale pentru copii (jucării, 1938, Baba lama intră-n sat, 1954).
Consacrată ca poetă, Otilia Cazimir a devenit cunoscuta și ca prozatoare, dar a rămas cvasi-necunoscuta ca traducătoare de teatru (premiera primei piese, Undine de Jean Giraudoux, după povestea lui Frédéric de la Motte Fouqué a avut loc la 14 februarie 1946, pe scena Teatrului Național din lași), și mai ales ca autoare a celor peste o mie de rapoarte de spectacol pe care le-a înaintat Direcției Generale a Teatrelor, intre anii 1937-1947, in calitate de inspectoare speciala, apoi generala.
„Admirabilele cronici teatrale" (care, după cum remarca Liviu Rebreanu „pot constitui o oglinda fidela, perfect obiectivă a activității Teatrului din lași), rapoartele de spectacol își justifică publicarea, pe de o parte prin caracterul documentar, („o critică teatrală propriu-zisă, făcută de oameni competenți în materie de teatru, nu exista la lași, după cum nu existau nici reviste de specialitate"), iar pe de altă parte, prin faptul că au fost scrise cu sinceritate, competența, conștiinciozitate și talent. Rapoartele nu sînt „dări de seamă" asupra pieselor vizionate, ci judecăți de valoare făcute cu competența criticului și istoricului literar, ale cronicarului dramatic, esteticianului și sociologului, cu toate că au în vedere efemeritatea spectacolului, „relieful mișcător", cum îl numea Hippolyte Taine, cea mai convențională dintre arte, care reclama, pentru a se împlini, o infuzie reciprocă de emoție, participare și trăire între scenă și spectatori.
Actorul (artist complet) trebuie să aibă și l'ort de causer, talentul rostirii rolului, arta graiului, în care cuvîntul nu trebuie numai să exprime ci să se și exprime. Lipsa de pricepere în mînuirea limbii și ignorarea variantei ei vorbite, pe scenă, afecta, în egală măsură, și textul dramatic, și arta interpretării. Puțini dramaturgi înțelegeau diferența între limba literară a textului și limba vorbita a interpretării, între intenție și expresie. Dintre contemporani, un singur exemplu demn de urmat: Lucian Blaga. „Fraza mlădioasă, rînd pe rînd blinda și suavă, grea și aprigă, gravă și meditativă, după gîndurile pe care trebuie să le exprime, e înflorită cu arhaisme și cu împerecheri de cuvinte neașteptate și sugestive, de o rară frumusețe /…/ e încărcată cu atîta frumusețâ, încît, de multe ori, dorești să poți opri spectacolul în loc ca să prelungești cu încă o clipă rezonanța unei imagini sau a unui gind. Domnul Lucian Blaga e singurul om de teatru care și-ar putea îngădui încercarea de a transpune în dramă Miorița". Otilia Cazimir nu putea ignora nici excesul de moldovenizare a limbii de către unii dramaturgi sau actori ieșeni: „moldovenii au un fel al lor de a se exprima și prin gesturi și prin vorbe, o anumită discreție sufletească, o boierie a lor specială, și un anumit ritm domol al gîndirii și al frazei". Nu-și ascundea bucuria că „nu se vorbește ostentativ moldovenește și e bine așa", deși acțiunea unor piese se petrecea într-unui din satele Moldovei, dar nici ironia cine, de exemplu, în top “nemții lui Kadelberg sunt grozav de români. Mai mult, sunt moldoveni get-beget".
„Prin urmare, trebuie neapărat să se respecte moldovenismele (chiar și afară de cele subliniate in text), așa cum s-o făcut în reeditarea operelor din tinerețe ale lui Mlhail Sadoveanu, mai ales că și aceasta carte e o reeditare. Moldoveanul, chiar cînd nu e numaidectt țăran, n-o să spună niciodată, de pildă:
sălbăticiune — ci sălbătăciune,
întîi, dintîi – ci întăi, dintăi,
se sperie – ci se sporie, s-a spăriat,
semn – ci sămn,
grămăjoara, oglinjoara – ci grămăgioară,
păpușoi – ci păpușoi,
oscioare — ci osișoare,
streașină – ci strașină,
tinerețe – ci tinereță etc, etc.
Apoi, vocabularul implică întrebuințarea destul de frecventă o apostrofului (Numa'cît, da'eu, de'colo… etc). Înlocuirea apostrofului cu linioara e inadmisibilă în cele mai multe cazuri.
In altă notă scriitoarea a menționat formele pe care le-a păstrat: „sugestie (nu suggestie), psichologie (nu psicologie), femeii, femeia (femeei, femeeo), aceia, ceiace (aceea, ceea ce), acum (nu acuma), D-l și d-l (nu D. și d.), dispreț (despreț), margine, nemărginit (margene), trebuie (trebue), voie, nevoie, sînt sau sunt? dezvoltare, dezinteresat?, sub sau subt de mai tîrziu ?"
Am menținut unele particularități fonetice specifice graiului moldovenesc întîlnite frecvent în opera scriitoarei: transformarea vocalei a în â: tinereță, stricteță, naturarieță, frumuseță ; ă in e : lăture, nu sufere ; vocala a în ă ; zadarnic ; vocala e în a: sameni ; diftongul ea în a: samănă ; diftongul ea în ia; pecetia; diftongul ea în a : tîrgoveță ; diftongul ie în e: boerii ; vocala i în î : stinge, mîni-tor, pînea ; vocala i în ă : lăcrămeze ; gi pentru j : personagiu, repor-togîu, avantagîu, pasagiu.
– Am menținut pluralele în ele pentru ile : criticele.
– Am păstrat formele duble ale unor cuvinte: sub/subt, umar/humor.
– Am păstrat unele neologisme în forma în care intraseră in limbă sau erau folosite in perioada activității scriitoarei: regisoriale, paradoxele, antr-acte, bariolate, întimează, detururi, unele forme negative: intelectualitate, desinterpretare.
– Am menținut unele forme întîlnlte în opera scriitoarei: vremi-lor noua, colea unor nouă și superioare preocupări, reclama de înainte de spectacol, numai de profit a stat, comitetul de Interior etc.
– Am conservat formele sub care sint menționate numele sau prenumele unor actori: Braeschl Ani (Ana, Anny, Any), Ciubotărașu (Clobotârașu), Neculau (Niculau), Ceorge (Gheorghe), Radvanschi (Radvanskl).
– In cazul auxiliarului a fi la indicativ prezent am menținut ambele forme: sunt, sînt.
Invățînd de la G. Topîrceanu arta folosirii umorului, suculent sau suav, dupa împrejurări, dar niciodată gratuit, poeta creează in rapoartele de spectacol pagini de o incontestabila valoare artistic. Iata doua personificări ironice, incitate de numele interpretelor. Despre Bebé Spitzer, în comedia muzicala Ștrengarul de George Manoil: „îmi imaginam o ființa subțire și ascuțita – sugestia numelui — spirituală și fina. Am avut o mare deziluzie. D-na Bebé Spitzer nu știe decît să rîdă stereotip și nu are spirituale decît… picioarele"; actrița Joujou Pavelescu, interpreta piesei Al optulea păcat de Tudor Mușatescu și St. Florescu, „își merita prea prelungit numele mic. E o apariție fragila, foarte agreabila, dar insignifianta. Cine a avut ideea (autorii sau regizorul ?) s-o mai îmbrace și în pijamă în ultima scena — și de ce, cind ne oferea un spate atît de grațios ?". Deseori, stilul e prin excelența literar: „E cald. E praf. Spectacolele încep mai tîrziu și țin pină la ora cînd spectatorilor, – trebuie să mărturisim; subalimentați și obosiți, – le e foame și somn. Cei care au bani, nu mai vin la teatru. Berăriile și-au scos mesele afară, grătarele sfîrîie în plin aer, vinul e rece și lăutarii cintă de inimă albastră. E vremea grădinilor de vara". Actorul N. Veniaș “trece și prin viață cu aceeași discreție aproape bolnăvicioasă, cu același aer de a-și cere iertare ca există". In fragmentul de roman In tîrgușorul dintre vii: „în ogradă, se clătina, singur în ninsoare, un copăcel sărac și strîmb. Parcă nu știe cum să-și ție crengile și cum să se tragă, mai la o parte, ca să nu supere pe nimeni
“.
Pentru Otilia Cazimir literatura a fost un act de eliberare, de bucurie, o mărturie a experiențelor spirituale înnobilate de lectură și întreținute de o nedezmințită dorință de a se mărturisi și de a comunica. La întrebarea unor confrați, care-i este mai apropiată, poezia sau proza, a răspuns: „N-aș putea spune. Depinde de moment. Uneori aș fi fii stare să scriu cu foarte multă seriozitate o rețetă gastronomica in versuri, alteori să amestec, și nu în glumă, cea mai prozaică proză in versuri”. In rapoartele de spectacol a refăcut cu mijloacele limbajului specific imagini din proză sau poezie, păstrîndu-le semnificațiile și încărcătura metaforică, dar nu „a amestecat" nici măcar „în glumă" proza in poezie, versurile în activitatea publicistica sau toate la un loc în scrierile despre teatru. Indiferent de genul în care s-a manifestat, a dovedit o more forță de materializare a ideilor și sentimentelor in cuvinte.
Proza lui Otilia Cazimir păstrează stilul molcom al poeziei și, în mare parte, sursele de inspirație. Amintirile din prima copilărie plutesc într-o atmosferă fabuloasă, in care copilul este un personaj care „piere" în prima zi de școală (A murit Luchi…, 1942). Poate mai puțin obișnuite pentru imaginea comună despre scriitoare sunt schițele cu structură tradiționalistă, care povestesc „durerile ascunse", tragediile tăcute ale vieții la țară: boli, crime, sărăcie, muncă, indiferență a funcționarilor față de țărani (Din întuneric). Interesantă este aici mai ales perspectiva diferită asupra unui loc celebru: Mirceștii lui V. Alecsandri. Atmosfera din târgul mic este sadoveniană (în târgușorul dintre vii…, 1939). Autoarea s-a exersat și în literatura memorialistică (Prietenii mei scriitorii..,, 1960) și, întâmplător, în teatru (Unchiul din America).
Nu se poate afirma că primele volume sunt operele unei debutante, pentru că la apariția primului volum Otilia Cazimir avea deja o activitate literară ce depășea un deceniu. Primul volum e la fel de remarcabilă ca ultimul, însă poeta a evoluat prin lărgirea orizontului și adâncirea emoției. În primele volume apar momentele anotimpurilor sau ale zilei, pădurea, apele, efectele de lună.
În 1928 la Editura „Cartea românească” a apărut volumul de proză Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate și în 1929 la aceeași editură Grădina cu amintiri și alte schițe.
În 1930 a publicat două volume de poezii: Licurici – Cronici fanteziste și umoriste și Cântec de comoară. Volumul Licurici îmbină mai ales fantezia și umorul. În acest volum scrie mai ales despre relațiile sociale (Primăvara urbană), ripostă (Ripostă. Unui critic imparțial), drepturile femeilor (Feminism), versuri închinate naturii (Între flori). De asemenea, acest volum conține și poezii pentru copii. (Cîntec pentru un fulg).
Cîntec de comoară „ne dezvăluie capacitatea rară de a reduce emoția la esențialul ei expresiv, de a ne călăuzi spre adîncuri de trăire, de înțelegere a armoniilor și dezarmoniilor în care se zbate ființa nostră-nsetată de eternitate.” Poeziile sunt de o muzicalitate și sonoritate deosebită. Volumul include poezii ca și: Umbra, Drumuri, Amintire, Toamnă străină.
În 1937 a primit Premiul Național pentru Literatură, ceea ce înseamnă o recunoaștere deplină a talentului ei. În paginile scrise de Otilia Cazimir descoperim „o frăgezime de simțire, un accent de naturalețe, o vioiciune în spontaneitate, care dau un farmec deosebit, o seducție feminină mai ales versului ei.”
Ca recunoaștere a meritelor sale literare, poeta a primit în anul 1927 Premiul Academiei Române și Premiul „Femina Vie – Heureuse”, iar în anul 1937 i s-a acordat Premiul Național pentru Literatură.
Între anii 1937-1947, i s-a încredințat funcția de inspector general al teatrelor din Moldova, Basarabia și Bucovina. A colaborat la întocmirea manualelor didactice împreunã cu Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu (cu acesta din urmă a avut, timp de 5 ani, pînã la stingerea din viață a poetului, una din cele mai frumoase legături de prietenie și dragoste din literatura românã).
A fost aleasă în primul Comitet al Uniunii Scriitorilor din R.P.R, alãturi de Sadoveanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu etc.
Casa din Bucșinescu nr. 4, unde a locuit și a scris poeta pînã la vîrsta de 73 de ani, a devenit muzeu în anul 1972, prin donația fãcutã de nepoata ei, Alice Zaitz, care a oferit douã încãperi, spațiu ocupat efectiv de Otilia Cazimir în timpul vieții. Aici totul a rãmas neschimbat, de parcã Otilia încã șade la masa de scris, așteptîndu-și numeroșii musafiri să-i treacã pragul. „E liniște-n odaie, parcã-i noapte,/ Miroase a gutui și-a mere coapte/ e rãcoare ca-n odăile bãtrîne/ Ca-n albele iatacuri de pe vremuri.” (Strofe în amurg, din Fluturi de noapte).
1.3. Creația lui Otilia Cazimir în contextul literar contemporan
Despre poezia Otiliei Cazimir (1894-1967) găsim, într-un portret făcut de Hristu Cândroveanu, o remarcă perfectă:
„Imaginea universului copilăriei în scrisul delicatei poete ieșene…este cea a unui Gulliver în Țara piticilor din propria sa perspectivă de om matur, sau a aceluiași erou al lui Jonathan Swift în Țara uriașilor – din unghiul copilului de odinioară care a fost scriitoarea…”.
A debutat cu volumul Lumini și umbre în 1923, după care urmează Fluturi de noapte, Licurici – volume în care poeziile sunt pătrunse de sensibilitatea specific feminină ca sentiment și expresie. Chiar în primele sale poezii, se remarcă supremația reflectării faptului asupra efuziunilor lirice, creația poetei ținând de un anumit realism psihologic.
Modestia Otiliei Cazimir transpare, înainte de toate, din relațiile cu colegii de breaslă ai timpului ei. Începând cu cei de la revista „Viața Românească”, spațiu în care, după cum singură mărturisește, nu îndrăznea să rostească vreun cuvânt. Nu atât dintr-un sentiment de inferioritate, sau dintr-un complex de ordin feminin, manifestat într-o lume prin excelență a bărbaților, cât dintr-o frumoasă smerenie culturală, unică într-un spațiu al orgoliilor inflamate și al credințelor ferme că fiecare este cel mai strălucit, cel mai talentat, cel mai… Un alt episod semnificativ îl reprezintă supărarea pe care i-o produce Otiliei Cazimir faptul că „fetele”, colegele ei de liceu, atunci când discutau despre Ibrăileanu, nu foloseau politicosul „domnul”. Tot de modestie ține stoicul ei refuz de a părăsi Iașul, în favoarea unui București în care „se făceau și se desfăceau” lucrurile în literatură. Apoi, miile de pagini traduse, ce altceva decât tot modestie reflectă, punere în slujba altuia?
Altruismul Otiliei Cazimir e invocabil cel mai mult în relația ei cu George Topârceanu, o „prietenie literară”, în fapt, cel puțin din partea ei, o mare dragoste. Memorabile scenele ultimelor luni de viață ale lui Topârceanu, cu Otilia însoțindu-i tăcută și îndurerată suferința. Iar mai târziu, după moartea acestuia, ajutorul material acordat de poetă „rivalei” sale, dna Topârceanu, este din nou elocvent pentru a tușa altruismul acesta.
Inocența răzbate, la rândul ei, din poate cea mai reprezentativă scriere pentru copii, semnată de Otilia Cazimir: A murit Luchi, colecție de „amintiri”, cu tentă profund autobiografică, centrată pe secțiunea unei copilării pe cât de îndepărtate, pe atât de intim și personal evocată. Dacă, bunăoară, în Amintirile lui Creangă inocența este una din caracteristicile personajului-copil, în A murit Luchi această calitate aparține deopotrivă personajului-copil și naratorului adult, cei doi întâlninduse undeva, într-un indefinibil punct dintre trecut și prezent.
„Sentimentul liric din versurile sale, apreciază G. Ibrăileanu – rezultă din analiza sensibilității, ori, mai adesea, din fapte care redau sentimentul”. Psihologismul obiectivat este unul din metodele acelei comprimări a romantismului numită neoclasicism. În poezia descriptivă, faptele sunt puse pe un portativ al „sufletului”. „Descripția e în funcție de fapte interne – subliniază G. Ibrăileanu, mentorul literar al poetei – este cu ocazia unor fapte interioare (dar nu expresia sufletului, nu un „etat d’âme”, căci Otilia Cazimir nu este nici romantică, nici simbolistă)”. În consecință, transfigurarea realității devine senzorială, nu afectivă și antropomorfică.
Scurtimea neobișnuită a poeziei provine din disocierea stărilor interne și externe și rezultă din selectarea culminativului emotiv. Ni se dă, cu alte cuvinte, într-un spațiu minim, un maximum de conținut. Otilia Cazimir izbutește să suprapună exact arta poeziei, fără a lăsa vreo „defecțiune” pe unde să se difuzeze sensibilitatea. Senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă și nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul. Prin artă, sentimentul este comprimat însă cu atât mai puternic. Zbaterea sufletului se simte dincolo de forma clasică, sub aparența ei de cristal. Volumele acestei autoare „poporaniste” (Lumini și umbre, 1932; Fluturi de noapte, 1926; Cântec de comoară, 1934; Poezii, 1939) excelează prin frăgezimea impresionistă, grația, umorul și ingeniozitatea formală, imaginea seducătoare. Întreaga materie lirică din Nu mai plânge sau din Cântă, Greier mititel constituie produsul fanteziei, al unei aparente spontaneități, dar și al unui meșteșug literar superior, caracterizat de istețime formală, de virtuozități adunate în ciclul Note de drum (peisaje fugitive, rezumate de atmosferă, notații sumare, „creioane” limpezi) de un umor neologistic.
„Printre poeții identificați, ca între stâlpii cerdacurilor țărănești, făcute însă de orășeni” – formulează Vladimir Steinu în manieră călinesciană – se leagănă lungi perdele de grație, de frăgezime și discreție, din dosul cărora străbate, în tonuri stinse, un glas femeiesc; și glasul umbrit vine câteodată mai din adânc decât umbra înflorită, vine chiar din sentimentul morții celor apropiați, dar netulburat, ci lin și pierdut în dulcea melancolie a fragilității omului: ca în versurile, antologabile, din Supt Iarba Câmpului: „Într-un târziu, de dorul nimănui / Din cartea veche-mi cade câte-o floare: / Suntem mereu tot mai puțini subt soare / Și tot mai mulți subt iarba câmpului…”. O astfel de poezie, ornamentală, plăpândă și directă în sentimentalismul ei, grațioasă, fiindcă e puțină ca bobul de rouă sau ca lacrima, este firesc să fie primită dintr-o dată….
Eugen Lovinescu remarcă faptul că poezia Otiliei Cazimir e „grațioasă, fragedă și minoră”, evoluând între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică în linia lui George Topârceanu. Imaginea e nouă, formulele ușoare și laconice, sentimentalismul – patetic. Amestec de gingășie și anecdotic, de psihologie și suferință, poezia Otiliei Cazimir își îndreaptă antenele spre natură, pe care o fixează în grațioase pasteluri, cu un incontestabil dar al observației, situându-se între imagismul fraged al lui Demostene Botez și aciditatea umoristică a lui George Topârceanu, trădând o capacitate reală a expresiei figurate.
Rezistă și astăzi texte precum Viziune (intertextualizare a lui Sărmanul Dionis), În livadă (ecouri din Șt. O. Iosif), În pădure (influențe din Dimitrie Anghel), Pârâul (o parnasiană pillatiană), Amurg (un sonet antologic, ușor bacovian), Viziune de iarnă (în maniera lui Traian Demetrescu). O bijuterie rămâne poema Ninsoare, ca o „capricioasă fantezie a firii”, gen Radu Boureanu, Vis alb, în maniera lui Petică, cu un soare mort mallarmean, cu miraje, cu nuanțe de fantastic, cu iluzorii corăbii și cu tăceri albe. Neextrăgând-o din atmosfera sentimentalismului ieșean de după război, al cărui pivot a fost romanticul, dar lucidul Ibrăileanu, în O istorie a literaturii române Ion Rotaru îi depistează influențele (Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Sofia Nădejde, G. Topârceanu, M. Sadoveanu, Ion Pillat, G. Coșbuc).
Reticent în alte privințe, G. Călinescu îi acordă Otiliei Cazimir o atenție, presupunem, motivată, căci îi reproduce, copios, versurile, în trei pagini în Istoria sa. În dreptul poetei, critical reține obiceiul fabulistic de a pune buruienele și gângăniile să vorbească, vagul simbolism, maniera animistică și dramatică, părăsirea veleității parnasiene în favoarea unui lirism nesilit, afinitățile vădite cu D. Botez, Ion Pillat, Petică, Anghel. Poeta are sentimentul delicat al Edenului minuscul, arghezian. „Nota particular a poetei, ne inițiază G. Călinescu, este o mare prospețime de senzații…”. Într-adevăr, Otilia Cazimir a adus în poezia română sensibilitatea specifică feminină, finețea și delicatețea de senzație, de sentiment și de expresie. În preferința sa pentru peisagii imaculate de iarnă, se simt, într-o formă spiritualizată, pasiunea și gustul pentru ceea ce e alb și imaculat. Realitatea pe care o evocă este de o puritate ideală. Expresia poetizată a rolului femeii în familie și societate câștigă în frumusețe tocmai prin acest aspect. „Situația subordonată a femeii din toate timpurile, necesitatea de a îngriji și de a înțelege ființele mici, când acestea nu știu încă să vorbească, se pronunță G. Ibrăileanu, precum și propria ei slăbiciune de ființă dezarmată care are veșnic nevoie de protecție, au determinat și au dezvoltat în femeie aptitudinea nu numai de a înțelege intuitiv mai bine decât bărbatul orice suferință, dar și de a compătimi anticipat cu orice ființă dezarmată.
Această tendință, mai cu seamă într-un suflet feminine de elită, se rezolvă într-o simpatie
autentică, naturală, care se răsfrânge asupra întregii naturi vii cu o amploare și cu o intensitate absolut necunoscute bărbaților.
Poezia Otiliei Cazimir rămâne un teritoriu recognoscibil în ceea ce numim literatură pentru copii, mai pregnant conturată aici, față de scrisul ei ce iese din această sferă. „Cu tradiționalismul ei naturalistic care pillatinizează fructe și arome – sintetizează I. Negoițescu – dar prevestind barochismul lui Emil Brumaru, poeta are, iată, șansele să sfrunteze timpul”.
Ibrăileanu adaugă că poezia Otiliei Cazimir e modernă prin realismul psihologic: „Supremația faptului asupra efuziunilor lirice este unul din semnele vremii de azi. Poezia d-ei Otilia Cazimir este modernă prin acest realism psihologic, căci supunerea aceasta a sensibilității, prin includerea ei în fapte, psihologismul acesta obiectivat este una din metodele acelei „comprimări a romantismului” numită neoclasicism.”
Otilia Cazimir are capacitatea extraordinară de a reduce expresia stărilor interne sau externe disociate la realitatea lor adevărată. Lirismul la ea nu este numai o elaborare de sentimente, ci este inclus în fapte.
Poeta transformă totul în artă, are talentul de a suprapune arta poeziei. Ibrăileanu consideră că: „Comprimarea sentimentului prin artă, am putea spune, firească la o femeie – dacă literatura atîtor femei nu ne-ar dezminți. Și totuși… Este drept că femeia, prin natura ei mai afectivă, ar trebui să fie condamnată numai la efuziuni de sentiment (în voia cărora se lasă în adevăr unele scriitoare); dar nu-i mai puțin adevărat că în femeie există și o seculară rezervă înnăscută – ca o adaptare la viața erotică – rezervă care se generalizează în toată viața ei sentimentală. Și nu puține femei se supun mai degrabă acestuia din urmă decît celuilalt imperativ al naturii lor. În cazul acesta, poezia feminină se poate defini ca un romantism comprimat.”
Farmecul adevărat al poeziilor scrise de Otilia Cazimir e romantismul comprimat în versurile poetei, dar cu cât mai comprimat cu atât mai eficient. Poeta a adus în literatura o sensibilitate nouă: „sensibilitatea specific feminină”, care implică finețea, delicatețea, gingășia, originalitate.
A fost în perioada interbelică una dintre cele mai apreciate scriitoare, primind în anul 1937 Marele Premiu Național pentru poezie. Alte premii și distincții primite: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul S.S.R. (1943). Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcția de inspector al teatrelor din Moldova. Credincioasă idealurilor de omenie și frumos, vibrând delicat și discret în ritmuri bine șlefuite și pline de muzicalitate, Otilia Cazimir își are un loc asigurat în literatura română.
CAPITOLUL II. OTILIA CAZIMIR – POETA SUFLETELOR SIMPLE
2.1. Tema naturii în poezia lui Otilia Cazimir
La formarea și educarea școlarului mic un rol de seamă îl are și poezia, creația lirică în versuri care, pe lăngă faptul că le dezvoltă vocabularul, îi sensibilizează și îi atrage prin ritm, rimă, imagini și expresii artistice. Muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani de viață. Conciziunea cu care sunt redate faptele, ideile, tablourile sau sentimentele este un motiv pentru care poeziile nu numai că sunt ușor accesibile copiilor, dar le și memorează cu destulă ușurință.
Natura, în sens larg, este echivalentă cu lumea materială, universal fizic, universul material sau, simplu, universul sau în termeni populari ,,Mama natură”.
,,Natura” se referă la totalitatea lucrurilor și ființelor din univers, lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetația, formele de relief, clima, fenomenele fizice și viața, în general. Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o acțiune de orice fel a omului. Cuvântul ,,natură” își are originea în latinescul ,,natura”.
Având utilizări variate, astăzi cuvântul ,,natură” se poate referi generic la regnul vegetal sau animal, precum și la felul în care anumite lucruri lipsite de viață interacționează cauzând fenomene fizice sau geologice sau legate de materie și energie. De asemenea, se referă la ceea ce numim sălbăticie (animale sălbatice, stânci, păduri, ape și în general acele lucruri ce nu au fost alterate cu sau făra știință de om sau care persistă indiferent de acțiunea acestuia). Totalitatea acțiunilor omului care influențează natura sunt cuprinse într-un factor antropic.
Natura poate fi energic înțeleasă ca fiind constituită din: Pămant, viață, ecosistem, sălbăticie, frumusețea naturii, materie și energie, sau chiar natura aflată dincolo de planeta Pămant.
Natura este întâlnită și în operele lui Otilia Cazimir, de când era încă copil și până când și-a scris testamentul liric.
Otilia Cazimir a scris cele mai remarcabile poezii despre natură. Anotimpurile ei preferate sunt primăvara și toamna: prezente ca „întruchipări de femei sau bărbați, înzestrate cu cochetări sau vigoare masculină”. Este fascinată de legătura dinte om și natură: omul nu poate exista în afara naturii, iar natura e inutilă fără om. În natură omul găsește calea spre meditație. Poeta „în natură a văzut o prelungire a dramelor intime, care se consumă în om, un corespondent de intensitate, de măsură și de culoare a sensibilității umane”.
Sensibilitatea feminină e vizibilă și în poeziile despre natură. Inocența, puritatea, albul sunt elemente esențiale, albul, zăpada e simbolul purității, inocenței, chiar și simbolul copilăriei.
„Oglinda a cuprins odaia toată
În apa-i plumburie și-ngețată.
Rămîi!…
Afară ninge cu petale
De crizanteme artificilae,
Și nu mai trece niminea pe stradă…”
(Interior)
Culorile au o semnificație importantă, nu numai noaptea, sau visul e alb, ci și floarea, apa, luna, soarele, primăvara. Apare si umbra, culoarea neagră, care își face aparența în noapte, în ochii care mint, în singurătate:
Mi-e frică, singură în toată casa…
Păianjenul tăcerii-și țese plasa,
De fire moi și fumurii, în jurul meu.
E de culoarea colbului, și vine
Cu ochi multipli, reci, cu trupul greu;
Cînd va ajunge-aproape, lîngă mine,
Îmi va-ncîlci mătasa sură
Pe mîine, pe gene și pe gură,
Și voi simți cum toate-n fum se sfarmă,
Iar gîndul amorțit, o să-mi adoarmă…”
(Reculegere între zi și noapte)
Animalele (melcul, liliacul), fructele, florile, copacii sunt creațiile naturii. Poeta surprinde momente din viața plantelor, la fel și din viața animalelor mici ca și furnica, care este o adevărată gospodină.
Descrierea anotimpurilor, a naturii e în funcție de faptele interne, dar nu devine un „état d’âme”, nu este expresia sufletului. Otilia nu este nici romantică, nici simbolistă, poezia poate fi una pur descriptivă. Ea poate reduce stările, lirismul la realitatea lor adevărată.
Copilăria este vârsta fericirii umane, când totul se poate. Poeții au cântat-o în versurile lor, evidențiind atât bucuriile, cât și suferințele unor copii, față de care au manifestat dragoste și înțelegere.
Copiii iubesc viețuitoarele, văzând în ele niște virtuali prieteni de joacă. Un cățel, o pisică, șoarecele, puii de găină sunt acceptați fără rezerve de copii. Prin viețuitoare, universul cunoașterii copilului se lărgește. Apoi, cunoașterea viețuitoarelor are loc într-un cadru natural, ele armonizându-se cu natura.
„Printre poeții identificați, ca între stâlpii cerdacurilor țărănești, făcute însă de orășeni” – formulează Vladimir Steinu în manieră călinesciană – se leagănă lungi perdele de grație, de frăgezime și discreție, din dosul cărora străbate, în tonuri stinse, un glas femeiesc; și glasul umbrit vine câteodată mai din adânc decât umbra înflorită, vine chiar din sentimentul morții celor apropiați, dar netulburat, ci lin și pierdut în dulcea melancolie a fragilității omului: ca în versurile, antologabile, din Supt Iarba Câmpului: „Într-un târziu, de dorul nimănui / Din cartea veche-mi cade câte-o floare: / Suntem mereu tot mai puțini subt soare / Și tot mai mulți subt iarba câmpului…”. O astfel de poezie, ornamentală, plăpândă și directă în sentimentalismul ei, grațioasă, fiindcă e puțină ca bobul de rouă sau ca lacrima, este firesc să fie primită dintr-o dată.
Sentimentul naturii are o lungă tradiție în literatura română. Prin Concertul în luncă, V. Alecsandri a pus pentru prima dată în circulație motivele florale autohtone. La nici un alt poet al veacului al XIX-lea nu vom afla atâta bogăție florală, atâta culoare și atâta animație ca în imaginara sală a „concertului” lui V. Alecsandri. Epitetul personificator atribuie florilor și păsărilor acele calități și înfățișări care plac tinerilor cititori. Ei descoperă astfel frumusețea pastelului floral românesc, poezia fiind considerată drept una dintre cele „naționale”, reprezentative prin denumirile populare date florilor și păsărilor.
Ecouri și simboluri din poezia florală pot fi identificate în pastelurile Otiliei Cazimir din volumul Fluturi de noapte (1926). Poeta a iubit și a descris atât florile de câmp, cât și cele de grădină. Cunoștea un număr impresionant de flori: romanițe, zambile, crini, petunii, micșunele, apoi florile pomilor și ale pădurii etc.
Ele sunt prezentate în poezii precum:
Între flori,
Amurg,
În crâng,
Primăvara,
Pelerinaj sentimental ș.a.
Primul volum de poezii de la Otilia Cazimir a fost publicat în 1923, după unsprezece ani de la debutul publicistic, la Editura „Viața românească”. Volumul de debut Lumini și umbre cuprinde poezii, catrene, instantanee sentimentale, epigramatic formulate. Catrenele își au originea mai ales în folclor, în poezii și zicători, dar și în poezia gnomică a vechilor literaturi orientale.
Primul volum de versuri cuprinde armonia eminesciană, însă poezia Otiliei Cazimir are un efect artistic rar întâlnit în poeziile feminine, poeta are un „simț deosebit pentru viața obscură ce tresare în ierburi și în plante și se agită vioaie în micile ființe acvatice, în insecte, în păsările pădurii sau ale lacurilor.”
Volumul Fluturi de noapte a consacrat-o pe Otilia Cazimir drept una din cele mai valoroase reprezentante ale lirismului feminin, scriitoarea a primit și Premiul Academiei și Premiul francez „Femina Vie- Heureuse” după publicarea acestui volum. G. Ibrăileanua a analizat poeziile din acest volum și a observat sensibilitatea poetei: „din punctul de vedere istorico-literar, d-ra Otilia Cazimir are meritul ca nimene înainte de d-sa de a fi adus în poezia română sensibilitatea specific feminină. Și cu aceasta a adus și tot ce are mai prețios această sensibilitate; finețea și delicatețea de senzație, de sentiment și de expresie.” Ibrăileanu consideră feminin mai ales sfârșitul poeziei Natură moartă. El vede o expresie a rolului femeii în pregătirea de a sluji domnul:
„Și toate te așteaptă în zadar
Să sfîșii, crud și lacom, carnea lor
Cu dinții tăi mărunți de carnivor.”
În Fluturi de noapte poeta îl urmează pe Eminescu: viitorul, anotimpurile sunt filtrate prin oglinda magică a iubirii, aproape întotdeauna tabloul e subiectiv, e raportat la emoția erotică:
„Deasupra unui zid
A pîlpîit un flutur cu aripi de fum…
Și tu – ce faci și ce gîndești acum?…
Trimit spre tine – mesager timid –
Privirea iute pe sub pălărie.
Pe-asfaltul neted, cu crenguța vie
Tu scrii mereu.
M-aplec să văd ce scrii anume:
În colbul străzii-nsemi același nume –
Al meu …”
(Ploaie de primăvară)
Nu se poate afirma că primele volume sunt operele unei debutante, pentru că la apariția primului volum Otilia Cazimir avea deja o activitate literară ce depășea un deceniu. Primul volum e la fel de remarcabilă ca ultimul, însă poeta a evoluat prin lărgirea orizontului și adâncirea emoției. În primele volume apar momentele anotimpurilor sau ale zilei, pădurea, apele, efectele de lună.
În 1930 a publicat două volume de poezii: Licurici – Cronici fanteziste și umoriste și Cântec de comoară. Volumul Licurici îmbină mai ales fantezia și umorul. În acest volum scrie mai ales despre relațiile sociale (Primăvara urbană), ripostă (Ripostă. Unui critic imparțial), drepturile femeilor (Feminism), versuri închinate naturii (Între flori). De asemenea, acest volum conține și poezii pentru copii. (Cîntec pentru un fulg).
Cîntec de comoară „ne dezvăluie capacitatea rară de a reduce emoția la esențialul ei expresiv, de a ne călăuzi spre adîncuri de trăire, de înțelegere a armoniilor și dezarmoniilor în care se zbate ființa nostră-nsetată de eternitate.” Poeziile sunt de o muzicalitate și sonoritate deosebită. Volumul include poezii ca și: Umbra, Drumuri, Amintire, Toamnă străină.
Farmecul adevărat al poeziilor scrise de Otilia Cazimir e romantismul comprimat în versurile poetei, dar cu cât mai comprimat cu atât mai eficient. Poeta a adus în literatura o sensibilitate nouă: „sensibilitatea specific feminină”, care implică finețea, delicatețea, gingășia, originalitate.
Feminitatea, puritatea, pasiunea, spiritualitatea iasă în evidență atât în peisajele de iarnă, cât și în poezia Natură moartă. Poezia până la un anumit punct e doar o pictură de „natură moartă”, acest lucru fiind precizat chiar în titlul poeziei:
„Din darurile toamnei pîrguite,
Ți-am adunat într-un paner, iubite,
Un maldăr cald de fructe-n care vara
Și-a îngropat mireazma ei postumă.
Un pumn de prune vinbe, brumate
Ca ceața viorie care, seara,
Coboară peste dealuri și podgorii,
Pufoase piersici, rumene ca zorii
Ce-au strîns a dimineților lumină;
Și verzi gutui,cu scamă de rugină…”
Până aici apare un tablou aparent liniștit, motivul iubirii e prezent, apar fructele ca daruri, versurile sunt de o delicatețe feminină, piersicile pufoase, diminețile luminoase, culorile precise; însă apare deodată o schimbare, o încheiere bruscă și neprevăzută:
„Și toate te așteaptă în zădar
Să sfîșii, crud și lacom, carnea lor
Cu dinții tăi mărunți de carnivor…”
În general, florile, precum și celelalte elemente ale peisajului, sunt tratate pictural, cu atenție sporită pentru contururi și culori. Percepția frumuseții acestora este concretizată în senzații sonore, olfactive și tactile, având ca rezultat o imagine completă, adică o sinestezie.
Universul floral al Otiliei Cazimir este „scăldat” de miresme adormitoare, de fân proaspăt cosit, de gutuie, de nuci amare, de zambile somptuoase, de florile castanilor așezate piramidal ca într-o adevărată sculptură, cum citim în poezia Între flori:
„Mireasma florilor prea tinere și albe / Plutește prin grădini, ușoară. / Din meri, pe vântul cenușiu coboară / Corăbioare transparente de mătasă / Și, liniștiți, în iarba fragedă se lasă. // Castanii drepți, cu frunze înstelate, / Înalță parfumate piramide / De flori în fildeș palid cizelate, / Simetrice, egale și rigide”.
Alteori pastelul floral îi prilejuiește eroului liric, după „modelul” din poezia lui D. Anghel, o evocare sentimentală a copilăriei. Descrierile alternează cu depănarea amintirilor care accentuează regretul după mediul și timpul „Edenului” de altădată:
„Grădina mea – grădina copilăriei mele – / Avea odată straturi și alei. / Pe brazde negre înfloreau pansele / Și le stropeau pe înserat bătrânii mei / C-o stropitoare verde, smălțuită. / Erau pe-aicea flori de mărgărită / Și micșunele cu parfum de mosc… / Grădina noastră…n-o mai recunosc” (Pelerinaj sentimental).
Aici și în multe poezii ale Otiliei Cazimir „discreția, duioșia merg paralel cu melancolia”.
Așadar, Otilia Cazimir compune în versuri sprințare adevărate „lecții” de zoologie, accesibile și frumoase prin epitetul revelator și prin nota de umor cu care privește vietățile pământului. Măcăleandrul din poezia cu același titlu este văzut metaforic și hiperbolic ca un „policandru”. Micii cititori se înveselesc când constată contrastuldintre micimea păsării migratoare și silința acesteia de a-și mări proporțiile, pentru a fi băgată în seamă: „Zbârlit și rotund, se răsfață,/ Se-nvârte, se umflă din gușă:/ Un bulgăre mic de cenușă,/ Și umple tot câmpul de viață!”.
Aceeași senzație o încearcă la lecturarea poeziei Puișorul cafeniu: „A ieșit din ou la soare,/ Cel din urmă puișor./Se usucă pe-aripioare/ Și-o pornește binișor.// Stă găina la-ndoială,/ Că din șapte puișori,/ Șase-s galbeni-gălbiori/ (Ghemotoace de beteală),// Numai cel de la sfârșit/ A ieșit/ Mai ponosit!/ Și se-treabă speriată:/ – «Nu cumva-i de ciocolată?»”.
Viețuitoarele sunt prezentate în reușite personificări. Îi vedem pe portar, sus pe varga de arțar, și pe pitulici, adunând furnici. Ghionoaiele, care au terminat spălatul rufelor, acum le pun la uscat. Rățuștele, la plită, zoresc cu fiertul găluștelor pe care le-au răsucit. Codobatura poate că mai mătură și acum pe sub paturi, îndărătul ușii întredeschise, așa cum se arată în poezia Un cămin de păsărele: „În pădure, la cămin/ Zarvă mare în pridvor/ Unii pleacă alții vin/ De la treburile lor/ Numai cucul, moș portar/ Care n-are altă treabă/ Stă pe-o vargă de arțar/ Și pe toată lumea-ntreabă:/ – Cu? Cu?…”.
Poeta tratează serios destinul acestor vietăți mărunte, dublând uneori simpatia cu un umor umanist, cu o intimitate naturală, ce substituie închipuirea vieții obscure a ființelor evocate, fabula primind în acest caz un timbru poetic inedit. Avem de-a face cu un dublu fenomen: originalitatea transpunerii și transparența temelor poetice, și cu o dublă valorizare: una pur estetică și cealaltă eminamente psihologică.
Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune că Otilia Cazimir a dorit să arate copiilor „intimitatea” florilor, fața ascunsă a acestora, însă amintita privire prin „gaura cheii din ușă” nu este decât un mijloc de incitare, pentru că procedeul acesta ingenios îi înlesnește poetei descrierea colorată a primenelii florilor, adică tocmai frumusețea multicoloră a acestora, arătând oamenilor fața lor de perpetuă sărbătoare, aceea pe care copiii o cunosc, privindu-le în grădină sau în altă parte.
Personificându-le și „dezbrăcându-le” de hăinuțele obișnuite, redate prin folosirea cu tact a diminutivelor, florile au devenit astfel familiare, apropiate micilor cititori, care învață acum să le deosebească și să le admire frumusețea.
Ca poetă este recunoscută în special datorită poeziilor sale pentru copii, în care elevația sufletească și interesul educativ se îmbină cu formele de expresie fericite ale candorii, mai ales în volumul "Baba iarna intra-n sat”(1954). Dovedind multă delicatețe și putere de observare a naturii, poeta se apleacă asupra sufletului omenesc, mai ales al copiilor. Poeziile sale cânta copilăria, vârsta senzațiilor, acestea fiind ca și sufletul lor, pline de gingășie și umor. Tot ”pentru copii” a mai publicat: ”Jucării! (1939),”Poezii” (1959).
Poezia Otiliei Cazimir se îndreaptă și spre lumea minusculă a gâzelor, a fluturilor și vietăților din natură, pe care o observă amănunțit apoi o fixează în grațioase pastele cu gâze și flori, cu amurguri și anotimpuri. Poeta are un „simț deosebit pentru viața obscură ce tresare în ierburi și în plante și se agită vioaie în micile ființe acvatice, în insecte, în păsările pădurii sau ale lacurilor.” Poezia florală o atrage la fel de mult pe Otilia Cazimir și adeseori concurează ca frumusețe cu poezia lui Dimitrie Anghel, poetul florilor. În grădiniță plutește “parfumul vag de floare ne-nflorită”… “se înalță somptuosul miros de zambile” (Martie); crini, vâzdoage, petunii, micșunele, dalii au momente de exuberanță la “Sfârșit de vară”.
"Ariciul" apărut "în taină", "din tufe de pelin", "Gospodina" din lumea mirifică a viețuitoarelor care însoțesc poeziile sale, sau poate "Noaptea", cu care în debutat în revista "Viața Românească", toate acestea de bună seamă că le va fi dus în suflet, la Iași, ca amintiri adunate din locurile unde a văzut lumina zilei. ”Puișorul cafeniu”, ”Mâțișorii”, gândăcelul trezit la viață ”pe-o tulpină de cârcel…”, ”Măicuța gerului, cu mânuța înghețată”, toate acestea pot fi auzite vibrând pe strunele viorilor unor muzicieni, creând cântece pentru copii, pe versurile poetei Otilia Cazimir.
Natura oferă alte și alte surse de inspirație poetică, toate menite să-i instruiască și în același timp să-i sensibilizeze pe cititori în fața spectacolului vieții. În general, „grădina” lirică a scriitoarei este foarte bogată și variată, un adevărat „Paradis” al florilor și legumelor. Copiii sunt chemați, prin joc imaginativ, să observe și să privească modul cum răsar, cum cresc, ce culoare și ce gust ori miros au violetele și prunele, căpșunele și morcovii, strugurii și castraveții, pepenii și pătrunjeii etc.
Versul curgător, limba armonioasă, umorul cu funcție ușor moralizatoare, fără a aluneca într-un didacticism desuet, fac din versurile Otiliei Cazimir adevărate giuvaiere, șlefuite cu migală și răbdare.
2.2. Analiza etico-estetică a creațiilor dedicate copiilor
Literatura pentru copii poate fi, de asemenea, percepută ca o oglindă a realității. Această perspectivă investighează modalitatea în care structura social este reprezentată în literatură, precum si forma în care operele reflectă timpul și societatea în care au fost create. Abordarea mimetică a textului pentru copii este o modalitate de investigație foarte obisnuită. Se poate, astfel, urmări felul în care societatea, instituțiile sau diferitele grupuri sociale sunt tratate în operele pentru copii.
Cunoasterea marilor teme ale literaturii pentru copii si a diversității de genuri si specii justifică apropierea, dar si diferențierea de literatura majoră. Marile teme ale literaturii pentru copii abordează o serie largă de probleme, de la cele estetice si etice, la cele cognitive, psihologice, istorice sau sociale. Literatura pentru copii nu este deloc un domeniu uniform, ci, mai degrabă, o categorie eterogenă, ce însumează o varietate de genuri si specii literare, dintre care unele cu caracter simplu, orientate spre acțiune, optimism si cu un ton educativ, iar altele nu.
Un alt aspect important ce vizează literatura pentru copii este modalitatea estetică si eferentă de relaționare a cititorului cu opera literară. Ea are consecințe directe asupra tipului de răspuns generat de creația literară. Cititorului tânăr i se pune la dispoziție două modalități de a se relaționa cu textul literar: cea estetică si cea eferentă (concepte introduse în literatura de specialitate de Louise Rosenblatt). În abordarea non-estetică, lectorul se concentrează asupra „reziduului” de după lectură – informația câstigată, soluția logică la o anumită problemă, acțiunile ce urmează a fi întreprinse. În abordarea estetică, cititorul este preocupat, în principal, de ceea ce se petrece în procesul lecturii, de descifrarea sensului artistic al cuvintelor, al asocierilor de cuvinte, al sentimentelor, atitudinilor, ideilor pe care aceste cuvinte si referenții lor le stârnesc în cititor. Scopul major ar fi acela de a crea cititori activi, cooperanți, prin trecerea de la lectura eferențială la cea estetică – fără a se trece cu vederea si posibilitatea coexistenței celor două moduri.
Literatura contribuie la dezvoltarea imaginației si a gândirii creatoare. Aceste componente se realizează prin multiplele perspective si modalități de a privi sau concepe lumea înconjurătoare. Textele pentru copii descriu adeseori modul în care o anume problemă a fost soluționată sau oferă alte rezolvări. Prin experiența indirectă pe care le-o oferă micilor cititori, acestea îi duce într-o lume diferită de cea cotidiană. Prin frumusețea lor artistică, prin eroii si întâmplările prezentate, operele oferă modele de conduită, literatura devenind si-un instrument educativ ce ajută elevii la vârsta preadolescenței să-si descopere propria identitate, într-o lume în care valorile sunt în derivă. Textul literar devine astfel o sursă de exemple/contraexemple care pot fi valorificate în scopul educației morale a elevilor, efectele educative generate de contactul cu literatura devenind astfel complementare acțiunilor educative desfășurate în acest sens.
Universul miraculos al copilului este surprins delicat în proza pentru si despre cei mici a Otiliei Cazimir – o proză a rememorării vârstei copilăriei, evocatoare, caldă, duioasă, fără grijile si zbaterile de mai târziu, luminoasă – un tărâm al bucuriei primei păpusi, primilor fiori de scolar, al zilelor neumbrite de niciun nor, al jocului, al plăcerilor simple. Volumul de povestiri A murit Luchi descrie o lume ce uimeste pentru seriozitatea, complexitatea si candoarea cu care sunt tratate problemele „mărunte”, însă reale ale universului celor mici.
Literatura îi familiarizează pe copii cu instituțiile societății si normele acesteia. Viața de zi cu zi este dominată de reguli, norme, schimbări. Familia, grădinița, scoala, biserica îndeamnă si obligă la responsabilizare, la conformare permanentă după anumite standarde. Uneori acestea exercită presiuni mai puternice, par amenințătoare, constrâng, încorsetează, îngrădesc. Literatura îi ajută să-si clarifice reacțiile vizavi de aceste situații, oferind răspunsuri posibile: acceptare, răzvrătire, retragere, indiferență. Lupta eroilor din cărțile pentru copii cu viața însăsi este întrucâtva similară cu cea a lor. Unele opere literare înfățisează natura generoasă a societății sau dimpotrivă, imparțialitatea ei.
Interesul față «de așa-zisul univers mic a îndrumat-o pe Otilia Cazimir spre creația destinată copiilor. „Literatura pentru copii e literatură adevărată și nu «merge oricum». (…) N-ar trebui să scrie despre copii sau pentru copii decât cei care sînt în stare să-i iubească, să se aplece asupra lor cu căldură, cu înțelegere și cu răbdare." O demonstrează ea însăși, exemplar, în Baba Iarna intrâ-n sat (1954) — în «genul ei operă clasică. în concordanță cu realitățile copilăriei, poeta purcede de la ideea împletirii jocului — manifestare primordială — cu educația. Potrivit orizontului vîrstei, asistăm la diminuarea intenționată a cosmosului la dimensiunile unui univers-machetă. Iarna, de pildă, se comportă ca o biată „babă" întunecată; Baba Dochia nu apare în scene spectaculoase. Miraculosul caracteristic basmelor este evitat, forțele naturii avînd proporții umane. Simplificarea detaliilor scoate în relief trăsături tipologice distinctive. Autoarea are în vedere aspectul fizic și comportarea, pentru a deduce anumite trăsături de „caracter" — La animale, «întocmai ca la oameni. Momentul educativ e înlesnit de o duioșie discretă, iar concluzia cutarei istorioare subliniază un adevăr de viață care, turnat în formele lapidare ale versului, devine memorabil.
O altă stare de puritate este copilăria. Femeile sunt mult mai sensibile decât bărbații. Instinctul de mamă însemnă printre altele necesitatea de a proteja și de a înțelege ființele mici, care nu știu încă să vorbească, de aceea au un loc important în literatura feminină copiii, și animalele mici, mai ales cel mai dezarmați.
Otilia Cazimir iubește și scrie despre animalele cel mai mici ca melcul, liliacul.
Bărbații își aleg de obicei animale puternice ca tigrul, leopardul, însă ea se apropie de cele mai obscure ființe, care are necaz și necesită protecție.
Iubirea pentru copiii și animale reiese și din poezia Numai plînge:
„Nu mai plînge, suflet mic,
Rătăcit pe nu știu unde!
Uită spaima din nimic
Care-n ochii reci s-ascunde.
Cîntec trist și fără glas
Mi te cheamă, pas cu pas.
Cînd străin, necunoscut
Mi te-aduce din trecut:
Floare la ureche,
Tînără sub rouă,
Fericire veche,
Suferință nouă.”
Otilia Cazimir este unul dintre cel mai mari poeți ale literaturii române. Sensibilitatea feminină combinată cu umor și liberă de exagerări o face și mai importantă și faimoasă. Sentimentul, gingășia se regăsesc nu numai în poeziile de dragoste, ci și în poeziile despre natura, despre copilărie, de fapt aproape în toate poeziile scrise de ea.
Deși poezia e plină de elemente romantice, limbajul e realist. Dumitru Micu afirmă următorul lucru: „Meritul acestei poete ar consta în realismul psihologic. Sentimentul liric din versurile sale rezultă din analiza sensibilității ori, mai adesea din fapte, care redau sentimente. La Otilia Cazimir: senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă și nu spovedanic sau motiv de sociabilitate cu cititorul.”
Dincolo de zona lumii domestice se întinde un peisaj populat cu făpturi felurite, văzute în relațiile lor reale sau fanteziste. Cartea deschisă a naturii constituie o sursă de observații fără sfârșit, unele din ele consemnate in volumul din 1959. Zborul păsărilor călătoare, sosind din depărtări, formează zigzagul unui desen animat. Instantaneul între păsări merită mențiune specială:
Stol de rațe sperioase
Ostenite, fără glas,
Vin frîngîndu-și la popas
Liniile unduioase.
Și cum trec țipînd cocoare
(Șiruri negre de hurmuz),
Unghiul și-1 înscriu pe zare,
Ascuțit, apoi obtuz…
Cu versuri ca acestea, saltul în poezie devine obișnuit. Otilia Cazimir nu poate lipsi din nici o antologie a literaturii pentru copii.
Refractară constrângerilor, autoarea Cîntecului de comoară a evitat poezia cu forme fixe. Rareori a scris cîte un sonet. Frecvente sînt pastelul, cîntecul, poemul — cu toate libertățile lor. Menit să sugereze moliciuni de catifea („fluturi de noapte"), limbajul poetic exclude duritățile. Preciziunea liniilor amintește de lucrul filigranat al giuvaergiului. Cîte un termen mai rar, arhaism sau neologism, are funcția unei pietre prețioase, concentrând lumina. De menționat, pe de altă parte, comparația cu fumul și epitetul fumuriu, amintind ceața, fața apelor, a oglinzilor, misterul toamnei. Iubirea „se risipește ca un fum" (Zădărnicie); pânza nopții e „palidă ca fumul" (Tîrziu); licuricii sînt „arătări de fum" ; iarna trece prin „fumurii portaluri" (Ianuarie). Mici bijuterii sînt și metaforele. Buratecii sînt „smaralde incrustate în frunziș" (În cring); măcă-leaodrul — „un bulgăre mic de cenușă" (Măcăleandrul), un graur în ulmi — „o floare rară, galbenă și vie" (În pădure).
De factură clasică, versul nu cunoaște obstacole, menținîndu-se mai mult în metru scurt. Rime ingenioase îi dau strălucire: ossianic – zăbranic (Ofelia), vrej – boules de neige (Ninsoare). Se pot izola distihuri sau catrene de sine stătătoare, excelente:
Iată Pîrăul:
Deodată vîntul scutură o ghindă
Și speriată de pe mal, o broască
Din întuneric sare drept în lună
Și-o sfarmă-n mii de cioburi de oglindă.
Sau Crai-Nou:
Crai-Nou, subțire, s-a desprins –
Atît de mic și de ușor
C-am așteptat pîn-a apus, să cadă
Și să-l culeg plăpînd și rece, din zăpadă…
Astfel cât despre literatura ei pentru copii, autoarea nu și-a teoretizat convingerile, dar ele s-ar putea lesne desprinde din creația sa. Bunăoară, poeta scrie ținând seama, de obicei, de nivelul puterii de înțelegere a celor mici, altfel zis – scrie pentru aceștia, străduindu-se însă a nu face rabat reconstituirii lumii infantile, pe care o proiectează dinlăuntrul ei, rezultatul fiind o literatură destinată copiilor, dar care prin firescul realizării nu șochează nici exigența pentru frumos.
Așa se întâmplă în principalele culegeri de versuri de această natură ale Otiliei Cazimir: Baba iarna intră-n sat și Jucării. Poeziile din cele două cărți menționate creează impresia de basm continuu, cu zâne și cu pitici care fac deliciul cititorilor. A-nflorit o păpădie, Țințarul și avionul, Puișorul cafeniu, Bunica, Gospodina, Unde-s ochelarii, Abecedarul, Cântecul Mesteacănului, Vara, Primăvara și Măcăleandrul, Licuriciul, Melcul, Liliacul, Ariciul-împărat, Vis alb, Poveste pentru-un băiețel sunt doar câteva din titlurile de poezii ale Otiliei Cazimir, care a dat literaturii pentru copii „jucării”, „cântece”, „povești”, „fabule”, „ghicitori” etc. Otilia Cazimir scrie, cum observa G. Călinescu, o literatură despre universul miraculos al copilului, care se adresează însă în mai mare măsură cititorului adult.
O literatură de reconstituire a lumii de suflet curat prin care am trecut – copilăria, această zare ce se șterge numai odată cu noi, așa cum apare reflectată în Povești în versuri (povești de primăvară, de toamnă, de iarnă), ca și în Fabule diverse, nu mai puțin antrenante, expresive, cuceritoare cuceritoare prin prospețimea transcrierii sentimentului.
Otilia Cazimir scrie și proză pentru și despre cei mici. O proză mai cu seamă a rememorării vârstei; nu cu aceeași înzestrare ca în lirica sa, dar evocatoare (și aceasta cu duioșie și melancolie) – a zării de început a lumii (copilului), o zare cu multă lumină, neumbrită de zbaterile noastre de mai târziu, cum apar în narațiunea A murit Luchi, carte închinată de autoare Fetiței care am fost și măicuței care nu mai este, și adresată, cum se vede, mai mult cititorului adult decât copiilor, deși vârsta lor e zugrăvită și aici; sau în Albumul cu poze unde scriitoarea adună laolaltă povești „mai curând triste decât vesele”, cum o și spune într-un Cuvânt înainte, scrise „mai mult pentru oamenii mari decât pentru copii…”. Dar și aici coborând tot în lumea neasemuită a celor mici, cu „măruntele” lor mari probleme, preocupări de tot felul, o lume uimindu-ne nu numai o dată prin seriozitatea, gravitatea și complexitatea universului ei de suflet.
Otilia Cazimir a avut mulți prieteni copii. „Ei sunt cei dintâi cititori, de la care culeg primele impresii asupra lucrărilor închinate lor. Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei râzând, scriindu-le poezii vesele cu o ușoară nuanță de ironie” – mărturisește poeta.
Așa se explică locul important pe care-l ocupă în literatura Otiliei Cazimir micile viețuitoare, mai ales cele dezarmate (furnica în Gospodina: „Și-s grăbită, și-s grăbită, / Că mi-i casa nengrijită, / Și mi-s rufele la soare, / Și copiii cer mâncare…”). Ea observă cu atenție fauna minusculă și redă în versuri delicate poezia micilor viețuitoare. Același univers liliputan, prezent și la alți poeți, este populat (spre curiozitatea copiilor) de tot felul de vietăți care mișună prin grădini, pe câmp, prin luncă: Melcul, Licuriciul, Cârtița, Măcăleandrul ș.a.
Melcul din poezia cu același titlu este descris la modul pitoresc și cu acea curiozitate caracteristică micilor cititori de a afla ceva din taina viețuitoarelor nefericite.
„Cu trup mic de gelatină”, melcul își petrece vara prin grădină, ducând o viață „măruntă și timidă”. Ca adăpost împotriva intemperiilor naturii, el se retrage într-o găoace „atât de subțirică, c-ar fi strivit-o-n palme un copil”. Cu căsuța lui din spate, el alunecă „încet și fără spor”: „Plimbându-și greu făptura lui gheboasă / Pe foi de brustur ori prin buruiene, / De-a lungul drumului lăsa, alene, / O dungă lucitoare și cleioasă, / Ca să-și însemne drumul înapoi / Spre pâlcul cald și dulce de trifoi…”. Auzind cântecul încetișor al copiilor, melcul, „înșelat de glasul lor”: „Și-a scos naiv cornițele la soare / Și i-a privit încremenit de frică, / Cu ochii, mici ca patru punctișoare”.
O altă vietate, Cârtița, este scoasă din vizuina ei labirintică de copiii care-o privesc mirați de stângăcia cu care se mișcă printre tufănele și firele de iarbă. Ea nu cunoștea nici razele de soare, nici vântul și norii, nici picăturile de ploaie, nici cântecele și culorile:
„Ci, scormonind necontenit țărâna,
În bezna ei ocrotitoare
Își sapă răsucite subterane
În care singură-i și roaba, și stăpâna,
La adăpost de soare…”.
Așadar, Otilia Cazimir compune în versuri sprințare adevărate „lecții” de zoologie, accesibile și frumoase prin epitetul revelator și prin nota de umor cu care privește vietățile pământului. Măcăleandrul din poezia cu același titlu este văzut metaforic și hiperbolic ca un „policandru”. Micii cititori se înveselesc când constată contrastul dintre micimea păsării migratoare și silința acesteia de a-și mări proporțiile, pentru a fi băgată în seamă:
„Zbârlit și rotund, se răsfață,
Se-nvârte, se umflă din gușă:
Un bulgăre mic de cenușă,
Și umple tot câmpul de viață!”.
Aceeași senzație o încearcă la lecturarea poeziei Puișorul cafeniu:
„A ieșit din ou la soare,
Cel din urmă puișor.
Se usucă pe-aripioare
Și-o pornește binișor.
Stă găina la-ndoială,
Că din șapte puișori,
Șase-s galbeni-gălbiori
(Ghemotoace de beteală),
Numai cel de la sfârșit
A ieșit / Mai ponosit!
Și se-treabă speriată:
– «Nu cumva-i de ciocolată?»”.
Viețuitoarele sunt prezentate în reușite personificări. Îi vedem pe portar, sus pe varga de arțar, și pe pitulici, adunând furnici. Ghionoaiele, care au terminat spălatul rufelor, acum le pun la uscat. Rățuștele, la plită, zoresc cu fiertul găluștelor pe care le-au răsucit. Codobatura poate că mai mătură și acum pe sub paturi, îndărătul ușii întredeschise, așa cum se arată în poezia Un cămin de păsărele:
„În pădure, la cămin
Zarvă mare în pridvor
Unii pleacă alții vin
De la treburile lor
Numai cucul, moș portar
Care n-are altă treabă
Stă pe-o vargă de arțar
Și pe toată lumea-ntreabă:
/ – Cu? Cu?…”.
Poeta tratează serios destinul acestor vietăți mărunte, dublând uneori simpatia cu un umor umanist, cu o intimitate naturală, ce substituie închipuirea vieții obscure a ființelor evocate, fabula primind în acest caz un timbru poetic inedit. Avem de-a face cu un dublu fenomen: originalitatea transpunerii și transparența temelor poetice, și cu o dublă valorizare: una pur estetică și cealaltă eminamente psihologică.
„Calitatea mare stilistică a Otiliei Cazimir – precizează G. Ibrăileanu – este puterea ei de a reda faptele, puterea ei de expresie – ceea ce e însăși arta literară. Faptele sunt redate prin impresii, traducerea exactă a senzației juste, prin forța de iradiație a imaginilor asupra unor pasagii întregi, imagini care nu sunt simple figuri de stil, ci expresie, explozibilă, în sufletul cititorului, a unei întregi realități, fiind creație”. Micile existențe din natură sunt zugrăvite ca de un pictor miniaturist, dar antisentimental.
„Ai impresia că acest suflet de femeie – conchide același G. Ibrăileanu, are darul să proiecteze această lume pe un ecran ireal, ca-ntr-un miraj încântător de forme, de culori, de imagini”.
Din când în când, ne întâmpină din universul liric al Otiliei Cazimir câte un prilej de meditație aproape tactilă. „Cântând copilăria, vârsta senzațiilor violente, Otilia Cazimir face, cu aceeași intuire directă a lumii, o poezie de miraculos infantil… Toți simboliștii din seria sentimentală vor cânta, de altfel, copilăria, cu mai multă competență, fiindcă în loc să intelectualizeze memoria, se reazămă ca și în perceperea naturii pe evocări senzoriale”, conchide G. Călinescu.
Și totuți încetul cu încetul, scrierile sale au căzut în uitare. Cu atât mai mult literatura pentru copii pe care, cu farmec aparte și cu un har rar întâlnit, autoarea lui A murit Luchi… a oferit-o veacului ei. Cine mai vorbește astăzi despre cărți precum Jucării, Albumul cu poze, Baba Iarna intră-n sat ?
Nici măcar cei doi exegeți ai Otiliei Cazimir, George Sanda și Constantin Ciopraga, nu insistă foarte mult pe secțiunea aceasta din creația autoarei în discuție. Primul, în monografia din 1984, plasează scrierile pentru copii într-o discuție generală despre o poezie dedicată naturii/ naturalului, pe fundalul apetenței pentru umor de tip topârceanian. De altfel, monografia în discuție o îndatorează enorm pe Otilia Cazimir lui George Topârceanu, deopotrivă biografic și bibliografic.
În ceea ce-l privește pe Constantin Ciopraga, afirmă că „consonanța afectivă cu cei mici nu obligă la reducerea proporțiilor, la miniaturizare”, face o trimitere la un comentariu al lui Garabet Ibrăileanu, care afirma că „[O.C.] nu e tentată niciodată să cadă în ceea ce s-ar putea numi miniaturism sentimental, iar la nevoie are un antidot: humorul”, după care distinsul academician ieșean zăbovește la un concept extrem de important, poate chiar unul „cheie”, asupra căruia vom reveni ceva mai încolo.
Un al treilea exeget contemporan care se oprește asupra literaturii pentru copii, Dumitru Vacariu, se limitează doar la a trece în revistă scrierile de gen ale poetei, fără a ne da satisfacția vreunei idei personale. Desigur, dincolo de acest impediment, lăudabil este gestul său de a realiza o colecție de „best of”-uri din creația Otiliei Cazimir dedicată celor mici.
În afara celor trei enumerați mai sus, referiri la tema aceasta nu s-au mai făcut decât extrem de tangențial, asta în ciuda faptului că Otilia Cazimir rezistă literar, în primul rând, prin literatura sa pentru copii și mai puțin printr-o poematică erotică clar depășită, sau o proză care nu a convins pe foarte multă lume nici la acea vreme. Comunicarea de față încearcă a aduce un omagiu autoarei Jucăriilor (pe data de 8 iunie 2007 s-au împlinit 40 de ani de la trecerea ei în neființă), dar și a trage un semnal de alarmă în privința literaturii pentru copii în general.
2.3. Experiențe în proza autobiografică
Poetă, prozatoare și publicistă, Otilia Cazimir se înscrie în literatura noastră ca una dintre personalitățile de seamă. Numele ei adevărat era Alexandra Gavrilescu, dar va semna operele sale cu numele ales de cei doi iluștri nași literari, Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu.
S-a născut la 12 februarie 1894, în localitatea Cotul Vameșului de lângă Roman, ”poeta sufletelor simple” numită astfel de Constantin Ciopraga, Poeta s-a născut la cinci ani după moartea lui Mihai Eminescu, fiind al cincilea copil al învățătorului Gheorghe Gavrilescu, iar părinții i-au spus Luchi.
După ce și-a cerut schimbarea numelui Alexandrina Gavrilescu, a afirmat că numele ei este Alexandra și nu Otilia. Această schimbare a numelui și faptul că mulți nu au știut că Otilia Cazimir e un nume de împrumut a pus la îndoială originea scriitoarei. Debutul publicistic al poetei a fost discret, nici măcar familia sau colegele Alexandrinei nu au știut la început cine este acest Otilia Cazimir. Revista Societatea de mâine se întreba cine este ea de fapt, însă aprecia talentul ei.
După bunicul dinspre tată care era preot: Gavril Casian, ar fi trebuit să o cheme Otilia Casian, însă urmașii direcți au renunțat la numele de familie Casian, adoptând numele Gavrilescu derivat din numele de botez al tatălui.
Mama Otiliei avea un gust literar, citea mult, povestea amuzant. Otilia însăși afirma următorul lucru: „Poate că părinții mei erau și ei, în felul lor, poeți … O, acum sunt sigură de asta!”
Poeta scria când era la liceu mai ales în vacanțe, dar directoarea nu suporta versurile:
„Vacanță însemna pe vremea ceea,
Pupitrul școlii zăvorît cu cheia.
Apoi o casă într-un sat bătrîn,
Concert de greieri risipiți în fîn,
Plăcinte aurii cu poale-n brîu
Și pește prins cu undița la rîu,
Și dinți vopsiți în violet cu mure;
Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,
Romane răsfoite pe furiș
Cînd cerul viu te spiona-n desiș
Cu mici și-albastre cioburi de faianță…
Pe vremea ceea, da, – aveam vacanță!”
(Vacanță)
După bacalaureat, frecventa cursurile Facultății de litere și filozofie, însă profesorul Ibrăileanu a sfătuit-o să nu se ocupe de examene ci să scrie. George Topîrceanu, profesorul de literatură a ajutat-o și a inspirat-o pe tânăra poetă, însă influența lui nu trebuie exagerată, pentru că această influență nu exclude originalitatea poetei.
Din proza sa autobiografică "A murit Luchi…" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în școală, când fetița a crescut și a devenit elevă. În copilărie a simțit lipsa prietenilor de joacă, dar pentru că iubea copiii a început să realizeze creații literare pentru ei, dintr-un motiv pe care tot ea ni l-a dezvăluit: "Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna.”
Nepoților săi, de care nu o despărțeau decât câțiva ani, le povestea despre stele, când ea însăși era încă un copil. ”Am început prin a spune copiilor povești și, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei”.
A efectuat studiile liceale și universitare în "Dulcele târg al Ieșilor", oraș în care se va stabili definitiv (cu familia) și în care ulterior va debuta cu poezia "Noaptea" (1912), în revista Viața Românească.
Debutul publicistic al poetei a fost discret, nici măcar familia sau colegele Alexandrei nu au știut la început cine este această Otilia Cazimir. Revista Societatea de mâine se întreba cine este ea de fapt, însă aprecia talentul ei, talent pe care se pare că l-a moștenit chiar de la mama sa care avea un gust literar, citea mult, povestea amuzant. Otilia însăși afirma următorul lucru: „Poate că părinții mei erau și ei, în felul lor, poeți … O, acum sunt sigură de asta!”
Izvoarele ei de inspirație pe vremea aceea erau foarte variate, George Topîrceanu, profesorul de literatură a ajutat-o și a inspirat-o pe tânăra poetă, dar se inspira atât din operele cronicarilor, cât și de la Byron și Alfred Musset, ”nota particulară a poetei este însă o mare prospețime de impresii în perceperea înfloririi și dezagregării materiei.” De la George Topîrceanu a învățat disciplina exterioară a limbajului, a înțeles că ”nu există favoare, șansă de realizare fără căutare, conjugând, într-un echilibru mirabil, meșteșugul și arta pentru a-ți manifesta prin ele spiritul, pentru a ști să accepți realizările altuia, ca să le reeditezi sau să faci ce nu a fost făcut.”
Otilia Cazimir s-a dedicat poeziei, pentru că simțea că prin poezie poate comunica mai mult decât prin proză. Însă ea este nu numai poetă, ci și prozatoare, publicistă, animatoare de teatru și traducătoare. Opera ei, poezii, dar și proză, are atributele specifice unei feminități delicate, suavă, plastică și colorată. Poeta este captivată de teme legate de viața sentimentală, iubirea stând pe primul loc, dar prețuiește și gingășiile miniaturale, fără exces, știind să rezolve în același timp și teme majore ale poeziei dintotdeauna.
Poezia Otiliei Cazimir este o poezia plină de sentimente, de gingășie, de psihologism și de suferință.
„Grațioasă, fragedă și minoră, poezia lui Otilia Cazimir evoluează între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică tradusă în imagine nouă și un erotism, care sub forme ușoare uneori și uneori laconice împinge vagul și firescul sentimental până la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri potrivite în esența ei, ce se dă și se ia, se oferă numai cedează, entuziată și deziluzionată, amărâtă și totuși necesară.”, dar mai presus de orice fatală … este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pândite de sentimentalism.”
Poezia ei ascunde nu numai sentimentul, gingășia, suferința, ci se îndreptă și spre natură unde poeta observă minuțios anotimpurile, florile, amurgurile.
Nu se poate afirma că primele volume sunt operele unei debutante, pentru că la apariția primului volum Otilia Cazimir avea deja o activitate literară ce depășea un deceniu. Primul volum e la fel de remarcabilă ca ultimul, însă poeta a evoluat prin lărgirea orizontului și adâncirea emoției. În primele volume apar momentele anotimpurilor sau ale zilei, pădurea, apele, efectele de lună.
În 1928 la Editura „Cartea românească” a apărut volumul de proză Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate și în 1929 la aceeași editură Grădina cu amintiri și alte schițe.
În 1930 a publicat două volume de poezii: Licurici – Cronici fanteziste și umoriste și Cântec de comoară. Volumul Licurici îmbină mai ales fantezia și umorul. În acest volum scrie mai ales despre relațiile sociale (Primăvara urbană), ripostă (Ripostă. Unui critic imparțial), drepturile femeilor (Feminism), versuri închinate naturii (Între flori). De asemenea, acest volum conține și poezii pentru copii. (Cîntec pentru un fulg).
Cîntec de comoară „ne dezvăluie capacitatea rară de a reduce emoția la esențialul ei expresiv, de a ne călăuzi spre adîncuri de trăire, de înțelegere a armoniilor și dezarmoniilor în care se zbate ființa nostră-nsetată de eternitate.” Poeziile sunt de o muzicalitate și sonoritate deosebită. Volumul include poezii ca și: Umbra, Drumuri, Amintire, Toamnă străină.
În 1937 a primit Premiul Național pentru Literatură, ceea ce înseamnă o recunoaștere deplină a talentului ei. În paginile scrise de Otilia Cazimir descoperim „o frăgezime de simțire, un accent de naturalețe, o vioiciune în spontaneitate, care dau un farmec deosebit, o seducție feminină mai ales versului ei.”
Ca poetă este recunoscută în special datorită poeziilor sale pentru copii, în care elevația sufletească și interesul educativ se îmbină cu formele de expresie fericite ale candorii, mai ales în volumul "Baba iarna intra-n sat” (1954). Dovedind multă delicatețe și putere de observare a naturii, poeta se apleacă asupra sufletului omenesc, mai ales al copiilor. Poeziile sale cânta copilăria, vârsta senzațiilor, acestea fiind ca și sufletul lor, pline de gingășie și umor. Tot ”pentru copii” a mai publicat: ”Jucării! (1939),”Poezii” (1959).
Poezia Otiliei Cazimir se îndreaptă și spre lumea minusculă a gâzelor, a fluturilor și vietăților din natură, pe care o observă amănunțit apoi o fixează în grațioase pastele cu gâze și flori, cu amurguri și anotimpuri. Poeta are un „simț deosebit pentru viața obscură ce tresare în ierburi și în plante și se agită vioaie în micile ființe acvatice, în insecte, în păsările pădurii sau ale lacurilor.” Poezia florală o atrage la fel de mult pe Otilia Cazimir și adeseori concurează ca frumusețe cu poezia lui Dimitrie Anghel, poetul florilor. În grădiniță plutește “parfumul vag de floare ne-nflorită”… “se înalță somptuosul miros de zambile” (Martie); crini, vâzdoage, petunii, micșunele, dalii au momente de exuberanță la “Sfârșit de vară”.
"Ariciul" apărut "în taină", "din tufe de pelin", "Gospodina" din lumea mirifică a viețuitoarelor care însoțesc poeziile sale, sau poate "Noaptea", cu care în debutat în revista "Viața Românească", toate acestea de bună seamă că le va fi dus în suflet, la Iași, ca amintiri adunate din locurile unde a văzut lumina zilei. ”Puișorul cafeniu”, ”Mâțișorii”, gândăcelul trezit la viață ”pe-o tulpină de cârcel…”, ”Măicuța gerului, cu mânuța înghețată”, toate acestea pot fi auzite vibrând pe strunele viorilor unor muzicieni, creând cântece pentru copii, pe versurile poetei Otilia Cazimir.
În poezia “Poza veche”, Otilia Cazimir are revelația celei dintâi priviri conștiente într-o oglindă. Dialogul cu imaginea ei din oglindă respiră ingenuitate:
”Sunt eu fetita asta serioasă
Ce sta pe-un scăuieș, cuminte,
Strângând la piept cu mâinile-amândouă
Păpușa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochița albă de mătasă.)”
Două teme dragi sufletului ei, natura și dragostea, alcătuiesc unitatea structurală a volumelor pe care le-a scris, reprezentând rezultatul a cinci decenii de creație. Otilia Cazimir a publicat și volume de schițe și nuvele. Proza sa, în general autobiografică, reprezintă evocări ale peisajului și vieții târgurilor și satelor moldovenești: Grădina cu amintiri (1929), În târgușorul dintre vii (1930), A murit Luchi (1942), Prietenii mei scriitorii… (1960).
Opera Otiliei Cazimir are un puternic parfum moldovenesc, nostalgie, pietate față de tradițiile domestice, duioșie…aproape totul, casa copilăriei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive:
“E liniște-n odaie, parcă-i noapte,
Miroase a gutui și-a mere coapte
Și e răcoare ca-n odăile bătrâne,
Ca-n albele iatacuri de pe vremuri”
(Strofe în amurg)
Credincioasă idealurilor de omenie și frumos, vibrând delicat și discret în ritmuri bine șlefuite și pline de muzicalitate, Otilia Cazimir își are un loc asigurat în literatura română. Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul ”Femina” (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul S.S.R. (1943), Ordinul Muncii (1954). De-a lungul activității publicistice colaborează cu majoritatea revistelor literare și face traduceri din literatura rusă și franceză (Cehov și Tolstoi). În casa din strada Bucșinescu din Iași, și-a scris poeta opera literară. Tot pe-aici au trecut mulți scriitori ai vremii: N. Labiș, Demostene Botez, Ge. Lesnea și G. Topîrceanu. Cunoscuți critici – G. Călinescu, G. Ibrăileanu, C. Ciopraga – au scris studii despre creația sa.
În veacul nostru zgomotos și cuprins de vârtejul vitezei, poeziile Otiliei Cazimir ne sună ca o muzică liniștitoare ce vine de undeva de dincolo de orizont. A părăsit această lume după ce a publicat aproape 60 de volume, dar a intrat în legendă prin”literatura mare lăsată pentru cei mici”.
Pentru Otilia Cazimir literatura a fost un act de eliberare, de bucurie, o mărturie a experiențelor spirituale înnobilate de lectură și întreținute de o nedezmințită dorință de a se mărturisi și de a comunica. La întrebarea unor confrați, care-i este mai apropiată, poezia sau proza, a răspuns: „N-aș putea spune. Depinde de moment. Uneori aș fi în stare să scriu cu foarte multă seriozitate o rețetă gastronomica in versuri, alteori să amestec, și nu în glumă, cea mai prozaică proză in versuri”. In rapoartele de spectacol a refăcut cu mijloacele limbajului specific imagini din proză sau poezie, păstrîndu-le semnificațiile și încărcătura metaforică, dar nu „a amestecat" nici măcar „în glumă" proza in poezie, versurile în activitatea publicistica sau toate la un loc în scrierile despre teatru. Indiferent de genul în care s-a manifestat, a dovedit o more forță de materializare a ideilor și sentimentelor in cuvinte.
CAPITOLUL III. PREZENTAREA CREAȚIILOR OTILIEI CAZIMIR DEDICATE COPIILOR
Otilia Cazimir a debutat la vârsta de 18 ani în revista Viața Românească, publicație în care își va tipări majoritatea scrierilor. Stimulată de câteva poeme ale lui G. Topîrceanu, în 1912 trimite la Viața românească poezia ,,Noapte'', cu subtitlul ,,Răspuns unui poet''. Este încă elevă la liceu și se teme de eventuale mustrări din partea direcțiunii, care ar putea s-o acuze că, scriind literatură, se ocupă de lucruri neserioase; de aceea preferă să nu-și dea numele și iscălește cu trei steluțe.
Primul volum de poezii de la Otilia Cazimir a fost publicat în 1923, după unsprezece ani de la debutul publicistic, la Editura „Viața românească”. Volumul de debut ,,Lumini și umbre'' cuprinde poezii, catrene, instantanee sentimentale, epigramatic formulate. Catrenele își au originea mai ales în folclor, în poezii și zicători, dar și în poezia gnomică a vechilor literaturi orientale. Creațiile Otiliei Cazimir au un efect artistic rar întâlnit în poeziile feminine, având un „simț deosebit pentru viața obscură ce tresare în ierburi și în plante și se agită vioaie în micile ființe acvatice, în insecte, în păsările pădurii sau ale lacurilor.”
Aseară, prin grădina amorțită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici, –
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mișca domol pe subt gutui,
Și toți au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, –
Ca o perniță sferică în care
O fată rea ca să se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.
Chiar în primele sale poezii, se remarcă supremația reflectării faptului asupra efuziunilor lirice, creația poetei ținând de un anumit realism psihologic. „Sentimentul liric din versurile sale, apreciază G. Ibrăileanu – rezultă din analiza sensibilității, ori, mai adesea, din fapte care redau sentimentul”. Psihologismul obiectivat este unul din metodele acelei comprimări a romantismului numită neoclasicism. În poezia descriptivă, faptele sunt puse pe un portativ al „sufletului”. „Descripția e în funcție de fapte interne – subliniază G. Ibrăileanu, mentorul literar al poetei – este cu ocazia unor fapte interioare (dar nu expresia sufletului, nu un „etat d’âme”, căci Otilia Cazimir nu este nici romantică, nici simbolistă)”. În consecință, transfigurarea realității devine senzorială, nu afectivă și antropomorfică.
Scurtimea neobișnuită a poeziei provine din disocierea stărilor interne și externe și rezultă din selectarea culminativului emotiv. Ni se dă, cu alte cuvinte, într-un spațiu minim, un maximum de conținut. Otilia Cazimir izbutește să suprapună exact arta poeziei, fără a lăsa vreo „defecțiune” pe unde să se difuzeze sensibilitatea. Senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă și nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul. Prin artă, sentimentul este comprimat însă cu atât mai puternic. Zbaterea sufletului se simte dincolo de forma clasică, sub aparența ei de cristal.
După Lumini și umbre (1923) urmează:
Fluturi de noapte (1927)
Cîntec de comoară (1931)
Cronici fanteziste și umoristice (1930),
Jucării (1938),
Poezii (1939),
Versuri (1957),
Poezii (1959),
Versuri (1961),
Poezii (1975).
A publicat aproape 60 de volume de poezii și a colaborat la publicațiile literare ale vremii, scriind și articole, nuvele, schițe.
Deși cunoscută mai mult ca poetă, Otilia Cazimir declara în anii ’60 lui George Sanda că se simte foarte atașată de proza sa, întrucât „Am pus în ea poate mai mult decât în poezie“…
,,Ea își construiește schițele cu rigoarea și în același timp cu subtilitatea estetului. Autoarea are vocația miniaturalului, a amănuntului anodin prezentat într-o lumină insolită. Temele și subiectele sale țin de spațiul patriarhal al provinciei moldave cu pitorescul, dar și cu inerțiile acestuia. Personajele favorite sunt oamenii modești: unii ocoliți de noroc sau nedreptățiți de semenii lor; alții abrutizați de mizerie și deveniți din victime asupritori; când nu, pur și simplu, gospodari mulțumiți cu traiul lor monoton. Lumea aceasta alcătuită, deopotrivă, din „dureri înăbușite“ și mici bucurii domestice e privită fără părtinire și fără iluzii. Nimic nu perturbă obiectivitatea vocii naratoriale, iar compasiunea nu riscă să se convertească în sentimentalism.''
Proză:
Întuneric-1928
Grădină cu amintiri-1929
A murit Luchi-1942
Prietenii mei, scriitorii – 1960
Din prima copilărie, lașul devine pentru ea cetate adoptivă. Decorul vegetal, interioarele primitoare, strada liniștită (nu departe de vechiul Beilic) îndemnau la reverie. În camere sînt „scoarțe veahi" de la bunici, „miroase a gutui și-a mere coapte" (Strofe în amurg). În vacanțe, părinți și copii pornesc într-o trăsura joasă, largă, pe la Strunga, – spre Siret în jos, pînă la Miclăușeni, satul bunicilor dinspre mamă. „Cind rn-am făcut ieșeaincă, n-aveam decît patru ani. E drept că încă multă vreme ne-am dus cu toții, în fiecare vară, într-o birjă cu două gloabe deșirate și cu zurgălăi, la Miclăușenii Romanului, să vedem o străbunică oarbă. Toți, adică: mama, cu văl trandafiriu peste pălărie, tata, cu maota și șapcă albe de doc, surorile, gătite și spăsite, fratele meu cu bicicleta, cînd înaintea, cînd în urma noastră și cînd pe capră, lingă birjar — și eu pe scăunaș, cu motanul cel roș iln brațe… Nu știu unde găsea tata nadișanca aceea neverosimilă, că pe străzile Iașului nu mai circulau de mult asemenea vehicule, după cum nu înțeleg de ce făceam «drumul acela cu trăsura, și nu — cum ar fi fost mai ușor, mai firesc și mai puțin costisitor – cu trenul. Poate că părinții mei erau și ei, în felul lor, poeți… O, acum sînt sigură de asta !"
Erau vacanțe instructive pentru copila atentă la peisajul citadin, ca și ila cel rustic. Interesul pentru natură acum i se formează. O spune în felul unei Simone de Beauvoir atașată de Iași :
Vacanță însemna pe vremea ceea,
Pupitrul școlii zăvorit cu cheia.
Apoi o casă într-un sat bătrîn,
Concert de greieri risipiți în fîn,
Plăcinte aurii cu poaie-n brîu
Și pește prins cu undița la nu,
Și dinți vopsiți în violet cu mure ;
Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,
Romane răsfoite pe furiș
Cînd cerul viu te spiona-n desiș
Cu mici și-albastre cioburi de faianță…
Pe vremea ceea, da, — aveam vacanță !
(Vacanța — Licurici)
Directoarea liceului nu agrea versurile. Eleva Alexandra Gavrilescu voia totuși să fie scriitoare. încercările poetice și le visa tipărite. Transcriind din caiet „o poezioară de patru strofe" (Noaptea), o trimise „de-a dreptul la Viața românească, nici mai mult nici mai puțin!" în locul numelui, strofele din 1912 (nr. 11—12) aveau drept semnătura „trei steluțe". Apărură oinsă cu un pseudonim. „Probabil ca să se distreze, domnul Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu au inventat pentru începătoarea necunoscută un nume — un nume mai anonim încă decît cele trei steluțe. Domnul Ibrăileanu i-a dăruit numele de familie al primei lui iubiri — o domnișoară Cazimir, de care fusese îndrăgostit pe cînid era copil — iar Mihail Sadoveami o botezase «Otilia», după același criteriu pur sentimental…". Fără să-i fi plăcut inițal, .pseudonimul alles de iluștrii nași literari a fost păstrat pentru totdeauna.
Timidă, tînăra poetă venea rar la redacție, unde se întîlneau zilnic figuri bărboase și priviri de „conspiratori".
Confesiunile cu prilejul amintitului interviu în versuri se sustrag precizărilor : „De nicăieri nu-mi împrumut rețeta. / Mă indispune orișice tipic." „Mă-mbie cîmpul, marea și lumina, / Mă plimb în vis prin țări văzute-n cărți." în alt loc vorbește iarăși aluziv : poezia ar fi ceva comparabil cu un „cîntec de comoară" : potrivit eresului popular, ajungi în stăpînirea comorii numai dacă știi cîntecul magic. Otilia Cazimir crede în capacitatea artistului de a găsi cuvîmtul unic, cel care să scoată la lumină comori :
Aur vechi, aur sfînt, Aur înverzit de vreme, Joacă-ți flacăra ușoară Peste groapa de comoară Zăvorită cu blăsteme, — Și dezleagă c-un cuvînt Cîntecul, Descîntecul…
1 Vaier Donea, art. cit.
2 De vorba cu d-ra Otilia Cazimir, în Adevărul literar, 1930, nr. 501.
Rețin atenția și destăinuirile lirice din poezia intitulată feminin Podoabe — cu dedicația : „pentru Alice Călugăxu" (Fluturi de noapte). Pe Alice Călugăru, autoare a unei plachete de versuri, Viorele, a cîtorva poeme risipite în Viața românească ipînă în 1915 și a romanului în franțuzește La tunique verte, a cunosout-o din scris, prin G. Topîrceanu. Au prețuit-o amîndoi, și oît a stat în țară, și după ce s-a statornicit în străinătate, unde i s-a pierdut urma. Lirica aceleia care pentru străini era o enigmatică Alice Orient revărsa un senzualism nereținut, expresie a unei vitalități eruptive. Elanurile variate cereau, pentru a fi tălmăcite corespunzător, o imagistică frustă. Prin contrast, Otilia Cazimir își arată înclinarea spre altfel de „podoabe": candoare sentimentailă, reverie calmă, simplitate în expresie, în totul, puritate. Universul poetic e prefigurat cu ingenuitate :
Azi am visat c-atît sînt de bogata,
Că aș putea s-adun în mîini viața toată:
Miresmele grădinilor sub soare,
Furtunile cînd vin, tulburătoare,
Lumina lunii-n falduri de pădure
Și ploile molatice și sure, —
S-adun cîntînd, în calde nestimate,
Culorile și cîntecele toate…
S-adun apoi mărgăritar ușor
Din rîsul meu, din rîsul tuturor.
Iar plînsul cel zadarnic și amar
Să mi-1 aleg în stropi de chilimbar,
Să-mi fac brățări din plînsul diafan…
Cu toate inserțiile romantice, limbajul e realist. De remarcat că realismul și feminitatea se împletesc. Tendința unor colege de a-și însuși un limbaj viril nu se bucură de aprobare, după cum nu e agreată nici „feminitatea" stilului la unii poeți. Campania sa feministă intră în cadrul preocupărilor curente. Sub pseudonimul Alexandra Casian, Otilia Cazimir întreține în însemnări literare (1919) rubrica Însemnări feminine. Sub pseudonimul Magda colaborează la același sector, la ziarul Lumea (1923). La rubrica Feminine publică în Lumea — bazar săptămînal (1924—1926) articole variate: O lucratoare poetă, Politica nefastă pentru femei?, Femeia în literatură, Femeile în gospodăria publică, Șezători literare pentru femei, Marcel Prévost misogbin. Preocupări de aceeași natură aduc articolele din Adevărul literar : „Femme" de Madeleine Marx (8 iulie 1925), Femeia și poezia patriotică (12 iulie 1925) și altele, semnate Ofelia sau Dona Sol. În cîteva însemnări feminine din Viața romanească se ocupă de Modernități și altele (1926, nr. 12), iar în Țara noastră, de Evoluția profesionistelor (febr. 1927). Alte Feminine apar m Bilete de papagal (1928, 14). Ca susținătoare a femeilor de talent, se referă la Aglae Pnuteanu și Agatha Bîrsescu, combătînd pe Victor Margueritte, Fr. de Miomandre și alți detractori ai femeii.
Consonanța afectivă ou cei mici mi obligă la reducerea proporțiilor, la miniaturizare. Scriitoarea, observa G. Ibraileanu, „nu e tentată niciodată să cadă în ceea ce s-ar putea numi miniaturism sentimental, — iar la nevoie, are un antidot, umorul". Reculul în trecut, pîină la copilărie, impune totuși o viziune specială : curiozitate pentru lumea de sub orizont, de la nivelul melcului. Duduia Lizuca din Dumbrava minunată sadoveniană trece, curioasă de toate, și prin Grădina cu amintiri a Otiiiei Cazimir. Simpatia o îndreaptă către cei dezarmați și slabi. Mărturie, seria de „fapte și întîmplări adevărate" — „din carnetul unei doctórese" —, care formează substanța volumului Din întuneric, redactat la Mircești ; „doctoreasă", timp de mai mulți ani, a fost acolo o soră a scriitoarei, în acest „întuneric" se mișca oameni fără bucurii. Bolnavii sărmani mu au (răgazul căutării. „Vara, spitalul e totdeauna pustiu… oamenii au de muncă, n-au vreme să zacă." Singurul pacient, un bătrân, stă acolo „numai să nu-1 trimită la sărăcia lui" (Necunoscutul). în palatele lui Moș Gbercă, cel mai bogat țăran din sat, e o promiscuitate înspăknîntă-toare.
O gravitate precoce aruncă umbre peste copilăria celor umili. Un copilandru flămând din Grădina cu amintiri cerșește, împărțtndu-și cîștigul cu ¡un cîine (Vînt de toamnă). „ Tache cel mititel", argatei la conac, „face de toate cu o seriozitate care nu se potrivește de loc ou făptura lui pipernicită" (Om cu necazuri). O fată de mănăstire (din Albumul cu poze), „cu fusta creață, lungă pînă la glezne, cu picioarele goale «în papucii de șiac călugăresc", stă la „ascultare" la o mătușă, călugăriță. Jocurile îi sînt interzise : „o fată de mănăstire nu se cuvine să se joace !" Dacă-i place printre maici ? „— Ei, .place !… Da ce era să fac ? Că dacă a murit tătuță, a adus mămuța maștihoi în casă, că nu mai dovidea, vădană și cu atîtea ploduri…"
Nu s-ar putea spune că primele volume de versuri — Lumini și umbre și Fluturi de noapte — sînt operele unei debutante. La apariția celui dintîi, în 1923, autoarea avea o activitate literară ce depășea un deceniu. Intra în literatură cu pagini care demonstrau siguranța condeiului și a instrumentelor de expresie. între întîiul și ultimul volum aproape că nu există diferențe de nivel artistic, nu pentru că poeta n-ar fi evoluat, dar pentru că arta ei a fost, de la început, remarcabilă. Evoluția s-a împlinit în ceea ce privește lărgirea orizontului și adîncimea emoției. Specifice primelor volume sînt: momente ale anotimpurilor sai ale zilei, pădurea, apele, efectele de lună. Melancolia și regretul concurează cu scînteierea epigramatică.
Peste întreg volumul din 1939 bate un vînt pustiitor. Meditația exprimă dezolarea unui „suflet amar și ostenit"; privirea rătăcește „prin cimitirul vechi și părăsit, / în care poate crucile-au murit". O singură rază de speranță : mîngîierea creației. Cu gîndul la „o fată cu trupul fugar", un olar mîngîie „pământul fierbinte sub roată". Ulcica albastră de lut — simbol .aii artei — reprezintă în linia ei grațioasă profilul unei ființe iubite :
Din dragostea lor de pripas,
Din tînărul suflet durut,
Pe lume atît a rămas:
Ulcica albastră de lut…
În rest, oamenii sînt nefericiți sau învinși. Ieșind în prima zi a primăverii „pe ușa strîmbă a căsuței afumate", o bătrînă e un simbol al agoniei (Băbuța). Un om care „a crescut la întâmplare / Așa oum cresc copiii de sărac" și a trecut prin lume „cu ochii veșnic în pămînt" moare neînțeles și de femeia care-i fusese dragă (Biografie). Mai profund e poemul Taina, poate cel mai solid dintre toate. In țintirimul vechi „dormea de-un veac, sub un cireș amar", Vlădica Gherasim. Piatra funerara, pe care scria „cum că Vlădica a intrat de-a dreptu-n rai", a ajuns „drept temelie" da un han. „Cireșul a murit și el." In locul vlădicii a fost îngropată „o biată fată moartă cu păcat". Ideea relativității, a prefacerii continue a materiei, devine motiv de umor trist:
Acum, în colțul vechi de țintirim,
Nu-i nicăieri Vlădica Gherasim,
Nici fată nu-i și nici cireș sălbatic..
Iar în tăcere și-n zădărnicie,
Cenușa schivnicului, cuvioasă,
S-amestecă încet pe veșnicie
Cu tînăr trup de fată păcătoasă.
Aici ajunsese poeta în preajma celui de al doilea război mondial. în aluviunile poeziei sale se găsea tristețe, resemnare, senzația neantului, — trăsături vizibile și în romanul autobiografic A murit Luchi. Era o singurătate ce nu ieșea din matca ei decît (pentru a deplânge destinele altor solitari, așteptînd sfîr-șituL între prezent și viitor se întindeau „ape mari", inabordabile. Sentimentalismul /umanitar de pînă atunci se istovise în așteptări neîmplinite ; irealitățile negre ale războiului solicitau însă mai mult decît negare : luptă împotriva răului. Sub semnul frământărilor sociale ce aveau să deschidă o altă eră, se schițează începutul unei atitudini noi, active. Un simbol al vieții pașnice : mama iegănîndu-și pruncul, — e opus urgiei războiului. în glasul mamei se întîlnesc „cei oropsiți, cei firavi și desculți", care înțeleg că sînt totuși cei „tari". Destinul umanității amenințate poate fi schimbat prin voința lor :
Sa nu mai fie lacrimi și ruine,
Să nu mai moară inima din noi,
Să nu ramînă-ai nimănui copii ca tine…
Prea mulți sîntem acum, ca să nc frîngă,
Prea drepți sîntem în fața clipei care trece,
Și ochii noștri nu mai vor să plîngă,
Nici capetele noastre să se plece.
(Cîntec de leagăn, cin tec de pace)
Calea spre regenerarea morală era deschisă. Războiul fusese un șoc puternic, determinînd necesitatea de a ieși din izolare, de a participa la vuietele cetății. Era un proces psihologic necesar, complex în ansamblu, de adezione activă la o altă filozofie a istoriei. Scriitoarea de la Iași se alătura prezentului socialist, împreună cu Miihail Sadoveanu, cu Tudor Arghezi, cu Camîl Petrescu, cu Demostene Botez, ou ceilalți. Recunoștință și bucurie merg împreună; arcușul repudiază cîntăxile minore din trecut. „Dac-am învățat din nou să cînt, / Nu mai uit, și viața iar mă-mbie…" (Bucurie).
Motivele literare ale lui Otilia Cazimir: retrăirea imaginară a copilăriei, reprezentarea platică a naturii, nostalgia fericirii sunt pline de puritate, gingășie și inocență. Două teme fundamentale sunt: natura și dragostea.
O altă stare de puritate este copilăria. Femeile sunt mult mai sensibile decât bărbații. Instinctul de mamă însemnă printre altele necesitatea de a proteja și de a înțelege ființele mici, care nu știu încă să vorbească, de aceea au un loc important în literatura feminină copiii, și animalele mici, mai ales cel mai dezarmați.
Otilia Cazimir iubește și scrie despre animalele cel mai mici ca melcul, liliacul.
Bărbații își aleg de obicei animale puternice ca tigrul, leopardul, însă ea se apropie de cele mai obscure ființe, care are necaz și necesită protecție.
Iubirea pentru copiii și animale reiese și din poezia Numai plînge:
„Nu mai plînge, suflet mic,
Rătăcit pe nu știu unde!
Uită spaima din nimic
Care-n ochii reci s-ascunde.
Cîntec trist și fără glas
Mi te cheamă, pas cu pas.
Cînd străin, necunoscut
Mi te-aduce din trecut:
Floare la ureche,
Tînără sub rouă,
Fericire veche,
Suferință nouă.”
Otilia Cazimir este unul dintre cel mai mari poeți ale literaturii române. Sensibilitatea feminină combinată cu umor și liberă de exagerări o face și mai importantă și faimoasă. Sentimentul, gingășia se regăsesc nu numai în poeziile de dragoste, ci și în poeziile despre natura, despre copilărie, de fapt aproape în toate poeziile scrise de ea.
In Cîntec de comoara și Poezii se vor adăuga note de drum, confesiuni triste, litanii în stil folcloric. Unitatea personalității o asigură două teme permanente: natura și dragostea. Totul e biografie transfigurată, un șirag de „reculegeri între zi și noapte". Titlul poeziei din ciclul Fluturi de noapte definește ambianța întregii creații mai vechi.
Stări de euforie, detalii picturale, gesturi tăcute, chemări fără răspuns alcătuiesc um album al peregrinărilor prin natură și un memorial al dragostei. Poeta Fluturilor de noapte urmează cărările lui Eminescu: anotimpurile, vegetația, viitorul smt privite prin ocheanul magic al iubirii. Rareori, pastelul apare ca un tablou obiectiv, neraportat la emoția erotică. în mod obișnuit, reveria invadează descripția, ca în Martie, mărturisind bucuria comuniunii cu universul:
Mi-e sufletul împrăștiat în toată firea…
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum și de lumină.
Privind luna plină, tinerei îndrăgostite i se pare că de sus : „începe să «coboare… / Cu fruntea gînditoare, / Sărmanul Dionis" (Viziune). Iubitului îi rezervă frumusețile vegetale ale grădinii : „Iar din capătul potecii / Ți-ar întinde pe-nserate / Brațe moi și parfumate / Liliecii" (Dac-aș ști că vii).
G. Ibrăileanu observa că „realismul psihologic", includerea sensibilității în fapte, „psihologismul obiectivizat" formează un tstil. „Otilia Cazimir își exprimă adesea lirismul cu ajutorul faptelor, lîn schimb, m poezia descriptivă, acestea din urmă simt puse pe un portativ sufletesc. Descripția e în funcție de fapte interne, este cu ocazia unor fapte interne." Evocatoare pe linia meditativilor moldoveni, poezia anotimpurilor devine poezia vieții.
Iată, prin urmare, viața în devenire, văzută în cercuri tot mai largi; În livadă, în crîng, în pâdure, în zori, în Amurg, în noapte, la început de primăvară, sub Ploaie de primăvară, la Sfîrșit de vară, în Strofe de toamnă, în Viziune de iarnă, pe Ninsoare, în Ianuarie, Martie, Iulie, în Decembrie. Florile tuturor anotimpurilor își exprimă farmecul, ca la D. Anghel, cu discreție și grație. Se perindă necuvântătoare modeste: Măcăleandrul, Cîrtița, Melcul (Flori de noapte). în imijlocul naturii, omul apare tăcut, stâtpAnit de nostalgii: nici curbat, nici deplin satisfăcut.
Triumfătoare e lumina. Pete de culoare transparentă sclipesc peste întunericul monoton. Fluturi de noapte iradiază în întuneric lumini misterioase. In pădure, arome tari și nuanțe cromatice își dispută atracțiile:
Arinii cu mlădiți tremurătoare
S-alintă-n adieri de primăvară,
Punînd pe neagra brazilor povară
Cununi gălbui, ca pete largi de soare.
Un grangur, în lumina argintie,
S-abate amețit de peste culmi,
Și parc-a înflorit de-odată-n ulmi
O floare rară, galbenă și vie.
Lumina influențează percepția și modifică dimensiunile. În nopțile cu lună, „toate stdlele-s mai mari" (Colocviu pe lună). Incandescentele solare dizolvă formele, înlesnind mirajul: „Castanii nu mai au culoare și stânjeneli nu mai au contur". Euforia în matură se concretizează în cântece de confraterni-tate. Peisajul însuși cîntă, devenind sonor :
Ascult nedumerită — și nu știu
Cînd laolalt-am început să cînt
Cu ierburile moi și foșnitoare,
Cu florile-aplecate pe cărare
Și cu frunzișul despletit de vînt.
(Intre flori)
De la romanițele-n „pîlcuri de aur" pînă la pretențioasele flori exotice, toate au farmec. În grădină adie „parfumul vag de floare ne-nflorit…„ se-nalță somptuosul miros de zambile" (Martie), se leagănă „pîlnii transparente de zorele (Reculegeri între zi fi noapte). Crini, vîzdoage, dalii au momente de exuberanță la Sfîrșit de vară. JRînă și luna răsfiră „buchete de galbeni trandafiri" (Viziune).
Mai mult decît orice cucerește peisajul în perioada superbei tinereți („vara coaptă") sau încărcat de fructe toamna. Apariția roadelor e văzută genetic, în modul cel mai sugestiv, ca un fenomen de acumulări și transformări lente. Iată o Natură moartă cît se poate de plastică :
În poama neagră umbrele-și adună
Nopți reci, suflate cu argint de lună.
In nuci, veninul soarelui de vară
Și-a strîns parfumul umed și amar,
Iar struguri străvezii, cu boabe grele, —
Ciorchine galbene de chilimbar —
Au adunat poleiul fin din stele…
Fantezia poetei concurează în strălucire cu aceea a lui D. Anghel, cântăreț al banchizelor de la Polul Nord. Reverii de iarnă ca Ninsoare și celelalte duc ispre grădini înflorite ireal sub zăpezi spumoase. Un Vis alb — „pe marginea unei cărți de călătorii" însuflețește cu „vedenii" „singurătatea luminii boreale". Tabloul ghețurilor polare sugerează o încremenire neîntreruptă de veacuri :
În revărsarea sură a luminii,
Ca un aerian miraj de viață,
Fantastic dormitează pinguinii
Pe blocurile străvezii de gheață.
Într-o parodie, G. Topîrceanu a recompus un alt Vis alb, poate cu intenția de a sublinia că viziunea cu solitudini înghețate e neaderentă psihologiei constante, permanente a poetei. Invocarea albului traduce însă aspirații spre puritate, specifice Otiliei Cazimir.
Două colocviii poetice, unul între flori — Colocviu vegetal — altul între gîngănii — Colocviu pe lună — sînt în creația Otiliei Cazimir echivalentul rapsodiilor lui G. Topîrceanu, ca și acestea remarcabile prin vioiciunea dialogului și replica spirituală. În aceeași categorie intră și poemul Sfîrșit de vară, cu mișcarea sprintena a florilor ¡batute de vînt. Avînd în vedere percepția frustă a naturii, simpatia pentru universul mic,
Tudor Arghezi a subliniat o dată senzualismul filtrat, pur, al autoarei : „O poezie de Otilia Cazimir e o batistă, cu două picături de lămîița : poeta o scoate dinlăuntrul mănușii, în care podul palmei zvîcnește ca o pasare prinsa în liliac. Remedii pure pentru gemete adunate și pentru schițe de dureri." Poezia naturii astfel concepută implică solidaritate, ocrotire și sentiment matern față de tot ceea ce presupune suferință și fragilitate.
Interesul față «de așa-zisul univers mic a îndrumat-o pe Otilia Cazimir spre creația destinată copiilor. „Literatura pentru copii e literatură adevărată și nu «merge oricum». (…) N-ar trebui să scrie despre copii sau pentru copii decât cei oare sînt în stare să-i iubească, să se aplece asupra lor ou căldură, cu înțelegere și cu răbdare." O demonstrează ea însăși, exemplar, în Baba Iarna intrâ-n sat (1954) — în «genul ei operă clasică. în concordanță cu realitățile copilăriei, poeta purcede de la ideea împletirii jocului — manifestare primordială — cu educația. Potrivit orizontului vîrstei, asistăm la diminuarea intenționată a cosmosului la dimensiunile unui univers-machetă. Iarna, de pildă, se comportă ca o biata „babă" întunecată; Baba Dochia nu apare în scene spectaculoase. Miraculosul caracteristic basmelor este evitat, forțele naturii avînd proporții umane. Simplificarea detaliilor scoate în irelief trăsături tipologice distinctive. Autoarea are în vedere aspectul fizic și comportarea, pentru a deduce anumite trăsături de „caracter" — la animale, «întocmai ca la oameni.
Momentul educativ e înlesnit de o duioșie discretă, iar concluzia cutărei istorioare subliniază un adevăr de viață care, turnat în formele lapidare ale versului, devine memorabil.
Dincolo de zona lumii domestice se întinde un peisaj populat cu făpturi felurite, văzaite în relațiile dor reale sau fanteziste. Cartea deschisă a naturii constituie o sursă de observații fără sfârșit, unele din ele consemnate in volumul din 1959. Zborul păsărilor călătoare, sosind din depărtări, formează zigzagul unui desen animat. Instantaneul între păsări merită mențiune specială :
Stol de rațe sperioase
Ostenite, fără glas,
Vin frîngîndu-și la popas
Liniile unduioase.
Și cum trec țipînd cocoare
(Șiruri negre de hurmuz),
Unghiul și-1 înscriu pe zare,
Ascuțit, apoi obtuz…
Gu versuri ca acestea, saltul în poezie devine obișnuit. Otilia Cazimir n/u poate lipsi din nici o antologie a literaturii pentru copii.
Deși poezia e plină de elemente romantice, limbajul e realist. Dumitru Micu afirmă următorul lucru: „Meritul acestei poete ar consta în realismul psihologic. Sentimentul liric din versurile sale rezultă din analiza sensibilității ori, mai adesea din fapte, care redau sentimente. La Otilia Cazimir: senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă și nu spovedanic sau motiv de sociabilitate cu cititorul.”
CONCLUZII
Rolurile lirice amintite si efectele de lectură vizate de poeziile studiate sunt recurente în poezia celor mici, putând fi regăsite si în lirica sfârșitului de secol XX ori în cea contemporană. Fără a fi, așadar, singurele posibile, ele acoperă totuși o gamă fundamentală de voci si de reacții, la care poeții pentru copii apelează constant. Nu sunt proprii doar unui moment istoric anume, căruia să-i rămână tributare ca manifestare, și se dovedesc imune la patina timpului.
De asemenea, putem vorbi de o mare identitate a genului. Contribuie decisiv la recunoașterea profilului distinct al poeziei pentru copii toate trăsăturile enunțate mai sus: preferința pentru subiecte din lumea vie, centrarea pe figura unui corespondent infantil, modul de scriitură accesibil, versificația sprințară, recurența rolurilor lirice si a efectelor de lectură urmărite. Această identitate conduce, adesea, la prejudecata că toți poeții pentru copii scriu la fel și descurajează comentariile critice aprofundate. Cercetarea noastră stă mărturie pentru faptul că poeții nu fac același lucru în poezia pentru copii, că unitatea genului este reală, dar ea nu înseamnă uniformizare. Identitatea este a genului, nu a poeților care îl ilustrează.
La formarea și educarea școlarului mic un rol de seamă îl are și poezia, creația lirică în versuri care, pe lăngă faptul că le dezvoltă vocabularul, îi sensibilizează și îi atrage prin ritm, rimă, imagini și expresii artistice. Muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani de viață. Conciziunea cu care sunt redate faptele, ideile, tablourile sau sentimentele este un motiv pentru care poeziile nu numai că sunt ușor accesibile copiilor, dar le și memorează cu destulă ușurință.
Poeziile pentru copii se găsesc la poeți valoroși ca Tudor Arghezi, Nina Cassian, Otilia Cazimir, George Coșbuc, Mihai Eminescu, Elena Farago, Octavian Goga, George Topârceanu și alții.
Poezia Otiliei Cazimir rămâne un teritoriu recognoscibil în ceea ce numim literatură pentru copii, mai pregnant conturată aici, față de scrisul ei ce iese din această sferă. „Cu tradiționalismul ei naturalistic care pillatinizează fructe și arome – sintetizează I. Negoițescu – dar prevestind barochismul lui Emil Brumaru, poeta are, iată, șansele să sfrunteze timpul”.
Otilia Cazimir, fiind întrebată de ce a scris despre copii, a spus următoarele: „Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei râzând, scriindu-le poezii vesele cu o ușoară nuanță de ironie”. Sau: „Literatura pentru copii trebuie oricând să încânte, să atragă chiar și pe adult. Nu voi obosi să repet că literatura pentru copii trebuie să se inspire, în primul rând, dintr-o mare dragoste și înțelegere față de sufletul copilului de orice vârstă”. Sau o altă afirmație care dă socoteală despre relația Otiliei Cazimir cu cei mici: „Ar trebui să se organizeze în toate țările lumii un marș al copiilor, al tuturor copiilor, de la cei purtați în brațe de mamele lor și până la cei ajunși în pragul adolescenței, care să înalțe un singur steag uriaș pe care să scrie în toate limbile pământului: Vrem să trăim!”.
După cum se poate însă sesiza, citatele de mai sus nu răspund decât vag la întrebarea „De ce a scris Otilia Cazimir literatură pentru copii?”, indicând doar o puternică afecțiune și, implicit, bunătatea sufletească ca trăsătură definitorie de caracter.
A da un răspuns pertinent la o asemenea interogație implică, credem, o generalizare, sau, altfel spus, ridicarea unei alte probleme: De ce scriu unii autori literatură pentru copii?. La rândul ei, această întrebare secundă ni se pare mai ușor solvabilă prin recursul la o terță interogație: De ce nu scriu, cei mai mulți autori, literatură pentru copii?.
Să încercăm câteva răspunsuri:
– consideră că a face așa ceva ar constitui un fel de retrogradare de sine, o ratare sigură a soclului, o înjosire, o risipire în zadar;
– nu vor beneficia niciodată de recenzii, de apariții prin reviste de calibru. Aici e o problemă mult mai adâncă: lipsa unei critici literare specializate pe acest segment, dar și faptul că publicațiile culturale din România ignoră cu desăvârșire ideea găzduirii în paginile lor a textelor de o asemenea factură;
– sunt incapabili să „practice” în mod autentic inocența, stare de spirit indispensabilă unui astfel de demers literar. În cele mai bune cazuri o mimează și atunci, implicit, ratează o scriitură cinstită și de calitate.
Există și alte motive, însă acestea trei mi se par a fi esențiale. Ele pot oferi, traduse în pozitivitate, rețetarul moral de care are nevoie un autor de literatură pentru copii. Cuantificând, Modestie, Altruism dezinteresat și Inocență nemimată. Sunt calități pe care, oricine parcurge biografia Otiliei Cazimir (și aici monografia lui George Sanda este un excelent instrument), le identifică fără nici o dificultate. În definitiv, actele de viață ale unui scriitor pot da socoteală, fără apel la psihanaliză, de actele literare pe care acel scriitor le produce.
De-a lungul activității publicistice colaborează cu majoritatea revistelor literare și face traduceri din literatura rusă și franceză (Cehov și Tolstoi). În casa din strada Bucșinescu din Iași, și-a scris poeta opera literară. Tot pe-aici au trecut mulți scriitori ai vremii: N. Labiș, Demostene Botez, Ge. Lesnea și Ge. Topîrceanu. Cunoscuți critici – G. Călinescu, G. Ibrăileanu, C. Ciopraga – au scris studii despre creația sa.
În veacul nostru zgomotos și cuprins de vârtejul vitezei, poeziile Otiliei Cazimir ne sună ca o muzică liniștitoare ce vine de undeva de dincolo de orizont. A părăsit această lume după ce a publicat aproape 60 de volume, dar a intrat în legendă prin ”literatura mare lăsată pentru cei mici”.
Otilia Cazimir este unul dintre cel mai mari poeți ale literaturii române. Sensibilitatea feminină combinată cu umor și liberă de exagerări o face și mai importantă și faimoasă. Sentimentul, gingășia se regăsesc nu numai în poeziile de dragoste, ci și în poeziile despre natura, despre copilărie, de fapt aproape în toate poeziile scrise de ea.
Deși poezia e plină de elemente romantice, limbajul e realist. Dumitru Micu afirmă următorul lucru: „Meritul acestei poete ar consta în realismul psihologic. Sentimentul liric din versurile sale rezultă din analiza sensibilității ori, mai adesea din fapte, care redau sentimente. La Otilia Cazimir: senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă și nu spovedanic sau motiv de sociabilitate cu cititorul.”
Este greu de crezut că Otilia Cazimir are vreo șansă să supraviețuiască literar prin poezia sa. Este o afirmație pe cât de dureroasă, pe atât de confirmată de noile tendințe ale poeziei românești, care, din câte se pare, dorește să o rupă, odată pentru totdeauna, cu „clasicismele”, cu rimele bine alese, cu odele înălțate iubirii, naturii, simplității. Istoriile literare contemporane pomenesc numele ei doar în treacăt, fără a mai zăbovi asupra unor chestiuni de teorie literară, de comentariu sau măcar trecere în revistă. Deși ar mai fi multe de spus…
Singura soluție de „nemurire” o reprezintă pentru Otilia Cazimir literatura pentru copii pe care a lăsat-o. O literatură proaspătă, care suscită fără îndoială interesul celor mici, o literatură pe cât de necesară, pe atât de plăcută. Necesară din perspectiva faptului că nevoia de poveste este una dintre nevoile fundamentale ale românilor și, prin oricâte pățanii am trece ca neam, verbul „a povesti” va rămâne unul de maximă importanță. Plăcută, pentru că o recuperare justă a acestui tip de literatură ar coincide până la un anumit punct cu o recuperare a propriei noastre sensibilități, atât de erodată, de fisurată de o cotidianitate care nu mai are răbdare cu noi.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI, MANUALE, MONOGRAFII
Antonescu Georgeta, Natura în poezia românească, București, Editura Humanitas, 1996
Barbu, Eugen, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent. București: Editura Eminescu, 1975
Cazimir Otilia, Viața și opera – în imagini, ediție îngrijită de Dumitru Vacariu, Casa Editorială Regina. – Iași
Cazimir Otilia, Adevărul literar, 1930, nr.501
Cazimir Otilia, Studii literare, 1930
Cazimir Otilia. Poezii
Cazimir Otilia, Literatura pentru cei mici, Iașul literar, nr.6, 1956
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Fundația Regală Pentru Literatură Și Artă, 1941
Călinescu G., Otilia Cazimir, Grădina cu amintiri, în Viața Literară, 1929, nr.120
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Albatros, București, 1982
Ciopraga Constantin, prefață la vol. Poezii (1928-1963) de Otilia Cazimir, ed. cit., p. XXIX
Ciopraga Constantin, „Otilia Cazimir, poetă a sufletelor simple”, prefață la volumul Poezii, de Otilia Cazimir, Editura Pentru Literatură. – București, 1964
Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900 și 1918. [Iași]: Editura Junimea, 1970
Ciopraga Constantin. Portrete și reflecții literare, Editura pentru literatură, București, 1967
Cioran Emil, "Caiete III. 1969-1972", Editura Humanitas, București, 2010
Cioran Emil, Amurgul gândurilor, Sibiu, 1940
Drăgan Lenuța, Otilia Cazimir. Bibliografie, Iași, 1972
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale Imaginarului. Traducere de Marcel Aderca. Prefață și postfață de Radu Toma. București: Editura Univers, 1977
Eliade Mircea, Perenitatea și universalitatea arhetipurilor (II). În Litere, IX, nr.5 (98), mai 2008
Louise M. Rosenblatt, The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay Work, 1994
Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane. Ediție de Eugen Simion. Editura Minerva, 1973
Lovinescu E., Scrieri 4. Istoria literaturii române contemporane, București, Editura Minerva, 1985
Ibrăileanu G., Scriitori români și străini, București, EPL, 1960
Manolescu, Nicolae, Despre poezie. București: Editura Cartea Românească, 1987.
Micu Dumitru: Început de secol, Editura Minerva, București, 1970
Negoițescu I., Istoria literaturii române (1800-1945), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002
Perpessicius, Mențiuni critice, vol. II, Editura Litera International, București-Chișinău,
Pop Adelina, vol. Versus, interviu Despre feminitate si poezie, 2012
Sanda, George Debutul literar al Otiliei Cazimir. În: Viața Românescă. – 79. nr. 4, aprilie 1984
Streinu Vladimir, Pagini de critică literară, II, București, EPL, 1968
Valer Donea (Profira Sadoveanu), Cu Otilia Cazimir în cetatea Iașului, în Adevărul literar, 24 noiembrie, 1935
REVISTE, ZIARE, DICȚIONARE
Ziarul, Bilete de papagal, 1928, nr.4,5 februarie
Dicționarul general al literaturii române, A/B; C/D. Academia Română. București: Editura Univers Enciclopedic, 2004;
Dicționar de personaje literare, Editura Paralela 45, Pitești, 2002
Revista Limba Română, revistă de știință și cultură, Nr. 11/12, Chișinău, 2006
http://www.istorie-pe-scurt.ro/otilia-cazimir-poeta-sufletelor-simple/accesat la 11.03.2016
ANEXE
ANEXA NR.1
Selecțiuni din volumul: BABA IARNA INTRĂ-N SAT….ȘI ALTE POEZII
NINGE!
Ssst!…Micuța gerului,
Cu mânuța înghețată,
Bate-n poarta cerului
Și întreabă supărată;
-Unde-s stelele de sus?
-Iaca, nu-s!
Vântul rău le-a scuturat
Și le-mprăștie prin sat.
Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Și coboară-ncetișor…
-Oare-a nins?
E un fulg și-i cel dintâi
Și aduce-n vânt ninsoare,
Drumuri albe peste văi,
Râs curat în ochii tăi,
Sănioare,
Zurgălăi…
ANEXA NR.2
Poezia Furnica
O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
-Încotro fugi, surioară?
-Ia, mă duc și eu la moară!
Și-s grăbită, și-s grăbită
Că mi-i casa neîngrijită
Că mi-s rufele la soare
Și copiii cer mâncare…
Nu, la noi în mușuroi
Nu e timp pentru zăbavă
Că de n-am fi de ispravă
Ar fi vai și amar de noi!
ANEXA NR.3
Poezia Puișorul Cafeniu
A iesit din ou, la soare,
Cel din urma puisor.
Se usuca pe-aripioare
Si-o porneste binisor.
Sta gaina la-ndoiala,
Ca din sapte puisori,
Sase-s galbeni-galbiori
Ghemotoace de beteala
Numai cel de la sfarsit
A iesit mai ponosit!
Si se-ntreaba speriata:
Nu cumva-i de ciocolata?…
ANEXA NR.4
Poză comună Otilia Cazimir și George Topîrceanu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Creatia Otiliei Cazimir Dedicată Copiilor (ID: 113083)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.