Creatia Literara a Ultimului Optzecist

Creatia literara a ,,ultimului optzecist” este o experienta poetica singulara in peisajul liric contemporan, fiind adjudecata de critica atât in directia neoavangardista, daca ne gandim la recuzita lirica cu un puternic relief suprarealist, cat si in cea a unui interval poetic aflat la confluenta vizionarismului ,,panoramei integrale” (Al. Cistelecan), cu puternice inflexiuni romantice, brodat pe o experienta emotionala intrinseca, specifica expresionismului. Ultimul volum, aparut in 2014, propune aceleasi vizuni de confluenta a stilurilor: scenarii lirice bazate pe forta imagistica a discursului, viziuni metamorfotice ample ale perceptiei, daca ar fi sa invocam poemul ,,Metamorfoza”, incursiuni cuprinzatoare in problematica timpului, a raportului ontologic cu fiinta, ca în ,,Pregatit” ori linia unui discurs liric, ce pare a reitera experienta asocierilor de tip suprarealist. Avem, asadar, spre lectura, un volum, ce nu se dezice de stilul inconfundabil al lui Liviu Georgescu: o ,,sensibilitate” lirica heteroclita, manifesta atat la nivelul dictiunii, cat si la cel al modalitatii cunosterii poetice si al perceptii esentializate in asocieri la nivelul registrului imagistic, care mizeaza concretetea reprezentarii figurilor abstracte

,,Mestesug”, unul dintre poemele din debutul volumului, constituie o nisa de acces in arta poetica a lui Liviu Georgescu, materialul fiind ,,jonglat” la nivelul unui sincretism al perceptiei. Meditatia asupra creatiei poetice devine un spectacol sui generis, ce reia gestul simbolic al genezei: ,,Iau culori si petale venite prin raze/ ce dau buzna-nauntru,/ le lipesc pe linii si spatii, le ridic pe schele,/ sunet si forma arsa de piramidele palmelor/ si-n melci de os zburator.”

Secventa presupune o fetisizare a realului, imaginea creatorului apropiindu-se, deci, sensibil, de imaginarul și de forta mitica a gestului: ,,Iau lut si vospea de la zei sa ridic amfora in cerul/ gandului.“ Asocierile poetice deriva dintr-un simt metafizic al realitatii; de pilda, ,,Metamorfoza”, reia dimensiunea spectaculara a perceptiei poetice, la scara cosmica: „Chipul tău strălucește, atrage cometele de fericire/ peste podișul cu îngeri.” – ,,Din ochi se naște focul și forma. Din auz,/ eterul dulce al norilor./”. Descoperirea alteritatii radicale este trecuta prin filtrul unei veritabile aventuri personale, in care simturile devin parte a recuzitei a acestui spectacol: imaginea Celuluilalt sta sub semnul multiplului, iar materia devine, prin osmoza, o enigmatica asociere cu abstractiunea. Indirect, universul poetic al lui Liviu Georgescu sta sub semnul unei percutante meditatii asupra latentelor limbajului poetic.

Poezia perceptiei este secondata de o poezie a cunoasterii, a unui spectacol intim, de aceasta data, care internalizeaza sub forma unui discurs dens, la nivel simbolistic, experienta singulara a eului; imaginea sferei, a zborului peste labirint, ori simbologia ontica a oului definesc pretexte lirice, pe tema meditatiei fiintei, a atiudinii subiective intim asumata fata de lume: ,,În jurul meu e o sferă, o coajă de puf, crăpată” – ,,Zidesc cu mine un gălbenuș limitat de atlazuri, incerc zborul peste labirint, aripi de ceară/ în cerul de ceară”. Interioritatea presupune o traire exacerbata, într-un spatiu pustiu, desacralizat, o lume ce nu este conotata, in mod necesar, tragic, ci care avanseaza un univers expresionist, ce devoaleaza tensiuni emotionale, angoase si, finalmente, criza identitara: ,,Sunt bolnav de parere, de indoiala, de zambet, de pirita, / de norul ce curge in cerul prelungit infinit.”. Dilemele existenței sunt concentrate în imaginile recurente ale temporalității, care, fie sunt fixate în descrierile unui timp al unui prezent obsesiv, hipertrofiat, – ,,Trecutul si viitorul trec prin prisma trupului meu/ Prezentul infuleca din viitor si din trecut” – fie în scenarii, in care subiectul devine consubstantial universului, trairea aparent individuala, depasind individualitatea catre impartasirea unui destin comun cu cel al totalitatii: ,,Timpul devine/ cruce patrunsa de patimi/ cu spini de lumina.”

Poezia lui Liviu Georgescu privita ca scenariu liric presupune deopotriva un periplu retoric printre stiluri si ,,dictiuni”, cat si un traseu identitar al constiintei de sine: tematica diversa este modelata de o sensibilitate, ce supune din diverse unghiuri de reflectie nu numai marile teme existentiale, ci insasi ideea de scriitura, retorica ,,verbului” si captarea sensului intr-un proces, cu asemanari tulburatoare cu dicteului suprarealist.