Creatia Eminesciena

Eminescu a intrat în conștiința publică drept cel mai mre poet romantic român. Acest adevăr, devenit ulterior clișeu, este citit în funcție de ipotezele lansate despre evoluția romantismului. În Europa, romantismul a atins perioada de maximă înflorire în prima jumătate a secolului al XIX-lea (mai exact, al doilea deceniu), în centrul de propagare a curentului, ce cuprindea culturile mari ale Germaniei, Franței, Angliei. Chiar și aici marii autori continuă să scrie și să publice capodopere în perioada de afirmare a estetismului, simbolismului și decadentismului: de pildă, „Legenda secolelor” a lui Victor Hugo apare după „Florile răului” a lui Baudelaire. În zonele așa-zise „periferice”, curentul s-a dezvoltat mai târziu, astfel că ultimii mari romantici apar spre sfârșitul secolului: Acuňa, Almafuerte – în America de Sud, iar la noi – Eminescu.

În istoria literaturii române periodizarea este propusă de Paul Cornea. Criticul stabilește data de naștere a romantismului românesc în 1840, când apare programul „Daciei literare”. Generația pașoptistă marchează prima etapă de dezvoltare, aceea unui romantism mesianic și prometeic. Influențați de lirica lui Byron, a lui Volney sau a lui Lamartine, pașoptiștii au creat o poezie vizionară, dar retorică, poezia „avântului revoluționar” și a meditației istorice. Cu alte cuvinte, în rezumat, un „romantism exterior”, cu o largă și profundă semnificație a ideilor.

A doua etapă a romantismului începe în 1850 și atinge maturitatea prin creația lui Eminescu. După cum s-a menționat, poetul nu este izolat în contextul cultural universal, iar în literatura noastră el aduce acea „interiorizare” a modelului romantic. O altă ipoteză este susținută de Virgil Nemoianu, care distinge două etape istorice în evoluția romantismului: high-romanticism (drept romantismul „înalt”, elevat) și Biedermeier (tradus prin romantismul temperat). Ele s-au manifestat succesiv în epicentrul de iradiere a curentului și simultan în zonele sale periferice (literatura cehă, poloneză, maghiară, daneză, sud-americană), unde s-au creat așa-numitele „modele de substituire”. Eminescu creează într-un moment de dominare a esteticii romantismului Biedermeier, dar recuperează, prin creație, romantismul înalt, anacronic ca atitudine și nepotrivit ca limbaj, în contextul literar al vremii. Această recuperare târzie, care îl izolează în contemporaneitate (ca un vârf singuratic de munte” – cum afirmă D. Popovici), este posibilă datorită faptului că spiritul eminescian corespunde, în datele lui esențiale, structurii culturale a romantismului înalt, perspectivelor de cunoaștere absolută, tensiunilor sufletului romantic și dezvoltării imaginative a literaturii. Până la un punct, poetul se identifică chiar cu imaginea geniului, așa cum rezultă dintr-o însemnare datând din 1867 sau 1868: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nour de aur din marea de amar.” Născut ca om excepțional, geniul evoluează în limitele matricei spirituale romantice: gândirea sa e înclinată către Absolut, setea de cunoaștere îl îndreaptă spre filosofie, iar intensitatea sentimentelor își caută expresia în poezie.

Dincolo de această imagine romantică, Eminescu nu poate fi înțeles fără cunoașterea contextului în care s-a ivit. A doua jumătate a asecolului al XIX-lea este definită prin accentuarea crizei conștiinței europene.