Crearea Unui Sistem Fiscal Eficace In Republica Moldova
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I. ASPECTELE CONCEPTUALE ALE POLITICII FISCALE
1.1 Politica fiscală: concepte, princiipii și instrumente.
1.2 Rolul politicii fiscale în reglarea proceselor economice și sociale
Capitolul II. POLITICA FISCALĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Analiza politicii fiscale la etapa actuală
2.2 Ajustarea politicii fiscale a Republicii Moldova prin efectuarea reformelor fiscale
2.3. Efectele provocate de măsurile de politică fiscală asupra proceselor sociale si economice
Capitolul III. DIRECȚII DE PERFECȚIONARE A POLITICII FISCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1 Armonizarea politicii fiscale cu standardele Europene
3.2 Posibilități de perfecționare a politicii fiscale
CONCLUZII
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei. Crearea unui sistem fiscal eficace în Republica Moldova, la momentul actual, este o problemă centrală de însemnătate națională. În perioada dată se produc mari schimbări în sfera fiscalității, pînă acum fiind realizate modificări în sfera economică și cea socială.
Un rol important în formarea și dezvoltarea economiei oricărei societăți contemporane îl joacă fară de precădere, reglementarea de stat, efectuată în cadrul politicii economice adoptate de stat. Unul din principalele instrumente ale politicii economice sînt impozitele. Aplicarea impozitelor reprezintă acea metodă economică de conducere și de asigurare a relațiilor reciproce dintre: interesele generale ale statului și cele comerciale ale antreprenorilor, întreprinderilor, indiferent de subordonarea lor departamentală, forma de proprietate, de organizare și cea juridică. La fel prin intermediul impozitelor se reglementează activitatea economică externă, inclusiv atragerea investițiilor străine, se formează profitul și veniturile întreprinderii.
În condițiile economiei de piață, orice stat recurge la aplicarea pe larg a politicii fiscale în calitate de reglator cu scopul de a influența fenomenele negative ale economiei de piață. De politica fiscală a statului depinde foarte mult și succesul reformei economiei naționale.
Valorificarea experienței străine și confruntarea acesteia cu rezultatele reformelor desfășurate în Republica Moldova cu scopul de a argumenta prioritățile politicii fiscale naționale, va permite accelerarea și mișcarea mai puțin dureroasă spre piața civilizată.
Povara fiscală mare în sectorul real al economiei diminuează activitatea economică a antreprenorilor, frînează dezvoltarea sectorului privat al economiei, contribuie la dezvoltarea businessului ilegal. In legătură cu aceasta, tema de cercetare propusă, dedicată problemelor perfecționării politicii fiscale în sectorul real al economiei, este actuală.
Scopul cercetării constă în determinarea impactului politicii fiscale asupra dezvoltării principalelor ramuri ale sectorului real al economiei naționale și stabilirea celei mai eficiente direcții ale politicii fiscale pentru susținerea producătorilor autohtoni.
Baza teoretico-metodologică a cercetării. efectuate o constituie lucrările economiștilor teoreticieni autohtoni și străini, printre care: Tatiana Mosteanu, Adam Smith, Adelf Vanger, M.Schuller, George Bernard, precum și date statistice ale Biroului Național de Statistică a RM, a Ministerului Finanțelor a RM, a Inspectoratului Fiscal de Stat, rapoartele/studiile realizate de Inspectoratul Fiscal de Stat, de Banca Națională a Moldovei.
Sarcinile cercetării sunt trasate în baza realizării scopul tezei și prevăd:
Abordarea aspectelor conceptuale ale politicii fiscal;
Enumerarea și definirea mai detaliată a pricipiilor de impunere ale politicii fiscal;
Rolul politicii fiscale în reglarea proceselor economice și sociale;
Evoluția și analiza polictii fiscale în Republica Moldova la etapa actuală;
Aplicarea reformelor fiscale în cadrul politicii fiscale în Republica Moldova;
Efectele provocate de politica fiscală asupra proceselor economice și sociale;
Posibilități de perfecționare a politicii fiscale.
Structura tezei de licență este determinată de sarcinile și scopul tezei de licență și include: introducere, 3 capitole, concluzii și bibliografie.
În introducere este descrisă importanța fiscalității si rolul ei în economia națională.
În capitolul I „Aspectele conceptuale ale politicii fiscale” sunt menționate aspectele generale și teoretice ale temei studiate. Acest capitol relevă esența, rolul și clasificarea principiilor de impunere în Republica Moldova.
În capitolul II „Politica fiscală în Republica Moldova” este analizată si ajustată politica fiscală a Republicii Moldova
În capitolul III „Direcții de perfecționare a politicii fiscal în Republica Moldova” este descris sistemul fiscal din Republica Moldova și abordate măsurile de politică fiscală întreprinse de stat în procesul de aderare la Uniunea Europeană
Ultimul compartiment cuprinde elaborarea unor concluzii în baza tezei, în care se includ principalele raționamente derivate din premise, cele mai importante și actuale surse ale politicii fiscale abordate la etapa actuală, la fel si modalitati de perfectionare a ei in Republica Moldova.
Capitolul I. ASPECTELE CONCEPTUALE ALE POLITICII FISCALE
1.1 Politica fiscală: concepte, princiipii și instrumente.
Încă din anul 1748 in lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, Montesquieu susținea că „veniturile stalului sunt o porțiune pe care fiecare cetățean o dă din venitul său pentru a avea siguranța celeilalte porțiuni sau pentru a se folosi de ea ca în mod. Stabilind aceste venituri în momentul potrivit, trebuie să se țină cont și de nevoile statului și de nevoile cetățeanului.”
Pentru a-și asigura acoperirea, măcar în parte, a cheltuielilor sale și a celor legate de satisfacerea nevoilor societății, statul prin intermediul structurilor sale a reglementat veniturile bugetare sub formă de obligație juridică în rîndul îndatoririlor fundamentale ale cetățeanului.
Una din principalele modalități de participare a persoanelor fizice și juridice la constituirea fondurilor generale ale societății în vederea îndestulării nevoilor reclamate de existența și dezvoltarea statală, o constituie impozitul. El poate fi definit ca o contribuție bănească obligatorie fără contraprestație și cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă, precum și o pîrghie financiară prin care se conferă posibilitatea desfășurării activității economice și modelării comportamentului investițional.
În literatura de specialitate există numeroase definiții date impozitului. Astfel Alvin Hansen consideră că „impozitele sunt prețuri stabilite pentru servicii guvernamentale”, iar economistul german F. K. Mann a spus că „cetățeanul are dreptul de a pretinde pentru suma totală a impozitelor plătite un bun cumulativ din partea societății care este format dintr-o multitudine de servicii publice. Dar cetățeanul care plătește impozite nu beneficiază în mod efectiv de toate serviciile pe care le prestează statul, ci este liber să beneficieze de cele care îi convin, în funcție de obiceiurile sale.”
Impozitele și cheltuielile publice influențează distribuirea veniturilor, punînd povara lor asupra unor cetățeni și oferind beneficii altora. De multă vreme pe agenții economici, îi preocupă întrebarea privind distribuirea acestei poveri și a acestor beneficii. În opinii lui Adam Smith „contribuția obștească trebuie să fie repartizată în aceeași măsură între cetățeni în funcție de capacitățile lor contributive.” Crearea unui sistem fiscal pe principiul capacității contributive pune probleme foarte complexe în materie de tehnică fiscală și etică socială.
Adam Smith a fost primul care a abordat principiile impunerii și considera că acestea ar fi:
justețea impunerii sau echitatea fiscală;
certitudinea impunerii;
comoditatea perceperii impozitului;
randamentul acestora.
Figura: 1.1. Principiile fundamentale ale impunerii
Sursa: elaborat de autor
Vorbind despre principii, clasicii finanțelor precum si Adam Smith, au mai numit principiile ca si „canoanele impunerii“ ce trebuie să guverneze politica fiscală a statului si anume:
1. „Principiul justeții impunerii sau a echității fiscale care constă în aceea ca supușii fiecărui stat să contribuie, pe cît posibil, cu impozite în funcție de veniturile pe care le obțin. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii și clerul în ceea ce privește impozitele directe și participarea tuturor supușilor statului la acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obținute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitatea și locul de plată să fie stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute și respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea și încasarea impozitelor. Adam Smith considera că un mic grad de nesiguranță este un defet mai mare decît un considerabil grad de nedreptate;
3. Principiul comodității perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele și modul cel mai convenabil pentru contribuabil. Sistemul și procedura achitării impozitelor trebuie să fie clare, comode pentru contribuabil. La formarea sistemului fiscal și introducerea oricărui impozit trebuie lichidate toate formalitățile, actul de achitare a impozitelor trebuie simplificat la maximum. Din punctul de vedere al acestui principiu, cele mai reușit sînt impozitele pe consum, cînd achitarea lor se realizează concomitent cu cumpătatea mărfii sau plătirea serviciului;
4. Principiul de eficiență urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli și să fie cît mai puțin apăsător pentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei „guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea și perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să împierdice activitatea economică a plătitorilor și nici să-i îndepărteze de la ocupațiile lor.”
Politica fiscală trebuie să urmeze cîteva direcții esențiale pentru a se evita reducerea veniturilor care rămîn la dispoziția persoanelor fizice și juridice pentru consum personal și acumulare, ca urmare a fiscalității excesive și anume:
repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-și plătească corect partea ce-i revine;
impozitele trebuie selecționate de așa manieră încît să minimalizeze influența asupra deciziilor economice luate pe alte piețe eficiente și folosite pentru a corceta insuficiența în sectorul privat;
structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu obiectivele stabilizării și creșterii economice;
sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficienta și nearbitrara e înțelesul contribuabilului;
costul administrației și al sistemului de constrîngere să fie redus.
Sarcina fiscală este cu atît mai greu de suportat ceia ce duce la scăderea produsul intern brut ce revine în medie pe locuitor, iar impozitele exagerate au o influență negativă asupra economiei pentru că subminează inițiativa și stimularea întreprinzătorilor împiedicînd creșterea producției.
Pentru abordarea politicii fiscale trebuie stabilit mai întîi, conceptul de politică fiscală, sfera politicii fiscale, obiectivele și rolul acesteia. Politica fiscală reprezintă o componentă esențială a politicii bugetare considerată ca fiind un ansamblu de măsuri inițiale și implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în economia reală.
Implicarea statului, în cazul politicii fiscale, își face simțită prezența prin intermediul unor procese specific financiar-fiscale:
asigurarea echilibrelor bugetare;
alocarea cheltuielilor entru că subminează inițiativa și stimularea întreprinzătorilor împiedicînd creșterea producției.
Pentru abordarea politicii fiscale trebuie stabilit mai întîi, conceptul de politică fiscală, sfera politicii fiscale, obiectivele și rolul acesteia. Politica fiscală reprezintă o componentă esențială a politicii bugetare considerată ca fiind un ansamblu de măsuri inițiale și implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizării și menținerii echilibrului macroeconomic în economia reală.
Implicarea statului, în cazul politicii fiscale, își face simțită prezența prin intermediul unor procese specific financiar-fiscale:
asigurarea echilibrelor bugetare;
alocarea cheltuielilor bugetare;
formarea prin impozite și taxe a veniturilor bugetare.
Politica fiscală poate fi definită și ca o formă de implicare indirectă a statului în economie, folosită pe piața bunurilor și serviciilor, intervenind cu precădere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne, modificarea ei fiind complicată și lentă. Politica fiscală este strict și total reglementată juridic,asigurată prin forța legii, efectul aplicării acesteia în economie simțindu-se imediat. În sens larg politica fiscală este desemnată în cadrul autorităților publice de încasare și utilizare a resurselor indispensabile consumului public procurării de servicii și bunuri publice.
Conceptul de politică fiscală are la bază eficința fiscală și randamentul ridicat care va asigura venituri cît mai mari la bugetul de stat. Însăși politica dată are în vedere stimularea activității economice, a investițiilor, asigurarea protecției sociale și deasemenea susținerea unui principiu moral/juridic care cere respectarea drepturilor fiecăruia în contribuția individuală la constituirea veniturilor. Cu alte cuvinte politica fiscală are în vedere fixarea volumului și a locurilor de unde provin resursele fondurilor financiare din sectorul public, procedeele care vor fi utilizate, obiectivele și modalitățiile de creare a acesteia prin intermediul intrumentelor sale specifice reprezentate de taxe și impozite.
Politica fiscală se interferează puternic cu politicile sectoriale, precum: industrie, agricultură, comerț, etc., cu politicile financiare, monetare, sociale, precum și cu strategiile legislativ-instituționale întrucît prevederile de resurse bănești de la persoanele fizice sau juridice la fondurile publice conduc la diminuarea patrimoniului plătitorilor, aceste sume trebuie stabilite de autoritățiile publice competente, trebuind să capete o formă juridică adecvată conform legii și relatată tuturor membrilor societății.
Prin intermediul politicii fiscale se poate acționa astfel încît să se protejeze sau să încurajeze anumite ramuri economice precum:determinarea agenților economici să investească în anumite domenii, realizarea unui nivel înalt de competivitate și calitate a produselor, încurajarea exportului și micilor producători, eliminarea unor activități nocive mediului înconjurător, exploatarea agriculturii și subramurilor acesteia, încurajarea investitorilor din zone rurale în vederea asigurării unei dezvoltări economice echilibrate și de lungă durată la nivelul întregii țări.
„Ceea ce ține de domeniul impozitelor politica fiscală este orientată spre asigurarea achitărilor la timp și depline a taxelor fiscale, spre reglarea activității de producție, investiționale și sociale a contribuabililor printr-un sistem bine organizat de înlesniri și sanțiuni. Totodată la stabilirea în legislație a unor restricții ,în limitele cărora se realizează schemele principale de impunere, trebuie dată o apreciere obiectivă consecințelor lor sociale și economice pentru o perspectivă apropiată.
Politica fiscală a oricărui stat trebuie promovată în legătură reciprocă și sub o anumită influență a reformelor fiscale înfăptuite de țări ai unor parteneri economici serioși ai statului respectiv. De aceea, orientarea spre sistemul fiscal-nestandard este sortită eșecului chiar și în cazurile cînd ea pare a fi destul de reușită pentru atingerea scopurilor economice, politice sau a unor scopuri sociale.
Se disting trei tipuri de politică fiscală în funție de nivelul poverii fiscal, figura 1.2:
Figura: 1.2 Politica fiscală în funcție de nivelul poverii fiscale
Sursa: elaborată de autor
1. Nivel înalt de impunere. În cazul dat este inevitabilă apariția unei situații, cînd creșterea nivelului impunerii fiscale nu este însoțită de majorarea încasărilor în bugetele de diferit nivel. Statul stabilește tave fiscale destul de mari,reduce înlesnirile fiscale și introduce numeroase impozite, cautînd să obțină de la cetățenii săi cît mai multe resurse financiare, fără să se gîndească serios la consecințele unei astfel de politici care este promovată de stat în așa momente ale dezvoltării sale cum e criza economică. Consecințele unei astfel de politici sînt urmatoarele:
a) după achitarea impozitelor, contribuabililor nu le rămîn practic resurse financiare, făcînd imposibilă reproducția lărgită, respectiv scade ritmul creșterii producției în toate ramurile;
b) iau amploare eschivările în masă de la achitarea impozitelor;
c) un caracter de masă capată economia tenebră,insă resursele financiare ascunse nu sînt folosite, de regulă pentru dezvoltarea producției, ci se depun la conturi în bănci străine.
2. Povară fiscală neînsemnată. Favorizează dezvoltarea rapiudă a economiei, mai cu seamă a sectorului ei real, deoarece asigură un climat fiscal și investițional din cele mai favorabile, dar programele sociale de stat sînt reduse, deoarece sînt mici veniturile bugetare. O asemenea politică se promovează atunci cînd se așteaptă o stagnare a economiei care amenință să se transforme în criză economică.
3. Nivelul impunerii substanțiale pe fond de protecție socială însemnată. Povara fiscală grea este însoțită de existența unor numeroase garanții sociale și programe de stat.
Bazele politicii fiscale pot fi puse pentru fiecare an prin adoptarea legii cu privire la bugetul de stat. Politica fiscală, însă se promovează prin adoptarea diferitor acte normative.”
“Poitica fiscală este utilizarea veniturilor publice și a cheltuielilor ca intrumente pentru a influența economia. În cazul dat există patru intrumente principale ale politicii fiscale:
impozite;
taxe;
alte prelevări obligatorii;
cheltuieli guvernamentale.
Impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie cu titlu nerambursabil datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă. Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranitășii statului și el este o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului, făcînd parte din el. Plata impozitului are caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. Fiind niște plăți făcute de către stat cu titlu defnitiv și nerambursabil, dar în schimbul acestora plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată. Rolul impozitului se manifestă pe plan financiar,economic și social, aplicat de la o etapă de dezvoltare la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că impozitele trezprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor bănești necesare acoperirii cheltuielilor publice. Rolul economic se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ea pentru a interveni în activitățile economice cu ajutorul impozitelor care pot fi folosite ca un intrument de schimbare sau frînare a unei activități economice, de creștere sau reducere a producției sau a consumului unui anunit produs,de stimulare sau îngrădire a comerțului exterior. Rolul social se manifestă în mai multe direcții dintre care se poate menționa rolul de intrument de redistribuire a unei părși din PIB între clase și pături sociale, între persoane fizice și juridice.
Taxa reprezintă acele obligații bănești pe care trebuie să le achite persoanele fizice și juridice pentru diferite prestații efectuate de autoritățile publice și constă în sumele de bani prevăzute de hotărîri sau ordonanțe guvernamentale.
Prelevările obligatorii sunt prelevările realizate din rezultatele financiare nete ale societăților comericiale cu capital integral de stat, reprezentînd o proprietate privată a statului. Cheltuielile guvernamentale reprezintă niște sume monetare utilizate pentru satisfacerea nevoilor generale ale societății, cu titlu gratuit și mai sunt numite bunuri publice. Rolul cheltuielilor guvernamentale se manifestă pe plan curent și de macrostabilizare. Cel curent se ocupă de satisfacerea nevoilor curente ale funcționării societății, iar cel de macrostabilizare se ocupă de introducerea efectelor de cointeresare în sensul realizării, menținerii sau restabulirii echilibrului macroeconomic în economia reală. După tipologie avem patru tipuri de cheltuieli guvernamentale care sunt:”
cumpărări sau achiziții guvernamentale;
investiții guvernamentale;
subvenții sau ajutoare guvernamentale;
transferuri.
1.2 Rolul politicii fiscale în reglarea proceselor economice și sociale
În majoritatea statelor lumii, partea predominantă a resurselor care acoperă nevoile financiare publice este reprezentată de fondurile care provin din participarea statului la economia de piață, ca subiect de drept suveran, care își impune deciziile de a prelua, cu titlu obligatoriu, definitiv și fără contraprestație directă, o parte din veniturile obținute de persoanele fizice și juridice. Este vorba despre resursele financiare mobilizate la dispoziția întregii societăți sau a unor colectivități locale prin intermediul unor prelevări obligatorii sub formă de impozite, taxe, contribuții. Potențialul pozitiv al categoriei impozitul nu constă doar în prelevarea prin constrîngere a unei părți de resurse financiare în vistieria statului, ci și în asigurarea unui echilibru relativ între interesele private, corporative și naționale. Impozitul exercită rolul de instrument de realizare a politicii fiscale.
Esența impozitelor și a fiscalității poate fi analizată prin prisma:
funcțiilor fiscalității;
principiilor, pe care se bazează un sistem fiscal optim;
teoriilor economice, care fundamentează existența și necesitatea impozitelor;
rolului și locului, care revin impozitelor în economie;
incidenței impozitelor asupra proceselor social-economice.
Instrument privilegiat de finanțare a cheltuielilor publice, impozitul devine un instrument de politică economică și socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică și de redistribuire ale statului. Dezbaterile cu privire la fiscalitate sunt dominate de spectrul funcțiilor circumscrise sistemului de impunere în vederea asigurării, în același timp, a optimului economic și a celui social.
Începînd cu anii 70, impozitul devine ținta atacurilor contra intervenționismului excesiv al statului și un element central al dezbaterii ce opune principiile liberalismului celor ale intervenționismului. Această opoziție transpare în analiza controverselor relative fiecăreia dintre funcțiile sistemului fiscal. Aceste funcții sunt stabilite ținîndu-se cont de obiectivele preconizate să fie realizate prin intermediul sistemelor fiscale. În literatura de specialitate, sunt analizate, în special, funcțiile de: finanțare a cheltuielilor statului; redistribuire; stabilizare. Funcția de finanțare a cheltuielilor statului contribuie la realizarea obiectivului de echilibrare bugetară. Nivelul prelevărilor obligatorii este corelat cu nivelul cheltuielilor publice. Funcția de redistribuire, care urmărește regulile de echitate, ultimele fiind distincte în consesuală (exprimă faptul că sarcina impozitului trebuie să fie repartizată în mod echitabil) și cea conflictuală (atribuie impozitului rolul de corecție a repartiției veniturilor primare în scopul de a face această repartiție cît mai echitabilă). Definiția acestei funcții depinde de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiției ce decurge din mecanismul pieței și acela al drepturilor de proprietate. Criteriile de echitate sunt normative, de aici rezultînd că progresivitatea poate fi considerată, de unii, drept impozitare justă, iar de alții, drept arbitrară. Totuși, statul exercită prin bugetul public funcția de distribuire, evidențiată prin clasificarea economică a cheltuielilor.
Funcția de corectare a dezechilibrelor sau funcția de stabilizare este exercitată de sistemul fiscal, grație faptului că impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare. Conform acestei funcții, impozitul este una din variabilele bugetare, pe care statul le manipulează în scopuri de stabilizare conjuncturală (politici de acțiune asupra cererii sau ofertei) sau structurală (politici fiscale destinate să favorizeze creșterea economică, adică încurajarea unor anumite comportamente sau activități). Capacitatea impozitului de a realiza acest obiectiv de eficacitate economică este foarte controversat. După cum se adoptă o poziție liberală sau intervenționistă, această funcție a impozitului este mai mult sau mai puțin privilegiată. Complexitatea sistemelor fiscale actuale își are cauza în funcțiile sporite ale fiscalității în plan economic și social. Studiile în domeniul fiscalității au acordat constant o atenție deosebită principiilor pe care trebuie să se bazeze o fiscalitate optimă.
Principiile impunerii fiscale formează un sistem unitar ale cărui componente se interferează și se influențează reciproc, acestea fiind:
principiile de echitate fiscală, care presupun necesitatea impunerii diferențiate a veniturilor și a averilor;
principiile de politică financiară includ cerințele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică: un randament fiscal ridicat, o stabilitate și elasticitate acceptabile;
principiile de politică economică, ce vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a bugetului public, dar și ca pîrghii de influență asupra dezvoltării unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producției sau/și a consumului unor bunuri sau servicii, în vederea extinderii sau limitării relațiilor comerciale externe;
principiile social-politice, prin intermediul cărora guvernele încearcă, cu ajutorul politicii fiscale, să mențină încrederea populației în politica pe care o promovează, ca și influența ce o au în rîndul anumitor categorii sociale.
Esența impozitelor poate fi redusă la faptul că acestea reprezintă atribute de existență a statului, sacrificiul fiecăruia pentru binele tuturor. A.Smith scria că „impozitul pentru cel ce îl achită nu este un semn al sclaviei, ci al libertății”. Anume această abordare a impozitelor a generat principiile clasice ale impozitării:
principiile echității;
certitudinii;
comodității;
randamentului,
conform maximelor lui A.Smith, care, în cea mai mare parte, reflectă partea etică a impozitului, conținutul său filozofic. În sens practic, ele sunt puncte specifice de orientare către care trebuie să tindă orice sistem fiscal, totodată, fiecare țară își elaborează propriile modele ale impozitării. Una din problemele de bază ale finanțelor publice o reprezintă distribuirea, între contribuabili, a poverii finanțării costurilor bunurilor și serviciilor publice. Practic, nu există un mod de distribuire a acestor sarcini fiscale, care să-i satisfacă pe toți plătitorii. În plus, realizarea funcțiilor fiscalității este condiționată de existența unui sistem fiscal corespunzător unor criterii, precum:
echitatea;
eficiența;
acceptabilitatea pentru contribuabili (simplitate, transparență, respect al sferei private, cost administrativ rezonabil, constanță și coerență în ansamblu);
randament pentru fisc (gradul de încasare a taxelor și impozitelor, costul administrării fiscale);
suplețe funcțională (flexibilitate și stabilitate pentru a satisface nevoile politicii economice pe termen scurt, mediu și lung);
compatibilitate în plan internațional.
Criteriul echității și criteriul eficienței sunt, de departe, cele mai importante în elaborarea sau reforma unui impozit sau a întregului sistem fiscal. Între acestea, un loc important revine astăzi concilierii eficienței cu echitatea impozitelor, compatibilității atît cu tendințele de globalizare care se profilează pe plan mondial, cît și cu tradițiile și constrîngerile fiecărei economii naționale.
Comportamentul agenților economici și al gospodăriilor, în domeniul alocării resurselor, este influențat de nivelul prelevărilor, pe care trebuie să le plătească și suporte; efectele sunt apreciate în funcție de criteriul eficienței. Modul în care dimensiunea obligațiilor fiscale afectează repartiția veniturilor și consecințele acesteia sunt evaluate în funcție de criteriul echității fiscale.
Criteriul de echitate stipulează că distribuirea sarcinii fiscale trebuie să fie echitabilă. Simplitatea, însă, se oprește aici pentru că există o contradicție între cele două principii ce definesc echitatea și anume: echivalența; capacitatea contributivă. În primul rînd, principiul echivalenței susține că fiecare contribuabil trebuie să plătească, sub forma impozitului, o valoare corespunzătoare prestațiilor publice de care dispune. Conform acestui principiu, ar trebui să existe o strînsă legătură între impozit și cheltuiala publică aferentă și un contract voluntar între cetățeni și stat. În al doilea rînd, principiul capacității contributive stipulează ca sarcina fiscală să fie distribuită între subiecții economici în conformitate cu posibilitățile lor de contribuție la finanțarea prestațiilor publice, adică după capacitatea lor economică.
Acest principiu distruge legătura prestații publice-impozite și stabilește ca, în materie de fiscalitate, deciziile să fie independente de cele în materie de cheltuieli publice. Aplicarea acestui principiu reclamă definirea unui etalon de măsură a capacității contributive și a unei norme de repartizare în funcție de capacitatea contributivă a sarcinii fiscale. Capacitatea contributivă este, în principiu, evaluată cu ajutorul unor indicatori ca: venitul, averea sau consumul. Normele de repartizare în funcție de capacitatea contributivă a sarcinii fiscale sunt mult mai greu de estimat. În plus, echitatea în materie fiscală este abordată din perspectiva echității orizontale și echității verticale.
Conform principiului echității orizontale, contribuabilii cu aceeași capacitate contributivă trebuie tratați în mod identic, în timp ce principiul echității verticale stipulează că indivizii care nu au aceeași capacitate contributivă trebuie tratați în mod diferit, după un grad apropiat de inegalitate. Echitatea în sens orizontal constituie una din cele mai acceptate norme de distribuire a impozitelor între indivizi și presupune ca doi subiecți aflați în situații similare să fie tratați în mod similar. Astfel, sarcinile fiscale pentru doi contribuabili care obțin venituri egale, dar din surse diferite vor trebui să fie egale.
Încercarea de a menține echitatea orizontală poate fi un lucru deosebit de complex în practică, de vreme ce este greu de obținut un consens cu privire la noțiunea de echitate. Dacă pornim de la afirmația: „indivizii care obțin venituri de mărime egală trebuie impozitați cu aceeași sumă”, rămîne de clarificat cum este echitabil să fie apreciate numeroasele aspecte practice, cum ar fi următoarele:
subiecții obțin venit în mod individual, dar îl cheltuiesc în gospodărie;
ar trebui, oare, ca familia să fie tratată în vederea impozitării ca un grup de indivizi pentru care venitul individual să se determine împărțind venitul total pe familie la numărul membrilor ei, sau să fie făcută impunerea individuală a fiecărui membru de familie după venitul realizat;
cum ar trebui tratate, sub aspect fiscal, cuplurile căsătorite sau familiile cu un număr diferit de persoane în întreținere;
Ne întrebăm dacă modul în care o persoană are grijă de copiii săi este numai o problemă personală sau este și o problemă publică;
Dacă este și o problemă publică, atunci cum este mai bine să fie răsplătită acea persoană: prin intermediul unor deduceri fiscale sau prin beneficii sociale;
cum trebuie să fie apreciată situația acelor persoane care cheltuiesc mult din cauza stării lor de sănătate.
Aceste aspecte discutabile reprezintă elemente care atestă ideea că înfăptuirea în practică a cerințelor de echitate în domeniul fiscal nu reprezintă o sarcină ușoară. Echitatea fiscală în sens vertical presupune aplicarea tratamentului fiscal inegal pentru contribuabilii care obțin venituri inegale. Două persoane care obțin venituri de mărime inegală vor trebui să suporte o impunere diferențiată. Întrebarea care se impune este pînă la ce limite ar trebui acceptată diferențierea mărimii impozitelor între contribuabili. În plus, principiul echității se bazează pe principiul capacității contributive, care, la rîndul său, poate fi determinată prin prisma veniturilor, averii, cheltuielilor. În cadrul veniturilor, o problemă o reprezintă decizia de a impozita veniturile din capital, cîștigurile excepționale ș.a. Includerea acestora în obiectul impozitării, în cadrul impunerii globale, generează o abordare specifică.
Capacitatea de plată a unei persoane, apreciată prin venituri, suferă influența unor factori externi (spre ex., numărul de persoane ce trebuie întreținute din venitul respectiv). Aprecierea capacității de plată pornind de la cheltuieli ridică problema modului de abordare a economiilor. Tratarea acestora ca o cheltuială, generează obligația de plată a unui impozit, ceea ce reduce cantitatea de bani ce poate fi economisită și apoi – impunerea veniturilor obținute ca urmare a economisirii. Această situație se prezintă, în același timp, ca un argument suplimentar pentru a susține o impozitare mai redusă a veniturilor din capital. Estimarea capacității de plată prin consum și, în consecință, o impozitare diferențiată a consumului conferă organelor fiscale rolul de a stabili materia impozabilă, de la caz la caz, ceea ce este inacceptabil datorită caracterului subiectiv.
Din considerente practice, este utilizată cuantificarea capacității de plată pornind de la venituri. Dimensiunea averii contribuabilului are și ea influență asupra capacității de plată utilizate în stabilirea impozitelor, deoarece doi indivizi care dispun de același venit, dar unul dintre ei posedă un obiect de preț, nu au aceeași capacitate de plată. Aceasta impune utilizarea unui impozit pe avere, care să fie stabilit pe baza ratei de fructificare a capitalului, pentru a rezulta un impozit corespunzător unui venit egal cu suma la care este estimat obiectul respectiv.
Dar, privit prin prisma unei echități între generații, se înregistrează o dublă impozitare, deoarece elementul de avere respectiv a fost procurat dintr-un venit care a fost, inițial, supus și el unui proces de impozitare. Apare, astfel, mai echitabilă o impozitare diferențiată a averii și a venitului, iar în ce privește averea, un tratament distinct în funcție de modul în care a fost acumulată sau transferată. Structura unui sistem fiscal implică o judecată de valoare asupra modului în care trebuie tratați contribuabilii în funcție de sursele lor de bogăție, reflectînd atît opinia asupra caracterului mai mult sau mai puțin legitim al unei activități, al unui venit sau al unei acumulări de bogăție, dar și tradiția și mentalitatea unei comunități.
În practica fiscală, s-au impus trei categorii importante de impozite, care constituie prelevări asupra bogăției: –
impozitul pe venit – avînd incidență asupra fluxului de bogăție produs de muncă sau de capital;
impozit asupra capitalului – cu incidență asupra unui stoc de bogăție acumulată sau achiziționată;
impozit pe cheltuieli – incidența se manifestă asupra unui flux de bogăție, în momentul în care părăsește patrimoniul contribuabilului, cu scopul de a fi cheltuit.
Alegerea uneia dintre aceste forme de impozitare și proporția în care ele sunt utilizate au consecințe asupra repartizării obligației fiscale. Impozitarea cheltuielilor stimulează economisirea, care face apoi obiectul unui impozit pe capital.
Dacă, în baza de impozitare a impozitului pe venit, se includ veniturile obținute din muncă și cele din economisire, atunci apare o dublă impunere a economisirii, atît asupra sursei sale – veniturile din muncă, cît și a veniturilor rezultate din economisire. În general, venitul este considerat ca materia impozabilă care exprimă cel mai bine capacitatea contributivă.
Pe de altă parte, o caracteristică importantă a sistemelor fiscale este dată de greutatea impozitelor imputate direct în sarcina plătitorilor sau celor ce indirect afectează veniturile contribuabilului în total venituri fiscale acumulate. Impozitele indirecte, fiind așezate asupra consumului, sunt considerate de unii specialiști preferabile impozitelor pe venituri deoarece, prin excluderea economiilor din baza de impozitare, creează premise pentru stimularea economiilor și investițiilor.
În anii '60, prevalența impozitelor indirecte (pe consum), față de cele pe venit și profituri, era privită, în general, ca o trăsătură specifică țărilor în curs de dezvoltare, care urma să se atenueze pe măsura industrializării acestora.
Începînd cu anii '80, literatura de specialitate a pus mai puțin accent pe regresivitatea impozitelor pe consum și s-a concentrat asupra aspectelor care recomandă acest tip de impozite:
rolul accizelor în corectarea externalităților;
costul relativ redus al administrării;
reconsiderarea părerii generale, conform căreia impozitarea uniformă a mărfurilor este, în principiu, mai bună și mai „modernă" decît diferențierea acesteia pe bunuri și servicii.
Importanța acordată impozitelor indirecte, și pentru țările dezvoltate, a avut la bază, în special, două considerente:
progresele pe plan teoretic și de tehnică fiscală care au condus la perfecționarea acestor impozite;
accentuarea imaginii negative a impozitelor pe venit.
Importanța impozitelor indirecte a crescut, în majoritatea țărilor, datorită efectelor în planul alocării și al redistribuirii. Acest fenomen a fost însoțit, în special, pentru țările în curs de dezvoltare, de adoptarea unei soluții unice, atotcuprinzătoare: introducerea TVA, fără a se acorda suficientă atenție unor probleme de fond vizînd funcționarea, sub aspect administrativ, a sistemului fiscal, inechitatea orizontală, efectele substituirii impozitelor. Dar dezvoltarea economică a condus la creșterea (mai cu seamă, în cadrul economiilor dezvoltate) și menținerea importanței impozitelor directe în scopul acumulării resurselor financiare necesare statului. Cercetarea echității sistemului fiscal nu se reduce doar la definirea distribuirii echitabile a sarcinii fiscale între contribuabili (criteriul de echitate), ci implică și studiul efectelor impozitului.
Teoria economică a fiscalității situează în centrul preocupărilor studiul efectelor impozitului atît la nivel microeconomic, cît și la nivel macroeconomic. În acest sens, conceptul de bază este incidența fiscală. Ultima a cunoscut diverse abordări în teoria economică:
abordarea tradițională;
abordarea modernă care privește problemele repartiției individuale în cadrul modelului echilibrului parțial și al celui general, ultimul analizat prin prisma dimensiunii intertemporale și a celei teritoriale.
Incidența fiscalității asupra distribuirii veniturilor este apreciată în termenii repercusiunii sarcinii fiscale a contribuabililor legali asupra contribuabililor efectivi. Deși, într-un regim democratic, orice sistem fiscal reflectă preferințele cetățenilor, impozitul este asociat întotdeauna cu o constrîngere, pe care fiecare încearcă să o minimalizeze sau să o evite. Acest lucru este posibil prin:
recuperarea sarcinii fiscale asupra altor agenți economici (translații sau repercusiune a impozitului);
modificarea factorilor asietei fiscale (adaptarea comportamentului economic); evaziune sau fraudă fiscală.
Amplitudinea translației sau repercusiunii unui impozit depinde de o serie de factori: tipul impozitului, natura baremului de impozitare, elasticitatea ofertei și cererii în funcție de preț, structura pieței, durata perioadei de ajustare etc. Modificarea factorilor asietei fiscale (restructurarea planurilor de consum sau economii, reorganizarea metodelor de producție sau comercializare, reducerea intensități sau calității efortului personal etc.) și evaziunea fiscală provoacă distorsiuni în planul alocării resurselor și, implicit, al eficienței economice.
La baza distorsiunilor, în planul alocării resurselor, stau o serie de efecte pe care prelevările fiscale le generează. A.C.Pigou atenționează asupra efectului de anunț (toată gama de reacții ale contribuabilului care, la anunțul că are de plătit un impozit, caută să-și reducă povara) și asupra efectului de venit (înglobează consecințele achitării unui impozit, adică efectul deflaționist al prelevării fiscale ce se repercutează, mai mult sau mai puțin, asupra cererii de bunuri și servicii). Perceperea impozitelor generează și efectul de substituție.
După cum în planul echității se vorbește de un criteriu de echitate, în planul eficienței, criteriul de neutralitate stipulează că un bun sistem fiscal trebuie să fie neutru, adică să nu provoace distorsiuni, repercusiuni negative asupra alocării resurselor. Interacțiunea dintre fenomenele fiscale și cele economice este mult mai complexă, avînd consecințe cu un grad relativ redus de previzibilitate, atît la nivelul contribuabilului, cît și al economiei. Concluzia, care rezultă din numeroase analize, este că impozitul nu este neutru și că neutralitatea impozitului nu este întotdeauna o condiție a eficienței sale.
Eficiența impozitului poate fi privită sub aspect economic și administrativ.
Eficiența economică se referă la efectul pe care impozitele îl au, în sensul că influențează prețurile relative ale bunurilor de larg consum, capacitatea de consum și de economisire, precum și cea de împrumut.
Eficiența administrativă dezbate problemele legate de colectarea impozitelor și la funcționarea instituțiilor cu atribuții de control.
Pe lîngă rolurile financiar, de redistribuire și de alocare, impozitele mai joacă și rolul de stabilizatori automați ai activității economice. Trebuie avut în vedere faptul că veniturile fiscale înregistrează aceeași evoluție ca și venitul național, sporesc odată cu creșterea acestuia și se restrîng odată cu scăderea sa.
În categoria instrumentelor de politică monetară discreționară se includ programele de lucrări publice și alte programe de investiții colective, cheltuielile publice de transfer și modificarea cotelor de impunere în sensul degrevărilor fiscale sau al sporirii sarcinilor fiscale. Modificarea cotelor de impozit este considerată ca avînd aproximativ același efect economic ca și cheltuielile publice, de stimulare a activității economice sau de temperare a economiei supraîncălzite.
Impozitele influențează nivelul activității economice pe mai multe căi, și anume: prin afectarea stimulentului de a lucra și de a conduce activitatea economică în spirit gospodăresc; prin absorbirea puterii de cumpărare, care, altfel, ar fi fost cheltuită sau economisită; prin afectarea înclinației corelate de a cheltui și a economisi și prin afectarea investițiilor. Aceste efecte diferă, însă, în funcție de impozitul luat în considerare. Spre exemplu: impozitele pe capital reduc rata veniturilor capitalului fizic, diminuînd astfel acumularea de capital, în timp ce impozitele pe salarii cresc costurile salariale și reduc ocuparea forței de muncă, crescînd șomajul, mai ales dacă există piețe rigide ale forței de muncă și sisteme generoase de asistență socială. Un mediu cu fiscalitate moderată stimulează inițiativa privată.
Analizînd fiscalitatea ca factor important de influențare a proceselor economice, este de menționat că fiscalitatea poate fi împovărătoare nu numai datorită unui mare număr de impozite, ci și datorită acțiunii conjugate a fiscalității și inflației asupra veniturilor reale ale persoanelor fizice și juridice.
Privită din perspectiva macroeconomică, cauza fundamentală a unei atare stări, de fapt, poate consta în dezvoltarea extensivă a economiei, cu structuri productive neinspirat orientate comercial, și care nu pot genera venituri suficiente susținerii infrastructurii sociale, precum sistemele de transport, sănătate, învățămînt etc., iar pe de altă parte, existența unui număr prea mare de servicii sociale aflate în proprietatea statului, și inexistența unei alternative private a acestora.
Este cazul să se afirme că nu cotele procentuale ale impozitelor sunt cheia împovărării fiscale, ci cota procentuală corelată cu inflația. Cetățenii remunerați după un sistem de salarizare flexibil, indexabil în timp real, sunt cei cu salariile denominate în dolari S.U.A; povara fiscală este suportată mai ușor de către aceștia datorită creșterii salariului nominal odată cu creșterea cursului de schimb al dolarului, chiar dacă indexarea după dolar se realizează trimestrial din motive contabile. Cei care sunt salarizați după un sistem fix resimt cel mai mult povara fiscală, deoarece salariile lor (este cazul bugetarilor și al unor companii private) se indexează anual, iar pe parcursul unui an aceste salarii nominale brute se reduc cu impozitul plătit, iar salariul net își reduce puterea de cumpărare odată cu rata inflației.
Analizînd fiscalitatea ca factor important de influențare a proceselor economice, este de menționat că fiscalitatea poate fi împovărătoare nu numai datorită unui mare număr de impozite, ci și datorită acțiunii conjugate a fiscalității și inflației asupra veniturilor reale ale persoanelor fizice și juridice. Privită din perspectiva macroeconomică, cauza fundamentală a unei atare stări, de fapt, poate consta în dezvoltarea extensivă a economiei, cu structuri productive neinspirat orientate comercial, și care nu pot genera venituri suficiente susținerii infrastructurii sociale, precum sistemele de transport, sănătate, învățămînt etc., iar pe de altă parte, existența unui număr prea mare de servicii sociale aflate în proprietatea statului, și inexistența unei alternative private a acestora. Este cazul să se afirme că nu cotele procentuale ale impozitelor sunt cheia împovărării fiscale, ci cota procentuală corelată cu inflația.
Criticile la adresa fiscalității vizează, în special, efectele economice ale impozitului, punînd, în primul rînd, în discuție administrarea impozitului, modalitățile de aplicare și procedurile de elaborare ale deciziilor politice. Intensitatea, cu care sunt prelevate veniturile de la persoane fizice sau juridice ori la nivelul întregii societăți, prin intermediul impozitării, reprezintă presiunea fiscală.
Un alt termen care poate fi utilizat pentru exprimarea presiunii fiscale este gradul de fiscalitate. Presiunea fiscală are o mare relevanță economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populației sunt ajustate prin intermediul impozitării și, în același timp, arată măsura sau gradul cu care bugetul de stat își procură veniturile pe calea prelevării de impozite. Presiunea fiscală poate fi analizată atît pentru impozitele directe (modalitatea cea mai utilizată), cît și pentru totalitatea prelevărilor la buget efectuate în societate prin intermediul impozitării.
De asemenea, presiunea fiscală poate fi cercetată atît ca o mărime medie, cît și ca una marginală, atît ca o mărime absolută, cît și ca indice sau rată de creștere. Presiunea fiscală poate fi interpretată:
din perspectiva plătitorului de impozite;
din perspectiva statului încasator de impozite;
din perspectiva teoriei economice și a teoriei finanțelor publice.
Capitolul II. POLITICA FISCALĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Analiza politicii fiscale la etapa actuală
Un sistem fiscal perfect reprezintă una din cele mai complicate sarcini ale politicii economice a statului, nu doar pentru țările în tranziție, dar și pentru cele dezvoltate. Pe de о parte, politica fiscală trebuie să asigure resurse financiare pentru existența statului, pe de altă parte, impozitele trebuie să creeze agenților economiei condiții favorabile pentru activitate. Politica fiscală trebuie să contribuie la stimularea activității intreprinderilor, la susținerea acelor intreprinderi ce creează locuri de muncă, implementează tehnologii noi, export de mărfuri și servicii, astfel creînd condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea economică.
Actualmente, în Republica Moldova decurge etapa de formare a mecanismului de reglare fiscală cu ajutorul reformării sistemului fiscal, ceea ce se menționează prin unificarea tuturor prevederilor referitoare la impozitele și taxele prevăzute în Codul fiscal, precum și totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Sistemul fiscal joacă un rol important în asigurarea echilibrului macroeconomic și a unor condiții favorabile relansării activității economice pe mai multe baze, precum și evitarea unor distorsiuni în sfera socială, generatoare de intensitate politică.
Politica fiscală trebuie să urmeze cîteva direcții esențiale pentru a se evita diminuarea veniturilor care rămîn la dispoziția persoanelor fizice și juridice pentru consum personal și acumulare, ca urmare a fiscalității excesive și anume:
repartizarea sarcinilor fiscale să fie echitabilă, adică fiecare să fie determinat să-și plătească corect partea ce-i revine;
impozitele trebuie selecționate de așa manieră încît să minimalizeze influența asupra deciziilor economice luate pe alte piețe eficiente și folosite pentru a corecta insuficiența în sectorul privat;
structura impozitului trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale în legătură cu obiectivele stabilizării și creșterii economice;
sistemul fiscal trebuie să permită o administrare eficientă și nearbitrară pe înțelesul contribuabilului;
costul administrației și al sistemului de constrîngere să fie redus.
Un sistem fiscal este întotdeauna un compromis între necesitatea de intrare de venituri și grija pentru echitatea socială, pentru proporționalitatea plăților în funcție de capacitatea fiecărui contribuabil.
Politica fiscală, fiind о parte componentă a politicii economice a țării, reprezintă о pîrghie efectivă în reformarea economiei. Această politică influențează toate sferele vieții: economică, politică, socială. Prin intermediul ei, se formează resursele financiare ale statului, se realizează politica socială, se stimulează activitatea investițională etc. Mecanismul bugetar-fiscal asigură о influență dublă asupra proceselor economice: în primul rînd, majorînd cheltuielile bugetare în domeniile prioritare și, în al doilea rînd, creînd condiții de acumulare a veniturilor prin intermediul sisiemului fiscal. Folosind instrumentele politicii bugetar-fiscale, statul realizează reformele pe care e axată strategia de dezvoltare social-economică a țării.
Orice stat se confruntă permanent cu numeroase și puternice fenomene negative precum inflația și recesiunea. Preocupările pentru găsirea soluțiilor prin care să se mențină sub control excesele ciclului economic sunt de cea mai mare importanță pentru orice stat. Soluții importante pe această linie au fost oferite de Keynes și adepții săi, acestea constînd în folosirea politicilor fiscale. Inflația, recesiunea, dezvoltarea economică pot fi influențate printr-o politică fiscală adecvată.
Politica fiscală a Guvernului constă în puterea de a percepe impozite și de a cheltui. Ea se manifestă, în practică, prin bugetul de stat care cuprinde partea de venituri și pe cea de cheltuieli.
Legea bugetului public, în care este concentrată întreaga politică fiscală a unui stat, este considerată, pe bună dreptate, ca cea mai importantă lege dintr-o țară, după Constituția sa.
În cazul în care statul constată că se impune luarea unor măsuri pentru a preveni declinul economiei și a crea noi locuri de muncă, trece la realizarea unor proiecte de lucrări publice, precum construcția de unități de învățămînt, de spitale, electrificarea satelor, extinderea rețelei de termoficare, canalizare, alimentarea cu gaze, apă, lucrări în domeniul transporturilor, protecția mediului etc. Prin efectuarea unor asemenea lucrări se creează un număr mare de locuri de muncă (сееа се conduce la reducerea șomajului) și о creștere rapidă și vertiginoasă a activității economice (prin sporirea volumului de activitate a unui număr foarte mare de agenți economiei cu capital privat și/sau de stat antrenați în realizarea obiectivelor respective).
Scăderea impozitelor în special a celor directe mărește veniturile rămase efectiv la dispoziția populatiei, ceea ce conduce la creșterea cheituielilor cu achiziționarea de bunuri și servicii, mărind cererea, care va avea ca efect sporirea volumului producției.
În cazul în care se constată că sunt prea mulți bani în circulație care vor genera creșterea prețurilor, deci inflație, statul intervine prin creșterea impozitelor. Sporind impozitele scade venitul disponibil, puterea de cumpărare și cererea pentru cumpărare de bunuri și servicii, avînd ca rezultat reducerea cantității de bunuri și servicii ce pot fi cumpărate de populație și, ca urmare, reducerea volumului de activitate la agenții economiei, producători și comercianți. Desigur că în practică această problemă este foarte complexă, efectele fiind multe și diferite, uneori de sens contrar.
Crescînd prețurile într-o măsură însemnată se va cumpăra о cantitate mult mai mică din asemenea produse și servicii, ceea ce va conduce la reducerea volumului de activitate din unitățile producătoare ale acestora.
Pentru activitățile care se consideră că trebuie dezvoltate se poate acorda reducerea sau scutirea de la impozitare, pe anumite perioade de timp, și chiar anumite stimulente.
În situația în care, într-o anumită țară, s-a ajuns că о mică parte din populație să dețină cea mai mare parte din produsul national, cei mai multi fiind cei săraci, iar statul urmărește înfăptuirea unor măsuri mai ample de protecție socială, se apelează tot la impozite și la cheltuielile bugetului de stat. Pentru înfăptuirea unui asemenea obiectiv se va pune un accent mai mare pe: stabilirea impozitelor în funcție de capacitatea de plată a persoanelor fizice și juridice și о mai bună redistribute a veniturilor.
Prin politica de impunere fiscală guvernul decide propria sa strategie asupra dezvoltării economice și sociale a țării. Impunerea fiscală reprezintă instrumentul prin care se asigură atît resursele financiare necesare statului, cît și înfăptuirea politicii sale prin care s-a stabilit modul în care rcsursele reale sunt transferate din sfera bunurilor private în cea a bunurilor publice.
Perfecționarea sistemului fiscal, trebuie să țină cont de experiența altor țări în impunerea veniturilor. Însa această experiență nu trebuie aplicată totalmente în condițiile Republicii Moldova, fără a ține cont de specificul și de gradul de dezvoltare a țării, de modul de funcționare a pieței financiare. E necesar să fie preluate momentele pozitive din această experiență în vederea revizuirii cotelor de impunere pentru unele impozite, astfel încît ele să contribuie la crearea condițiilor echitabile pentru toți contribuabilii.
În scopul stimulării activității intreprinderilor, în țările dezvoltate, se folosește pe larg acordarea inlesnirilor fiscale unor ramuri ale economiei prin scutirea completă sau parțială de plata impozitelor. Astfel, se stimulează activitatea investițională a intreprinderilor concentrate în cele mai importante și de perspectivă sfere de producție din economie. În practica mondială, e stabilit și argumentat că retragerea prin mecanismul de impozitare mai mult de 50% din profit conduce la subminarea activității antreprenoriale. Impozitarea în limitele unei treimi din profitul intreprinderii, e о variantă optimă atît pentru intreprinderi cît și pentru bugetul de stat.
Deci, politica fiscală trebuie să contribuie la stimularea activității intreprinderilor, la susținerea acelor intreprinderi ce creează locuri de muncă, implementează tehnologii noi, export de mărfuri și servicii, astfel creînd condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea economică.
2.2 Ajustarea politicii fiscale a Republicii Moldova prin efectuarea reformelor fiscale
Reforma fiscală reprezintă componenta principală a reformei economice care conduce la consolidarea administrației fiscale, prin introducerea unui sistem fiscal care asigură formarea resurseor finaciare ale statului și posibilitatea realizării programelor economice, administrative și sociale. Acest sistem fiscal este un proces greu și o necesitate strigentă, ce trebuie înfăptuită pentru a nu comporimte reforma fiscală. Însăși reforma politică presupune înțelegerea succesele și eșecurile diverselor reforme, printr-o comparație a unui fond a politicilor și a experiențelor de reformă din diferite regiuni.
La inceputul anilor 90 în Republica Moldova înaintarea reformei fiscale reprezenta o prioritate logică și rațională, deoarece sistemul fiscal moștenit nu permitea introducerea unor reforme prin care statul să-și poată asigura veniturile bugetare, fără ca să afecteze la minimum dezvoltarea inițiativei private.
Necesitatea reformării sistemului fiscal este condiționată de faptul că sistemul fiscal:
este inechitabil-povara fiscală este repartizată neuniform între persoanele fizice și agentții economici aflați în conditii economice egale;
împiedica dezvoltarea economică și crearea locurilor noi de muncă;
nu contribuie la încasarea eficientă de mijloace necesare pentru finanțarea programelor de stat și de a sferei serviciilor.
Conform acestei reforme fiscale, sistemul fiscal este menit să asigure o poziție unică și echitabilă din partea statului față de toți contribuabilii, indiferent de forma de gospodărie sau tipul de proprietate pe care o dețin, să creeze o bază stabilă pentru finanțarea programelor de stat și dezvoltarea sferei serviciilor. Fiind un sistem bine structurat trebuie să fie organizat astfel încît statul să poată garanta înlesniri sociale și economice a unor pături ale populației și a unor ramuri ale economiei.
Astfel , obiectivele reformarii sistemului fiscal sunt:
Asigurarea dezvoltării economice. Sistemul fiscal trebuie să stimuleze dezvoltarea concurenței și asigurarea populației cu locuri de muncă, să înlăture factorii ce împiedică desfășurarea activității de întreprinzător atît de către întreprinderile cu investiții străine, cît și de către producătorii autohtoni, fapt ce ar asigura dezvoltarea economică. Cea mai simplă și mai eficientă cale de atingere a acestui obiectiv este extinderea bazei de impunere fiscală și reducerea cotelor de impozit. Facilitățile fiscale care vor fi acordate trebuie să servească anumitor scopuri și să nu influențeze alegerea unei sau altei sfere a activității economice. Este important ca sistemul fiscal să nu-i dezavantajeze pe agenții economici din Moldova în procesul concurenței pe piața internă și cea externă, iar competitivitatea sistemelor fiscale să fie considerată o realitate obiectivă. Totodată, cotele de impozit să nu fie mai mari decît cele existente în țările parteneri comerciali ai Republicii Moldovei.
Simplitatea. Unul din principiile de bază ale impunerii și administrării fiscale este simplitatea, care presupune:
existența unui sistem inteligibil atît pentru contribuabili, cît și pentru administrația fiscală;
excluderea dublei impuneri și a unor metode împovărătoare de percepere a impozitelor;
excluderea din baza de impunere fiscală a contribuabililor cu venit mic;
reducerea și simplificarea cerințelor față de completarea declarațiilor fiscale.
Echitatea. Sistemul fiscal trebuie să asigure distribuirea echitabilă a poverii fiscale între contribuabili. Aceasta înseamnă că persoanele fizice și juridice care se află în condiții economice egale trebuie să fie supuse impunerii fiscale în mod egal. Toate persoanele fizice cu un nivel înalt de venituri, precum și întreprinderile rentabile trebuie să plătească partea echitabilă de impozit, iar mărfurile similare trebuie să fie supuse TVA sau accizelor în baza unor cote unice.
Povara impozitului pe venit și a impozitelor pe consum trebuie să fie repartizată în mod mai echitabil între mărfuri (servicii) și ramurile economiei care le produc (le prestează).
Nivelul veniturilor și stabilitatea lor. O sarcină importantă a reformei fiscale este sporirea volumului încasărilor fiscale în bugetul de stat și în bugetele locale. În prezent, încasările bugetare nu corespund necesităților economice, fapt care generează prestarea unui număr redus de servicii finanțate de la bugetul de stat, finanțarea insuficientă a unor programe sociale în domeniul științei, culturii, ocrotirii sănătății și al învățămîntului. Volumul insuficient de încasări fiscale constrînge Guvernul să finanțeze multe programe de stat din contul creditelor. Ca rezultat, mijloacele disponibile pentru investiții se reduc din motivul necesității împrumutării lor de la populație.
Administrarea eficientă. Obiectivele menționate mai sus nu pot fi atinse fără o administrare fiscală eficientă. Aceasta înseamnă că:
respectarea legislației fiscale trebuie să fie o sarcină de primă importanță a administrației fiscale;
obligațiile fiscale trebuie să fie stabilite prompt și corect;
datoriile fiscale trebuie achitate;
în toate raioanele țării trebuie să se aplice un mod unic de impunere fiscală.
Fiind o necesitate pentru sistemul fiscal respectiv au fost implimentate reformele fiscale în Republica Moldova. Sistemul fiscal practicat centralizat practicat în perioada economiei, în care statul determina veniturile, costurile de producție și prețurile fiscale se caracteriza prin rolul nesemnificativ al impozitului care constituia unicul proprietar al statului, fiind un intrument prin care preleva surplusul financiar al întreprinderii.
Impozitele aveau un efect neutru asupra eficienței și a stimulelor producatorilor în cadrul economiei socialiste, iar pentru stat nu aveau mare importanță modificarea raportului dintre formele de impozitare folosite.Pentru stat avea o importanță încasarea sumelor și realizarea obiectivelor planificate.
La etapa tranziției vechiul sistem de impozitare nu mai poate fi aplicat deoarece baza lui de funcționare s-a bazat atît pe reducerea considerabilă a activității economice în întreprinderile de stat care constituiau sursa principală a veniturilor bugetare, cît și pe prăbușirea sistemului administrativ de colectare a impozitelor care au condus la diminuarea drastică a veniturilor bugetare.
De aici a și apărut preocuparea Republicii Moldova de a înfăptui reforme fiscale care să dea posibilitatea asigurării atît a creșterii veniturilor statului, cît și a unui mediu fiscal avantajos funcționării pieței și dezvoltării sectorului privat, un sistem explicit de impoziare bazat pe mecanismele pieței.
Drept urmare, se observă o scădere majoră a veniturilor bugetare care provein din impozite, care are drept efect, înglobarea procesului de tranziție. Deasemena o tendință de creștere a cheltuielilor bugetare, îndeosebi a sprijinului oferit de către stat întreprinderilor aflate în dificultate, preluării unor responsabilități pentru unele cheltuieli sociale ale lor, dorinței de a dezvolta infrastructura rămasă mult în urmă față de țările dezvoltate, susținerii și promovării sectorului privat. Cele menționate mai sus, au condus la o apariția inflației în țară, drept cauză, statul este obligat să implimenteze mari schimbări în domeniul fiscal.
În contextul dat, preocuparea Republicii Moldova de a implimenta unele reforme radicale în sistemul fiscal, care să poată asigura creșterea veniturilor statului, precum și a unui mediu fiscal favorabil funcționării pieței și dezvoltării sectorului privat, un sistem de impozitare bazat pe mecanismele pieței.
Premisele menționate au servit drept stimul în efectuarea a unor reforme fiscale în Repubica Moldova, care a necesitat termene restînse prin evidențierea a mai multor etape de bază:
Prima reformă prevede urmăoarele etape:
În prima etapă (anii 1992-1993) s-a adoptat și s-a pus în aplicare, părtea de bază a actelor legislative fiscale menite, precum și s-a stimulat activitatea economică a producătorilor de mărfuri, ce va contribui la stabilizarea sferei de producție. Pe de altă parte, trebuie să asigure stabilîtatea bazei veniturilor bugetare, suficientă întru realizarea suveranității de stat și a politicii sociale a Guvernului. Acestea fiind legile cu privire la:
bazele sistemului fiscal;
impozitul pe beneficiul întreprinderilor;
impozitul funciar și modul de impozitare;
impozitul pe venitul persoanelor fizice;
impozitul rutier;
taxa de stat;
impozitul pe operațiuni cu hîrtii de valoare;
decretele cu privire la impozitul pe valoarea adăugată;
accizele;
impozitul pe bunurile imobiliare;
impozitul din beneficiul băncilor și al altor instituții de credit;
impozitul din beneficiul întreprinderilor și societăților de asigurări.
În perioada dată, condițiile Republicii Moldova, corespunde mai multor liniei de stabilire a cotelor fiscale înalte, s-au folosit înlesniri care stimulează dezvoltarea ramurilor prioritare ale economiei și a diverselor forme de antrepriză, bazele economiei de piață.
În a doua etapă (anii 1994-1995) s-a constituit o perfecționare a impozitării, drept un sistem unitar-reglator al dezvoltării social-economice, o sporire în structura încasărilor de impozite a unei cote a impozitelor directe. In condițiile devenirii autoadministrării locale reale și a autogestiunii: oraș; județ-teritoriul economic. s-a efectuat o diferențiere a sistemului fiscal în: impozite și taxe locale pe baza aprecierii exacte a plăților fiscale, care se cumulează totalmente în bugetele locale, iar defalcîrile parțiale din plățile fiscale, ce s-au creat pe teritoriul dat, ele fiind varsate în bugetul republican.
Anume în etapa dată a reformei sistemului fiscal au fost aprobate noi acte legislative definitorii pentru economia de piață:
legile cu privire la impozitarea beneficiului băncilor și al altor instituții de credit;
impozitul privat;
taxa pe valoarea adăugată;
accizele,
și s-a continuat perfecționarea legislației fiscale existente. Tot în această perioadă s-a introdus Taxa pe Valoare Adăugată și deasemenea s-a instituit un nou sistem de percepere a accizelor la produsele de import și produselor din țară. Lafel, a fost actualizată metodologia de calcul a beneficiului impozabil și metodologia de calcul a impozitului pe beneficiu.
Cu cele din urmă, sistemul fiscal creat dealungul anilor 1992-1995, totuși rămînea a fi complicat, căci nu se respecta prevederile fiscale de către contribuabili. Lipsa principiilor fiscale care aveau drept scop creșterea economică, creau mari dificultăți pentru producătorii autohtoni și servea drept un obstacol pentru intervenția investițiilor locale și străine în economia națională, tot odată stopau procesul de creare a locurilor noi de muncă.
Privită sub aspect social, povara fiscală nu era distribuită în mod echitabil. Acele persoanele fizice precum și agenții economici, care se aflau în circumstanțe economice similare, de multe ori suportau presiuni fiscale diferite.
După implimentarea sistemului fiscal dat, se simția o necesitate de îmbunătățire considerabilă, adaptarea la noile condiții de piață, menit să fie supus unei noi reforme fiscale în Republica Moldova.
A doua reformă fiscală promovată în prezent în Republica Moldova – cuprinde 6 etape de realizare a acesteea.
Prima etapă (anii 1995-1997) a reformei fiscale, includea unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor ce ținea de impozitarea venitului întreprinderilor și persoanelor fizice și a celor prevederi administrative aferente, care s-a realizat prin adoptarea și punerea în aplicare de la 1 ianuarie 1998 a Titluiui II „Impozitul pe venit” al Codului Fiscal. Noul impozit pe venit se distinge în trei forme de bază:
impozitul pe profitul întreprinderii;
impozitul reținut din salariile angajaților;
impozitul pe venitul persoanelor liber angajate.
Cea de a doua etapă a reformei fiscale, (anii 1997-1999), prevedea reformarea sistemului TVA și a accizelor, realizîndu-se prin adoptarea și punerea în aplicarea a Titlului III „Taxa pe valoarea adăugată” (de la I iulie 1998) și Titlul IV „Accizele” (de la I ianuarie 2001) ale Codului Fiscal. Deasemenea în perioada dată
s-a simplificat procedura de calculare a TVA și a accizului;
s-au revăzut și anulat facilitățile fiscale neefective;
s-a extins complet mecanismul de trecere în cont;
deasemenea s-a modificat procedura de înregistrare în calitate de contribuabili ai TVA și accizului.
Etapa a treia (anii 1999-2000), îi revine perfecționarea sistemelor impozitului funciar și imobilului, care au fost realizate prin adoptarea și punerea în aplicare de la 1 ianuarie 2001 a Titlului VI „Impozitul pe bunurile imobiliare” al Codului Fiscal.
Etapa a patra (din 1997 pînă în prezent), se modernizează metodele pe care administrația fiscală le aplică la colectarea impozitelor:
îmbunătățirea auditului;
îmbunăățirea procesului de instruire profesională;
tratarea echitabilă a contribuabililor;
prelucrarea datelor incluse în declarațiile fiscale;
computerizarea sistemului fiscal.
S-a elaborat proiectul Titlului V „Administrarea fiscală” al Codului Fiscal.
Etapa a cincia (2000-2001), prevede examinarea unor altor surse de venituri statale cu scopul de a reduce sau de a elimina pe cele care nu asigură venituri considerabile sau în genere stopează dezvoltarea economică. Etapa dată se realizează prin revederea unor plăți obligatorii la buget, ca defalcări în Fondul Social, precum și reducerea sau substituirea acestora, cu alte tipuri de venituri, sau compensarea din contul impozitelor și taxelor existente la moment dat, ce au fost perfecționate în urma implementării celor 4 etape anteriore ale reformei fiscale.
Ultima etapă a reformei fiscale, care se realizează în prezent în Republica Moldova, a demarat la începutul anului 2001, ține de distribuirea veniturilor bugetare între organele centrale și cele locale, care prevăd asigurarea ambelor nivele guvernamentale: central și local, cu acele venituri necesare pentru finanțarea unor programe și a unor servicii prestate de ele.
De constatat este faptul că, principiile de bază ale tuturor reformelor fiscale reușite sunt:
simplitatea;
stabilitatea în timp;
absenta puterii discreționare a statului în aplicarea diferitelor scheme de impunere și a cuantumului agenților economici.
Deasemenea nu este cazul de cedare a tentației sau a presiunilor de a folosi sistemul fiscal pentru stabilizarea procesului de tranziție precum și manipularea costurilor pe care el le implică. Toate acestea trebuie să se realizeze în corelație cu cerințele economiei de piață. Promovarea și aplicarea de subvenții sau de facilități speciale pe motivul unor „dificultăți temporare” la sigur conduc la presiuni și influențe exercitate de către grupuri de interese sectoriale și finalizează în a fi mai curînd permanente, decît temporare.
Deasemenea de menționat este faptul că: simplitatea, echitatea și eficiența sistemului de impozite nu sunt caracteristicile cele mai ușor de atins. Analizînd pe plan mondial, multe țări, totuși nu au reușit să realizeze o mai mare simplitate a sistemului, din motivul că un sistem mai simplu pentru plătitori poate însemna o complexitate mai mare întru administrarea impozitelor. La sigur că, o echitate sporită ar putea fi obținută prin reducerea abuzurilor, fiind determinată de o reducere a numărului de deduceri, sau prin eliminarea unor tratamente preferențiale. Tot odată efectele pozitive ale diminuării progresivității poate fi contrabalansată de o lărgire a bazelor de impozitare, introducerea unei cote minime de impozitare.
Și anume efectele determinate de modificarea impozitelor asupra eficienței stimulentelor pentru muncă, economisirii și investițiilor, la care urmează a fi adăugate tendințele de integrare crescîndă a piețelor de bunuri și servicii, totuși vor determina ca unii factori să condiționeze alte reforme fiscale în Republica Moldova.
Grupurile de presiune la fel continuă să facă proteste, pentru ca Guvernul și Parlamentul să reintroducă, pentru sectoarele lor, unele dintre stimulentele care s-au înlăturat prin reforma fiscală.
În fine, evoluțiile economiilor mondiale or ajunge la un moment dat, ca structura impozitelor, concepută în special pe baze interne, să necesite unele adaptări sau chiar să treacă de la competiția în domeniul la coordonarea lor, în funcție de gradul de integrare a piețelor. În urma acesteea va crește interdependența fiscală a țărilor, ce este determinată de natura internațională a reformelor impozitelor. Evoluția concepțiilor despre modernitatea și eficiența sistemului de impozite va determina noi reforme fiscale în Republica Moldova
2.3. Efectele provocate de măsurile de politică fiscală asupra proceselor sociale si economice.
Elaborarea politicii fiscale la nivel național, este axată pe menținerea stabilității macroeconomice pentru a atinge convergența nominală și reală a unor criterii referitoare la calitatea de membru al economiei. Jucînd un rol important politica fiscală în cadrul politicilor aplicate de guvern pentru realizarea unor obiective macroeconomice care sunt, de obicei, multiple (de exemplu: un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă; o rată ridicată de creștere economică; stabilitatea prețurilor; echilibrul balanței de plăți externe, ș.a), utilizînd instrumente specifice aplicate la un moment dat în cadrul sistemelor fiscale.
Efectele interacțiunilor dintre economiile naționale, în procesul general al globalizării sunt dintre cele mai diverse și nu întotdeauna pozitive. Unuia dintre aceste efecte îi suntem contemporani: criza financiar – economică. Nu doar în această perioadă, rolul politicii fiscale este unul determinant. Acum, mai mult ca oricînd, „intervenția” statului pe piața financiară și economică poate fi decisivă în ce privește „calmarea” derapajelor. Ori, fără resurse financiare, însăși acțiunea intervenționistă a statului este pusă sub semnul întrebării, și implicit atingerea scopului acțiunii: stabilizarea economică.
Măsurile de politica fiscală sunt adoptate de către stat cu privire la stabilirea categoriilor de impozite utilizate, la locul tuturor veniturilor în buget și la modul în care le utilizează ca pîrghie pentru a stimula dezvoltarea economică și rezolvarea problemelor sociale și politice. Această definiție reflectă o dublă dimensiune a politicii fiscale într-o economie modernă. Astfel, dimensiunea clasica a rolului politicii fiscale reflectă ponderea copleșitoare a veniturilor fiscale în totalul resurselor financiare publice. A doua dimensiune, intervenționistă, reflectă preocupările legate de o anumită politică fiscală pe plan economic și social, fiind considerată a fi din ce în ce mai importantă, în funcție de realitatea economică contemporană.
Efectele politicii fiscale ar putea fi localizate, atît la nivel macro cît și la nivel micro.
La nivel macro, aceste efecte sunt localizate în redistribuirea socială a resurselor, ieșirile sociale dinamice, utilizarea "completă" sau parțială a pieței, poziția emigraționistă și echilibrul extern.
La nivel micro, astfel de efecte sunt reflectate în fluxurile de veniturile și cheltuielile și în structura patrimoniului.
Între politica economică și cea fiscală există relații de interdependență, politica fiscală fiind implicată în rezolvarea cerințelor economiei naționale prin intervenția unor anumite instrumente fiscale, care să servească la încurajrea sau protejarea anumitor ramuri ale economiei naționale. O politică fiscală modernă își va atesta necesitatea prin faptul că Guvernul construiește și modelează sistemul fiscal al statului în concordanță cu obiectivele și așteptările sale, cu privire la atragerea resurselor necesare pentru a acoperi cheltuielile publice, pentru a orienta corect mecanismele pieței, a redistribui Produsul Intern Brut, și a influența într-o anumită direcție dorită comportamentulul economic.
Efectele politicii fiscale provoacă mici modificări, care pot provoca mari schimbări în situația economică prin cheltuielile publice. Aceasta este diferențiată între efectul multiplicator și un efect de accelerare.
Figura: 2.1 Efectele politicii fiscale
Sursa: elaborat de către autor
Efectul multiplicator. Prin cheltuieli publice venitul național crește. Plățile statului, fie merg direct la gospodăriile particulare (de exemplu, beneficii pentru copii, angajații economisesc plata suplimentare) sau indirect asupra întreprinderilor. Astfel, o cerere suplimentară se eliberează, care este mai mare în jurul uneia multiple, ca valoarea reală a cheltuielilor publice suplimentare.
Efectul accelerator. Venitului național este descris drept efect multiplicator. Creșterea cererii conduce de la sine, la creșterea capacității de utilizare în întreprinderi. Pentru a elimina blocajele, întreprinderile sunt „forțate” să facă investiții. Acest efect de la creșterea venitului național la creșterea investițiilor este numit efect accelerator.
În ceea ce privește efectele politicii fiscale, există două categorii de efecte ale politicii fiscale: efecte economice și efecte sociale. Cele două categorii de efecte se intercondiționează în formarea și modificarea comportamentului agenților economici sub impactul presiunii fiscale.
Efectele economice apar la nivelul modificării cererii agregate la nivelul societății, precum și la nivel individual. La nivel agregat, creșterea presiunii fiscale conduce la reducerea cererii globale prin preluarea unei părți mai mari din venitul nominal la dispoziția statului. Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, într-o oarecare măsură, compensată prin creșterea cheltuielilor publice, adică prin creșterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă, scăderea presiunii fiscale are ca urmare creșterea părții venitului nominal lăsat la dispoziția agenților economici, ceea ce mărește cererea de bunuri private. De aceste efecte se tine cont la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaționiste se va intensifica presiunea fiscală.
Creșterea presiunii fiscale peste acest prag nu are ca efect creșterea veniturilor bugetare, ci scăderea acestora, ca urmare a descurajării muncii și a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin valoarea mai mare a prelevărilor la buget a veniturilor obținute. Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci și la nivelul structurii cererii agregate. Astfel, în funcție de tipul de impozitare, veniturile mai mari sunt, de regulă, impozitate mai mult decît cele mai mici, în timp ce agenții economici cu venituri mici primesc mai mult din resursele bugetare decît cei cu venituri mari, ceea ce are ca efect modificarea comportamentelor de consum, de acumulare și de investiții la nivelul societății.
Efectele sociale se manifestă sub forma reducerii capacității de cumpărare la nivelul venitului real (deci, prin scăderea venitului nominal, nu prin creșterea prețurilor). Totuși, acest efect este contradictoriu, întrucît cei cu venituri mici sunt compensați prin politica de protecție socială asigurată prin intermediul bugetului de stat. Presiunea fiscală exercită un efect direct și asupra muncii.
Asupra muncii se repercutează variația impozitului pe salariu, care este un impozit direct, deci plătitorul impozitului coincide cu cel ce suportă această sarcină financiară. Efectul imediat al creșterii impozitului asupra salariaților constă în reducerea venitului disponibil. În cazul în care impozitarea salariului este o impozitare proporțională omogenă (adică nu este defalcată pe tranșe de venit), creșterea impozitării va reduce venitul nominal al salariaților proporțional cu venitul lor brut. Acest lucru descurajează munca, deoarece, cu cît este mai mare venitul brut obținut, cu atît este mai mare impozitul plătit către stat. Este necesară o analiză mai aprofundată, pe baza ratei marginale de impozitare.
Rata marginală de impozitare arată cu cîte unități crește impozitul atunci cînd venitul crește cu o unitate. În mod corelativ, se poate determina o rată marginală a venitului disponibil. Comportamentul de muncă al agenților economici, în raport cu variația presiunii fiscale asupra salariilor, va fi următorul:
atîta timp cît rata marginală a venitului disponibil este pozitivă,
munca nu va fi descurajată de variația presiunii fiscale,
această descurajare începînd să acționeze din momentul în care rata marginală a venitului disponibil devine negativă. Se apreciază că, în cazul impozitării proporționale omogene, descurajarea comportamentului de extindere a muncii va apărea doar la impozitarea 100% a salariului. Totuși, în practică, salariații apreciază că doar o anumită valoare minimă a ratei marginale a venitului disponibil merită efortul de a mări cantitatea de muncă depusă în activitatea economică. Această valoare se poate numi prag de descurajare fiscală a muncii. Mărimea concretă a valorii pragului de descurajare fiscală a muncii depinde de mai mulți factori: costul de oportunitate al creșterii timpului alocat muncii, dobînda bancară care ar putea fi obținută prin depunerea surplusului de venit disponibil la bancă etc.
Presiunea fiscală acționează și asupra puterii de cumpărare prin intermediul variației venitului disponibil al agenților economici: mărește acest venit atunci cînd scade și micșorează acest venit atunci cînd crește. Cum venitul disponibil este venitul care se manifestă pe piață sub forma cererii, rezultă că variația presiunii fiscale acționează asupra puterii de cumpărare a agenților economici. Puterea de cumpărare crește atunci cînd scade presiunea fiscală și crește venitul disponibil la persoanele fizice și firme. Este de menționat o latură importantă a impactului pozitiv, pe care îl poate genera un sistem fiscal relaxat: nivelul redus al fiscalității poate atrage investiții, permite crearea noilor locuri de muncă, ceea ce are un efect favorabil asupra creșterii economice.
În concluzie, menționăm că sistemele fiscale sunt un factor-cheie pentru influențarea eficienței de ansamblu a economiei. Ele determină mărimea înclinației de a economisi, investi și munci, influențînd creșterea producției și ocuparea forței de muncă, ceea ce reprezintă un element esențial al strategiei economice, făcînd din reforma fiscală o componentă importantă a reformei economice.
Capitolul III. DIRECȚII DE PERFECȚIONARE A POLITICII FISCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1 Armonizarea politicii fiscale cu standardele Europene
Abordare legislației și politicii fiscale se diferă în materie de impozitele directe și impozitele indirecte a Uniunii Europene. În cadrul impozităriii indirectă, există un cadru legal bine definit pentru armonizarea legislației cu privire la impozitul pe cifra de afaceri, accize și alte forme de impunere indirectă, unde această armonizare este necesară în vederea funcționării pieței interne. Uniunea Europeană a stabilit niveluri maxime și minime la cotele de TVA, facilități fiscale concrete, norme comune de accize la petrol, alcool și tutun, la fel si norme comune produselor din sectorul energetic pentru a crește eficiența energetică. Ceea ce ține de impozitele directe, numărul de acte legislative este mai limitat, acestea fiind suplimentate tot mai mult de hotărîri ale Curții Europene și inițiative importante de politici.
Legislația și politica fiscală din Republica Moldova se dezvoltă în conformitate cu standardele Uniunii Europene fiind acceptată de Acordul de Parteneriat și Cooperare și al Planului de Acțiuni privind Politica Europeană de Vecinătate. Acesta se axează pe formarea unui mediu pozitiv de afaceri, care se ocupă de înlăturarea tuturor tipurilor de obstacole din calea comerțului, stabilirea, alinierea normelor și procedurilor fiscale naționale adoptate de Uniunea Europeană. În urma acestui proces de modernizare care oferă beneficii mediului de afaceri și contrubuabililor din Republica Moldova, fie pe termen lung, fie pe termen scurt, acesta de mai ocupă și de relațiile de comerț dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.
În cele din urmă mai departe vom aborda armonizarea legislației și politicii fiscale cu standardele Uniunii Europene, printr-o difiniție a impozitării.
Impozitarea reprezintă una din cele mai vechi și tradiționale funcții ale guvernului. Ea implică impunerea de către autoritățile de stat o taxă financiară persoanelor fizice sau juridice. În general impozitarea se împarte în impozitare:
directă;
indirectă.
Impozitarea directă se plătește guvernului de către persoanele fizice sau persoanele juridice, plătitori e impozite. Aceste impozite includ:
impozitul pe venit;
cifra de afaceri;
moștenire;
transfer.
Impozitarea indirectă reprezintă impozitele colectate de intermediari, fiind mai tîrziu plătite guvernului. Acesta poate mări prețul mărfurilor și serviciilor, deaoarece consumatorii sunt defapt cei care achită impozitul, achitînd mai mult pentru produse, ca exemple pot aduce impozitele pe vînzări, TVA și accizele pentru combustibil, alcool și produse din tutun.
Principalele scopuri ale impozitării sunt:
sporirea veniturilor și activității publice;
redistribuirea venitului și avuției din sectoarele mai bogate ale societății sectoarelor mai sărace;
stabilirea unor prețuri noi pentru anumite mărfuri și servicii de pe piață pentru anumite interese de stat.
Deși Republica Moldova întîmpină obstacole pentru o deschidere progresivă a unei țări către comerțul liber și relații internaționale, face eforturi spre o mare integrare în Uniunea Europeană deoarece armonizarea legislației și politicii fiscale are o importanță specială. Procesul de armonizare se desfășoară în două etape:
eliminarea tuturor tipurilor de bariere fiscale pentru schimbul de mărfuri,încasări și investiții;
alinierea normelor și procedurilor fiscale naționale la normele și procedurile comune adoptate în Uniunea Europeană.
Aceste două etape reprezentînd o bază de dezvoltare treptată a unei administrații fiscale moderne și obiectiv echitabile.
Politica fiscală reprezintă un element important pentru existența fiecărui stat, reprezentînd o modalitate de reglare economico-socială aflată la dispoziția acestuia. Apariția impozitelor, taxelor și contribuțiilor pe teritoriul țării a reprezentat un proces complex, care s-a manifestat odată cu apariția statului în vederea soluționării diferitelor probleme ale claselor sociale. Pe parcurs, sistemul impozitelor, taxelor și contribuțiilor instituite de către stat a suferit diferite schimbări ca urmare a reformelor din domeniul fiscalității. Impozitele, taxele și contrubuțiile sunt reglementate prin acte normative emise de către stat, grupate în cadrul politicii fiscale. Aceste acte normative au rolul de a asigura formarea fondurilor bugetare, redistribuirea veniturilor și modelarea anumitor fenomene economico-sociale.
Sarcina politicii fiscale este de a satisface o multitudine de cerințe fiscale, economice și sociale, pentru care cea mai bună alegere pentru o eficință majorată este îmbinarea armonioasă a acestora. O politică fiscală axată doar pe formarea resurselor financiare necesare statului ar putea crea probleme economice și sociale,întrucît impozitele și taxele foarte mari conduc la împovărarea contribuabililor, la scăderea consumurilor și a cererii, respectiv și a ofertei, ajungîdu-se la probleme de ordin economic și social.
Implicarea politicii fiscale în domeniul economic poate duce la dezvoltarea anumitor ramuri sau la stagnarea acestora prin pîrghii fiscale. Ținînd cont de faptul ca țara noastră este stat care tinde la statutul de membru al Uniunii Europene, este cu atît mai necesară analiza politicii fiscale comunitare. Uniunea Europeană adună numeroase state membre cu politici naționale pentru a permite adoptarea unor decizii comune, și avînd un obiectiv de bază de a se asigura că politica fiscală a unui stat membru nu are efecte negative asupra celorlalte.
Politica fiscală trebuie să asigure:
prevenirea și eliminarea concurenței neloiale în cadrul pieței unice,alimentate de regimurile fiscale ale diferenților membri comunitari;
prevenirea și eliminarea dublei impuneri;
prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
stoparea migrăriii bazelor de impozitare ca urmare a regimurilor fiscale mai permisive ale altor țări membre ale Uniunii Europene
Politica fiscală urmărește eliminarea barierelor ce stau în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor în cadrul Uniunii Europene. Respectiv s-a stabilit eliminarea taxelor vamale și a altor taxe cu privire la importurile, exporturile și tranzitul produselor pe teritoriul altui stat membru astfel încît să nu fie restricționate relațiile comericale și nu numai dintre statele membre.
Pentru armonizarea sistemelor fiscale naționale,a fost pus accentul pe anumite taxe și impozite indirecte din punct de vedere al gradului de influențare a relațiilor reciproce dintre state și al ariei de cuprindere.
Taxa pe valoare adaugată fiind un impozit indirect este datorat bugetului de stat. Aceasta se stabilește asupra operațiunilor referitoare la transferul proprietății bunurilor și prestărilor de servicii. Cuantumul acestei taxe variază direct proporțional cu prețul de vînzare al bunurilor și serviciilor tranzacționate. Această taxă este suportată de către consumatorul, iar in cazul întreprinderii ea suportă taxa doar dacă este însăși consumator de bunurile și serviciile achiziționate. Pentru importuri, baza de impozitare este constituită din:
valoarea în vamă a bunurilor;
taxele vamale;
comisionul vamal;
accize;
alte taxe datorate pentru importul de bunuri.
La fel si accizele reprezintă taxe speciale de consumație care au suferit diverse modificări în vederea armonizării politicii fiscale. Ele apar atît ca intrument de politică fiscală cît și ca intrument de politică comericală. Accizele sunt exprimate în mărime absolută pentru unitatea de produs sau în mărime relativă. Nivelul acestora diferă de la o țară la alta.
În ceea ce privește politica fiscală Republicii Moldova în domeniul accizelor, aceasta a urmat o majorare cu scopul de a se alinia la cerințele legislației europene.
În cazul impozitelor directe, procesul de armonizare pare a fi destul de dificil de realizat, dar țara noastră încearcă sa alăture Uniunii Europene.
Conform Codului Fiscal al Republicii Moldova sunt precepute și colectate impozite și taxe generale de stat, precum impozite și taxe locale. Impozitele generale sunt:
impozitul pe venit;
TVA;
Accizele;
impozitul pe privatizare;
taxa vamală;
taxa rutieră.
Sistemul impozitelor și taxelor locale include:
impozitul pe bunuri imobiliare;
impozitul pe resursele naturale;
taxa pentru amenajarea teritoriului;
taxa de organizare a licitațiilor și loteriilor în unitatea teritorial-administrativă;
taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;
taxa pentru unitățile comerciale și/sau de prestări servicii de deservire socială etc.
Atît impozitele cît și taxele sunt importante în cadrul unei țări. Cele mai multe țări în curs de dezvoltare au pus în aplicare reforma fiscală într-un mediu și condiții economice sociale și politice destul de dificile. Dincolo de cadrul european sau american, globalizarea are un impact pozitiv asupra evoluției sistemelor fiscale prin antrenarea reformelor fiscale din ultimii ani, extinderea asietei și reducerea cotelor de impozitare,cît și reducerea distorsiunilor ocazionale de fiscalitate. În cazul Uniunii Europene domeniul impozitării este acoperit, în mod special, de impozitele indirecte, precum TVA și taxa pe accize, iar ce ține de impozitele directe se limitează la unele aspecte ale impozitului pentru companii și impozitul pe capital.
Ca urmare apariției concurenței fiscale între state, acestea sunt tot mai interesate de atragerea bazelor impozabile de pe întreaga piață, ceea ce prezintă o importanță deosebită,deoarece capitalul se va deplasa în direcțiile maximizării cîștigurilor în cadrul pieței globale.
Politica fiscală s-a dezvoltat după ce au fost construite efectiv și au început să funcționeze Comunitățile Europene, ca urmare a nevoii de adaptare în raport cu evoluția unde s-a transformat dintr-o Uniune vamală, într-o Uniune economică și monetară. Politica fiscală comunitară se impune cu greu în spațiul european, deoarece ea întîmpină o serie de dificutăți determinate de aceea că obiectivele acestei politici nu vizează numai eliminarea formelor tradiționale de dicriminare fiscală dintre statele membre, dubla impunere sau evaziunea fiscală. Una din componetele principale în acest domeniu o reprezintă domeniul fiscal,fiind dirijat de un ansamblu de norme specifice care alcătuiesc dreptul fiscal. Impozitarea este una dintre principalele intrumente naționale ale statului prin intermediul căruia guvernul își pune în aplicare strategia pe care și-a stabilit-o pentru o anumită perioadă de timp.
Fiind un sistem de reglare economică și monetară, impozitarea poate fi folosită în scopul influențării unor procese economico-sociale, precum:dezvoltarea unor domenii sau ramuri ale economiei naționale sau restrîngerea altora, creșterea consumului populației ori încurajarea economisirii, ajustarea modului de organizare și funcționare a societăților comerciale. Astfel politica fiscală este importantă pentru toate țările lumii, dar devine esențială atunci cînd este vorba despre o grupare de state care își propun să acționeze și să se dezvolte împreună. De aceea, sistemul fiscal trebuie să fie cît mai simplu și cît mai neutru posibil. În cele menționate mai sus putem spune că politica fiscală comună are ca obiective principale rezolvarea a două categorii de probleme:probleme fiscale existente între statele membre ale Uniunii Europene și probleme specifice comunitare.
Ca un obiectiv principal urmărit de politica fiscală în Republica Moldova, pe parcursul tuturor etapelor de perfecționare a sistemului fiscal, este identificarea echilibrului între necesitatea majorării veniturilor, ca sursă principală de acoperire a cheltuielilor, direcționarte spre dezvoltarea economică și satisfacerea nevoilor sociale, precum și necesitatea susținerii mediului de afaceri satisfăcător, deoarece este un factor principal în creșterea economică.
Pentru Republica Moldova creșterea veniturilor cu ritmuri mai înalte decît rata inflației este importantă,dar în același timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar favoriza dezvoltarea mediului de afaceri și investiții.
Analizînd sarcina fiscală la nivelul Uniunii Europene s-a ajuns la concluzia că sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de contribuabili, datorită diferențelor structurale care apar în ceea ce privește veniturile, consumul, gradele diferite de reglementare, diferitele moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal și a posibilitășii de evitare a obligațiilor fiscale. Astfel, structura fiscalității în Uniunea Europeană transpune centrul de greutate al sarcinii fiscale asupra contribuabililor care au un consum mare și obțin venituri importante.
Povara fiscală în Republica Moldova a crescut în ultimii ani și se apropie mai mult de cea din alte state ale Europei Centrale în tranziție și de Statele Baltice, fiind totuși inferioară acestora. Nivelul cel mai înalt al presiunii fiscale în cazul Republicii Moldova este exercitat asupra impozitelor indirecte (TVA, accize), urmate de nivelul presiunii fiscale exercitate asupra veniturilor persoanelor fizice și veniturilor persoanelor juridice.Sistemul fiscal permite soluționarea multiplelor probleme cu caracter social și economic. Diminuarea impozitelor în Europa poate fi defapt interpretat ca o ușoară scădere a modelului social european, a modelului bunăstării bazat pe taxe înalte.
Multe reforme fiscale au caracterizat și sistemul de impozitare al Republicii Moldova. O problemă principală a politicii fiscale a Republicii Moldova în domeniul veniturilor este identificarea echilibrului între necesitatea majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, reducerea sărăciei, precum și necesitatea susținerii mediului de afaceri, care este factorul principal de creștere economică.
În acest sens, pentru Republica Moldova este oportună creșterea veniturilor cu ritmuri mai înalte decît rata inflației, și în același timp ajustarea presiunii fiscale la nivelul în care ar favoriza dezvoltarea mediului de afaceri și investiții.
În contextul armonizării legislației și politicii fiscale din Republica Moldova, este important de subliniat că acesta este un proces complex și pe termen mediu,ca implică armonizarea politicilor, transpunerea corectă a legilor relevante, în cazul în care actualizarea acestora, crearea și oferirea resurselor, urmărirea implementării și executării credibile, verificabile din punct de vedere al obiectivelor. Elaborarea legilor în stilul UE pentru Moldova este un concept mult mai îngust care nu realizează beneficiile dorite pentru Republica Moldova sau implementarea angajamentelor referitoare la armonizarea legislației într-un domeniu individual.
În urma eforturilor Moldovei spre o integrare reușită, armonizarea legislației și a sistemelor fiscale este de o importanță aparte. Pînă în prezent un progres important a realizat reforma administrării fiscale în Moldova, dar au mai rămas provocări semnificative pentru anii ce urmează de îndeplinit pentru a tinde spre Uniunea Europeană.
3.2 Posibilități de perfecționare a politicii fiscale
În anul 2014, procesul de consolidare fiscală a încetinit, într-o măsură ca urmare a progreselor înregistrate în anii anteriori. În vederea asigurării sustenabilității finanțelor publice, este necesar ca majoritatea țărilor din zona euro să continue eforturile în plan bugetar, potrivit cadului consolidat de guvernanță fiscală. Acest proces de consolidare fiscală este deosebit de important ca să se deruleze într-o manieră diferențiată și favorabilă creșterii economice, iar reformele structurale trebuie puse în aplicare cu fermitate. Cadrul de guvernanță fiscală oferă suficientă flexibilitate pentru a lua în considerare cheltuielile bugetare pe termen scurt sferente reformelor structurale majore.
Procesul de consolidare fiscală a continuat în zona euro în anul 2014, dar într-un ritm semnificativ mai lent, într-o anumită măsură ca urmare a progreselor înregistrate în anii anteriori. Potrivit proiecțiilor macroeconomice ale experților se estimează că ponderea deficitului bugetului general consolidat în zona euro s-a diminuat de la 2,9% din PIB în anul 2013 la 2,6% din PIB în anul 2014, în concordanță cu previziunile economice ale Comisiei Europene din iarna anului 2015. Reducerea deficitului în anul 2014 s-a datorat în principal îmbunătățirii poziției ciclice a economiei, îndeosebi pe fondul majorării veniturilor din impozite indirecte ca urmare a creșterii consumului privat, în timp ce ajustarea bugetară structurală a consemnat o stagnare. Astfel, orientarea politicii fiscale, măsurată ca variație a soldului primar ajustat ciclic, a fost, în linii mari, neutră în anul 2014.
Figura: 3.1 Soldul bugetar și orientarea politicii fiscale, (pondere în PIB)
Sursa: https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2014ro.pdf (citat 27.04.2015)
„Conform Raportului de activitate a SFS politica fiscală în anul 2014 a fost relativ stabilă, principalele modificări fiind cele de ajustare a cotelor accizelor la unele mărfuri la nivelul de inflație, majorarea scutirilor în cazul impozitului pe venit, precum și permiterea deducerii cheltuielilor suportate de angajator pentru transportul, hrana, studiile profesionale ale angajatului și alocațiilor financiare destinate activității sindicatelor. O mare importanță a avut introducerea reținerii impozitului pe venit, în mărime de 2% din plățile efectuate, în folosul persoanelor fizice pe veniturile obținute de aceastea aferente livrării producției din fitotehnie și hoticultură în formă naturală și a producției de zootehnie în formă naturală, în masă vie și sacrificată.
Respectiv, prima de asigurare obligatorie de asistență medicală,în formă de contribuție procentuală la salariu și la alte recompense, s-a majorat de la 7% la 8%, adică pentru fiecare categorie cîte 4% de plătitor.
În anul 2014 a fost micșorată taxa pe valoare adaugată de la 20 la 8%, cota la producția din fitotehnie și hoticultură în formă naturală și producția din zoothenie în forma naturală, importată și livrată pe teritoriul Republicii Moldova, precum și la zahărul din sfeclă de zahăr, produs, importat sau livrat pe teritoriul Republicii Moldova. Lista mărfurilor a devenit mai amplă, importul și livrarea cărora pe teritoriul republicii sunt scutite de TVA, în special a activelor pe termen lung.
Referitor la accize, începînd cu anul 2014 au devenit scutite distilatele obținute pe bază de vin, produse în Republica Moldova, la scoaterea din încăpere de accize pentru utilizare în calitate de materie primă la producerea altor mărfuri. Utilizatorii care produc sau achiziționează distilatele, utilizate în calitate de materie primă la producerea altor mărfuri, umează să obțină autorizația de utilizator final, eliberată de organul fiscal teritorial. Transportarea distilatelor menționate de la expeditor pînă la utilizatorul final este însoșită în mod obligatoriu de factura de însoțire cu contrasemnarea acesteia de către organul fiscal teritorial, la expedierea și la sosirea distilatului obținut pe bază de vin la utilizatorul final.
În acest an s-au pus în aplicare noi Standarde Naționale de Contabilitate. Tot în această perioadă, în calitate de proiecte pilot, în cadrul reformei de descentralizare fiscală au fost modificate relațiile interbugetare ale raioanelor Basarabeasca, Ocnița și municipiul Chișinău.
Impactul pozitiv al administrării fiscale a fost modificarea termenelor de prezentare a dărilor de seamă fiscale și de achitare a impozitelor și taxelor, de la ultima zi a perioadeo către 25 a perioadei fiscale respective.
Făcînd această modificare Sistemul Fiscal de Stat a obținut 5 zile pentru a putea asigura încasarea impozitelor și taxelor în perioada fiscală de gestiune.La fel au fost micșorate amenzile pentru neutilizarea mașinilor de casă și control și pentru nemar carea mărfurilor cu timbre de acciz sau utilizarea timbrelor de acciz falsificate.
În acest context, Serviciul Fiscal de Stat în anul 2014 a asigurat continuitatea implementări obiectivelor stabilite în Planul de Dezvoltare a Serviciului Fiscal de Stat pentru anii 2011-2015, precum și a prevederilor altor acte normative, asigurînd o creștere a încasărilor administrate cu 17,1% față de anul precedent.”
Am reușit să definim în capitolelede mai sus conceptul de politică fiscală, analiza principiilor politicii fiscale, dar pentru o abordare mai clară a acesteia trebuie sa avem în vedere și obiectivele politicii fiscale. Prin urmare vreau să menționez că autoritățile publice au folosit și folosesc în continuare politica fiscală în scopul atingerii unor ținte nefiscale, de natură economică precum modificarea proceselor economice, rectifcarea ciclului economic, eliminarea dezechilibrelor economice. În continuare avînd în vedere direcțiile spre care se îndreaptă politica fiscală putem enumera ca obiective principale următoarele:
alimentarea bugetului cu resurse financiare necesare realizării funcțiilor statului;
stabilizarea economică prin care se urmărește:
realizarea unei rate înalte de creștere economică;
atingerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă;
asigurarea stabilizării prețurilor și menținerea sub control a inflației;
realizarea echilibrului balanței comericale și a balanței de plăți externe;
reglarea economiei și relansarea crețterii economice; relațiile între fiscalitate, pe de o parte, reglarea economiei și relansarea creșterii economice, pe de altă parte, sunt relații de independență și reciprocitate;
restructurarea și readaptarea economiei la cerințele modernității și performanței economice.
Stabilizarea economică reprezintă obiectivul principal deoarece instabilitatea economică este declanșată foarte ușor de fluctuațiile investițiilor agenților economici și de gradul de economisite a populației, anumete modificări intervenite în volumul exporturilor, determinate de variațiile cererii, evoluția structurii comerțului exterior precum și de calamități, epidemii etc. Atunci cînd economia se află în recesiune atingerea acestui obiectiv de către politica fiscală reprezintă o necesitate astfel că această luptă pentru a reduce cotele impozitelor și taxelor în același timp cu creșterea cheltuielilor publice. În sens contrar atunci cînd cererea devine excesivă determinînd o creștere a prețurilor și a deficitului bugetar, politica fiscală apelează la o creștere a cotelor de impozitare sau la o reducere a cheltuielilor publice.
Ca un obiectiv la fel de principal putem vorbi de modernizarea aparatului productiv ca fiind strîns legat de creșterea competivității economiei autohtone pe piața internațională și de dezvoltarea comerțului exterior. Pentru atingerea acestui obiectiv politica fiscală poate să întreprindă o serie de măsuri precum:o reducere a cotelor de impozitare pentru agenții economici în conformitate cu profitul care se reinvestește sau prin acordarea de deduceri fiscale din valoarea investițiilor realizate, prin stimularea economisirii.
Atunci cînd se stimuleaza procesul de dezvoltare în anumite sectoare economice sau în anumite activități prin reducerea cotelor de impozitare sau acordarea de facilități de ordin fiscal,de are în vedere realizarea obiectivului de restructurare și de creștere economică. Acest obiectiv este atins de politică fiscală atunci cînd aceasta vizează și descurajarea în a consuma anumite produse dăunătoare sănătății,încurajarea subiecților impozabili la participarea unor acțiuni filantropice cît și reducerea unei inegalități între venituri și averi.
Obiectivele politicii fiscale în țara noastră au drept scop asigurarea stabilității macroeconomice, prevenirea majorării presiunii fiscale, menținerea unui mediu fiscal favorabil pentru dezvoltarea sectorului real, sistematizarea și simplificarea legislației fiscale,precum și îmbunătățirea administrării fiscale.
„Obiectivele generale ale politicii fiscale pentru anii 2015 – 2017 se bazează în continuare pe:
asigurarea echității, stabilității și transparenței fiscale;
optimizarea presiunii fiscale;
sistematizarea legislației fiscale naționale;
îmbunătățirea și simplificarea sistemelor fiscale naționale;
armonizarea legislației fiscale naționale, inclusiv în contextul implementării Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele sale membre, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte.
Pe termen mediu se preconizează o serie de măsuri de politică fiscală pe principalele tipuri de impozite.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice în anul 2015 se prevede:
menținerea sistemului progresiv de impozitare a veniturilor cetățenilor, concomitent cu majorarea tranțelor de venit impozabil, scutirii anuale personale, scutirii anuale personale majore ți a scutirii anuale pentru persoane întreținute la rata inflației prognozată pentru anii 2015-2017. Măsura dată are drept scop susținerea persoanelor fizice cu venituri mici și transpunerea treptată a presiunii fiscale asupra populației cu venituri medii și mai sus de medii.
Tabelul 3.1
Sursa: www.mf.gov.md/files/files/Acte%20Legislative%20si%20Normative/CBTM/2015%20-%202017/Cadrul%20bugetar%20pe%20termen%20mediu%202015-2017.pdf (citat 25.04.2015)
examinarea posibilității introducerii cotei unice a impozitului pe venit concomitent cu majorarea scutirilor anuale personale, personale majore și pentru persoane întreținute;
extinderea pînă în anul 2016 facilității fiscale acordate persoanelor fizice rezidente pentru veniturile obținute din dobînzile de ladepozite bancare, valori mobiliare corporative, precum și de la depunerile membrilor pe conturile de economii personale în asociațiile de economii și împrumut amplasate pe teritoriul Republicii Moldova;
acordarea pe o perioadă nedeterminată a facilității fiscale privind scutirea de impozitul pe veniturile obținute din dobînzile aferente valorilor mobiliare de stat;
reexaminarea sistemului de impozitare a veniturilor fondurilor nestatale de pensii și a sistemului de deducere a contribuțiilor către acestea.
Impozitul pe venitul persoanelor juridice în anul 2015 se prevede:
introducerea conceptului privind prețurile de transfer;
acordarea pe o perioadă nedeterminată a facilității fiscale privind scutirea de impozitul pe veniturile obținute din dobînzile aferente valorilor mobiliare de stat;
anularea facilităților fiscale acordate persoanelor juridice pentru veniturile obținute din dobînzile de la depozitele bancare depuse pe un termen ce depășește 3 ani și valorile mobiliare corporative sub formă de obligațiuni emise pe un termen ce depășește 3 ani;
anularea scutirii de impozitul pe veniturile obținute din creditele și împrumuturile acordate pe un termen de peste 3 ani și în proporție de 50% – pe venitul obținut din creditele acordate pe un termen de la 2 la 3 ani către băncile comerciale și organizațiile de microfinanțare;
introducerea unui sistem revăzut de cheltuieli permise spre deducere în scopuri fiscale;
introducerea unui sistem revăzut de deducere a reziduurilor, deșeurilor și perisabilității naturale în scopuri fiscale;
reexaminarea sistemului de impozitare a veniturilor fondurilor nestatale de pensii și a sistemului de deducere a contribuțiilor către acestea;
reexaminarea sistemului de impozitare a veniturilor societăților civile.
În anii 2015 – 2017 se prevede menținerea cotelor generale ale contribuțiilor de asigurări sociale (29%) și primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală (8%).
Evoluția cotelor contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii și primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală se prezintă în tabelul de mai jos.
Tabelul 3.2
Evoluția cotelor contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii și primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală, %
Sursa: www.mf.gov.md/files/files/Acte%20Legislative%20si%20Normative/CBTM/2015%20-%202017/Cadrul%20bugetar%20pe%20termen%20mediu%202015-2017.pdf (citat 24.04.2015)
Taxa pe valoare adăugată în anul 2015 prevede:
introducerea mecanismului taxării inverse;
reexaminarea sistemului de impozitare a autoturismelor prin aplicarea TVA;
reexaminarea sistemului de impozitare a livrărilor efectuate de societățile civile;
examinarea introducerii conceptului de antrepozit TVA;
extinderea mecanismului de restituire a TVA la investiții (cheltuieli) capitale în clădiri cu destinație de producere.
Iar în anii 2015 – 2017 se prevede:
armonizarea în conformitate cu calendarul stabilit în Acordul de Asociere dintre Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele sale membre, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte, a actelor legislative privind TVA cu cele ale Uniunii Europene, și anume cu:
Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
Directiva 2007/74/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007 privind scutirea de taxa pe valoarea adăugată și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe;
A treisprezecea directivă a Consiliului din 17 noiembrie 1986 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității (86/560/CEE).
Accizele în anul 2015 prevede:
reexaminarea sistemului de impozitare a autoturismelor prin anularea accizului.
Iar în anii 2015-2017 se prevede:
ajustarea la rata inflației prognozată pentru anii respectivi a cotelor accizelor stabilite în sume fixe (băuturi alcoolice, oxigen, azot, articole de bijuterie sau de giuvaiergerie, autoturisme, alte tutunuri și înlocuitori de tutun fabricate), cu excepția combustibililor (benzina, motorina și derivații acestora, păcura, gazele lichefiate) pentru care cota accizului se indexează la coeficientul de creștere anuală a produsului intern brut nominal prognozat pentru anii respectivi.
În vederea ajustării graduale a cotelor accizelor la produsele din tutun la nivelul țărilor din regiune, cît și la practica europeană, în anii 2015 – 2017 se prevede modificarea mărimii cotei accizului pentru țigarete cu filtru și fără filtru, care se prezintă în tabelul de mai jos.
Tabelul 3.3
Mărimea cotei accizului pentru țigarete cu filtru și fără filtru
Sursa: www.mf.gov.md/files/files/Acte%20Legislative%20si%20Normative/CBTM/2015%20-%202017/Cadrul%20bugetar%20pe%20termen%20mediu%202015-2017.pdf (citat 25.04.2015)
Impozitul pe bunurile imobiliare în anul 2015 prevede:
reexaminarea sistemului de evaluare și reevaluare a bunurilor imobiliare (clădiri și terenuri), în vederea continuării implementării următoarelor etape ale noului sistem de impozitare a diferitelor categorii de bunuri imobiliare la valoarea de piață.
Taxele locale în anul 2015 prevăd:
extinderea bazei impozabile a taxei pentru dispozitivele publicitare prin impozitarea agenților economici care utilizează în scopuri proprii panouri pentru reclamă sau publicitate în locul în care acestea desfășoară activitate economică sau oricare alt loc, în vederea consolidării autonomiei locale.
Taxele rutiere în anul 2015 prevăd:
majorarea cotelor taxelor rutiere pentru autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova, cu 50%;
examinarea sistemului de taxe rutiere în vederea eliminării taxelor rutiere ce nu corespund noțiunii de impozit și taxă;
Alte taxe și impozite în anul 2016 prevăd:
finalizarea sistematizării legislației fiscale, prin implementarea Titlului X al Codului fiscal "Alte impozite și taxe", care va reglementa impozitul privat și patenta de întreprinzător.
În anul 2017 se prevede:
implementarea noului Cod fiscal în baza concepțiilor revăzute ale sistemului fiscal.”
Spre final se poate de menționat, că fiecare din aceste obiective este importat, și pe parcusul anilor 2015-2017 politica fiscală a Republicii Moldova va trebui sa țină cont de fiecare schimbare luată conform legii.
„Îmi place să plătesc impozite.
Cu ele îmi cumpăr nivelul de civilizație”
Oliver Wendell Holmes Jr.
CONCLUZII
În urma analizei și cercetărilor efectuate au fost evidențiate, concretizate și fundamentate conceptele de bază și teoriile tradiționale macroeconomice ale politicii fiscale. Influența cantitativă și calitativă asupra modulului de constituire a veniturilor statului și implicit, asupra posibilităților de a cheltui banii publici este legată de dimensionarea bazei fiscale impozabile și de implicațiile acesteia asupra repartizării sarcinii fiscale asupra subiecților impozabili în economie în legătură cu aceasta guvernele, sunt preocupate în politica fiscală de problema alegerii impozitelor pentru finanțarea necesităților proprii.
Actualmente, Republica Moldova evoluează spre o structură de impozite proprie a țărilor avansate, fără de a ține cont de condițiile sociale și economice specifice etapei date de dezvoltare a republicii. Rămîne totuși întrebarea, urmează oare Republica Moldova să copie sistemele fiscale specifice țărilor Europei de Vest, dacă ele nu sunt efective din punct de vedere economic.
Viitorul oricărui stat modern este de neconceput fără un sistem fiscal performant prin randament și suportabilitate din partea contribuabililor. Starea prezentă de prosperitate a unui stat contemporan este dependentă în măsură de propriul sistem fiscal, de felul în care acesta a fost conceput, în acest context, sistemul de impozite și taxe, precum și politica cheltuielilor publice, trebuie să implice participarea tuturor persoanelor fizice și juridice la formarea veniturilor statului, asigurînd totodată o amplă politică socială care să stimuleze procesul de economisire și investiție.
Prin prezentul cod fiscal se stabilesc obiectivele politicii fiscale în Republica Moldova, statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale și al altor participanți la relațiile reglementate de legislația fiscală, principiile de determinare a obiectului impunerii, principiile evidenței veniturilor și cheltuielilor deduse, modul și condițiile de tragere la răspundere pentru încălcarea legislației fiscale, precum și modul de contestare a acțiunilor organelor fiscale și ale persoanelor cu funcții de răspundere ale acestora.
Astfel din cele menționate anterior, privind politica fiscală, se concluzionează următoarele:
politica fiscală este un instrument principal al unui stat;
prin intermediul politicii fiscale se protejează și se încurajează diferite ramuri economice;
intrumentele care stau la baza politicii fiscale sunt:impozitele, taxele etc.;
politica fiscala asigura statul cu resurse financiare, pentru o bună dezvoltare;
reformele fiscale aplicate in Republica Moldova sunt menite să asigure o poziție unică fata de contribuabili;
se preconizează că dacă politica fiscală va îndeplini obiectivele propuse, atunci va adera și se va dezvolta cu succes în Uniunea Europeană.
Aplicarea în practică a politicii fiscale nu e atît de simplă,precum apare în teorie. Politica fiscală nu poate să rezolve problemele apărute într-o economie cuprinsă de criză și nici nu are posibilitatea de a menține procesul de stabilizare economică în condițiile unui șomaj în creștere sau a unei rate înalte a inflației.
În acest caz, statul trebuie să utilizeze intrumentele monetare, cu efecte imediate pentru a stimula investițiile și producția. În paralel, se poate ajusta politica fiscală, fapt ce presupune o modificare a impozitelor și a cotelor de impunere și a structurii cheltuielilor publice în scopul atingerii obiectivelor privind stimularea producției și stoparea inflației.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crearea Unui Sistem Fiscal Eficace In Republica Moldova (ID: 138581)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.