Crearea Si Evolutia Comunitatilor Europene

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………………………………03

Capitolul 1. Crearea celor trei Comunități Europene

Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului………………………………………..06

Crearea Comunității Economice Europene (Piața Comună) și a Comunității Europene

a Energiei Atomice………………………………………………………………………………………………07

Tratatul de la Brxelles privind fuziunea executivelor……………………………………………..09

Capitolul 2. Evoluția Comunităților Europene

2.1. Europa celor 9 state ………………………………………………………………………………………………..10

2.2. Europa celor 10 state și Europa celor 12 state……………………………………………………………11

2.3. Tratatul de la Maastricht din 1992 și crearea Uniunii Europene…………………………………15

2.4. Europa celor 15 state ……………………………………………………………………………………………..17

Capitolul 3. Realizarea Uniunii Monetare Europene

3.1. Procesul de realizare a Uniunii Europene Monetare și trecerea la moneda

unică europeană…………………………………………………………………………………………………….16

3.2. Tratatul de la Nissa………………………………………………………………………………………………….19

3.3. Tratatul de la Lisabona……………………………………………………………………………………………20

Capitolul 4. Uniunea Europeană,prezent și perspective

4.1. Uniunea celor 28 de state independente și suverane…………………………………………………..22

4.2. Viitorul Uniunii Europene,adoptarea proiectului Constituției U.E………………………………25

4.3. Invitarea Turciei ,o decizie istorică……………………………………………………………………………29

4.4. Impasul creat de respingerea tratatului constituțional în unele

state membre…………………………………………………………………………………………………………….30

Capitolul 5. Natura juridică și obiectivele Uniunii Europene

Natura juridică a Uniunii Europene……………………………………………………………………..32

Obiectivele Uniunii Europene………………………………………………………………………………33

Mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Europene

Cei 3 piloni ai Uniunii Europene…………………………………………………………………………..34

5.3. Uniunea Europeană,cadru complex și atipic de funcționare

a Instituțiilor Comunitare…………………………………………………………………………………………..35

5.4. Aderarea la Uniunea Europeană.Excluderea și retragerea

din Uniunea Europeană………………………………………………………………………………………….36

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………….38

Anexă……………………………………………………………………………………………………………………………46

Spețe……………………………………………………………………………………………………………………………..56

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………59

Introducere

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese: cele ale S.U.A., care doreau impulsionarea țărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic, și interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei.

Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face față dominației crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanță în estul Europei, iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenței americane în zona europeană.

Pe de altă parte, relațiile postbelice dintre țările europene nu puteau să nu fie influențate de preocuparea, justificată de altfel, de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război.

Două soluții erau posibile din acest punct de vedere: divizarea Germaniei, realizată deja, să fie dublată de o înapoiere economică a Germaniei de Vest, în așa fel încât potențialul său militar să fie compromis definitiv, sau, dimpotrivă, dezvoltarea ei economică să fie impulsionată, pentru a rezista expansiunii comunismului.

Evident că cea de-a doua soluție a fost preferată, ea fiind de altfel și în concordanță cu filosofia occidentală. Trebuia asigurată însă o legătură foarte puternică, o interdependență economică și militară între Germania și celelalte țări vestice, astfel ca un nou război să fie imposibil de declanșat.

Dorința S.U.A. de a reînarma Germania de Vest în vederea alăturării acesteia la efortul comun european de rezistență împotriva comunismului nu convenea însă Franței, care se opunea unei reînarmări necontrolate a Germaniei și dorea să păstreze tutela internațională asupra regiunilor Saar și Ruhr, „leagănul” siderurgiei germane. Ideea reconcilierii franco-germane și a unității europene a avut susținători marcanți încă din primii ani de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franța și Germania să construiască „Statele Unite ale Europei”. După cum se observă, era o sugestie care nu includea Marea Britanie, fidelă S.U.A și izolării ei insulare.

Primele încercări de cooperare economică și militară între statele Europei occidentale sunt marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care, în esență, relevă dorința statelor de a-și păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare.

Abordarea interguvernamentală este profund opusă celei comunitare, așa cum vom vedea în cursul acestei secțiuni: în interguvernamentalitate nu există transfer de competențe, statele implicate fiind angajate doar pe calea cooperării, concertării eforturilor, iar decizia este luată prin consens, neavând forță juridică sau obligativitate. O altă inițiativă de apropiere din punct de vedere economic și militar între statele occidentale are loc în 1948, când Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg semnează la Bruxelles un tratat pe 50 de ani, cunoscut sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale. Șase ani mai târziu, celor cinci li se alătură Germania și Italia și, ulterior, Portugalia, Spania și Grecia, însă în practică Uniunea este înlocuită tot mai mult de nou creata N.A.T.O. (1949).

Considerată, mult timp, „frumoasa din pădurea adormită a organizațiilor europene”, datorită rolului său redus în arhitectura europeană, U.E.O. și-a regăsit rolul după semnarea Tratatului de la Maastricht, conform căruia este chemată să devină „brațul înarmat” al Uniunii Europene . Sistemul U.E.O. cuprinde patru grade de asociere: membri efectivi (cele 10 state membre ale U.E. și ale N.A.T.O.), membri asociați (statele membre N.A.T.O., dar nemembre ale U.E. – Islanda, Norvegia și Turcia), parteneri asociați (state care nu sunt nici membre N.A.T.O. și nici membre ale U.E.) și state ce au statut de observator (Danemarca și Irlanda).La propunerea Franței, 10 țări europene semnează în 1949 Tratatul de la Londra, pe baza căruia ia ființă Consiliul Europei, cu sediul la Strassbourg. în prezent, organizația cuprinde majoritatea statelor europene (printre care și România); toate statele membre ale Uniunii Europene sunt și membre ale Consiliului Europei.

For de cooperare interparlamentară, de dialog politic în vederea creării „Marii Europe” federale, Consiliul Europei are un rol consultativ; cu toate acestea, organizația se poate mândri cu câteva realizări deosebit de importante, dintre care se detașează adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950), urmată de constituirea Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), mecanism juridic ce garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administrațiile și tribunalele democrațiilor europene și permite examinarea recursurilor individuale ale cetățenilor împotriva propriilor jurisdicții naționale. Mai remarcăm semnarea în 1980 a Convenției privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților locale.

Dintre nerealizările acestei organizații pot fi enumerate: tensiunile existente încă în problema minorităților din state ca Belgia, țările baltice; eșecul stabilirii prin compromis a frontierelor geografice dintre Europa și Asia și a încadrării fostelor state sovietice într-un continent sau altul, problemă direct legată de accesul acestor state în Consiliul Europei cu drepturi depline .

Organele Consiliului Europei sunt Adunarea Parlamentară, compusă din parlamentari naționali, care votează rezoluții, aceste rezoluții fiind transmise apoi Comitetului de miniștri, organ de decizie format din Miniștrii de externe ai țărilor membre, care decid în unanimitate. Organului deliberativ și celui de decizie li se adaugă un purtător de cuvânt al democrației locale, Congresul autorităților regionale și locale.

Capitolul 1.

Crearea celor trei Comunități Europene

1.1. Crearea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (1951)

Franța și Germania invită la Paris statele europene în vederea constituirii unei comunități a cărbunelui și oțelului,astfel încât să aibă materia primă,forța de muncă și desfacerea asigurată. R ăspund prompt Italia și țările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), în timp ce Marea Britanie refuză să participe .Cele șase state europene semnează, la Paris, Tratatul privind instituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), al cărei prim președinte este numit chiar Jean Monnet, „arhitectul” integrării europene. Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani.Prin Tratatul C.E.C.O. ia naștere o organizație internațională atipică, înzestrată cu o instituție de decizie supranațională, Înalta Autoritate, ale cărei decizii leagă cele șase state din punct de vedere juridic în domeniul producției de cărbune și oțel. Sunt create, de asemenea, un Consiliu de miniștri, o Adunare Comună cu rol consultativ, desemnată indirect, și o Curte de Justiție. Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică și ocuparea forței de muncă, precum și creșterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria minieră și siderurgică. De asemenea, era vizată crearea unei piețe unice pentru cărbune și oțel și prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.

1.2. Crearea Comunității Economice Europene și a Euratom (1957)

La scurt timp după instituirea C.E.C.O., în 1952, s-a încercat și constituirea unei forțe europene comune de apărare (Comunitatea Europeană pentru Apărare), care să împiedice formarea unei armate vest-germane de sine stătătoare, însă Tratatul privind instituirea C.E.A. nu a fost ratificat de Franța, proiectul fiind abandonat în 1954.

În urma eșecului Comunității Europene pentru Apărare, Jean Monnet a ajuns la concluzia că nu domeniul militar este cel prioritar în vederea realizării unei uniuni mai strânse între statele europene, ci sectorul economic.

După expirarea mandatului său de președinte al Înaltei Autorități a C.E.C.O., Monnet a refuzat reînvestirea în funcție, dedicându-și întreaga energie activității de lobby.

Din fruntea unui grup de presiune foarte influent, Comitetul de acțiune pentru Statele Unite ale Europei, el a reușit să promoveze ideea creării unei piețe economice comune între cei șase.De asemenea, rațiunile pentru care s-a justificat întemeierea C.E.C.O. subzistau și în cazul domeniului energiei atomice, o industrie esențială atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.Rezultatul lobby-ului se face simțit în 1957, când aceleași state, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, semnează la Roma alte două tratate: Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (C.E.E.), respectiv Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM).

Tratatul C.E.E. consacră, la rândul său, un set de instituții menite să ducă la îndeplinire obiectivele sale: Comisia, Consiliul de miniștri, Parlamentul, Curtea de Justiție.

Diferența față de instituțiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care o avea Comisia C.E.E. în raport cu echivalenta sa, înalta Autoritate a C.E.C.O., și, proporțional, în rolul preeminent al Consiliului de miniștri al C.E.E. în raport cu cel rezervat Consiliului de miniștri al C.E.C.O.

De asemenea, o altă deosebire între Tratatul de la Paris și cel de la Roma constă în faptul că primul a fost încheiat pe o durată inițială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.

Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe interne unice europene. Tratatul EURATOM, pe de altă parte, se aseamănă cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia.

Comunitățile europene au înregistrat un succes fulminant în primii ani după 1958: comerțul între cele șase state membre a crescut anual cu aproape 30%; programul de eliminare a taxelor vamale între țările membre (uniunea vamală), proiectat să fie finalizat la sfârșitul anului 1969, s-a realizat cu un an și jumătate mai repede, la fel procesul de introducere a tarifului vamal extern comun.

Mai anevoioasă a fost realizarea unui alt obiectiv economic al Tratatului de la Roma, și anume politica agricolă comună (PAC).

Politica din agricultură se baza mai mult pe protecționism decât pe comerțul liber, datorită influenței pregnante a Franței, care dorea să-și protejeze fermierii. De altfel, problema PAC va determina disensiuni permanente în sânul Comunității europene, pe toată perioada evoluției acesteia, până în zilele noastre.

Problema de la care a pornit dificultatea realizării PAC a fost creșterea spectaculoasă, în anii '60-'70, a producției agricole în Comunitatea europeană, depășindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor membre, și scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură. Stoparea acestei evoluții a constituit una din preocupările instituțiilor comunitare, care adoptă un plan de acordare a unor stimulente financiare substanțiale pentru creșterea dimensiunilor fermelor, mecanizarea agriculturii și renunțarea la cultivarea unor terenuri mai puțin fertile.

Progresul economic înregistrat de „Cei Șase” a provocat invidia Marii Britanii care, de teama de a nu fi lăsată pe din afară din sfera comerțului european, a inițiat crearea Asociației Europene a Liberului Schimb, alături de Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia (Stockholm, 1960).

A.E.L.S. nu a asigurat însă o legătură la fel de strânsă între statele membre în comparație cu Comunitățile europene.

1.3. Tratatul de Ia Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965)

Cele trei comunități – C.E.C.O., C.E.E. și EURATOM, au funcționat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.

De la acest moment, comunitățile, deși rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), vor avea ca instituții comune Comisia Europeană (formată din fuziunea înaltei Autorități cu Comisia C.E.E.), Consiliul Comunităților Europene, Curtea Europeană de Justiție și Adunarea Parlamentară.

Datorită faptului că numai sistemul instituțional al celor trei comunități a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunitățile europene, însă în mod uzual, până la crearea Uniunii europene, a fost utilizată sintagma Comunitatea europeană, și abrevierile C.E.E., respectiv CE.

Conform Tratatului de la Roma, în perioada de tranziție, care era programată să se încheie în 1965, Consiliul Comunităților europene, format din miniștrii de externe ai statelor membre, trebuia să ia majoritatea deciziilor cu unanimitate de voturi.

Exact atunci când această perioadă de tranziție urma să se încheie, iar deciziile să înceapă să fie luate cu majoritate calificată de voturi, izbucnește o criză majoră între Franța condusă de președintele de Gaulle și ceilalți membri ai Comunităților europene.

De Gaulle nu era dispus să accepte ca votul Franței să fie ignorat în chestiunile majore; în 1965, propunerile președintelui Comisiei Europene, Walter Hallstein, de finanțare a PAC, de creare a propriilor resurse financiare ale Comunităților europene și de extindere a puterilor bugetare ale Parlamentului European se lovesc de opoziția Franței, care boicotează în următoarele 6 luni lucrările Consiliului Comunităților europene, adoptând așa-numita politică a „scaunului gol”.

Deoarece prezența Franței era considerată esențială în angrenajul Comunităților europene, celelalte state cedează și se încheie Compromisul de la Luxemburg, care, „constatând un dezacord”, statuează, în esență, că oricare din „Cei Șase” au drept de veto atunci când le sunt afectate interesele lor cele mai importante Aceasta va fi regula până la Actul Unic European din 1986. Criza a produs perturbarea activității Consiliului Comunităților europene, întărind interguvernamentalismul în detrimentul adâncirii procesului integrării și a abordării comunitare.

Capitolul 2.

Evoluția Comunităților Europene

2.1.„Europa celor „ 9 ” state

Încercările de aderare ale celor trei țări au debutat în 1961. Marea Britanie și-a reconsiderat poziția față de Comunitatea europeană, convinsă fiind și de faptul că A.E.L.S. este o organizație prea slabă pentru a-i satisface interesele economice .

Cererea de aderare s-a lovit însă de opoziția fermă a Franței, al cărei președinte, Charles de Gaulle, nu vedea cu ochi buni apropierea prea strânsă între Marea Britanie și S.U.A., precum și încercările acesteia de a obține facilități vamale și economice pentru celelalte state din A.E.L.S.

Din nou, celelalte state membre ale Comunităților europene au cedat în fața punctului de vedere francez, cu toate argumentele care existau în favoarea admiterii Marii Britanii. în consecință, Irlanda și Danemarca și-au retras și ele cererile de aderare.

O a doua încercare de aderare a celor trei candidate are loc în 1967, însă finalul negocierilor este același.

În fine, demisia și ulterior decesul președintelui de Gaulle deschid calea aderării celor trei state europene, acceptată de noul președinte francez, Georges Pompidou. Semnate la Bruxelles, în 1972, tratatele de aderare intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.

Șefii statelor membre decid la această întrunire înființarea Fondului european pentru Dezvoltare Regională, ce are ca scop reducerea decalajelor între regiunile mai favorizate și cele mai dezavantajate ale Comunității.

Cu același prilej s-a hotărât crearea unui forum de discuții și consultări între șefii de state și de guverne, Consiliul European, cu întâlniri trianuale. Ulterior, întâlnirile s-au redus la două pe an.

Diferențele de opinie existente între Marea Britanie și restul statelor membre nu încetează odată cu aderarea acesteia. Chestiunile bugetare au fost cel mai greu de surmontat, deoarece Marea Britanie contribuia cu sume foarte mari la bugetul comunitar, în timp ce cheltuielile bugetare erau alocate în mare măsură sprijinirii agriculturii, aspect din care britanicii nu câștigau prea multe, ei fiind mari importatori de produse agricole.

Soluția provizorie este găsită în 1975, printr-un „mecanism corector” destul de complex, care reașeza sarcinile comunitare datorate de Marea Britanie, însă care era în același timp o încălcare a principiului solidarității comunitare ; în cele din urmă, în 1984, la Fontainebleau, sub președinția franceză a Consiliului CE., problema bugetară este rezolvată, prin reducerea contribuțiilor financiare ale Marii Britanii, reducerea fondurilor pentru agricultură și sporirea resurselor proprii ale Comunității europene.

2.2. „Europa celor 10”,(aderă Grecia 1981) și „Europa celor 12”,( aderă Spania și Portugalia 1986)

Grecia și-a depus candidatura în 1975 și negocierile au durat destul de puțin, datorită concesiilor făcute de guvernul elen, dornic să intre ca membru cu drepturi depline cât mai rapid. în consecință, la 1 ianuarie 1981, Grecia devine efectiv membră cu drepturi depline a Comunităților europene.

Candidaturile Spaniei și a Portugaliei, țări abia ieșite de sub regimuri dictatoriale, depuse în 1977, au stârnit reacția fermierilor francezi, care se temeau de concurența fermierilor din aceste țări ; de această dată însă, Franța se rezumă la întârzierea negocierilor, fără a folosi dreptul de veto, aderarea celor două candidate având loc în 1986.

2.3. Actul Unic European (1986)

Semnat la Luxemburg, Actul Unic European a avut menirea de a amenda tratatele institutive al Comunităților europene, de a da un nou imbold construcției europene aflate într-un impas. „Euroscepticismul” instalat în statele membre fusese alimentat de stagnarea economică a Comunității în comparație cu S.U.A. și Japonia.

Sunt vizate aspecte cum ar fi desăvârșirea pieței unice, politica de cercetare și dezvoltare, sistemul monetar european (SME), extinderea votului majoritar în cadrul Consiliului CE., întărirea rolului Parlamentului European etc.

Programul de realizare a pieței interne unice, ce urma să fie finalizat până în decembrie 1992, cuprindea un set de 300 de măsuri, vizând înlăturarea barierelor care încă existau în calea comerțului intracomunitar.

De asemenea, programul de cercetare tehnologică viza aducerea Comunității europene la egalitate cu Japonia și S.U.A., state avansate în domeniul tehnologic și beneficiare ale „celei de-a treia revoluții industriale”.

Criza bugetară declanșată după intrarea Spaniei și Portugaliei în Comunitate a determinat Comisia să adopte o serie de măsuri, la inițiativa președintelui acesteia, Jacques Delors. „Pachetul Delors”, menit să așeze fondurile comunitare pe baze mai solide, a fost adoptat după mai multe discuții contradictorii între Marea Britanie și partenerii europeni; în cele din urmă, s-a semnat Acordul de la Bruxelles, care prevedea dublarea fondurilor structurale destinate zonelor dezavantajate din punct de vedere economic, dar și controlul mai strict al cheltuielilor destinate agriculturii.

De asemenea, tot în 1988 se repune pe tapet ideea Uniunii Economice și Monetare, U.E.M., președintele Comisiei, Jacques Delors, fiind însărcinat cu coordonarea unui comitet de pregătire a realizării acesteia.

2.4. Tratatul de la Maastricht (1992). Crearea Uniunii Europene

Guvernul francez și cel german au colaborat în mod eficient în scopul convingerii celorlalți parteneri europeni de necesitatea organizării a două Conferințe interguvernamentale, una dedicată uniunii economice și monetare și a doua vizând realizarea uniunii politice, astfel încât procesul de adâncire a integrării europene să fie impulsionat.

Cele două Conferințe interguvernamentale au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, care a fost analizat de Consiliul European în 1991.

Adoptat în 1992, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat „cea mai importantă reușită din istoria Comunităților europene de la semnarea Tratatului de la Roma”. El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive.

Structura tratatului poate fi comparată cu un „templu”, format dintr-un „frontispiciu” (care enumera obiectivele sale: cetățenia europeană, piața unică, integrarea economică și politica externă comună) și trei „piloni” -se face pentru prima dată referire la cei trei „piloni” pe care se întemeiază Uniunea Europeană :

primul, cu caracter comunitar, relevă în esență Comunitatea europeană (sau, mai exact, „Comunitățile europene”), punând accentul pe principiul subsidiarității, recunoscut în relațiile dintre Uniune și statele membre, pe crearea unei cetățenii europene , pe uniunea economică și monetară, pe unele domenii specializate (cultură, protecția consumatorului) și pe întărirea controlului exercitat de Parlamentul European;

b) al doilea „pilon” are un caracter interguvernamental și se referă la politica externă și de securitate comună;

c) în sfârșit, al treilea „pilon”, de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiție și poliție, pentru a permite libera circulație a persoanelor.

Merită menționate, în acest context, și principiile Uniunii Europene, inserate în art. 6 din Tratat: „Uniunea este întemeiată pe principiile libertății, democrației, respectului față de drepturile omului și a libertăților sale fundamentale, precum și pe statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre”.

Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. după ratificarea sa de către toate statele membre.

Ratificarea a fost facilă în cazul majorității statelor, însă a întâmpinat dificultăți în Danemarca, care, după o tentativă nereușită de ratificare în 1992, solicită și obține anumite derogări și clauze excepționale, referendumul de ratificare fiind reluat cu succes în 1993. Marea Britanie a obținut aceleași derogări, privind adoptarea monedei unice europene

Înainte de aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, Consiliul Comunităților Europene lua deciziile cu majoritate calificată de 54 de voturi din 76 posibile. Minoritatea de blocaj era, prin urmare, de 23 de voturi.

Perspectiva modificării numărului de voturi pentru obținerea minorității de blocaj de la 23 la 25 (totalul voturilor fiind acum 87), odată cu intrarea în Comunitate a celor trei state, determină Marea Britanie și Spania să declanșeze o criză instituțională pentru a obține menținerea minorității de blocaj la 23 de voturi.

Soluția la care s-a ajuns în urma Compromisului de la Ioannina (1994) este aceea ca minoritatea de blocaj să poată fi și de 23 de voturi, dacă „unii membri ai Consiliului U.E., reprezentând 23 de voturi, își manifestă intenția de a se opune la adoptarea actului comunitar. în acest caz, Consiliul va face tot posibilul pentru a ajunge în termen rezonabil și fără a prejudicia interesele comunitare la o soluție satisfăcătoare, ce poate fi adoptată cu 64 de voturi” (nu cu 62, cât ar fi fost regula). Compromisul nu a fost însă pus în practică niciodată până în prezent.

2.5. „Europa celor 15” ( aderă Finlanda, Suedia și Austria 1995)

Statele membre ale A.E.L.S., mânate de dorința de a nu rămâne în afara relațiilor economice stabilite între țările membre ale U.E., acceptă, la inițiativa lui Jacques Delors, să participe împreună cu statele U.E. la crearea unui Spațiu Economic European, în care să fie implementată politica de înfăptuire a pieței unice europene.

Treptat însă, patru dintre ele încep negocierile cu Uniunea Europeană, iar trei dintre ele (Austria, Finlanda, Suedia) semnează tratatele de aderare în 1995.

Norvegia, deși semnează tratatul de aderare, nu reușește să-1 ratifice prin referendum (52% voturi împotrivă). Celelalte state din A.E.L.S. fie fac parte din Spațiul Economic European, însă nu doresc aderarea la U.E. – Islanda, Lichtenstein, fie au respins prin referendum Tratatul privind Spațiul Economic European (1992) – Elveția.

Noua extindere este benefică pentru Comunitate, deoarece cele trei state sunt dezvoltate economic, nu sunt o povară pentru bugetul comunitar. Inconvenientele nu întârzie însă să apară: sistemul instituțional necesită reformă, fiind amenințat de paralizie, iar noile membre sunt destul de refractare la ideea adâncirii integrării europene și la cea a dezvoltării unei politici de apărare comune.Conferința interguvernamentală începută la Torino (1996) și finalizată la Amsterdam (1997), convocată pentru a analiza rezultatele implementării tratatului de la Maastricht, s-a transformat într-un forum de dezbatere asupra transformărilor pe care trebuie să le sufere Uniunea Europeană și instituțiile acesteia în vederea funcționării cu 15 membri, respectiv 27 sau mai multe.

Se încerca obținerea unor soluții la probleme cum ar fi:

– eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor, printr-o mai bună colaborare statală în cadrul Europol-ului;

– necesitatea utilizării mai frecvente a votului majoritar în Consiliul CE., deoarece unanimitatea era tot mai greu de obținut;

– ponderarea voturilor în Consiliul C.E., astfel încât alianțe ale statelor mai mici să nu depășească voturile statelor mai mari;

– alocarea locurilor în Comisia Europeană – fiecare stat are dreptul la un comisar sau numărul acestora trebuie limitat?

– politicile în justiție și afaceri interne trebuie rezervate în continuare procedurilor interguvernamentale, sau să revină spre decizie instituțiilor comunitare?

Marea Britanie s-a opus vehement schimbării modalităților de vot în cadrul Consiliului U.E., adoptând chiar o politică apropiată de politica „scaunului gol” franceză; astfel, în mod bizar, miniștrii britanici s-au opus tuturor inițiativelor ajunse pe masa Consiliului, inclusiv a celor avansate de Marea Britanie. în cele din urmă, venirea la putere a lui Tony Blair a rezolvat criza, britanicii acceptând clauzele tratatului.

Menit să completeze dispozițiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam reglementează, așadar, unele aspecte particulare, cum ar fi eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulații a persoanelor (statele sunt impulsionate să colaboreze mai strâns în cadrul Europol-ului), crearea unor instituții comunitare care să facă față unei Uniuni Europene lărgite, cuprinzând țări din Europa centrală și de est (decizii luate cu majoritate calificată, numirea președintelui Comisiei cu aprobarea Parlamentului European etc.).

Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou, cooperarea întărită, menit a încuraja statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe calea integrării europene. Acționând în domenii care nu aparțin exclusiv Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce privește realizarea obiectivelor Uniunii, însă numai dacă acest lucra nu este posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar.

Capitolul 3.

Realizarea Uniunii Monetare Europene

3.1. Procesul de realizare a Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.).

Trecerea la moneda unică europeană

În timp ce Actul Unic European din 1986 nu conține niciun fel de angajament sau prevedere referitoare la Uniunea Economică și Monetară, într-un preambul din 1972 este statuat faptul că șefii statelor membre au aprobat un obiectiv relativ la instituirea unei Uniuni Economice și Monetare. Acesta a fost catalizatorul pentru a readuce problema pe agenda politică a summitului de la Hannover din 1988. Cu prilejul acestei reuniuni a Consiliului European, a fost confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice și Monetare. De asemenea, Consiliul a încredințat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea președinte al Comisiei Europene, mandatul de a studia și formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni. Din comitet făceau parte guvernatorii Băncilor Centrale naționale din Comunitatea Europeană, precum și Alexandre Lamfalussy, director general la acel moment al Băncii Reglementelor Internaționale, Niels Thygesen, profesor danez de economie și Miguel Boyer, la acea dată președinte al Banca Exterior de Espana.Raportul elaborat de acest comitet, cunoscut sub numele de ''Raportul Delors'', propunea realizarea Uniunii Economice și Monetare în trei etape diferite, dar evolutive.

Prima etapă a UEM

În temeiul raportului Delors, Consiliul European reunit la Madrid în 26-27 iunie 1989 a hotărât ca prima etapă a realizării Uniunii Economice și Monetare să debuteze la 1 iulie 1990. Prima etapă presupune desăvârșirea pieței interne, precum și stabilirea orientărilor comune ale politicii economice (în domeniul bugetar și monetar). În principiu, la 1 iulie 1990 au fost eliminate toate restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre. În vederea realizării etapelor a II-a și a III-a și pentru a pune bazele structurii instituționale necesare, se impunea revizuirea Tratatului CEE. În acest scop, în 1991 a fost convocată o Conferință Interguvernamentală (CIG), dedicată Uniunii Economice și Monetare, care s-a desfășurat în același timp cu o Conferință Interguvernamentală privitoare la Uniunea Politică.

A doua etapă a UEM și TUE

Aceasta implică crearea unui Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC), având ca sarcină coordonarea politicilor monetare naționale și elaborarea unei politici monetare comune la nivel comunitar.

Tratatul asupra Uniunii Europene este cel care a stabilit fundamentele relative la înaintarea către Uniunea Economică și Monetară, stipulând în acest sens că a II-a etapă a UEM debutează la 1 ianuarie 1994, conform art. 109E. Tratatul de la Maastricht a adăugat un nou articol, 3a, Părții I a Tratatului CE, care cuprinde dispozițiile referitoare la principiile fundamentale. Acesta dispune ca activitățile statelor membre și ale Comunității trebuie să cuprindă adoptarea unei politici economice, bazată pe o strânsă coordonare a politicilor statelor membre în ceea ce privește piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Acțiunea ștatelor membre și a Comunității presupune fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb, care să conducă la introducerea unei monede unice, ECU, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Comunității, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise în care concurența este liberă. Această acțiune implică respectarea următoarelor principii directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare solide, precum și o balanță de plăți stabile. De remarcat însă că Uniunea Monetară nu este plauzibilă fără adoptarea unor măsuride control la nivel central, în ce privește politica fiscală și în special în domeniul bugetar. Tratatul cuprinde și o serie de dispoziții relative la politica monetară. Conform art. 109F, începând cu a II-a etapă a UEM, este înființat un Institut Monetar European (IME). Acesta a fost predecesorul Băncii Centrale Europene (BCE), instituție care și-a început misiunea odată cu a III-a etapă a UEM. Până la 31 decembrie 1996, Institutul Monetar European a avut rolul de a specifica cadrul organizatoric, logistic și normativ pentru ca SEBC să-și poată îndeplini atribuțile în cea de-a III-a etapă. Statele membre trebuiau să se asigure că băncile lor centrale sunt independente și consideră politica cursului de schimb o problemă de interes comun. În scopul completării și clarificării măsurilor din Tratat referitoare la UEM, Consiliul European a adoptat în iunie 1997 Pactul de Stabilitate și Creștere, cuprinzând două regulamente, menit să asigure disciplina bugetară în contextul Uniunii Economice și Monetare. În mai 1998, Pactul a fost completat printr-o declarație a Consiliului, prin care se reafirmau angajamentele statelor membre.

A treia etapă a UEM

A fost stabilită să debuteze la 1 ianuarie 1999. În acest sens, Tratatul conține criterii detaliate relative la trecerea de la II-a la a III-a etapă. Astfel, Comisia și Institutul Monetar European înaintează Consiliului rapoarte privind progresul statelor membre în realizarea UEM. Aceste rapoarte examinează dacă Băncile Centrale ale statelor membre îndeplinesc criteriul independenței, dar în special verifică satisfacerea criteriului privind convergența. Îndeplinirea acestor criterii constituie o condiție esențială pentru ca un stat membru să treacă la moneda unică. Statele membre care nu îndeplinesc criteriile sunt denumite „state care fac obiectul unei derogări”. Situația lor este reevaluată cel puțin odată la doi ani, pentru a se determina dacă îndeplinesc condițiile cerute. În tot timpul în care aceste state rămân în afara zonei monedei unice, unele prevederi ale Tratatului nu le sunt aplicabile. În temeiul rapoartelor elaborate de Comisie și de Institutul Monetar European, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, la recomandarea Comisiei, evaluează pentru fiecare stat membru îndeplinirea de către acesta a condițiilor privind adoptarea monedei unice. De asemenea, Consiliul evaluează dacă majoritatea statelor membre satisfac aceste condiții. Ulterior acestei evaluări, Consiliul trimite concluziile sale sub forma unei recomandări Consiliului reunit la nivel de șefi destat sau de guvern. Parlamentul European trebuie și el consultat, înaintându-și avizul Consiliului reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern. Consiliul reunit astfel trebuie să hotărască cu majoritate calificată, ținând seama și de recomandarea Consiliului, dar nu mai târziu de 31 decembrie 1996, dacă majoritatea statelor membre îndeplinesc condițiile pentru adoptarea unei monede unice. De asemenea, trebuie să decidă dacă este potrivit pentru comunitate să intre în a treia etapă, iar dacă da, să stabilească începerea acesteia. În cazul în care data începerii celei de-a III-a etape nu a fost fixată până la finalul anului 1997, atunci va debuta la 1 ianuarie 1999.Trecerea la cea de-a treia etapă a UEM a avut repercusiuni și asupra structurilor instituționale, politicii economice și politicii monetare. Institutul Monetar European și-a încheiat misiunea, odată cu înființarea Băncii Centrale Europene la 1 ianuarie 1998. La 2 mai 1998, Consiliul reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern la Bruxelles a decis în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condițiile necesare pentru participarea la a III-a etapă a UEM și adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda. Regatul Unit a negociat un protocol care a fost anexat TUE, în care se specifică faptul că nu este ținut a trece la a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, chiar dacă îndeplinește criteriile de convergență. Cea de-a III-a și ultima etapă a UEM a început la 1 ianuarie 1999, cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante inițial la UEM și cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea Băncii Centrale Europene. Numărul statelor participante a ajuns la 12 la 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a III-a etapă a UEM. La 1 ianuarie 2002 au fost introduse noile bancnote și monede, iar monedele naționale au fost retrase din circulație, până la finalul lunii februarie 2002. În prezent, 17 state membre au adoptat moneda unică Euro: Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda, Luxemburg (1999), Grecia (2001), Slovenia (2007), Cipru, Malta (2008), Slovacia (2009) și Estonia (2011)formând ceea ce este cunoscut sub denumirea de „zona euro”.

3.2. Tratatul de la Nisa (2001)

Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără precedent în ultimele două decenii: căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, pași repezi înainte.

Includerea țărilor din Europa centrală și de est, precum și a Ciprului, Maltei și Turciei în calculele de extindere, constituie o acțiune de o importanță istorică pentru Uniunea Europeană.

Obiectivul propus necesită schimbări destul de importante în mecanismele de funcționare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferința interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000.Conferința avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de la Maastricht, ce sunt necesare a fi făcute în vederea funcționării Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările sale au fost încheiate de Consiliul European, întrunit tot la Nisa și care a reafirmat importanța istorică a lărgirii, principiul integrării diferențiate, în funcție de performanțele fiecărei țări, însă și pe acela al posibilității pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.Tratatul de la Nisa conține prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecționarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritatea instituțiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privința organizării lor, cât și a competențelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E. etc.O altă realizare importantă a Conferinței interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conținut mai extins decât aceasta.

3.3. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului juridic al Uniunii. Condițiile impuse de trecerea de la 15 la 28 de state membre au făcut necesară reformarea instituțiilor Uniunii, precum și a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienței întregului sistem comunitar.Noul Tratat de organizare și funcționare a Uniunii Europene a fost semnat de către șefii de stat/guvern ai statelor membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată la 13 noiembrie 2009. România a fost unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.După eșecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, cunoscut sub numele de Tratatul Constituțional, un pas important în reluarea procesului de reformare a Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea și adoptarea Declarației de la Berlin pentru aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul, adoptat la 25 martie 2007 de cele 27 de state membre și de instituțiile Uniunii, subliniază realizările Uniunii de la crearea sa și reafirmă solidaritatea statelor membre în jurul unor proiecte și obiective comune pentru viitor.

Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a Uniunii și a adoptat un mandat clar și detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului în decembrie 2007, la Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această temă, fiind conștientă de importanța noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii și a modalităților în care aceasta va răspunde așteptărilor cetățenilor europeni, inclusiv celor români.

Tratatul de la Lisabona, la fel ca și Tratatul de la Amsterdam și, respectiv, Tratatul de la Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul privind funcționarea Uniunii (TFUE), care reprezintă tratatele de bază ale Uniunii și au o valoare juridică egală. Tratatul de la Lisabona conține, de asemenea, o serie de Protocoale și de Declarații.

Principalele reforme ale Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona este esențial pentru a asigura funcționarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 28 de state membre și aproximativ 500 de milioane de cetățeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituționale și mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă față provocărilor globale și să răspundă așteptărilor cetățenilor europeni, inclusiv cetățenilor români.România a susținut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a in Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Capitolul 4.

Uniunea Europeană,prezent și perspective

4.1. Europa celor 28 de state independente și suverane

Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol important în dezvoltarea sa istorică. De la cele șase state inițial implicate în procesul de integrare, s-a ajuns în prezent la 28 și se prefigurează chiar o Uniune cu 30 de membri. La o analiză mai atentă, se poate constata că, departe de a încetini ritmul de adâncire a integrării, extinderea continuă a Uniunii a favorizat acest proces, extinderea și adâncirea integrării fiind, prin urmare, complementare, nu contradictorii.

Deși toate statele candidate au pornit la drum cu șanse egale, accederea lor în structurile comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferențele sensibile de progres economic spre o economie de piață viabilă înregistrate de acestea .

a) Acordurile de asociere. Majoritatea statelor care au făcut parte din blocul comunist au semnat cu Comunitățile europene așa-numitele „acorduri de asociere”, devenind astfel țări asociate la Uniunea Europeană.

Acordurile de asociere au menirea de a apropia politic și economic statele candidate de Uniune, de a stabili un cadru adecvat pentru integrarea graduală a acestora în Comunitate.

Acorduri de asociere au fost semnate cu Turcia (1987) , Cipru, Malta (1990), Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (1995), Cehia, Slovenia (1996).

b) Consiliul European de la Copenhaga, din 1993, a reiterat principiul continuării lărgirii Uniunii către Est, stabilind și criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a finaliza perioada de tranziție și a deveni membre cu drepturi depline ale Comunității:

– criteriul politic: stabilitatea instituțiilor, care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile fundamentale ale omului și protecția minorităților;

– criteriul economic: existența unei economii de piață funcționale și a capacității de a face față presiunii și concurenței economice din Uniunea Europeană;

– criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar -legislația primară și derivată care guvernează funcționarea Uniunii. Statul candidat trebuie să se alinieze celorlalte state membre în procesul de desăvârșire a uniunii politice, economice și monetare.

c) Consiliul European de la Essen (1994) a stabilit strategia de preaderare a statelor asociate, bazată pe programul PHARE, ca principal instrument financiar.

d) Agenda 2000, document al Comisiei Europene publicat în 1997, care tratează problema finanțării Uniunii în perioada 2000-2006, perioada marii extinderi spre est, proiectează anumite principii de acțiune pentru viitor, printre care se numără și lărgirea Uniunii . Se consideră că negocierile de aderare pot fi inițiate mai întâi cu Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia și Slovenia.

Atât aceste țări, cât și celelalte state candidate, au primit o „foaie de parcurs” care trasează drumul de urmat în vederea adoptării acquis-ului comunitar.

e) Consiliul European de la Luxemburg (1997) aprobă concluziile Comisiei prezentate în Agenda 2000 și decide că negocierile vor începe cu 6 state (cele enumerate în Agenda 2000, plus Cipru) – cunoscute de acum înainte ca și Grupul de la Luxemburg.

f) La propunerea Franței, în 1997, Consiliul U.E. acceptă organizarea unor Conferințe europene, care să însoțească procesul de lărgire; la Conferințe vor participa, pe lângă membrii U.E., reprezentanții la nivel înalt ai statelor asociate U.E.

Conferințele sunt anuale, prima fiind organizată la Londra, în 1998, și constituie un forum de discuții cu privire la politicile din justiție, regionale, de apărare comună etc.

g) Negocierile de aderare încep în 1998 cu țările din Grupul de la Luxemburg. Accentul este pus pe adoptarea acquis-alui comunitar, deși se admite că aderarea este posibilă chiar dacă sunt aspecte ale acquis-alui neadoptate, urmând ca aceste lipsuri să fie acoperite în cel mai scurt timp de la aderare. De asemenea, este admisă posibilitatea unor perioade tranzitorii, în domenii limitate ca număr.

Negocierile au loc prin Conferințe interguvernamentale bilaterale în care miniștrii se întâlnesc la 6 luni, iar ambasadorii lunar.

h) Comisia Europeană își asumă rolul de a întocmi, anual, un raport de evaluare a progresului înregistrat de fiecare țară candidată în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, pe care să-1 prezinte Consiliului European.

În urma raportului întocmit, Comisia poate propune Consiliului European începerea negocierilor cu un al doilea val de țări candidate sau, dimpotrivă, reducerea sau sistarea ajutorului financiar de preaderare.

i) Consiliul European de la Berlin (1999) hotărăște crearea a două roi instrumente financiare de preaderare: ISPA – instrument structural destinat investițiilor din domeniul transporturilor și mediului, și SAPARD -instrument pentru agricultură, care să completeze programul PHARE.

j) Consiliul European de la Helsinki (1999) decide să inițieze Conferințe interguvernamentale bilaterale cu țările din cel de-al doilea val (România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta), cunoscute de acum sub denumirea de „Grupul de la Helsinki”, în vederea deschiderii negocierilor pentru aderare.

k) Consiliul European de la Laeken (2001) a luat act de raportul Comisiei Europene conform căruia, dacă procesul de negocieri și de reforme continuă în același ritm, țările candidate (cu excepția României, Bulgariei și Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârșitul anului 2002. Iată că, în acest moment, unele state din cel de-al doilea val se detașează de „colegele de grup”, trecând în primul val de aderare.

Cât despre Bulgaria și România, se spera deschiderea tuturor capitolelor de negociere până la sfârșitul anului 2002 .

l) Consiliul European de la Copenhaga (2002) anunță încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru , Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia; tratatele de aderare au fost semnate în aprilie 2003, la Atena, iar statele candidate au devenit membre cu drepturi depline din mai 2004.

Noile membre ale U.E. au participat, astfel, la alegerile pentru Parlamentul European din 2004: în același timp, au intrat în vigoare dispozițiile privind noua modalitate de vot din Consiliul U.E. și noua componență a Comisiei Europene, prevăzute în Tratatul de la Nisa.

În fine, noile state membre au participat la Conferința interguverna-mentală, programată să aibă loc după aderare, și al cărei scop a fost amendarea tratatelor institutive în vederea funcționării Uniunii Europene cu 25 de membri (și, în viitorul apropiat, cu 27 de membri).

Documentul oficial adoptat la Copenhaga arată că încheierea negocierilor cu cele 10 state conferă un nou dinamism negocierilor de aderare purtate cu România și Bulgaria, ca parte a aceluiași proces ireversibil de lărgire a Uniunii Europene. în consecință, se stabilește ca dată probabilă pentru aderarea celor două state anul 2007.

m) Aderarea României și Bulgariei (2007). La 25 aprilie 2005, la Luxembourg, România și Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care conținea însă și o clauză de salvgardare, ce putea fi activată în cazul în care cele două state nu îndeplineau în 2007 condițiile de aderare și care însemna amânarea cu un an a integrării efective în Uniune.

Clauza nu a fost însă activată, aderarea având loc conform planului, la 1 ianuarie 2007. După această ultimă extindere, Uniunea Europeană avea 27 de state membre.

n.) Aderarea Croației,la data de 01.07.2013

Începând cu data de 01.07.2013, Uniunea Europeană numără 28 de state membre: Austria, Belgia, Cehia, Cipru,Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria,România și Bulgaria,care formează împreună un spațiu de peste 4 milioane km2, cu o populație totală de peste 500 milioane de locuitori.

4.2. Viitorul Uniunii Europene. Adoptarea Proiectului Constituției Uniunii Europene

a) Propunerea Fischer . La 12 mai 2000, cu ocazia unui discurs rostit la Berlin, Ministrul de externe al Germaniei, Joschka Fischer, a dezvoltat o teorie proprie referitoare la Federația europeană. Propunerea sa federalistă este considerată una dintre cele mai elaborate și având un caracter profund „integraționist”.

După Fischer, proiectul integrării europene gândit de Monnet și Schuman și-a atins finalitatea prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam; în prezent, perspectiva extinderii Uniunii la 29 sau chiar 30 de membri impune reformarea instituțională a Uniunii, pentru a nu se ajunge la o disoluție a acesteia.

Soluția preconizată era formarea unei federații europene, bazată pe un tratat constituțional, care să fie condusă de un Parlament cu rol legislativ și un Guvern cu sarcini executive. O soluție alternativă pentru latura executivă ar fi Președintele U.E., ales direct și învestit cu plenitudinea puterilor executive.

Construcția europeană ar fi clădită pe ideea partajului de suveranitate între statele națiuni și Europa federală și pe principiul subsidiarității. De asemenea, Fischer încurajează crearea „nucleului dur” al statelor europene, care au capacitatea și voința de a înainta într-un ritm mai rapid pe calea integrării și în jurul cărora să graviteze celelalte state membre.

Propunerea ministrului german a fost primită diferit de statele membre ale U.E.: cele șase state fondatoare ale Comunităților europene s-au pronunțat favorabil, statele mai mici, cum ar fi Portugalia, Austria, Irlanda, Grecia, au reacționat negativ, având temerea că vor fi „înghițite” într-o federație dominată de „uriași”; scepticilor li se adaugă și statele care tradițional s-au opus integrării europene accentuate, și anume Marea Britanie și țările nordice. Dintre statele nou intrate, Ungaria este favorabilă federalizării, în timp ce Polonia se aliază cu statele nordice, respingând ideea.

b) Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene. Declarația privind viitorul Europei (2001). Istoria Uniunii Europene a fost marcată, în timp, așa cum am arătat, de revizuiri succesive ale tratatelor comunitare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa). Unele încununate de succes, cum este Tratatul de la Maastricht, altele mai puțin relevante în ceea ce privește adâncirea integrării și rezolvarea problemelor politice ale Uniunii (Amsterdam și Nisa), toate revizuirile au lăsat nerezolvate două aspecte esențiale pentru evitarea disoluției în viitor a Uniunii Europene: asigurarea funcționalității unei Uniuni cu peste 25 de state membre, respectiv conferirea de legitimitate instituțiilor comunitare care trebuie să reprezinte statele și popoarele europene.

Propunerea Fischer, precum și alte luări de poziție ale personalităților marcante din viața politică europeană, au relevat necesitatea deschiderii unei discuții mai ample asupra viitorului Uniunii Europene și asupra unei noi revizuiri a tratatelor comunitare, considerată necesară și inevitabilă.

În dezvoltarea acestor inițiative, Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, convins deja de timiditatea reformelor instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa, a adoptat Declarația asupra viitorului Europei, prin care s-a afirmat angajamentul Uniunii Europene de a deveni mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. De asemenea, este afirmată pentru prima dată intenția de a se adopta o Constituție europeană , în conformitate cu dorința exprimată de popoarele europene.

c) Convenția europeană (2002-2003). Este evident că integrarea europeană este și o problemă a popoarelor europene, iar prezența acestora la dezbaterea privind viitorul Uniunii este indispensabilă. Deoarece metoda revizuirii tratatelor comunitare în cadrul unor Conferințe interguvernamentale, cu participarea doar a șefilor de stat și de guverne și cu excluderea cetățenilor europeni, a dat loc multor critici, Consiliul European a gândit pentru prima dată o altă formă de revizuire a tratatelor.

Astfel, în vederea realizării unei Conferințe interguvernamentale cât mai transparente și mai deschise, a fost constituită o Convenție europeană, care a reunit principalii actori ai dezbaterii privind viitorul Uniunii: reprezentanții Guvernelor celor 15 state membre și ale celor 13 candidate (primele 10 cu drepturi depline, iar ultimele 3 – Turcia, România și Bulgaria, cu statut de observator); reprezentanții parlamentelor naționale din cele 15 state, precum și din statele candidate; reprezentanți ai Parlamentului European și ai Comisiei Europene; 13 observatori din partea Comitetului regiunilor și a Comitetului Economic și Social; Mediatorul european, reprezentanți ai partenerilor sociali europeni.

Convenția avea menirea de a aduce împreună, pentru prima oară în istoria construcției europene, toate punctele de vedere naționale și europene, într-o dezbatere deschisă. Cei 105 membri trebuiau să identifice și să analizeze principalele probleme instituționale ridicate de viitoarea dezvoltare a Uniunii și să redacteze un document cu soluții pentru aceste probleme, document care să stea la baza negocierilor din cadrul Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatelor, unde se va lua decizia finală.

Convenția europeană a fost condusă de un Președinte, fostul șef de stat francez Valery Giscard d'Estaing, și un Prezidiu, format din 11 membri: doi vicepreședinți, câte un reprezentant al fiecăruia dintre cele trei state membre care au deținut președinția Consiliului U.E. pe timpul Convenției, doi reprezentanți ai parlamentelor naționale, doi reprezentanți ai Parlamentului European și doi din partea Comisiei Europene. Reprezentantul Parlamentului sloven a fost invitat să ia parte la reuniunile acestui organism, ca exponent al statelor candidate.Prima sesiune a Convenției a avut loc în februarie 2002 și s-a continuat cu altele, organizate câte două sau trei zile, de două ori pe lună, timp de 15 luni. în paralel cu sesiunile desfășurate la Bruxelles, grupuri de lucru conduse de un membru al Prezidiului Convenției au dezbătut probleme specifice și determinate.Una dintre sesiunile plenare ale Convenției a fost alocată societății civile, care și-a putut face auzite opiniile prin vocea reprezentanților săi. în continuare, a fost deschis un Forum de dezbateri cu un site de Internet dedicat în întregime societății civile (organizații neguvernamentale, parteneri sociali europeni, oameni de afaceri, mediul universitar și academic).

d) Consiliul European de la Thesalonik (2003). Proiectul Constituției Uniunii Europene. Finalizat după mai mult de un an de la demararea dezbaterii, Proiectul de Tratat privind Constituția Uniunii Europene a fost prezentat de Președintele Convenției europene, Valery Giscard D'Estaing, Consiliului European întrunit la 20 iunie 2003 în Grecia pentru semnarea tratatelor de aderare a celor 10 state candidate din Europa Centrală și de Est.

Textul prezentat de Convenție este un proiect de tratat comunitar, care, după regulile instituite la Maastricht, a stat la baza discuțiilor din cadrul Conferinței interguvernamentale ce a început în octombrie 2003, având ca obiect o nouă revizuire a tratatelor comunitare constitutive. Conferința interguvernamentală aducea împreună cele 15 guverne ale statelor membre U.E., cele 10 guverne ale statelor candidate cu care s-au semnat tratatele de aderare, Comisia și Parlamentul European, și, cu statut de observator, reprezentanții României, Bulgariei și Turciei.

Termenul de finalizare a lucrărilor Conferinței a fost astfel stabilit încât să preceadă alegerile parlamentare europene din 2004, iar Constituția se dorea a fi semnată cât de rapid posibil după data de 1 mai 2004, data accederii noilor 10 membri.

Marcând importanța primului tratat comunitar, semnat la Roma în anii '50, cele 25 de state membre și cele 3 state candidate au ales același oraș pentru semnarea tratatului constituțional, la 29 octombrie 2004.

e) Adesea criticată, încă de la începuturile proiectului, motiv de negocieri și dezbateri interguvernamentale intense, intenția guvernelor statelor membre de a oferi Uniunii, statelor membre și cetățenilor acestora o Constituție a trebuit să depășească numeroase impasuri, culminând cu eșecul din decembrie 2003 a Summit-ului de la Bruxelles, când liderii europeni nu au putut ajunge la un acord asupra cadrului general al Constituției pentru Uniunea Europeană.La șase luni după acest eșec, liderii europeni au reușit să-și reconcilieze punctele de vedere diferite asupra proiectului de Constituție. Un impuls în acest sens a fost dat de atacurile teroriste de la Madrid, care au aliniat statele membre în jurul unui obiectiv comun, cel al luptei împotriva terorismului, și a făcut ca statele să accepte mai ușor compromisurile necesare pentru ca proiectul să fie adoptat.În acest context, după semnarea tratatului constituțional în octombrie 2004, ratificarea lui urmează să dureze mai mulți ani, implicând fie referendumuri naționale, fie ratificarea prin lege adoptată de parlamentul național, fie o combinație între cele două, în funcție de opțiunea fiecărui stat membru.

4.3. Invitarea Turciei – o decizie istorică

În octombrie 2004, printr-o decizie considerată „istorică”, Turcia a fost invitată să adere la Uniune.Acceptând să negocieze cu Turcia, țară ce are 97% din teritoriu în Asia și 66 de milioane de locuitori de religie musulmană, Uniunea Europeană și-a schimbat direcția irevocabil. Semnificația acestui moment este una deosebită: Uniunea declară pentru prima dată că nu este nici un club creștin și nici o regiune geografică, ci un ambițios proiect politic, ce nu refuză aderarea unor state pe temeiuri religioase și culturale. Procesul început în 2004 va dura, probabil, cel puțin 10 ani și nu va fi unul ușor, știută fiind opoziția unor state europene (Franța, Germania, Cipru) și a majorității cetățenilor europeni cu privire la aderarea Turciei (metoda cea mai simplă de blocare a aderării este referendumul național în statele membre, această măsură fiind anunțată deja de Franța).

Mai mult, imediat după această decizie, s-a conturat posibilitatea ca efectele ei adverse să se facă simțite chiar cu prilejul votului referendar asupra proiectului de Constituție, preconizat a fi organizat în unele state europene, în sensul că cetățenii europeni ar putea vota contra Constituției pentru a transmite un mesaj în privința deciziei vizând Turcia.

4.4. Impasul creat de respingerea tratatului constituțional în unele state membre

Confirmând, din păcate, previziunile analiștilor, referendumurile organizate în unele state europene pentru aprobarea proiectului constituțional au scos la lumină nemulțumiri mai vechi ale cetățenilor europeni față de „birocrații de la Bruxelles” și față de decizia de a accepta Turcia la negocierile de aderare. La aceste nemulțumiri s-au adăugat altele, legate de politica internă a unor state membre, motiv suficient, în opinia electoratului, pentru a da un vot negativ oricărei propuneri susținute de guvernele naționale, indiferent de obiectul acesteia.

Astfel, referendumurile constituționale organizate în Franța și Olanda în mai-iunie 2005 au arătat o ruptură semnificativă între politicienii europeni și cetățenii europeni. Franța a respins cu aproape 55% ratificarea tratatului constituțional, în timp ce în Olanda procentul a fost și mai mare, de 62%.În ciuda faptului că alte state au aprobat prin procedură parlamentară sau referendară proiectul constituțional (Spania, Italia, Germania, Austria, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Letonia, Lituania, Belgia, Grecia, Cipru, Luxemburg, Malta), situația Constituției U.E. este incertă. Parlamentul polonez nu a reușit ratificarea în iulie 2005, sarcina revenind noului parlament ales, în timp ce Cehia urmează să organizeze referendum doar la sfârșitul lui 2006 – începutul lui 2007. Marea Britanie, Portugalia, Suedia, Irlanda și Danemarca și-au amânat referendumurile sau ratificarea parlamentară pe termen nedeterminat, iar Estonia și Finlanda vor ratifica prin procedură parlamentară proiectul la sfârșitul anului 2005.Explicația comportamentului electoral francez și olandez, a scorului redus obținut la referendumul din Luxemburg, dar și probabilitatea respingerii textului în Marea Britanie, are în vedere mai multe aspecte.În primul rând, Uniunea Europeană continuă să se extindă, invitând tot mai multe state europene și cvasi-europene să adere. Cetățenii europeni vor să știe până unde va merge această extindere și când se va opri, pentru a face loc întăririi construcției comunitare. Populația Uniunii, mai ales din vechile state membre, nu-și poate închipui cum va arăta Europa peste 30 de ani, iar politicienii europeni nu sunt dispuși să trateze cu seriozitate această problemă și să ofere un răspuns credibil.

Nimeni nu și-ar fi închipuit în 1990 dimensiunile și complexitatea actuală a construcției europene, de aceea cetățenii europeni au senzația că nu au fost consultați suficient în acest proces de extindere, iar Constituția acordă un „cec în alb” instituțiilor europene și politicienilor europeni pentru extinderea nedefinită a Uniunii. Perspectiva viitorului european aduce cu ea teama destrămării modelului social european, pierderea locurilor de muncă bine plătite în favoarea est-europenilor, disoluția valorilor U.E.În acest context, invitarea Turciei la negocieri a dat o lovitură dură euro-optimiștilor, iar ulterior, apropierea constantă de Uniune a Ucrainei, un alt stat uriaș, a avut un efect asemănător, datorită perspectivei ca raportul de forțe între statele membre să se schimbe fundamental în favoarea noilor veniți. Situația este îngreunată și de faptul că Turcia refuză, cei puțin în acest moment, să discute varianta „parteneriatului privilegiat” cu Uniunea, în schimbul aderării. Mai mult, la ușa Uniunii ar putea bate, în viitor, și alte state care deja își exprimă intenții in acest sens: Norvegia, Elveția, Croația, Bosnia, Serbia, Macedonia, Moldova, Albania, Ucraina. Aderarea acestor state ar duce la o Uniune cu 37 de membri; oricât de bine ar suna acest lucru în teorie, practic funcționarea Uniunii în aranjamentele instituționale existente acum ar fi periclitată. Federalismul ar fi o soluție, însă ideea sperie multe state europene și nu constituie o variantă de discuție în prezent.În al doilea rând, statele vest europene au dificultăți în menținerea modelului social ce a funcționat până acum cu succes, confruntându-se cu o populație îmbătrânită și cu un colaps al sistemului de asigurări sociale. Amenințarea forței de muncă est și central europeană este considerată un alt factor de nemulțumire a populației din statele din vestul Europei, deși slujbele vizate de est europeni sunt cele slab plătite, care oricum n-ar fi acceptate de cetățenii statului vestic.În acest moment, când textul constituțional a fost respins de două state fondatoare ale Comunității europene și când alte state, confruntându-se cu aceeași perspectivă sumbră, încearcă să găsească soluții disperate, opinia publică europeană este divizată între două puncte de vedere: unul, oficial, care recunoaște că procesul de ratificare al Constituției este în impas, însă susține continuarea lui și reluarea referendumurilor după o perioadă de reflecție și de explicare a conținutului proiectului cetățenilor europeni , respectiv al doilea, aparținând presei europene și societății civile, care constată „decesul" proiectului constituțional în această formă și propune o nouă dezbatere europeană asupra viitorului Uniunii.

Capitolul 5.

Natura juridică și obiectivele Uniunii Europene

5.1.Natura juridică a Uniunii Europene

Termenul de „Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunitățile europene și formele de cooperare interguvernamentală între statele membre ale Comunităților europene.

Este imposibil de dat o definiție Uniunii Europene, tocmai datorită „ambiguității constructive” pe care o sugerează această sintagmă.

Spre deosebire de Comunitățile europene, Uniunea Europeană nu dispune, deocamdată, de personalitate juridică. Ea este mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunitățile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg.

Statele membre ale Uniunii Europene își pot transfera competențele, la aderare, doar unei persoane juridice aflate la un nivel superior, prin urmare doar Comunităților europene sau unui organ comunitar, cum Banca Centrală Europeană, nu și Uniunii Europene.

Din acest motiv, este acceptată explicația conform căreia, pentru a-și realiza obiectivele, Uniunea Europeană utilizează Comunitățile europene, completate cu formele de cooperare interguvernamentală prevăzute în tratate.

De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscrie și sistemul instituțional unic, format din cele cinci instituții comunitare.

5.2. Obiectivele Uniunii Europene

Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană:

– promovarea progresului economic și social, scopul final fiind realizarea pieței unice, a uniunii economice și monetare și introducerea monedei unice;

– afirmarea identității Uniunii în plan internațional, prin politica de securitate și externă comună; în viitor, se preconizează realizarea unei politici de apărare comune;

– apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor europeni, prin instituirea cetățeniei europene;

– dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție, prin cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne;

– dezvoltarea acquis-ului comunitar.

5.2.1. Mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Europene , – cei trei „piloni” ai Uniunii Europene

Cei trei „piloni” pe care se sprijină organizarea și funcționarea Uniunii Europene sunt, așa cum am mai arătat:

1. pilonul comunitar – Comunitățile europene;

2. pilonul interguvernamental de politică externă și de securitate comună (PESC);

3. pilonul interguvernamental de cooperare în justiție și afaceri interne (JAD.

Deosebirea dintre cei trei piloni constă nu numai în scopurile distincte pe care le întruchipează – piața internă unică și uniunea economică și monetară (1), salvgardarea valorilor comune, a independenței Uniunii (2), respectiv protejarea cetățenilor europeni printr-o colaborare întărită a statelor membre în materie penală, lupta împotriva criminalității, a terorismului, traficului de droguri, de arme, a corupției și fraudei (3), ci și în mecanismele de decizie distincte existente, în funcție de „pilonul” vizat.

Astfel, sistemul instituțional este unic pentru cei trei piloni, însă competențele instituționale sunt diferite, în funcție de pilonul pe teritoriul căruia se acționează. De exemplu, Curtea Europeană de Justiție este competentă pentru pilonul comunitar, nu însă și pentru pilonul nr. 2, iar față de pilonul nr. 3 este parțial competentă. De asemenea, dacă în cazul primului pilon funcționează procedurile de integrare, în cazul celorlalte două funcționează proceduri interguvernamentale.

Motorul comun al celor trei piloni este Consiliul European, organism ce reunește șefii de state și de guverne din țările membre și care dă Uniunii impulsul necesar dezvoltării sale, definind orientările și politicile generale.

în fine, trebuie precizat că Tratatul de la Maastricht impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii cu respectarea principiului subsidiarității.

În conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă și în măsura în care obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate.

5.3. Uniunea Europeană – cadru complex și atipic de funcționare a instituțiilor comunitare

Sistemul instituțional al Uniunii Europene este construit în jurul a cinci instituții fundamentale:

– Comisia Europeană, care inițiază politici și le pune în aplicare,

– Consiliul U.E. – organul legislativ, de decizie comunitară, care acționează pe baza propunerilor Comisiei,

– Parlamentul European, cu rol inițial consultativ, însă în ultimul timp tot mai important în procesul de luare a deciziilor comunitare,

– Curtea Europeană de Justiție, care are sarcina de a interpreta actele comunitare și tratatele institutive, în caz de conflict juridic,

– Curtea de conturi, instituție cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar.

Acestea sunt instituțiile comunitare care au funcționat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. și EURATOM); ele au continuat să funcționeze și după crearea Uniunii Europene, iar, în plus, Uniunea Europeană a dobândit competențe noi, care nu intră în sfera de atribuții a instituțiilor comunitare, ci sunt rezolvate pe baze interguvernamentale – politica externă și de securitate, respectiv cooperarea în justiție și afaceri interne.

De asemenea, sistemul instituțional comunitar este completat cu alte organe comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social etc.

5.4. Aderarea la Uniunea Europeană. Excluderea și retragerea din Uniunea Europeană

La Uniunea Europeană pot adera „statele Europei care practică democrația pluralistă și economia de piață”.

Aderarea la Uniunea Europeană presupune, de fapt, aderarea la cele două Comunități europene rămase după expirarea Tratatului CECO, acceptarea pilonilor interguvernamentali ai Uniunii, prevăzuți în Tratatul de la Maastricht, și implică mai multe etape:

– Aderarea propriu-zisă este precedată de semnarea unui Acord de asociere între statul candidat și Comunitățile europene, care se derulează o anumită perioadă de timp, diferită de la stat la stat.

– Al doilea pas este semnarea tratatului de aderare, de către reprezentanții tuturor statelor membre, pe de o parte, și de către reprezentantul statului candidat, pe de altă parte. în prealabil, Consiliul U.E. votează în unanimitate aderarea, cu consultarea Comisiei Europene și cu avizul favorabil, dat printr-un vot majoritar, al Parlamentului European.

– În fine, tratatul de aderare este supus ratificării în parlamentele naționale ale tuturor statelor membre și, în unele cazuri, referendumului.

Strâns legată de problema aderării la Uniunea Europeană este chestiunea îndelung discutată a excluderii, respectiv retragerii din Uniune.

Într-adevăr, tratatele constitutive și tratatele de aderare nu prevăd posibilitatea excluderii din Uniune și nici nu există dispoziții care să justifice, în mod indirect, această măsură; prin urmare, se poate spune că această posibilitate nu există .

Cât privește retragerea din Uniune, este acceptată posibilitatea oricărui stat de a se retrage, chiar dacă nu sunt prevăzute forme procedurale specifice pentru aceasta.

Groenlanda a obținut „retragerea” din Comunitate, însă această retragere nu este una tipică, neputând constitui un precedent. Astfel, Groenlanda a făcut parte din Comunitate ca provincie daneză, începând cu anul 1973; autonomia internă dobândită în 1980 a făcut ca, în 1984, Danemarca să încheie un tratat cu celelalte state membre având ca efect încetarea aplicării dreptului comunitar pe teritoriul provinciei autonome. Prin această operațiune a fost modificat câmpul teritorial de aplicare a tratatelor comunitare, deci nu este vorba propriu-zis de o retragere a unui stat membru.Chiar dacă tratatele nu prevăd mijloace juridice de retragere a unui stat, este evident că dacă acesta dorește retragerea nimic nu ar fi mai simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica „scaunului gol”, care, de facto, semnifică același lucru. In fața unui astfel de comportament, celelalte state ar fi forțate să modifice tratatele în așa fel încât Uniunea să funcționeze cu mai puțini membri, luând astfel act de retragere.În 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentari europeni din Irlanda de Nord și Scoția, care propuneau cetățenilor lor soluția declarării independenței față de Marea Britanic cu păstrarea statutului de membru al Uniunii Europene; reacția Uniunii nu s-a lăsat însă așteptată, Președintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune care-și declară independența față de un stat membru UE devine stat terț față de UE și trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera la această organizație.

Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav și persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1). Suspendarea are loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea reprezentantului statului în cauză), la propunerea Comisiei Europene sau a unui stat membru și cu avizul favorabil (majoritate de 2/3) a Parlamentului European.

Încă de la începuturile lor, Comunitățile europene și Uniunea Europeană au suscitat discuții aprinse în rândul politicienilor, mediului academic sau cetățenilor europeni.

Confruntarea are loc între mai multe curente de opinie: curentul federalist, care privește Uniunea ca un „supra-stat”. curentul confederalist, care îmbină suveranitatea națională cu integrarea europeană într-un sistem politic

sui generis, și curentul naționalist, al „Europei națiunilor”, care înțelege integrarea europeană ca un proces de cooperare între guvernele naționale.

Viziunea „părinților fondatori” ai Uniunii Europene a fost o federație europeană, supranațională, cu competențe largi de decizie. Acest obiectiv reiese din Declarația Schuman din 9 mai 1950.Președintele francez Charles de Gaulle a fost cel mai mare susținător al Europei confederate, formată din state independente, care singur au dreptul de decizie: „statele națiuni sunt singurele entități care dispun, spre deosebire de organizațiile supranaționale, de legitimitate. Care sunt realitățile Europei? Care sunt bazele pe care se poate construi? De fapt, statele sunt cele care, fiind, e adevărat, foarte diferite unele de altele, au fiecare un suflet, o istorie” – spunea de Gaulle. În opinia aceluiași om politic, Europa trebuie să fie independentă față de Statele Unite, fiind criticabile încercările unor state europene de a o plasa sub influență americană.

În fine, cea de-a treia opțiune, o Europă interguvernamentală, este susținută fățiș sau disimulat de Marea Britanie, tributară încă în plan ideologic și politic relației sale cu S.U.A., izolării ei insulare, precum și nivelului de dezvoltare superior. De asemenea, statele nordice și în special Danemarca profită cel mai mult de pe urma întârzierilor în procesul de integrare adâncită, preferând formele de cooperare interguvernamentală.

Extinderea Uniunii Europene la peste 27 de membri pune probleme deosebite din punct de vedere al adâncirii integrării europene, mai multe scenarii fiind prefigurate:

a) Europa „ă la carte”, care presupune alegerea politicilor comunitare în funcție de interesul imediat al statelor membre; această soluție implică reducerea rolului pe care-1 joacă instituțiile comunitare, în favoarea unei cooperări interguvernamentale;

b) Europa „cu mai multe viteze”, în care există niveluri diferite de integrare a statelor membre ;

c) Europa „cu nucleu tare” presupune formarea unui nucleu federal de state care sunt dispuse (și capabile) să continue integrarea, în timp ce relațiile lor cu celelalte state rămân flexibile.

Concluzii

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese: cele ale S.U.A., care doreau impulsionarea țărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic, și interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei.

Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face față dominației crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanță în estul Europei, iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenței americane în zona europeană.

Pe de altă parte, relațiile postbelice dintre țările europene nu puteau să nu fie influențate de preocuparea, justificată de altfel, de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război.

Două soluții erau posibile din acest punct de vedere: divizarea Germaniei, realizată deja, să fie dublată de o înapoiere economică a Germaniei de Vest, în așa fel încât potențialul său militar să fie compromis definitiv, sau, dimpotrivă, dezvoltarea ei economică să fie impulsionată, pentru a rezista expansiunii comunismului.

Evident că cea de-a doua soluție a fost preferată, ea fiind de altfel și în concordanță cu filosofia occidentală. Trebuia asigurată însă o legătură foarte puternică, o interdependență economică și militară între Germania și celelalte țări vestice, astfel ca un nou război să fie imposibil de declanșat.

Dorința S.U.A. de a reînarma Germania de Vest în vederea alăturării acesteia la efortul comun european de rezistență împotriva comunismului nu convenea însă Franței, care se opunea unei reînarmări necontrolate a Germaniei și dorea să păstreze tutela internațională asupra regiunilor Saar și Ruhr, „leagănul” siderurgiei germane.

Ideea reconcilierii franco-germane și a unității europene a avut susținători marcanți încă din primii ani de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franța și Germania să construiască „Statele Unite ale Europei”. După cum se observă, era o sugestie care nu includea Marea Britanie, fidelă S.U.A și izolării ei insulare.

Unitatea Europei a fost, de asemenea, susținută de Aristide Briand (1929), iar la Conferința de la Haga, din 1948, care a pus bazele Consiliului Europei, de Alcide de Gasperi, Paul Henry Spaak, Salvador de Madariaga y Rojo.

Primele încercări de cooperare economică și militară între statele Europei occidentale sunt marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care, în esență, relevă dorința statelor de a-și păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare.

Abordarea interguvernamentală este profund opusă celei comunitare, așa cum vom vedea în cursul acestei secțiuni: în interguvernamentalitate nu există transfer de competențe, statele implicate fiind angajate doar pe calea cooperării, concertării eforturilor, iar decizia este luată prin consens, neavând forță juridică sau obligativitate.

Franța și Germania invită și alte state europene să li se alăture în inițiativa lor; răspund prompt Italia și țările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), în timp ce Marea Britanie refuză să participe .Cele șase state europene semnează, la Paris, Tratatul privind instituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), al cărei prim președinte este numit chiar Jean Monnet, „arhitectul” integrării europene. Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani.

Prin Tratatul C.E.C.O. ia naștere o organizație internațională atipică, înzestrată cu o instituție de decizie supranațională, Înalta Autoritate, ale cărei decizii leagă cele șase state din punct de vedere juridic în domeniul producției de cărbune și oțel. Sunt create, de asemenea, un Consiliu de miniștri, o Adunare Comună cu rol consultativ, desemnată indirect, și o Curte de Justiție.

Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică și ocuparea forței de muncă, precum și creșterea nivelului de trai al celor care lucrau în industria minieră și siderurgică. De asemenea, era vizată crearea unei piețe unice pentru cărbune și oțel și prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.

La scurt timp după instituirea C.E.C.O., în 1952, s-a încercat și constituirea unei forțe europene comune de apărare (Comunitatea Europeană pentru Apărare), care să împiedice formarea unei armate vest-germane de sine stătătoare, însă Tratatul privind instituirea C.E.A. nu a fost ratificat de Franța, proiectul fiind abandonat în 1954.

În urma eșecului Comunității Europene pentru Apărare, Jean Monnet a ajuns la concluzia că nu domeniul militar este cel prioritar în vederea realizării unei uniuni mai strânse între statele europene, ci sectorul economic.

După expirarea mandatului său de președinte al Înaltei Autorități a C.E.C.O., Monnet a refuzat reînvestirea în funcție, dedicându-și întreaga energie activității de lobby. Din fruntea unui grup de presiune foarte influent, Comitetul de acțiune pentru Statele Unite ale Europei, el a reușit să promoveze ideea creării unei piețe economice comune între cei șase.

De asemenea, rațiunile pentru care s-a justificat întemeierea C.E.C.O. subzistau și în cazul domeniului energiei atomice, o industrie esențială atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Rezultatul lobby-ului se face simțit în 1957, când aceleași state, Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, semnează la Roma alte două tratate: Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (C.E.E.), respectiv Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM).

Tratatul C.E.E. consacră, la rândul său, un set de instituții menite să ducă la îndeplinire obiectivele sale: Comisia, Consiliul de miniștri, Parlamentul, Curtea de Justiție.

Diferența față de instituțiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care o avea Comisia C.E.E. în raport cu echivalenta sa, înalta Autoritate a C.E.C.O., și, proporțional, în rolul preeminent al Consiliului de miniștri al C.E.E. în raport cu cel rezervat Consiliului de miniștri al C.E.C.O.De asemenea, o altă deosebire între Tratatul de la Paris și cel de la Roma constă în faptul că primul a fost încheiat pe o durată inițială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.

Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe interne unice europene. Tratatul EURATOM, pe de altă parte, se aseamănă cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia.

Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără precedent în ultimele două decenii: căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, pași repezi înainte.

Includerea țărilor din Europa centrală și de est, precum și a Ciprului, Maltei și Turciei în calculele de extindere, constituie o acțiune de o importanță istorică pentru Uniunea Europeană.

Obiectivul propus necesită schimbări destul de importante în mecanismele de funcționare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferința interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000.

Conferința avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de la Maastricht, ce sunt necesare a fi făcute în vederea funcționării Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările sale au fost încheiate de Consiliul European, întrunit tot la Nisa și care a reafirmat importanța istorică a lărgirii, principiul integrării diferențiate, în funcție de performanțele fiecărei țări, însă și pe acela al posibilității pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.

Tratatul de la Nisa conține prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecționarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritatea instituțiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privința organizării lor, cât și a competențelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E. etc

O altă realizare importantă a Conferinței interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conținut mai extins decât aceasta.

Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol important în dezvoltarea sa istorică. De la cele șase state inițial implicate în procesul de integrare, s-a ajuns în prezent la 28 și se prefigurează chiar o Uniune cu 29 sau 30 de state membre. La o analiză mai atentă, se poate constata că, departe de a încetini ritmul de adâncire a integrării, extinderea continuă a Uniunii a favorizat acest proces, extinderea și adâncirea integrării fiind, prin urmare, complementare, nu contradictorii.

Deși toate statele candidate au pornit la drum cu șanse egale, accederea lor în structurile comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferențele sensibile de progres economic spre o economie de piață viabilă înregistrate de acestea .

a) Acordurile de asociere. Majoritatea statelor care au făcut parte din blocul comunist au semnat cu Comunitățile europene așa-numitele „acorduri de asociere”, devenind astfel țări asociate la Uniunea Europeană.Acordurile de asociere au menirea de a apropia politic și economic statele candidate de Uniune, de a stabili un cadru adecvat pentru integrarea graduală a acestora în Comunitate.

b.) Consiliul European de la Copenhaga, din 1993, a reiterat principiul continuării lărgirii Uniunii către Est, stabilind și criteriile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a finaliza perioada de tranziție și a deveni membre cu drepturi depline ale Comunității:

– criteriul politic: stabilitatea instituțiilor, care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile fundamentale ale omului și protecția minorităților;

– criteriul economic: existența unei economii de piață funcționale și a capacității de a face față presiunii și concurenței economice din Uniunea Europeană;

– criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar -legislația primară și derivată care guvernează funcționarea Uniunii. Statul candidat trebuie să se alinieze celorlalte state membre în procesul de desăvârșire a uniunii politice, economice și monetare.

c) Consiliul European de la Essen (1994) a stabilit strategia de preaderare a statelor asociate, bazată pe programul PHARE, ca principal instrument financiar.

d) Agenda 2000, document al Comisiei Europene publicat în 1997, care tratează problema finanțării Uniunii în perioada 2000-2006, perioada marii extinderi spre est, proiectează anumite principii de acțiune pentru viitor, printre care se numără și lărgirea Uniunii . Se consideră că negocierile de aderare pot fi inițiate mai întâi cu Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia și Slovenia.Atât aceste țări, cât și celelalte state candidate, au primit o „foaie de parcurs” care trasează drumul de urmat în vederea adoptării acquis-ului comunitar.

e) Consiliul European de la Luxemburg (1997) aprobă concluziile Comisiei prezentate în Agenda 2000 și decide că negocierile vor începe cu 6 state (cele enumerate în Agenda 2000, plus Cipru) – cunoscute de acum înainte ca și Grupul de la Luxemburg.

f) La propunerea Franței, în 1997, Consiliul U.E. acceptă organizarea unor Conferințe europene, care să însoțească procesul de lărgire; la Conferințe vor participa, pe lângă membrii U.E., reprezentanții la nivel înalt ai statelor asociate U.E.

Conferințele sunt anuale, prima fiind organizată la Londra, în 1998, și constituie un forum de discuții cu privire la politicile din justiție, regionale, de apărare comună etc.

g) Negocierile de aderare încep în 1998 cu țările din Grupul de la Luxemburg.

Accentul este pus pe adoptarea acquis-alui comunitar, deși se admite că aderarea este posibilă chiar dacă sunt aspecte ale acquis-alui neadoptate, urmând ca aceste lipsuri să fie acoperite în cel mai scurt timp de la aderare. De asemenea, este admisă posibilitatea unor perioade tranzitorii, în domenii limitate ca număr.Negocierile au loc prin Conferințe interguvernamentale bilaterale în care miniștrii se întâlnesc la 6 luni, iar ambasadorii lunar.

h) Comisia Europeană își asumă rolul de a întocmi, anual, un raport de evaluare a progresului înregistrat de fiecare țară candidată în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, pe care să-1 prezinte Consiliului European.

În urma raportului întocmit, Comisia poate propune Consiliului European începerea negocierilor cu un al doilea val de țări candidate sau, dimpotrivă, reducerea sau sistarea ajutorului financiar de preaderare.

i) Consiliul European de la Berlin (1999) hotărăște crearea a două roi instrumente financiare de preaderare: ISPA – instrument structural destinat investițiilor din domeniul transporturilor și mediului, și SAPARD -instrument pentru agricultură, care să completeze programul PHARE.

j) Consiliul European de la Helsinki (1999) decide să inițieze Conferințe interguvernamentale bilaterale cu țările din cel de-al doilea val (România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta), cunoscute de acum sub denumirea de „Grupul de la Helsinki”, în vederea deschiderii negocierilor pentru aderare.

k) Consiliul European de la Laeken (2001) a luat act de raportul Comisiei Europene conform căruia, dacă procesul de negocieri și de reforme continuă în același ritm, țările candidate (cu excepția României, Bulgariei și Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârșitul anului 2002. Iată că, în acest moment, unele state din cel de-al doilea val se detașează de „colegele de grup”, trecând în primul val de aderare.Cât despre Bulgaria și România, se spera deschiderea tuturor capitolelor de negociere până la sfârșitul anului 2002 .

l) Consiliul European de la Copenhaga (2002) anunță încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru , Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia; tratatele de aderare au fost semnate în aprilie 2003, la Atena, iar statele candidate au devenit membre cu drepturi depline din mai 2004.

Noile membre ale U.E. au participat, astfel, la alegerile pentru Parlamentul European din 2004: în același timp, au intrat în vigoare dispozițiile privind noua modalitate de vot din Consiliul U.E. și noua componență a Comisiei Europene, prevăzute în Tratatul de la Nisa.În fine, noile state membre au participat la Conferința interguvernamentală, programată să aibă loc după aderare, și al cărei scop a fost amendarea tratatelor institutive în vederea funcționării Uniunii Europene cu 27 de membri.Documentul oficial adoptat la Copenhaga arată că încheierea negocierilor cu cele 10 state conferă un nou dinamism negocierilor de aderare purtate cu România și Bulgaria, ca parte a aceluiași proces ireversibil de lărgire a Uniunii Europene, în consecință, se stabilește ca dată probabilă pentru aderarea celor două state anul 2007.

m) Aderarea României și Bulgariei ,la data de 01.01.2007.

La 25 aprilie 2005, la Luxembourg, România și Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care conținea însă și o clauză de salvgardare, ce putea fi activată în cazul în care cele două state nu îndeplineau în 2007 condițiile de aderare și care însemna amânarea cu un an a integrării efective în Uniune.

Clauza nu a fost însă activată, aderarea având loc conform planului, la 1 ianuarie 2007.

n.) Aderarea Croației,la data de 01.07.2013

Începând cu data de 01.07.2013, Uniunea Europeană numără 28 de state membre: Austria, Belgia, Cehia, Cipru,Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria,România și Bulgaria,care formează împreună un spațiu de peste 4 milioane km2, cu o populație totală de peste 500 milioane de locuitori.

Anexă

Statele membre ale Uniunii Europene

Prezentarea statelor

Începând cu data de 01. 07. 2013 , Uniunea Europeană numără 28 de state membre

după cum urmează : Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Croația,Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria,România și Bulgaria,care formează împreună un spațiu de peste 4 milioane km. pătrați, cu o populație totală de peste 500 milioane de locuitori.

1. AUSTRIA

Denumirea oficială: Republica Austria/Republik Osterreich

Anul aderării: 1995

Capitală: Viena

Suprafață: 83.858 km2

Populație: 8,18 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 9 landuri, 84 de sectoare rurale, 2.350 de comune

Limba oficială: germana

Austria este o republică a cărei democrație parlamentară este edificată pe o structură federală. Republică confederativă, Austria are un parlament bicameral, format din Consiliul Național (Nationalrat), ales pentru o perioadă de 4 ani, și Consiliul federal (Bundesrat).

2. BELGIA

Denumirea oficială: Regatul Belgiei/Royaume de Belgique/Koninkrijk Belgie

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Bruxelles

Suprafață: 30.510 km2

Populație: 10,29 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire adminstrativă: 3 regiuni federale, 10 provincii, 589 comune

Limbi oficiale: franceza, germana, olandeza

Belgia este o democrație parlamentară cu o monarhie ereditară; puterea lgislativă este exercitată de rege, alături de Camera Reprezentanților și de Senat. Belgia este împărțită în 3 regiuni administrative: Valonia, Flandra și Zona Bruxelles, pe lângă care există și 3 comunități: franceză, flamandă, germană. Fiecare dintre cele 3 regiuni și cele 3 comunități are câte un guvern și își alege Parlamentul.

În relațiile internaționale, semnătura regelui angajează deopotrivă și în mod egal atât cele 3 comunități, cât și cele 3 regiuni.

3. CIPRU

Denumirea oficială: Republica Cipru/Kypros

Anul aderării: 2004

Capitală: Nicosia

Suprafață: 9.250 km2

Populație: 771.651 locuitori

Forma de guvernământ: republică prezidențială

Împărțire administrativă: 6 districte, 33 municipii, 421 sate

Limbi oficiale: greaca, turca

4.CROAȚIA

Denumirea oficială: Croația/Turkiye Cumhuriyeti

Anul semnării Acordului de asociere: 2002

Anul aderării : 2013

Capitală: Zagreb

Suprafață: 56.594 km2

Populație: 4, 3 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Limba oficială: croata.

5. DANEMARCA

Denumirea oficială: Regatul Danemarcei/Kongeriget Danmark

Anul aderării: 1973

Capitală: Copenhaga

Suprafață: 43.094 km2

Populație: 5,38 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 14 comitate, 275 comune

Limba oficială: daneza

Danemarca este un regat împărțit în 14 regiuni, la care se adaugă zona Copenhaga cu Fredriksberg. Democrația parlamentară este asociată monarhiei constituționale; puterea legislativă aparține suveranului și Parlamentului – Folketing – care este unicameral.

6. ESTONIA

Denumirea oficială: Republica Estonia/Eesti Vabariik

Anul aderării: 2004

Capitală: Tallinn

Suprafață: 45.226 km2

Populație: 1,4 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 15 departamente, 47 orașe, 207 comune

Limba oficială: estona

7. FINLANDA

Denumirea oficială: Republica Finlanda/Suomen Tasavalta

Anul aderării: 1995

Capitală: Helsinki

Suprafață: 337.030 km2

Populație: 5,19 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 16 provincii

Limbi oficiale: finlandeza, suedeza

Puterea legislativă o deține Parlamentul unicameral. Finlanda a depus cererea pentru aderare la Uniunea Europeană la 18 martie 1992, negocierile de aderare s-au finalizat la 12 aprilie 1994, iar de la 1 ianuarie 1995, Finlanda a devenit membră UE.

8. FRANȚA

Denumirea oficială: Republica Franceză/Republique Francaise

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Paris

Suprafață: 550.000 km2

Populație: 60,18 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: Franța metropolitană – 26 de regiuni, 2 colectivități teritoriale, 96 de departamente, 36.763 comune; 4 departamente pe alte continente, 4 teritorii pe alte continente

Limba oficială: franceza

Puterea în Franța este împărțită între președinte, guvern și Adunarea Națională de la Paris.

9. GERMANIA

Denumirea oficială: Republica Federală Germania/Bundesrepublik Deutschland

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Berlin

Suprafață: 357.021 km2

Populație: 82,4 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică federală

Împărțire administrativă: 16 landuri, 32 districte regionale, 14.308 comune

Limba oficială: germana

Germania este o democrație parlamentară, statul având în compunere 16 provincii-landuri, fiecare având un Parlament și un Guvern propriu, conduse de un Ministru-Președinte. Puterea legislativă este deținută de 2 camere: Bundestag și Bundesrat. Capitala statului este orașul Berlin, iar la Bonn se află sediul Bundestagului și al Guvernului Federal.

10. GRECIA

Denumirea oficială: Republica Elenă

Anul aderării: 1981

Capitală: Atena

Suprafață: 131.940 km2

Populație: 10,66 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 13 regiuni, 51 nomoi (prefecturi)

Limba oficială: greaca modernă

Este o republică cu o democrație parlamentară, puterea legislativă este exercitată de către Parlament și de către Președinte.

11. IRLANDA

Denumirea oficială: Irlanda/ Eire/ Ireland

Anul aderării: 1973

Capitală: Dublin

Suprafață: 70.280 km2

Populație: 3,92 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 26 de comitate și 5 comunități urbane

Limbi oficiale: engleza, irlandeza

Puterea legislativă este deținută de către Parlamentul Național care cuprinde Președintele și 2 camere – Camera Reprezentanților și Senatul.

12. ITALIA

Denumirea oficială: Republica Italiană/Repubblica Italiana

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Roma

Suprafață: 301.230 km2

Populație: 57,99 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 20 regiuni, 95 provincii, 8.000 comune

Limbă oficială: italiana

Puterea legislativă este deținută de către Parlament, care este alcătuit din Camera Deputaților și Senat.

13. LETONIA

Denumirea oficială: Republica Letonia/Latvijas Republika

Anul aderării: 2004

Capitală: Riga

Suprafață: 64.589 km2

Populație: 2,35 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 26 departamente, 7 municipalități

Limbă oficială: letona

14. LITUANIA

Denumirea oficială: Republica Lituania/Lietuvos Respublika

Anul aderării: 2004

Capitală: Vilnius

Suprafață: 65.200 km2

Populație: 3,59 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 10 consilii provinciale, 44 regiuni, 11 municipalități

Limbă oficială: lituaniana

15. LUXEMBURG

Denumirea oficială: Marele Ducat al Luxemburgului/Grand Duche de Luxembourg/Grossherzogtum Luxemburg/GrousherzogdemLezeburg

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Luxembourg

Suprafață: 2.586 km2

Populație: 454.157 locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 3 districte, 12 cantoane, 126 comune

Limbi oficiale: luxemburgheza, franceza, germana

Este o monarhie constituțională, în care Marele Duce deține puterea executivă, iar Parlamentul poartă denumirea de Camera Deputaților.

16. MALTA

Denumirea oficială: Republica Malta/Republic of Malta/Repubblika ta’Malta

Anul aderării: 2004

Capitală: Valletta

Suprafață: 316 km2

Populație: 400.420 locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 3 regiuni, 68 de comune

Limbi oficiale: engleza, malteza

17. OLANDA

Denumirea oficială: Regatul Țărilor de Jos/Koninkrijk der Nederlanden

Anul aderării: membru fondator

Capitală: Amsterdam

Suprafață: 41.526 km2

Populație: 16,15 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 12 provincii, 650 municipalități

Limba oficială: olandeza Olanda este împărțită în 12 provincii, fiecare dintre ele având un Consiliu provincial și un Birou executiv provincial, conduse de Comisarul Reginei, numit de guvern. Capitala țării este la Amsterdam, iar sediul Guvernului (alcătuit din Regină și Cabinet) se află la Haga. Parlamentul este alcătuit din 2 Camere – Prima Cameră și a Doua Cameră.

18. POLONIA

Denumirea oficială: Republica Polonia/Rzeczpospolita Polska

Anul aderării: 2004

Capitală: Varșovia

Suprafață: 312.685 km2

Populație: 38,62 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 16 provincii, 373 sectoare, 2.489 comune

Limba oficială: polona

19. PORTUGALIA

Denumirea oficială: Republica Portugheză/Republica Portuguesa

Anul aderării: 1986

Capitală: Lisabona

Suprafață: 92.391 km2

Populație: 10,1 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 18 districte, 2 regiuni autonome – Insulele Azore și Insulele Madeira

Limba oficială: portugheza

20. REPUBLICA CEHĂ

Denumirea oficială: Republica Cehă/Ceska Republica

Anul aderării: 2004

Capitală: Praga

Suprafață: 78.866 km2

Populație: 10,25 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 13 regiuni, 77 sectoare, 6.242 comune

Limba oficială: ceha

21. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD

Denumirea oficială: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord/United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland

Anul aderării: 1973

Capitală: Londra

Suprafață: 244.820 km2

Populație: 60,09 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 4 diviziuni teritoriale – Anglia, Scoția, Țara Galilor, Irlanda de Nord.

Limba oficială: engleza

Regatul Unit este o monarhie constituțională ereditară. Parlamentul este alcătuit din două Camere: Camera Comunelor și Camera Lorzilor.

Scoția și Țara Galilor se bucură de autonomie administrativă.

22.SLOVACIA

Denumirea oficială: Republica Slovacă/Slovenska Republika

Anul aderării: 2004

Capitală: Bratislava

Suprafață: 48.845 km2

Populație: 5,43 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 8 regiuni și 79 de districte

Limba oficială: slovaca

23.SLOVENIA

Denumirea oficială: Republica Slovenia/Republika Slovenija

Anul aderării: 2004

Capitală: Ljubliana

Suprafață: 20.273 km2

Populație: 1,93 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 12 regiuni, 58 de sectoare, 192 comune

Limba oficială: slovena

24.SPANIA

Denumirea oficială: Regatul Spaniei/Reino de Espana

Anul aderării: 1986

Capitală: Madrid

Suprafață: 504.782 km2

Populație: 40,22 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 17 comunități autonome, 52 provincii, 8.072 municipii

Limba oficială: spaniola

Spania este o monarhie constituțională, cu o democrație parlamentară. Parlamentul se compune din 2 camere: Congresul Deputaților și Senat. Regele este șef al statului și comandant al armatei.

25.SUEDIA

Denumirea oficială: Regatul Suediei/Konungariket Sverige

Anul aderării: 1995

Capitală: Stockolm

Suprafață: 449.964 km2

Populație: 8,87 milioane locuitori

Forma de guvernământ: monarhie constituțională

Împărțire administrativă: 21 comitate, 286 comune

Limba oficială: suedeza

Suedia este o monarhie constituțională; puterea executivă este exercitată de către primul-ministru și guvern. Parlamentul este unicameral și are 349 membri.

26.UNGARIA

Denumirea oficială: Republica Ungaria/Magyarorszag

Anul aderării: 2004

Capitală: Budapesta

Suprafață: 93.030 km2

Populație: 10,2 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 19 departamente, 22 orașe cu statut provincial, 195 orașe, 2.913 comune

Limba oficială: maghiara.

27.ROMÂNIA

Denumirea oficială: România

Anul aderării:2007

Capitală: București

Suprafață: 237.500 km2

Populație: 22,7 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică

Împărțire administrativă: 40 județe, 2.684 comune

Limba oficială: română.

28.BULGARIA

Denumirea oficială: Republica Bulgaria

Anul aderării:2007

Capitală: Sofia

Suprafață: 110.994 km2

Populație: 7,97 milioane locuitori

Forma de guvernământ: republică parlamentară

Împărțire administrativă: 28 regiuni, 262 comune

Limba oficială: bulgara.

Bibliografie

[1.] Deaconu N.,2009, Constituirea Uniunii Europene și sistemul său instituțional,Ed. Lumina Lex,București .

[2.]. Duculescu V., 2008,Justiția europeană ,mecanisme,deziderate și perspective Editura Lumina Lex,București.

[3.] Filipescu I.P.,2010,Instituțiile Uniunii Europene ,Editura Actami,București.

[4.] Fuerea A.,2012,Istoricul constituirii și viitorul Uniunii Europene,Editura All Beck,București.

[5.] Fuerea A.,2005, Drept comunitar european,Editura Actami,București.

[6.]. Jinga I.,2009,Uniunea Europeană,realități și perspective,Editura Lumina Lex,București..

[7.] Leicu C,2007,Drept comunitar, Editura All,București.

[8.] Leicu C,Leicu I,2006,Instituțiile comunitare, Editura Socec, București.

[9.] Lefter C., 2004,Drept comunitar instituțional,Ed.Lumina Lex,București ;

[10.] Manolache O,2004, Drept comunitar,Editura All Beck,București.

[11.] Marcu V.,2005,Drept instituțional comunitar Editura All,București.

[12.] Mazilu D.,2008,Integrarea europeană,Editura Lumina Lex,București .

[13.] Muraru I., și colaboratorii 2010,Cetățenia europeană,, Editura Lumina Lex, București.

[14.] Tărchilă P.,Ioja M., 2008,Drept comunitar european, ,Editura Universității

„ Aurel Vlaicu „ Arad.

[15.] Ținca O.,2008, Drept comunitar ,Editura Academiei ,București.

Declarație,

Subsemnatul, SÂRB I. IOAN , declar pe propria-mi răspundere că lucrarea de disertație intitulată: „UNIUNEA CELOR 28 DE STATE SUVERANE ȘI INDEPENDENTE” la disciplina ACQUIS COMUNITAR îmi aparține, nu a fost plagiată iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale, în afara celor menționate la bibliografie, în conținutul lucrării și în notele de subsol.

Absolvent,