Crearea Lumii Stiinta Si Religie
INTRODUCERE
Dintotdeauna omul și-a pus întrebarea cauzelor existenței, a avut imboldul de a explica și de a înțelege ceea ce este necunoscut sau dificil de înțeles. Orice folclor abundă în date și informații despre originea și istoria lumii. Cel mai adesea, existența lumii a fost considerată ca un fapt de la sine înțeles, întrucât lumea ar exista ca atare dintotdeauna. Despre originea omului au apărut nenumărate legende. Religii și filozofii, din antichitate și până astăzi, au adoptat diferite răspunsuri la întrebările legate de cauză și existența lumii.
Originea lumii l-a preocupat întotdeauna pe om și, în timp, acestei probleme i s-au dat diferite răspunsuri, care ilustrează permanența și universalitatea întrebărilor privind originile. Astfel, unii filozofi au spus că lumea se confundă cu Dumnezeu (panteismul) sau că este o emanație din Dumnezeu. După alții, lumea este cauzată de două principii eterne: Dumnezeu și materia (dualismul). În fine, alte răspunsuri exclud originea transcendentă a lumii, aceasta nefiind altceva decât produsul unor legi inerente materiei, care este necreată, deci eternă (materialismul).
Revelația divină supranaturală ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu, creată nu dintr-o materie coeterna cu El, ci din nimic. Creația nu este expresia unei necesități interne sau externe. Dumnezeu creează în mod liber și din iubire, motiv pentru care, în integralitatea sa, creația este destinată îndumnezeirii.
Ca activitate externă a lui Dumnezeu, crearea lumii și a omului este atribuită în mod special Tatălui, dar conform principiului aproprierii, la actul creării participă în egală măsură Fiul și Duhul Sfânt: "Totuși, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El" (I Cor. 8, 6). "Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 3). "Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute … Toate s-au făcut prin El și pentru El" (Colos. 1, 16).
În ceea ce privește lucrarea creatoare a Duhului Sfânt, Sfânta Scriptură consemnează: "Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieții mele" (Iov. 33, 4). "Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor" (Ps. 32, 6). De asemenea, în referatul biblic privind creația se spune: "… Duhul lui Dumnezeu Se purtă pe deasupra apelor" (Facere 1, 2).
Potrivit credinței creștine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop. Părinții au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism.
Că dogmă a credinței (ex nihilo), creația pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7, 28), unde o mamă, îndrumându-și fiul spre martiriu, îi spune: „Privește cerul și pământul și, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înțelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.
Dumnezeu Cel nemărginit în bogăție, nu crează cu zgârcenie. Creația este adusă la existență pentru a-L revela și pentru a participa la bogăția ființei Lui, avându-și solidaritatea în această participare.
Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este și sfârșitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice și culminând în caracterul elaborat al vieții spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei. Creația însăși, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoașterea noastră, prin rațiunile și energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea ajunge; și prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită și intervențiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate ști câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini și a cărui complexitate nu le putem cunoaște și nu le cunoaște omul niciodată. Numai Dumnezeu le știe mărginirea, pentru că numai el le cunoaște în întregime. Omul nu poate cunoaște niciodată marginile mici și mari ale cosmosului, pentru că știința lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârșit.
Din caracterul de taină al creației derivă și atitudinea față de ea. Atât în încercarea de cunoaștere a lumii, cât și în atitudinea duhovnicească față de ea, demersului rațional, cunoașterii științifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a adâncilor ei înțelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar și despre rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaștere totală și aceasta face din lume o taină și mai adâncă. Descoperirea acestor rațiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat și intens proces ascetic, este efectul unei intense lucrări de curățire de înțelesurile pătimașe ale celor materiale, o atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor rațiuni înalte ale lor și în comuniune cu Dumnezeu – Creatorul lor și cu semenii. Însăși raționalitatea aceasta a lumii este tainică.
Rațiunile lucrurilor sunt manifestări ale voinței divine creatoare, iubitoare. Dumnezeu a vrut ca prin crearea lumii să împărtășească iubirea Sa treimică și de aceea a sădit în fiecare lucru o rațiune. Această rațiune este un dar, o manifestare iubitoare a lui Dumnezeu. Rațiunile lucrurilor sunt ideile lui Dumnezeu cu privire la lucrul respective, modele virtuale sau paradigme ale lucrurilor.
Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea și exploatarea potențelor și virtualităților aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.
În centrul gândirii teologice sau axa acestei gândiri fidele tradiției și, în același timp creatoare a sale, se află Dumnezeu, omul și lumea, într-o relație de dialog și iubire. Dumnezeu vorbește omului prin lume – lucruri și oameni – iar lumii îi dă sens prin om – cununa și regele ei. Toate sunt ecouri ale acestei iubiri infinite dumnezeiești și mărturisesc despre Taina supraființială – Dumnezeu Unul în Ființă și întreit în Persoane.
Creația este, astfel, o ambianță de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e înrădăcinată în Dumnezeu Cel infinit.
CAPITOLUL I
TEORIILE APARIȚIEI UNIVERSULUI
1. Teoria Bing-Bang
Big Bang-ul este modelul cosmologic ce explică condițiile inițiale și dezvoltarea ulterioară a Universului. Acest model este susținut de explicațiile cele mai complete și corecte din punct de vedere științific. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13.3-13.9 miliarde de ani.
"Teoria Big Bang" este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus la existența Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariția sa, și de ce pare a fi uniform în toate direcțiile.
Astronomul american Edwin Hubble a descris Universul ca fiind în continuă extindere, dând cosmologilor "o temă pentru acasă". El pornește de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, universul încă nu există. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natură cu totul specială, o așa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie infinită. La momentul "zero" acest punct a ieșit din starea lui de singularitate (încă nu se știe din ce cauză) și și-a manifestat uriașa energie printr-o inimaginabilă explozie, Big Bangul, care mai continuă și în ziua de azi. În anul 1940 fizicianul ruso-american George Gamow și asistenții săi Ralph Alpher și Robert Herman au lansat ideea de explozie incandescentă de materie și energie de la începuturile universului. Numele teoriei "Big Bang" a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle în1950.
Sunt trei indicii majore pentru veridicitatea teoriei Big Bangului: vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 miliarde de ani, adică ea corespunde parțial cu vechime Universului.
Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică a spațiului.
În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiație de fond ("radiație cosmică") foarte slabă, un fel de fosilă, rămășiță de pe urma torentelor de căldură și lumină din primele clipe ale Universului.
Astrofizicienii nu pot explică apariția universului la secunda "zero" (momentul inițial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după explozia originară (Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot universul era conținut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade.
Teoria nu este aplicabilă mai devreme de momentul "zero" + 10–43 secunde; pentru că se izbește de „zidul Planck” (știința este încă incapabilă să explice comportamentul atomilor în condițiile în care forța de gravitație devine extremă, așa cum era cazul în universul de 10–33 centimetri). „Zidul Planck” reprezintă de fapt existența limitelor minime fizice ale obiectelor; una din barierele fizice este „quantumul de acțiune” sau așa-numita "Constantă a lui Planck" = 6,62 10–34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantitățile de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilității spectrale și, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilități. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită și „Lungimea lui Planck”, precum și „Timpul lui Planck”, care este cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic.
Există fizicieni și matematicieni care, pe baza calculelor matematice, caută să găsească explicații asupra momentului zero al exploziei inițiale – Big Bang. Astfel: Teoria/fizica cuantică a permis unor cercetători fizicieni să emită o serie de teorii referitoare la cauza care a determinat Big Bangul. Demonstrațiile făcute în cadrul și pe baza teoriei fizicii cuantice, conform cărora o particulă elementară poate fi detectată în două locuri în același timp (de unde și concluzia că particula este într-o permanentă vibrație), au generat ideea că spațiul și timpul sunt abstracțiuni, iluzii ale gândirii omului.
Există și teoria "supragravitației", bazată pe faptul că forța gravitațională este mult prea slabă în raport cu forța electromagnetică sau cu alte forțe (deși în Univers ea se manifestă ca o forță deosebit de mare și atotcuprinzătoare). Aceasta a postulat că gravitația se scurge într-un "univers paralel" și că forța gravitațională ce rămâne în universul nostru este mult diminuată.
Ambele teorii au condus la dezvoltarea „teoriei membranelor” sau Teoria M și au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele trei din universul nostru, și că deci există mai multe universuri.
Într-un laborator din SUA s-a reprodus într-o experiență, pentru o milionime de secundă (10–7 secunde), modul cum ar fi fost starea materiei imediat după Big Bang. Ideea este că Big Bangul a făcut să explodeze punctul ce conținea o enormă cantitate de energie și care, datorită condițiilor, a început să se transforme în materie – „supa primordială” care nici teoretic nu poate fi bine definită. Materia rezultată imediat după Big Bang (supa primordială) a fost denumită plasmă; experimentul în care s-a obținut această plasmă a constat într-un bombardament de particule de aur greu și de deuterium (izotop al hidrogenului).
Gamow și studenții săi au ajuns la concluzia că unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiații se presupun că datează din perioada Big Bangului și încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele mai ușoare elemente, ca hidrogenul, deuteriul și heliul, au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii susțin că elementele mai grele decât heliul și mai ușoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar elementele mai grele decât fierul s-au format în urma exploziilor supernovelor.
Două scenarii posibile au fost propuse pentru a descrie viitorul Universului. Astfel, în prima variantă, Universul are un început la singularitate, urmat de o fază de expansiune; dacă masa galaxiilor depășește un anumit prag, așa-numita masă critică, forța de gravitație va putea depăși inerția inițială și va duce în cele din urmă la încetinirea expansiunii, apoi galaxiile vor începe să se miște una spre cealaltă, Universul sfârșind printr-o contracție într-o altă singularitate, eveniment numit Big Crunch (marea contracție). Cealaltă posibilitate era ca masa materiei din Univers să nu ajungă la valoarea necesară pentru a învinge viteza inițială, în care caz expansiunea ar continua la infinit, într-o rată tot mai lentă, dar care nu va ajunge niciodată la zero.
Totuși, observații recente indică că Universul posedă o rată de expansiune în continuă accelerație – altfel spus, se extinde din ce în ce mai repede. Explicația pare a fi prezența unei forme de energie ("energia neagră") care nu a fost luată în calcul până atunci.
2. Teoria Continuității
Fizicianul Roger Penrose spune că datele colectate de sonda NASA, Wilkinson Map Anisotropy Probe (WMAP), susțin teoria sa conform căreia exista o ciclitate cosmologică, ceea ce reprezintă, de fapt, o idee revoluționară și controversată față de ceea ce se știa până acum.
În teoria clasică, Universul s-a format pornind de la un punct cu densitate infinită, cunoscut sub numele de Big Bang, acum 13,7 miliarde de ani, s-a extins rapid într-o fracțiune de secundă, pentru ca mai apoi, să se extindă și mai mult, dar într-un ritm mult mai lent, timp în care stelele, planetele și ulterior oamenii au apărut. Aceasta extindere se presupune că în acest moment este accelerată și se estimează rezultatul unui univers rece și uniform.
Ceea ce susține acum Roger Penrose este că acest Big Bang nu reprezintă momentul formării spațiului și timpului, ci este doar un eveniment dintr-o serie de mai multe, fiecare dintre Big Bang-uri fiind de fapt începutul unei noi ere în istoria Universului.
Ideea centrală în noua teorie este ca într-un viitor îndepărtat, actualul Univers va redeveni același ca la Big Bang. Penrose susține că la momentul respectiv forma sau geometria Universului va fi netedă, în contrast cu cea actuală, crestată.
Această continuitate a formei, spune cercetătorul, va permite tranziția de la sfârșitul prezentei ere, atunci când Universul va atinge o dimensiune infinită, către începutul alteia. Tranziția va fi lentă, din cauza găurilor negre care distrug toată informația pe care o “înghit”, se evaporă pe măsură ce Unversul se extinde și, prin urmare, distrug entropia, continuitatea din Univers.
Penrose se bazează în teoria sa, pe dovezi culese de sonda NASA, WMAP, despre radiațiile cosmice de fond de microunde, CMB, adică cele care au stat la baza formării Universului. Dovezile au fost obținute de cercetătorul Vahe Gurzadyan de la Institutul de Fizică de la Erevan, Armenia.
După șapte ani de studii, s-a ajuns la concluzia că datele NASA dovedesc existența unor cercuri concentrice, adică regiuni în care forța radiațiilor de microunde este mai mică decât în alte zone. De aici, ideea că ciclicității producerii mai multor fenomene de tipul Big Bang.
3. Teoria Stringurilor Cosmice
Einstein a căutat în ultimii treizeci de ani ai vieții sale o teorie unificatoare. El dorit o teorie care să poată explica funcționarea universului pe baza celor două forțe fundamentale cunoscute în timpul său, anume gravitația și electromagnetismul. Einstein credea că universul este guvernat de un singur set de ecuații, iar cele două forțe cunoscute la începutul secolului XX, anume gravitația și electromagnetismul, sunt manifestări ale unui principiu unic. Existența principiului unic care guvernează totul, este susținută și de Sfântul Ioan Damaschin făcând parte din credința revelată a Bisericii Ortodoxe (și Romano-Catolice). Cu alte cuvinte, Einstein a căutat o ecuație (sau un set de ecuații) suficientă pentru a explica absolut totul, de la Big-Bang și supernove, la particule subatomice, atomi și molecule. Chiar și după descoperirea celorlalte două forțe fundamentale care guvernează universul pe la mijlocul secolului XX, adică interacțiunea nucleară slabă și interacțiunea nucleară tare, visul lui Einstein de a găsi o teorie unificatoare a reprezentat și reprezintă scopul final al fizicii moderne.
O din ce în ce mai mare parte din comunitatea fizicienilor și matematicienilor devine pe zi ce trece mai convinsă că teoria stringurilor (sau corzilor) pare să ofere răspunsul căutărilor, reușind să unifice cele două teorii parțiale care descriu universul, anume teoria relativității generalizată (pentru universul la scară mare) și mecanica cuantică (pentru universul la scară extrem de mică). Ambele teorii sunt susținute de dovezi experimentale incontestabile. Din nefericire, aceste două teorii parțiale nu sunt compatibile. Relativitatea generalizată, care descrie modul în care acționează forța gravitațională, implică un univers lin cu spațiu-timp bine definit geometric, neted și plan, fiind curbat doar de prezența masei și energiei. Mecanica cuantică, cu principiul ei de incertitudine, arată ca la o scară infinitezimală, universul este turbulent, haotic, fiind un loc unde evenimentele doar pot fi prezise cu o anumită probabilitate. Există situații, când trebuie să aplicăm ambele teorii, cum ar fi pentru a descrie big bangul și găurile negre, însă ecuațiile celor două teorii sunt incompatibile.
Din acest motiv, fizicienii și matematicienii sunt în căutarea unei teorii care să unifice mecanica cuantică și relativitatea generalizată, o teorie care să ne explice cum acționează forța gravitațională la nivel atomic și subatomic, deci o teorie cuantică a gravitației. O asemenea teorie ar fi capabilă să explice pe de o parte gravitația, descrisă de relativitatea generalizată, iar pe de altă parte electromagnetismul, interacțiunea nucleară tare și interacțiunea nucleară slabă, descrise de mecanică cuantică. Teoria superstingurilor, numită și teoria stringurilor, este formularea curentă a acestui țel măreț al oamenilor de știință.
Teoria stringurilor nu este nouă, ea apărând pe la mijlocul secolului XX. Pe la sfârșitul anilor 1960, un tânăr fizician italian care ulterior a ajuns la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare), pe nume Gabriele Veneziano, căuta o ecuație matematică care să descrie interacțiunea nucleară tare, adică imensa forță care unește nucleul atomului, ținând împreună protonii și neutronii. El a găsit o ecuație veche de vreo două sute de ani a unui matematician suedez pe nume Leonhard Euler care părea să descrie această forță. Surprins de descoperirea sa întâmplătoare, el a făcut public acest lucru devenind faimos și astfel a luat ființă teoria stringurilor. Trecută de la un coleg la altul, ecuația a ajuns și pe masa de lucru a unui tânăr fizician american pe nume Leonard Susskid, care a intuit ce se ascundea în spatele abstractelor simboluri matematice ale formulei. Susskid a înțeles că formula descria o coardă extrem de mică și foarte elastică, care nu numai că se putea întinde și contractă dar putea oscila în diverse moduri, însă lucrarea lui nu a fost considerată prea interesantă de comunitatea oamenilor de știință și astfel se părea că teoria stringurilor va fi abandonată cu totul. Din ce în ce mai puțini fizicieni încercau să elucideze ecuațiile teoriei stringurilor.
Prezicerile teoriei corzilor sunt întocmai cu prezicerile teoriei relativității generalizate la scară de lungimi normale, însă ele ar diferi pentru dimensiuni extrem de mici, adică mai mici de o mie de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane (unu urmat de 33 de zerouri) de ori decât un centimetru.
În prezent, singura teorie acceptată și verificată experimental, care descrie universul la nivel subatomic, susține că particulele de materie și cele purtătoare de forță sunt punctiforme. Până în prezent, cea mai mici particulă constituentă a materiei confirmată experimental este quarkul, însă considerând că particulele de materie sunt alcătuite din stringuri, rezolvăm problema incompatibilității dintre mecanica cuantică și teoria relativității (care, așa cum sunt formulate acum, nu pot fi corecte amândouă) ceea ce este o realizare remarcabilă pentru știință și pentru omenire. Conform teoriei stringurilor, particule elementare ale materiei (adică electroni, protoni, neutroni, quarci ș.a.) precum și particulele purtătoare de forță, sunt formate din foarte mici corzi închise, extrem de elastice și unidimesionale. Aceste corzi de energie, extrem de mici și foarte elastice, care se pot întinde, oscila și vibra, au fost denumite de fizicieni stringuri. Mai mult, toate stringurile sunt identice, singura diferență între ele, chiar dacă este un string ce reprezintă o particulă grea dintr-un atom, sau un string ce reprezintă o particulă fără masă, purtătoare de forță, fiind doar gama de rezonanțe, adică modul în care vibrează. Stringurile pot fi deschise având capetele libere, sau unite la capete formând o buclă, ceea ce determină tipurile de interacțiune la care pot fi supuse. Când vor fi descoperite și experimental, stringurile vor deveni particulele fundamentale ale universului, deocamdată le “vedem” doar matematic.
Teoria stringurilor explică cele patru forțe fundamentale ale universului. Este în natura stringului să unifice relativitatea generalizată și mecanica cuantică. În mecanica cuantică, particulele interacționează și dincolo de distanța zero în spațiu-timp (reamintim că în mecanica cuantică spațiul-timpul nu este bine definit, ci este turbulent și haotic, neexistând noțiunile spațiale de: înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta; și noțiunile temporale: înainte, după ș.a.), însă conform teoriei relativității, particula care transportă forța gravitațională, adică gravitonul, nu poate acționa la distanța zero. Stringurile rezolvă această problemă, întrucât ele sunt unidimesionale (adică au doar lungime) fac posibilă transmiterea interacțiunii și dincolo de distanțe foarte mici printr-o „ungere” a interacțiunilor. Această „ungere” netezește spațiu-timpul îndeajuns pentru ca gravitonul să interacționeaze cu alte particule din mecanica cuantică, unificându-se astfel cele două seturi de ecuații ale relativității generalizate și mecanicii cuantice.
Dar teoria stringurilor, cu toată eleganța sa, vine totuși cu un preț. Pentru ca teoria să fie consistentă, universul trebuie să aibă mai mult de trei dimensiuni spațiale și una temporală. De fapt, teoria stringurilor prezice un univers cu nouă dimensiuni (sau zece conform teoriei M și teoriei supergravitației) spațiale și una temporală. Cele nouă dimensiuni spațiale sunt constituite din cele trei dimensiuni cu care suntem obișnuiți în viața de zi cu zi (anume: lungime, lățime și înălțime), la care se mai adaugă încă șase dimensiuni curbate, încolăcite și închise, care apar în fiecare punct din spațiul nostru tridimesional și care nu pot fi observate cu nicio tehnologie existentă în prezent. În cadrul teoriei M, pe lângă cele șase extra dimensiuni spațiale, mai apare încă o dimensiune spațială imensă în care se află universul, numită membrană (sau brână). Existența a mai mult de trei dimensiuni spațiale, este un concept atât de dificil de acceptat încât nici chiar adepții teoriei stringurilor nu-l pot „vizualiza”.
Teoria stringurilor prezice de asemenea, că fiecare particulă de materie descoperită până în prezent, are un corespondent, o “super” particulă purtătoare de forță nedescoperită încă, iar fiecare particulă purtătoare de forță are de asemenea o “super” particula de materie corespondentă, nedescoperită încă. Această idee, cunoscută sub numele de supersimetrie, ne ajută să stabilim o relație între particulele de materie și particulele purtătoare de forță. Aceste particule teoretice, numite superparteneri, se crede că sunt mult mai masivi decât partenerii lor cunoscuți deja.
Potențialul explicativ al teoriei M este imens, ea putându-ne arăta practic ce s-a întâmplat la începutul universului, teoria big bang-ului descriind doar ce s-a întâmplat după primele fracțiuni de secundă. Sub auspiciile teoriei stringurilor, universul poate să fi început la o dimensiune extrem de mică, cea a unui strâng. Teoria tringurilor poate descrie de asemenea și natura găurilor negre, care deși prezise de teoria relativității generalizată, nu au putut fi explicate integral la nivel cuantic, de mecanică cuantică. Utilizând un tip de teorie a stringurilor, fizicienii au descris matematic și ce se întâmplă cu găurile negre extrem de mici (care au masa sub un gram) și care nu au putut fi explicate de mecanică cuantică. Astfel, după ce au fost supuse schimbărilor în geometria extra dimensiunilor teoriei stringurilor, aceste găuri negre extrem de mici, reapar ca particule elementare cu masă și sarcină electrică. Câțiva teoreticieni se gândesc acum că găurile negre și particulele fundamentale de materie sunt identice, iar diferența care o percepem între ele reflectă doar ceva asemănător tranziției de stare, ca de exemplu tranziția apei în gheață.
În 1915, când Einstein a afirmat că spațiu-timpul formează de fapt un continuum cvadridimensional, curbat de prezența masei sau a energiei, a arătat că această "curbare" produce forța gravitațională. În teoria superstringurilor, orice particulă ocupă, la un moment dat, un punct în spațiu. Stringurile, pe de altă parte, sunt ca o linie, având doar lungime și nicio altă dimensiune.
În concluzie, dacă istoria particulelor se putea reprezenta printr-o linie, denumită în relativitate "linie de univers", aceasta se transpune la nivelul stringurilor printr-o "fâșie a lumii (universului)". Stringurile pot fi deschise, fâșia lumii corespunzând cu o suprafața plană, sau închise, caz în care fâșia lumii devine un tub.
Teoria stringurilor nu este în întregime nouă, ea evoluând continuu de la apariția ei la sfârșitul anilor 1960. La un moment dat, existau cinci variate ale teoriei stringurilor, însă la mijlocul anilor 1990, a apărut o teorie nouă numită teoria M, propusă de fizicianul Edwart Witten, care a unificat toate cele cinci variante, explicând matematic (prin adăugarea unei noi dimensiuni spațiale) că acestea sunt de fapt aspecte diferite ale uneia și aceleiași teorii. Este întocmai ca un obiect ce se oglindește în cinci oglinzi diferite, fiecare oglindă reflectând subiectul dintr-un anumit unghi. Autorul teoriei nu a explicat ce semnifică numele teoriei M (câteva conjuncturi sugerând că ar însemna “mamă”, “mister” sau “membrană”).
4. Teoria Antropică
Anumiți oameni de știință, unii dintre ei foarte serioși, afirmă astăzi că între lume și om există un raport care nu poate fi explicat decât postulând existența unei corelații intenționale: lumea aceasta există pentru omul acesta, iar omul acesta există pentru lumea aceasta. „Principiul antropic" se străduiește să demonstreze că, dacă lumea aceasta n-ar fi avut exact structura pe care o are, apariția vieții ar fi fost imposibilă. Pe de altă parte, omul este produsul cel mai înalt al vieții, perfect adecvat pentru a funcționa în această lume. Dacă în nicio altă lume n-ar fi putut apărea omul, nicio altă creatură nu se potrivește mai bine acestei lumi decât omul însuși.
Am rezumat, imperfect desigur, conținutul a ceea ce omul de știință demonstrează prin formule complexe. În esența sa, principiul antropic este un mit, salutat cu entuziasm de toți aceia care acordă credit mitului biblic al Facerii lumii, în Biblie, omul reprezintă încoronarea creației, al cărei sens este acela de a fi supusă omului.
Există, desigur, nenumărate variante ale acestui mit – de la versiunea rabinică după care lumea a fost făcută pentru Cei Drepți, până la versiunea carteziană după care un Dumnezeu care n-ar fi făcut astfel încât rațiunea umană să înțeleagă lumea în ciuda incompatibilității dintre ele n-ar fi putut fi decât un Dumnezeu pervers. Ipoteză absurdă, pentru Descartes.
Trebuie să menționăm că, deși „principiul antropic" a fost susținut de-a lungul întregii istorii a creștinismului, au existat momente în care, prin argumente teologice profunde și convingătoare, el a fost pus în cauză și chiar respins.
William din Occam a procedat strict în spiritul teologiei apofatice ori negative, care afirmă că Dumnezeu nu poate fi descris prin predicate pozitive (cum ar fi „bun", ori „frumos", ori „mare"). Dumnezeu este deasupra tuturor predicatelor pozitive: rezultă, deci, că nu este subsumat conceptului antropic de „bun", sau de „frumos", sau orice altceva. Este deci corect a afirma că „Dumnezeu nu este bun" (evident, nu este nici „rău", din același motiv ca mai sus) și este incorect a afirma că „Dumnezeu este bun". În mod evident, este imposibil de a predica maselor o astfel de teologie; misticul Renan Eckhart a fost condamnat prin 1326 pentru a fi făcut-o. William din Occam, în mod poate mai subtil, a mers mai departe: ca „putință absolută", Dumnezeu este inscrutabil și incognoscibil; este cognoscibil numai în măsura în care a ales să se manifeste ca „putință ordonată", în Creație.
Pentru mai vârstnicul Duns Scotus, pe care Pierre Chaunu îl numără printre cei cinci teologi care contează în istorie, problema fusese și mai complicată, și mai stingheritoare, într-adevăr, acel manifest al „principiului antropic" care este formula de credință de la Niceea afirmă, pentru minți nu prea cutezătoare, că Dumnezeu s-a întrupat propter nos homines, pentru noi oamenii. Așadar, din dragoste pentru oameni, Dumnezeu Tatăl a coborât în Dumnezeu Fiul pentru a mântui lumea de păcat. Ceea ce-l jenează pe Duns Scotus este dragostea pentru oameni. Cum oare Dumnezeu, această putere fără limite, poate decide să înfăptuiască acțiunea sa majoră – întruparea Logosului divin – pentru o ființă atât de nevrednică precum omul? Aceasta ar însemna că Hristos nu este un produs al libertății divine, ci pur și simplu o lucrare de ocazie (occasionatum) datorată în primul rând omului. Dumnezeu nu putea hotărî să se întrupeze „pentru noi oamenii", ci numai pentru Sine Însuși. De aceea Duns Scotus propune schimbarea formulei de la Niceea și înlocuiește propter nos homines cu propter se ipsum.
Formal, cel puțin, limita ereziei e călcată de Nicolas d'Autrecourt (condamnat în 1346), care neagă în întregime principiul antropic. Pentru el, oamenii sunt ființe total lipsite de importanță în economia universului, și este cu totul absurd a spune că Dumnezeu a creat universul pentru ei. Este de la sine înțeles că acceptarea acestei poziții nu este posibilă atâta vreme cât creștinismul face uz de Vechiul Testament, în care se afirmă contrariul. Este tot de la sine înțeles că, deși în mod teoretic Duns Scotus avea vădit dreptate, ar fi fost cu totul deplasat ca formula de credință de la Niceea să fie modificată.
Istorici și filozofi ai științei că Stephen Toulmin sunt astăzi de părere că întreprinderea științifică nu se bucură de o mai mare obiectivitate ori apropiere de adevăr decât orice mitologie a trecutului. Este o mașină mitologică care-și creează proprii justificări cu ajutorul formulelor matematice. La rândul lor, acestea nu oferă, în sine, nicio garanție a „adevărului", așa cum s-a crezut cel puțin de la Renaștere încoace. (Desigur, e vorba aici de o simplificare de ajuns de grosolană a situației, așa cum rezultă ea din mult discutata "teoremă a lui Godel", care ne spune că niciun set de propoziții matematice nu conține în sine posibilitatea auto-verificării.)
Din punct de vedere istoric, deci, nu putem afirma că Știința de astăzi verifică vechiul principiu antropic, ci, dimpotrivă, că principiul antropic este un vechi mit care continuă să fie vehiculat de știință laolaltă cu alte vechi mituri. Desigur, ne putem spune, ce împiedică un anume mit să fie "adevărat" din punct de vedere științific? După teoria neodarwiniană a evoluției, de exemplu, anumite mituri gnostice par a fi adevărate (vezi lucrarea mea Gnosticistno e pensiero moderno, Roma, 1985). Pe de altă parte, mulți epistemologi consideră că teoria neodarwiniană este pură metafizică și nu poate funcționa conform principiului "hazardului esențial" enunțat de Jacques Monod. Gradul de complexitate a universului îndepărtează la nesfârșit posibilitatea ca un mit anume să fie "adevărat", în timp ce alte mituri sunt "neadevărate".
În cazul principiului antropic, totul depinde de modul de a concepe inteligența în natură. Pe de o parte, dacă admitem că inteligența nu poate exista fără o bază organică, atunci omul este produsul cel mai înalt pe care l-a creat ecosistemul terestru, de-a lungul unei evoluții de circa cinci milioane de ani. Pe de altă parte, noi înșine construim inteligența fără bază organică, cu ajutorul altor surse de energie (energie electrică, cu un consum foarte limitat). În mod evident, inteligența poate fi închisă în altfel de aparate decât creierul. Tot așa, admițând că există inteligență în cosmos și că putem chiar vorbi de un „ecosistem universal" pe care-l putem numi, dacă dorim, „Dumnezeu", din nou necesitatea unei baze organice cade.
Avantajul omului asupra altor mașini capabile să înmagazineze inteligență ar părea să fie acela că omul este comunicativ, activ și mobil. Dar înseși computerele noastre pot comunica cu alte computere fără să se deplaseze, iar caracterul mobil și activ al omului se întoarce ușor în defavoarea sa atunci când ne gândim că sporirea populației duce încetul cu încetul la distrugerea ecosistemului terestru. Nimic nu ne împiedică să credem că, de exemplu, inteligența putea fi depusă în cristale de diamant și activată foarte ușor cu ajutorul energiei solare; în mod tot atât de simplu putem presupune că mineralele noastre inteligente puteau avea capacitatea de a comunica unul cu altul cu ajutorul aceleiași energii solare. Avantajul evident al cristalelor asupra omului este durata lor enormă, ceea ce face inutilă necesitatea reproducerii. Inteligența anorganică fiind curată și fără reziduuri, pare a fi mult superioară inteligenței organice. Mai mult, dacă scopul vieții este inteligența – și acesta pare a fi singurul scop evident -, atunci avantajul existenței vieții, atunci când putem presupune că inteligența depozitată în minerale putea fi mai pură, devine problematic.
Dar să ne întoarcem o clipă la om: este el o mașină atât de extraordinară precum susține principiul antropic?
Față de mașinile pe care le construim noi, omul are avantajul de a fi construit din țesuturi organice, ceea ce-i permite să se reproducă. Pe de altă parte, țesutul organic este foarte puțin durabil față de alte materiale; în comparație cu anumite minerale, rezistența și durata sa sunt infime, în raport cu inteligența umană – care pare a fi foarte redusă – omul este o mașină superioară, fiindcă el însuși nu este în stare să se producă pe sine. În raport cu o inteligență cum ar fi aceea a ecosistemului solar, de exemplu, mașina umană nu mai apare atât de extraordinară. Chiar dacă nu le putem crea, putem imagina mașini infinit mai bune, mai rezistente, mai durabile, mai curate, mai funcționale.
Departe de a putea afirma că inteligența ecosistemică care a creat formele vieții terestre era superioară, judecând-o proporțional cu rezultatele ea pare a fi destul de redusă: putem imagina că „podoaba" unui ecosistem putea fi o ființă cu mult mai perfectă decât omul.
Mulți afirmă că omul se află în plină evoluție și că, într-o zi, își va putea exploata mult mai bine capacitățile decât în ziua de azi. Acest tip de evoluție e însă un concept foarte îndoielnic: ca orice specie animală, omul evoluează doar colectiv, iar direcția în care evoluează în prezent nu pare a-l duce către niciun fel de „revoluție", de schimbare evolutivă favorabilă exploatării mai depline ori chiar creșterii inteligenței sale.
Dacă inteligența este scopul vieții, atunci adversarii principiului antropic au avut întotdeauna dreptate; dacă nu este (în fond „știința" afirmă că viața nu are propriu-zis niciun scop), atunci au avut cu atât mai mult dreptate.
CAPITOLUL II
FACEREA LUMII. CELE ȘASE ZILE ALE CREAȚIEI
Mulți creștini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter literar și istoric, acestea făcând parte din temelia credinței creștine. Toate doctrinele biblice ale teologiei își trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o accepta ca atare este o condiție esențială pentru a-L înțelege pe Dumnezeu și planul Său pentru om. Dacă Facerea este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creștine nu au nicio bază. Cartea Facerii nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poți “interpreta literar”, căci expresia “interpretare literară” reprezintă o contradicție de termeni. Cartea Facerii, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reținut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică.
Pentru început trebuie să reținem că cele Șase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcționeze întregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiție ele țin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.
În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învață că în Ziua a Treia nu era vreo trebuință firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca și inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu.
Se pare că aici avem principala sursă a neînțelegerii între teoria științifică și descoperirea religioasă. În timpul celor Șase Zile s-a făcut însăși firea; cunoașterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor este deci în afara științei.
Sfinții Părinți care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Șase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.
Sfântul Efrem Sirul, care înțelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci și patru de ore, a subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci și patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua Întâi: Deși atât lumina cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuși, atât ziua cât și noaptea Zilei Întâi au ținut câte doisprezece ceasuri fiecare.
Cele Șase Zile, însă, nu trebuie măsurate cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu ține de durata ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a șase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul așa cum îl cunoaștem.
1. Ziua Întâi (Facerea, 1, 3-5)
La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol.
Cartea vorbește despre cele dintâi lucruri din lume. Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: "Și a zis Dumnezeu…" Dumnezeu cuvântează, adresează cuvânt. Cui anume? Desigur nu apelor, nu îngerilor, ci Cuiva egal cu Sine.
În Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au văzut nu simple puteri, ci Persoane “de-o ființă” cu Dumnezeu Tatăl. Universul apare astfel că produsul unui dialog etern și al unei “Iconomii” trinitare: Dumnezeu Tatăl creează toate prin Cuvântul (Fiul) Său în Duhul Sfânt.
Începutul, însă, în înțeles tainic este arătat de cuvintele: "Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 1, 8)
Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale, este, de asemenea și sfârșitul…Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul și pământul, fiindcă "Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 3).
Astfel, în iconografia ortodoxă tradițională a Facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Desigur că întreaga Treime creează: Tatăl poruncește, Fiul zidește, și îndată vom vedea că și Duhul ia parte la lucrare, “purtându-se pe deasupra apei”.
Sfântul Ambrozie numește lucrarea Zilei Întâi “temelia lumii”. De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea lor, ca și cum El, în clipa Facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată că cerul să sclipească țintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori și roade? Putea prea bine să se fi întâmplat așa. Totuși, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite și abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create și că nu au avut început, întocmai ca și cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.
În legătură cu aceasta, Sfântul Efrem Sirul zice: El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucrurilor] … Pe atunci era doar pământul, și nimic altceva în afară de el.
Întuneric era deasupra adâncului. Apele adâncului au fost făcute împreună cu pământul și acopereau pământul în întregime. Iată motivul înfățișării sale netocmite. Părinții socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâmul luminii; dacă este așa, norii ce acopereau pământul împiedicau această lumină să ajungă pe pământ.
Sfântul Efrem scrie: Dacă toată zidirea (fie că facerea ei e pomenită sau nu) a fost făcută în șase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în șase zile.
Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purtă pe deasupra apelor. Vedem aici lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie: Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul. Acesta se purta peste pământul sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea semințele noii nașteri, ce aveau să încolțească, după cuvintele proorocului: "Trimite-Vei Duhul Tău, și se vor zidi, și se va înnoi fața pământului". (Ps. 103, 30).
Duhul Sfânt a luat parte și la celelalte Zile ale Facerii, căci Iov vorbește de “Duhul cel dumnezeiesc Cel Ce m-a făcut pe mine” (Iov 33, 4).
Și a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Și a fost lumină.
Sfântul Ambrozie scrie: […] Bunul Făcător a rostit cuvântul ‘lumină’ ca să poată descoperi lumea, pătrunzându-o cu strălucire, și astfel s-o facă frumoasă la înfățișare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobișnuita strălucire.
Sfântul Efrem, în acord cu ceilalți Părinți, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat de-abia în Ziua a Patra: Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori că stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. [Ea] era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume[…] Ea a ajutat la odrăslirea și răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în Ziua a Treia; cât despre soare, el a fost așezat în tăria cerului că să aducă la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.
Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina.
După învățătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numește fiecare treaptă a zidirii Sale "bună", văzându-i firea desăvârșită și neprihănită și având în vedere desăvârșirea întregii lucrări.
Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare și când soarele strălucește în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua și noaptea nu se datorau mișcării soarelui, ci se făcea zi și urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început și când iarăși se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu. Nu e vorba aici de lumina necreată și inaccesibilă a lui Dumnezeu însuși, ci de o lumină creată, ce se decantează sub efectul Cuvântului lui Dumnezeu din întunericul în care era conținută potențial. Ea introduce o primă mare diferențiere în creație: cea temporală, între zi și noapte. Nu avem aici alternanța astronomică cunoscută azi, ci un ritm ontologic general, o mișcare universală a existenței, de la inform la formă, de la “întuneric” la “lumină”. Pentru că, deși nu e identică cu Dumnezeu, lumină este un prim simbol natural și asemănare creată a Lui, învăluindu-L ca într-o haină (Ps. 103, 4).
“Lumina lumii”, lumina spirituală, e însă Hristos. În El ni se descoperă însăși Lumină divină necreată și, luminați de El prin Botez, devenim “fii ai luminii”.
Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.
Ziua Întâi a Facerii (indiferent cât de lungă s-ar presupune că este) pune început ciclului de șapte zile ce se continuă până în zilele noastre.
Iată-ne deci la sfârșitul Zilei Întâi a Facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă înainte de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează, cum explică și Sfântul Efrem: Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul și apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua Întâi și toate celelalte lucruri făcute după ea, s-au făcut din ceea ce exista mai înainte.
Cele cinci zidiri pomenite de Sfântul Efrem sunt cele patru stihii (sau elemente) din care, după definiția științei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu “cerul”. În ceea ce privește elementele constitutive ale lumii materiale, Sfântul Vasile susține simbioza lor intimă, căci mișcarea reunește apa, pământul, aerul și focul și le desparte, așa cum piatra ciocnită scoate scântei, iar fierul încălzit se înroșește, devenind el însuși foc. Corpurile se constituie din unirea acestor elemente care le dau astfel culoare, gust, densitate, făcându-le sesizabile pentru simțurile noastre. Într-adevăr, Ziua Întâi a Facerii are ceva “de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Structura de temelie a materiei și a creației s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puțin radicală decât cea a Zilei Întâi – este mai mult o tocmire decât o facere în adevăratul înțeles.
Tocmai ideea zidirii din nimic sau din neființă deosebește cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne și a speculațiilor despre creație.
Creștinul care înțelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Șase Zile privește zidirea prezentă cu alți ochi decât cineva care o socotește o dezvoltare treptată sau o evoluție a materiei primordiale (fie că aceasta este înțeleasă ca o creație a lui Dumnezeu sau ca existență prin sine). Concepția din urmă privește lumea ca fiind în mod natural ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înțeleasă în mod natural; dar primă concepție, cea a Facerii ne pune în fața celor doi poli fundamentali ai existenței: ceea ce există în prezent și nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată și numai prin voința lui Dumnezeu.
Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngerești? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzuta a ființelor duhovnicești? Sfântul Vasile învață: Dar după cum se pare, a fost și înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoștința. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul și Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumina duhovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raționale și nevăzute[…].
La fel scrie și Sfântul Ambrozie: Îngerii, Domniile și Stăpânirile, deși au început să ființeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea.
Părinții, deci, socotesc că îngerii au fost creați înainte de crearea lumii sensibile și a omului. Ei plasează chiar lumea îngerească într-un fel de eon supratemporal, dar nu co-etern cu Dumnezeu. Acesta reprezintă un mod de viață asemănător celui în care va fi toată creația în planul eshatologic.
Vom vedea în Ziua a Șasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci știm că războiul din cer cu îngerii cei trufași, descris în Apocalipsă (12, 7, 8 ) avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja ca un fulger.
2. Ziua a Doua (Facerea, 1, 6-8)
Și a zis Dumnezeu: ‘Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!’ Și a fost așa. A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua.
După ce a separat lumina de întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu introduce o a doua separație, între ape, prin crearea tăriei. Cuvântul tarie are două conotații în Cartea Facerii, una specială, științifică iar cealaltă generală. În înțeles general, tăria este mai mult sau mai puțin sinonimă cu cerul: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară sub tăria cerului (Fac. 1, 20). Noi, însă, pierzând înțelesul aparte al tăriei, spunem că atât stelele cât și păsările se pot vedea pe cer.
Să vedem, însă, care este înțelesul științific al tăriei în acest text. Deși se mai numește și cer – spune Sfântul Vasile – ea nu este sinonimă cu cerul pomenit la începutul Facerii.
Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer și alt nume și o întrebuințare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, căruia i s-a dat și o întrebuințare deosebită în univers.[…] Și socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să țină apa care alunecă și se împrăștie ușor. Dar pentru că, după concepția comună, se pare că tăria își are nașterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa înghețată sau cu…piatra străvezie…ce are aproape transparența aerului. Noi nu asemănăm tăria cu niciuna din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cerești niște idei ca acestea înseamnă a fi copil și a avea mintea ușoară.[…] Suntem învățați de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-și închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite.[…] Scriptura nu numește tărie substanța rezistentă și tare ce are greutate și este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanța celor care stau deasupra pământului este fină și rarefiată nu e percepută de niciunul dintre simțurile noastre, substanța aceasta s-a numit tărie, în comparație cu substanțele foarte fine care nu pot fi sesizate de simțirea noastră.
Tăria, deci, din Cartea Facerii constituie o barieră sau un filtru natural; ea desparte cele două niveluri ale umidității atmosferice. Deși astăzi nu mai observăm un astfel de fenomen pe care să-l putem numi tărie, aceasta nu exclude posibilitatea ca la început tăria să fi existat. Funcția tăriei – crede Sf. Vasile – era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe tot pământul. În Cartea Facerii la capitolul al doilea ni se spune că până să fie zidit omul Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ…ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată fața pământului (Fac. 2, 5-6).
Pământul timpuriu a fost, deci, un loc mult deosebit de cel pe care-l știm noi azi: o climă temperată, multă umezeală ce uda în permanență îmbelșugata vegetație; aceasta era, după cum vom vedea mai târziu, singura hrană pe care Dumnezeu o hotărâse atât pentru om cât și pentru animale.
Această fericită stare se sfârșește, însă, odată cu căderea omului; totuși, chiar și după căderea omului, pământul a păstrat unele din însușirile sale de mai înainte. Astfel, ploaia ca fenomen nu este pomenită în textul Facerii până în timpul lui Noe; și atunci aceasta (ploaia) nu este una obișnuită, ci o catastrofă cosmică. Cantități uriașe de apă s-au revărsat peste suprafața pământului, aducându-l aproape la starea sa din Ziua Întâi a facerii, când adâncul acoperea pământul; în plus, o mare cantitate de apă subpământeană a fost eliberată, tăria fiind astfel sfărâmată, golindu-și conținutul asupra pământului. După potop își face apariția pentru prima dată pe bolta cerească curcubeul, acesta fiind alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Datorită sfărâmării tăriei, razele soarelui ajung – acum, după potop – pentru prima oară pe pământ. Este interesant că astăzi oamenii de știință, prin cercetare și cu ajutorul rațiunii, au ajuns la concluzia că în urmă cu 5000 de ani radiația cosmică ce lovește pământul a cunoscut o creștere izbitoare, confirmând relatarea scripturistică cu privire la Potop și distrugerea tăriei existente până atunci.
Putem concluziona astfel că perioada de după Potop este o epocă cu totul diferită în istoria omenirii. Dacă până în vremea lui Noe domnea o climă temperată asupra întregului pământ, aceasta determinând existența unei bogate vegetații ce asigură nevoile omului, acesta nefiind nevoit să mănânce carne, după Potop condițiile pe pământ devin mult mai aspre, omul experimentând frigul, căldura, vara și primăvara, iar durata medie de viață scade înfricoșător, de la 900 de ani (Adam și primii Patriarhi) până la 70-80 de ani, cât este astăzi.
3. Ziua a Treia (Facerea, 1, 9-13)
Și a zis Dumnezeu: ’Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul!’ Și a fost așa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor și s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
După despărțirea apelor, în Ziua a Treia, Cuvântul lui Dumnezeu operează o ultimă mare separație a elementelor: poruncește apelor să se strângă și să scoată la iveală uscatul. Și astfel, apele de sub firmament se adună formând oceanele, mările și lacurile, ieșind la suprafață continentele, uscatul (regnul mineral).
În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine lege a firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua Întâi începe succesiunea zilelor și nopților, iar din A Treia Zi apele își încep necontenita lor mișcare. Astfel, firea apelor – spune Sfântul Vasile cel Mare – a primit poruncă să curgă, și apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea.
Hrană indispensabilă și curățire pentru ființele vii, apele sunt în același timp un element al fecundității și regenerării naturale, cât și un simbol al harului și regenerării spirituale a omului prin botez.
Sfinții Părinți, în toate cele ce țin de cele Șase Zile ale Facerii ne pun înainte doar unele presupuneri – și acelea cu prudență – în ce privește felul cum a creat Dumnezeu; astfel și noi trebuie să fim reținuți în a proiecta cunoașterea noastră despre felul cum arată lumea în prezent asupra lumii întâi-zidite.
Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, și nu printr-un proces natural. În acest sens Sfântul Ambrozie spune: S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui.
Ziua a Treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al elementelor solide și lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele lor specifice până la sfârșitul lumii: pământului fermitate și stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune și circuit continuu în natură.
Apoi a zis Dumnezeu: ‘să dea pământul din sine verdeață: iarba, cu sămânță într-însa, după felul și asemănarea ei, și pomii roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după fel pe pământ!’ Și a fost așa. Pământul a dat din sine verdeață: iarba, care face sămânță, după felul și după asemănarea ei, și pomii roditori, cu sămânță, după fel, pe pământ. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.
Pământului umezit de apele ploilor Cuvântul lui Dumnezeu îi poruncește apoi să genereze din sine plantele în toată diversitatea speciilor. Pământul înflorește, producând o nouă descoperire a slavei, frumuseții și înțelepciunii divine în covorul verde care acoperă tot uscatul roditor. Ghidate parcă de un instinct estetic natural, plantele se întrec în frumusețe, răspunzând în nesfârșita lor varietate, voinței de frumusețe a lui Dumnezeu. Cu veșmântul plantelor pământul-materie se îmbracă ca o mireasă împodobită și înfrumusețată, gătită Mirelui Prea Înalt.
Sfinții Părinți, cu toții sunt de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: spune Sfântul Vasile: Să dea pământul din sine verdeață. Și într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creștere, începând cu odrăslirea, și le-a adus îndată la desăvârșire. Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază un lucru foarte important: Dumnezeu nu a făcut doar semințele și potențialitățile creșterii, ci însăși zidirea pe care o cunoaștem; semințele s-au ivit din primele plante făcute: căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii[…] spicul n-a răsărit din sămânță, ci sămânța a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânță.
Ierburile și copacii au dat sămânță după fel. Avem aici, iată, una din cheile gândirii patristice; vom vedea în Ziua a Cincea a facerii că și făpturile însuflețite au fost făcute să apară tot după fel.
4. Ziua a Patra (Facerea, 1, 14-19)
Și a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Și a fost așa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, și stelele. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua și noaptea și să despartă lumina de întuneric. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.
După ce a împodobit în Ziua a Treia pământul cu flori, în Ziua a Patra Cuvântul lui Dumnezeu împodobește cu corpuri cerești firmamentul. Apar luminătorii cerului: soarele, luna și stelele. Ca semne, ele vor jalona și organiza atât spațiul, cât și curgerea astronomică a timpului.
Celor ce vor să aranjeze Cele Șase Zile în cadrul evoluționist, Ziua a Patra a Facerii le dă multă bătaie de cap; e cu totul imposibil de făcut lucrul acesta dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra. Din acest motiv, partizanii interpretării evoluționiste sunt nevoiți să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua Întâi, odată cu cerul, apărând doar în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelișul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.
Primele trei capitole, însă, din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa astăzi, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucrurilor. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii pentru a se potrivi cu teoriile noastre; mai curând să ne smerim cugetul pentru a înțelege astfel ce spune textul sfânt.
Soarele și luminătorii cerului au fost făcuți în Ziua a Patra, nu doar au apărut atunci – spun Sfinții Părinți. Nu există niciun motiv pentru care Părinții, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicația, mai firească, aparent, că lumina soarelui a luminat primele Trei Zile ale Facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Ei resping, totuși, explicația aceasta pentru faptul că textul Facerii nu o îngăduie.
În legătură cu aceasta Sfântul Vasile învață: Cerul și pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărțită ziua de noapte, apoi iarăși s-a făcut tăria și arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe și determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii și mii de feluri de plante și s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina și tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-L cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ[…] Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăși că soarele a fost făcut ca să lumineze? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existență firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute[…] Să nu-mi spui că este cu neputință ca acestea să stea despărțite. Nici eu nu spun că ne este cu putință, mie și ție, să despărțim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărțite, acelea pot fi despărțite în realitate de Creatorul firii[…].
Ideea că viața pe pământ a fost de la început dependentă de soare, și chiar că pământul însuși provine de la soare, este o idee recentă, ea fiind o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea așa-numitei evoluții a vieții pe pământ. Pentru că oamenii veacurilor recente au căutat o nouă și naturală explicație a originii lumii, lepădându-se de explicația provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înțeles că soarele – mult mai mare și mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, și centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.
Descoperirea dumnezeiască, însă, în tâlcuirea Sfinților Părinți, ne spune altceva: anume că pământul este întâi, și ca timp și ca însemnătate, iar soarele este al doilea. De n-am fi așa de tributari modelelor intelectuale ale vremii am putea primi mai ușor această explicație alternativă a începuturilor lumii.
Concepția scriptural-patristică ne prezintă pământul ca sălaș al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu și centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicația științifică a stării și mișcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparație cu pământul – este un lucru secundar, și a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea măreție și putere ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nicio îndoială că într-o singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la ființare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Ar fi putut să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărții Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiță a celor săvârșite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculațiile și presupunerile noastre omenești.
Este ceva ușor și la modă astăzi să crezi că totul a evoluat prin legi absolut uniforme, legi pe care le putem observa și acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; în acest context, de Dumnezeu mai este nevoie doar pentru a crea acest strop de energie primordială sau pentru a iniția Big Bang-ul, care se presupune că a produs tot ceea ce există. Azi e nevoie de o minte mult mai deschisă și mai puțin dependentă de opinia publică, pentru a începe să vezi măreția lucrării ziditoare a lui Dumnezeu, descrise în Cartea Facerii. Sfinții Părinți – mințile cele mai sofisticate și mai științifice ale vremii lor – pot fi deschizătorii minților noastre închise.
Ar putea apărea întrebarea de ce Dumnezeu a făcut un corp atât de mare ca soarele să slujească unui corp atât de mic precum pământul. N-ar fi putut să-și păstreze energia și să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului?
Desigur că am putea concepe un soare cu mult mai mic decât cel pe care îl știm, și mult mai apropiat de pământ, păstrându-și astfel mărimea aparentă văzută de pe pământ. Energia unui astfel de soare, însă, s-ar risipi mult mai repede decât a soarelui nostru. Este clar că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea și la distanța de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină și căldură de care are nevoie spre a întreține viața până la sfârșitul veacurilor, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărțirea omului în bărbat și femeie, prevăzând căderea omului și faptul că înmulțirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimașă de procreere.
În aceste condiții nu s-ar putea oare ca cei doi aștri cerești, soarele și luna, să nu fi făcut parte din imaginea inițială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar pentru a însemna zilele și lunile și anii stării căzute a omului? Lumina originară creată în Ziua Întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârșitul lumii soarele se va întuneca, și luna nu-și va da lumină sa, și stelele vor cădea din cer (Mat. 22, 30); iar în Împărăția Cerurilor, la fel ca și în Ziua Întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare și lună – căci cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apocalipsa 21, 23).
5. Ziua a Cincea (Facerea, 1, 20-23)
Apoi a zis Dumnezeu: “să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Și a fost așa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și le-a binecuvântat Dumnezeu și a zis: ”prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se înmulțească pe pământ!” Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.
Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor două elemente fluide: apa și aerul, cu diversitatea uluitoare a speciilor de animale marine și aeriene. Ele primesc porunca de a se înmulți și umple pământul. Mai mult decât imensitatea elementelor, mai mult decât perfecțiunea cristalină a mineralelor, și chiar decât înflorirea multicoloră a vegetalelor, prin autonomia mișcării lor în elemente, prin fecunditatea și capacitatea lor de reproducere a unor entități individuale cu un grad extrem de complex, animalele oglindesc în viața lor, la un mod superior în natură, perfecțiunile lui Dumnezeu, afinitate analogică subliniată de actul binecuvântării acestei vieți de către Creatorul ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, evidențiază precizia și acuratețea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele: După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeață, și pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi și de semințe, și numai cu cuvântul au fost aduse toate la ființă, tot așa și acum a spus: Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele, și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului, și dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putință a le înșira cu cuvântul.
Iată ce spune și Sfântul Ambrozie: La această poruncă apele îndată și-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viață. Marea însăși începu a naște tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulțimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viață de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică și suflarea de viață întru o aceeași clipită au fost aduse la ființare… Aceeași clipă și aceeași putere ziditoare au adus la existență și chitul și broasca.
În Cartea Facerii, expresia “după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este utilizată cu referire la animale și plante și la cum se vor reproduce ele pe pământ. Sfânta Scriptură afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale și plante, fiecare trebuind să se reproducă după soiul său. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul.
Să cercetăm însă, acum, înțelesul zicerii după fel. Nu poate fi nicio îndoială că Sfinții Părinți au înțeles cu toții, și în chip clar, că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaștem astăzi. Acest lucru se poate vedea din desele lor afirmații că Dumnezeu creează instantaneu, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existență, că apele și pământul nu au însușirea naturală de a da naștere vieții.
Dumnezeu i-a dat pământului nu numai porunca să răsară (iarba), ci și puterea de a scoate din sine. Deci Cuvântul dumnezeiesc zidește cele ce se fac; înțelegem aici că pământul dobândește ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.
Sfinții Părinți au o învățătură foarte clară despre felurile Facerii. Să reținem ideea că nu este nevoie să definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne (adică ale științei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu felurile din Cartea Facerii.
În zilele noastre noi știm că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru împărțirea plantelor și animalelor în specii a fost formulat după învățătura biblică a delimitării soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).
Am putea zice că Părinții înțeleg că un anumit fel cuprinde acele făpturi în stare să producă urmași fertili.
Sfântul Vasile învață că felurile din Cartea Facerii (cu excepția celor care ar fi putut să dispară) își păstrează firea până la sfârșitul timpului.
La fel învață și Sfântul Ambrozie: Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac după veac, după fel și după asemănare. Leul zămislește leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebăda și vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit odată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începător al făpturii vii e păstrat pentru vremile viitoare de către generațiile următoare ale felului său.
Încercările de încrucișare din toate timpurile, atât la plante cât și la animale pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reușesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească cuvântul patristic despre statornicia speciilor: hibrizii sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie avertizează oamenii asupra unirilor nefirești care se împotrivesc legilor pe care le-a așezat Dumnezeu în Zilele Facerii.
Specificitatea și integritatea semințelor fiecăruia dintre felurile zidirii ține în așa măsură de gândirea scripturală și patristică încât în Scriptură slujește drept temei pentru una din Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine și rău, dintre virtute și păcat. Sfântul Ambrozie folosește această pildă (Matei 13, 24-30) spre a ilustra integritatea semințelor fiecărui fel: Nu e nicio primejdie că rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăși firea s-a obișnuit, să se facă deșartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul obârșiei se păstrează încă în sămânțe. Știm că neghina și alte sămânțe străine, care adesea se răspândesc între roadele pământului, se cheamă zâzanii în Evanghelie. Însă acestea țin de un soi aparte și nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânței grânelor. Domnul ne-a spus că este așa când a zis: Asemănatu-s-a Împărăția Cerurilor omului care a semănat sămânță bună în țarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine între grâu. De aici pricepem că neghinele și grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât și ca fel. De aceea și slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânță bună în țarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Una este sămânța diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci și semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăția lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar, poate această împărăție să fie de același soi cu păcatul? Astfel este împărăția lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânța în pământ.
Precum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine și rău, la fel și amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se știe prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui și răului, a virtuții și viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluției universale spre a-și apăra credința că fiind științifică și realitatea de fapt: dacă omul a fost cândva un animal inferior și evoluează către altceva, atunci cum e cu putință că firea lui nestatornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele dezvoltării sale? Ateismul marxist s-a atașat de teoria evoluției încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.
Literatura patristică este străbătută de idea statorniciei firii și a integrității și deosebirii felurilor. Ea slujește drept model, de pildă, învierii trupului omenesc. În tratatul său despre înviere, Sfântul Ambrozie vorbește despre firea care rămâne credincioasă sieși în tot ceea ce rodește. Astfel, semințele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă și nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile semințe. Așadar, tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, pentru că rodul grânelor nu se deosebește de sămânță.
În același sens scrie și Sfântul Grigorie al Nyssei: Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânță; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăși același soi de plantă cum a fost la început. Și zice slăvitul Apostol că același lucru se petrece și la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci și că ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială.
O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluției universale se poate vedea în vechea învățătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacția Sfinților Părinți față de această idee, pe care au osândit-o cu toții, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii și neamestecării felurilor și făpturilor sale.
Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăcește în ființe cu natură diferită, confundă proprietățile naturii, amestecând și încurcând lucrurile între ele: iraționalul cu raționalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărțite între ele de nicio ordine firească. Or, să zicem că același suflet este acum cuvântător și gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi același suflet alunecă, vârându-se în găuri ca șerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimțire și face rădăcini, devenind copac și odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel și că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză și nedistinctă, de vreme ce nicio proprietate nu desparte corpurile unul de altul.
Ideea că în toate câte sunt există o singură fire stă, desigur, la temelia teoriei evoluției universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculațiile științifice în această direcție, la sfârșitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale și patristice.
6. Ziua a Șasea (Facerea, 1, 24-2, 1)
Apoi a zis Dumnezeu: ‘Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale târâtoare și fiare sălbatice după felul lor’. Și a fost așa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și animalele domestice după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.
Învățătura Sfinților Părinți despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Șasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte ființe vii.
Astfel, Sfântul Efrem ne spune că pământul a scos îndată, la porunca lui Dumnezeu, fiare ale câmpului, animale de pradă și dobitoace, atâtea câte erau necesare pentru slujirea celui ce, în aceeași zi, a călcat porunca Domnului său.
De asemenea, Sfântul Vasile învață și el că sufletul necuvântătoarelor a luat ființă odată cu trupul lor, la porunca Ziditorului, nefiind ascuns în pământ.
Cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariția omului, care avea să fie domn peste toate. Măreață zidire, însă, nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalțe mintea către El.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru trebuința noastră, ci și pentru dărnicia Lui, ca noi văzând bogăția nespusă a făpturilor sale, să fim uimiți de puterea Ziditorului, putând astfel ști că toate acestea au fost aduse la ființare cu o mare înțelepciune și bunătate și spre cinstirea omului ce avea să fie creat.
Minunându-se de măreția zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie: Să slăvim pe Marele Meșter al celor făcute cu înțelepciune și măiestrie. Din frumusețea celor văzute să înțelegem pe Cel care e mai presus de frumusețe, iar din măreția celor ce cad sub simțurile noastre și din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreție, care întrece toată mintea cu mulțimea puterii Sale. E drept, nu cunoaștem natura existențelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simțuri, încât mintea cea mai ascuțită se vădește a fi neputincioasă în fața celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenită Ziditorului, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea și puterea, în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Ioan Damaschin învață că Dumnezeu a făcut lumea , deoarece nu s-a mulțumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulțimea bunătății Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Lui.
Probabil nicio parte a Scripturii nu înfățișează atât de bine înfricoșata măreție a lui Dumnezeu în zidirea Sa și, prin comparație, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbește cu Iov în vifor și nor: Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă știi să spui? Știi tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? Cine a închis marea cu porți, când ea ieșea năvalnică, din sânul firii, și când i-am dat ca veșmânt negura și norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu și i-am pus porți și zăvoare și am zis: ‘până aici vei veni și mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?’ Ai poruncit tu dimineții, vreodată în viața ta și i-ai arătat aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colțuri și să scuture pe nelegiuiți de pe pământ?
Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele și că oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenței printre animale a fost zugrăvită de către un poet cu expresia “colții însângerați ai naturii”. Evoluționiștii etichetează această violență ca fiind “supraviețuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului evolutiv. Pentru evoluționiștii teiști, animalele carnivore constituie doar o parte a “creației” actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluția omului.
“Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrană voastră." Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, și tuturor vietăților cari se mișcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viață, le dau ca hrană toată iarba verde. Și așa a fost”.(Facere 1, 29-30)
Omul și animalele au fost creați vegetarieni. Bineînțeles, lucrul acesta se potrivește cu faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar, din cauza intrării păcatului în lume, a rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra ei un potop pentru a o judeca. "Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,,Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie (violență); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul” (Facere 6, 12-13). Această silnicie, poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om și viceversa. Deși omului nu i-au fost date instrucțiuni exacte că poate să mănânce carne decât după potopul lui Noe, Cartea Facerii ne relatează: "Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca și iarba verde" ( Facere 9, 3).
Mulți oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite, acestea au fost create ca și carnivore. Cu toate acestea, astăzi există multe animale care au canini puternici, dar care mănâncă doar verdețuri. Inițial dinții acestor animale le-au folosit pentru a mânca plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca și consecință a căderii în păcat, unele animale acum mănâncă carne. Sfânta Scriptură, însă, nu exclude nici intervenția directă a lui Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor și modului lor de hrănire.
Așa s-au făcut cerul și pământul și toată oștirea lor. Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială.
Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creație, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nicio contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale, ne învață că Dumnezeu în ziua a șaptea a sfârșit de creat și de adus totul de la neființă la ființă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numește lucrare menținerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor și ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi așa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute și neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuiește și le rânduiește?
Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obișnuit a numi natură – de pildă, creșterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânță minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuși nu este același lucru cu Facerea din cele Șase Zile, întâia aducere în ființare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică și irepetabilă.
Fiind obișnuiți cu lucrarea lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de lucrare pe care El a săvârșit-o în cele Șase Zile. Lumea, atunci, deși desăvârșită și deplin tocmită, era încă nouă. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din țărână, Cuvântul, luând o parte din nou ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul omului.
Sfântul Efrem Sirul învață: Așa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările și omul – erau deodată și bătrâne și tinere: bătrâne după înfățișarea mădularelor și alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot așa și luna era în acea vreme și bătrână și tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cinsprezecea.
Sfântul Efrem și alți Părinți subliniază această noutate afirmându-și credința că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara.
După această privire asupra foarte realistei înțelegeri a Sfinților Părinți în privința celor Șase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.
CAPITOLUL III
CREAȚIA LUI DUMNEZEU ÎN GÂNDIREA SFINȚILOR PĂRINȚI
1. Concepția patristică despre facerea lumii
Dumnezeu creează lumea de la început printr-o conlucrare între Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, lumea nu este o apariție întâmplătoare și niciun rezultat al autoconstrucției materiei. Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul creator și cuvântul omenesc, în primul caz, atunci când Dumnezeu "a zis" (Fc 1, 3) și s-a făcut lumină, iar apoi toate celelalte făpturi; nu este vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin care toate încep să existe, prin care lumea toată este creată din nimic (Evr. 11, 3), fără de materie preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu Dumnezeu.
Realitatea materială a lumii și infinitul felurilor care dau formă acestei realități sunt rezultatul energiei creatoare, libere și personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esența ei (după natura ei) diferită de Dumnezeu, dar în același timp este logos revelator al alterității personale a lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți reprezintă mintea Bisericii – înțelegerea vie a revelației lui Dumnezeu, ei fiind legătura noastră între vechile texte ce cuprind descoperirea dumnezeiască și realitatea de azi. Fără o astfel de legătura fiecare om rămâne de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretări și de secte ce există astăzi.
Să vedem, însă, cum anume ne învață Sfinții Părinți să tâlcuim Cartea Facerii. Pentru aceasta e nevoie să dăm deoparte prejudecățile noastre în ce privește tâlcuirile literale sau alegorice pentru a vedea ce ne învață Sfinții Părinți despre citirea textului Facerii.
Între Părinții Bisericii, în general, și între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o personalitate aparte, o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei și o minte cuprinzătoare care a cunoscut și a înțeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creștină, ci și cultura epocii sale, din care a știut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei căreia i-a slujit cu toată ființa sa. Una din principalele sale opere, în care expune creșterea lumii după referatul biblic este Hexaemeronul, o sinteză a tot ceea ce știința și filosofia lumii antice reușesc să realizeze privitor la lume și la Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeron-ul sau scrie: Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbește Scriptura nu e apa, ci altceva, de altă natură, și interpretează cuvintele plantă și pește cum li se pare lor.[…] Eu, când aud că Scriptura zice iarbă înțeleg iarbă[…] Nu mă rușinez de Evanghelie.[..] Deci să fie înțeleasă Scriptura așa cum a fost scrisă.
Sfântul Vasile ne atenționează, deci, să evităm a tâlcui locurile din Cartea Facerii care sunt anevoie de înțeles pentru simțul comun, chiar dacă omul modern, luminat, e înclinat să facă cu ușurință acest lucru.
Iată, însă, ce spune și un alt părinte – Sfântul Efrem Sirul – despre felul cum trebuie să înțelegem Cartea Facerii: Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Șase Zile este o alegorie. Trebuie să știm că întocmai cum cerul și pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul și pământul, iar nu altceva ce s-ar înțelege sub numele de cer și pământ, tot așa orice altceva se zice a fi fost zidit și tocmit cu rânduiala după zidirea cerului și a pământului nu sunt numiri goale, ci însăși ființa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.[…] Deși atât lumina, cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuși atât ziua cât și noaptea Zilei Întâi au ținut câte douăsprezece ceasuri fiecare.
Un aspect important ce se cere lămurit în contextul teoriilor științifice de astăzi ar fi acela al lungimii celor Șase Zile ale Facerii.
Oricum le-am înțelege, aceste Zile sunt cu totul mai presus de înțelegerea noastră; noi, care cunoaștem doar zilele stricăcioase ale lumii noastre căzute cum am putea oare a ne închipui acele Zile când puterea ziditoare a lui Dumnezeu era în plină lucrare?
Pentru Părinți cele Șase Zile nu constituiau o problemă, ei socotind că acestea, ca durată, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoaștem azi.
În ce privește felul cum Dumnezeu a creat lumea, la prima vedere concepția “științifică” despre originea lumii (teoria evoluției) pare că ar coincide cu învățătura scripturistică: creația lui Dumnezeu nu e lucrarea unei clipe. Însă, Părinții sunt foarte exacți în învățătura lor în această privința. Sfântul Efrem și Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile lor la Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a șase zile literale, Dumnezeu creând în fiecare din ele în mod imediat și într-o clipită; la fel și Sfântul Vasile socotea zidirile lui Dumnezeu ca imediate și dintr-o dată, privind cele Șase Zile ca având exact durata de 24 de ore.
La fel ca și ceilalți Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Adam a fost plăsmuit literalmente din țărână, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. În continuare Sfântul Ioan, vorbind despre râurile Raiului, spune: Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înțelepciune nu îngăduie iarăși ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să convingă pe cei ce vor să-și dea lor spre ascultare auzul, ca să-și închipuie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora[…] Să ne străduim să punem în sufletele noastre învățăturile cele sănătoase.
Pentru noi, învățătura Sfinților Părinți este un întreg, vădit fiind faptul că întregul învățăturii ortodoxe nu se cuprinde într-un singur Părinte (căci toți Părinții sunt oameni, și deci au și limite), găsim unele parți din ea la un Părinte și alte parți la alt Părinte, iar un Părinte deslușește ceea ce este neclar la un alt Părinte; pentru noi nici măcar nu este de primă importanță cine a spus un lucru, atâta timp cât este ceva ortodox și în armonie cu intraga învățătură patristică.
În ceea ce privește firea lumii întâi zidite și firea omului întâi zidit, Sfinții Părinți spun că întreaga zidire a căzut o dată cu Adam. Cei mai mulți Părinți vorbesc despre animale ca fiind deja stricăcioase și muritoare; dar ei vorbesc despre starea lor căzută. Însă Sfinții Părinți învață limpede că animalele (la fel ca și omul) erau diferite înainte de călcarea poruncii de către Adam. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: Acum ne temem,[…] ne e frică de animale și nu mai avem stăpânire asupra lor. […] La început lucrurile nu stăteau așa, ci fiarele se temeau, tremurau și se supuneau omului, stăpânul lor. Când omul a pierdut îndrăznirea din pricina neascultării, i s-a tăiat și stăpânirea. Că toate animalele erau supuse omului o spune Scriptura[…] Când Adam a văzut animalele alăturea de el, nu a fugit ci, ca un stăpân care pune nume robilor de sub stăpânirea sa, așa a dat și el nume tuturor fiarelor[…] Dovada aceasta e îndestulătoare să arate ca la început animalele nu înfricoșau pe om.
Despre nestricăciunea zidirii înainte de neascultarea lui Adam ne vorbește și Sfântul Grigorie Sinaitul. Acesta, cu o înalta viață duhovnicească și cu o teologie foarte ortodoxă, a ajuns la culmile vederii dumnezeiești. În Filocalie el scrie: Deci spun că zidirea nu a fost făcuta la început stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat și s-a supus deșertăciunii, adică omului, potrivit Scripturii (Rom. 8, 20), însă nu de bunăvoie, ci fără să vrea, pentru cel ce a supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat.
Învățătura Sfinților Părinți, dacă o primim așa cum e scrisă, ne arată limpede că starea făpturilor înainte de călcarea poruncii de către Adam era cu totul diferită de starea lor prezență. De asemeni, Sfântul Simeon Noul Teolog învață că legea firii pe care o cunoaștem în prezent e diferită de legea firii de dinainte de călcarea poruncii de către Adam.
Teoriile moderne ce încearcă să înțeleagă tainele zidirii lui Dumnezeu prin cunoaștere firească și filosofie lumească, nici măcar nu iau în considerație posibilitatea ca în aceste taine să existe ceva care să le plaseze dincolo de capacitățile lor de cunoaștere. Însă Cartea Facerii este o istorisire a zidirii lui Dumnezeu așa cum a fost văzută în vedenie dumnezeiască de către văzătorul de Dumnezeu Moise, iar vedenia lui e confirmată și de experierea Sfinților Părinți de mai târziu.
Noi, însă, asemeni Sfântului Vasile: Să cercetăm alcătuirea lumii și să contemplăm universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învățăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Care î-a vorbit lui Moisi aievea, iar nu în ghicitură.
Un aspect important adus în discuție de teoria modernă a evoluției se referă la firea omului și îndeosebi la firea omului intai-zidit, Adam. Conform teoriei evoluției, lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă și muritoare înainte de păcat. Iată însă, ce spune, Avva Isaia Pusnicul: Întru început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a lăsat în Rai, având simțirile sănătoase și stăruind în ceea ce le era firesc. Dar când a ascultat de înșelătorul lui, atunci simțirile sale s-au strămutat toate în ceea ce e potrivnic firii, iar el s-a aruncat din slava sa[…] Deci cel ce voiește să se întoarcă la cele ale firii, să taie toate voile lui cele după trup, până statornicește pe om în cele pe potriva firii.
Sfinții Părinți învață limpede că atunci când Adam a păcătuit, omul nu a pierdut doar ceva ce fusese adăugată firii sale, ci mai curând însăși firea omenească a fost schimbată, s-a făcut stricăcioasă, deodată cu pierderea harului lui Dumnezeu de către om. În ce privește starea lui Adam din Rai, Sfântul Ioan Gură de Aur învață: ca un înger trăia omul pe pământ; era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împărat împodobit cu purpură și diademă, îmbrăcat în porfiră, așa se desfăta omul în Rai, având cu înlesnire totul din belșug[…] Că numai după călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în Rai ca îngerii; nu erau aprinși de poftă, nu erau luptați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici de îmbrăcăminte nu aveau nevoie.
Ca o concluzie, atitudinea noastră față de Părinți ar trebui să fie mai serioasă și mai profundă. A fi credincios Părinților nu înseamnă doar a fi gata să îi cităm, ci înseamnă să pătrundem în gândirea lor, care e gândirea Bisericii lui Hristos, și să avem o filosofie de viață bine închegată, ivită din viețuirea noastră în Biserică, în armonie cu gândirea Părinților. Iar Părinții au avut o filosofie, și cu adevărat o teologie, care include problema evoluției și arată absolut limpede ce anume trebuie să creadă creștinul ortodox despre acest lucru. Evoluția nu e o erezie, nu mai mult decât este budismul o erezie; dar ea include, implică și presupune atât de multe erori și păreri false, încât este total incompatibilă cu creștinismul ortodox.
2. Creaționism sau evoluționism
Originea lumii a constituit subiectul unor aprige confruntări între partizanii a două teorii creaționismul și evoluționismul. Creaționiștii consideră că lumea a fost creată de Dumnezeu ex nihilo și resping ideea oricărei evoluții a lumii, motivând că aceasta ar fi fost creată în stare de absolută perfecțiune din chiar primul moment al existenței ei. Partizanii acestei teorii pun un accent atât de mare asupra perfecțiunii originare a lumii, încât socotesc că lumea se înscrie, ulterior, pe curba descedenta a unui proces de degradare treptată.
La polul opus, evoluționiștii resping ideea perfecțiunii inițiale a lumii și susțin că universul este rezultatul unei evoluții naturale, care sfârșește cu apariția omului. În numele acestei teorii, se vorbește de o evoluție ascendentă a lumii, care nu este rezultatul intervenției lui Dumnezeu, ci un efect al întâmplării sau al selecției natural. Este adevărat, există și un evoluționism creștin, care nu face abstracție de opera creatoare a lui Dumnezeu, având așadar o altă înțelegere a situației. Pe de o parte, acest evoluționism creștin afirmă că lumea a fost creată de Dumnezeu ex nihilo, în mod direct. Dar pe de altă parte înțelege evoluția ca rezultat al interfentei indirecte a lui Dumnezeu în lume prin intermediul rațiunilor seminale sau al cauzelor secunde, care funcționează determinist în univers și autonom față de Creatorul lor.
Altfel spus, pe larg, revoluția științifică a apărut în sec. XVII, când tot mai multe descoperiri intrau în conflict cu convingerile vechi. Cercetările lui Copernic au relevant faptul că nu toate afirmațiile biblice trebuie luate ad litteram. Apar numeroase explicații contradictorii și necesitatea dezvăluirii unor cauzalități, nelămurite în cărțile religioase.
Cercetările geologilor din sec. XVII și XVIII dezvăluie uriașa vârstă a pământului; descoperirea fosilelor atestă dispariția speciilor, neagă existența invariabilității și stabilității creației. Apar totodată numeroase teorii care încearcă să păstreze echilibrul printr-un compromis explicativ. Dar dovezile și descoperirile au devenit covârșitoare, iar natura schimbătoare a lumii nu a mai putut fi contestată, având ca rezultat propunerea și adoptarea celei de-a treia concepții despre lume.
Evoluționismul afirmă că lumea este într-o continuă schimbare. La fel cum dezvoltarea unui individ duce de la ou la adult, la fel se consideră că lumea vie, ca un întreg, a trecut de la organismele cele mai simple către cele mai complexe.
Primul care a prezentat această idee a fost J. B. Lamarck. El a preluat Termenul de evoluție, aplicat inițial de Ch. Bonnet la dezvoltarea oului, și l-a transferat asupra dezvoltării lumii vii. După Lamarck evoluția semnifică trecerea de la simplu la complex, de la inferior la superior.
Mai târziu, după apariția darwinismului, s-a ajuns la consensul conform căruia evoluția înseamnă modificarea în timp a însușirilor populațiilor de organisme. Cu alte cuvinte, populația este unitatea evoluției. Gândirea evoluționistă s-a răspândit în a doua jumătate a sec. XVIII și prima jumătate a sec. XIX, nu numai în biologie, ci și în lingvistică, filozofie, sociologie, economie și alte ramuri ale cunoașterii. Totuși, o lungă perioadă a fost o concepție minoritară în știință. Elementul central, punctul de cotitură al gândirii, și apariția concepțiilor demonstrative științifice, sunt legate de Charles Darwin și de teoria acestuia, cunoscută mult timp sub denumirea de darwinism (astăzi numită simplu și generic evoluționism).
E. Mayr consideră apariția și consacrarea darwinismului, ca evenimentul de cea mai mare revoluție intelectuală a omenirii. Darwin a postulat evoluția, a prezentat dovezi copleșitoare și explicații pentru aceasta, care nu implicau niciun fel de puteri supranaturale sau mistice. În afara teoriei evoluției ca atare, darwin a mai propus alte 4 teorii, despre mecanismele și cauzele acesteia. Șocul universal a fost publicarea cărții originea speciilor (1859); se presupune că această singură a determinat laicizarea științei. Charles Darwin s-a născut la 12 februarie 1809 într-un mic orășel provincial din anglia. Problemele de biologie îl pasionau încă din copilărie, când analiza mai ales diferitele coleoptere. Ca urmare a dorinței tatălui său, care era doctor, a studiat medicina la Edinburgh, dar a renunțat. Atunci familia a decis ca el să urmeze studii teologice, fapt normal pentru acea vreme, când toți naturaliștii erau totodată și clerici. A obținut diplomă la universitatea Cambridge (colegiul christ), după care a primit prin intermediul unui professor invitația de a se alătura unei nave a marinei regale britanice (Beagle), care avea misiunea să exploreze coastele americii de sud, și în special porturile (pentru executarea hărții maritime detaliate). A plecat în expediție în 1831, aceasta durând 5 ani. Colectând numeroase exemplare de pe coastele americii și insulele învecinate, Darwin a descoperit multe idei și fapte, care l-au determinat să-și pună numeroase întrebări legate de istoria pământului, de flora și fauna acestuia. Aceasta a fost baza pe care s-au dezvoltat ideile sale evoluționiste. La întoarcere a început să-și sistematizeze colecțiile, datele și ideile, consacrându-se publicării observațiilor și a rapoartelor științifice, începând cu cele geologice. S-a însurat cu o verișoară, a cumpărat o casă lângă londra, unde trăiește și activează tot restul vieții, până la moartea lui, la vârsta de 73 de ani (la 19 aprilie 1882). În această casă a scris toate principalele sale cărți și articole.
Ceea ce a făcut ca Darwin să fie un atât de mare om de știință, pe care de altfel a revolutionat-o, au fost calitățile de observator extraordinar, înzestrat cu o nesecată curiozitate științifică, inteligentă, lipsa prejudecăților, multă muncă și organizare în timp și gândire. Capacitatea de a observa, sintetiza și pune întrebări adecvate, i-a permis să facă atât de multe descoperiri științifice și să elaboreze multe concepte absolut originale și unice.
Darwin a observat că există două aspecte ale evoluției. Unul este legat de mișcarea ascendentă a unei linii filetice, adică modificarea treptată de la o stare ancestrală spre o altă derivată. A denumit acest proces anageneză. Celălalt constă în divizarea liniilor evolutive, adică apariția unor noi ramuri (clade) ale arborelui filogenetic. Acesta este procesul răspunzător de formarea biodiversității și se numește cladogeneză. El începe întotdeauna cu un eveniment al speciației, iar noua cladă poate deveni în timp o ramură importantă a arborelui filogenetic. Studiul cladogenezei este una dintre principalele preocupări ale cercetării macroevoluției. Anageneza și cladogeneza sunt în mare parte procese independente.
Dar fie că-i vorba de creaționism, fie de evoluționism, ambele teorii fac abstracție de prezența și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în creație. Dintr-un punct dc vedere filosofic și religios, creaționiștii sunt mai mult deiști, fiindcă îl consideră pe Dumnezeu izolat în transcendent, în vreme ce evoluționiștii înclină mai mult spre panteism, socotind că lumea există din eternitate (este caracterizată de un atribut divin).
Creaționismul și evoluționismul se întemeiază pe o gândire substanțialistă, caracterizată de ideea existenței lucrului în sine și a relațiilor exterioare, considerând că Dumnezeu rămâne veșnic nemișcat în timp ce lumea este supusă mișcării în timp. Ideea de incompatibilitate între nemișcarea lui Dumnezeu și mișcarea lumii, între eternitate și timp, arată că ambele teorii sunt produsul unei concepții metafizice mecaniciste, care uită că dumnezeirea este o persoană, Tatăl, asimilându-l pe Dunmezeu cu termenul filosofic primum movens immobile. Într-o asemenea reprezentare, lumca, departe de a mai fi considerată creație a Logosului divin și un organism viu, care suspină să fie eliberat de sub povara stricăciunii, cum spune Apostolul Neamurilor (Romani 8, 21), pare mai curând o mașinărie care funcționează autonom.
Această concepție a exercitat o influență decisivă asupra culturii europene, pe de o parte făcând posibil progresul enorm al tehnicii, iar pe de alta producând pierderi imense din punct de vedere spiritual. Omul poate domina natură cu tehnica produsă de el, dar nu se mai poate stăpâni pe el însuși, fiindcă a pierdut puterca Duhului lui Dumnezeu. Criza omului contemporan este de aceea înainte de toate o criză spiritual, determinată de faptul că Duhul lui Dumnnezeu, care se poartă peste apele creației, a fost eliminat din universul văzut și închis în lumea nevăzută. Izolarea Duhului în ordinea spirituală, în opoziție cu mărturia Scripturii (Geneza I, 2 ), cxplica ideile moderne dc autonomie a lumii și de imposibilitatea intervenției continue a lui Dumnezeu în propria creație.
Conflictul între creaționism și evoluționism a avut consecințe nefericite atât pentru om cât și pentru societate. Faptul e evident pentru tineretul studios, care învață până astaz, la orele de religie că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, pentru ca la orele de științe naturale să afle că ființele necuvântătoare sunt strămoșii săi. Antropologia seculară se zbate în ghiarele unei dileme insolubile: pe cât de a căutat să înalțe omul pe scara valorilor culturale, prin cultul rațiuni, pe atât l-a coborât pe scara valorilor spirituale căutându-i originea în rândul ființelor inferioare.
Evoluționismul a avut consecințe importante și în plan social. Pornindu-se de la mitul realizării de sine a omului și de la principiul selecției naturale, pus în circulație de Darwin, s-au elaborat sisteme economice care tind să transfortme societatea într-un fel de arenă în care cei neajutorați sunt eliminați de cei puternici. Evoluționismul a justificat în cadrul vieții sociale principiul agresiunii, contrar iubirii față de aproapele, alimentând spirală ascendentă a violenței. Valorile trecătoare ale lumii au luat locul valorilor spiritual, iar lumea se ocupă exclusiv de economie și de trup. Omul nu mai găsește timp pentru suflet și rugăciune, din cauză că timpul nu mai este privit ca deschis spre veșnicie, imposibil de transfigurat în eternitate, însemnând, înainte de toate bani.
3. Eroarea evoluționistă
În zilele noastre, omul de știință evoluționist a ajuns, din păcate, să fie în mare vogă. Adevărată divinitate a celor care doresc să-și lumineze mintea în efortul lor de a pătrunde tainele lumii ce ne înconjoară, evoluționismul a reușit, printr-o logică inversată, eronată cu totul, să interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare în sensul argumentării a unui tip de cunoaștere. Evoluționismul, pentru omul de cultură – marcă a modernității – a devenit o certitudine. Aproape nimeni nu-și mai pune problema originii omului decât din această unică perspectivă: cea a lui Darwin. “Omul științific” este preocupat de altă problemă: cum a apărut maimuța? Se impune deci să vorbim despre feluritele tipuri de evoluționism.
Evoluționismul ateist, ipoteză care susține că speciile de animale s-au transformat unele în altele, de la primele vietăți unicelulare până la maimuță și om, în miliarde de ani; de asemeni, speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare până la plantele cu flori, acest proces evolutiv desfășurându-se pe cale naturală, prin factori întâmplători.
Evoluționismul teist, erezie ce afirmă că evoluția speciilor este un fapt real, ea parcurgând etapele prezentate de evoluționismul ateist, însă fiind rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu.
Creaționismul fixist, această doctrină spune că speciile nu suferă nicio schimbare, rămânând exact așa cum au fost create. Creaționismul fixist nu are sprijinul științei datorită observării unei anumite variabilități în cadrul speciei.
Creaționismul științific este teoria științifică care demonstrează imposibilitatea faptului că speciile să apară spontan și să evolueze, transformându-se una într-alta. Știința actuală acceptă creaționismul științific deoarece este corect logico-matematic și nu contravine faptelor observate. Adversarii creaționismului științific îi acuză neîntemeiat pe adepții acestuia de îndoctrinare religioasă. Creaționismul științific, însă, este o teorie științifică riguroasă, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de altă parte, ereticii evoluționiști (evoluționiștii teiști) au în general o anumită pregătire teologică universitară, dar nu au o suficientă pregătire științifică. Ei nu cunosc creaționismul științific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creaționism.
Înainte de a discuta despre teoria evoluției speciilor e necesar să definim câteva noțiuni.
Specia e o comunitate de viețuitoare care se pot încrucișa între ele și care sunt izolate reproductiv de alte comunități similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucișa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparținând unor specii diferite nu se pot încrucișa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucișează, hibrizii sunt sterili (ex. catârul). Speciile se diferențiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale și biochimice.
Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor ce grupează indivizi din aceeași specie, care au anumite caractere distincte, rezultate ale selecției naturale sau artificiale. Indivizii din aceeași specie dar din rase diferite se pot încrucișa sexuat între ei, iar descendenții sunt fertili.
Populațiile reprezintă subdiviziuni ale raselor, care grupează indivizi înrudiți ce au un fond comun de gene.
Indivizii aparținând aceleiași specii dar de rase sau populații diferite, se pot incricisa sexuat între ei, dând naștere la urmași fertili. Prin astfel de încrucișări sau prin mutații genetice e posibil ca, pornind de la populații și râse existente, să apară populații și râse noi de plante și animale. Vedem, deci, ca la nivelul raselor și al populațiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluție.
Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc și la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluție și, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante și animale.
Charles Darwin a formulat primul o teorie cât de cât închegată privind evoluția speciilor, ideile sale fiind ulterior continuate și dezvoltate de alți cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluției speciilor sau, mai scurt, evoluționism.
În fața constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care să se transforme unele în altele, evoluționiștii aduc argumentul că evoluția are loc treptat, într-un număr mare de generații și de aceea nu poate fi percepută în mod normal.
Avem, însă, cazul microorganismelor, acestea având o durată foarte mică a ciclului de reproducție (în unele cazuri chiar 20 de minute) și, de aceea un număr mare de generații poate fi obținut într-un timp relativ scurt. Astfel, într-o zi putem obține 72 de generații, într-un an 26000 iar în 100 de ani, 2,6 milioane de generații. În cei peste 100 de ani de când se fac studii sistematice în domeniul microbiologiei s-au observat unele modificări de caractere ale unor tulpini (populații) de microorganisme dar, deși numărul generațiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au încăpățânat să rămână aceleași. Deci, în ciuda teoriilor evoluționiste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile.
Un argument puternic împotriva evoluționismului îl constituie cel al finalității. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcție bine definită în cadru ansamblului organismului. De asemenea între speciile diferite de plante și animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menținerea vieții celorlalte. Aceste observații ne duc la ideea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcția pe care o are fiecare în parte, căzând, astfel, ipoteza apariției lor sub acțiunea unor forțe întâmplătoare.
Argumentului acestuia i s-a ripostat cu două contra-argumente:
a) Organele rudimentare. Acestea apar în fază embrionară sau în faza de creștere a organismului, iar la maturitate dispar (ex: timusul, epifiză). Evoluționiștii au concluzonat că organele acestea sunt nefolositoare și ei explică existența lor ca fiind rămășițe din stadiile anterioare ale evoluției speciei respective. În realitate, însă, aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, în timpul creșterii având un rol important în organism; ele apar doar atunci când este nevoie iar apoi dispar. Dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.
b) Organele atavice. Acestea apar doar uneori, constituind niște anomalii. Fiindcă unele din aceste malformații existente la om, prezintă asemănări cu organe existente la unele animale, evoluționiștii spun că omul descinde din animalele respective. Ei, însă nu precizează că există malformații ce nu se aseamănă cu vreo structură existența la animale; apoi unele malformații se aseamănă cu animale pe care nici evoluționiștii nu le consideră strămoși ai omului.
Evoluționiștii invocă cel mai des în favoarea lor ca argument fosilele. Trebuie precizat de la început că paleontologia (disciplina ce se ocupă cu studiul fosilelor) deține tristul record de a fi ramura științei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel.
În urma observațiilor s-a stabilit că ordinea apariției viețuitoarelor în straturile geologice ar fi: microorganisme, nevertebrate marine și alge, pești, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere și păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale.
S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi; deși neputând fi demostrată practic, această presupunere rămâne totuși plauzibilă.
Evoluționiștii susțin, însă, că viețuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluție unele din altele. Dar, din punct de vedere logic faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar ca aceste două specii ar fi luat naștere una din alta.
Problema originii omului a generat de-a lungul timpului cele mai aprinse discuții între evoluționiști și creaționiști. Conform teoriei evoluționiste omul a apărut dintr-o specie de maimuță printr-un proces de evoluție lentă trecând prin mai multe verigi intermediare. Procesul cu pricina ar fi durat câteva milioane de ani. Pentru a explica absența blănii și poziția bipedă, bieții noștri “strămoși” sunt alungați din junglă în savană și invers, invocându-se tot felul de pretexte, vorbirea articulată și dezvoltarea gândirii abstracte rămânând fără explicații convingătoare.
Dovezile paleontologice aduse în sprijinul teoriei evoluționiste, așa-numitele verigi intermediare s-au dovedit ori falsuri ori greșeli de interpretare.
Teoria evoluționistă, însă, în dezvoltarea ei istorică nu s-a oprit la afirmația că omul ar fi egal cu celelalte specii ci merge până la a susține că omul este inferior celorlalte specii. Iată ce spune Stephen Jay Gould (biolog la universitatea din Harvard): evoluția este o formidabilă rețea cu nenumărate ramuri, și nu o scară; de aceea nu înțeleg cum noi, purtăturii de cuvânt ai câtorva mii de specii mamale, putem să ne pretindem superiori față de trei sferturi de milion de alte specii de insecte, care cu siguranță vor supraviețui mai mult ca noi, pentru a nu mai aminti de bacterii, care, iată, au dovedit o fantastică putere de supraviețuire de mai bine de trei milioane de ani.
Și astfel s-a reușit ca omul să fie devalorizat și considerat inferior nu numai față de oamenii primitivi, față de alte mamale și insecte, dar până și față și de bacterii.
Vom menționa în continuare câteva fapte care contrazic teoria evoluționistă cu privire la originea omului.
Analiza genomului mitocondrial uman a scos în evidență faptul că toți oamenii din lume descind dintr-un unic strămoș comun de sex feminin, pe care chiar și evoluționiștii îl numesc Eva mitocondrială. Geneticienii estimează că aceasta ar fi trăit cu cel mult 200 000 de ani în urmă; faptele, deci, nu se potrivesc cu ideea unei populații întregi de maimuțe care s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluției pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedește a fi falsă.
Numărul de cromozomi este o altă problemă care se ridică. Acest număr este o caracteristică de specie, fiind întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproducție sexuată, numărul cromozomilor este păr. Determinările arată că toate speciile de maimuțe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Datorită acestei discontinuități, nu poate avea loc o evoluție continuă de la maimuță la om, deoarece nu poate exista nicio specie de mamifer cu 46,5 cromozomi și nici măcar cu 47 de cromozomi. Nu are, deci, niciun rost să căutăm ipotetice verigi intermediare între om și maimuța.
În concluzie, vedem că evoluționismul este departe de a fi o teorie cu adevărat științifică, fiind de fapt o colecție de falsuri și ipoteze nedemonstrate. Mai mult: există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluționiștii între ei nu se înțeleg. Majoritatea biologilor sunt conștienți de lipsurile evoluționismului. Motivul pentru care mai este încă menținut e reprezentat de refuzul adepților lui de a accepta existența lui Dumnezeu.
Știința nu numai că nu a demonstrat niciodată inexistența Divinității, ci chiar mulți mari savanți, din toate veacurile și din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton, W. Thomson (lord Kelvin), Schrodinger, Laplace, Maxwell, Descartes, Lavoisier, Berzelius, Pasteur, Faraday și mulți alții, și-au mărturisit credința în Dumnezeu. Iată două surprinzătoare cazuri:
Lamark: Natura nefiind o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este însuși Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinței Sale atotputernice […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voință nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite.
Charles Darwin: O altă cauză a credinței în existența lui Dumnezeu care ține de rațiune iar nu de sentimente mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens și prodigios Univers, cuprinzând omul și facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin și a unei necesități oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, și merit numirea de deist.
Iată, deci, că înșiși întemeietorii evoluționismului acceptau existența lui Dumnezeu; ideea existenței lui Dumnezeu nu este – după cum am văzut – antiștiințifică, așa cum susțin unii, ci este chiar foarte rezonabilă. Odată acceptată această idee, cea mai rațională atitudine este că, în ceea ce privește originea lumii și a vieții, să acceptăm ceea ce însuși Dumnezeu ne-a spus pe calea Revelației, și să respingem alte teorii, mai ales dacă acestea vin în contradicție cu datele rezultate din experiență.
Desigur, temeiul ultim al ideii de evoluție este faptul de a nu crede că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze întreaga lume prin Cuvântul Său. Și, astfel, încerci să Îl ajuți, lăsând Natura să săvârșească cea mai mare parte a creației.
În general putem caracteriza evoluția sub aspect religios ca pe o erezie naturalistă ce se prezintă ca opusul vechii erezii a preexistenței sufletelor; aceasta susținea că există un fel de natură sufletească care străbate întreaga creație, pe când evoluția susține ideea unei ființări materiale care străbate de-a lungul creației. Ambele concepții nimicesc ideea firilor distincte ale ființelor create.
CAPITOLUL IV
ORIGINEA OMULUI
Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu și, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul, cu care Dumnezeu încheie și încoronează întreaga creație. Prin natura și demnitatea sa, omul se deosebește de toate făpturile pământești, fiind însă legat de ele după cum este legat și de lumea curat spirituală. Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său, spuneau Părinții greci. Deși creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală și cea curat materială; celei dintâi îi aparține cu sufletul său, iar celei din urmă cu trupul său. El este punctul de întretăiere a acestora; este, cum bine s-a zis în filosofia greacă, un rezumat și o reprezentare în mic a lumii celei mari, adică un „microcosmos”.
Sfânta Scriptură ne relatează că, omul a fost creat de Dumnezeu, într-un mod cu totul diferit de restul creației, care a fost adusă întru existență, prin poruncă dumnezeiască. Omul însă, s-a bucurat din partea lui Dumnezeu, de o atenție cu totul specială, după cum ne relatează primul capitol al Facerii: „Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănărarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Lui; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Fiți rodnici și umpleți tot pământul și-l stăpâniți” (Fac. 1, 26-28).
Capitolul al II-lea al Facerii, ne istorisește mai pe larg creația specială a omului – atât cât poate cuprinde mintea noastră taina – arătându-ne felul concret cum a fost făcut primul bărbat din țărâna pământului, iar mai apoi prima femeie, din coasta bărbatului: „Atunci luând Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om, și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut ființă vie” (5, 7). Iar în 5, 21, 2: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam” (Fac. 2, 7; 21-22).
În deplin acord cu învățătura tradițională a Bisericii Ortodoxe, Teologia Dogmatică și Simbolică atrage atenția asupra caracterului istoric al referatului biblic despre creație. Acest caracter exclude interpretarea strict alegorică a textului sacru, neputându-se renunța la înțelesul literal, deoarece, textul Facerii constituie o consemnare cu caracter istoric a unor evenimente reale, cunoscute de către Sfântul Prooroc Moise prin descoperire dumnezeiască. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură reia și întărește ideile principale ale referatului despre creație și anume, faptul că Dumnezeu a făcut lumea nevăzută și cea văzută, în șase zile (Ieș. 20,11; 31,17), că omul a fost creat de Dumnezeu (Iov 10, 8; Lc. 3, 8), că trupul omului a fost plăsmuit din pământ iar sufletul i s-a dat de către Dumnezeu (Ecl. 12,7; Cor. 15.47), că femeia a fost făcută după bărbat și din el (I Tim. 2,13; I Cor. 11, 8). Însuși Mântuitorul confirmă autenticitatea adevărului dumnezeiesc relatat în acest referat, citând din el cu ocazia discuției cu fariseii pe tema indisolubilității căsătoriei: „…dar de la începutul făpturii bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup…” (Mc. 10, 6-8).
Apropiindu-ne așa cum ne învață Sf. Părinți, de textul Facerii, înțelegem că omul s-a bucurat de o deosebită atenție și cinstire din partea lui Dumnezeu, fiind creat în mod special, nu prin porunca „să se facă…”, ci prin împreună înțelegerea și lucrarea Sfintei Treimi: „să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră”.
Sfinții Părinți evidențiază superioritatea omului prin descrierea planului creator divin, care culminează în om, și a verticalității biologice și spirituale a acestuia. Astfel, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, lumea este un palat împărătesc în care a fost așezat omul spre a stăpâni, stăpânire dată în chipul dumnezeiesc prin care omul a fost cinstit. La rândul său, Sfântul Vasile arată că în vreme ce patrupedele privesc spre pământ, omul, „sadul ceresc”, are ochii ațintiți spre cer. Parte a întregului și sinteză în mic a lumii (microcosmos), de aceeași fire cu toate cele create, omul e însă chemat să le unifice pe toate în urcușul său spre Dumnezeu: el are, în chip natural, prin însușirea părților sale de a fi în relație cu toate extremitățile, puterea de unire, prin mijlocirile între toate extremitățile. Prin această putere completându-se modul creării celor împărțite (referite la diversitatea creației), omul avea să facă arătată prin sine marea taină a țintei dumnezeiești: unirea armonioasă a extremităților din făpturi între ele, unire ce înaintează în sus și pe rând de la cele imediate la cele mai îndepărtate, și de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfârșindu-se în Dumnezeu. Cu el culminează opera creatoare și în el se reunesc „cerul” și „pământul”, în structura sa complexă, suflet și trup, căci, spune Sfântul Maxim., e o simetrie și o convergență perfectă între om și cosmos: „cosmosul întreg, constând din cele văzute și nevăzute, este om, iar omul, constând din suflet și trup, este cosmos”. O dată cu omul și în el, toate s-au arătat a fi "bune/frumoase foarte".
1. Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu
Știm cu toții că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dat în Fiul, astfel că omul este chip al Chipului manifestat în persoana Fiului, adică a lui Hristos. Dar este mai puțin cunoscut faptul că taina omului nu se află în el însuși, în mod autonom, din punct de vedere ortodox, ci în Arhetipul, în Modelul divin. Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în Modelul lui. Aceasta tocmai fiindcă Modelul este cel care organizează și configurează materia și, în același timp, o atrage. Modelul, adică Arhetipul, reprezintă conținutul ontologic al chipului (icoanei). Departe ca adevărul ontologic al omului să se afle în sinele lui, înțeles în mod autonom, cum susțin teoriile materialiste, în suflet sau în partea superioară a sufletului, în minte sau intelect, cum credeau mulți filosofi antici, sau exclusiv în persoana omului, cum admit sistemele filosofice antropocentrice contemporane, acesta se află în Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoană, existența lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoană, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înțeles de Părinți în mod ontologic numai ca ființă teologică, fiindcă "ontologia lui este iconică". Creat după chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui însuși, prin însuși faptul că este om, spre Cel ce este Chipul său Dumnezeiesc.
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constituția sa psiho-somatica, să fie inel de legătură între cer și pământ și să se înalțe cu întreaga creație spre Dumnezeu, ca să se împărtășească de nemurirea lui. Opunându-se însă voii lui Dumnezeu, Adam n-a mai dat curs aspirației către Arhetipul divin, ci s-a prăbușit în materialitatea acestei lumi, alterând grav chipul lui Dumnezeu pe care îl purta în ființa sa și, odată cu aceasta, și ființa proprie.
Antropologia răsăriteană face deosebire esențială între ființa lui Adam înainte de păcat și cea după căderea în păcat.
Din moment ce s-a schimbat punctul de referință sau atracție al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simțurilor, ci sunt folosite de acestea în loc ca sufletul să se concentreze în el și în Dumnezeu, și să unească astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasă atras de cele sensibile și în cele din urmă este înrobit prin intermediul simțurilor de acestea. Dar pe lângă faptul că omul crează mai degrabă diviziunea celor ce erau unite, simțurile înseși ale omului și puterile corespunzătoare ale sufletului îmbracă, din moment ce se supun lor, forma celor sensibile, și-și fac un chip analog lor. Sufletul, mișcat împotriva firii către materie, îmbracă, prin intermediul trupului, chip pământesc. Sau, cum spune Sfântul Grigore de Nyssa, omul se înjugă cu aspectul exterior al unei ființe iraționale. Din om duhovnicesc devine om pământesc, după cuvântul Apostolului, îmbrăcând astfel hainele de piele, despre care vorbește Scriptura după căderea omului în păcat (Gen. 3, 21).
Înainte de a fi îmbrăcat în hainele de piele, omul purta un veșmânt "țesut de Dumnezeu", haina lui psiho-somatica era țesută din liarul, lumina și slava lui Dumnezeu, așa cum va fi trupul lui Hristos înviat din morți. Cei dintâi oameni creați erau îmbrăcați în slavă de sus, care îi acoperă mai bine decât orice haină. E vorba de veșmântul chipului lui Dumnezeu în om, de natura umană dinainte de cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu și construită deiform. În acel veșmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu, fără să fie deplină, pe care o constituia nu o figură exterioară sau o culoare, ci nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se contempla frumusețea dumnezeiască. Hainele primilor oameni erau haine de lumină, nu haine de piele.
Dar cum Dumnezeu întoarce răul săvârșit de om spre binele acestuia, tot astfel și hainele de piele, care constituie o degradare a stării originare a omului, îi permit să supraviețuiască în condițiile unei existențe afectate de păcat. Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau să se corupă integral însușirile chipului lui Dumnezeu în om. Intervenind în procesul coruperii, le-a transformat în haine de piele și astfel a făcut ca ele să fie cele care oferă omului supraviețuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de întreaga putere pe care acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai lăsat puțină. I-a lăsat puterea asupra vietăților, care sunt indispensabile pentru conservarea lui, iar omul poate exercita o putere și asupra celorlalte, ca și în general asupra pământului, cu tehnicile pe care le dezvoltă grație rațiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu și de care nu l-a privat integral după cădere. Cu tehnicile care se dezvoltă progresiv de-a lungul timpului după cădere se gospodărește constituția lumii.
Dar, mai mult decât atât, hainele de piele nu sunt doar mijloace spre supraviețuire, ci și mijloace pe calea lui nouă către Dumnezeu. Prin faptul că nu-și găsesc împlinirea în lume (cu cât ai mai mult, cu atât mai mult dorești), poftă și căutarea satisfacțiilor îl călăuzesc iarăși pe omul înțelept spre căutarea singurului lucru bun. Mai mult decât orice, spune Sfântul Grigore Teologul, acest lucru l-a urzit Cuvântul meșteșugar și înțelepciunea mai presus de orice minte ca să fim înfrânți de cele ce se fac și se prefac, de cele care aleargă, alunecă și fug, să vedem nașterea și neorânduiala lor și să mergem spre cele viitoare. Însăși căutarea păcătoasă a plăcerilor, care orientează omul către valorile materiale în locul celor spirituale și care este manifestarea răsturnată a dorinții omului către Dumnezeu, urmată de durere, continuă să conțină elementul pozitiv originar și depinde de om să întoarcă mișcarea ei iarăși spre binele real.
Astfel, hainele de piele au o dublă semnificație în gândirea antropologică răsăriteană: pe de o parte, hainele de piele sunt rezultatul natural al păcatului, reprezintă o întunecare a chipului lui Dumnezeu în om, o cădere din starea conform naturii, constituind în același timp o osândă, o ofensă și o rană; pe de altă parte, ele reprezintă un leac și o binecuvântare, constituie o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supraviețui în moarte, din moment ce a pierdut viața, și, mai ales, ca să supraviețuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplin viața și formă mai frumoasă a vieții lui Hristos.
2. Localizarea chipului lui Dumnezeu în om
Chipul este înfățișarea, felul, forma, modul sub care se prezintă o ființă umană.
Omul este o ființă unitară. în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar la suflet, ci cuprinde și trupul. Numele de om nu se aplică sufletului său trupului în mod separat, spune Sfântul Grigorie Palama, ci la amândouă, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu. Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul nu constituie o realitate separată de suflet, fiindcă trupul dispune de o raționalitate plasticizată care rămâne ancorată în realitatea spirituală și unitară a chipului lui Dumnezeu în om. Constituția omului are caracter dihotomic, fiind alcătuit de Dumnezeu din trup și suflet, dar această dihotomie își găsește unitatea în chipul lui Dumnezeu, care îmbrățișează atât sufletul cât și trupul. El rămâne pretutindeni același din punct de vedere personal, atât prin actul creator al lui Dumnezeu, Care conferă oamenilor și popoarelor o identitate specifică, cât și prin condițiile naturale, atât de diferite, ale existenței lor geografice. Concepția creștină despre originea neamului omenesc are caracter monogenist.
Dumnezeu neavând trup, chipul Său în om nu se referă la trup, El fiind Duh, ci la natura spirituală, intelectuală și morală a omului: rațiune, voință, simțire. Uneori, „chipul lui Dumnezeu în om” este atribuit libertății omului sau însușirii lui de ființă rațională sau stăpânitoare, alteori sufletului împreună cu trupul, alteori intelectului, alteori distincției între natură și persoană etc. Iar alteori omului întreg, în totalitatea lui. Asemănarea se referă la scopul către care tinde omul, perfecționarea lui morală, la starea de sfințenie și dreptate, obținută prin practicarea virtuților, cu ajutorul harului divin: suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem noi înșine prin voința noastră liberă, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, iar Sfântul Ioan Damaschin spune: cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil, și tot el: a făcut pe om din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate.
Noțiunea de chip este dominantă în învățătura teologică, chiar și în puține dar esențiale pericope din Vechiul Testament. Învățătura biblică și în deplin acord cu ea teologia, îi atribuie în principiu chipul Cuvântului, celei de a două Persoane a Sfintei Treimi. Astfel, Hristos este numit chipul (icoană) lui Dumnezeu ca principiu creator, și are în mod natural legătură ființială și nemijlocită cu Persoana lui Dumnezeu Tatăl ca ”strălucire” a slavei lui și caracter al Ipostasului Lui. În acest caz, Logosul sau Hristos (ca Logos Întrupat) este considerat chipul natural al Tatălui, după dezvoltarea ulterioară a teologiei ortodoxe, drept care Hristos Însuși este preaslăvit în ordinea dumnezeirii. Astfel, acest chip, după tradiție este considerat și numit natural, în opoziție cu chipurile (icoanele) confecționate.
Teologia patristică în întregul ei admite că ”după chipul” este localizat în lucrarea mintală și liberă a sufletului. Există anumite situații în care ”după chipul” este identificat cu întreaga existență. Totuși, aceeași teologi care fac această identificare vorbesc de cele mai multe ori despre ”după chipul” sufletului mintal. Într-un mod categoric, Sfântul Epifanie vorbește despre ”după chipul” că se referă la întreaga existență a omului. Mult mai târziu, alți teologi, vorbesc sau presupun unitatea psiho-somatică a omului. Această diferențiere înseamnă că învățătura atât de clară ”după chipul” a fost negreșit de la sine înțeleasă și nu se făcea nicio confuzie de câte ori, și copleșitor de cele mai multe ori, vorbeau despre lucrarea mintală a sufletului. Unitate existențială a omului este un fapt pentru toți teologii. Mai mult însă, teologia accentuează firea mintală a sufletului, de vreme ce aceasta este lucrarea sa superioară. Astfel, fie se spune că ”după chipul” se referă la această lucrare mintală, fie este amintit rar ca icoană a omului întreg, nu se poate observa nicio radicală diferențiere. Nimic nu poate fi înțeles în afara unității existențiale a omului; (ca ceva din el) să rămână fără luminarea harului și a sfințirii.
Pentru Sfântul Apostol Pavel, „chip al lui Dumnezeu este Hristos: „Care este Chip al lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea, pentru că în El s-au zidit toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpânii, fie puteri; toate s-au zidit prin El și pentru El; și El este și Capul Trupului care este Biserica” (Col. 1, 15-18). În acest text se subliniază nu atât relația Cuvântului cu Tatăl – pe care o dezvoltă în altă parte – cât semnificația lui Hristos pentru om. Pentru a fi întreg omul trebuie să poarte chipul omului ceresc, adică cel al lui Hristos, să ajungă „la măsura vârstei plinătății Iui Hristos” (Efes. 4,14), și aceasta „ca el să nu mai fie prunc”. Pentru Pavel, majoratul omului coincide cu hristificarea lui.
Omul este rațional/cuvântător pentru că a fost zidit după Chipul lui Hristos Care e Rațiunea/Cuvântul ipostatic al Tatălui. Atanasie cel Mare formulează această temă cu claritate: după Însuși Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le și puterea Cuvântului/Rațiunii Lui, ca având-o în ei ca un fel de umbră a Cuvântului/Rațiunii și iacându-se raționali, să poată rămâne în fericire.
La fel putem înțelege că omul e creator pentru că e chipul Cuvântului/Rațiunii creatoare: este stăpân, pentru că Hristos după al cărui Chip a fost zidit, este Domn și împărat atoatețiitor; este liber pentru că este chip al libertății absolute: este responsabil pentru creație ca unul ce este recapitulare și conștiință a întregii creații; este constituit din suflet și din trup și unește în el materie și spirit, pentru că Hristos, prin Care a fost zidit, este unirea neînțeleasă, ipostatică, nedespărțită și în același timp nearnestecată a dumnezeirii necreate și a zidirii create; este în același timp persoană și natură sau, mai exact, persoană care face concretă și revelează natura, pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct al ființei unice și indivizibile, comună Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.
Dar de ce este atât de greu drumul de la chip la asemănare? Aflăm tot din Sfânta Scriptură: călcarea singurei porunci pe care Dumnezeu le-a dat-o primilor oameni.
Dumnezeu ne-a pregătit mai înainte moștenirea veșnică a împărăției, precum El Însuși spune, încă de la începutul lumii, înaintea noastră și pentru noi a desfășurat cerul peste toată lumea văzută. Pentru noi și înaintea noastră a făcut El luminătorii, a așezat temeliile pământului, a întins marea, a răspândit peste ea văzduhul.
Sfânta Scriptură ne istorisește pe larg crearea întregii lumi, de la neființă la tot ce este astăzi pe pământ. Dar Dumnezeu nu a început cu omul, ci abia după ce a încheiat lucrarea de creație a materiei, vegetației și a animalelor necuvântătoare, l-a creat pe om. De ce nu înainte? Deoarece pentru el au fost create toate, lucru care îl vedem din binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Fac. 1, 28).
Așadar, Cel ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru întreținerea trupului nostru, chiar înainte de făurirea noastră din neființă. Ne-a dat tot ce ne era necesar pentru viața noastră pe pământ, căci de aceea omul a fost creat ultimul, pentru a avea tot ce-i trebuie.
Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat de către propria lui natură să depășească limitele mărginite ale creației și să se facă infinit. Din moment ce reprezintă un chip al atotînțelepciunii Creatorului, înțelepciunea omului are putința și datoria de a se ridica și ea la atotînțelepciune. Sfântul Atanasie cel Mare scrie: dar pentru că ele nu numai să existe, ci să existe bine, a binevoit Dumnezeu ca înțelepciunea Lui să se pogoare la creaturi, ca să se așeze o întipărire oarecare și o pecete a Chipului Lui în toate, pentru că cele tăcute să se arate înțelepte și vrednice de Dumnezeu. Fiindcă, așa cum cuvântul nostru este chip al Cuvântului Care este Fiul lui Dumnezeu, așa și înțelepciunea creată în noi este însăși chipul Celui ce este înțelepciunea Lui; în care (înțelepciunea creată) având putința de a cunoaște și de a cugeta, ne facem primitori ai înțelepciunii creatoare.
Taina omului este taina persoanei, care își are temeiul ultim în lumea mai presus de fire a Sfintei Treimi, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
3. Omul: de la chip la asemănare
Creat pentru o menire înaltă și excepțională, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice și spirituale necesare ajungerii destinației sale. Starea de distincție a omului se indică mai ales prin aceea că el a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca să stăpânească tot pământul și toate ale pământului (Fac. 1, 26). „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale." (Intel. Sol. 2, 23). Demnitatea omului se fundamentează pe aceea că el este chipul și mărirea lui Dumnezeu (I Cor. 11, 7). Prin urmare, prerogativele stării primordiale ale omului se întemeiază pe chipul și asemănarea lui Dumnezeu în el.
Omul, ca ,,chip al lui Dumnezeu", este în același timp persoană și natură sau, mai exact, "persoana care face concretă și revelează natură" pentru că este Chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct, al ființei unice și indivizibile, comună Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.
Astfel, „omul este caracterizat în mod fundamental de misterul iubirii care împinge din interior persoanele spre o comuniune naturală; existența personală conștientă în tim: unitate psihosomatică indisociabilă, cu profunzime psihică incomensurabilă; liber, stăpân creator, rațional, știutor, etc. sunt atributele ce revelează în mod realist constituția adevărată a omului."
Textul menționat este de o relevanță importantă în privința cuprinderii omului întreg în calitate de "chip", subliniind printr-o gândire teologică remarcabilă faptul că omul prin întruparea Fiului lui Dumnezeu își probează spre deosebire de îngeri calitatea de chip al lui Dumnezeu.
În definirea omului ca "chip" eforturile rațiunii naturale, se împletesc cu acelea ale credinței și harului. Omul hrisostomic este o sinteză de natură supranaturală. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază uneori cu elogii rezultatele filosofiei naturale: mulțumirea cu necesarul, stăpânirea de sine, răbdare, liniște sufletească, rezolvarea tuturor situațiilor pe calea rațiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni pentru patima slavei deșarte și pentru lipsa generală de acord între teoriile și viața lor. Filosoful creștin care îmbină în el înțelepciunea naturii cu aceea a credinței și a harului, urmărește atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu.
Redobândirea integrală a chipului înseamnă de fapt, parcurgerea drumului de la chip la asemănare.
Plecând de la chip omul trebuie printr-o alegere personală să ajungă la asemănare. La aceasta cei mai mulți Sfinți Părinți spun că se poate ajunge prin calea virtuții căci după cum „după chipul" înseamnă, așadar mintea și liberul arbitru, iar „după asemănarea” asemănarea în virtute pe cât e cu putință. Această dorință se face pornind de la chip deoarece „tendința după chipul lui e aceea de a se actualiza în asemănare cu Dumnezeu ca virtute”.
Sfântul Ioan Gură de Aur definește noțiunea de "asemănare" în următoarele cuvinte: după cum cuvântul "chip" înseamnă stăpânire, tot așa cuvântul "asemănare" înseamnă că noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm lui Dumnezeu în ceea ce private, bunătatea, blândețea, virtutea, precum zice și Hristos: "Fiți asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri" (Mt. 5, 45). După cum pe acest pământ larg și încăpător sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel și pe lațul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite și dobitocești și pline de cruzime. Pe acestea dar trebuie să le ținem în frâu, să le supunem și să le dăm în stăpânirea rațiunii.
Dobândirea asemănării se realizează prin curățirea de patimi, prin puterea rațiunii. Lucrul acesta este posibil pentru că l-au împlinit sfinții, oameni ca și noi, dar care au pășit la asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, îndeamnă: fiecare dintre voi, deci să se sârguiască, rogu-vă, măcar de acum înainte dacă n-a făcut-o până acum să taie din suflet, folosind, ca un cuțit duhovnicesc, gândul cel binecredincios, să taie păcatul care-l supără mai mult decât celelalte, ca să scape de patimă. Ne-a dat Dumnezeu destulă minte, în stare, dacă vrem să deschidem puțin ochii, să ne facă biruitori asupra patimilor ce se nasc din noi. De asta harul Duhului ne-a lăsat în scris în dumnezeieștile Scripturi viața și traiul tuturor sfinților, ca să vedem că ei, de aceeași fire cu noi, au săvârșit toate virtuțile și ca să nu ne mai trândăvim în împlinirea lor. În gândirea aceluiași Sfânt Părinte, asemănarea este aproape sinonimă cu desăvârșirea.
În raportul dintre chip și asemănare, omul, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este expresia celei mai înalte valori care există în lume. Valoarea omului se manifestă prin forța considerabilă a minții sale, prin suveranitatea necontestată pe care liberul sau arbitru i-o acordă asupra lumii întregi, prin efortul virtuților sale, îndeosebi al dragostei de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Omul este cea mai minunată podoabă a lumii și nimeni nu-i poate lua locul pe care i 1-a asigurat Creatorul. Concepția aceasta despre om este de perfect acord – în linii mari și în concluzii – înaintat umanism al zilelor noastre.
Deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om se pot exprima astfel: chipul se referă la natura spirituală, intelectuală și morală a omului, rațiune și libertate și înclinația spre Dumnezeu; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul, dezvoltarea și perfecționarea lui morală. Punctul de plecare spre asemănare este chipul, acesta conținând înclinarea spre asemănare, spre culme, adică spre Dumnezeu, spre bine, adevăr și frumos. Asemănarea este astfel starea de sfințenie și dreptate, câștigată prin practica virtuții și ajutorului haric. Deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om se bazează pe Sfânta Scriptură. Înainte de a-1 crea pe om, Dumnezeu zice: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră" (Fac. 1, 26); iar după aceea, scriptura spune: “Și a făcut Dumnezeu om după chipul Său” (Fac. 1, 26-27), fără să se adauge “și după asemănare”. Explicația este că, la creare, asemănarea era doar în potență.
CONCLUZII
Teologia creștină a creației ne arată că Dumnezeu este Creatorul cerului și pământului, al celor văzute și nevăzute, așa cum mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan, normativ pentru credința creștină. Modul acestei creații nefiind revelat constiuie domeniul a ceea ce numim științele naturii. Astfel că, cele două – teologia și știința – nu pot intra în conflct datorită faptului că se ocupă de domenii diferite.
Lumea este opera iubirii Dumnezeului unul în Ființă și întreit în Persoane, care voiește ca viața deplină pe care El o are prin fire să o extindă prin revărsare în afara Ființei Sale ca toate celelalte să se împărtășească de ea prin har. Lumea, așa cum o prezintă revelația naturală și supranaturală poartă în sine amprenta raționalității divine care o angajează spre scopul său ultim – Sfințenia. Sfânta Scriptură prezintă lumea ca teren pe care Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rodească voia lui Dumnezeu. De la începutul ei, lumea este legată de om și omul de Dumnezeu. Lucrarea omului în lume are ca scop preamărirea lui Dumnezeu, această preamărire prin ea însăși este dovada bunătății și iubirii lui Dumnezeu, care voiește ca toate să ajungă la cunoștința cea adevărată prin harul Duhului Sfânt ce împărtășește viață veșnică făcând ca Dumnezeu să fie totul în toate.
Legile universului nu se schimbă niciodată pentru că sunt „temelii” ale întregii zidiri. Iar când auzim pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, zicând: „Tatăl Meu lucrează și Eu lucrez”, să înțelegem că Tatăl lucrează prin legile creației și ale vieții; iar Fiul lucrează prin pronie, adică prin păzirea legilor universului, care formează temeliile lumii văzute. Frumusețea zidirilor create de Dumnezeu este așa de minunată, încât și îngerii din cer se uimesc de armonia lor, după cum spune Iov: „Când s-au creat stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38,7).
Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtașe și alte ființe de iubirea Lui interminabilă. Sfântul Dionisie Areopagitul că binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea la toate cele ce sunt. Datorită razelor acestui Soare al existenței, există îngerii și sufletele și ființele necuvântătoare. „Dar și plantele toate au viață nutritivă și mișcătoare din Bine și orice esență neînsuflețită și fără viață există din cauza Binelui și din cauza Lui își are însuflețirea ei ființială”.
Greutatea de a cunoaște caracterul transparent al creației și al persoanei proprii, care deschide sensurile lor infinite, vine și din faptul că întreaga creație și persoana umană nu mai pot opri procesul de corupere care duce pe fiecare om la moarte.
Originea lumii, așa cum este prezentată în referatul biblic al creației se explică în și prin Dumnezeu. Lumea este creată în timp și din nimic, oglindindu-se în ea frumusețea și strălucirea Creatorului. Este o operă a iubirii și bunăvoinței divine pentru că „Dumnezeu este iubire”( I Ioan 4,8 ). Dumnezeu este Treime de persoane, societate, familie divină și model suprem al familiei create – lumea încadrată încă de la început în planul Lui Dumnezeu în Biserică. Dumnezeu se arată în lume ca manifestare voită și în deplin acord cu libertatea Să. Existența Sa fiind liberă de orice necesitate internă sau externă pentru că el ,,este cel ce este”, pentru că este: „Treimea în Unime și Unimea în Treime”, fiind comuniune și iubire personală desăvârșită. Existența Lui nu depinde de nimic nici măcar de Ființa sau Natura Sa, căci nu ființa sau natura Să face obligatorie existența Sa. Voința și libertatea Lui absolută se realizează că iubire și comuniune treimică. Astfel sensul real al Existenței divine este de „a fi iubire”, iar iubirea în adevăratul ei sens se cere a fi împărtășită și presupune subiecte raționale, conștiente și libere apte să primească și să răspundă la chemarea iubirii.
Pe de altă parte, manifestarea iubirii fără de margini a lui Dumnezeu s-a concretizat în apariția întregului univers în centrul căruia se află omul, însă acesta n-a fost creat la voia întâmplării, ci, la fel ca întreaga creație, după sfat dumnezeiesc. Astfel, după ce a creat întregul dar pentru el, Dumnezeu l-a creat și pe om cu putere Să, după chipul Său. Pentru a-i împlini scopul său, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică să se ferească de rău și să respecte învățăturile lui Dumnezeu.
Fiind înzestrat cu voință liberă, omul trebuie să ajungă asemenea Lui, adică să urmeze numai binele, să se lepede de păcat și să tindă spre desăvârșire, în drumul de la chip la asemănare, omul nu se folosește doar de propriul efort, ci este ajutat de Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul lui. Acest ajutor îl primește în Biserică, prin Evanghelie și Taine, cu dragostea dumnezeiască ce trebuie să primeze și să-l transforme pe el.
Prin urmare, suntem creați după chipul lui Dumnezeu, cu menirea de a ajunge la asemănarea eu El, însă acest „chip” nu se referă doar la suflet, el implică și trupul, prin care sufletul se manifestă.
Și omul poate să realizeze aceasta asemănare, deoarece, deși prin cădere a pierdut harul lui Dumnezeu devenind muritor, i-a rămas totuși o "sinteză", ce atrage rațiunea spre lumina credinței și spre bucuriile duhovnicești eterne, în opoziție cu concepțiile lui Barth și Brunner, antropologia ortodoxă vede în om pe purtătorul chipului lui Dumnezeu, care are menirea să realizeze asemănarea cu Dumnezeu printr-o activitate înnoitoare continua, transformând lumea în care trăiește într-o împărăție a iubirii, a frumuseții, a binelui și a sfințeniei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Crearea Lumii Stiinta Si Religie (ID: 113059)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.