. Crearea Bancii Nationale A Romaniei

CUPRINS

Capitolul I

PREMISELE ISTORICE ALE ÎNFIINȚĂRII
BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Banca Națională a României, înființată în 1880, a reprezentat de-a lungul timpului, prin funcțiile și rolul ei, un pilon esențial al dezvoltării țării pe calea modernizării, al stabilității și credibilității economiei românești și, în ultimă instanță, al stabilității noastre. Având funcția de Bancă Centrală a statului, fiind, în același timp, ca și în alte țări, instituție de emisiune care stabilește și conduce politica monetară, de credit și valutară, asigurând, de asemenea, supravegherea activității tuturor societăților comerciale de tip bancar, Banca Națională a României a constituit întotdeauna un barometru sensibil și obiectiv al modului cum a evoluat economia națională, ea având, totodată, prin competențele-i legale și politicile specifice domeniului, rolul de a descuraja inflația, de a fortifica moneda națională și a stimula procesele pozitive din economie.

1.1. Antecedente ale circulației monetare

Până la înființarea Banca Națională a României, economia românească a avut în structura ei o amplă componentă a schimburilor de valori, a schimbului natural, sub formă de troc, adică produs contra altui produs, dar, concomitent, și pe scară din ce în ce mai mare, schimbul de produse și circulația ca atare a valorilor, prin mijloace monetare, acestea din urmă facilitând sau chiar dezvoltând schimbul de valori.

Schimbul cu ajutorul monedei metalice s-a practicat încă de pe vremea geto-dacilor, dar, ca „moment“ cu continuitate istorică, din secolul al XIV-lea în forma organizată sub egida statului. Și aceasta pentru că de pe la sfârșitul secolului al XIV-lea existența unei asemenea forme de schimb pune în evidență trei procese istorico-economice:

1. baterea continuă de monedă națională;

2. organizarea monetară a vămilor;

3. acumulările considerabile de monedă.

Primul aspect, baterea continuă de monedă, este atestat în Țara Românească de la Vladislav Vlaicu (1364-1374) până la Mircea cel Bătrân, iar în Moldova cele mai vechi monede aparțin lui Petru I Mușat (1376-1391), iar domnii următori au continuat emisiunile de monedă metalică până spre mijlocul veacului al XV-lea.

Organizarea monetară a vămilor este atestată mai ales la începutul secolului al XV-lea, când privilegiile comerciale acordate de domni prevedeau, în 1413 sau 1422, plata taxelor în monede precum fortuni, ducați, perpesii sau banii, dar se admite că acest tip de organizarea vămilor este mai vechi, documentele în cauză confirmă sau reconfirmă stări de fapt existente mai demult. În acest sens, cercetări mai recente atestă că acest proces istoric s-ar fi derulat tot în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, invocându-se în acest sens un hrisov eliberat de Vladislav Vlaicu în 1368 în favoarea brașovenilor. Vămile existau, erau prevăzute și cu dregători specializați și care lucrau deja după norme anume știute.

Organizarea vamală, așa cum o reflectă din ce în ce mai amplu documentele de la începutul secolului al XV-lea, ca ridicarea numeroaselor puncte de percepere a taxelor, la graniță cu precădere, dar și în interior, cu ridicarea sumelor de bani ce trebuiau plătite pentru fiecare produs și, în funcție de cantitățile de marfă trecute prin vamă, arată existența unei circulații monetare tot mai intense și a unui schimb monetar nu doar frecvent, ci și din ce în ce mai intens.

În sfârșit, documentele atestă și procesul acumulărilor monetare prin descoperirea de tezaure aparținând secolului al XIV-lea, incluzând monede proprii, pe lângă cele străine (genoveze, venețiene, poloneze, austriece germane etc.), iar apoi sumele de bani (3000 de mărci) cu care, de pildă, Petru Mușat îl împrumută pe regele Poloniei, Vladislav Iagelo, sau cele cu care aveau să se cumpere pacea plătind tribut Porții Otomane (Țara Românească din 1415, Moldoca din 1456) sau că soldații, pe timpul lui Dan al II-lea, în 1426, erau plătiți cu bani pentru serviciile lor.

Concluzia ce se impune este că din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, economia de schimb a Țărilor Române căpătase certe trăsături specifice economiei monetare.

Banul metalic era întrebuințat nu numai în relațiile dintre particulari, ca instrument de schimb, dar că, totodată, și în asemenea împrejurări trebuie să fi devenit etalon de măsură a valorilor, „după cum era folosit și ca mijloc de înavuțire“.

În evoluția ei, economia bănească s-a adâncit chiar dacă presiunea Porții otomane, îndeosebi războaiele la care i-a obligat pe români, apoi numeroasele obligații bănești, de la tribut sau haraci, la plocoane și peșcheșuri, au făcut imposibilă tezaurizarea de metal prețios și ca atare a condus la desființarea monetăriilor. Au circulat în economia românească numeroase monede străine. De asemenea, în mod necesar, economia Țărilor Române s-a dezvoltat în strânse legături cu cea a Europei, și nu numai, unde evoluția monetară n-a fost nici ea lină sau într-un progres continuu. Au fost epoci, precum sfârșitul secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, în care economia țărilor europene a cunoscut o prelungită depresiune monetară, al cărui principal simptom a fost cantitatea de metal prețios.

Situația s-a schimbat către sfârșitul secolului al XVI-lea sub influența inflației metalice provocată de exploatarea minereurilor de metale prețioase din noul continent, America de Nord și de Sud. Urmarea a fost că Europa Centrală, inclusiv Țările Române, au fost invadate de monede apusene, în special de argint, între care și löwenthalerul olandez și care, în secolul al XVII-lea s-a găsit din belșug pe piața românească. Fenomenul s-a menținut și în secolul al XVIII-lea, prima jumătate a secolul al XIX-lea, când pe piața monetară a Țărilor Române circulau circa 83 de monede emise aproape de toate țările europene. Aceasta se explică, îndeosebi, prin viabilitate economiei, care, în ciuda monopolului instituit de Poarta Otomană asupra comerțului exterior al Țărilor Române, comerțului exterior s-a realizat și către alte orizonturi, îndeosebi spre Polonia, Rusia, respectiv spre Transilvania, Europa Centrală și chiar către țări occidentale ca Țările de Jos, Franța sau Anglia.

„Chiar de la începutul secolului al XIX-lea, scrie unul dintre cei mai remarcabili cercetători ai procesului economiei de schimb în Țările Române, se vede că suma banilor intrați în Moldova este mai mare ca aceea a celor ieșiți de patru ani… Caii necesari armatelor vecine, într-o vreme, și vitele cornute au fost veacuri de-a rândul căutate peste granițe, iar vânzarea lor a alimentat atât boierimea, cât și domnia cu mari cantități de numerar.“

Între numeroasele specii monetare care au circulat în Principatele Române, nu toate au avut aceeași însemnătate. Unele au fost întrebuințate frecvent, altele însă mai rar. În secolul al XVII-lea, de pildă, circulația monetară a fost dominată de taler, o situație care s-a păstrat și în secolul al XVIII-lea, îndeosebi talerul-leu (Löwenthaler), care a devenit monedă de socoteală, spunându-i-se pe scurt LEU. Acesta provenea din Țările de Jos, unde a fost bătut pentru prima oară în 1575. Numai după 1750 talerul-leu a început să fie mai rar, pentru ca apoi să dispară din circulația monetară a Țărilor Române. A rămas totuși în economia monetară reală ca element fundamental, îndeplinind practic rolul unei monede de socoteală. În fapt, valoarea produselor era exprimată și în lei, dar prețul, când se realiza operația de vânzare-cumpărare, se achita în altă monedă. Această funcție leul a îndeplinit-o până în 1867, cu toate dificultățile pe care le crea vieții economice.

Aceste dificultăți au determinat apariția diverselor proiecte de reglementare a circulației monetare, începând, de pildă, cu Regulamentele organice. De exemplu, în adresa Adunării obștești a Moldovei către Pavel Kiselev se făcea mențiunea privind nevoia de a „de a se întocmi o bancă națională“ și chiar mai mult, s-a încercat așezarea sfațului rusesc și a galbenului austro-olandez ca monede oficiale, dar fără să se reușească. Mihail Strurdza a încercat să înlăture din practica contabilității publice a întrebuințării leului, dar și aceasta a fost un eșec. El s-a lovit de o situație reală, aceea că „economia monetară, care luase din secolul al XVIII-lea o mare extindere, cucerise acum aproape în întregime viața noastră economică“ și banul își putea exercita în toate straturile societății, ca și în toate domeniile vieții, din plin, atribuțiile sale“.

În 1848, în diverse documente programatice, a existat ca revendicare necesitatea de a se înființa „o casă de păstrat [banii] și de împrumut“ și chiar de înființare a unei Bănci Naționale. În 1849, domnul Moldovei punea la cale înființarea unei bănci de scont și circulație în timp ce Barbu Știrbey plănuia și el înființarea unei bănci.

În 1856, Grigore Alexandru Ghica, domn al Moldovei, acorda unui bancher german, Nuland, dreptul de a înființa o „Bancă de scont și circulație“. Operațiunile au început în martie 1857 cu un capital de 621.542 de galbeni.

Statutele Băncii Naționale a Moldovei erau intitulate Bazele înființării Băncii Moldovei și conțineau următoarele norme:

1. Avea monopol de emisiune.

2. În primii doi ani nivelul maxim de emisiune nu putea depăși capitalul băncii. După această dată, dacă banca prospera, putea, cu avizul guvernului, să sporească emisiunea.

3. Biletele erau rambursabile la vedere.

4. Emisiunea trebuia să fie acoperită pentru cel puțin o treime prin monedă metalică sau lingouri, iar pentru rest prin cambii scontate.

5. Statul supraveghea banca prin doi comisari plătiți de aceasta.

Banca Națională a Moldovei a dat însă faliment, astfel că în decembrie 1860 i s-a ridicat privilegiul de emisiune. A mai funcționat câțiva ani ca bancă privată.

1.2. Perioada reformelor monetare

La instalarea lui Alexandru Ioan Cuza economia Principatelor se găsea într-o situație foarte grea. Criza economică din 1857 s-a manifestat în Principate prin importante deficite bugetare, reducerea bruscă a exportului și importului, încetarea plăților și extinderea falimentelor, între care se înscrie și cel al Banca Națională a Moldovei.

Bugetul, nemaiputând asigura necesitățile statului, recurge la contractarea unor împrumuturi care, la 1 ianuarie 1859, se ridicau la suma de aproape două milioane de lei vechi.

În situația dată, programele lui Alexandru Ioan Cuza prevedeau consolidarea economiei naționale și dezvoltarea ei în raport cu cerințele vremii, preconizându-se o economie complexă: agricultură, industrie și comerț, subliniindu-se însemnătatea industriei în propășirea agriculturii. Se preconiza dezvoltarea industriei, în special cea extractivă (fier și cărbune) și a industriei constructoare și de reparație a uneltelor și mașinilor agricole.

În acest context s-a preconizat și înființarea unui sistem modern de credit, o bancă centrală de emisiune, o bancă ipotecară sau de credit funciar pentru nevoile marii proprietăți, monedă națională, case de economii, case de gaj etc.

În acțiunile preconizate, Al. I. Cuza s-a confruntat cu interesele moșierimii, care dorea ca toate instituțiile și reformele să-i servească numai pe ei; pe de altă parte, burghezia în formare dorea ca schimbările și instituțiile nou create să slujească liberei sale afirmări. În plus, Al. I. Cuza s-a confruntat cu interesele marilor puteri: Turcia, care dorea să-și mențină suzeranitatea asupra Principatelor Unite, cu toate că pierdea mereu din forță, Rusia și Austria, apoi Anglia și Franța, dornice să se infiltreze cât mai mult în economia României pe calea creditului, a băncilor etc.

Datorită greutăților avute, în 1859 s-a recurs la folosirea, în mod temporar, a creditelor externe sau interne cămătărești, limitate la următoarele scopuri: bancă de emisiune, monedă națională, credit ipotecar și finanțarea exproprierii, construirea de căi ferate și alte mijloace de transport, prin concesionare către companii puternice, condiționat de darea lor în exploatare în timp de 5-6 ani.

Pentru realizareae 5-6 ani.

Pentru realizarea acestor împrumuturi, Principatele Unite se confruntau cu două centre de putere financiară – engleză și franceză – când unite, când concurente, care, cu toate declarațiile făcute și solicitările românești, în primii trei ani ai domniei lui Cuza nu au manifestat un interes susținut pentru piața românească, dată fiind lipsa statutului de țară independentă și ca atare a existenței unei mari doze de risc pentru soarta creditelor ce ar fi fost acordate.

Astfel, nici Creditul Mobiliar, cu toate promisiunile lui Napoleon al III-lea, și nici Casa Rotschid nu au fost de acord să inițieze negocieri în Principatele Unite, invocând riscurile unor plasamente în instituțiile respective. Alte bănci au pus condiții insuportabile, așa cum au fost cele ale societății Comptoire national d’escompte, deși aceasta depindea de guvernul francez și i se acordase monopolul fabricării monedei naționale a Principatelor. Nici concesiunea provizorie de a se întemeia o bancă de scont și circulație, acordată de guvern Casei Rodocanachi din Londra, nici concesiunile de căi ferate, cea din Moldova și cea din Muntenia, nu au reușit să intereseze capitalul englez și francez, acesta fiind îndreptat cu prioritate spre Rusia și Turcia, unde era atras de câștigurile foarte mari.

Astfel, contrar speranțelor puse de Al. I. Cuza în sprijinul financiar extern, Principatele Unite nu au obținut de la acesta nici un credit și, ca urmare, nu s-au putut realiza proiectele din decembrie 1859, inclusiv banca de emisiune, creditul funciar ipotecar, casa de economii etc.

Insuficiența capitalului financiar, nevoile mereu crescânde ale statului, cu deficite bugetare an de an, au impus în continuare necesitatea organizării unor instituții de credit, ținând seama de experiența anilor precedenți.

În acest context, în perioada următoare, până la crearea condițiilor necesare înființării BNR (1880), au fost înființate următoarele instituții bancare:

Casa de Depuneri și Consemnațiuni (1864);

Banca României (1865);

Creditul Funciar Rural și Urban (1873-1875);

Banca Marmorosch Blank (1874).

a) Primele instituții de credit

Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost prima instituție de credit creată pentru a concentra mijloacele financiare existente. În acest scop, pentru înființarea Casei de Depuneri și Consemnațiuni a fost însărcinat ministrul ad-interim al finanțelor – N. Rosetti-Bălănescu –, care a prezentat domnitorului Al. I. Cuza, la 28 iulie 1864, un proiect de lege însoțit de un raport. Acest proiect de lege a fost studiat și dezbătut în Consiliul de stat și Consiliul de miniștri, a fost refăcut de ministrul finanțelor, iar la 24 noiembrie 1864 a fost aprobat de domnitor. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 1 decembrie 1864, fiind semnată de domnitorul Al. I. Cuza, de M. Kogălniceanu, ca prim-ministru, de I. Strege, ca ministru al finanțelor, și de N. Cretzulescu, ca ministru al justiției.

Conform regulamentului de funcționare, căile pentru constituirea fondului Casei de Depuneri și Consemnațiuni au fost următoarele:

a) fonduri aparținând domeniului privat (consemnarea sau consignația, respectiv depozitarea unor sume sau efecte încredințate de către debitor la dispoziția creditorului);

b) fonduri aparținând domeniului public (taxe, disponibilitățile întreprinderilor publice, disponibilitățile serviciilor autonome, disponibilitățile administrațiilor locale).

Prin urmare, Casa de Depuneri și Consemnațiuni urma să primească în administrare, pe de o parte, depuneri voluntare spre fructificare, iar pe de altă parte depuneri judiciare și administrative cu caracter obligatoriu.

Dobânda ce urma să fie plătită depunătorilor a fost stabilită la 5% începând cu a 61-a zi de la data depunerii, iar restituirile de depuneri trebuiau efectuate în cel mult 30 de zile de la data cererii, fie că era vorba de depuneri voluntare, fie că erau depuneri cu caracter obligatoriu, pentru a da Casei de Depuneri și Consemnațiuni răgazul de a-și crea disponibilitățile necesare.

Mijloacele financiare disponibile puteau fi date cu împrumut statului sau particularilor, prioritate având statul.

Împrumuturile acordate de Casa de Depuneri și Consemnațiuni puteau fi folosite în următoarele scopuri:

– crearea de întreprinderi industriale, ferme model, așezăminte de cultură, direct sau împreună cu particularii, sau instituții de credit;

– finanțarea bugetului pentru nevoi temporare și prin participarea la emisiuni de rente, bonuri de casă etc. pentru acoperirea împrumuturilor lansate de stat.

Împrumuturile acordate statului fără nici un fel de garanție erau exigibile la o lună de la cererea de restituire înaintată de Casă. Împrumuturile acordate particularilor trebuiau garantate cu ipotecă și erau exigibile în termen de 1 an.

Casa de Depuneri și Consemnațiuni funcționa ca o instituție autonomă cu personalitate juridică. Însă, în practică, această autonomie era îngrădită de lege, limitele atribuțiilor fiind stabilite de Ministerul Finanțelor, care exercita un control strict asupra Casei și prin Comisia de priveghere. Această Comisie de priveghere era alcătuită din 5 membri, dintre care un delegat al Senatului, un delegat al Curții de Conturi și trei membri numiți de domnitor, toți cu funcții onorifice.

Conducerea, administrația era încredințată unui director, Casa având organe de execuție centrale și exterioare.

La sfârșitul anului 1864 a fost desemnată conducerea Casei. Ion Ghica, fost prim-ministru, a fost ales președinte al Comisiei de priveghere și Erich Winterhalder director, la începutul anului 1865, instituția și-a început efectiv activitatea, cu menirea de a contribui, cu mijloacele financiare constituite, la înlăturarea creditului cămătăresc, la dezvoltarea producției și punerea la dispoziția statului a unor mijloace bănești pentru modernizarea administrației de stat, pentru construcții, căi ferate, șosele etc.

În primii 12 ani de existență, deci până în 1876, Casa de Depuneri și Consemnațiuni a înregistrat fluctuații datorită crizelor sau unor evenimente politice interne și externe; plasamentele ei s-au limitat la împrumuturile acordate statului, județelor și comunelor.

Plasamentele Casei de Depuneri și Consemnațiuni s-au limitat multă vreme la împrumuturi acordate statului, care, de la început, a devenit un foarte zelos client. Abia fuseseră adunate fondurile existente la instanțele judecătorești și statul s-a grăbit să contracteze un împrumut de 3 milioane de lei vechi, la 4 martie, altul de 1,2 milioane la 16 martie, iar până la sfârșitul anului 1865 statul luase de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni împrumuturi de aproape 8,5 milioane de lei vechi.

În anul următor, statul a contractat la Casă noi împrumuturi în sumă de aproape 5 milioane de lei vechi.

Timp de 6 ani, din 1865 până în 1871, statul s-a folosit din plin de dreptul de exclusivitate legală de a folosi mijloacele disponibile ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni.

Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost reorganizată prin legea din 1876, când s-au adus modificări importante în organizarea instituției, poate cea mai importantă fiind înlocuirea Comisiei de priveghere cu un consiliu de administrație.

Dacă în comisia de priveghere figurau aproape numai reprezentanți ai moșierimii, în Consiliul de administrație au pătruns reprezentanții burgheziei industriale, bancare și comerciale ca: Menelas Germani, Achelle Zerlendi (bancheri), G. C. Assan (fabricant), Dimitrie Hagi Theodorachy (mare negustor).

După 1876, Casa de Depuneri și Consemnațiuni a început să acorde o atenție mai mare atragerii economiilor bănești ale populației, ceea ce a dus la reorganizarea din 1880, prin care a fost creată Casa de Economie, ca o anexă a Casei de Depuneri și Consemnațiuni.

Casa de Depuneri și Consemnațiuni a realizat beneficii în fiecare an de activitate atât din diferența între dobânzile încasate la împrumuturi și cele plătite la depuneri, cât și din taxele de conservare a valorilor depuse spre păstrare.

În 1893, pentru mărirea Casei de Depuneri și Consemnațiuni s-a acceptat propunerea arhitectului francez Gotereau de a se realiza o construcție care să adăpostească toate serviciile instituției, iar dintre cele 3 oferte de construcție s-a acceptat cea a arhitectului Ion Socolescu.

Această clădire impunătoare este realizată în stilul arhitecturii renascentiste, aceasta înfrumusețând și astăzi capitala României.

b) Banca României

Ca urmare, în special, a războiului de secesiune din America, care a închis un timp piața americană pentru capitalul englez, capitalul străin s-a văzut constrâns a căuta noi piețe de plasament.

În aceste condiții, capitalul disponibil pe piața financiară a Londrei, asociat cu cel francez, au fondat la Constantinopol Banca Imperială Otomană, cu scopul de a acapara toate operațiunile financiare din Imperiul Otoman, inclusiv de pe piața Principatelor Unite.

Banca Imperială Otomană reprezenta, de fapt, dezvoltarea sub formă privilegiată a Băncii Otomane, înființată în 1855, care pătrunsese și în Țara Românească prin sucursalele înființate la Galați (1855) și la București (1863).

La această bancă participau mai multe bănci din Londra, printre care și London and Country Bank, și altele din Paris, în frunte cu Credit Mobilies.

Astfel, la 6 decembrie 1864, The Ottoman Financial din Constantinopol a intervenit la București pentru a obține concesiunea unei bănci de scont. Concomitent, Societatea Generală a Imperiului Otoman, creație a Băncii Imperiale Otomane, cerea o concesiune de bancă financiară, iar la începutul anului 1865, aceeași bancă intervenea pentru o concesiune de bancă de emisiune. În același an, Ștefan Mavrocordat, directorul de la The Ottoman Financial Association, solicita lui Cuza, în numele a trei case asociate (The London Financial Association, Casa Rodocanachi și Creditul Mobiliar Italian), concesiunea unei bănci, pentru care cererea fusese depusă în 1846.

Intermediarul L. Manesis cerea, în numele firmei The Credit Foncier and Mobilier din Londra, concesiunea unei bănci de emisiune. De asemenea, un alt grup de bănci din Londra, printre care Imperial Mercantile Credit Companie, prin reprezentantul Ph. Poteau, cerea, în mai 1865, concesiunea unei bănci de emisiune. Un alt grup de bănci din Londra, Viena, Berlin și Paris, prin reprezentantul De la Motte, cerea, în august 1865, concesiunea unui credit funciar.

Toți capitaliștii străini doreau, de fapt, concesiuni cu drept de monopol în domeniul creditului și al emisiunii de bancnote, ca mijloace de control asupra întregii economii prin scont și comerț.

Capitaliștii străini, sub pretextul asigurării unei rate normale de profit, pretindeau că durata privilegiată să fie cât mai lungă: The Ottoman Financial Association pretindea privilegii pe o perioadă de 30 de ani, Imperial Mercantile Credit Companie, de 40 de ani. Societatea generală a Imperiului Otoman cerea privilegiu pe 95 de ani pentru exploatarea creditului funciar românesc.

Scopul principal al programului de reforme, enunțat de Cuza la 6 decembrie 1859, de aducere în țară a unor capitaluri și folosirea lor conform nevoilor economiei românești, nu a coincis cu interesul capitalului străin, care nu era interesat a face investiții.

Cu toate acestea, în 1865, Grupul Băncii Imperiale Otomane a obținut de la guvernul român concesiunea băncii de emisiune, transformând, de fapt, sucursala Băncii Otomane din București în Banca României (Banque de Roumanie), institut de emisiune, prin pretinsa cumpărare a activului celor două sucursale de la Galați și București al Băncii Otomane. Privilegiul a fost acordat pe o perioadă de 30 de ani.

Un rol important în această acțiune l-a avut Iacob Löbel, născut la București, care a devenit primul director al Băncii României, sprijinit de Adolf Hertz. Guvernul nu avea nici un drept de control și nici dreptul de a participa la beneficii. Numai pentru privilegiul obținut de emisiune Banca României urma să plătească suma de două milioane de lei o dată pentru totdeauna.

Cu înființarea acestei bănci, domnitorul Cuza urmărea ca prin intermediul capitalului franco-englez interesat în această bancă să stabilească relații mai strânse cu Anglia și Franța.

Banca României s-a constituit la 17 octombrie 1865, conform actului de concesiune și statutelor, cu un capital de 40 de milioane de franci, cu privilegiu de a emite, timp de 30 de ani, bancnote cu curs liber și cu dreptul de a fi primite la plată de oficiile publice. Garanția emisiunii era de jumătate din totalul de monede din metal prețios, în primii doi ani, și o treime după acest termen. Rolul emisiunii era garantat cu portofoliu de efecte, cu scadență în țară de cel mult 90 de zile sau cu polițe plătibile până la maximum un sfert din valoarea efectelor de portofoliu.

Concesionarii Băncii României s-au obligat, prin statute, să aducă un capital de 40 de milioane de franci (circa 108 milioane de lei), ceea ce ar fi ajutat la lichidarea dificultăților financiare ale țării; se prevedea chiar disponibilitatea de a dubla această sumă. Dar aceștia nu au acoperit efectiv nici suma de 10 milioane de franci, obligatorie prin convenția de concesiune. În loc de bani lichizi, au adus două certificate, unul de la Banca Otomană din Londra și celălalt de la Creditul mobiliar din paris, prin care se confirma că suma de 7 milioane de franci s-ar afla depusă, în părți egale, la aceste bănci.

Conducerea băncii era formată din trei organisme:

direcție comună, formată din 2-3 persoane;

un consiliu de administrație, format din 3 membri, numiți de comitetul împuternicit de către capitaliștii fondatori;

o comisie de comisari, numită de guvernul român.

Guvernul nu se putea amesteca în afacerile propriu-zise ale băncii.

Direcția comună a fost încredințată lui Adolf Hertz – director general – și Iacob Löbel și H. A. Jackson, ambii directori proveniți din țară.

Consiliul de administrație avea în frunte pe principele Ion Ghica și doi bancheri localnici (A. Halfon și R. Baumgartn); comitetul de comisari era format din Alexandru Plageno, fost ministru de finanțe în Țara Românească și E. Winterhalder, redactor la ziarul „Românul“.

Componența consiliului de administrație arăta interesul concesionarilor de a avea în fruntea băncii pe unul din cei mai proeminenți oameni politici, adversar cunoscut al lui Cuza, pentru a asigura poziția băncii în orice eventualitate. Ion Ghica, intrat în conducerea băncii, păstra contact strâns cu cercurile bancare și politice occidentale, urmărind neutralizarea eventualelor avantaje politice pe care le-ar putea obține Cuza.

Principalele operațiuni curente ale băncii s-au stabilit a fi:

scont;

achiziția de efecte, inclusiv bonuri de tezaur;

avansuri, inclusiv obligațiuni rurale;

warante;

avansuri de cont;

operații cu hârtii;

valori în străinătate.

Această bancă nu a avut o activitate prea îndelungată. După abdicarea lui Al. I. Cuza, acesta a criticat aprobarea concesiunii de emitere de bancnote acordată Băncii României. Guvernul provizoriu a început tratative cu banca, pentru ca aceasta să renunțe la concesiune contra unei despăgubiri. După pertractări, care au durat 3 ani, legea din 4 iunie 1869 a consfințit anularea concesiunii contra unei despăgubiri de 750 de mii de franci, sumă foarte mare pentru bugetul Principatelor din acea perioadă.

În același an, guvernul a autorizat, la 13 octombrie 1869, ca Banca României să funcționeze mai departe ca bancă neprivilegiată, sub formă de societate anonimă, pe o durată de 35 de ani, adică până la 1 ianuarie 1904, când aceasta a devenit sucursală a firmei Bank of Romania Limited London, cu un capital de 300 de mii de lire sterline, respectiv 7,5 milioane de lei, care a activat în continuare.

Au fost apoi numeroase alte proiecte venite din partea unor bancheri străini pentru înființarea unei bănci centrale de emisiune, autorii lor, cu toții, punând în evidență, mai mult sau mai puțin mascat, după cum observa Victor Stănescu, unul din cei mai remarcabili istorici ai finanțelor românești, „interese meschine și tentative de rabie financiară din partea tuturor «financiarilor» apuseni, îndreptați cu gânduri de câștiguri mari spre tânărul stat românesc“.

c) Banca Marmorosch Blank & Co

Această bancă reprezintă prima instituție bancară cu capital mixt și care a avut o activitate complexă, fiind implicată în toate ramurile economiei românești, prin politica sa de credite.

Banca Marmorosch a avut ca fondator pe tânărul Iacob Marmorosch, care și-a început activitatea de împrumutător de bani (zaraf) și negustor cu un capital de 30 de mii de lei în 1848, la întretăierea străzii Băcani cu strada Blănari din București.

Iacob Marmorosch a fost ajutat și sfătuit de cumnatul său, Iacob Löbel, care în 1865 devenise directorul sucursalei din București a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, sub firma Banque de Roumanie, și care a adus servicii economiei naționale, apreciate de Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti și frații Golești.

În 1863, Iacob Marmorosch și-a ales colaborator pe tânărul Mauriciu Blank, născut la 8 iulie 1843 la Pitești, pe care, după 6 ani de activitate, în 1869, l-a primit părtaș la câștig.

La 1 ianuarie 1874, firma individuală s-a schimbat într-una cu colectiv, cu un capital de 172 de mii de lei și denumirea de Marmorosch Blank & Co, concentrându-și activitatea pe afaceri de bancă.

Această bancă a devenit o puternică instituție de credit pentru acele vremuri. Prin creditele deschise comerțului și agriculturii, banca a participat la satisfacerea nevoilor economice ale țării.

* *

*

Să mai amintim ca premise istorice ale înființării Băncii Naționale a României că la București funcționa, încă înainte de 1867, o cvasi-bursă financiară la Hanul cu Tei, unde se întâlneau negustorii de bani spre a se orienta asupra cursurilor curente, luate după cele care se practicau la Constantinopol și Viena, mai apoi și după cele de la Frankfurt, Paris și Londra.

De asemenea, la Iași se publica din trei în trei luni „cursul legal“ al monedelor, pentru a se împiedica operațiunile de speculă ale zarafilor. Numărul însuși al zarafilor era limitat prin lege, un act normativ stabilind că zarafii „abilitați“ trebuiau să îndeplinească drept condiție pentru a putea practica comerțul cu bani aceea de a fi „persoane avute și cinstite“. Sigur că realitatea era cu totul alta.

În plus, practica instituțiilor financiare existente arăta că singura instituție financiară viabilă, serioasă, s-a dovedit a fi Creditul Funciar Român, despre care am făcut deja mențiunile necesare. O instituție creată pe principiul mutualității și prin libera asociere a proprietarilor, cei dintâi interesați la propria lor întrajutorare.

În acest context istoric s-au intensificat acțiunile, întreprinse mai ales de economiști, pentru crearea unui veritabil sistem bancar, în centrul căruia să fie așezată o Bancă Centrală de emisiune. Așa proceda, de pildă, cunoscutul economist Dionisie Pop Marțian, care populariza formula de sorginte franceză: „Dați-ne o politică bună și vă vom da finanțe bune“. Sau A. Holban, un alt economist, care scria: „Faceți numai politică națională și veți avea finanțe înflorite!“.

A fost o dezbatere amplă în jurul creării unei Bănci centrale, în cadrul căreia un curent de opinie susținea că trebuie să se realizeze mai întâi o amplă dezvoltare a comerțului și a industriei pentru a se putea trece la înființarea unei bănci de emisiune, în timp ce un altul susținea că numai în condițiile existenței unei bănci naționale, care să mijlocească și să ajute prin credite diversele ramuri de activitate economică, se vor putea înregistra progresele necesare ale economiei.

La aceasta a contribuit în foarte mare măsură crearea însăși a sistemului monetar, o dată cu adoptarea Legii monetare, în aprilie 1867, și intrarea ei în vigoare, la 1 ianuarie 1868.

Capitolul II

ADOPTAREA MONEDEI NAȚIONALE

Cursul dezvoltării vieții economice era împiedicat în accelerarea lui și de lipsa unei monede naționale, în Principate aflându-se în circulație peste 70 de monede străine: de aur, de argint și de aramă. Cele de aur erau galbenul sau ducatul, cel mai curent fiind galbenul olandez sau austro-olandez, apoi mahmudelele turcești și rublele rusești; cele de argint erau talerul de diferite specii, creițarul, piastrul, almișlâcul, beșlicul etc., precum și diferite tipuri de monede mărunte, o adevărată stare de haos în circulația monetară.

Pentru a se orienta în labirintul monedelor aduse din atâtea țări, cu atâtea denumiri monetare, valori nominale și valori reale, poporul nostru adoptase, așa cum s-a arătat, busola leului fictiv, utilizat ca ban de calcul. „Leul nostru era o cantitate imaginară“, scria economistul D. P. Marțian în 1858. Leul „nu are nici o formă efectivă“, repeta economistul N. Suțu în 1860. „Ce va să zică că o monedă are valoare de un leu?“ se întreba V. Boerescu în Parlament. „Ce est acel leu? Cine a văzut moneda de un leu? Leul… nu există în realitate; el e o monedă, ca să zic așa, ideală, însă această monedă curat ideală și fictivă servește de termen de comparațiune spre a fixa valoarea monedelor reale“.

În practică, utilizarea leului ca ban de calcul a ajutat într-o anumită măsură procesul de schimb, însă a fost departe de a constitui o soluție satisfăcătoare pentru problemele ridicate de circulația paralelă a monedelor străine. Într-adevăr, nu numai cursul monedelor reale se afla într-o permanentă fluctuație, dar însuși leul fictiv, unitatea de măsură care, în principiu, ar fi trebuit să fie imuabilă, fluctua și el.

Multitudinea speciilor de monede în circulație, calitatea lor diferită, fluctuația permanentă a cursurilor au constituit premisele speculei monetare exercitate de zarafi, bancheri și cămătari. Aceștia erau singurii care se orientau cu precizie în mulțimea pestriță a monedelor străine aflate în circulație, care cunoșteau conținutul în metal prețios al tuturor acestor monede. De asemenea, ei erau singurii care distingeau caracteristicile fiecărei emisiuni în parte, știut fiind, în general, că o emisiune era cu atât mai recentă cu cât monedele aveau un conținut mai redus în aur sau argint. Zaraful și bancherul cămătar erau singurii care puteau aprecia gradul de amputare a valorii reale a monedelor, fenomen provocat de uzura curentă sau prin deteriorare, singurii care nu puteau fi înșelați cu monede false, dar care puteau înșela pe alții. În sfârșit, zarafii și bancherii erau singurii la curent cu fluxul și refluxul monedelor pe piață, deci cu situația cererii și a ofertei, cu cotele burselor de la Constantinopol și Viena, iar mai târziu și de la Paris, Londra și Frankfurt.

Așa cum arată mai toți marii economiști, de la Adam Smith și David Ricardo la Karl Marx și Chevallier, comerțul cu bani s-a dezvoltat la început din relațiile internaționale. Negustorii care vindeau mărfuri peste graniță aveau nevoie să schimbe banii primiți acolo pe alți bani ceruți de uzanțele țării respective. De asemenea, cei care cumpărau mărfuri din străinătate aveau nevoie de bani agreați pe piața de unde procurau mărfurile. De aici s-a născut comerțul de schimb, una din temeliile comerțului modern cu bani.

Funcția economică a comerțului cu bani era cu atât mai importantă în țara noastră cu cât nu exista monedă națională în circulație. Ca urmare a lipsei unei monede a țării, negustorul de bani avea un câmp mult mai larg de activitate, întrucât el efectua schimbul monedelor nu numai pentru relațiile externe, dar și pentru piața internă.

Mai mult încă, însăși vistieria nu admitea la plata dărilor decât un număr limitat de monede stabilite nominal, din care, în perioada Regulamentului Organic, nu făceau parte monedele turcești. Locuitorii datori vistieriei dispuneau însă, în mare măsură, de monede turcești, întrucât ei primeau aceste monede pentru produsele pe care le livrau puterii suzerane. Pentru ca populația să-și achite dările, autoritatea de stat nu găsea altă recomandare de făcut datornicilor săi decât aceea de a se duce la zarafi pentru a schimba banii.

2.1. Geneza și structura sistemului monetar național din 1867

În 1867, eforturile în vederea circulației bănești din România printr-o reformă de structură au putut, așadar, ajunge la un rezultat pozitiv, ca urmare a condițiilor economice și politice favorabile. Largul curent de opinie în favoarea înlăturării consecințelor provocate de circulația haotică a monedelor străine și a creării unei monede naționale a fost stimulat de o serie de reprezentanți ai burgheziei comerciale și industriale, clasa socială cea mai interesată în lichidarea haosului feudal. Printre ei se aflau economiști ca Dionisie Pop Marțian, care susținea în scrierile sale necesitatea impetuoasă a dezvoltării industriei naționale și a agriculturii pe baza muncii libere și a introducerii tehnicii moderne; el susținea totodată ideea protecționismului industrial, împroprietărirea țăranilor și afirmarea independenței economice a țării. În sens similar se pronunțau și alți economiști ca: Ion Ghica, Enric Winterhalder, Vasile Boerescu, Ludovic Steege, Ion Strat ș.a., cu toții adepți, într-o măsură sau alta, ai unei dezvoltări moderne, capitaliste a României.

Asupra problemelor de organizare a sistemului monetar exista un consens aproape unanim: moneda României trebuia să fie emisă după sistemul zecimal și să aibă ca model francul francez.

Împreună cu reprezentații burgheziei de diferite nuanțe, la care s-a asociat și moșierimea legată de piață, „cauza creării unui sistem monetar propriu a fost susținută într-un fel sau altul atât de reprezentanți ai marilor puteri la Constantinopol cât și de anumiți emisari străini apăruți în România, cum au fost Thibauld-Lefebvre și Victor Place“.

În 1866 s-a trecut la întocmirea studiilor pregătitoare pentru înființarea sistemului monetar al României. Proiectul de lege realizat de Petre Mavrogheni a fost depus la Parlament, iar la 22 martie / 3 aprilie 1867, Comitetul delegaților de secțiuni pentru studierea proiectului au prezentat Camerei Deputaților raportul. În preambul, comitetul delegațiilor recunoaște „absoluta necesitate“ ca România să aibă un sistem monetar propriu ca mijloc de lărgire a pieței externe.

După discutarea proiectului de lege în Parlament, el a fost adoptat la 29 martie / 10 aprilie 1867 de Adunarea Deputaților cu o mare majoritate: 68 de voturi pentru și 6 contra. Acest vot arăta că prevederile legii monetare corespundeau atât intereselor burgheziei cât și ale moșierimii. Trei sferturi de an mai târziu la 1/13 ianuarie 1868, legea „pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale“ a intrat în vigoare. A fost un moment important atât pentru dezvoltarea economică a României, cât și pentru evoluția procesului de afirmare a voinței de viață independentă și suverană a poporului nostru.

Din conținutul legii monetare din 1867 rezultă următoarele idei fundamentale privind organizarea sistemului monetar național:

Așa cum arată titlul legii, sistemul monetar instituit a fost considerat de inițiatorii lui drept un „nou sistem“. Această formulare poate fi apreciată ca necorespunzătoare realității deoarece până la 1867 nu se poate vorbi de un sistem monetar, prin urmare sistemul adoptat prin legea din 1867 a fost primul sistem monetar al României și nicidecum „un nou sistem“.

Legea din 1867 introduce sistemul zecimal, vechi deziderat al burgheziei orientate spre occidentul Europei.

Legea din 1867 stabilește ca echivalent general atât aurul cât și argintul. Așadar a fost adoptat sistemul bimetalist, în care aurul și argintul îndeplinesc împreună funcțiile monetare de măsură a valorii și de mijloc de circulație. Articolul 1, de altfel, preciza că leul se întemeiază pe sistemul bimetalist „astfel cum există în Franța, Italia, Belgia și Elveția“, adică în Uniunea Latină.

Monedele erau:

în aur: piesa de 20 lei, 10 lei, 5 lei;

în argint: piesa de 2 lei, 1 leu, 1/2 sau 50 de bani;

în aramă: piesa de 10 bani, 5 bani, 2 bani, 1 ban.

Când a intrat în vigoare legea, corelația a fost de 3 lei vechi pentru un leu nou.

De menționat că, în conformitate cu înțelegerea care survenise între Guvernul României și Poarta otomană încă în toamna anului 1866 când s-a obținut acceptul acesteia din urmă pentru adoptarea monedei naționale, pe monedele din aur și argint urma obligatoriu să fie imprimată semiluna ca semn că România era sub suzeranitatea otomană.

Numai că, așa cum se putea observa, chiar din cuprinsul legii pentru înființarea sistemului monetar din 1867 s-a văzut intenția guvernanților de a bate într-o primă etapă numai bani divizionari de aramă într-o cantitate anume prevăzută prin lege, rămânând ca monedele de aur și argint să fie bătute într-o etapă ulterioară.

În conformitate cu dispozițiile legii, guvernul român a comandat în 1867 baterea banilor în valoare totală de 4.000.000 lei, la fabricile Watt & Co. și Heaton din Birmingham (Anglia). Piesele comandate au început să sosească în țară începând cu februarie 1868. Cu emiterea monedei naționale, treptat au fost eliminate de pe piața românească monedele de proveniență străină. S-a permis, un timp, circulația liberă a monedelor de aur și argint din Franța, Belgia, Italia și Elveția, membre ale Uniunii Latine.

Apoi, în 1870 s-au pus în circulație 100.000 lei în monede de argint. Trei ani mai târziu au fost puși în circulație 25.000.000 lei de argint, fără să se fi respectat înțelegerea cu Poarta otomană de ștanțare a semilunii.

Aceste fapte ilustrează indubitabil faptul că amânarea baterii monedelor de aur și argint a fost realmente determinată de, adică monedele ar fi trebuit să poarte semnul distinctiv al dependenței României față de Imperiul Otoman. Într-o asemenea situație, baterea de monedă nu ar fi fost nicidecum o consacrare a drepturilor unui stat independent și suveran, ci, dimpotrivă, o autocertificare a stării de dependență politică în care țara noastră se mai afla încă în acea vreme. O asemenea autocertificare ar fi fost însă cu totul inoportună într-o vreme când lupta seculară a maselor populare pentru doborârea jugului turcesc se apropia de victorie.

Pe de altă parte, în 1867 victoria nu era chiar atât de apropiată încât să fi existat cineva care să-și asume riscul încălcării pe față a unei hotărâri a puterii suzerane într-o problemă politică atât de delicată. Câțiva ani mai târziu și acest risc va fi asumat.

Adoptarea sistemului monetar bimetalist a însemnat pentru România o mare deschidere spre vest, desprinderea economiei românești din cătușele suzeranității economice turcești și, totodată, ale exploatării austriece. Declararea ca legale în România a monedelor de aur și argint ale Franței, Italiei, Elveției și Belgiei, sistemul monetar fiind identic cu al acestora, a constituit un important act politic.

După adoptarea legii din 1867, prin care s-a pus capăt haosului monetar, instalându-se treptat un sistem monetar românesc, se evidențiază, tot mai pregnant, dorința României de a-și crea, prin forțe proprii instituțiile fundamentale de care avea nevoie pentru progresul economiei naționale.

2.2. Maturizarea condițiilor pentru crearea unei Bănci naționale

Dezvoltarea din ce în ce mai rapidă pe calea modernizării după înfăptuirea Unirii Principatelor și mai ales ca urmare a reformelor întreprinse pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și reușita din 1873 a creării Fondului Financiar, fără aport financiar extern, au demonstrat că în România erau coapte condițiile pentru crearea unei Bănci centrale de emisiune. Ion C. Brătianu solicitase crearea unei asemenea instituții încă din 1861. La 10 ianuarie, în discursul rostit în Cameră pe marginea mesajului domnesc el ceruse guvernului să vină cât mai curând posibil cu un proiect de lege pentru înființarea unei Bănci de scont și circulație. În martie 1877, sub presiunea evenimentelor ce se apropiau, el, pe bună dreptate amintea: „De aceea am zis că mai trebuie să facem bancă și rău am făcut de n-am înființat-o fiindcă nu eram destul de familiarizați cu aceste idei și nu puteam să înțelegem folosul instituțiunii de bancă. Eu am zis la 1860 și 1868 tuturor capitaliștilor de atunci: astăzi nu simțiți trebuința și de aceea nu faceți o bancă, dar o să vină vremea ca să o simțiți. Să constituim o bancă de circulație, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele care or să vină.“

Acel discurs al marelui om politic care a fost I. C. Brătianu nu a rămas fără ecou. O lună mai târziu, în februarie 1861, Mandachi Costachi Epureanu, președinte al consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, a publicat în „Monitorul Oficial“, un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și de circulație, cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane să fie subscriși de stat iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte și încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont și circulație.

Creditul Financiar Român, îndeosebi, dar și alte instituții financiare, create prin forțe proprii și care prosperau, au făcut așa cum am menționat deja, să se intensifice discuțiile, respectiv pregătirile, pentru înființarea unei asemenea bănci. Și aceasta cu atât mai mult cu cât după eșecul înregistrat de Banca României, au început din nou să apară tot soiul de proiecte, mai ales străine, pentru înființarea unei bănci de scont și emisiune. Astfel, în octombrie 1871 un bancher francez, E. Bousquet Deschamps propunea ministrului de finanțe, P. Mavrogheni, în numele său și al grupului de bancheri pe care îl reprezenta, să i se încredințeze concesiunea înființării, pe lângă un credit financiar și a unei „Bănci Naționale de Scont“. Potrivit proiectului, Banca Națională de Scont urma să înceapă cu un capital de 5 milioane lire sterline din care prima emisiune să fie de 2,5 milioane lire sterline, putând fi sporit până la 10 milioane lire sterline. Subscrierea capitalului urma să fie făcută astfel: 1/4 în țară și 3/4 de către capitaliștii străini. Banca urma să primească dreptul de a emite bancnote, acoperite în proporție de 25% cu monedă metalică, statul obligându-se, ca pe tot timpul concesiunii, care se cerea a fi de 99 de ani, să nu mai emită un astfel de bilet de bancă, să nu mai acorde astfel de concesiuni unei alte instituții și să scutească banca de orice fel de impozite pe durata concesiunii. De asemenea, se preciza că Banca să fie obligată să deschidă guvernului român un credit de 2 milioane franci, cu dobândă de 7%, pe baza unor bonuri de tezaur, cu afectarea specială a unor venituri determinate. Deși propunerea, făcută de P. Mavrogheni parlamentului fusese însușită de o serie de deputați (G. Gr. Cantacuzino, S. Manu, Ioan Rhitoride, N. Constandache, Ștefan Golescu, Rosnoveanu, Tatarăscu, Millo), și sub rezerva unor modificări, concesiunea nu a fost acordată.

Proiectul lui Ferdinand Leithner, din 1873, prevedea înființarea unei Bănci Naționale Române cu toate privilegiile necesare, cu un capital de 8 milioane lire sterline sau 200 milioane franci, împărțit în 400 mii acțiuni a 500 franci sau 20 de lire sterline, care, de asemenea, nu a fost realizat, prezentând un interes neînsemnat pentru țară.

Nici proiectele grupului de bancheri străini (Hertz, Reims și Daru), precum și ale grupului de bancheri domiciliați în București, dar cu puternice legături financiare externe pentru înființarea unei bănci de scont și circulație, fără participarea statului, dar nici acesta nu a fost votat.

Concomitent, sub guvernarea conservatoare anterioară războiului de independență erau din ce în ce mai numeroase vocile care cereau public guvernanților „să găsească în conștiința lor puțină mustrare de cuget și să nu se stăruiască a vinde străinilor exploatarea națiunii prin instituțiunile de credit“. Sau, cum se demonstra pe larg într-un ciclu de articole pe această temă publicat în coloanele ziarului „Românul“ sub semnătura lui Pană Buescu și purtând titlul Instituțiunile de credit prin mijloacele țării (iunie 1872 și reluat în noiembrie, același an). Concomitent, au apărut proiecte naționale de creare a unei Bănci Centrale așa cum a fost cel din 11/23 ianuarie 1873. Autori erau bancherii bucureșteni Jacques Poumay, D.S. Radocanachi, Menelas Ghermani, S. Ioanidi, Petre S. Christu, Achille Zerlendi. Ei cereau să li se încredințeze înființarea unei bănci de emisiune înființarea unei bănci de emisiune sub denumirea Banca Națională a României cu un capital inițial de 25.000.000 franci subscris de concesionari.

Banca Națională a României, conform acestui proiect, ar fi inclus în Consiliul de Administrație pe prințul Dimitrie Ghica, G. Cantacuzène, C. Grădișteanu, B. Boerescu, Ion C. Brătianu, G. Vernescu, plus cei șase bancheri inițiatori și alții.

Un an mai târziu și-a făcut apariția proiectul partidului conservator, prezentat de ministrul finanțelor, Petre Mavrogheni, care inspirându-se în parte din legea Băncii Naționale a Belgiei, concepea banca de emisiune ca o societate pe acțiuni, cu un capital de 20.000.000 lei mobilizat prin subscripție publică.

Către sfârșitul anului 1876 era depus la Camera Deputaților un alt proiect, de această dată un proiect de lege liberal. Inițiativa a aparținut deputaților Pană Buescu, Maior Mihai, Gr. Cantacuzino, D. Lecca, A. Villner, C. Climescu, P. Pastia, G. Rădescu, Stancu Becheanu, A. Vizzanti, Pilat, Gr. Serurie și Goga și aceasta prevedea înființarea unei bănci în colaborare cu statul. Capitalul, de 50.000.000 de lei, urma să fie vărsat în părți egale de stat, în bonuri domeniale și de particulari în numerar. Situația financiară defavorabilă a statului și rezerva deținătorilor de capital bănesc din țară, timorați din cauza războiului din Orient, au făcut ca discutarea proiectului în Parlament să fie considerată inoportună, cu tot avertismentul dat de autorii lui că „fără o asemenea instituție, toate speranțele noastre pe calea reformelor economice cor fi totdeauna numai niște iluzii“.

În 1887, Legea biletelor ipotecare din 11 iunie 1877, la art. X se prevedea înființarea în cel mai scurt timp a unei bănci de emisiune, precizându-se că: „Guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune pe care îl va supune Corpurilor legiuitoare la cea mai apropiată sesiune“.

Scopul imediat al viitoarei Bănci Naționale a României era, în acel moment, când le lansa efectiv ideea înființării ei, era acela de a acționa ca o pârghie deosebită pentru valorificarea domeniilor statului afectate pentru garantarea biletelor ipotecare lansate pe piață pentru a se putea răspunde efortului de război al țării, început practic în aprilie 1877. Iar, o dată absorbite de pe piață biletele ipotecare, Banca ar fi urmat să acționeze ca institut de emisiune propriu-zisă. Cum însă retragerea din circulație a biletelor ipotecare s-a realizat mai târziu decât termenul preconizat, fără să se fi provocat inflație sau alte dereglări pe piața monetară și pe altă cale decât aceea a vânzării de moșii.

Banca, după înființarea ei, n-a mai fost legată de o astfel de garanție. Și aceasta cu atât mai mult cât dificultățile financiare au venit dintr-o altă direcție, aceea a pătrunderii pe piața internă a României a rublei rusești de argint, cu care s-au plătit serviciile făcute de România cu prilejul trecerii trupelor rusești spre Balcani (40 de milioane de ruble la un curs de 4 lei pentru o rublă). După război, rublele rusești au fost topite și din metalul obținut a fost bătută moneda românească de 5 lei, întrucât aurul ieșea afară în condițiile în care balanța comercială era deficitară (aproape 300 de milioane de lei).

În acest sens, printr-o lege din 10 aprilie 1979 guvernul era abilitat să bată monede de argint (cu valoarea de 5 lei), în sumă de 20 de milioane de lei; o altă lege, din 28 iunie 1881, autoriza o nouă emisiune, în sumă de 12 milioane, tot sub forma monedei de 5 lei și tot prin topirea rublelor rusești. O lege din 20 ianuarie permitea lansarea pe piață a 18 milioane de lei (piese de 5 lei), iar o alta, din 5 ianuarie 1884, autoriza introducerea pe piață a încă 6 milioane, în total 47.700.000 de lei în piese de 5 lei, plus alte 25 de milioane sub forma pieselor de 2 lei, un leu și 50 de bani.

În sfârșit, la începutul anului 1880 preocupările pentru înființarea Băncii centrale de emisiune și circulație a intrat în stadiul final. Un comitet de delegați parlamentari au fost însărcinați cu studierea a două proiecte de lege pentru crearea unei bănci de scont și circulație, luând în considerație și proiectele mai vechi, cum era acela al partidului liberal din 1860, care prevedea o „Administrație centrală a creditului public al României“, sau acela din 1874, prezentat de fostul ministru conservator, P. Mavrogheni, precum și acela din 1876, prezentat de Pană Buescu.

La 27 februarie 1880, guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare altă instituție.

Raportorul Gheorghe Chițu însoțea acest proiect cu o expunere de motive, din care reținem: „Necesitatea înființării unei bănci de scont și circulație, simțită de societatea noastră într-un mod atât de intensiv, de mai mulți ani încoace, nu provine numai din cauza legitimei dorinți ce are fiecare om de a afla cu înlesnire și cu o cât mai mică dobândă, un capital necesar pentru a pune în mișcare activitatea sa comercială și industrială, în genere, care, nemaiputând sta în nelucrare și paralizare, cată în toate părțile și prin toate modurile a-și satisface spiritul de întreprindere, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se mișca, în fine, mai liber și cu puteri mai mari, pe calea cea largă a progresului și bunei strări“.

Până să se ajungă la votarea de către Parlament a legii Băncii Naționale a României, inițiatorii ei au avut totuși de înfruntat o anumită rezistență, îndeosebi din partea bancherilor-cămătari. Așa cum s-a întâmplat și cu prilejul înființării băncilor de emisiune în alte state din Europa, unii bancheri localnici se temeau că, după ce Banca Națională își va începe activitatea, volumul afacerilor lor se va restrânge din mai multe motive, și anume:

Banca Națională ar fi urmat să acorde credite cu dobândă mai redusă, ceea ce ar fi limitat posibilitățile bancherilor-cămătari de a specula capitalul de împrumut;

operațiunile particulare de valute și devize, care constituiau în trecut monopolul bancherilor-cămătari, urmau a trece în mare parte la Banca Națională;

plățile financiare ale statului în străinătate, îndeosebi pentru achitarea anuității datoriei externe, nu se mai făceau de către bancherii-cămătari, ci de către Banca Națională.

De altfel, opoziția bancherilor-cămătari coalizați se manifestase și în trecut, ea făcând, după câte se pare, să eșueze alte proiecte mai vechi de înființare a băncii de emisiune.

În acest sens, Ion C. Brătianu avea să relateze, referindu-se la acest gen de opoziție vizavi de proiectul de creare a unei Bănci centrale, spunând: „Când, la 1868, am avut atâtea obstacole la înființarea unei bănci, m-am adresat unei persoane cu mare greutate în afaceri de așa natură și am făcut sub numele său cererea la guvernul din care făceam parte. Dar, s-au sculat toți uzurarii și s-au dus noaptea la colegul meu și l-au amăgit în așa fel, încât l-au făcut de s-a opus a da curs cererii. Și fiindcă eram și eu amestecat și să nu creadă colegul meu că am vreun interes personal, că voiesc să fac un gheșeft, am renunțat în fața teribilelor opoziții întâmpinate.“

Între timp, bancherii-cămătari și-au dat seama că, chiar dacă noua bancă va limita într-o anumită măsură sfera lor de acțiune în avantajul noilor bancheri, ea va deschide în schimb perspective mai vaste dezvoltării financiare și monetare, astfel încât și propriul lor volum de afaceri se va lărgi. Oricum, pe timpul dezbaterii proiectului legii de înființare a Băncii Naționale a României, de oportunitatea acestui proiect se îndoia un Theodor Rosetti, care spunea în Senat, în martie 1880, următoarele: „Orice instituție, creată înaintea timpului și pentru care nu există elementele necesare ale vieții sale economice într-o țară, poate deveni foarte ușor periculoasă pentru dezvoltarea ulterioară a economiei naționale. Nu cred că timpul să fie optim pentru introducerea la noi a acestei instituțiuni, atât de delicată, atât de provocantă cum este o bancă“.

La Camera Inferioară, un deputat spunea, cu prilejul dezbaterii amintitului proiect de lege, că: „România este o țară agricolă; sperăm că acest adevăr nu se va contesta de nimeni… brațele ce posedă nu ajung agriculturii, cum ar putea fi vorba de industrie română? Ce are de făcut moneda fiduciară în asemenea condiții economice?“

Un alt deputat spunea că banca de emisiune n-ar fi fost necesară, întrucât „nu se dovedește că capitalurile sunt așa de căutate încât să necesite înființarea unei bănci“.

În jurul organizării sistemului ce trebuia adoptat au fost multe și aprinse discuții, cum am arătat mai înainte. Unii se declarau pentru tipul de bancă de stat, alții pentru tipul de bancă particulară, unii cereau o singură bancă de emisiune cu monopol exclusiv, alții admiteau principiul pluralității (ca în SUA și Elveția).

Proiectul a fost acceptat, adoptându-se sistemul mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu statul și acela al unei singure bănci cu monopol exclusiv al emisiunii, ținându-se seama și de lipsurile din scurta activitate a Băncii Naționale a Moldovei.

La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de primul-ministru și ministrul de finanțe I. C. Brătianu a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale și care urma să-și înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Ștefan Zeletin a caracterizat acest important moment ca fiind „cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar“.

Legea din 17 aprilie 1880, privind „înființarea unei bănci de scont și circulațiune“ stabilea că „Banca Națională a României va fi o întreprindere pe acțiuni, cu capital subscris în proporție de două treimi de un grup de capitaliști particulari, iar restul de o treime de stat“. Formula la care s-au oprit inițiatorii băncii de emisiune din România, societate pe acțiuni cu participarea statului la formarea capitalului, alături de alți capitaliști particulari, nu avea o aplicare pe scară largă în lume. Majoritatea băncilor de emisiune erau întreprinderi pur particulare, intervenția statului limitându-se de cele mai multe ori la numirea guvernatorilor și a locțiitorilor acestora (Franța, Belgia, Olanda etc.). Câteva bănci, cum era cea din Rusia, înființată în 1860, cele din Suedia, Finlanda, Bulgaria, Uruguay, Australia erau instituții de stat. Opțiunea legiuitorului de creare a Băncii Naționale a României ca o instituție cu capital mixt (de stat și particular), un economist al vremii o justifica astfel: „Aproape toate concesiile [bancare] date în perioada dinainte s-au pervertit în instrumente de despoiere și de câștiguri păcătoase“ și mai departe continua: „Lipsind bancherilor moravurile cinstite, nu se putea pune multă încredere într-o bancă privată. Statul a acordat capitalurilor privaților o mare libertate de acțiune, dar când era vorba de dăruirea unui privilegiu atât de însemnat [monopolul emisiunii], trebuia să se ia măsuri de precauțiune și să se îngrădească cu garanțiile necesare, mai cu seamă la noi, unde în stările monetare și financiare se încuibase un spirit atât de uzură“.

În acest sens, prin lege s-a stabilit ca statul să participe la constituirea capitalului social al Băncii Naționale a României cu o treime din valoare și aceasta „nu atât din punctul de vedere al dorinței de a câștiga, adică de a participa și el la profiturile băncii, care neapărat au să fie însemnate, spunea un contemporan al evenimentului, cât mai ales pentru a garanta… acel drept suprem de priveghere și de control“.

Legea din 17 aprilie 1880, care stabilea normele de organizare și funcționare a Băncii Naționale a României avea următoarele prevederi mai importante. Una dintre ele preciza că Banca Națională a României avea privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulație, fiind reprezentată prin valori lesne de realizat, banca trebuia să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise.

Biletele urmau a fi de 20, 100, 500 și 1000 de lei. Proporția biletelor de 20 de lei nu putea depăși 30% din totalul emisiunii. Biletele, se arăta în lege, trebuiau plătite la prezentarea lor la birourile băncii, în aur sau monedă națională de argint. Guvernul era dator a la primi la toate casele statului, precum și la alte stabilimente publice dependente de guvern.

Privilegiul emisiunii era acordat pe o perioadă de 20 de ani, până la 31 decembrie 1900.

Sediul principal al băncii s-a stabilit la București, cu obligația de a înființa sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și în special în fiecare capitală de județ. Imediat, urmau să se înființeze sucursale la Iași, Galați, Brăila, Pitești, Craiova etc.

Conform articolului 5 al legii, capitalul băncii s-a stabilit la 30 de milioane de lei, „din care 10 milioane se vor depune de stat, iar 20 de milioane se vor depune de particulari prin subscripție publică. Din acest capital, 12 milioane de lei, în ante-proiect 15 milioane de lei, se vor depune la înființarea băncii, iar restul se va depune treptat, după trebuință și după dezvoltarea operațiilor Băncii“.

Fondul de rezervă urma a se alcătui din prelevări anuale de 20% asupra beneficiilor create după ce se va fi dat acționarilor un prim dividend de 6%.

Articolul 8 prevedea că orice beneficii ar rezulta pentru bancă din diferența între dobânda de 7% și aceea percepută peste această cifră urma să revină statului.

Patru acțiuni dădeau dreptul la un singur vot în adunarea generală. Nimeni nu putea avea mai mult de 10 voturi, indiferent de numărul acțiunilor sale.

Operațiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau următoarele:

să sconteze sau să cumpere efecte de comerț (polițe, bilete la ordin), având ca obiect operațiuni comerciale;

să sconteze bonuri de tezaur, până la concurența sumei reprezentând 20% din capitalul vărsat (adică 2.400.000 de lei);

să facă comerț cu aur și argint;

să încaseze efecte pentru particulari sau diferite instituții;

să dea avansuri pe aur și argint;

să primească în depozit metale sau monede de aur și argint, sume de aur și argint sau sume de bani în cont curent;

să facă avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat.

Prin articolul 11 din lege, Banca Națională a României se obliga să facă serviciul de casierie a statului, fără nici o indemnizație, în condițiile stabilite printr-o lege specială.

La articolul 12, cel mai important din tot textul legii, se menționa: „Banca are privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulație va fi reprezentată prin valori lesne de realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise“. Acest articol avea să fie modificat ulterior de mai multe ori.

În articolul următor se menționa că valoarea fiecărui bilet nu putea fi mai mică de 20 de lei, ele urmând să fie, ca valoare, de 20 de lei, de 100 de lei, de 500 de lei și de 1000 de lei. Biletele urmau a fi plătite de Bancă la prezentarea lor, prin birourile Băncii, în aur sau în moneda națională de argint.

Articolul 16 prevedea că Banca Națională a României avea facultatea de a cumpăra și a poseda fonduri publice românești pentru o sumă egală cu jumătate din capitalul social vărsat. Mai târziu s-a permis să-și plaseze între capitalul în astfel de efecte publice de stat.

Articolele 17-26 din lege reflectau alcătuirea conducerii administrative a Băncii. Aceasta era alcătuită din:

guvernator;

șase directori;

Consiliul de Administrație;

șapte cenzori;

Consiliul General;

Comitetul de Scont;

Adunarea generală a Acționarilor;

Comisarul guvernului.

Guvernatorul era numit de guvern pe o perioadă de 5 ani, cu condiția să fie român și să posede peste 40 de acțiuni al Băncii Naționale. Guvernatorul, cu largi puteri privind conducerea și administrația Băncii, în calitate de organ executiv, urmărea realizarea deciziilor luate de Consiliul de Administrație, Consiliul General și Adunare Generală a Acționarilor.

Directorii, în număr de 6, erau cei care conduceau diferite sectoare ale Băncii. Doi erau numiți de guvern și patru aleși de Adunarea Generală a Acționarilor pe o perioadă de un an, cu condiția să fie români și să posede 20 de acțiuni ale Băncii Naționale. Dintre cei 6 directori, unul era numit prin Decret regal în calitate de viceguvernator. Guvernatorul și viceguvernatorul conduceau direct diferite servicii ale Băncii.

Cenzorii, în număr de 7, trebuiau să fie români și să posede 10 acțiuni ale Băncii. Patru erau aleși de Adunarea Generală a Acționarilor, pe termen de 4 ani și trei erau numiți de guvern pe termen de 3 ani. Cenzorii aveau dreptul să controleze toate operațiunile, constituind împreună consiliul de cenzori.

Consiliul de cenzori era obligat a se întruni, cel puțin în formație de 4, o dată pe săptămână, pentru a exercita un control permanent. Deciziile Consiliului de Administrație privind operațiunile Băncii și îndeosebi taxa scontului trebuiau să aibă aprobarea Consiliului de cenzori. Primii cenzori au fost: M. Germani, St. Ioanid, A. Băicoianu, Petru Stoicescu, C. Angelescu.

Consiliul general era constituit din consiliile de administrație și al cenzorilor, sub președinția guvernatorului, având sarcina de a se ocupa cu:

probleme generale de emisiuni;

fixarea diferitelor condiții în operațiuni;

valoarea bugetului de cheltuieli;

numirea membrilor din Comitetul de scont.

Comitetul de scont avea ca sarcină examinarea efectelor scontului; membrii săi puteau fi aleși și dintre cenzori sau numiți de consiliul general, pe timp de un an.

Comisarul guvernului, fără a fi organ al Băncii, reprezenta direct guvernul, având următoarele drepturi:

să cunoască toate operațiunile Băncii;

să participe cu vot consultativ la adunări, consilii sau comitete;

să se opună la executarea oricărei hotărâri, aceasta suspendându-se până la hotărârea guvernului.

Adunarea Generală a Acționarilor era alcătuită din acționarii care posedau cel puțin 4 acțiuni, care dădeau dreptul la un vot; nici chiar statul nu putea avea mai mult de 10 voturi, prin delegatul care-l reprezenta. Adunarea generală putea lua decizii valabile numai dacă participau cel puțin 100 acționari, reprezentând cel puțin 50% din capitalul subscris.

Adunările generale ordinare se țineau o dată pe an, în a treia duminică a lunii februarie, iar cele extraordinare oricând era nevoie sau la cererea consiliului de cenzori ori a minimum 20 de acționari, posedând cel puțin 800 acțiuni.

Adunarea Generală a Acționarilor delibera asupra:

problemelor menționate în convocări;

bilanțului anual, aprobând descărcarea gestiunii Consiliului de Administrație;

împărțirii beneficiilor;

alegerii sau revocării directorilor și cenzorilor.

Rezoluțiile erau luate cu majoritate de voturi. Revocarea directorilor și cenzorilor se putea face doar cu două treimi din numărul acționarilor prezenți.

Legea pentru înființarea Băncii Naționale a României a provocat discuții aprinse în Cameră și în Senat, la care au participat oameni politici ai vremii.

În Cameră, Alexandru Lahovary recunoștea utilitatea instituției în sine, combătea principiul participării statului la capitalul Băncii Naționale, considerând ca o inovație primejdioasă, ca o combinație neobișnuită între cele două teorii ale băncilor privilegiate de scont și circulație: teoria băncii de stat și teoria băncii fondate din inițiativă privată, sub privegherea statului. De asemenea, considera că o nouă emisiune de bilete de bancă, după ce pe piață existau și circulau 26 de milioane de lei bilete ipotecare, constituia o primejdie pentru viața economică a țării.

Ion Câmpineanu, ministru de finanțe, a răspuns la obiecțiunile ridicate de Al. Lahovary privind cele două sisteme de bănci de emisiune – bancă de stat sau bancă particulară, arătând: „Nu s-a admis bancă de stat fiindcă s-ar fi zis că ea este numai o unealtă în mâna guvernului, un mijloc în mâna sa, ca oricând ar voi să vină să-și realizeze resursele printr-o emisiune necalculată de bilete de bancă, de atunci ar fi fost iubită de la început o asemenea instituție de discredit“.

Mai departe, Ion Câmpineanu, ca ministru de finanțe în Guvernul Brătianu, justifica forma mixtă a Băncii Naționale a României (de stat și particulară), înfățișând-o și prin prisma intereselor naționale ce trebuiau apărate, iar Partidul liberal se considera, prin politica ce o promova, un garant al acestor interese. „Noi pledăm pentru implicarea statului, spunea ministrul liberal, pentru că suntem de ideea că nici străinii, nici societățile particulare nu pot să facă trebile țării, astfel precum ar făcea chiar statul. Dacă veți lua întreaga idee ce a predominat în guvernul liberal, de când e la putere, ați vedea că el a căutat în toate modurile și ocaziunile a se emancipa cât se poate mai mult de emancipațiunea [sic!] străină; administratorii străini nu vin la noi decât atunci când văd putința și siguranța unui câștig pentru dânșii, iar nicidecum pentru noi. În definitiv, banii ce zic că aduc în țară sunt din creditul țării și nimic mai mult“ (s. n.).

În privința inflației ce se putea produce prin emiterea bancnotelor peste biletele ipotecare, aflate deja în circulație, Ion Câmpineanu răspundea că, „deși statul ar fi avut ocazia să abuzeze de această emisiune, totuși nu a făcut-o, biletele ipotecare având chiar un agio față de argint, dovada încrederii publicului; emisiunea Băncii Naționale urma a se ține la nivelul nevoilor pieței, iar atunci când biletele ipotecare deveneau inutile prin intrarea în uz a noilor bancnote, ele urmau a se retrage în timp de 4 ani, după cum prevedea și legea la art. 30, așa încât, pe piață rămânea în circulație o singură monedă fiduciară. Experiența ultimilor ani – spunea Ion Câmpineanu – nu justifică acestea prorociri pesimiste“.

Și în Senat acest proiect de lege a fost de asemenea mult dezbătut. Astfel, raportorul D. Pișca arăta următoarele: „Lipsa unei asemenea instituții făcea ca atât creditul public, cât și cel comercial să fie foarte mărginit la noi, iar industria națională să nu-și poată lua avântul ei, lipsindu-i capitaluri sau, dacă nu-i lipsea, de avea foarte scumpe, încât era imposibil a concura cu industria statelor europene, unde capitalurile, prin existența băncilor de asemenea natură, erau și sunt abundente și ieftine“.

Ion Ghica a combătut temeiurile pe care le avea Theodor Rosetti cu privire la oportunitatea creării Băncii Naționale a României, iar Vasile Boerescu, ministrul de externe, care înlocuia pe ministrul de finanțe, expunând în detaliu principiile legii afirma: „Eu vă mărturisesc că dacă regret ceva este că o asemenea bancă nu s-a înființat mai dinainte, de acum câțiva ani, căci rezultatele ei folositoare erau deja să fie simțite. De altfel, epoca înființării ei este foarte oportună, căci creditul statului este bine stabilit și operațiunile băncii au să se facă cu înlesnire și folosul ce se va produce are să se simtă imediat. Atunci, cu toții împreună și cu dl. Theodor Rosetti, avem să ne felicităm de instituirea unei bănci, care este condițiunea prealabilă a oricărei reforme și îmbunătățiri economice generale“.

Capitolul III

POLITICA MONETARĂ A
BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

Prin decretul domnesc nr. 1233 din 11 aprilie 1880 a fost promulgată Legea de înființare a Băncii Naționale a României, ministru de finanțe fiind Ion Câmpineanu, iar ministru al Justiției A. Stolojan.

Banca și-a început activitatea mai târziu decât prevedea legea, adică nu la 1 iulie 1880, ci pe 1 decembrie. Pe 31 decembrie același an se prezenta primul bilanț. Primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ajutat de directorii: Th. Ștefănescu, Emil Costinescu, Th. Mehedințeanu, D. Bilcescu, I. Procopie Dumitrescu, Anton Carp.

Capitalul social vărsat inițial a fost de 12.000.000 de lei, iar primele împrumuturi au fost acordate statului pe bonuri de tezaur și au adus B.N.R. un profit de 85.000 de lei până la finele anului.

Cu anul 1881 a început, de fapt, funcționarea Băncii Naționale a României și sunt identificabile, în prima etapă a existenței sale, câteva perioade distincte ca evoluție:

de la înființare și până la schimbarea etalonului aur (1880-1890);

de la introducerea etalonului aur până la retragerea statului ca acționar (1891-1901);

de la transformarea Băncii Naționale a României în bancă de emisiune particulară și până la începutul războiului (1901-1914).

Primele bancnote emise de Banca Națională a României au fost puse în circulație la 28 noiembrie / 10 decembrie 1880. Ele erau vechile bilete ipotecare, de diferite valori, transformate în bancnote prin aplicarea unei ștampile care purta titulatura băncii și care acoperea titulatura de bilet ipotecar.

Circulația de bancnotă a crescut, dar această creștere n-a avut un caracter uniform. În perioada 1881-1885, volumul circulației aproape s-a dublat, apoi în perioada 1886-1890 a scăzut și s-a redresat în 1890, depășindu-l aproape pe cel inițial. Biletele ipotecare au fost treptat retrase de pe piață. Operațiunea s-a încheiat în 1889.

Creșterea rapidă a portofoliului de scont în anii 1880-1884 a fost determinată de creșterea volumului tranzacțiilor comerciale și de dezvoltarea pieței interne. Aceste fenomene au făcut ca mijloacele bănești să fie orientate de Banca Națională a României spre acordarea de credite societăților comerciale (de comerț, industriale etc.).

Într-un anume procent, creditele au fost orientate și spre agricultură, prin intermediul unor Case de credit agricol, care au fost create printr-o lege din 30 mai / 11 iunie 1881. Aceste Case de credit agricol au funcționat 12 ani, cambiile scontate ridicându-se la suma de 444,8 milioane de lei. După această perioadă, Casele de credit agricol au fost transformate într-un institut de stat – Creditul agricol –, dependent de Ministerul Finanțelor. (A servit și el de intermediar între agricultori și Banca Națională a României, acordând credite în valoare de 205,2 milioane de lei.)

Un alt canal de punere în circulație a bancnotelor Băncii Naționale a României a fost acela al împrumuturilor acordate statului. Primul împrumut a fost de 4.000.000 de lei, încă înainte de a începe operațiunile și care, așa cum am menționat deja, i-a adus Băncii un profit de 85.000 de lei. Apoi a fost acordat un alt împrumut, în valoare de 7.338.000 de lei. La 11 mai 1901 se acorda statului un alt împrumut, în valoare de 15.000.000 de lei, restituibil timp de 30 de ani. În schimbul acestor împrumuturi, Banca Națională a României a obținut prelungirea privilegiului de emisiune.

Inițial, valoarea acțiunii B.N.R. a fost de 500 de lei și în timp a evoluat astfel:

Sursa: M. Seulescu, Statul și Banca Națională, București, 1901, p. 26

În 1911, valoarea unei acțiuni ajunsese la 5900-6000 de lei.

Rata anuală a profitului, în primii 20 de ani, a variat între 15,4 și 38,3%. În aceeași perioadă, fondul de rezervă al băncii, constituit prin reținerea unei părți din beneficiul net, a depășit capitalul vărsat.

Dividendul acordat acționarilor a evoluat după cum urmează:

112 lei în 1898

120,20 lei în 1899

123,25 lei în 1990.

Un observator al vieții economice românești și deci al fenomenului bancar putea să scrie în 1901 că: „Impresia în toate clasele țării este că banca stă la pândă. La orice nevoie, orice criză, orice calamitate care cade peste țară, ea cere, speculează, profită și, din atrofia bugetului statului și a muncii naționale, naște hipertrofia dividendului ei, cel mai formidabil dividend de bănci de emisiune în Europa“.

Deși criza economică din 1899 a influențat activitatea BNR, urmată de ieșirea statului din calitatea de acționar, Institutul de emisiune monetară devenind o instituție cu capital integral privat, cursul ascendent al prezenței sale în viața României s-a reluat și s-a accentuat de la an la an, aducând beneficii deosebit de consistente acționarilor. Iar aceștia, așa cum bine se știa în epocă, se știe și în prezent, din perspectiva largă a istoriei, au fost vârfurile Partidului liberal. În epocă, de pildă, s-a apreciat că: „Emisiunea acțiunilor n-a fost democratică după cum o cereau interesele obștești, măsurile pentru oprirea intrării politicii de partid în această instituție s-au dovedit prea slabe“.

Aprecierea de mai sus avea în vedere mai ales faptul că retragerea statului din calitatea de acționar la Banca Națională a României a determinat punerea în vânzare a acțiunilor deținute până în 1901 de stat, în număr de 8000, și care s-a stabilit să fie înstrăinate la prețul de 1850 de lei per acțiune. Operațiunea a început în cursul anului 1901, când însă cea mai mare parte a acestora a fost subscrisă tot vechilor acționari, și s-a încheiat în 1903. Aceasta a condus la o fortificare și mai accentuată a pozițiilor Partidului liberal în Banca de emisiune, alimentând numeroase suspiciuni în viața politică, chiar controverse și confruntări între reprezentanții principalelor partide: liberal și conservator, conservatorii acuzând, prin vocile economiștilor lor, că în administrația Băncii Naționale, în modul de conducere a operațiunilor se realiza o „confundare detestabilă a intereselor curat economice cu cele ale politicii de partid“.

În primul deceniu și jumătate de activitate la începutul secolului trecut, adică până la izbucnirea primului război mondial, de la sediul ei central și prin cele 21 de filiale și agenții pe care le avea deja în provincie (acestea fuseseră înființate după cum urmează: Brăila, Craiova, Galați și Iași în 1881; Ploiești, Bârlad, Botoșani și Focșani în 1890; Turnu Severin în 1892; Buzău în 1893; Bacău și Pitești în 1894; Caracal, Roman, Turnu Măgurele în 1897; Dorohoi, Neamț, Tulcea în 1898; Giurgiu, Târgu Jiu în 1899). Banca Națională a României a pus la dispoziția economiei un mijloc comod și ieftin de circulație și de plăți. Iar volumul monedei pus în circulație a fost adaptat permanent nevoilor de numerar.

Înlocuirea, în această perioadă, a monedelor de aur și argint cu bancnote a fost un pas înainte pe calea progresului circulației financiare, realizându-se, întâi de toate, mari economii la capitolul cheltuieli de circulație, care, după cum se știe, au un caracter neproductiv. S-au creat astfel condiții favorabile pentru asigurarea unei circulații bănești elastice, adecvate nevoilor crescânde ale economiei naționale, fără import echivalent de metal prețios, aur și argint.

În același timp, prin politica de credite pe care a promovat-o ori a menținut-o sub control când este vorba de băncile comerciale, BNR a mobilizat o mare parte a disponibilităților bănești existente în economie, precum și pe cele ale tezaurului, acordând surse financiare convenabile ca dobândă pentru industrie în primul rând, dar și pentru comerț, agricultură ș.a.m.d. De aceea, este cât se poate de corectă aprecierea, atât în epocă, cât și în perspectivă istorică, conform căreia creșterea continuă a producției materiale, dezvoltarea economică sănătoasă în ramurile ei de bază, într-o mai mică măsură agricultura, din cauza structurilor sociale existente în lumea satului – menținerea marilor latifundii, pe de o parte, pulverizarea micii proprietăți, pe de altă parte și corolarul acestora care era regimul învoielilor agricole – sunt strâns legate atât între 1880-1900, cât și în anii 1900-1915 de activitatea Băncii Naționale a României.

De asemenea, trebuie subliniat și reținut rolul BNR în a stimula creșterea rolului capitalului autohton în economie, chiar dacă presiunea capitalului străin era din ce în ce mai mare, ritmul de pătrundere a acestora în economie și cu precădere în industria petrolului din ce în ce mai accelerat (în ajunul războiului, capitalul străin era prezent în proporție de 80% în industrie și 60% în sistemul bancar). Un fapt semnificativ pentru acest rol al BNR, de stimulare a creșterii ponderii capitalului autohton, național, a fost crearea Băncii Românești în 1911 cu sprijinul direct al BNR și ca bief economic al liberalilor, al cărei rol avea să fie de-a dreptul proeminent, mai ales în perioada interbelică.

Înlocuirea bimetalismului cu monometalismul

Se consideră în unele lucrări de specialitate că încă în 1867, când a fost edificat sistemul monetar al țării, opțiunea creatorilor săi de a-l așeza, ca acoperire, pe cele două metale prețioase, aur și argint, n-ar fi fost una fericită; că această opțiune ar fi fost una „bonjuristă“, de aliniere la sistemul monetar francez, la care aderaseră și alte țări latine: Italia, Belgia, Portugalia, Elveția. Și aceasta în condițiile în care majoritatea țărilor europene își întemeiau sistemul monetar pe monometalism. Criticii acestui sistem au început a jubila când a apărut criza argintului pe piața internă, concordantă cu o criză a argintului pe piața internațională. Criza a izbucnit la sfârșitul deceniului al optulea și s-a accentuat an de an, după cum o arată și tabelul următor, referitor la evoluția raportului de valoare între aur și argint.

Sursa: M. Seulescu, Statul și Banca Națională, București, 1901, p. 26

A intervenit apoi o continuă deteriorare a balanței de plăți a țării, în condițiile în care procesul de industrializare tindea să se amplifice determinând împărțiri din ce în ce mai mari de utilaje, dar și de produse industriale destinate consumului. Balanța de plăți a fost influențată negativ și de evoluția oscilantă a producției agricole, cu o sincopă gravă în 1883-1884, când recolta de cereale a fost foarte slabă și ca atare posibilitățile de intrare a aurului în țară s-au redus drastic. Nu numai atât, dar o serie de firme profilate pe comerțul cu cereale (Spartali, Nicopulo, Treminger etc.) au dat faliment, și-au vândut activele din România pentru a-și plăti datoriile în afară, ceea ce a fost un nou prilej de ieșire a aurului din țară.

În sfârșit, creșterea continuă a datoriei externe a statului (suma împrumuturilor contractate de stat numai între 1964-1900 s-a ridicat la la peste 2 miliarde și jumătate de lei, anuitatea crescând în aceeași perioadă de aproape 10 ori) a influențat și ea raportul de valoare dintre aur și argint.

Asemenea evoluții au făcut să se aprindă și mai mult polemicile dintre liberali și conservatori, care și așa erau deosebit de inflamate, mai ales din cauză că guvernarea liberală a lui Ion C. Brătianu părea conservatorilor că nu mai ia sfârșit (începuse în 1876 și continua încă în 1888). Căderea, în cele din urmă, a guvernării liberale și aducerea la putere a junimiștilior, aliați mai apoi cu conservatorii, a făcut posibilă declanșarea acțiunii de trecere de la sistemul monetar bimetalist, susținut de liberali, la cel monometalist.

Declanșarea acțiunii s-a putut realiza pe fondul unei creșteri relative a economiei în 1889, al răscumpărării de către stat a biletelor ipotecare de la Banca Națională și aceasta în baza realizării unui împrumut intern în valoare de 25.898.347 lei, ceea ce a micșorat simțitor volumul circulației de bancnote și s-a constituit în factor de presiune asupra nivelului agio-ului.

Urmarea acestor fenomene a fost inițiativa legislativă din 1884 a unui act normativ de scoatere a argintului din funcția de măsură a valorii și de menținere a definiției dată unității monetare a leului-aur încă în 1867: o cantitate de 0,3226 grame aur cu titlul 900/1000. Moneda de argint a devenit, alături de cea din aramă, monedă divizionară, cu o putere de plată limitată (monedele de argint la 50 de lei, cele de bronz la 5 lei).

La articolul 3 al legii se prevedea:

„Monedele române sunt:

a) în aur: – bucata de 20 lei;

– bucata de 10 lei;

b) în argint: – bucata de 5 lei;

– bucata de 2 lei;

– bucata de 1 leu;

– bucata de 1/2 leu (sau 50 bani);

c) în aramă: – bucata de 10 bani;

– bucata de 5 bani;

– bucata de 2 bani;

– bucata de 1 ban.“

Monedele de aur românești aveau valoare deplină, egală cu valoarea monedelor corespunzătoare din Franța, Italia, Belgia, Elveția și Grecia, același titlu și aceleași dimensiuni.

Din această lege, pentru Banca Națională a României izvorau câteva obligații. Prima și cea mai dificilă era transformarea în aur a cantității de argint de care dispunea ca stoc de acoperire a emisiunii. În optica conducerii Băncii, costurile acestei operațiuni trebuiau suportate de stat. Guvernul junimist-conservator însă a respins această opțiune „liberală“ a conducerii Băncii Naționale. Ca atare, din cauza opoziției Consiliului de Administrație al BNR, legea din 1889 n-a fost promulgată și trecerea de la bimetalism la monometalism, din considerente de… luptă politică, s-a amânat. Nu însă pentru mult timp, fiindcă era efectiv o necesitate economico-financiară și ca atare, în ultimă instanță, o necesitate istorică obiectivă.

Ca atare, doar un an mai târziu, în 1890, a fost înaintat Parlamentului un nou proiect de lege monetară care, la articolul 12, prevedea că: „Această lege va intra în vigoare numai în urma aplicațiunii legii pentru transformarea monedei de argint de 5 lei, iar ziua termenului de punere în aplicare se va fixa printr-un decret regal“.

Pentru preschimbarea monedelor de 5 lei, confecționate, cum am mai menționat, din argint, cu monede de aur s-a stabilit ca termen o perioadă de un an. Legea a fost votată la Camera Deputaților, cu 91 de voturi pentru și 7 împotrivă, pe data de 27 februarie/11 martie 1890, cu unanimitate de voturi. A fost promulgată pe 12/24 martie 1890.

Punerea în aplicare a noii legi monetare a început cu data de 15/27 octombrie 1890. De la această dată, sistemul bănesc al României s-a bazat exclusiv pe aur. Implicit, bancnotele emise de Banca Națională a României au devenit în mod liber și nelimitat convertibile în aur sau în valori-aur (valute și devize convertibile, la rândul lor, în aur).

În ce privește circulația bănească, trecere la monometalism, întemeiat pe aur, n-a provocat nici o schimbare cu caracter mai deosebit. Acesta a înregistrat un curs normal, pe fondul unei economii în curs de modernizare și în relativă expansiune. La aceasta a avut contribuția ei Banca Națională, care a bătut în timp util monede-aur de 20 de lei, în valoare de 3.920.000 de lei. Ea a avut în circulație o pondere de 22% din totalul emisiunilor de aur, argint și bronz-nichel din perioada anilor 1890-1900 și care s-au ridicat la suma de 17.756.608 lei. Banii uzuali au rămas, ca și până atunci, monedele BNR în aur pentru plățile mai mari și monedele de argint și anume pentru cele mărunte. Mișcări mai importante de aur s-au produs doar ca urmare a tranzacțiilor cu străinătatea și a unor operațiuni între bănci.

În relațiile cu valutele străine, leul românesc a beneficiat, până aproape de 1900, de o stabilitate relativă. Mișcările mici, în sus ori în jos, ale leului în raport cu alte monede existente pe piața financiară au fost determinate de cererea și oferta de valută și devize străine. În lunile când nu se făcea export de produse agricole, principala marfă oferită de România pe piața internațională, oferta de asemenea valori era în scădere, iar cursul valorilor creștea în raport cu leul și invers.

În vremuri de criză economică, așa cum a fost cea din 1899, oscilația cursului valutar era foarte mare. Devizele străine au fost supraevaluate de piață în raport cu leul. Așa de pildă, în octombrie 1899, un franc francez a ajuns să fie schimbat pentru 104,250 lei, față de 99,870 lei cu un an înainte. O marcă germană putea fi schimbată pentru 128,250 lei, față de 123,666 lei cu un an în urmă. Lira sterlină putea fi cumpărată cu 26,100 lei, față de 25,310 lei cu un an în urmă.

La sfârșitul anului 1900, pe fondul depășirii crizei și al relansării creșterii economice, implicit a exportului, leul și-a revenit, astfel:

Sursa: Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, București, 1967

La reducerea pierderilor determinate de cursul leului, Banca Națională a avut o contribuție importantă. Ea a pus în vânzare pe piață devize din stocul propriu, redresând astfel situația pe piața valutară.

După 1900, România a înregistrat o dezvoltare și mai rapidă a sistemului bancar. A crescut în mod deosebit numărul de bănci, astfel că dacă în 1901 exista un număr de 30 de bănci, în 1915 numărul acestora se ridica la 220, adică o creștere procentuală de 733,3%. Ritmul de creștere este pus în evidență de tabelul următor:

Sursa: Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, București, 1967

În creștere substanțială a fost și capitalul vărsat, ritmul a fost însă mai mic, explicația constând în faptul că o pondere foarte mare în creșterea numărului de bănci a revenit celor de dimensiuni mijlocii, dar mai ales mici. În tabelul următor se prezintă creșterea capitalului vărsat.

Sursa: Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, București, 1967

După 1900, Banca Națională a României a acordat credite de scont în valoare crescândă de la an la an și care s-au cifrat, până în 1914 inclusiv, la o sumă totală de 6.012 milioane de lei, în baza unui număr de 3.208.201 cambii. Adică o creștere de 10 ori față de aceleași operațiuni în anii 1881-1895 când numărul cambiilor scontate a fost de 380.843, în valoare de 893,1 milioane de lei. Prin comparație, se poate constata că, fie și doar într-un an, 1913 sau 1914, mișcarea scontului BNR a fost mai mare decât în întreaga perioadă a primilor 15 ani de activitate.

Dată fiind creșterea atât de semnificativă a creditelor, implicit, a crescut tot atât de semnificativ volumul bancnotelor aflate în circulație, de la 178.000.000 de lei în 1901, la 578.000.000 de lei în 1914. Acest spor, pe care l-a înregistrat circulația bancnotelor era expresia nevoii de numerar pe piață, generată, evident, de o economie din ce în ce mai dinamică. Circulația monetară era garantată atât cu mărfurile aflate pe piață, cât și cu stocul de acoperire (aur, devize). Datele statistice arată că între 1901 și 1914 cea mai mică acoperire a fost de 48,44% în 1914, iar cea mai mare de 78,72% în 1913 și era asigurată cu aur, argint și devize. În 1913, anul de vârf al dezvoltării economice a României pentru perioada 1878-1916, Banca Națională a României dispunea de o rezervă de 152.000.000 de lei aur și 1.000.000 de lei argint, iar în 1914 de 153,9 milioane de lei aur. Comparabilă este și creșterea portofoliului de devize, stocul ridicându-se de la 20,2 milioane de lei în 1901 la 62,9 milioane de lei în 1914.

Efectele scontului, așa cum au evoluat ele de la înființarea Băncii Naționale a României și până în 1914 ilustrează și ele convingător robustețea acestei instituții mai ales în anii 1901-1914. Văzute defalcat pe cele trei etape care au marcat evoluția istorică a BNR, arată ca în tabelul următor:

Sursa: Victor Slăvescu, Istoria Băncii Naționale a României (1880-1924), Editura Cultura Națională, București, 1925

Prin aceasta, imaginea Băncii Naționale reflectă progresele înregistrate în economia românească și îndeosebi comerțul ei exterior, soldat cu o balanță comercială excedentară (excepție făcând doar anii 1904 și 1908), cel mai mic excedent înregistrându-se în 1912 (un an de criză economică) cu numai 4.198.000 de lei, iar cel mai mare în 1910 de 206.789.000 de lei.

Evoluția economiei, dar și politica pe care a promovat-o Banca Națională a României au fost premise eficiente pentru depășirea dificultăților generate de amintita criză economică din 1912, ceea ce își găsea reflectarea și într-o dare de seamă a Consiliului de Administrație al BNR pentru anul amintit și în care se menționează că: „Banca a căutat să facă, sub toate formele, toate înlesnirile posibile acelora care aveau nevoie să recurgă la creditul ei: întârzierea și ridicare taxei scontului, punerea la dispozițiunea băncilor celor mari de sume importante și fără nici o limită pentru ca ele să aibă posibilitatea să vină în ajutorul celor care aveau nevoie de bani și, în fine, sporirea creditelor băncilor din orașele din județe pentru a face, la rândul lor, ca binefacerile acestor sporiri să pătrundă în toate unghiurile țării“.

Cu anul 1914, când a izbucnit primul război mondial, în istoria Băncii Naționale a României avea, practic, să intervină o nouă perioadă. Deși instituție privată, avea să fie în mai mare măsură la dispoziția guvernului prin Ministerul de Finanțe, contribuind la susținerea eforturilor de pregătire pentru intrarea țării în vâltoarea războiului, având ca țintă desăvârșirea unității naționale românești și apoi de susținere a efortului de război în anii 1916-1919. Avea să cunoască și avatarul pierderii tezaurului, trimis în Rusia pentru a nu cădea în mâinile inamicului, iar apoi și greutățile cu totul deosebite din primii ani postbelici. Banca Națională avea să-și continue activitatea și să-și exercite rolul ei din ce în ce mai complex în contextul evoluțiilor pe care le-a cunoscut economia națională.

BIBLIOGRAFIE