Creantele Fiscale

Capitolul 1. Noțiuni generale despre creanțele fiscale

Noțiunea și particularitățile creanței fiscale

Titlul de creanță fiscală

1.2.1 Definiția titlului de creanță fiscală

1.2.2 Trăsăturile specifice titlului de creanță fiscală

1.2.3 Clasificarea titlurilor de creanță fiscală

1.3 Exigibilitatea creanței fiscale.

Capitolul 2. Aspecte generale privind stingerea creanțelor fiscale.

2.1 Condiții generale privind executarea silită

2.2 Subiectele executării silite

2.3 Reguli de desfășurare a procedurii de executare silită

2.3.1 Măsurile asiguratorii și constituirea de garanții

2.3.2 Începerea executării silite

2.3.3 Întreruperea, suspendarea și încetarea executării silite

2.4 Modalități de realizare a executării silite

2.4.1 Executarea silită prin poprire

2.4.2 Executarea silită a bunurilor mobile

2.4.3 Executarea silită imobiliară

2.4.4 Executarea silită a ansamblului de bunuri

2.4.5 Executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini.

2.5. Eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

2.6. Contestația la executarea silită.

Capitolul 3. Alte modalități de stingere a creanțelor fiscale

3.1 Stingerea creanțelor fiscale prin prescripție

3.2 Stingerea creanțelor fiscale prin anulare

3.3 Stingerea creanțelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitatea a debitorului

3.4 Stingerea creanțelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenței

3.5 Darea în plată

Introducere

Colectarea creanțelor fiscale presupune utilizarea acțiunilor și mijloacelor legale prin care este alimentat cu fonduri bănești bugetul statului.

Codul de procedură fiscală stabilește regulile juridice procedurale pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.

Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală colectarea creanțelor fiscale are loc în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, după caz.

Potrivit art.110 alin.3 din Codul de procedură fiscală: “Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii” .Titlurile de creanță nu se referă doar la obligațiile fiscale (impozite și taxe) acestea putând să conțină și alte categorii de obligații de natură pecuniară (amenzi sau alte venituri nefiscale) .

Majoritatea contribuabililor care datorează creanțe fiscale, își execută aceste obigații de bună voie prin plată benevolă efectuată de către aceștia.

Executarea silită, în general, reprezintă procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Această modalitate reprezintă una dintre multe alte modalități de stingere a creanțelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadență.

Este necesar pentru a putea avea loc executarea silită a creanței bugetare , să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

a ) să existe titlu de creanță fiscală;

b) creanța fiscală să fie exigibilă.

c) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.

Executarea silită începe prin comunicarea somației, însoțită de un exemplar al titlului executoriu. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somației nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somația reprezintă primul act de executare silită și este obligatorie, indiferent de modalitatea de executare silită care va fi aplicată.

Potrivit prevederilor art. 148 din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanțelor fiscale se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, în cazurile expres prevăzute de lege.

Organele de executare pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare dintre modalitățile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală și anume:

– executarea silită prin poprire;

– executarea silită a bunurilor mobile;

– executarea silită a bunurilor imobile;

– executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini;

– executarea silită a unui ansamblu de bunuri.

Împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.

Mai sunt și alte modalități de stingere a creanțelor fiscale: stingerea creanțelor fiscale prin prescripție, prin anulare, prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului, prin deschiderea procedurii insolvenței și darea în plată.

Potrivit art.131 alin.1 din Codul de p.f. : “Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept” .

Acest termen se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale.

Termenul de prescripție poate suferi modificări, în sensul suspendării sau întreruperii.

Anularea este o modalitate de stingerea a creanței fiscale, urmată de nerealizarea ei.

Este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.

Capitolul 1. Noțiuni generale despre creanțele fiscale.

1.1. Noțiunea și particularitățile creanței fiscale.

Potrivit prevederilor art.21 alin.1 din Codul de procedură fiscală reiese faptul că:’’ Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal’’.

Aceste creanțe fiscale (care înlocuiesc termenul de creanțe bugetare din legislația anterioară) sunt, de fapt, sumele de plată la bugetul general consolidat al statului (taxe, contribuții, impozite și alte sume datorate).

Din raporturile de drept prevăzute anterior rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adaugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor si a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea majorărilor de întarziere, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii. În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.

Creanțele fiscale accesorii sunt acele drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii.

’’Pornind de la definitia legală, cranța fiscală poate fi definită ca fiind dreptul patrimonial al subiectului active (denumit creditor fiscal) de a cere subiectului pasiv (denumit debitor fiscal) plata unei sume de bani care îsi are izvorul într-un raport juridic cu privire la administrarea de impozite, taxe și orice alte contribuții care constituie venituri fiscale la buget sub sancțiunea aplicării sancțiunii legale,de către stat, în caz de neexectare de bunăvoie’’.

Termenele de plată.

Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează. Pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării acestora, astfel:

– dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

– dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Conform prevederilor art.120 alin.6 din Codul de pr.fisc. reiese că: ’’Pentru obligațiile fiscale neachitate la termenul de plată, reprezentând impozitul pe venit, se datorează dobânzi după cum urmează:

a) pentru anul fiscal de impunere, dobânzile pentru plățile anticipate stabilite de organul fiscal prin decizii de plăți anticipate se calculează până la data plății debitului sau, după caz, până la data de 31 decembrie;

b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere potrivit lit. a), se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii acestora inclusiv;

c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală este mai mic decât cel stabilit prin deciziile de plăți anticipate, dobânzile se recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de impunere, la soldul neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia de impunere anuală, urmând a se face regularizarea dobânzilor în mod corespunzător’’

Nivelul dobânzii de întârziere este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere și poate fi modificat prin legile bugetare anuale.

Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale.

Conform art. 120^1 alin.1 din Codul de procedură fiscală nivelul penalității de întârziere se stabilește astfel:

’’a) dacă stingerea se realizează în primele 30 de zile de la scadență, nu se datorează și nu se calculează penalități de întârziere pentru obligațiile fiscale principale stinse;

b) dacă stingerea se realizează în următoarele 60 de zile, nivelul penalității de întârziere este de 5% din obligațiile fiscale principale stinse;

c) după împlinirea termenului prevăzut la lit. b), nivelul penalității de întârziere este de 15% din obligațiile fiscale principale rămase nestinse’’.

Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor.

În situația în care în urma exercitării controlului sau analizării cererii de compensare s-a stabilit că suma ce urmează a se compensa este mai mică decât suma cuprinsă în cererea de compensare, dobânzile și penalitățile de întârziere se recalculează.

Pentru creanțele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolvenței nu se datorează și nu se calculează dobânzi și penalități de întârziere după data deschiderii procedurii insolvențe.

1.2.Titlul de creanță fiscală.

1.2.1.Definiția titlului de creanță fiscală.

Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală colectarea creanțelor fiscale are loc în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, după caz.

Potrivit art.110 alin 3 din Codul de procedură fiscală: ’’ Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii’’ . Titlurile de creanță nu se referă doar la obligațiile fiscale (impozite și taxe) acesta putând să conțină și alte categorii de obligații de natură pecuniară (amenzi sau alte venituri nefiscale) .

Titlul de creanță fiscală, în literatura juridică, a fost definit ca manifestarea de voință a organelor fiscale în sensul stabilirii sumelor de plată ale contribuabilului către stat rezultând din taxe, impozite, contribuții, amenzi și alte sume datorate bugetului general consolidat.

În opinia specialiștilor, aceștia consideră că vechea terminologie de „titlu de creanță bugetară” era mai corectă decât cea de „titlu de creanță fiscală „ utilizat în legislația în vigoare.

În privința naturii juridice a titlurilor de creanță fiscală , în literatura juridică de specialitate , s-au conturat două mari opinii :

– conform doctrinei de drept financiar , se susține că titlul de creanță fiscală ,

este un act de impunere și are natura juridică a de întârziere după data deschiderii procedurii insolvențe.

1.2.Titlul de creanță fiscală.

1.2.1.Definiția titlului de creanță fiscală.

Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală colectarea creanțelor fiscale are loc în temeiul unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, după caz.

Potrivit art.110 alin 3 din Codul de procedură fiscală: ’’ Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii’’ . Titlurile de creanță nu se referă doar la obligațiile fiscale (impozite și taxe) acesta putând să conțină și alte categorii de obligații de natură pecuniară (amenzi sau alte venituri nefiscale) .

Titlul de creanță fiscală, în literatura juridică, a fost definit ca manifestarea de voință a organelor fiscale în sensul stabilirii sumelor de plată ale contribuabilului către stat rezultând din taxe, impozite, contribuții, amenzi și alte sume datorate bugetului general consolidat.

În opinia specialiștilor, aceștia consideră că vechea terminologie de „titlu de creanță bugetară” era mai corectă decât cea de „titlu de creanță fiscală „ utilizat în legislația în vigoare.

În privința naturii juridice a titlurilor de creanță fiscală , în literatura juridică de specialitate , s-au conturat două mari opinii :

– conform doctrinei de drept financiar , se susține că titlul de creanță fiscală ,

este un act de impunere și are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public ;

conform doctrinei de drept administrativ , se susține că titlul de creanță este un act administrativ ;

Ținând cont de legătura dintre dreptul administrativ și dreptul finanțelor publice și având în vedere faptul că titlul de creanță fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile actelor de drept administrativ, consider că titlul de creanță fiscală are natura juridică:

· a unui act administrativ în privința formei, deoarece manifestarea unilaterală de voință are loc în cadrul activității executive, de organizare a executării legii și de executare în concret a acesteia, provenind de la persoane calificate, în sensul de organe ale statului specializate în activitatea financiară sau de alte persoane împuternicite potrivit legii;

· a unui act de drept al finanțelor publice, chiar de drept fiscal, în privința conținutului. Astfel rezultă că titlurile de creanță fiscală au o natură juridică mixtă de act administrativ-fiscal .

1.2.2. Trăsăturile specifice titlului de creanță fiscală.

Sunt analizate în general de către literatura de specialitate următoarele caractere ale titlului de creanță fiscală: caracterul unilateral, caracterul declarativ și caracterul executoriu.

Titlul de creanța fiscală poate fi întocmit de către:

a) organele fiscale, în cadrul atribuțiilor ce le revin, ca organe de impunere sau ca organe de control financiar;

b) alte organe ale administrației publice, notariatele publice, organele vamale etc.;

c) regiile autonome, societățile comerciale și alte persoane juridice sau fizice, pentru impozitul pe profit, T.V.A. și alte impozite și taxe datorate bugetelor publice, precum și pentru impozitele și taxele pe care au obligația de a le reține sau încasa de la persoanele cărora le plătesc venituri sau le prestează servicii, ori le eliberează acte taxabile;

d) persoanele fizice, pentru impozitele pe care au obligația de a le reține persoanelor cărora le plătesc unele venituri (de exemplu, impozitul pe salarii plătite personalului casnic sau altor angajați);

e) instanțele de judecată care soluționează unele căi de atac în materie fiscală.

Titlul de creanță fiscală este un act financiar-fiscal cu anumite trăsături specifice, cum ar fi:

’’-titlul de creanță fiscală are un caracter legal, izvorât din reglementările juridice referitoare la acesta;

-titlul de creanță fiscală are un caracter declarativ, în sensul că prin consimțământul său se constată anumite sume de bani datorate statului de către contribuabili;

-se întocmește în formă scrisă, ca o condiție impusă de normele dreptului public;

-are un caracter executoriu. Titlul de creanță fiscală este executoriu de drept, putând fi adus la îndeplinire fără nicio investire specială (ca în dreptul civil)’’.

a) Titlul de creanță fiscală este un act declarativ de drepturi și obligații și nu act constitutiv de drepturi și obligații. Impozitele sunt stabilite pe cale de acte administrative de autoritate, care determină în mod formal și concret dreptul fiscului și datoria contribuabilului , deci cine datorează, cât datorează , de când datorează și pentru ce datorează.

În momentul în care persoana fizică sau juridică va deține un bun sau realizarea unui venit, aceasta va deveni contribuabil. În urma deținerii unui bun sau realizării unui venit , ea va avea obligația de a întocmi declaraătia de impunere sau taxare, pe baza căreia se va emite titlul de creanță fiscală.

Importanța practică a calificării titlului de creanță fiscală ca fiind un act juridic declarativ este scoasă în evidență în cazul în care contribuabilul nu își respectă obligația de a întocmi și depune la organele fiscale declarația de impunere, în termenul stabilit.

Pentru nedeclararea în termen a bunurilor deținute sau a veniturilor realizate, va fi angajată raspunderea contravențională sau chiar penală, fapta contribuabilului reprezentând o formă de evaziune fiscală.

b) Titlul de creanță fiscală este executoriu prin el însuși.

Rațiunea acestei trăsături a creanței fiscale constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele și în cuantumul prevăzut de lege.

În virtutea caracterului executoriu de drept, titlul de creanță bugetară se pune în executare direct de fisc, de îndată ce contribuabilul nu își îndeplinește obligațiile către buget stabilite prin acest titlu la termen, fiind suficientă o simplă notificare a debitorului.

’’Titlul de creanță este actul prin care, potrivit legii, se constată și se individualizează obligația de plată privind creanțele bugetare prevăzute de art.1, întocmit de organele de specialitate sau persoanele împuternicite potrivit legii’’ conform art.4 din Ordonanța Guvernului nr.61/2002.

Actul normativ clasifică categoriile de titluri de creanță, determinate în funcție de natura obligațiilor bugetare pe care le individualizează:

Titlul de creanță îl constituie procesul-verbal de impunere, sau, după caz, actul declarativ al contribuabilului, pentru obligațiile bugetare provenite din impozite și taxe, care se determină de organele financiare pe baza declarațiilor de impunere.

Titlul de creanță îl reprezintă documentul de evidență întocmit de acesta, pentru obligațiile bugetare care se stabilesc de către plătitor.

Titlul de creanță este actul ce cuprinde rezultatele verificării pentru diferențele constatate între obligațiile de plată determinate de plătitor și cele legal datorate, inclusiv pentru majorările de întârzierile datorate pentru neplata la termen a taxelor, impozitelor și altor venituri, diferențe stabilite cu ocazia verificărilor efectuate de organele competente.

Titlu de creanță îl constituie declarația vamală pentru obligațiile de plată constatate în vamă.

Titlul de creanță îl reprezintă documentul de plată sau actul pe care s-au anulat timbrele fiscale mobile, pentru obligațiile bugetare crae se percep prin plată directă, reprezentând taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru.

Titlul de creanță îl constituie procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a amenzii, întocmit de organul competent, pentru obligațiile de plată a amenzilor.

Titlul de creanță îl reprezintă actul prin care se constată suma de plată, pentru obligațiile de plată a majorărilor de întârziere.

Titlul de creanță îl reprezintă , după caz, încheierea, dispozitivul hotărârii judecătorești, sau ordonanța procurorului, pentru obligațiile de plată a amenzilor, a altor creanțe bugetare stabilite de instanța judecătorească sau de procuror.

’’Enumerarea categoriilor de titluri de creanță nu este limitativă, deoarece art.4 din O.G. nr. 61/2002 dispune că reprezintă titluri de creanță orice alte acte emise de organele competente prin care se constată și se individualizează creanțele bugetare’’.

Declarația de impunere sau taxare pe care contribuabilul are obligația de a o prezenta acestor organe din momentul în care se realizează un venit impozabil, se află la baza emiterii titlului de creanță de către organele financiare pentru anumite categorii de venituri bugetare. Contribuabilul are obligația de a comunica organelor fiscale competente toate modificările datelor declarate anterior.

1.2.3. Clasificarea titlurilor de creanță fiscală.

Titlul de creanță fiscală este exprimat în toate cazurile în formă scrisă. Doctrina și practica fiscală disting între titlurile de creanță fiscală explicite și cele implicite.

A) Titluri de creanță explicite.

Majoritatea titlurilor de creanță fiscală au un caracter explicit, fiind acte realizate exclusiv în scopul de a constata obligația unui contribuabil dea a plăti o anumită sumă către bugetul de stat, individualizând astfel obligația cu vocație generală instituită de legea ce relementează venitul bugetar respectiv.

Titlurile de creanță explicite sunt reprezentate de actele de impunere întocmite în formă scrisă de către organele fiscale, diferite în funcție de categoria de impozite sau taxe pe care o constată.

Decizia de impunere.

Potrivit art.86 alin.1 din Codul de procedura fiscală :’’Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecții fiscale’’.

Decizia de impunere este un titlu de creanță, în baza căruia creditorul poate solicita plata creanței sale și, în caz de refuz, poate proceda la executarea silită.

Organele fiscale determină, pentru anumite categorii de venituri , întinderea obligațiunii fiscale ce revine fiecărui contribuabil, pe baza datelor declarate de acesta. Se practică pentru impozitele și taxele locale cum ar fi impozitul pe clădirile persoanelor fizice, impozitul pe terenurilor ocupate de clădiri și construcții, taxa asupra mijloacelor de transport, și pentru aprobarea normelor privind metodologia de calcul și formularistica corespunzătoare referitoare la așezarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale; reglementate prin Lege nr.571 din 22 decembrie 2003 a impozitelor și taxelor locale și impozitul agricol.

Potrivit art.88 din Codul de procedură fiscală reiese că:’’Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrative fiscale:

a) deciziile privind rambursări de taxă pe valoarea adăugată și deciziile privind restituiri de impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat;

b) deciziile referitoare la bazele de impunere;

c) deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii;

d) *** Abrogat.

e) deciziile privind nemodificarea bazei de impunere’’.

Declarația fiscală.

Potrivit art.81 alin.1^1 din Codul de procedură fiscală: ’’Declarațiile fiscale sunt documente care se referă la:

a) impozitele, taxele și contribuțiile datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului;

b) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligația de a calcula, de a reține și de a vărsa impozite și taxe;

c) bunurile și veniturile impozabile, precum și alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea prevede declararea acestora;

d) orice informații în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile, bunurile și veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora’’.

Organul fiscal competent are obligația de a verifica exactitatea datelor înscrise în declarația de impunere și a calculului impozitului datorat, calcul cuprins în aceeași declarație, dar nu se va emite un alt act care să aibă natura unui titlu de creanță fiscală.

Declarația fiscală se întocmeste prin grija și pe răspunderea contribuabililor, prin completarea unui formular specific impozitului sau taxei locale respective. Declarațiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie inițiativă, ori de câte ori se constată erori în declarația inițială. La cererea contribuabilului acest formular se pune la dispoziția sa, în mod gratuit, de către compartimentul de specialitate.

Potrivit art.83 alin.1 din Codul de procedură fiscală :’’ Declarația fiscală se depune la registratura organului fiscal competent sau se comunică prin poștă cu confirmare de primire.

Declarația fiscală poate fi transmisă prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanță. În cazul impozitelor, taxelor și al contribuțiilor administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, procedura privind transmiterea declarațiilor prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere la distanță se stabilește prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală’’.

Documentul de evidență întocmit de contribuabil.

” În cazul obligațiilor bugetare care se stabilesc de către plătitor , titlul de creanță îl va reprezenta documentul de evidență pe care acesta are obligația de a-l întocmi în condițiile și la termenele stabilite de lege. Pe baza acestor evidențe, plătitorul întocmește declarațiile sau deconturile fiscale, pe care le va depune la organele financiare competente’’. În cazul impozitului pe profit, contribuabilii depun declarații trimestriale și anuale privind impozitul pe profit, în temeiul cărora se efectuează plăți trimestriale și anuale ale acestui impozit.

Un alt venit fiscal pentru care titlul de creanță fiscală este reprezentat de declarația întocmită de contribuabil și verificată de organele fiscale este taxa pe valoarea adăugată. Plătitorii de taxă pe valoarea adăugată au de asemenea obligația de a întocmi și depune lunar un decont cu privire la operațiunile realizate , la organul fiscal.

4) Declarația vamală.

În ceea ce privește taxele vamale, pe care persoanele fizice sau juridice le plătesc în vamă la intrarea, ieșirea sau tranzitul mărfurilor; titlul de creanță fiscală îl va constitui declarația vamală de import, export sau tranzit.

De-obicei, mărfurile sunt scutite de taxe vamale la export, cele mai utilizate fiind taxele vamale la importul și tranzitul mărfurilor.

’’Declarația vamală de import reprezintă un titlu de creanță bugetară ce poate constata mai multe obligații fiscale, de natură diferită, ce revin unui contribuabil’’. Declarația vamală împreună cu documentele de achitare a taxelor vamale reprezintă titlu de creanță fiscală cu caracter executoriu.

B) Titluri de creanță fiscală implicite.

Titlurile de creanță fiscală pot fi și alte documente prin care se constată și se individualizează creanțe fiscale.

Deși sunt realizate cu un alt scop, aceste acte juridice (documente) conțin și individualizarea obligația de plată a unei taxe sau a unui impozit. Aceste titluri de creanță fiscală implicite sunt întocmite de către organele financiar-contabile sau de alte organe ale statului.

Din categoria titlurilor de creanță fiscale implicite remarcăm:

1) Documentele (statele) de plată a salariilor și a altor drepturi salariale impozabile.

Acestea conțin și calculul impozitului pe salarii datorat de fiecare persoană angajată, potrivit legii angajatorul având, pe lângă obligația de a calcula impozitul, și pe aceea de a-l reține și vărsa bugetului de stat. Angajatorul are obligația de a depune semestrial la organul financiar în raza căruia își are sediul sau domiciliul o dare de seamă cu privire la calcularea, reținerea și vărsarea la bugetul de stat a impozitului pe salarii. În cazul, în care angajatorul nu realizează vărsarea la termen a impozitului pe salarii, acesta va răspunde patrimonial sub forma majorărilor de întârziere, iar nedepunerea la termen a dării de seamă la organele fiscale competente va atrage răspunderea administrativă.

Darea de seamă nu este un titlu de creanță fiscală, deoarece prin intermediul lui nu se individualizează o obligație fiscală față de contribuabil.

Salariatul este persoana angajată cu contract de muncă având calitatea de contribuabil. Obligația fiscală ce îi revine salariatului este individualizată prin statul de plată, document care conține și calculul impozitului aferent salariatului cuvenit persoanei angajate.

2) Documentele (statele) de plată a veniturilor sau a altor drepturi bănești cuvenite colaboratorilor externi sau altor persoane (drepturi bănești cuvenite conform convenției de colaborare , drepturi de autor).

Veniturile din drepturile de autor, inclusive veniturile conexe, din concesionarea, din închirierea , precum și din valarificarea unor astfel de drepturi dobândite prin moștenire se supun anual impunerii de către unitățile plătitoare sau, după caz, de către organele de gestiune colectivă, înființate potrivit legii.

Unitatea care întocmește aceste documente va reține și va vărsa la bugetul de stat sumele astfel constatate.

3) Documentele ce constată plata către asociați sau acționari a dividentelor cuvenite.

Dividentele sunt orice distribuire de bani sau bunuri în natură, în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului anual și contului de profit și pierderi, proporțional cu cota de participare la capitalul social. Dividentele pot consta fie într-o sumă de bani, fie în produse sau servicii.

Potrivit art.36 și art.71 din Codul Fiscal care reglementează impozitul pe dividente, societățile comerciale au obligația ca, odată cu plata dividentelor către acționari sau asociați, să calculeze, să rețină și sa verse impozitul aferent acestora. În acest caz, documentul care va constata plata dividentelor și reținerea impozitului pe dividente corespunzător va reprezenta un titlu de creanță fiscală implicit.

Actul constatator întocmit de organul de control financiar:’’Un titlu de creanță aparte datorită conținutului său complex este actul ce constată rezultatele unui control financiar întreprins de organele de control competent’’.

Actele constatatoare întocmite de organele de control financiar, constituie, de asemenea, titluri de creanța fiscală implicite, în condițiile în care prin acestea se constată existenta unor diferențe între obligațiile de plată determinate de plătitor și cele legal datorate, inclusiv penalitățile și dobânzile calculate pentru neplata la termen a impozitelor, taxelor, și a altor venituri publice.

În opinia unor autori, și în situația în care actele de control financiar stabilesc în întregime obligațiile de plata ce revin contribuabililor, în măsura în care aceștia nu le-au determinat, documentele respective au natura juridică a unor titluri de creanța implicite.

Chitantele prin care se constata plata taxelor de timbru si a altor taxe si venituri publice.

În cuantumul stabilit prin tariful legal de taxare, îndeplinesc, de asemenea, rolul de titlu de creanța fiscală implicită. Întrucat, în cazul acestor chitanțe fiscale se realizează plata directă de către debitor la organele de trezorerie, chitanțele de plată constituie atât dovada achitării sumelor de bani cu acest titlu, cât și acte de constatare a unor creanțe fiscale.

1.3. Exigibilitatea creanței fiscale.

Odată individualizată obligația fiscală prin titlu de creanță fiscală, aceasta devine exigibilă la expirarea termenelor de plată prevazute de Codul fiscal sau de alte acte normative care reglementează venitul fiscal respectiv.

Pentru creanțele fiscale, administrate de Ministerul Finanțelor Publice, care nu au prevăzute termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, iar pentru creanțele fiscale ale bugetelor locale care nu au termene de plată, acestea vor fi stabilite prin ordin comun al ministrului administrației și internelor , și al ministrului finanțelor publice.

Exigibilitatea creanței diferă, după cum aceasta este pură și simplă sau afectată de modalități. Astfel, în cazul obligațiilor pure și simple, creanța devine exigibilă chiar din momentul nașterii raportului juridic obligațional; în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai din momentul împlinirii acelui termen. Instanța judecătorească poate suspenda exigibilitatea unei creanțe, acordând termen de grație debitorului.

Legea stabilește una sau mai multe date până la care contribuabilul trebuie să-și execute obligațiile fiscale, pentru fiecare caregorie de venituri bugetare. Aceste venituri bugetare urmează să fie plătite lunar, trimestrial, anual.

Taxa pe valoarea adăugată este o excepție, în cazul căreia momentul la care devine exigibilă se determină, de regulă, în funcție de faptul generator, adică de momentul la care ia naștere obligația plății taxei pe valoarea adăugată.

Exigibilitatea T.V.A. intervine în momentul efectuării livrării bunurilor mibile, transferul proprietății bunurilor imobile sau prestării serviciilor. O excepție de la această regulă este reglementată de Codul fiscal care stabilește că momentul în care TVA devine exigibilă poate fi anterior sau ulterior faptului generator în anumite situații. Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anterioară faptului generator atunci când:

a) factura fiscală este emisă înaintea livrării de bunuri sau de prestări servicii;

b) la data încasării avansului, în cazul în care se încasează avansuri înaintea livrării de bunuri saua a prestării servicii.

Potrivit Codului Fiscal, antreprenorii de lucrării imobiliare pot să opteze pentru plata taxei pe valoarea adăugată la efectuarea lucrărilor, deci în alt moment decât cel al faptului generator, în condiții stabilite prin norme.

Creanța fiscală mai poate devenii exigibilă la un moment anterior celui determinat de prevederile legale cu privire la un anumit venit bugetar o reprezintă nerespectarea de către contribuabil a termenelor și a condițiilor în care i s-au acordat înlesniri de plată, situație în care întreaga sumă neplătită poate fi executată silit.

Capitolul 2. Aspecte generale privind stingerea creanțelor fiscale.

Majoritatea contribuabililor care datorează creanțe fiscale, îsi execută aceste obigații de bună voie prin plată benevolă efectuată de către aceștia.

Executarea silită, în general, reprezintă procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o, hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Această modalitate reprezintă una dintre multe alte modalități de stingere a creanțelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadență.

2.1.Condiții generale privind executarea silită.

Este necesar pentru a putea avea loc executarea silită a creanței bugetare , să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

a ) să existe titlu de creanță fiscală;

Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care constituie titlu executoriu.

Titlul executoriu emis de organul de executare competent va contine urmatoarele: codul de identificare fiscala, domiciliul fiscal al acestuia, precum si orice alte date de identificare; cuantumul si natura sumelor datorate si neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanțe fiscale, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită.

’’Titlurile executorii provenite din sancțiuni contravenționale, se anulează dacă nu sunt transmise în termen de 90 de zile de la emitere la organul de executare competent. Persoanei vinovate de netransmiterea la timp a titlului executoriu i se va imputa valoarea contravenției de conducătorul organului emitent al titlului executoriu”.

’’Pentru creanțele fiscale ce au ca obiect impozite, taxe, contribuții, amenzii, majorări de întârziere și alte sume datorate și neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu il constituie actul emis sau aprobat de organul competent prin care se stabilesc aceste obligații”.

Obligația ce revine contribuabilului nu este individualizată în lipsa acestui titlu și prin urmare nu se cunoaște întinderea acestei obligații de plată.

b) creanța fiscală să fie exigibilă.

Odată individualizată obligația fiscală prin titlu de creanță fiscală, aceasta devine exigibilă la expirarea termenelor de plată prevăzute de Codul fiscal sau de alte acte normative care reglementează venitul fiscal respectiv.

Legea stabilește una sau mai multe date până la care contribuabilul trebuie să-și execute obligațiile fiscale, pentru fiecare categorie de venituri bugetare.

c) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.

În materie fiscală împlinirea termenului stabilit de actele normative dă dreptul contribuabilului de a se opune executării silite declanșate împotriva sa.

2.2. Subiectele executării silite

Procedura de executare silită a creanței fiscale are loc cu participarea subiectelor raportului juridic bugetar acestea fiind: creditorul (statul-titular al unor drepturi de creanță, prin intermediul organelor financiare) și debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanța judecătorească.

Statul- creditor este cel care va executa silit creanța sa prin intermediul următoarelor organe de executare:

-direcția de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor

-organele de specialitate ale Direcțiilor generale ale finanțelor publice și controlului finaciar de stat județene și a municipiului București

-unitățile subordonate Direcției generale a vămilor.

Competența organelor de executare.

Organele fiscale specializate ale statului sunt organe de executare silită, cu atribuții în colectarea creanțelor fiscale. Cu ajutorul legii le-au fost atribuite anumite competențe, atât teritorial cât și material.

“ Competența materială a acestor organe este dată de natura creanței bugetare, pentru creanțele bugetare stabilite de organele competente ale Ministrului finanțelor, competența revine organelor subordonate Ministerului Finanțelor, iar pentru creanțele bugetare emise de alte organe decât cele ale Ministerului Finanțelor competența revine organelor respective”.

Compența teritorială privind efectuarea procedurii de executare silită revine organului de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau organul de executare competent. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, aplicarea măsurii de executare silită se face de către organul de executare coordonator, dacă este cazul.

Organul de executare coordonator va sesiza în scris celelalte organe prevăzute la alin. (5) al art. 136 din Codul de procedură fiscală, comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situația debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum și orice alte date utile pentru identificarea debitorului și a bunurilor ori veniturilor urmăribile.

Dacă asupra acelorași venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanțe fiscale, cât și pentru titluri ce se execută în condițiile prevăzute de alte dispoziții legale, executarea silită se va face, potrivit dispozițiilor din Codul de procedură fiscală, de către organele de executare prevăzute de acesta.

Dacă domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înștiințându-se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

– organul de executare coordonator în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deține mai multe venituri sau bunuri urmăribile.

– coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare în condițiile art. 27 din Codul de procedură fiscală și ale art. 28 din același Cod, revine organului de executare în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau insolvență sau organul de executare competent, desemnat potrivit art. 33 din Cod, după caz.

“Organele de executare astfel sesizate vor înscrie debitul într-o evidență nominală și vor incepe executarea silită, comunicând lunar organului coordonator sumele realizate în urma executări silite a veniturilor sau bunurilor debitorului”.

Organul de executare coordonator, care ține evidența întregului debit, va cere în scris celorlalte organe de executare, să înceteze de îndată executarea silită dacă constată că acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de el însuși și de celelalte organe .

Atribuțiile oragnelor de executare.

În ceea ce privește obligația identificării domiciliului sau sediului debitorului, precum și a bunurilor veniturilor ce pot fi urmărite silit revine organului de executare de a face toate demersurile necesare.

În cazul în care debitorul nu este gasit la domiciliul său sau la sediul cunoscut, potrivit art.54 alin.(2) din O.G. nr.61/2002, organul de executare este obligat să ceară concursul organelor de poliție și să ceară relații de la Oficiul Registrului Comerțului sau de la orice alta persoană fizică sau juridică, în vederea aflării locului unde se află debitorul și obținerii oricăror date necesare cu privire la acesta.

La cererea organelor de executare , aceeași obligație revine și băncilor cu respectarea normelor privind secretul bancar, vor trebui să-i furnizeze acestuia, în scris, informațiile solicitate, necesare executării silite prin poprire sau luării altor măsuri privind realizarea creanțelor fiscale.

Potrivit prevederilor art. 138 din Codul de procedură fiscală, executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali, împuternicit în fața debitorului și a terților prin legitimația de executor fiscal și delegație emisă de organul de executare silită. În execitarea activității executorii fiscali trebuie să dețină o legitimație de serviu pe care trebuie sa o prezinte.

Atribuțiile ce le revin organelor de executare sunt determinate potrivit art. 138 alin. 3 din Codul de Procedură fiscală:

 “a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde acesta își păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum și să analizeze evidența contabilă a debitorului în scopul identificării terților care datorează sau dețin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;

   b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum și să cerceteze toate locurile în care acesta își păstrează bunurile;

   c) să solicite și să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului”.

În încăperile ce reprezintă domiciliul sau reședința unei persoane fizice, executorul fiscal poate intra cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanței judecătorești competente potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Executorii fiscali pot pătrunde în locuința, în incinta de afaceri sau în oricare altă încăpere a debitorului, în orice zi lucrătoare, între orele 06-20. Executarea începută va putea continua în aceeași zi sau în zilele următoare.

Sunt și cazuri în care accesul în încăperile debitorului va putea avea loc și la alte ore decât cele menționate, precum și în zilele nelucrătoare, în baza unei autorizări date de instanța judecătorească pe baza ordonanței președințiale, cum ar fi cel al existenței înstrăinări unor bunuri.

Dacă debitorul lipsește sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperi, executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezența unui reprezentant al poliției ori al jandarmeriei sau a altui agent al forței publice și a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile menționate mai sus privind autorizarea instanței judecătorești competente și orele în care se poate realiza executarea.

2.3 Reguli de desfășurare a procedurii de executare silită.

2.3.1 Măsurile asiguratorii și constituirea de garanții

Măsurile asiguratorii se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente.

“Măsurile asiguratorii sunt acte premergătoare executării silite și se instituie asupra bunurilor mobile și imobile din proprietatea debitorului , precum și veniturile acestuia , când se află în pericol de a fi sustrase, ascunse sau distruse cu consecința îngreunării colectării”.

Aceste măsuri se aduc la îndeplinire de organele fiscale competente prin procedură administrativă și îmbracă forma popririi asiguratoare asupra veniturilor debitorului și forma sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și imbile.

Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate.

Supuse sechestrului asiguratoriu sunt și bunuri perisabile sau degradabile care pot fi vândute în regim de urgență potrivit legii sau de debitori, cu acordul organului fiscal, sumele urmând a fi folosite pentru stingerea creanței.

În cazul înființării sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară.

Împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asiguratorii cel interesat poate face contestație la executarea silită.

Organele fiscale competente prin decizie motivată pot ridica măsurile asiguratorii, dacă au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea de garanții.

Prin urmare, organul fiscal poate solicita constituirea de garanții pentru:

-suspendarea executări silite, în condițiile prevăzute de lege;

-ridicarea măsurilor asiguratorii;

-asumarea obligației de plată de către altă persoană prin angajament de plată;

-în alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit art.127 , tipurile de garanții sunt următoarele:

“a) consemnarea de mijloace bănești la o unitate a Trezoreriei Statului;

b) scrisoare de garanție bancară;

c) ipotecă asupra unor bunuri imobile din țară;

d) gaj asupra unor bunuri mobile;

e) fidejusiune”.

2.3.2. Începerea executării silite.

Organul de executare trebuie să transmită debitorului, în cazul în care acesta nu își achită obligația fiscală de bunăvoie, după expirarea termenului de plată, ca act premergator executarii silite la domiciliul sau la sediul acestuia, o înstiintare de plată, prin care i se notifică suma datorată.

Comunicarea înstiințării de plată se face, de regulă, prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau se poate face prin agenți fiscali și asimilații acestora ori prin afisare, potrivit normelor legale.

Executarea silită începe prin comunicarea somației, însoțită de un exemplar al titlului executoriu. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somației nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită. Somația reprezintă primul act de executare silită și este obligatorie, indiferent de modalitatea de executare silită care va fi aplicată.

Somația cuprinde, pe lângă elementele cuprinse în actul administrativ fiscal, numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum și indicarea consecințelor nerespectării acesteia.

“Somația este obligatorie și i se comunică debitorului după cum urmează:

a) prin poștă, la domiciliul sau la sediul debitorului, după caz, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire;

b) prin executorii bugetari, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă privind comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură, care se aplică în mod corespunzător;

c) prin prezentarea celui somat și primirea somației de către acesta sub semnatură, ca urmare a înștiințării prin alte mijloace, cum sunt fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia”.

Sunt situații în care debitorul nu este prezent la domiciliul sau sediul său, sau în care acesta refuză somția, aceasta se publică în ziarele locale sau centrale sau în Monitorul Oficial al României.

După publicarea anunțului toate actele întocmite în cadrul procedurii de executare silită sunt opozabile debitorului. Acestuia , prin intermediul somației, i se îngăduie încă 15 zile pentru achitarea creanței fiscale. Dacă dupa expirarea acestui termen nu se achită suma datorată, se continuă modalitățile de executare silită prevăzută de lege.

Evaluarea bunurilor ce urmează a fi supuse procedurii de executare silită, se efectuează de organul de executare prin experți evaluatori proprii sau prin experți evaluatori independenți.

Organul de executare va actualiza prețul de evaluare ținând cont de rata inflației, ori va proceda la o nouă evaluare când se consideră necesar.

2.3.3.  Suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite.

Potrivit prevederilor art. 148 din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanțelor fiscale se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, în cazurile expres prevăzute de lege.

A. Cazurile de suspendare a executării silite;

 a) când suspendarea a fost dispusă de instanță sau de creditor, în condițiile legii;

 b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condițiile legii;

 c) în cazul prevăzut la art. 156;

 d) pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepționale, și doar o singură dată pentru același debitor, prin hotărâre a Guvernului;

  e) în alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit art. 148 alin.2 din Codul de procedură fiscală suspendarea executării silite are loc și în următoarele cazuri:

“(2^1) Executarea silită se suspendă și în cazul în care, ulterior începerii executării silite, se depune o cerere de restituire/rambursare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală pentru care s-a început executarea silită. În acest caz, executarea silită se suspendă la data depunerii cererii.

(2^2) Pe perioada suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum și orice alte măsuri de executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare, rămân în ființă.

(2^3) Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei și în valută, începând cu data și ora comunicării către instituțiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire”.

Prin modificările aduse Codului de procedură fiscală, executarea silită nu se mai întrerupe pe perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil.

Cazuri de încetarea executării silite:

   a) s-au stins integral obligațiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligațiile de plată accesorii, cheltuielile de executare și orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;

   b) a fost desființat titlul executoriu;

   c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit art.148 alin.5 din Codul de procedură fiscală: ”Măsurile de executare silită aplicate în condițiile prezentului cod se ridică prin decizie întocmită în cel mult două zile de la data la care a încetat executarea silită, de către organul de executare”.

Atunci când creanțele fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire sau prin alte modalități prevăzute de Codul de procedură fiscală, sechestrele aplicate pe acele titluri asupra bunurilor, cu valoare mai mică sau egală cu suma creanțelor fiscale astfel stinse, se ridică, prin decizie întocmită de organul de executare, în cel mult două zile de la data stingerii.

2.4 Modalități de realizare a executării silite

Organele de executare pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare dintre modalitățile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală și anume:

– executarea silită prin poprire;

– executarea silită a bunurilor mobile;

– executarea silită a bunurilor imobile;

– executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini;

– executarea silită a unui ansamblu de bunuri.

2.4.1 Executarea silită prin poprire.

Poprirea înseamnă indisponibilizarea sumelor urmăribile reprezentând venituri și disponibilități bănești în lei și în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deținute și/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în vederea acoperirii creanței înscrisă în titlul fiscal și a cheltuielilor de executare.

Nu sunt supuse executării silite prin poprire, sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte, în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.

”Această formă de executare silită presupune de regulă trei subiecte: creditorul popritor (cel care solicită înființarea popririi), debitorul poprit (cel care este obligat față de creditorul popritor) și terțul poprit (care este debitorul contribuabilului)”.

Potrivit art.149 alin.4 din Codul de procedură fiscală: ” Sumele ce reprezintă venituri bănești ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum și ajutoarele sau indemnizațiile cu destinație specială sunt supuse urmăririi numai în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă”.

Această procedură a executării silite prin poprire presupune următoarele etape:

a) poprirea este înființată de către organul de executare , după expirarea termenului la care obligația fiscală trebuia executată, și se realizează prin comunicarea către terțul poprit unei adrese însoțită de o copie certificată a titlului executoriu.

Poprirea nu este supusă validării.

Poprirea se consideră înființată din momentul primirii adresei de înființare de către terțul poprit. În acest sens, terțul poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât și ora primirii adresei de înființare a popririi.

Debitorul va fi înștiințat despre înființarea popririi pentru a i se da posibilitatea exercitării dreptului său de a contesta măsurile de executare nelegale.

Terțul poprit , după înființarea popririi are anumite obligații și anume:

– să rețină de îndată sumele datorate de debitor și să le vireze în contul indicat de organele de executare

– să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înștiințând despre aceasta organul de executare.

b) terțul poprit are obligașia ca în terme de 5 zile de la cominicarea înființării popririi să înștiințeze organula finanaciar de executare dacă datoarează sau nu vreo sumă debitorului.

Această modalitate de executare silită se consideră a fi înființată la data la care terțul poprit, prin înștiințarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează debitorului suma de bani ce urmează a fi indisponibilizată sau în momentul expirării termenului de 5 zile în care terțul poprit trebuie sa cominice această înștiințare organului de executare.

În cazul în care se constată că suma datorată de terțul poprit debitorului urmărit este insuficientă pentru acoperirea creanței fiscale și dacă există bunuri mobile sau imibile ale debitorului ce pot fi urmarite, se va renunța la executarea silită prin poprire și se va trece la o altă formă de executare silită.

c) după înființarea popririi terșul poprit este obligat să facă de îndată reținerile prevăzute de lege și să vireze sumele reținute în contul indicat de organul de executare, comunicănd totodată în scris despre existența altor creditori.

”În situația în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulți creditori, terțul poprit va anunța în scris despre aceasta pe creditori și va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferintă prevăzute la art.118 din O.G. nr.61/2002”.

“Din momentul indisponibilizării sumelor și până la acoperirea integrală a creanței banca nu va putea face nici o plată care at diminua aceste sume”.

În cazul în care banca nu poate acoperi în aceeași zi creanța bugetară din sumele indisponibilizate, va urmări executarea creanței din încasările zilnice realizate în contul debitorului.

2.4.2. Executarea silită a bunurilor mobile

Executarea silită a bunurilor mobile, după cum ne arată și denumirea sa vizează bunurile mobile ale debitorului, persoană fizică sau juridică. Reprezintă o modalitate de executare silită indirectă a creanței bugetare.

Valorificarea bunurilor mobile ale debitorului are loc prin vânzarea la licitație sau prin alte modalități, suma obținută fiind destinată a acopri obligația de plată ce revine contribuabilului urmărit.

Această procedură începe prin comunicarea somației către debitorul persoană fizică sau juridică. În cazul în care debitorul nu-și achită sumele restante în termenul prevăzut în somație, se continuă procedura de executarea silită mobiliară.

“ În legislația actuală și în literatura de specialitate regăsim reglementate și analizate următoarele etape ale acestei proceduri:

-identificarea bunurilor mobile urmăribile;

-sechestrarea bubunrilor mobile ce vor fi supuse executării silite;

-valorificarea bunurilor sechestrate în vederea stingerii creanței fiscale”.

Acestei modalități de executare silită sunt supuse toate bunurile aflate în proprietatea debitorului , persoană fizică sau juridică, cu anumite excepții prevăzute de lege.

Potrivit art.151 alin.2 din Codul de procedură fiscală: “În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieții și muncii debitorului, precum și familiei sale:

   a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor și la formarea profesională, precum și cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupații cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfășurării activității agricole, cum sunt uneltele, semințele, îngrășămintele, furajele și animalele de producție și de lucru;

   b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului și familiei sale, precum și obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel;

   c) alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;

   d) combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru încălzit și pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

   e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;

   f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziții legale.

Nu sunt exceptate de la executare silită, bunurile debitorului persoană fizică necesare desfășurării activității de comerț”.

A doua etapă a executării silite mobiliare constă în indisponibilizarea prin aplicarea sechestrului a bunurilor mobile urmăribile, în vederea acoperirii sumei datorate și pentru a se împiedica înstrăinarea până în momentul valorificării.

Nu vor fi supuse acțiunii de sechestrare bunurile mobile de valoare mică, care nu acoperă nici măcar cheltuielile de executare.

Aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile se realizează prin întocmirea unui proces-verbal de sechestru. Se înmânează câte un exemplar debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum și, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu mențiunea de primire a bunurilor în păstrare, iar dacă se sechestrează și bunuri gajate pentru garantarea creanțelor altor creditori, organul de executare le va trimite și acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.

Dacă executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârșit fapte care pot constitui infracțiuni va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru și va sesiza de îndată organele de urmărire penală competente.

“De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile mobile sunt indisponibilizate. Pe parcursul executării silite, debitorul nu poate dispune de acestea decât în anumite condiții și cu aprobarea organului de executare competent. Actele de dispoziție întocmite după această dată sunt lovite de nulitatea absolută”.

Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă și nulitate absolută a actelor de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării.

Custode poate fi debitorul, creditorul sau a altei persoană desemnată de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate și depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii și când se constată că există pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

Dacă în termen de 15 zile de la încheierea procesului –verbal de sechestru nu se stinge creanța fiscală, se va trece la valorificarea bunurilor.

A treia etapă constă în valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Această valorificare se face potrivit art.159 alin.3 din Codul de procedură fiscală prin :

“a) înțelegerea părților;

b) vânzare în regim de consignație a bunurilor mobile;

c) vânzare directă;

d) vânzare la licitație;

e) alte modalități admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitații, agenții imobiliare sau societăți de brokeraj, după caz”.

2.4.3. Executarea siliată imobiliară.

Această modalitate de executare silită , reglementată de lege reprezintă o procedură de realizare indirectă a creanței fiscale, presupunând valorificarea bunurilor urmărite silit.

Executarea silită imobiliară se întinde și asupra bunurilor accesorii imobilului.

“ Competența în ceea ce privește desfășurarea acestei forme de executare revine organului financiar în raza teritorială căruia sunt situate imibilele ce fac obiectul executării silite, iar dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, acesta din urmă va coordona întreaga procedură de executare silită”.

Executarea silită imobiliară începe cu comunicarea somației și cu precizarea ca debitorul să-și achite datoria scadentă în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Dacă în termenul stipulat în somație, debitorul nu-și achită datoria, organele de executare silită sunt nevoite să se deplaseze la locul unde se află imobilul în vederea identificării acestuia.

Dacă debitorul deține bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei, precum și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil, acestea nu pot fi însă urmărite decât odată cu imobilul.

Conform art.154 alin.8 și alin.9 din Codul de procedură fiscală: “Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripției ipotecare, anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Biroul de carte funciară va comunica organelor de executare, la cererea acestora, în termen de 10 zile, celelalte drepturi reale și sarcini care grevează imobilul urmărit, precum și titularii acestora, care vor fi înștiințați de către organul de executare și chemați la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil și distribuirea prețului”.

Conform legii, pentru debitorul persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, cu excepția situației în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.

Organul de executare poate numi un administrator-sechestru, la instituirea sechestrului și în tot cursul executării silite, în cazul în care numirea este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei și a altor venituri obținute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.

Potrivit art.155 alin.2 din Codul de procedură fiscală: “ Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică”.

În cazul în care administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va fixa o remunerație ținând seama de activitatea depusă.

Debitorul poate solicita organului de executare, după primirea procesului-verbal de sechestru, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanțelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.

Organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni, pentru motive temeinice , iar dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea se sustrage ulterior de la executare silită sau își provoacă insolvabilitatea, se vor aplica în mod corespunzător prevederile referitoare la atragerea răspunderii acesteia.

“ Valorificarea bunurilor imobile supuse urmăririi se face prin vânzarea lor la licitație, vânzarea directă de către debitor sau prin alte modalități admise de lege”.

2.4.4 Executarea silită a ansamblului de bunuri.

Ceea ce se află în proprietatea debitorului, bunuri mobile și/sau imobile, pot fi valorificate individual și/sau în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiții mai avantajoase.

“Bunurile mobile private în ansamblul lor sunt supuse la aceleași reguli specifice procedurii de executare silită mobiliară (adică sechestrare și valorificare, mai puțin acțiunea de identificare). La fel, bunurile imobile privite în ansablul lor sunt supuse procedurii de executare silită imobiliară (sechestrare și valorificare, vânzarea cu plata în rate)”.

2.4.5 Executarea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini

Această modalitate de executare silită, se desfășoară după regulile procedurii de executare silită imobiliară.

Potrivit Codului de procedură fiscală, pentru recoltele și fructele culese se aplică procedura de executare silită a bunurilor mobile.

2.5. Eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin executare silită.

Eliberarea și distribuirea sumelor realizate, în cadrul procedurii silite , se înscriu printre ultimele reguli de desfășurarea a acesteia.

Potrivit art.170 alin.1 din Codul de procedură fiscală :” În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori sau când până la eliberarea ori distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alți creditori titlurile lor, organele prevăzute la art. 136 vor proceda la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferință, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanțele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al căror preț se distribuie;

b) creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite șomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;

c) creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;

d) creanțele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;

e) creanțele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

f) creanțele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietății publice prin fapte ilicite;

g) creanțele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;

h) creanțele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

i) alte creanțe”.

După trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, se va face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită, când organul de executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înștiințarea părților și a creditorilor care și-au depus titlurile.

În cazul în care legea nu prevede altfel, pentru plata creanțelor care au aceeași ordine de preferință, suma realizată din executare se repartizează între creditori proporțional cu creanța fiecăruia.

“ La distribuirea sumelor participă și creditorii care au avut un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale asupra bunului vândut. Organul de executare este obligat să-i înștiințeze din oficiu dacă știe de existența lor în timpul executării silite”.

Această acțiune de eliberare și distribuire a sumelor se consemnează într-un proces-verbal semnat de toți participanții. După realizarea procesului-verbal, niciun creditor nu mai este în drept să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

2.6. Contestația la executarea silită.

Împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.

Potrivit art.172 alin.3 din Codul de procedură fiscală :” Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”.

Contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data la care contestatarul:

1. a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contesta.

2. contestatorul a luat cunoștință de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;

3. cel interesat a luat cunoștință de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.

“Dacă prin intermediul contestației la executare o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, contestația poate fi introdusă la instanța competentă în termen de 15 zile de la încetarea executării silite”.

Partea interesată poate cere, în cadrul contestației la executare, împărțirii bunurilor pe care debitorul le deține în proprietate comună cu alte persoane.

Instanța în cazul în care admite contestația la executare, poate dispune, după caz, anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseși, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

Capitolul 3. Alte modalități de stingere a creanțelor fiscale.

3.1 Stingerea creanțelor fiscale prin prescripție.

Este acea modalitate prin care dreptul statului de a executa silit titlul de creanță fiscală se stinge prin prescripție dacă nu a fost execrcitat în termenul prevăzut de lege. După împlinirea termenului de prescripție se stinge astfel și obligația de plată ce revine contribuabilului cu privire la venitul bugetar respectiv.

Potrivit art.131 alin.1 din Codul de p.f. : “Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept”. Acest termen se aplică și creanțelor provenind din amenzi contravenționale.

Termenul de prescripție poate suferi modificări, în sensul suspendării sau întreruperii.

Potrivit art.132 din Codul de p.f. termenul se suspendă în urmîtoarele cazuri :” a) în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune;

b) în cazurile și în condițiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanța judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii;

c) pe perioada valabilității înlesnirii acordate potrivit legii;

d) cât timp debitorul își sustrage veniturile și bunurile de la executarea silită;

e) în alte cazuri prevăzute de lege”.

Întreruperea termenului de prescripție are loc :

“-în cazurile și în condițiile stabilite de lege în cazurile și în condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului la acțiune;

– pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în orice alt mod a datoriei;

– pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;

– în alte cazuri prevăzute de lege”.

3.2 Stingerea creanțelor fiscale prin anulare.

”Anularea este o modalitate de stingerea a creanței fiscale, urmată de nerealizarea ei”.

Daca cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin posta, sunt mai mari decat creantele fiscale supuse executarii silite, conducatorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea somatiei prin posta sunt suportate de de organul fiscal.

Creantele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 10 RON, se anuleaza. Anual, prin hotarare a Guvernului se stabileste plafonul creantelor fiscale care pot fi anulate.

3.3 Stingerea creanțelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitatea a debitorului.

Este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile.

Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situații:

–     când valoarea veniturilor sau bunurilor urmăribile ale debitorului este mai mică decât obligația fiscală de plată;

–    când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite neachitate;

–     când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut și la acesta sau în alte locuri, unde există indicii că a avut avere, nu se gasesc venituri sau bunuri urmăribile;

–     când, potrivit legii, debitorul persoana juridică își încetează existența și au ramas neachitate obligații fiscale.

Potrivit art.176 alin.4 din Codul de procedură fiscală :” În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare vor lua măsurile necesare de trecere din evidență separată în evidența curentă și de executare silită”.

În cazul în care debitorul nu dobândește venituri sau bunuri urmăribile până la îndeplinirea termenului de prescripție, organele de executare vor proceda la scăderea creanțelor fiscale din evidența analitică pe plătitor. Poate avea loc scăderea și în cazul în care debotorul a dispărut sau a decedat, chiar și în intervalul termenului de prescripție, pentru care nu există moștenitori care să accepte moștenirea.

3.4 Stingerea creanțelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenței.

Este o modalitate de stingerea a creanțelor fiscale, care poate fi urmată de realizarea totală sau parțială a creanței, sau de nerealizarea ei.

Conform art.177 alin.1 din codul de procedură fiscală :” În vederea recuperării creanțelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvență, Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate, respectiv compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, vor declara lichidatorilor creanțele existente, la data declarării, în evidența fiscală pe plătitor”.

Privind începerea procedurii insolvenței cererile organelor fiscale se înaintează instanțelor judecătorești și sunt scutite de consemnarea vreunei cauțiuni.

3.5 Darea în plată

Darea în plată se face la crerea debitorului cu acordul creditorului fiscal.

“Procedura de dare în plată constă în cedarea de către debitor persoana juridică, în schimbul obligațiilor sale restante față de creditorul fiscal, a unui bun imobil sechestrat în cadrul procedurii de executare silită, care trece din proprietatea sa în proprietatea publică a statului, ca urmare a unei solicitari de preluare în administrare. Aceasta se aplică și în cazul în care executarea silită este suspendată ca urmare a aprobarii înlesnirii la plata obligatiilor fiscale”.

Această cerere a debitorului va fi depusă în scris la organul fiscal competent. O comisie specială a organului fiscal competent va analiza cererea și va hotătî, prin decizie, asupra soluționării acesteia.

În cazul în care se admite cererea, organul fiscal competent va încheia un proces-verbal de trecerea a unui bun imobil în proprietatea publica și ștergerea creanțelor fiscale.

“Procesul-verbal încheiat în condițiile arătate mai sus constituie titlu de proprietate, ca efect al dării în plată. Operațiunea de transfer este scutită de plata taxei pe valoarea adăugată. Apoi bunul imobil este dat spre administrare în condițiile legii”.

Potrivit art.175 alin.7 din Codul de p.f. :” Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în perioada cuprinsă între data încheierii procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului a bunurilor imobile și preluarea în administrare prin hotărâre a Guvernului sunt suportate de instituția publică solicitantă. În cazul în care Guvernul hotărăște darea în administrare către altă instituție publică decât cea solicitantă, cheltuielile de administrare se suportă de instituția publică căreia i-a fost atribuit bunul în administrare”.

Concluzii

Codul de procedură fiscală stabilește regulile juridice procedurale pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat.

În Capitolul 1 am considerat oportun să prezint noțiuni generale cu privire la creanțele fiscale. Astfel, am avut în vedere definiția creanței fiscale, definitia titlului de creanță fiscală, trăsăturile specifice titlului de creanță fiscală și clasificarea titlurilor de creanță fiscală.

Potrivit prevederilor art.21 alin.1 din Codul de procedură fiscală reiese faptul că :”Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”. Aceste creanțe fiscale (care înlocuiesc termenul de creanțe bugetare din legislația anterioară) sunt de fapt, sumele de plată la bugetul general consolidat al statului ( taxe, contribuții, impozite și alte sume datorate).

În marea lor majoritate, titlurile de creanță fiscală sunt întocmite exclusiv în scopul de a constata obligația unui contribuabil de a plăti o sumă de bani, cu titlu de impozit, taxă sau alt venit public către bugetul de stat. Doctrina și practica fiscală disting între titlurile de creanță fiscală explicite și cele implicite. Ansamblul titlurilor de creanță fiscală poate fi clasificat în următoarele două categorii:

-titluri de creanță fiscală întocmite exclusiv în acest scop, denumite și titluri de creanță explicite.

-acte care implicit sunt și titluri de creanță fiscală, denumite titluri de creanță implicite.

Titlurile de creanță fiscală explicite sunt: declarația fiscală, deciziile de impunere, documentul de evidență întocmit de contribuabil și declarația vamală.

Titlurile de creanță fiscală implicite sunt: ștatele de plată a salariilor impozabile și a altor drepturi bănesti salariale, a drepturilor bănesti cuvenite colaboratorilor externi și a altor asemenea drepturi, documentele prin care se constată plata către asociați sau acționari a dividendelor, actele constatatoare întocmite de organele de control financiar și chitanțele prin care se constată plata taxelor de timbru și a altor taxe și venituri publice.

În capitolul 2 al cestui studiu, am analizat aspectele generale privind stingerea creanțelor fiscale. În acest capitol am avut în vedere condițiile generale privind executarea silită, subiectele executării silite, regulile de desfășurare a procedurii de executare silită și modalități de realizare a executării silite.

Executarea silită, în general, reprezintă procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a și le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Această modalitate reprezintă una dintre multe alte modalități de stingere a creanțelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadență.

Procedura de executare silită a creanței fiscale are loc cu participarea subiectelor raportului juridic bugetar acestea fiind: creditorul (statul-titular al unor drepturi de creanță, prin intermediul organelor financiare) și debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanța judecătorească.

Organele fiscale specializate ale statului sunt organe de executare silită, cu atribuții în colectarea creanțelor fiscale. Cu ajutorul legii le-au fost atribuite anumite competențe, atât teritorial cât și material.

Potrivit prevederilor art. 138 din Codul de procedură fiscală, executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali, împuternicit în fața debitorului și a terților prin legitimația de executor fiscal și delegație emisă de organul de executare silită. În execitarea activității executorii fiscali trebuie să dețină o legitimație de serviu pe care trebuie sa o prezinte.

Organul de executare va înceta de îndată procedura de executare silită în cazul în care debitorul își execută obligația de plată a creanței fiscale, iar odată cu aceasta achită și majorările de întârziere, dobânzile, cheltuielile de executare și orice alte obligații de plată conexe obligației fiscale stabilite în sarcina sa conform legii.

În ultimul capitol sunt prezentate alte modalități de stingere a creanțelor fiscale.

Aceste modalității fiind : stingerea creanțelor fiscale prin prescripție, prin anulare, prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului, prin deschiderea procedurii insolvenței și darea în plată.

Stingerea creanțelor fiscale prin prescripție reprezintă acea modalitate de stingere prin care statul, prin organele de executare competente, nu mai poate cere executarea silită a creanței fiscale, dupa împlinirea termenului de prescripție.

Anularea este o modalitate de stingerea a creanței fiscale, urmată de nerealizarea ei.

Prin stare de insolvabilitate a debitorului se înțelege acea stare în care debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile. Organele de executare silită sunt obligate să verifice periodic, cel puțin odată pe an, starea de insolvabilitate a debitorului.

Stingerea creanțelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenței este o modalitate de stingerea a creanțelor fiscale, care poate fi urmată de realizarea totală sau parțială a creanței, sau de nerealizarea ei.