Creanga Reprezentant Perfect al Sufletului Romanesc

Capitolul I: Introducere

„Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de la munte. Roman cu caracter autobiografic , Amintiri din copilarie, tratează tema copilăriei în mediul rural, autorul retrăieste întâmplările și resimte sentimentele care i-au marcat frumoasa copilărie, redându-le în operă cu mult umor „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”. Opera este alcatuită din 4 părți, fiecare parte începând cu descrierea satului natal sau a familiei din perspectiva copilului. Creangă își va prezenta satul, casa părintească, unde a petrecut momente, relațiile familiale, prin ochii copilului, care este lipsit de griji, singura lui preocupare fiind jocul. Opera lui Ion Creanga este un izvor de tradiții, obiceiuri specifice zonei, evocându-le prin intermediul proverbelor, zicătorilor, expresii populare, ceea ce oferă originalitate operei. Numele personajelor sunt alese să sune cât mai haios, apelând la umor reușește să elimine monotonia vieții de la sat. Iorgu Iordan afirma despre opera lui Creangă că înfățișează un adevărat univers – universul vieții rurale românești de acum un secol – tot așa limba folosită de autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare în aceeași epocă.

Vârsta copilăriei îi aduce sentimentul siguranței de sine, al trăirilor plenare, de parcă era toată lumea a copilului. Toate erau frumoase, îi mergeau după plac, fără leac de supărare, iar copilul se inițiază treptat în tainele vieții țărănești, cunoscându-i toate miracolele. Veselia îi cuprinde toată ființa, întrucât copilăria este ca și vremea cea bună, fără înnorări și tulburări sufletești. Vocea naratorului îndeamnă la reintrarea în universul călătoriei dominat de prezența eului subiect, „copil universal” care retrăiește un ceremonial fastuos al copilăriei. Îndemnurile sunt repetate, dându-ne senzația unui dialog fictiv cu ascultătorul: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și drept vorbind, acesta-i adevărul”. Ion Creangă va scrie Amintiri din copilărie cu un profund sentiment de melancolie după vremurile uimitoare ale copilăriei dar si cu bucuria de a descrie oamenii din universul lui, așa cum ii privește cu ochii maturității. Prin intermediul Amintirilor, Creangă iși retrăiește copilăria reconstituind monografia satului, facând cunoscute o serie de obiceiuri ale satului, descriind casa părintească, mediul în care a crescut, principalele instituții si formele de organizare ale vremii.

Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului XX, primul roman al lui Liviu Rebreanu este dominat de figura masivă ca un bloc de granit al personajului central, omonim. Desfășurarea acțiunii pe două planuri principale: în mediul țărănesc și în acela al intelectualității rurale reprezentate de familia învățătorului Herdelea și de aceea a preotului Belciug – prilejuiește romancierului evocarea unei lumi, cu frământările, dramele și aspirațiile specifice. Nicăieri în literatura română viața satului n-a fost evocată cu atâta forță realistă, atât de viguros și pătrunzător. Condiția lui Ion rezumă tragedia istorică a țărănimii fără pământ și dacă parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o mică parte a acestei țărănimi, ambiția de care este devorat definește sufletul țărănesc în general. Povestea ascensiunii și surpării lui Ion aduce în cuprinsul ei, concentrată, închisă parcă într-un cerc, întreaga existență de altădată a Transilvaniei românești. Lumea țărănească, cu straturile ei, nu fără comunicare unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea intelectualității sătești: învățătorul, preotul, apoi autoritățile: primarul, jandarmul, notarul, liota politicienilor în goana după voturi, de asemenea datele ardelene specifice, legate de horă, nuntă, înmormântare, într-un cuvânt: viața satului în toate înfățișările ei alcătuiește în cuprinsul romanului un amplu și magistral calidoscop, Ion este o densă monografie , sau mai precis, o epopee a satului românesc de peste munți. Potrivit lui George Calinescu Ion este „opera unui poet care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții, nașterea, nunta, moartea”.

Pentru societatea românească de după război, Marin Preda a fost mai mult decât un scriitor, a fost o conștiință. Faptul ca el veghea dădea cel puțin un sentiment de siguranță.

Întâlnirea din pământuri, cartea de debut a lui Marin Preda (1922-1980), prefigura, în 1948 o nouă literatură epică. Apariția în 1955 a romanului Moromeții a fost ca o tâșnire din pământ a unei flacări. Ea n-a ars numaidecât buruienile unei proze false, confecționate după rețetarul partinic impus cu mijloacele administrative, dar s-a oferit pe sine, cu puterea coercitivă a evidenței, ca model de litaratură adevărată. Invalidând viziunea idilică, semănătoristă a satului și infirmând totodată conceperea țăranului ca brută, ca „fiară economică”, el a construit un personaj cu suflet complex și a cărui optică, eminamente țărănească, exprimă activitatea unei inteligențe speculative la nivel filosofic, deși activă doar în limitele propriului orizont social. Autorul Moromeților, introduce într-un roman țărănesc psihologia, demonstrând posibilitatea explicit negată în perioada interbelică, a unei proze analitice și problematizante cu material din universul rural. Magistrală, artistica monografie a satului din câmpia Dunării în anii imediat premergători celui de-al Doilea Razboi Mondial, Moromeții e în același timp un roman-dramă și implicit un roman-problemă. Din primele episoade, conduita eroului principal relevă trăsăturile clasice ale țăranului precaut, rezervat, șiret, disimulându-și intențiile prin afișarea insidioasă a ignoranței și naivității.

Romanul Moromeții este, aparent cronica unei familii de țărani. Autorul povestește ce fac si ce spun membrii unui clan țărănesc dintr-un sat din Bărăgan, cu câțiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când timpul se derulează calm, iar oamenii au un sentiment de siguranță. Faptele pe are le relatează atent și serios, ca pe niște evenimente, țin în realitate de viața țărănească de fiecare zi. În acest stil sombru, fără vreo accelerare a ritmului, dar și fără împotmolirea în digresiuni, autorul desfășoară în fața noastră toate momentele posibile ale vieții Moromeților. Îi vedem, pe unul sau altul dintre ei, iar uneori pe toți laolaltă, mâncând, dormind, certându-se, lovindu-se cu brutalitate, împăcându-se, râzând, tăind salcâmul din grădină, primindu-l cu ostilitate pe perceptorul venit să încaseze impozitul, înhămând caii la căruță, mergând la seceriș sau la munte, să vândă cereale, discutând cu alți oameni din sat, îndrăgostindu-se, disputându-și pământul aflat în proprietatea familiei. Familia Moromete era compusă din Ilie Moromete, capul familiei, soția sa Catrina, și cei 6 copii: Paraschiv, Nilă, Achim (din prima căsătorie a lui Moromete), Tita ( din căsătoria anterioară a Catrinei), Ilinca si Niculae ( din căsătoria actuală). Deși Ilie Moromete nu are avere, el se bucură de un oarecare prestigiu în sat, iar la întâlnirile de la fierăria lui Iocan știe cum să se facă ascultat. Cei trei băieți ai lui Moromete se răzvrătesc împotriva celorlalți, acest lucru duce la destrămarea familiei. Scriitorul descrie anumite situații cu seriozitate: tăierea mămăligii cu o ață de către Moromete, capul familiei, răsucirea unei țigări dintr-o bucată de ziar, mulsul unei oi, situații care pentru alți scriitori ar fi nesemnificative. Moromeții pune din alt unghi problema posesiunii pămîntului. Desigur, a avea pământ e un lucru foarte important. Toată lumea invidiază în Morometii pe cei cu două sau trei loturi. Țugurlan se revoltă împotriva celor ce s-au grăbit să ia repede pogoanele împărțite la reforma agrară.

Aceste romane sunt monografii ale satului românesc, între Ion si Moromeții stabilindu-se atât asemănări, cât și deosebiri. În ambele romane autorii acordă interes deosebit condiției țăranului, surprind satul românesc cu personajele cele mai de seamă: primarul, preotul, învățătorul, notarul, țăranii mai înstăriți. Copii acestei clase sociale merg la școală, însă aproape niciodată nu termină mai mult de câteva clase, ei sunt atrași, la fel ca și părinții, de munca câmpului. Zi de sărbătoare în cele trei romane este duminica, zi în care oamenii se îmbracă în haine de sărbătoare și se adună pentru a vorbi. Pentru cei din Pripas, locul de întâlnire este cel al horei, unde se adună tot satul: fete, flăcăi, chiar și personalitățile: primarul, învățătorul; pentru cei din Siliștea-Gumești loc de întâlnire este poiana lui Iocan, unde se adună oamenii mai deștepți din sat: Moromete, Cocoșilă, Iocan. În Ion, căsătoriile se fac din interes, cu scopul de a procura cât mai mult pământ; pe când în Moromeții acestea se fac din dragoste, pământul nu are valoare: Birică și Polina se căsătoresc din dragoste, pentru Boțochină este mai important sănătatea sa, iar pentru Niculae școala. Personajele lui Liviu Rebreanu în Ion se află dependente una de alta, acțiunile nu se desfășoară paralel, în schimb Marin Preda se preocupă de existența unui singur personaj central. În romanul Ion, nu putem vorbi despre un singur personaj principal, atât Ion, Ana, George, Herdelea sau Vasile Baciu, au rolul lor în roman, însă acest lucru nu înseamnă că mu există personaje secundare, el își urmărește în mod egal personajele, având drept țel al cărții satul; spre deosebire de Marin Preda care urmărește un singur și important personaj: Ilie Moromete.

Involuntar sau nu, Moromeții se constituie ca replică artistică la Ion. Antisemănătorismul romanului moromețian este o etichetă care nu spune nimic despre roman. Antisemănătorism și antiidilic este Ion.Grandioasei viziuni naturaliste a lui Rebreanu, Marin Preda îi opune o solară perspectivă asupra omului rural. Este descoperirea artistică a autorului Moromeților, cristalizată în eroul său central Ilie Moromete. Tot ceea ce întunecă rațiunea, tot ce o împiedică să rămână trează, violența, crima, mânia preocupă intens pe prozator. Asemenea momente, numeroase, apar în opera lui ca implacabile semne de întrebare. Viața nu poate evita răul și, obiectiv, scriitorul îl reflectă în opera lui, nu fără a-l pune sub un meditativ semn de întrebare. Pentru Moromete, ca și pentru creatorul său, violența și crima constituie accidente, nu reguli de existență, și apariția lor ar trebui posibil evitată. La antipodul lui Ion, Ilie Moromete nu este o structură instinctuală, ci una rațională.

Capitolul II: Elemente de monografie

2.1 Repere/elemente geografice

Pentru scriitorul din Humulești, satul, matricea sa fizică si spirituală reprezintă cadrul re-cunoașterii sinelui, un continuum geografic si cultural, reconstituit în toată autenticitatea sa, în care eul erou iși dezvaluie personalitatea. Autorul își va construi secvență cu secvență perspectiva narativă prin intermediul eului erou (cel care traiește evenimentele ) eroul narator va produce imagini care vor reprezenta aceste evenimente.

Scriitorul evocă satul natal, împrejurimile pitorești, tipuri reprezentative, procese ciclice ale copilăriei, dezvăluind că este capabilă de multiple efuziuni lirice. Prin repetiția cuvântului drag se intensifică sentimentul de dragoste a scriitorului, iar prin enumerațiile multiple se realizează o imagine amplă a satului românesc. Printr-o cadență specifică versurilor, se creează o imagine, feerică prin solemnitate, inundată de lumină și de viață, a satului de munte.

Datorită detaliilor bogate pe care autorul le inserează în opera sa memorialistică putem reface modul de viață al Humuleștilor , care este un sat cum țara nu mai are altul, autorul fixează cu exactitate topografia acestuia „din târg drept peste apa Neamțului; un sat mare si vesel, împărțit în trei părți care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii si Bejenii”, „sat mare si răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”. Odată cu prezentarea imprejurimilor, acesta caracterizează si locuitorii satelor vecine nu doar din punct de vedere geografic ci și etnografic atribuindule-le caractere cu trăsături morale, astfel: „..si satul Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit si lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; si locurile care inconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire”. Satele Boliștea si Ghindăoanii sunt sate bogate „unde plugurile rămân singurele pe brazda în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fară jitar, si nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu stiu ce-i judecata”, oamenii de aici au valori morale; cei din Blebea transformă orice pierdere în pomană „Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: Să fie de sufletul tatei!”; cei din Ceahlăiești, Topolița si Ocea sunt și ei de origine ardeleni, zgârciți, ei „alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar”. Filioara este vestită pentru deprinderi călugărești „hățașul căprioarelor cu sprancene scăpate din mănăstire”. Țuțuienii „veniți din Ardeal” aflăm că „sunt vestiți pentru teascurile de facut oloiu” și care „mănâncă slănină râncedă”, obicei preluat de la sașii care țineau slănina în turnul bisericii peste an pentru a nu se atinge de ea. „Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobietzki craiul polonilor” denotă vitejia oamenilor. Povestitorul intră și în istoria ținutului natal pentru a evidenția că „humuleștenii nu-s trăiti ca în bărlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna”, povestind întâmplarea cu „Nataliâa cea frumoasă”, oferă date veridice asupra locului unde a crescut si sporește curiozitatea localnicilor. Numele instituțiilor religioase pun lumea in mișcare astfel satul Humulești nu era „un sat lăturalnic, mocnit si lipsit de priveliștea lumii”, prin detalii descriptive prezintă mănăstirile din jur „Înspre apus-miazăzi vin mănăstirile: Agapia, cea tainuită de lume; Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată si milostivă” „Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, și tot mai lume mai mult bogată si aleasă. Mă rog, la Monastirea Neamțului: icoana făcătoare de minuni, casa de nebuni, hram de Ispas și iarmaroc în târg, tot atunci”. Creangă nu folosește descrierea pentru evocarea satului natal, precum alți scriitori, ca Sadoveanu de exemplu, ci își exprimă direct dragostea fața de Humulești: „Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare si limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atatea veacuri!

Un episod semnificativ pentru înțelegerea psihologiei omului rupt de locurile natale și înstrăinat, este popasul de la Blăgești, când tinerii împreună cu Luca harabagiul intră în câmpie, înainte deci de înstrăinarea definitivă. Prin antiteză, moș Luca evocă vița de la munte și de la câmpie, aducând un elogiu satului montan: „Așa-i viața câmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învârtindu-se ca pe jăratic, de răul țânțărimii. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăbuși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi la câmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu iști de pe la câmp; sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viața lor”. Sunt vorbele unui împământat care, cu greu se poate despărți de elemental vital: Satul Humulești.

Ion este conceput ca un „corp sferoid” , adică „se termină precum a început” , declară Liviu Rebreanu. Simetria operei este dată de faptul că romanul Ion începe prezentarea elementelor geografice (Hristosul de tinichea, drumul, podul de lemn, Rîpele-Dracului), elemente pe care le va reda si la sfârșitul romanului însă în ordine inversă prin tehnica focalizării. Un prim element focalizat este crucea „o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi si cu o cununița de flori veștede agățată de picioare” care „își tremura jalnic trupul de tinichea ruginită” imagine care anticipează întâmplările care vor avea loc, la finalul romanului apare în aceeași stare. Drumul care duce in satul Pripas conduce cititorul in lumea fictională , iar pe același drum la sfârșitul romanului îl va înapoia in lumea reală, drumul fiind personificat: „spintecă”, „aleargă”, „drum alb”: „ Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stanga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bîrgaului.”

Cititorul pătrunde, pe un drum alb ce trece un râu fără nume, peste un pod acoperit cu șindrila mucegaită, parcă într-o lume de basm. Textul primelor pagini cuprinde toponimice ciudate (Cișmeaua-Mortului, Rîpele-Dracului ), un fuior de drum se „bălăbănește ca o matahală ametiță”, acoperișul de paie al casei lui Alexandru Pop-Glanetașu pare „un cap de balaur”. Asemenea imaginație animista e specifică copilariei, dar și viziunii populare. Cum scrierea lui Rebreanu nu era destinată copiilor, trebuie să concedem că imaginile din primul capitol, și, prin extensie, din întregul roman sunt în mare masură memorie stratificată, atât individuală cât și colectivă.[..]. Scriitorul sugerează că, odată trecut podul de peste Someș, pe drumul prăfuit, pătrundem într-un domeniu calitativ nou, în care timpul parcă s-a oprit pe loc. Cele câteva rare mișcări, pisica trecând ulița sau rânjetul dulăului nu fac decât să sublinieze încremenirea. Casele înseși „privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi si vite”. Epitetul, fericit ales „garduri vii”, sugerează și el că semnificantul se află pus sub zodia vegetalului. Cu toate că Pripasul „pitit într-o scândură de coline” este stăpuns de arșița verii „Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare”, drumul „urcă întâi anevoie” pe urmă „înaintează vesel”. Introduși în satul Pripas, asistăm la un moment de sărbătoare important din viața satului: hora satului, care are loc pe „Ulița din jos”, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, romanul terminându-se în aceeași atmosferă de sărbătoare datorită sfințirii noii biserici.

Trăirile intense ale lui Ion se întrepătrund cu starea naturii: satul „părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn”, surprins „sub o ceață străvezie, tremura ușor, ca și când s-ar feri de îmbrățișarea răcoroasă a dimineții”, chiar si sentimentele lui Ion se află sub aceasta „ceață”. O imagine a așezării ulițelor satului ne este oferită de către Ion în timp ce se află pe câmp : „Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul satului dinspre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce se coboară până la Avrum, suie iar până la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dealul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lângă biserică, se adâncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stânga, numai printre vreo tre-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în câmp; celălalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lânga Părîul-Dracului, din ce în ce mai șerpuit, până ce intră în Pădurea-Fulgerată…”; acesta nu ne oferă detalii doar despre așezarea interioară a satului , ci și despre locurile vecine: „Din șoseaua de la marginea satului începea coasta lină cu sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenușii, învălmășite și încurcate, țintuite ici-colo cu câte un păr sau măr pădureț. Urca încet până la Pădurea Vărărei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce în ce mai groasă și mai întunecată spre Jidovița, până se pleșuvește și se schimbă în lanuri de grâu și de porumb… Dincolo de Pârâul-Dracului, se înalță Zăhata, mai piezișă, mai îngustă, cu multe cânepiști, adumbrită toată de Pădurea-Fulgerată, care merge până la Păuniș și până la Săscuța, dar fără să treacă peste șosea. Peste drum, în zare, albăstrește Pădurea-Spînzuratului, unde se zice c-ar fi fost spânzurători pe vremea revoluției, dar care ține de satul Săscuta. Măgura-Cocorilor însă e a pripăsenilor. Mai poartă și azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupu i-e lăzuit, arat și semănat. Tocmai la picioarele Măgurii se înșiră casele din Ulița Mare… Apoi vin Lazurile, de la Părîul-Doamnei până la hotarul Sărăcuței și pînă la Pădurea-Domnească ce se coboară pe țărmul Someșului între Jidovița și Armadia…” „Armadia începe îndată la cîteva sute de pași dincolo de podul de peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coasta cu casele. De departe strălucește mândra biserică cu două turnuri și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut”, Armadia este centrul balurilor săptămânale, aici se găsește judecătoria, de asemenea , tot aici se află târgușorul, punctul de desfacere al pieței.

Doamna Herdelea își amintește cu drag de satul natal, Monor, sat în care voia să-și vadă băiatul preot. Înainte de a profesa ca și învățător în Pripas, Herdelea a predat în Feldioara, unde o ducea mai bine. „Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, așezat pe țărmul stâng al Someșului, pe un șes drept ca masa. În mijloc se înalță trufașă, ca un cocos alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere școala statului, cu acoperișul roșu de țiglă, cu două etaje, severă și poruncitoare ca o stăpâna nemiloasă”, aici își găsește, cu ajutorul notarului, Titu de lucru pentru o perioadă, ca ajutor de notar. Pentru a strânge bani, Titu pleacă ca notar la Lușca „sat mare și bogat, cu pășuni grase și vite multe”, deși pornește cu gândul la Roza Lang, aici o întâlnește pe învățătoarea Virginia Gherman, de care prinde mult drag deoarece împărtășesc aceleași idealuri. Toată această bucurie însă nu durează mult, se intoarce acasă unde își dă seama de greul vieții, pleacă la Măgura cu scopul de a strânge bani.

Romanul se termină prin zugrăvirea drumului care conduce spre ieșirea din satul Pripas, oamenii urmându-și cursul firesc al vieții: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă. […] Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. […] Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”

Marin Preda prin romanul Moromeții face cunoscută imaginea satului românesc din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, punând în antiteză perioada interbelică de cea de după război : „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari”, „se pare” denotă că timpul este aparent răbdător cu oamenii.

Din punct de vedere geografic, Marin Preda nu-și caracterizează satul precum ceilalți doi autori care ne oferă o serie de toponime, care descriu detaliat și localitățile din jur, el ne oferă o imagine a satului datorită schimbului de produse, astfel lumea era într-o mișcare continuă: „Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe același drum ca și întâia oară, ieșiseră din regiunea de șes unde nimeni nu avea nevoie de porumb și după ce făcuseră un popas la oborul din Pitești, o luaseră pe șoseaua care ducea spre creierul munților, cu ținta Răchițele, un sat mare, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piață bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieșea din spinările cailor.[…] În satul următor un muntean mai înstărit oferi un peste șaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe și li se oferi deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obține sigur zece lei”. Fierăria lui Iocan ocupă un loc aparte în operă, aceasta „era așezată la o răspântie de uliți”, „În fața fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie și belciugării arse”. Așezarea instituțiilor și a caselor nu este întâmplătoare, desigur în centrul satului se află personalitățile satului: „Casa lui Aristide era așezată în centrul satului, unde se încrucișau toate drumurile comunale și județene. Centrul semăna cu un cerc turtit și tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, șoseaua Glavacioc–București (80 km);spre miazăzi, spre Dunăre (60 km; gara era la 4 km de sat, iar spre munte, spre „creierul Carpaților” cum spuneau oamenii, era de obicei urmărită șoseaua care însoțea calea ferată până la Pitești–Curtea de Argeș. Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă „Primăvara”[…]Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi și straturi de zarzavat și flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita clădirea băncii. În partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea conacul fostei moșii, cu numeroase dependințe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vândut, numeni nu știa) stației de agronomie sau montă care fusese înființată de curând. Bătrâna Marica și fiica ei cu părul verde locuiau în spatele stațiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. În fața stațiunii, peste drum, se afla o căsuță mică și pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost”.[…] Aristide avea o casă imensă care înconjura din trei părți și căsuța și locul lui Parizianul. În curte se ridicau două șoproane uriașe sub care se odihneau o batoză vopsită în roșu, și un vapor al cărui coș răzbătea printr-o gaură făcută în acoperiș. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viță care se împletea de la stâlpi până la streașina, ajungând până în vârful acoperișului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scânduri vopsite cenușiu, iar în spațiul dintre prispă și gard creșteau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curții, Aristide lăsase o fâșie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiș demontabil, pe care îl întindea peste gard atunci când ploua. Avea cârciumă, care era așezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi în afară susțineau o prelungire mare a acoperișului, sub care Aristide scotea tre-patru mese mici cu scaune la care se putea așeza oricine. În continuarea șoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând o fântână de piatră, școala primară, casa notarului, alături de el casa ginerelui, directorul școlii primare, învățătorul Toderici, apoi casa celui de-al doilea paroh al comunei, un tânăr învățător care se făcuse popă și reușise să împartă chiar anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat și stângea de la oamnei să repare veghea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial și casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei. Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru că într-adevăr comuna semăna cu o albie și orice uliță pornea la vale spre fundul acestei albii. La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valțuri a lui Aristide și presa de ulei”.

Un alt reper sunt casa lui Țugurlan: „Văzută din drum gospodăria lui Țugurlan pare să fie a unui om cu stare. Avea un fânar cu patru rînduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiș de șiță, care parcă de departe era un caret. Casa, de asemenea, învelită cu șiță, părea arătoasă cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă și parmalâc. Lângă gardul curții, în colțul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână, cu ghizdurile de ciment, cu două găleți cu lanț de scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă șanț.[…] Cât despre fânar și casă erau vechi, aveau 30 de ani, fuseseră fãcute de taică-său, cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei”; și casa lui Boțoghină: „era așezată la trei-patru case de fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică, în mijlocul căreia stătea căruța omului; nu avea nici un șopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. În fundul curții se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărțea casa și bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boțoghinã avea câteva straturi de ceapă și usturoi. Între grădină și curte omul făcuse un grajd pentru cai.”

Spitalul se afla la Udup: „era așezat la marginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul lui de țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de salcâmi altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…”

Privind construcția romanului, la o primă privire putem spune că are aceeași schemă ca și romanul Ion: spațiul, timpul, întoarcerea familiei Moromete de la câmp vinerea, hora de duminică în satul Prislop ne face cunoscute personajele precizând relațiile sociale dintre ele. Satul lui Marin Preda este proiectat în timp, relativ bine construit din centru pană la periferie, așezarea instiuțiilor și a caselor respectând o anumită ordine. Odată pornit conflictul copiilor lui Moromete împotriva familiei , timpul va începe să-și „piardă răbdarea” și să înainteze într-un ritm mai alert: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.

2.2 Evenimente din viața satului

Independent de interesul lor biografic, psihologic și documentar, Amintirile au o mare valoare literară. Ca și Poveștile, ele sunt caracterizate în primul rând prin pulsația vieții. Fie că descrie freamătul din Humulești, întâmplările lui de școlar, casa părintească sau modul de viață al învățăceilor de la Fălticeni, autorul știe să dea locurilor și mai ales personajelor un relief frapant.

Ca un priceput gastronom, Creangă recomandă cele mai gustoase specialități de Crăciun: „Costițe de porc afumate, chiște și buft umplut, trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăliguță caldă, se duc unse pe gât”. La lăsatul secului de postul Sîn-Petrului, Smaranda făcea „un cuptior zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalile-n brâu” și perpelea niște pui tineri la frigare „tăvăliți prin unt”. Apoi, mai spne Creangă, „la hramul bisericii se ținea praznicul câte-o săptămână încheiată, și numai să fi avut pântece unde să pui coliva și bucatele, atât de multe erau”. Ba chiar în ajunurile de sărbători, bucatele de post sunt foarte îmbelșugate: „bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare”. Oamenii care munceau din greu aveau apetituri sănătoase, și-n zilele de sărbătoare se dăruiau din plin bucuriilor trupurilor. Dar nu numai acestora. Căci la mesele pomenite se spuneau urări sau strigături. Smaranda, după datină, așezându-se la masă cu neamurile, le dorește: „Cele răle să se spele,/ Cele bune să se adune;/ Vrajba dintre noi să piară,/ Și neghina din ogoare.” Însă ea face acest lucru întâmplător, deoarece deținătorii înțelepciunii populare sunt consacrași ca atare. Ei se bucură de faimă deosebită în randurile sătenilor; până și scepticul Ștefan a Petrei manifestă o mare admirație față de Grigore a lui Petre Lucăi, cel care „știe a spune atâtea bongoase și conăcărea pe la nunți”, fără să fi învățat la altă școală decât la aceea a tradiției nemuritoare. Și Mihai Scripcarul e pomenit de Creangă ca însoțitor la clăcile de seară sau în plimbările pe care le făceau în serile de sărbătoare flacăii din Humulești. Scriitorul citează și un cântec de dor pe care-l zicea cu patos scricarul. Și moș Bodrîngă e în felul lui un rapsod; el cântă din fluier jocurile dragi flăcăilor în gazdă la Pavel: „Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuța, Horodinca, Alivencile, Țiitura, Ca la ușa cortului, hori și alte cântece ca aceste”. Cântecul lui e irezistibil; cei care-l ascultă își sar din minți, ca Pavel, care juca până ce „își rupea ciubotele ferfeniță. Pasiunea pentru joc a tinerilor e neistovită; tot de sărbători ei umblă prin sate pe unde ei știu că se fac hori. Ajung să joace trei jocuri într-o zi: „unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea”. Jocul e violent și îndelungat, atrăgând pe toți privitorii. Cu aceeași putere operează și altă tentație, la fel de mare, aceea a poveștilor spuse la șezători sau în grup în serile de iarnă. Aici se face adevărata educație a țăranilor, aici li se comunică, urmașilor testamentul de înțelepciune acumulată în milenii de cultură populare de înaintașii lor. Și noaptea se scurge fără veste în „taclale” și povești, spuse mai ales de moș Bodrîngă, în Amintiri. Și din înlănțuirea nopților și zilelor se zugrăvește în întregime viața țăranilor liberi din satele moldovenești pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Documentul de viață socială și etnică pe care-l produce Creangă cu Amintirile sale rămâne trainic și valoros, instrument de cunoaștere a existenței unui grup social într-o epocă istorică dată. Sărbătorile sunt un prilej de bucurie pentru copii, de altfel și pentru Nică, de Crăciun, după cum se obișnuiește are loc tăierea porcului, moment care îi stârnea deosebită plăcere: „La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca; ș-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap”.

Tărâmul Amintirilor este un tărâm al activității și mișcării; oamenii sunt prinși în munca sau meșteșugul lor, neîntrerupt, acasa ori la târg. Moș Chiorpic răbuie într-una ciubotele cu dohot de cel bun, Pavel se proslăvește pe cuptor între uneltele sale, Smaranda țese, năvădește, croiește și coase sumane, Ștefan umblă mereu de la târg la pădure, preoții cei buni își vizitează poporenii sau supravegheză învățătura copiilor împreună cu dascălii. Fetele și băieții torc de-a valma, satul vuiește de vatale în toate părțile. Satul are ceasornicul său, pupăza, care amintește tuturor reînceperea activității zilei noi. Și toți încep dis-de-dimineață să forfotescă și să vorbească. Pe ei nu-i interesează altceva decât operațiile pe care le îndeplinesc în universul fizic și relațiile verbale dintre ei, foarte ample și susținute. Rămânând fără dascăl, Nică este nevoit să ajute acasă la tors, la pieptănuși, la nevedit, la făcut țevi cu sucala și la tors cu roata. Căci la țară, orice membru al familiei intră în procesul de producție de îndată ce este în stare să dea o mână de ajutor.

Rebreanu înțelege inserția specificului național la antipolul viziunii semănătoriste, cum s-a precizat de atâtea ori, refuzând predispoziția spre pitoresc, alunecarea în fabulous și senzationalul romantic. Se conturează un univers cultural tradițional din aspectele caracteristice ale mai multor domenii ale vieții rurale: hora duminicală, obiceiurile legate de sărbătorile specifice (cum e colindatul), ceremoniile nupțiale, reacțiile față de moarte (sinuciderea lui Avrum, moartea lui Dumitru Moarcăș, uciderea lui Ion, descrierea unei nașteri, normele juridice cutumiare în legătură cu proprietatea agricolă și regimul dotal. Toate aceste elemente etnografice au un rol funcțional, dovedind relația strânsă dintre etnic si epic, nefiind niciodată reduse la o valoare decorativă.

Conformația societății rurale, este însă, așa cum o reține romanul lui Rebreanu, mult mai complexă. S-a observat adeseori că romancierul reține diviziunile „naturale” ale satului, înregistrând comportamentul locuitorilor lui adunați la horă. Pe acest fundal etnografic, Rebreanu proiectează, mai întâi, masa anonimă a locuitorilor: „Satul e la horă”(…) „Locul geme de oameni”. Autorul descompune însă această masă indistinctă a participanților în baza unei opoziții: activ/pasiv. „Jucătorii”, „flăcăi” si „fete”, ocupă centrul scenei; împrejurul lor se strâng grupurile „privitorilor””, „neveste tinere”, „mame”, „babe”, „copii”, „bărbați”. Acestor grupuri li se mai adaugă, mai târziu, un altul format din reprezentații intelectualității. Din grupurile izolate sunt detașate apoi figuri reprezentative care capătă identitate cu ajutorul numelui sau al unor sumare portretizări. Scena horei îndeplinește funcția unui adevărat centru strategic al întregii construcții epice. Aici se conturează nu numai forma de organizare a satului, ci și intențiile unor personaje, pozițiile unora în comparație cu ale altora, se anunță conflictele viitoare. Două perechi pre-maritale–Ion/Florica și George/Ana–se destramă pentru a reface într-o combinație generatoare de tensiuni–Ion/Ana și George/Florica. Se deschide astfel o relație de rivalitate erotico-matrimonială–Ion/George, dar și una de adversitate economico-socială –Ion/Vasile Baciu. Întreaga viață a satului, așa cum este regizată de sentimente, dar și de o mentalitate a locului, pulsează, când calm, când violent, în mișcările aparent dezordonate ale participanților la hora din ograda vaduvei lui Maxim Oprea. La horă are loc prezentarea jocului popular specific zonei si anume „Someșana”: „De tropotele jucătorilor se hurduca pamîntul. Zecile de perechi bat Someșana cu atîta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scîntei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cît Briceag iuțește cîntecul, cu atît flăcăii se îndîrjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mînă, le dau drumul să se învîrtească singure, țopăie pe loc ridicînd tălpile, își ciocnesc zgomotos călcîiele, își pleznesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite.[…]. Învîrtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cîrcei în degete, a încercat să se oprească și, de amîndouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlînd desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:— Zi, țigane! Mai zi, cioară!…”

Astfel, celebra scenă a horei–observă Al. Săndulescu– este dublată de romancier prin descrierea unui „bal” corespondentul ei la nivelul celeilalte lumi a societății rurale pe care o reprezintă intelectualitatea. Rebreanu semnalează valoarea de forme dintre ele fiind proprii altei lumi, calificând-o, dezvăluindu-i universul interior. Cele două lumi rămân in contact, comunică, cooperează, dar nu coincid, nu se confundă. Preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea asistă, în calitate de spectatori, la hora sătenilor, dar nu acceptă, ba sunt chiar contrariați de posibilitatea de a se „amesteca” printre țărani. Hora/balul, ca și nunta, capătă, în prezentarea lui Rebreanu, statutul unor forme separatoare, al unor mărci care semnalizează și delimitează marile „diviziuni” ale formației sociale. Acestea nu se confundă, nu doresc să se confunde și, in consecință, își elaborează modalități proprii de demarcare. În viața cotidiană, frontierele sunt trasate prin vestimentație. Țăranii poartă „suman”, „opinci”, „cioareci”, „traistă”; intelectualitatea –„surtucarii”–poartă „redingotă”, „macferlan”, „umbrelă”… La horă, fetele satului poartă în mâini „buchete de flori”, la bal, domnișoarele au „evantaie”. Balurile , în general aveau loc în Armadia , rămânând în sarcina lui Titu de data aceasta să vorbească cu preotul Belgiuc să le împrumute brișca. Fetele „se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși”, însă nici Titu nu era mai prejos „jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atârnat în buzunar ca să se vadă că are. Balu avea loc în sala de gimnastică a liceului „marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, împodobită cu ghirlande de brad[..]. În fund se înalță scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune.

Încercarea de a se căsători cu o fată bogată era mijlocul cel mai la indemână. Cum aceasta nu e și frumoasă, flăcăul va fi nevoit să însceneze dragostea. El joacă mai întâi rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihică oarecum confuză. Lui „nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama dacă i-e dragă”. […] Stăpânit de beția averii, când trece pe langă casa lui Baciu, cu ograda largă și grădini, îl cuprinde o bucurie „ca și cum toate acestea ar fi ale lui”. Ana, în dosul portiței, îl pândea „cu inima cît un purice”, drăgăstoasă și rugătoare, în speranța că se va opri să-i vorbească. Dar vicleanul flăcău „își urma calea, fluierînd și pășind mai apăsat”. Știa că în felul acesta prețul său crește și că dorința fetei va fi și mai aprinsă. El începea să domine o situație morală pe care nu va întârzia s-o fructifice spre atingerea unicului țel: dobândirea pământului. Acesta este încă un moment care surprinde psihologia țărănească și anume pețitul. Ion nu vrea să calce pe urmele tatălui său care a risipit și puținul pe care-l aveau din diferite cauze: lene, băutură, nepriceperea care au dus la pierderea prestigiului social „Se zicea că în viața lui nu a tras o brazdă cum se cade, adîncă și cît trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului, coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mână ca un băț”; dar știa cum să piardă vremea „Niciodată nu i-au crescut bătătături în palmă de munca, nici nu i s-a plămădit pamîntul în piele”, îi plăcea să petreacă astfel risipind din averea Zenobiei care „era o femeie ca un barbat”, și cu care se căsătorise din dragoste, însă Ion era opusul tatălui său, el era harnic, își dorea din ce în ce mai mult, privindu-și cu tristețe pământurile înstrăinate „Locul nostru, săracul !” După ce pațește Ana „rușinea” Baciu nu este prea interesat crezând ca pricina este George, dar când afla de Ion , acesta se simți „ca și cînd cineva l-ar fi trăznit cu o măciucă în creștetul capului”. Ana suportă consecințele , însă Ion simte o „mulțumire stranie”, ducându-și mai departe planul având drept ostatic onoarea fetei pentru care va cere drept răscumpărare căsătoria și implicit zestrea fetei.

Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului „satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cârnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu se mai sfîrșea”. Pentru a primi sărbătoarea așa cum se cuvine oamenii țineau postul Crăciunului, doar preotul Belgiuc („fiindcă avea stomacul afurisit”) și învățătorul Herdelea, care nu dădea crezare „minciunilor popești”, mâncau de dulce. Pentru Ion însă nu era o bucurie această sărbătoare deoarece ei „nu erau în stare să facă bojotaia cuvenită”, ci Glanetașu fiind singurul meșter în sat, drept răzplată primea din ale porcului. Pentru familia Herdelea, această sărbătoare avea o dublă bucurie, deoarece anunța și logodna Laurei, astfel trebuiau sș fie pregătiți „porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mișcau în coteț. Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trînti jos pe o rană și-i va ține capul, Herdelea si Titu vor imobiliza picioarele dinapoi. Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscălița va strînge sangele în lighean.[…] Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetasu. Porcii fură pîrjoliți amîndoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu-și mîinile, prețăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncînd uneori cîte o glumă și trăgînd în răstimpuri cîte o dușcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai tîrziu coborîră în curte și domnișoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace și-și primiră porțiile din urechile rumenite pe care le mîncară la fața locului, potrivit obiceiului ce le rămăsese din copilarie la toate bojotăile. Munca mai grea de-abia de acuma începea cu spintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, facerea cîrnaților Avură toți de lucru toată ziua și mai rămînea pe mîine topirea unturii și alte mărunțișuri. Totuși dăscălița, alegînd cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și pipărată, și chiar să răstoarne o mămăliguță lîngă ea, spre încîntarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu”. Familia învățătorului erau pregătiți pentru a-și primi musafirii și colindătorii: „învățătorul se aprovizionase din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura și Ghighi pregătiseră trei feluri de prăjituri”. Primul colindător sosit la casa familiei Herdelea este Ion care cântă o colindă sub fereastră, apoi invitat în casă cântă „Lerui Doamne”.

Nunta este un alt eveniment cu semnificații specifice, prin intermediul căreia autorul va expune tradiții specifice satului. Anunțarea vizitei unui pețitor pentru fata cea mai mare a învățătorului Herdelea, Laura, le provoacă acestora o mare bucurie. George Pintea se căsătorește cu o fată mai săracă pentu că o iubește, spre deosebire de Ion. Logodna celor doi a fost restrânsă, Belgiuc făcând schimbul inelelor logodiților și spune rugăciunea potrivită. Logodna se termină prin adresări de bine celor doi.

În ajunul nunții, un moment important surprins este dăruirea de cadouri, Laura primește de la viitorul soț „un inel cu un briliant împreșurat cu rubine ca niște vîrfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, și un ciolan de platină cu o cruciulița de aur avînd la fiecare capăt cîte-o steluță de smarald”; Herdelea le oferă tinerilor un serviciu de cafea cu lapte iar Titu îi daruiește lui George o tabacheră de piele de crocodil; sora Laurei le va oferi câte o sărutare deoarece ea nu le cumpărase nimic. Cununia a avut loc duminica, la biserica din Amadia, mulțimea adunată lăudând frumusețea Laurei, rochia de mireasă este făcută de ea însăși acesta stârnind entuziasmul celor prezenți , a domnișoarelor de onoare, Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru) prietenele miresei. La ceremonia religioasă nu puteau lipsi lacrimile mamei miresei cât și ale acesteia „nu s-a pomenit mireasă care să nu plînga puțintel”.

La nunta Laurei participă, în mod, exclusiv, „domnimea” din împrejurimi. Evenimentul este serbat într-un loc public, cu lăutari care cântă „marșuri nupțiale” mirilor pregătiți să plece într-o „călătorie de nuntă”. Mireasa, îmbrăcată „într-o elegantă toaletă de călătorie”, este „gratulată” de invitați. Evenimentul are loc la berăria Rahova, Laura se schimbă „într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă”, pentru a fi gata de plecare timp de o săptămâna, „săptămîna de miere”.

Nunta lui Ion și a Anei „ținu trei zile, după obicei”, pornind într-un duruitor alai, în care prinții poleiți ai lui Coșbuc sunt acum țărani adevărați: „În frunte, călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întîi lăutarii își frîngeau degetele cîntînd și totuși nu se auzea decît grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișca cu nașii, avînd pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și cîteva fete mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau”. După ce se consumă oficierea căsătoriei civile, nașii fiind învățătorul și soția sa, nunta, cu masa mare, se așeză cu temei la socrul cel mic (Vasile Baciu). Vedrele de rachiu îndulcit dezlegă limbile, urările și chiuiturile. Spiritele, ca și trupurile se închin, și „în aerul îngroșat de mirosuri grele” are loc un spectacol popular, plin de culoare și de pitoresc (mai rar în proza lui Rebreanu), amintind parcă vremi fabuloase de epopee: „În casă și în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu. Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunghi și cu un linguroi uriaș în mîna, printre mesele încărcate, lăudîndu-și mîncările și chiuind la întrecere cu Zenobia, care de mîndra că era soacră mare, se îmbătase tun”. Rînduiala se urmează cu jocul miresei de la miezul nopții, cînd Ana, îngreuiată de sarcina destul de înaintată, cedează locul Floricăi, „drușca întîi”, pe care Ion, fulgerat iar de patimă, o strânge în brațe cu foc, mistuit de remușcări înăbușite însă cu aceeași fioros de tenace voință. Ana observă înflăcărarea bărbatului și tresare „ca mușcatș de viperă”. Nefericirea ei parcurge de asemenea o scară de trepte epice, una importantă fiind aceea peste care pașește acum. Cel mai vesel dintre nuntași este Vasile Baciu, în mintea căruia, deși încețoșată de aburii rachiului, încolțește ideea de a-și trage pe sfoară ginerele: „Lasă că-ți dau eu ție pămînt.. N-ai grijă. Îți dau, îți dau!..” Dar viclenia lui se va lovi de zidul ambitiei lui Ion si al unei viclenii si mai mari. Ziua a treia, ospățul se muta la socrii mari, unde mireasa se duce cu lada de zestre, urmată ca-n basm de „amar de vite si galițe că d-abia încăpeau în ograda Glanetașului”.

Nunta Floricăi și a lui George are loc în casa cea nouă a lui George, ceremonia fiind slujită de trei preoți, primind la nuntă „o hîrtie de o sută de coroane”: „George era foarte vesel și mândru, și se uita din cînd în cînd la Nicolae Tătaru să-l surprindă cât e de supărat. Rotindu-și însă privirea la oaspeții prea cinstiți, întîlni deodată ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica. Ochii aceștia dîrji, aprinși și tulburi îl spăimântară și parcă îi spuseră că din-tr-înșii pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi rîvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din pricina lui. Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dînd de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcîndu-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plînși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zîmbet de plăcere”.

Un moment esențial din viața oamenilor este nașterea. Ion devenise mai brutal si mai neglijent pe zi ce trecea „numai cînd o vedea plîngînd, se mai răcorea”, însă Ana spera că nașterea copilului să-l mai îmblânzească, găsindu-i scuză drept necazurile și frământările pe care le are . Ea era cea care se ocupa de gospodărie, ea gătea, ea ducea mâncarea la lucrașii de pe câmp, însă într-una din zile când Zenobia, Ion, Glanetașu se aflau la seceratul grâului, ea rămase singură acasă să facă mâncarea, urmând apoi să o ducă acestora la prânz, însă o luară durerile.

Pe Ana o luară durerile facerii pe câmp, în timp ce aducea de mâncare alor săi, aflați la lucru. Scena e lucrată în aceeași pastă vâscoasă cu aceleași tușe groase si apasând mereu pe reacția fizio-logică dură, sugerată, ca de obicei, prin elemente familiare universului rural: „Cînd se plecă însa să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi atît de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere de pamîntul dogorit și plecat, strîngînd dinții de-i pîrîiau niște oase sfărîmate, cautînd să-și ascundă suferința. Dar cu toate încordările ei, un țipăt sfîșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămîni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii”. Ca toate femeile mai în vârsta de la țară, soacra Zenobia se pricepe la moșit și vine de îndată să asiste și să-i aline durerile. Emoția și mila cuprind și pe Glanetașu. Numai Ion, care n-o poate suferi, o boscorodește, nepăsător. Doar gandul ca femeia ar putea muri îl înspăimântă și vru dintr-o dată să alerge spre nevasta care țipa în muncile facerii. Dar până când să se hotărască, minunea se produce: „vazduhul parca se zgudui de un urlet înfiorător, urmat de niște țipete subțiri”. Abia atunci spaima lui Ion se topește și îndârjirea lui se înmoaie. Momentul îi copleșește pe cei doi bărbați, care, potrivit mentalității arhaice, ramând uluiți și supuși în fața necunoscutului. Misterul creației îi înfioară și se trezesc amândoi închinându-se, pătrunși de solemnitatea și măreția clipei: „Amîndoi bărbații stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă iși cerea dreptul la viață. Amîndoi aveau în suflet mirarea și smerenia în fața minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înteleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dînsul și Ion, simțindu-se ca și cînd s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori”. Copilul este botezat în ziua de Sf Petru, purtând același nume „și au făcut veselie mare de s-a îmbătat pînă și Dumitru Moarcăș”.

Dintre cei doi poli ai existentei, Rebreanu a fost mai preocupat de al doilea, moartea, care încheie brutal toate dramele câte se petrec în opera lui. Eroii mor de obicei asasinați (Ion), prin sinucidere (ca Ana), sau condamnați ca Horia sau Apostol Bologa. Ei de fapt contrazic evoluția ciclică, dispărând prematur. Numai cel care moare de moarte bună exemplifică plenar legea implacabilă și universala. O adevărată meditație asupra morții, văzută cu o seninătate și împăcare țărănească și bătrânească descoperim în episodul stingerii lui Dumitru Moarcăș, om fără căpătâi,care mai da câte o mână de ajutor în familia cea nouă a Glanetașului. Mai mult curioasă decât temătoare, Ana îl iscodește, vrând să afle ceva din tainele fenomenului impenetrabil. Mai întâi, îi observă batrânului într-o doară că n-ar trebui să se mai radă (operație pe care el tocmai începuse s-o efectueze), întrucât „nu mai umbla după fete”, Moarcăț îi răspunde cu o aluzie transparentă gravă: „Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una… una cu o coasă mai ascuțită decît briciul asta… Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hîrș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și de ce am dres în lumea pămîntească, mormăi Dumitru puțin ciudat…”. Om nevoiaș, batrânul are o anumită viziune socială a morții, aceasta fiind blajină cu cei săraci și haină cu bogații. Simple, vorbele lui exprimă o filozofie țărănească a bunului-simț izvorâtă dintr-o experiență amară: „–De ce să-mi fie frică, fata moșului? Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău moartea-i bună și blîndă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie ci te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pîntecele iadului…”. Tot mai curioasă și uimită de această liniște a barânului, Ana pune noi întrebări: „dacă te doare cînd mori”, „dar cînd te naști, de ce suferi”, –semnificativ pentru psihologia femeii năpăstuite, pentru care drumul vieții părea tot mai clar că se înfundă fără ieșire. Discuția încetează, accentul căzând pe gândurile Anei și pe „fondul muzical” al întregii scene: „În odaie nu se mai auzea decît hîrjîitul briciului și sîsîitul focului în vatră… În tindă, porni deodată să cotcodăcească o găină mînioasă”. „Cu ochii pironiți în spatele moșneagului, (femeia) asculta scîrtîitul briciului și-i plăcea zgomotul acesta așa de mult, că îndată nu mai auzi nici găina, nici vîntul care zgîlțîia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau în geamuri”. Banda sonoră, sugerând o atmosferă de interior țărănesc la vreme de toamnă, de mulcomire nu mai înregistrează decât vorbele moșului, care, cu fața jumătate rasă, bâlbâi cu privirea blânda: „Anuță, Anuță… mor!” și cerând luminare. Fulgerat într-o clipă, Moarcăș, moare senin, cu acel surâs nepăsător, pe care, înfiorată, îl admirase Ana ceva mai înainte. Acum speriată de-a binelea, iese în ogradă țipând și frângându-si mâinile: „Tulai!… Săriți!… Tulai!… Moare!… Tulai!…” Se adună de îndată femei și bărbați, și încep cele rânduite mortului. Fenomenul, oricât de obișnuit și repetabil, îi pune încă o dată în fața necunoscutului care le împreșoară sufletele de teamă și smerenie. Atmosfera se tulbură prin apariția Paraschivei, care-și bocește bărbatul „de ochii lumii”, ca apoi să-i cobrobăiască chimirul și să se vaiete că a lăsat-o pe drumuri. Veșnica problemă a averii și a banilor nu le iese din minte țăranilor lui Rebreanu nici în fața morții, care-i descumpănește doar pentru o clipă. Gălăcioasa Paraschiva îi blestemă pe „jefuitorii” moșneagului, dedat cu băutura: „Mi-ați furat bănișorii, tîlharilor! Mi-ați mîncat sudoarea bătrîneții, nu v-ajute Maica Domnului și…” Dacă femeia adusă la sapă de lemn mai are temeiuri să se comporte astfel, Ion își dovedește înca o dată lăcomia, neomenia: el „înnegri de necaz aflând că Paraschiva a găsit cinci zloți în chimirul mortului și era mai să pleznească pe Ana c-a lăsat să-i șterpelească.

„Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii grădinilor”, îi transmit Anei că „toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții.” Îngrozită de „necunoscutul morții”, se cutremură când aude pe drum strigându-se că Avrum s-a spânzurat, pornind în goană către cârciumă unde găsește: „Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lângă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De celalt perete era rezemată o scară, cu picioarele întinse până la inima căruței, iar cu vârful îngropat adânc în fânul nou și foarte mirositor care atârna din gura podețului și se înălța până în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se strâmbase în colțul drept, iar limba, crâmpoțită între dinți, era vrâstată cu dungulițe alburii”; imaginea aceasta o uimește pe Ana care nu mai fusese niciodată atât de aproape de un mort, nu mai simțea nici teamă, nici milă, ci dorea să afle ce anume o oprește și pe ea să comită acest gest deoarece frământările, grijile si greutățile erau din ce în ce mai greu de suportat: „Se miră cum i-a rămas neclintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atârnau de pământ, cu genunchii îndoiți, iar cu mâna stângă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă umblând să se agațe de ceva”. La îndemnul lui Herdelea câțiva flăcăi iau corpul mortului, încercând sa-i miște picioarele și mâinile, Ana punându-și întrebarea: „Ce l-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit baremi să se odihnească omul!” Herdelea povestește cauza a cărei consecință Avrum se sinucise: deoarece se lăsase convins de notarul Stoessel să cumpere Pădurea-Domnească, afacerea nu mersese conform planului, iar Avrum decât să-si piardă pământurile, averea, mai bine se sinucise: „Am să mă spânzur! Am să mă spânzur!”, desigur învățătorul nu dădu crezare vorbelor sale. Ana ascultă cu atenție cele spuse de Herdelea, dar mai ales puse atenție vorbelor lui Cosma Ciocănaș: „– Cînd îți vine ceasul, te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă!” Toate aceste elemente anticipează sfârșitul pe care-l va avea Ana.

Obidita soție a lui Ion începe prin a face o fixație, fiind stăpânită obsesiv de imaginea celor doi morți văzuți de ea: cârciumarul Avrum și Dumitru Moarcăș. Semnele de alternare a echilibrului mintal se traduc nu prin agitație, ci printr-o liniște aproape suspectă, care-i însoțește pas cu pas fiecare gând și fiecare gest. Înainte de a pornni spre locul unde avea sa-și pună capăt zilelor, așază copilul în leagăn și-l închină de trei ori, amintindu-și noaptea de pe cuptor, cu plăcerile ei înfricoșate și neștiutoare. Intră în grajd, mângâie vacile și privirea îi rămâne ațintită pe un stâlp, unde : „într-un cui de lemn atîrna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul cînd il alegea la muls”. Pregătindu-și spânzurătoarea are un moment de ezitare, de ieșire spre viața de care n-o despărțea decât un perete de scândură: „Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firișoare în toate culorile. De afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe.” Calmul ascunde halucinația, căci deodată îi apare în față Dumitru Moarcăș, cu briciul în mână, tremurând ca și cum i-ar face semn. Are o scurtă tresărâre de spaimă, după care își reia tacticos pregătirea, potrivindu-și anevoie de după gât. Scena e filmată cu încetinitorul, evidențiind fiecare detaliu și fragment al mișcării executate mereu cu o linniște de moarte: „Încet, tactico, își scoate năframa și o puse pe paharul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea pînă la ochi. Se întinse în vârful picioarelor, prinse lațul cu amîndouă mîinile și-și vîrî capul. Se căzni mult sa-și potrivească funia pe gîtul gol, ținînd cu o mînp ștreangul și cu cealalta lațul.” Încordarea ajunge să o obosească, îi amorțiseră picioarele. Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de funie. Încă lucidă simte cum lațul stânge din ce în ce mai tare, fără s-o doară. În momentul când o gâdilă în gât, o sili să caște gura și ochii, îi trecu prin minte că are să moară și, îngrozită, instinctiv, încercă s-atingă pământul, dar fără să găseasca vreun sprijin. Moartea își făcuse apariția dându-i mai întâi un fior senzual, caracteristic sucombării prin spânzurare: „Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare”. Ultima fulgerare de gând se leagă tot de noptea plăcerilor, după care totul se încâlcește. Rămâne doar planul fiziologic, în care scriitorul descifrează, ca și ăn Ițic Ștrul, dezertor, un simbol, menit să dea verdictul moral definitiv asupra personajului: „Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocorătoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osîndită toată viața…” În jur lucrurile își urmau cursul mai departe, ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat. Se deschide ușa grajdului și „lumina năvăli veselă înăuntru”, subliniind prin contrast situația tragică. Dar monumentul indiferenței și impasibilității îl încarnează Joiana, simbolizând o atitudine mai generală a mediului, de o împietrită răceală și obiectivitate: „Joiana, nemaisimțind nici o mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul poalele Anei. Și fiindca Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întîi într-o nară, apoi în cealaltă și porni să rumege domol, plictisită…” Ca la orice înmormântare, și la prohodul Anei se adună tot satul, scriitorul menționând toate elementele care nu trebuie să lipsească de la un asemenea eveniment: „Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănându-l ca să nu scâncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mândrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme, plângea cu sughițuri, bolborosind dureros: — Draga tatii… Draga tatii…”; iar sicriul este „de brad învelit cu zăbranicul aspru”.

Unica preocupare pe care o are acum Ion este copilul, deoarece era o garanție de păstrare a zestrei Anei. Deși Petrișor prezenta semne clare de îmbolnăvire, Zenobia nu apelează la medic, ci la dezcântece: „ Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând „nouă“. Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără „opt“ și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion: — Avai de mine că rău l-a mai deocheat cineva, plesni-i-ar ochii să-i plesnească! În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles: — Preasfântă Maică Precistă, de-i deocheat Petrișor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deocheat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deocheat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deocheat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deocheat cu cinci, dedeochi cu șase; de-i deocheat cu șase, dedeochi cu șapte; de-i deocheat cu șapte, dedeochi cu opt; de-i deocheat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mâinile mele cu-amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!… Și de-i deocheat de ochi căprii, și de-i deocheat de ochi negrii, și de-i deochiat de ochi mierii — descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!… Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă… Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă. — Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deocheat băiețașul dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!” Copilul se simțea pe zi ce trecea tot mai răi ocupându-se de el doar Zenobia: „să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întâiul vițel”, însă aflând Ion că, în caz că îi moare și copilul ar rămâne el moștenitor, devine indiferent la starea copilului, urmând ca în decurs de câteva zile acesta să moară.

Moartea lui Ion îl pune pe scriitor pe o altă pistă și anumea psihologiei agonicului, reluată mai târziu în cazul lui Toma Novac din Adam și Eva. Se instalează și în mintea vânjosului Glanetaș obsesia unei vorbe, acel „ssst”, pe care, în timp ce primește loviturile de sapă, îl rostește din ce în ce mai domol și mai nesigur. Gândul că „i-a sunat ceasul” declanșează din subconștient, în fracțiuni de secundă imagini-cheie, într-o învălmășeală aiuritoare. Începu să-și amintească liceul din Armadia și cum a fugit de la școală „ca să umble cu vitele pe cîmp și să țină de coarnele plugului”, apoi o dragoste dintâi și „dragostea să aibă pămînt”. Filmul înregistrează pe Ana și copilul, pe Florica și familia Herdelea, terminându-se iute,cu părerea de rău, expresie a zădărniciei, că „toate au fost degeaba și pămînturile lui au să rămîie nimănui…” Tipice pentru agonic sunt prăbușirile în inconștiență și revenirile intermitente la starea lucidă, efortul de a se autoexamina. Având un organism robust, Ion supraviețuiește loviturile mortale până în zorii zilei. „Dureri cumplite îi tâșneau de pretutindeni și-i cloceau în cap amețitor”, gemetele „îi împlîntau cuțite în piept”, însă își dă seama că moare părăsit ca un cîine și încearca deznădăjduit să ajungă în uliță. Puterile îi scad repede. Se poticnește sub crengile unui nuc bătrân, unde oamenii îl vor găsi ca o grămadă de carne vie. Încă mai gemea momentul expierii nu este marcat în chip lămurit, ca și când o energie ca aceea a lui Ion ar fi fost invincibilă. Vitalitatea eroului e sugerată și de către mediu, care, de astă dată, „comentează” mai puțin indiferent. Firește, satul își vedea de rosturile lui, însă ploaia care încetase și norii care se răsfirau, freamătul vietăților, mugete, lătrături și cucuriguri parcă vesteau ceva în dimineața aceea: „Apoi ploaia stătu. Din pomi și de pe streșini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrăștiau. Cerul albăstrea proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, încât câinii deșteptați din ațipeală porniră deodată în tot satul să latre speriați. Cucuriguri vioaie își răspundeau cu înverșunare. Oamenii ieșeau prin ogrăzi, frecându-și somnul din ochi sau întinzându-și oasele. Pe ulița cea mare începeau a urui carele pornite la câmp.” În Pripas nu se mai pomenise așa ceva, oamenii se minunau și bineînțeles răspândiră vestea. La înmormântarea lui, la fel ca și la înmormântarea Anei, se adunase tot satul, inclusiv învățătorul Herdelea cu soția si fiica mai mica, preotul Belciug ținând slujba: „Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcător. Dar mai ales printr-o cuvântare funebră înduioșă și inimile cele mai împietrite. Mulți oameni își ziceau că Ion și-a simțit moartea de când și-a dăruit bisericii averea. Preotul îl dădu drept pildă tuturor bunilor creștini: — Biserica este leagănul nostru, unde ne întoarcem când ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mângâiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asuprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumnezeu. Câtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie… Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci când, prin gura preotului, Ion își luă rămas bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar când în sfârșit pomeni pe George care i-a curmat viața pământească, și-i zise „te iert, căci n-ai știut ce faci“, tot norodul izbucni într-un hohot de plâns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coșciugului, încât de-abia o potoliră cei dimprejur. Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, și oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu și trist pe scândurile odihnei de veci”. Chiar dacă se făcu pomană după moartea Anei și a lui Petrișor, Glanetașu facu „pomeni bogate” toată lumea prezentă trebuind măcar să guste toate mâncărurile „de sufletul lui Ion”. Numai preotul Belciug nu se atinsese de nimic, el fiind prezent doar pentru amintirea „mîndrului creștin răposat”.

Elementele etnografice menționate de Liviu Rebreanu și felul în care apar ele, ne fac să observăm cu ușurință că în interiorul satului există două modele culturale concurete pe care Silviu Angelescu le distinge ca: – un model „primitiv”, sugerând particularitățile de înțelegere și sensibilitate ale orizontului țărănesc; și –un model „rafinat”, definind modul de a fi al compartimentului suprapus, reprezentat de intelectualitate.

Într-o lume în care spiritele sunt atât de caustice, s-ar putea bănui că poezia nu are nici o șansă. Marin Preda are, în plus, cel mai adânc dispreț pentru proza rurală duioasă, arta lui literară se constituie prin radicalizarea conștiinșei tărănești și expurbarea stilului de toate nuanșele lirice. El scrie fără culoare și fără obișnuita figurație a limbajului. Există, totuși, în Moromeții pagini unde lirismul iese ca o pată de ulei și se întinde pe suprafața textului. Lirismul vine din modul nuanțat de a înfățișa fără poezie verbală solemnitatea unor gesturi, momente din existența țărănească, pregătirea de seceriș, de pildă, sau moartea care zguduie viața unei familii.

Scena cinei este și ea un moment din existența țărănească învestit de scriitor și cu mărcile unui ritual prin descrierea felului în care erau dispuși în spațiu membrii familiei cu prilejul mesei: „Cît ieșeau din iarnă și pînă aproape de sfîntul Niculaie, Moromeții mîncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște scăunele cît palma. Fără să se știe cînd, copiii se așezaseră cu vremea unul lîngă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca și cînd ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lîngă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mîncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lîngă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete. Dar Catrina fusese și ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămîni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) și cînd plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bîtului, cum îi spuneau cu toți, cu care însă Catrina nu se avea bine. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpînea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lîngă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie.” Catrina și Moromete vorbesc în această scenă într-un mod specific pentru raporturile de autoritate caracteristice cuplului tradițional. În cuvintele bărbatului atrage atenția, pe lângă ironi cu care se adresează femeii și care ne este familiară de la Creangă, agresivitatea manifestată în apelativele usturătoare, folosite cu mare frecvență. Acestă scenă surprinde și un monolog al comunicării deținut de tată ca semn de autoritate: ii cere Catrinei să tacă și să-și vadă de treaba ei, apoi se adresează copiilor imperativ sau interogativ retoric, fără a permite sau a aștepta un răspuns. Schimbarea vocii constituie un semn de activare a autorității și un instrument folosit deliberat de posesor. Dialogul dă expresie unui anumit mod de a se exprima specific pentru zonele sudice ale țării, spre deosebire de cele vestice și estice, mai ales în partea lor de sus, mod caracterizat prin pripeală, neastâmpăr, agitație. La aceasta se adaugă situația particulară a familiei Moromete, de ruptură, care supradimensionează tensiunea relațiilor. Deși capul familiei pare a avea puterea de decizie, ceilalți își exprimă fără ezitare gândurile și opțiunile, ceea ce dă naștere unui tablou foarte viu, în mișcare, al legării și ruperii „alințelor” între membrii familiei. Moromete pare că urmărește profitul acestor interese divergente și acute ale familiei care se fac și desfac în funcție de cursul conversației, valorificându-l pentru a ironiza sau a admonesta pe unul sau pe altul dintre membrii familiei, fără excepție, după cum punctul lor de vedere corespondea sau nu cu al lui. Secvența cinei etalează conflictele curente ale familiei. Pretextul introducerii lor este reacția de revoltă a fiului cel mic, Niculae, la ironiile tatălui. Niculae este protejat de mamă și, la intervenția ei, Moromete se duce după copil și-l aduce la masă. Catrina găsește prilejul să aducă în discuție „necazul” băiatului, dorința de a merge la școală. Prima reacție de respingere în registrul ironiei o are Ilinca, apoi Moromete însuși care temperează ofensiva mamei pe ton amenințător, aducându-i aminte de problema arzătoare a familiei, plata fonciirii, și blocându-și interlocutarea cu o replică tipică, „Ca să se mire proștii”. După Catrina, ofensiva este preluată de Paraschiv care consideră nimerit să lanseze și el problema plecării cu oile la București. Reacția tatălui este tot de rezistență, ceea ce marchează lipsa de aderență la planutile fiilor.Moromete nu răspunde negativ la planurile lui Paraschiv, ci ridică problema supraviețuirii fără hrana asigurată de oi, ceea ce are imediat efectul scontat, scindând grupul. În felul acesta, Moromete anihilează neașteptata alianță dintre Catrina și fii ei vitregi, punând-o în conflict cu propriile fiice. Punctul maxim al inflamării lui Moromete este exprimat printr-o sancțiune fizică aplicată fiului, sub un pretext transparent, Niculae plătind, de fapt, pentru nesupunerea sa față de autoritatea tatălui. După consemnarea scenariului dramatic, descrierea gesturilor mesei atenuează tensiunile, dar copilului se arată a fi bun pretext pentru o nouă sancțiune pe care i-o aplică Moromete. Finalul cinei readuce relațiile dintre Moromeți într-un punct de echilibru, ca și cum, o dată cu foamea, s-ar fi potolit și impulsul lor agresiv. Revenirea la cordialitate se face firesc, tot gestul e cel care marchează momentul, dar și reuniunea familiei sub autoritatea tatălui printr-un apel la tăcere, de data aceasta pentru a auzi ce numai Moromete pare a percepe pentru moment: cântecul tulburător de dragoste al unnui flăcău. Revenirea tatălui pe „pragul lui” este un semn de întoarcere temporală la normalitate. Faptul că întreaga familie se supune îndemnului de a asculta ceea ce deocamdată nu aude decât Moromete semnalează de la început o trăsătură care dă individualitate: capacitatea de a sesiza lucruri care celorlalți le scăpau. Scena a fost interpretată ca o dramatizare a relațiilor tensionate și conflictuale dintre membrii familiei, ca o avertizare asupra cursului evenimentelor, în contrast cu notația de la început despre timpul răbdător. Dar, dincolo de cifrul epic pe care îl are acestă scenă, se pot identifica în ea și elemente de cadru și atmosferă specifice unei anumite colectivități, colectivitatea rurală tradițională, unei anumite structuri familiale, unui anumit mod de manifestare în interiorul acestei structuri și, nu în ultimul rând, unui anumit mod de comunicare între membrii ei. Preda vede cu un ochi de antropolog, reținând toate și numai detalii specifice. Scena cinei este o excelentă sursă pentru a cunoaște modul de a mânca și a găti în satul din câmpia Dunării. Inclusiv detaliul „răsturnării mesei” este present, practică de după masă prin care într-o casă săracă se valorificau toate resursele, în cazl de față ceea ce mai rămânea de la masă, inclusiv firimiturile, era dat animalelor.

Căderea salcâmului este un preludiu al căderii lui Ilie Moromete din final. Autorul își prevestește cititorul încă de-acum asupra destinului eroului său, dar semnificația întreagă întreagă a episodului nu se realizează decât la sfârșitul lecturii. Există o echivalență vizibilă între modul statuar și dominant al salcâmului și ținuta inițială a lui Ilie Moromete. Bîtrânul copac este privit cu admirație și mândrie colectivă, dar nu mai puțin admirat este Ilie Moromete și semnele celei mai vizibile considerații sunt scenele de la fierăria lui Iocan. Prin corespodența ascunsă dintre plantă și om, scriitorul ne sugereză o dimensiune umană pe care factura antilirică a stilului său nu+i îngăduia s-o dezvăluie. Tăierea salcâmului ne întărește ideea că Moromeții este romanul unui crepuscul, pe care simbolul interior al cărții îl subliniază. Oamenii cărții sunt oameni ai prezentului și ai trecutului, dar ei sunt în majoritate „oameni fără viitor”. Pentru Ilie Moromete acest lucru este limpede, el fiind în roman prototipul omului lipsit de viitor. Salcâmul moare solemn pe fundalul sonor al bocetelor din cimitirul apropiat. Bocetele se declanșează odata cu intrarea în grădină a celor doi Moromeți cu topoarele și dureză pe tot timpul opererației tăierii. Căderea definitivă a copacului produce un zgomot care „despică dimineața ca un trăznet”, iar cei ce vin să vadă urmările „se uitau peste trupul salcîmului într-un anumit fel parcă ar fi fost vorba de un animal bolnav care fusese ucis”. Nu lipsește și o antologie cu corul antic, deoarece mulțimea încremenită pune una și aceeași întrebare: de ce a fost tăiat salcâmul? „Toată lumea cunoștea acest salcîm. Copii se urcau în el în fiecare primăvară și-i mîncau florile, iar în timpul iernii jucau mija alegîndu-l ca loc de întîlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă , iar în timpul iernii îngheța. Cînd erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de zăpadă și globuri și netezau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi. Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă aici era o hărmălaie nemaipomenită. Ajungînd la capătul ghețușului, vrînd-nevrînd, copii îmbrățișau tulpina salcîmului, lipindu-și obrajii înfierbîntați de scoarța lui neagră și zgunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curățat de crăci în fiecare an și creștea la loc mai bogat.” Acest simbol si spirit tutelar cade însă sub topor. Stupefacția este generală, pentru că absența lui redimensionează totul. Mărețul arbore nu mai protejează pe nimeni. „Salcîmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului, acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici. Cerul deschis și cîmpia năpădeau împrejurimile”. Este o anticipare a redimensionării pe care Ilie Moromete o va trăi în finalul romanului. Prăbușira salcîmului prefațează patetic și măreț prăbușirea sa. Funcția profetică, prevestitoare a episodului este întărită de detaliile finale: „Niște ciori, învățate să se rotească și să se așeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau tîrcoale prin preajmă și croncăneau urît, parcă a pustiu din ciocurile lor negre”.

„Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan”, remarcă Ilie Moromete în poiana lui Iocan, dupa ce toată adunarea fusese supusă tirului aspru al vorbelor lui Țugurlan. El aruncase vorbe grele, jignise pe toți cei prezenți, inclusiv pe Moromete, dar prima reacție a acestuia este să distingă în mânioasele fraze ale lui Țugurlan o ordine, un sens.[…]. Poiana lui Iocan este un forum. Aici oamenii se strâng pentru a se informa, a schimba păreri și a trăi cel puțin câteva ore pe zi într-un plan sufletesc epurat de mizeria vieții zilnice. Este ceea ce nu vrea să accepte Țugurlan. Intervenția este premeditată. Fără elementul contrastant–Izbucnirea lui Țugurlan–, caracterul faimoasei adunări nu ni s-ar fi impus cu atâta tărie. Întrunirea este ceremonioasă și are întrucâtva convențiile ei. Nimeni nu vine neras la întâlnirea rituală a satului și Moromete care pleacă să-și ducă secerile la ascuțit, mărunt pretext pentru a fi prezent la tradiționalul sobor din fața fierăriei, nu se duce direct între oameni, ci trece întâi pe la bărbier. Chiar insurgentul zilei, Țugurlan nu încalcă obiceiul. Fiecare reuniune din poiana lui Iocan se desfășoară după același tipic: oameni au aproape roluri împărțite. Câțiva beneficiază de atenția. Intrarea în scenă a lui Cocoșilă este cea mai subliniată de către chiar actorul Cocoșilă, care și-a compus un fel de a se adresa oamenilor și de a-și întări frazele ca câteva zdrobitoare, expresii stereotipice. Cocoșilă joacă în sat un rol străvechi, al inconformistului, al inconoclastului care nu se sperie nici de prejudecăți, nici de persoane. El este în felul său o creație la fel de interesantă ca și Ilie Moromete. Putem să regretăm întrucâtva că autorul a fost avar cu el. În întâlnirile de la fierărie Cocoșilă își rezervă dreptul de a spune fiecăruia ce crede de cuviință, fără intimidare sau menajamente și, ca o copie a bufonilor regali, el o face mai ales cu persoanele aflate în stima sau respectul general. Disprețuitoarele lui formule vizează mai ales pe Moromete și Iocan, ceilalși doi actori ai spectacolului. Dacă ei erau personaje principale, nu lipseau și nici cele secundare, cei ce veneau și stăteau pe margine și a căror vorbă nu era de nimeni luată în seamă. Umanitatea poienii lui Iocan este complexă, și Marin Preda are tocmai arma de a ne-o sugera, nu de a ne-o declara. Cu mijloacele artei, ne procură cu bună-știință un document semnificativ. O mână de țărani ai unui sat dunărean oarecare se strâng în yiua lor liberă să discute acele trebi ale țării de care știu că depinde, într-un mod pe care nu-l înțeleg deplin, chiar soarta lor. Ei se complac într-o stare de euforie a conversației, fără a clarifica practic nici un punct de vedere, deși de aceste adunări depind voturi și atitudini politice pline de consecințe pentru viața satului și a fiecăruia dintre ei. Din adunare se ridică însă unul care, vânăt și tulbure de furie, batjocorește zadarnicul lor colocviu, afirmând tare și apăsat că ceea ce fac nu e politică și că, de fapt, totul e o eroare în care se complac ca niște smintiți. Nimeni nu înțelege rostul furiei lui și nu și-o înțelege pe deplin nici Țugurlan, care termină prin a fuma alături de ceilalți o țigară de împrummut, dar semnalul de alarmă a fost tras de intenția autorului, de a ne oferi adunarea de la fierărie în stare de criză, realizată.

Pețitul fetelor ae loc prin chemarea acestora la poartă prin fluieratul baieților: „Parcă îi uitase chipul și neputîndu-se grăbi decît la pas, deodata el începu să cînte. Gandul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată– și atunci ar fi rămas singur cu dorința lui chinuitoare de a-i vedea chipul– se ascunsese undeva în adîncul inimii și cînta într-o ciudată uitare de sine. În dreptul Moromeților glasul său se frînse tot așa cum începuse, pe neaștepta-te. Casa Polinei era la un pas. Birică se opri pe podișca lui Bălosu și fluieră”; așa se înfiripează și povestea de dragoste dintre Birică și Polina, nunta facându-se din dragoste spre deosebire de romanul Ion unde nunta se face urmărind anumite interese. Jocul băieților cu bobicul sau jocul călușarilor în curtea lui Tudor Bălosu sunt alte obiceiuri practicate de flăcăi: „În timpul jocului lovea groaznic cu sabia călușarii care oboseau sau jucau prost, iar călușarii erau legați prin jurămînt să nu se supere și să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legați clopoței. Călușul ținea trei zile, de Rusalii, și istovea cumplit pe călușari, căci era un joc cu atît mai frumos cu cît ritmul său ajungea mai încordat și mai intens”.

2.3 Instituții

Întemeierea de școli se producea cu totul întâmplător, din inițiative private, ca aceea, lăudabilă, a preotului Ioan Humulescu. Dar învățământul costa, și foarte puțini țărani puteau plăti pentru copii lor câte un sorcovăț pe lună, sau chiar trei husăși ca să capete rudimente de citire și scriere. Iar metoda de predare era primitivă: cea lancasteriană, foarte răspândită în epoca eceea. Copiii învățau mai întâi buchiile scrise de dascăl pe foi de hârtie și apoi treceau la deslușirea silabelor de pe trătaji și, în sfârșit, la cititul ceaslovului și psaltirii. Cei mai mulți ieșeau din școală făra cunoștințe elementare. Doar la școlile din orașe (ca la Tg. Neamț, de pildă), copiii căpătau unele cunoștințe de aritmetică și de geografie de la dascălii mai luminați.

Școala are un statut foarte important în societate, având rol educativ și esențială în formarea caracterelor elevilor. Cei care se ocupă în mod insistent de această latură este părintele Ioan și bădița Vasile a Ilioanei,deoarece învățământul nu era obligatoriu, care umblă din casă în casă pentru a sfătui oamenii sa-și lase copii la școală astfel: „s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea”. Interesat cum decurge învățătura, părintele mergea aproape în fiecare zi pe la școală, observăm că pentru greșelile copiilor aceștia unt drastic pedepsiți: „Și ne pomenim intr-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și, după ce-a întrebat pe dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului: Calul Bălan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de școală nouă un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos și părintele îi pune nume „Sfântul Nicolai” […]. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte pe fiecare tot ce a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să I le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un Sfânt Niculai”. Prima care încalcă aceste principia este însăși fata popii, Smărăndița, pe care o bufnește râsul la cele auzite: „Și cu toată stăruința lui mos Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa”.

Amintiri din copilărie consemnează apoi metodele de învățământ aplicate în școlile mai înalte, oarecum de specialitate, ca aceea de catihelți din Fălticeni. Institutorul, deosebit de conștiincios și plin de vocație, judecă necruțător oamenii și metodele acelei școli „de mântuială”, unde de la director, preotul Conta, „care făcea ziua noapte și noaptea zi, jucând stors” și „rar venea pe la școală”, și până la elevi, nimeni nu lua studiul în serios. „Noi dacă vedeam așa, ne duceam și mai rar”, ne povestește scriitorul. Metodele de predare erau lipsite de viață, de conținut; ele se mărgineau la reținerea papagalicească a unor texte din Catihistul ce Mare, din Istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și din gramatica lui Măcărescu. Aceasta din urmă e calul de bătaie al criticii lui Creangă îndreptată împotriva manualelor care circulau atât în vremea școlarității lui, cât și în vremea scrierii Amintirilor. Deși la gramatica lui Măcărescu, Creangă găsește vicii mai ales în terminologie: „artea, corect, într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau și cu mai multe consune, care însă să se pronunțe cu o scoatere de voace”, iar la cele noi în excesul de explicație „îți explică… până nu se mai înțelege nimic”, ele sunt cu desăvârșire echivalente în efectul producător de amețeală și confuzie. E una din puținele dăți când Creangă părăsește perspectiva obișnuită a Amintirilor, introducând aprecieri nelegate de economia generală a zugrăvirii oamenilor și întâmplărilor. Și critica se prelungește insinstentă, cu exemplificări constând din citate ample și spărgând cu totul țesătura literară a operei. Iată, de pildă, un fragment din gramatica lui Măcărescu: „Întrebare: Câte părți are gramatica română? Răspuns: Gramatica română are patru părți care sunt: 1) Etimologia; 2) Sintaxa; 3) Ortografia și 4) Prosodia. Întrebare: Ce ne învață fiecare din părțile acestea? Răspuns: Etimologia ne învață…”. Ba Creangă duce meticulozitatea până la a cita același fragment în două ediții diferite, pentru a sublinia absurditatea modului de exprimare al autorului gramaticii. Apoi atitudinea violent critică stăruie și în comentariul canonului lui Trăznea, care „înaintat în vârstă, bucher de frunte și tâmp în felul său”, emite totuși o serie de judecăți foarte temeinice și de bun-simț asupra utopicei încercări de-a face niște oameni simpli, învățați să silabisească ceaslovul și psaltirea „și acele bălmujite ca vai de ele”, să treacă la noțiuni foarte abstracte de gramatică. Fără îndoială, violența atacului la adresa metodelor de învățământ dezvăluie gravitatea și actualitatea problemei în epocă și sporește caracterul pur documentar al paginilor în discuție. Dar grotescul portret colectiv al catihelților îndobitociți de învățătura seacă și antirațională a vremii și șfichiul satiric cuprins în aluzia la moartea lui Davidică „înecat cu pronumele conjunctive” stau, din punct de vedere artistic, cert deasupra dezlănțuirilor subiective ale scriitorului institutor, indignat de prostia și nepriceperea colegilor săi autori de manuale.

Răzeștii humuleșteni, cu tradiție de relatică libertate, îndură cu greu aparatul administrativ, care le vorbește despre necesitatea supunerii către stăpânire și a împlinirii grelelor obligații către stat. Acest aparat e alcătuit din vornic, vătăman, paznici, și mazili, adică primar, ajutor de primar, și slujbași de rând. Ei veghează la împlinirea corvezilor, la judecățile administrative între oameni, ei prind „cu amăgele” pe flăcăi la oaste. De aceea vederea lor e odioasă țăranilor. Creangă se face, ca în atâtea rânduri, purtătorul de cuvânt al opiniei maselor despre administrație și organele ei. Pe mazili îi numește cu dispreț „nespălați”, de atunci când „se purtau printre oameni de colo până colo” la claca de dres drumul, clacă mincinoasă, menită să lipsească satul de dascălul cel bun. Iar vornicul, Nic`a Petricăi, cel care a pus la cale întunecata acțiune a prinderii cu arcanul a lui Vasile a Ilioaiei, e urât de toată lumea satului. „Afurisit să fie câneriul de vornic, și cum au ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi”, reproduce Creangă blestemul de foc al femeilor. Pentru tăranii humuleșteni, armata echivala cu o condamnare la moarte. Și într-adevăr, mama flăcăului îl petrecea „bocindu-l ca pe un mort”. Relatarea incidentului e unul din singurele momente sumbre din Amintiri, dând măsura relei impresii pe care recrutarea o făcea asupra oamenilor. Pe lângă serviciul militar și clăcile în natură, sătenii mai sunt apăsați de biruri grele și havalele de plătit către vistierie. Puțini sunt scutiți de obligațiile fiscale: infirmii, bătrânii și mai ales preoții. De aceea mulți dintre țărani năzuiesc să-și facă feciorii preoți ca să-i scape de sarcinile apăsătoare, așa cum spune unchiul lui Creangă, moș Vasile, venit să-și vadă băiatul la școala de catihelți din Fălticeni: „Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului Hărașc Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta să vă vedeți popi odată! Ș-apoi atunci… ați scăpat și voi deasupra nevoii: bir n-aveți a da, și havalele nu faceți; la mese ședeți în capul cinstei și mâncați tot plăcinte și găini fripte. Iar la urmă vă plătește și dințăritul…”

Și cu acestea am ajuns la unul din cele mai de seamă aspecte critice cuprinse în Amintiri. Resentimentele humuleștenilor față de fețele bisericești sunt numeroase și izvorăsc din rațiuni deosebite. Călugării, pentru răzeșii odată proprietari de pământuri, fac figură de uzurpatori.[…].

De aceea sunt atât de multe în Amintiri vorbele de duh șfichiuitoare privitoare la preoți. Fata din Fîlticenii Vechi pe care o plăcea Nică era mai mult singură acasă fiindcă „tată-său, ca popa, umbla după căpătat”. Apoi Trăznea, citind părerea tatălui său, zice „condacul umple sacul și troparul hambarul”, ca să arate inutilitatea studiilor laice. Iar moș Vasile cel mai sus pomenit, vorbind despre starea preoților, într-adevăr de invidiat, exprimă un deziderat, probabil general: „Bine-ar fi, Doamne iarta-mă, ca fețele bisericești să fie mai altfel!” Și apoi zugrăvește situația de fapt: „Dar,… veți fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă și de pe viu și de pe mort”. Și comparația urmează inevitabilă: „Vedeți cât de bine trăiește Mecetul, fără să muncească din greu ca noi”. Tot lui moș Vasile îi aparține și imaginea apocaliptică, care concentrează toate trăsăturile negative ale clericilor: „Vorba ceea: picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă, și nu-i mai trebuie altceva”.

Spre deosebire de Amintiri din copilărie, Liviu Rebreanu în Ion, nu pune accent pe școală, aici oamenii și copii nu sunt interesați să învețe, ci sunt preocupați de munca câmpului. Chiar dacă există învățător în sat, acesta are rolul de a sfătui oamenii. Deoarece Ion era cuminte și silitor învățătorul Herdelea îl ajută sa urmeze școala din Armadia, fără să plătească prea mult, însă după două luni renunță: „De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul…”.

O altă instituție importantă este biserica, administrată de preotul Belciug, om respectat și iubit de către oamenii din sat. Deși „slab, galben, prăpădit cum era”, este o persoană foarte încăpățânată, având ca scop ridicarea unei noi biserici care să aducă faimă atât lui, cât și întregului sat. El știe cum să-și ducă la bun sfârșit scopul astfel ziua cea mare sosi, toată lumea era pregătită, la îndemnul preotului, oamenii își curățaseră curțile, erau îmbrăcați în haine de sărbătoare, inclusiv vremea era frumoasă: „Cincizeci și doi de preoți, cu episcopul în frunte, slujiră sfințirea. Veșmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan și se cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie. O taină adâncă, copleșitoare și plăcută, frământa toate inimile și mințile.[…]. În sfârșit se sui în amvonul strâmt, pășind anevoie pe treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până în cor. Liniștit își roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe aprinse, ca o făclie uriașă, altarul daurit, fumul alburiu de tămâie șerpuind deasupra mulțimii de oameni care se înghesuiau tăcuți, cu fețele roșii asudate, cu ochii mari ridicați spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine negre, țărani cu cămașa ca zăpada, femei în catrințe pestrițe… Apoi, ca un moșneag obosit de anii vieții și întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri și fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre școală și credință, despre Belciug, despre toate, nemeșteșugit, încheind cu o blagoslovenie simplă, ca o revărsare a unui duh viu. O tăcere lacomă îi înghițea cuvintele, picurându-le în inimile oamenilor ca un balsam atotputernic…”