Creanga

=== 1.Argument ===

Argument

Dificultatile legate de o biografie simpla, fara prea numeroase fapte de existenta, fara multe hatisuri sufletesti si intelectuale, ca aceea a lui Ion Creanga sunt mult mai mari decat cele ale uneia complicate, risipite pe drumuri, unde la fiecare pas se intalnesc noi si neasteptate obstacole, in cazul cand opera cuprinde semnificatii uluitoare, care depasesc viata creatorului ca individ.

Biografia sa se alcatuieste din insiruirea catorva date indeosebi cunoscute. Adaogirea, la acestea, a altora, eventual proaspat descoperite, nu ar mai avea o insemnatate deosebita pentru explicarea scriitorului si a legaturilor lui cu opera. Pentru aceasta opera (intru aprecierea careia judecatile de valoare nu pot fi exprimate decat in superlative absolute), marunta, neinsemnata experienta de viata si cultura a fiului de razesi humulesteni ajuns diacon, invatator si, prin miracolul geniului popular, scriitor, este cu totul nesuficienta. Ea nu explica marele rezervor de intelepciune si arta, etic si estetic pe care-l constituie povestirile, basmele si Amintirile din copilarie. Acestea sunt cristalizari din viata de secole si milenii a colectivitatii careia i-a apartinut scriitorul, exponentul ei de geniu, purtatorul ei de cuvant. Si continutul operei lui Creanga a fost trait si gandit de aceasta colectivitate, si forma in care continutul s-a turnat a fost invatata tot de la ea, prin intermediul rapsodului popular , al carui ucenic supus si admirativ a fost marele humulestean. Un uimitor salt calitativ a facut insa ca seria de transmitatori ai mesajului culturii populare sa se intrerupa cu Ion Creanga, care, printr-o alchimie speciala, a devenit un individual si original creator de literature culta. Dar acest salt calitativ nu poate fi explicat prin cele cateva date ale vietii lui Creanga, ci prin indelungata observatie si cercetare a acumularilor treptate, seculare, ci folcloristilor. Noi credem ca ceea ce putem face e sa incercam stabilirea unui raport cat mai exact intre contributia personala sic ea folclorica in opera lui Creanga. Atentia noastra toata se va indrepta din aceasta pricina asupra operei, destul de neexplorata pana acum in adancimile unde incepe specificitatea ei. Vom indrazni si o patrundere in elementele stilului, abordate pana acum aproape exclusive de lingvisti.

Monografia noastra este aceea a operei lui Ion Creanga. O spunem cu integul simt al raspunderii pentru temeritatea noastra si pentru modestele noastre mijloace de investigatie.

=== 3.Ion Creanga ===

ION CREANGA

(1839-1889)

-viata si activitatea literarã-

Ion Creangã s-a nãscut la 10 iunie 1839 in satul Humulești.

Între 1846-1855 urmeazã școala din Humulești, dupã care invațã la Broșteni, apoi la Tirgu-Neamt si la scoala de catiheti din Falticeni.

Intre 1855-1858 urmeaza seminarul de la Socola „cursul inferior, dupa care se inscrie la Facultatea de Teologie a Universitatii din Iasi, dar nu o frecventeaza.

In 1875 il cunoaste pe Mihaai Eminescu. Devin buni prieteni. Eminescu il introduce la societatea literara „Junimea” si-l ajuta sa debuteze in „Convorbiri literare” (Soacra cu trei nuroi, 1 octombrie 1875), unde va publica pina in 1878 si celelalte povesti.

In 1881-1882 publica primele trei parti din „Amintiri din copilarie”, a patra fiind postuma.

In aceeasi perioada cu Eminescu, Creanga este grav bolnav si se stinge din viata la 31 decembrie 1889.

Opera lui Creanga este epopeea poporului roman. Creanga este Homer al nostru.

(G. Ibraileanu)

Ion Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul literar „Junimea”, in a II jum. a sec.al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti. El a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, valorificind vorbirea omului simplu si ridicind-o la un nivel neegalat pina astazi.

Despre cel mai mare povestitor al romanilor, Ion Creanga, care ii urmeaza lui Ion Neculce, s-a spus ca a intrat in literatura cu un substantial fond sufletesc si intelectual de sorginte populara. In acest sens, G.Calinescu afirma ca, scriitorul moldovean reprezinta „poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune”. „In Creanga traiesc credintele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului”- scria G.Ibraileanu. Izvorul principal al operelor sale este folclorul romanesc.

Ion Creanga creaza o opera extrem de unitara sub raportul continutului si al mijloacelor artistice, o opera care este alcatuita din:

Povesti „ Punguta cu 2 bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-Alb, Capra cu trei iezi, Danila Prepeleac, Fata babei si fata mosneagului, Ivan Turbinca, Povestea unui om lenes, Fat Frumos fiul iepei etc.

Povestiri „ Inul si cinepa, Cinci piini, Mos Ion Roata si Unirea, Mos Ion Roata si Cuza-Voda, Acul si barasul, Prostia omeneasca etc.

Nuvela „ Mos Nichifor Cotcariul

Romanul „ Amintiri din copilarie.

Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului sau prieten M.Eminescu.

In toamna anului 1875 Creanga citeste la „Junimea” povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista „Convorbiri literare”, din octombrie: „Ce fericita achizitie pentru societatea noastra acea figura taraneasca si primitiva a lui Creanga” – exclama Iacob Negruzzi „ redactorul revistei.

Fiind „toba de anecdote”, el avea totdeauna pregatita cite o „corsiva” pentru junimistii care se amuzau copios, hazul lor facind „sa se cutremure peretii”. Risul lui inveselea toata societatea, cind aducea cite o poveste sau novela, sau cite un capitol din Amintirile sale…

„Cu cita placere si haz ascultam sanatoasele produceri ale acestui talent primitiv” noteaza entuziasmat I. Negruzzi, recunoscind in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atractie asupra spiretelor complicate ale scriitorilor vremii.

Plecind de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe culmi nebanuite. Valorificind limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original.

| Titu Maiorescu | Mihai Eminescu | Ion Creanga |

| Ion Luca Caragiale | Ioan Slavici |

Sunt nascut la 1 martie 1837 în satul Humulesti, judetul Neamtului, Plasa de Sus, din parinti români: Stefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulesti si sotia sa Smaranda, nascuta David Creanga, din satul Pipirig, judetul Neamtului…"

Data înscrisa de mâna lui Creanga în Fragment de biografie si acceptata de multi istorici literari e contestata de alti cercetatori, care afirma ca povestitorul s-a nascut, de fapt, la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic: o condica (mitrica) de nou-nascuti din Humulesti, descoperita si publicata de arhivistul iesean Gh. Ungureanu.

În casuta taraneasca din Humulesti, de unde se vad ruinele Cetatii Neamt, în familia lui Stefan si a Smarandei se nasc 8 copii: ION, Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile si Petre. Ultimii trei baieti pier de copii. Ecaterina moare în1893, iar Zahei, Maria si Ileana traiesc pâna în 1919.

1846-1853

Istet si neastâmparat, cum se autodescrie mai apoi în Amintiri din copilarie, Nica urmeaza scoala de pe lânga biserica, avându-l dascal pe "badita Vasile" (Vasile al Iloaiei), cel luat cu arcanul la oaste. Scoala era într-o chilie facuta de sateni, la îndemnul parohului Ion Humulescu. Permanentii vizitatori sositi azi la Humulesti vad nu numai muzeul din casuta, dar si biserica sau drumul spre Ozana, unde se scalda Ionica.

Apoi, cum desprindem din harta alaturata, mama Smaranda îl da în primire tatalui ei David Creanga (bunicul lui Nica). Acesta îl duce, împreuna cu fiul sau mai mic Dumitru, tocmai pe Valea Bistritei, la Brosteni, unde învata cu un profesor, N. Nanu, pâna la episodul hazliu cu râia si caprele Irinucai.

1853-1854

E înscris la Scoala Domneasca de la Tg. Neamt, peste apa Ozanei, unde-l are ca profesor pe parintele Isaia Teodorescu (eroul din Popa Duhu). În scriptele scolii, Nica e înscris: Stefanescu Ion.

1854, toamna

Mama Smaranda doreste sa-l faca preot, fiind înscris la "fabrica de popi": Scoala catihetica din Falticeni, condusa de N. Conta (unchiul filozofului Vasile Conta).

Aici nu mai este Nica a lui Stefan a Petrei, ci Ion Creanga, nume pastrat toata viata.

1855-1858

Desfiintându-se Scoala din Falticeni (caricaturizata copios în Amintiri…), Creanga pleaca la Iasi, prin insistentele mamei, care-l dorea neaparat preot. Ajunge elev la Seminarul teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. Este notat la toate materiile cu "bun", "foarte bun" si "eminent". Sta la internat, care e gratuit. Termina seminarul – cursul inferior.

1859

Moare tatal sau, departe de Humulesti, pe mosia Facauti (mormântul se afla la Prigoreni, lânga Tg. Frumos, localitate legata de Neculce).

Când se fierbe Unirea la Iasi, Creanga e deja iesean convins, desi nu voia sa plece din Humulesti. Apoi va scrie: Mos Ion Roata si Unirea si Mos Ion Roata si Cuza Voda.

Se casatoreste cu Ileana, fata preotului Ioan Grigoriu de la biserica 40 de Sfinti-Iasi. La 26 dec. 1859 e hirotonisit diacon la biserica "Sfânta Treime".

1864-1865

În acest an scolar, este elev stralucit la Scoala preparandala vasiliana de la Trei Ierarhi (director si profesor Titu Maiorescu, mai mic decât C.). Maiorescu îl apreciaza si-l pune învatator la Scoala primara nr. 1 din Iasi. La terminarea scolii preparandale, C. se claseaza pe locul I. La 10 iunie 1865 devine institutor, cu certificat de absolvire. Are 28 de ani, e însurat, are si-un baiat, Constantin (nascut la 19 dec. 1860).

Acum îi moare si mama, Smaranda, bolnava de epilepsie (de aceeasi boala va suferi si Ionica).

1859-1872

Timp de 12 ani e slujitor al altarului (dascal, diacon, la diferite biserici din Iasi). La 10 oct. 1872 este exclus definitiv din cler. Îl parasise nevasta (un diacon n-avea voie sa divorteze), trasese cu pusca în ciorile care murdareau biserica Golia (locuia ca diacon în casa aflata si azi în curtea Goliei) si se tunsese ca un civil. Abia în 1993, dupa 122 de ani, s-a luat post-mortem o hotarâre reparatorie: Creanga a fost reprimit în rândul clerului, ca diacon.

1864-1889

Timp de 25 de ani, Creanga slujeste scoala, fiind un excelent pedagog, chiar daca fusese destituit din învatamânt între 1872-1874. E autorul unui numar de 4 manuale scolare, scoase în colaborare cu alti institutori.

1873

Dupa un proces lung, tribunalul da o decizie de divort si Creanga are câstig de cauza, în procesul cu Ileana, primind copilul în îngrijire. Constantin avea 12 ani si tatal sau grijuliu cauta o casuta potrivita. O gaseste în mahalaua Ticau si se muta în bojdeuca (asa îi spunea povestitorul) de valatuci, acoperita cu dranita. Ca gospodina, o aduce pe Tinca Vartic, o fata-tiitoare, cu care va trai toata viata, fara sa se casatoreasca legitim.

1875

Moment decisiv în viata humulesteanului stabilit în Ticau: îl cunoaste pe Mihail Eminescu, pe atunci revizor scolar la Iasi si Vaslui. Poetul descopera, la o consfatuire a învatatorilor ori la vreun han iesean, harul nemaipomenit de povestitor al lui Creanga. Devin prieteni pentru totdeauna si petrec la vestita crâsma cu hrube Bolta Rece ori la alte hanuri iesene.

E cea mai frumoasa amicitie din istoria literaturii române. Eminescu îl determina sa scrie si-l introduce în cenaclul Junimii. Citeste Soacra cu trei nurori (publicata la 1 oct. 1875 în Convorbiri literare). Autorul de manuale devine, la 36 de ani, scriitor, prin grija marelui prieten, care a locuit o vreme în bojdeuca din Ticau, gustând cu placere sarmalele facute de Tinca. Era în anii 1876-1877, înaintea plecarii fratelui Mihai la Bucuresti.

1875-1883

Sub imboldul poetului, care-i citea si îndrepta manuscrisele, sunt compuse în bojdeuca genialele sale scrieri literare, care încânta toate generatiile de cititori români (ba si straini, prin traduceri).

Acum e timpul capodoperelor povestitorului; acum e si timpul capodoperelor scrise de Eminescu. Destinul vrajit a facut ca în 1883 amândoi sa se îmbolnaveasca si sa nu mai scrie nimic important, dupa acest an. Dupa Soacra cu trei nurori, Creanga publica în Convorbiri literare: Punguta cu doi bani, Danila Prepeleac, Povestea porcului, Mos Nechifor Cotcariul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei si fata mosneagului, Ivan Turbinca, Povestea unui om lenes, Amintiri din copilarie (primele trei parti, a patra fiind postuma), Popa Duhu, Cinci pâni. Scrise tot acum, Mos Ion Roata si Mos Ion Roata si Voda Cuza, apar în alte publicatii.

1883-1889

Exact în aceeasi perioada cu Eminescu, marele nostru povestitor este bolnav si scrie sporadic. Crizele de epilepsie îi aduc o suferinta de sase ani. Când afla, din presa, ca Eminescu e bolnav, îl apuca disperarea. Cade chiar în clasa, înaintea scolarilor, stând mult timp prin concedii medicale. Pentru tratament se duce la Slanic Moldova.

1889, 15 iunie

Creanga afla, tot din ziare, ca la ospiciul dr. Sutu din Capitala s-a stins "fratele Mihai". Plânge ca un copil si murmura tremurând de suspine: Badie Mihai!

Dupa câteva saptamâni, afla ca – la începutul lui august – sarmana Veronica Micle, cea care venea uneori la bojdeuca, s-a otravit cu arsenic la manastirea Varatec.

1889, 31 dec

Copiii pornesc prin Iasi cu uratul. Înveselit, Creanga coboara din Ticau, spre centru. Intra la o franzelarie de pe Strada Lapusneanu, mâncând pofticios gogosi cu dulceata. Împreuna cu prof. Draghici, urca pe Ulita de Sus. Dupa ce beau câte un coniac, amicul îl conduce pâna aproape de bojdeuca. Îsi ureaza "La multi ani". Primeste colindatorii, amintindu-si cum umbla la urat prin Humulestii natali. În noaptea bucuriilor, el îsi da duhul. Aflând vestea, prietenii l-au pus în sicriu. Când sa-l scoata, parca bojdeuca nu-l lasa sa plece la cimitir. Cosciugul – prea mare; usile – prea strâmte. Cum sa iasa? Amicii strica zidul de lut, dintre ferestruicile odaii de curat. Prin spartura este scos sicriu si dus la Eternitatea, unde e înmormântat pe 2 ianuarie 1890.

=== 4.In ordinea aparitiei -caiet ===

In ordinea aparitiei, cea dintai povestire, citita mai intai la Junimea, apoi publicata in Convorbiri literare din 1 octombrie 1875, a fost Soacra cu trei nurori.

Despre motivul batranei femei rele in ipostaza de soacra, Boutiere afirma ca e rar intalnit in afara teritoriului romanesc. El da spre comparatie o varianta armeana a povestirii intitulata ,,Soacra”. Caracterizarile nurorilor sunt substantiale inca de la inceput. Cea dintai ,,nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa”,batrana si urata place feciorului celui mai mare in mod obligator, fiindca place babei atotranduitoare. La fel cea de-a doua, ,,mai in varsta si ceva incrucisata, dar foc de harnica”,e data in dar feciorului mijlociu.Scepusenia nurorilor, care aproape nu mai dormeau de frica soacrei, e ilustrata prin inregistrarea actiunilor de munca sanarsite de cea mai mare care:,, migaia prin casa, acus la strunjit pene, acus pisa malaiul si-l varstura de buc.” Somnul ei e parka acela al unui condamnat la neodihna, desfasurandu-se pe furate:,,intre pene, caiere, fusele cu tort si bucul de malaiu.” Pe acest fundal de prostie si supusenie stapaneste nestingherita soacra, baba cea rea, caracterul principal, spre a carui rotunjire converg toata episoadele. Fiecare din acestea adduce cate o nota noua in complexul caracterologic al personajului central. Inca de la primele paragrafe, se accentueaza avaritia babei care ,, lega paraua cu zece noduri si tremura dupa ban”. Avaritia batranei bogate e dublata de un egoism monstrous, evident in hotararea dea tine pe langa ea pe feciori si nurori pentru binele si huzurul ei.Monologul care statorniceste aceasta horarare introduce un ic satiric in legatura cu moralitatea babei la tinerete:,,Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni si nu le-oi lasa nici un pas a iesi din casa, in lipsa feciorilor mei. Soacra-mea fie-I tarana usoara asa a facut cu mine”… urmeaza amestecul cu totul nepotrivit al babei in viata feciorilor cu prilejiul insuratoriicelui dintai, caruia ea ii gaseste nevasta pe placul ei. Ipocrizia babei transpare din vorba cu camesa de soacra: luandu-se camesa de soacra netaiata la gura, ea voia sa arate lumii modestia si blanda ei rezerva.

Canonul la care e supusa nora dintai adauga la trasaturile de pana atunci ale babei, cruzimea. Aluzire cum il stim, Creanga face sa apara printr-un detaliu apparent neglijabil, lenea. Soacra se suie in pod spre a da de lucru bietei nurori,, si scoboara de acolo un stiubei cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa”,dar care nu fusesera atinse macar de baba. Pe deasupra batrana mai e si violenta: sculandu-se cu noaptea in cap, ea incepe ,,a tranti si-a plesni prin casa “ de necaz ca o gaseste atipita pe mult chinuita nora blajina. Dupa venirea nurorii velei nealese de ea, baba da drumul intregii sale rautati: ,,rodea in nurorii cum rodea cariul in lemn”, orecum si gurii sale rele. Pana si dup ace se produce momentul culminant al povestirii, cu stralucirea babei in bataie, autorul mai adauga o nota noua in contextual caracterului principal, tot printr-o aluzie. Deci, avara, egoista, indiscreta, ipocrita, cruda, lenesa, mincinoasa, rea, murdara, baba e un personaj negative destul de complex, pe care Creanga il individualizeaza excellent printr-un joc hazliude aparente si esente. Infatisarea ei groteasca culmineaza cu imaginea finala, baba in pat, ,,umblata cat o bute”.

Nora cea tanara aleasa de catre sotul ei sin u de catre soacra reprezinta in jocul de forte aflate in lupta in aceasta povestire, fermentul razvratirii impotriva grotestii tiranii a babei. Tanara femeie nu sufera nedreptatea , neegalitatea de tratament a oamenilor. Apoi ea descopera minciuna despre ochiul neadormit, prin vizita nascocita a parintilor ei. Ca tuturor personajelor lui Creanga si ei ii plac petrecerile, viata larga, generoasa, oaspetele si cantecele.

Aparent in gura nurorii sugubete si elemental care va fi mult dezvoltat mai tarziu in arta satirica a lui Creanga, folosirea stilului profesiei in momente profane foarte marcate. O enumerare in termini ,,tehnici” apare in momentele ultime ale babei, cand nurorile, pentru a-I grabi sfarsitul pomenesc de toate cele necesare inmormantarii si despre credintele legate de moarte: ,,starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana mortului, despre gainileori oaia de dat peste groapa…” Nurorile sperie pe baba cu strigoi si ,,nazdravanii infioratoare”, mai tarziu nora tanara explica barbatilor nenorocirea care a lovit-o pe soacra prin interventia ielelor,, ielele i-au luat gura si picioarele”. Sigur ca aici toate aceste mostre de literature satirica sunt inca palide, ca si limba scriitorului, de altfel nedesfasurata inc ape multiplele register si indrazneli.

Aceasta poveste trecuta de Boutiere in randul povestirilor fantastice este in realitate o poveste realista intemeiata pe o satira a caracterelor omenesti, sustinuta cu mijloacele caracteristice ale artei lui Creanga.

Capra cu trei iezi a fost publicata in Convorbiri literare din 1 decembrie 1875. Povestea – fibula la Creanga n-a facut cum s-a mai spus decat sa puna masti pe caractere omenesti. Lupul forta malefica, oarba, rastoarna legile bunei coexistentei si a solidaritatii intre animale, mancand doi din iezii caprei. Aceasta se va razbuna la fel de crud eliminand din societatea fiintelor pasnice elemental negative, daunator, care turbura bunul trai si viata de munca a celor din jur. Lupul e emparazit al satului parka, nu numai lenes , dar si profitor sip e deasupra si crud. Pedepsirea lui se cere sub raport etic, la fel de imperios ca si aceea a lenesului. Estetic, procedeele se inscriu in aceeasi arie satirica. Lupul e plin de toate viciile morale: indiscretia, simularea, disimularea, cruzimea, ipocrizia, delatiunea insinuate (la adresa lui nenea Martiu), lacomia. Greoi si matahalos, el e pus mereu in situatii grotesti. Mai intai asculta la usa(,,tragea cu urechea la paretele din dosul casei”), vorbeste subtire cum nu se potriveste finite lui, ,, se indoaie de sale cam greu”, asezandu-se pe chersiu si produce un zgomot ciudat, pe care Creanga il exprima foarte echivoc si amuzant intr-o formula cu asonanta (,,ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat”).

Dar episodul cel mai realizat artistic ni se pare a fi cel al dialogului dintre capra si lup in padure, cand capra il pofteste pe lup la praznic.

Dialogul manuit de Creanga dezvaluie un personaj cel putin la fel de bine facut si de complex ca in ,, Roman de Renart”, in ceea ce priveste ipocrizia si disimularea:

,,Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.

– Doamne, cumatre, Doamne, zise capra suspinand, de ce ti-i mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte.
– Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si dumneata atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
– Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi da, cumatra, se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
– Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?…Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la dumneata pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca l-am intalnit odata in zmeuris si mi-a spus ca dac-ai vrea dumneata sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra.”

Simularea participarii la durerea caprei, atribuirea gustului pentru iezi fragezi lui Dumnezeu, aerul intelept, vorbirea in talcuri din scriptura sunt remarcabile.

Tot groteasca e si scena cu asezatul greoiului luppe ,,scanesul de ceara” si cu inghititul ,,halpare al sarmalelor nemestecate, producand onomatopeiucul zgomot ,,gogalt, gogalt, gogalt”. E curios ca Boutiere care observa foarte exact capacitatea realista a lui Creanga de a ,, fixa in putine cuvinte un gests au o atitudine”, da printer altele , ascunderea iedului mezin in horn, apreciaza portretul caprei considerandu-l ,, cel mai desavarsit si nu pomeneste nimic despre lup.

E adevarat ca sub specia stulului serios investigatiapsihologica a caprei e destul de completa si interesanta , dar nu in stilul serios sta taria lui Creanga, ci in cel comic. Si sub acest raport lupul ca toate personajele negative grotesti, este mult superior caprei din punct de vedere estetic. Capra e interesanta mai ales in prezentarea ei intr-un asa-zis portret foarte caracteristic la Creanga. Nu e un portret fizic; acesta lipseste intotdeauna din prezentarea personajului pozitiv, ci este o insusire de actiune cu gusturile tipice: ,,si asa-zicand, pune poalele in brau, isi sufleca manecile, atata focul si p-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face papa cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaioase, ca sa arda focul mocnit. Dupa asta, asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarna si peste tarna asterne o rogojina. Apoi face un scaun de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fiarba si se duce prin padure.”

Dialogul suspenda destul de des naratiunea in aceasta poveste , incepand seria marilor lui desfasurari. Aci vorbesc intre ei iezii, apoi iedul si capra indelung cu zicale si aluzii, pe urma capra si lupul venind prin padure, in sfarsit capra cu lupul aflat in groapa de jeratic.

Formula finala luata ca atare din basmul popular, ne face sa reintram intr-o lume din care iesisem prin procedeele artei realiste a lui Creanga, Punguta cu doi bani a fost publicata in ,,Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1876. Apologul se deosebesc de prototipul lui popular mai ales prin credibilitatea cu privire la coexistenta personajelor animale si umane. Timbrul lui Creanga iesit din atitudinea lui joculara, din sinteza ,,zicerii” sale, se simte chiar in ciuda unor oarecari stereotipii de expresie.De pilda ,,Cucosul vazand aceasta mare primejdie”, ,,boierul vazand aceasta “, ,,cucosul cum vede si asta mare nedreptate”, ,,boierul cand mai vede si asta dracovenie”, ,, mosneagul vazand aceste mari bogatii” etc.

Aceste repetari prea numeroase sunt compensate de determinari amuzante facute cu elemente de lexic familiar, alese cu o pricepere de mare autor comic. Mosneagul e ,, pofticios si hapsan” (si atragem atentia pentru a sublinia mereu mestesugul, constiinta scriitoreasca a lui Creanga. Atent la muzicalitatea, la cadentele si caderile sintagemelor sale, scriitorul a schimbat ordinea determinantilor obtinand un efect mult superior in sonoritatea comica.

Baba ,,zgarcita si nebuna” e la fel de rea ca orice baba din opera lui Creanga ca ,,barca” de la bucataria boierului. Aceasta ,,s-a indracit de ciuda” vazand ispravile cocosului, celeilalte ,,ii sclipeau… ochii in cap si plesnea de ciuda”. Ca si babele, bocirul ,,crapa de ciuda”.

Toti profitorii si raii sunt invinsi de cocos care face ispravi ca un adevarat personaj nazdravan, ajungand si el la niste dimensiuni fabuloase la un moment dat, incat are un pantece ,,cat un munte” si ,,asezandu-se in dreptul soarelui, intuneca de tot casa boierului”.

,,Bezmetic”, ,,dandanaie” , ,, bleanda”, ,,gabuieste” completeaza lexical characteristic al povestii acesteia, cu atata semnificatii maral sociala.Cu ,,Danila Prepeleac” publicata in ,,Convorbiri literare” din 1 martie 1876, intram in seria povestilor cu draci, pe care Creanga le trateaza cu o vadita predilectie.

In vechile legende ebraice, povestea cu draci a cunoscut o mare dezvoltare pe doua cai. Ina din ele ducea spre viziunea crestina a pacatului luciferic pentru dobandirea puterii si a cunostiintei. Legenda doctorului Faust este cu toate variantele ei ilustrarea acestei cai de dezvoltare a povestirii cu draci. Cealalta cale duce spre o viziune alta decat cea crestina propriu-zisa, clasica. Aici e vorba de pacaleala dracului care inceteaza dea mai fi adversarul atat de temut al sufletului omenesc si devine un biet prostanac usor inselat de istetimea taranului.

Acest tip de poveste este foarte raspandit la noi, L. Saineanu in Basmele romane (Buc., 1895) da nu mai putin de noua variante de pe teritoriul romanesc, in vreme ce cel de mai sus e destul de rar intalnit , satisface in cea mai inalta masura constiinta superioritatii umane. Dracii sunt la Creanga niste finite bicisnice si amarate, de aceea ii poate invinge si prostul prostilor, Danila Prepeleac.

Nu e de loc intamplatoate reuniunea celor doua tipuri de poveste , care a fost atat de discutata de catre comentatori. Boutiere isi exprima convingerea ca reuniunea celor doua tipuri contradictorii de poveste e rezultatul ,,unei evidente contaminari”, desi ,,sudura celor doua parti nu e de loc simtita.

Criticul francez conchide ca nu Creanga este autorul prim al contaminarii, care poate fi chiar foarte veche in folclor, deoarece temele populare imprumutate de el sunt aproape intotdeauna simple.

Al.Dima in micul sau studiu ,,Baza folclorica a povestirii lui Creanga”: Danila Prepeleac ,demonstreaza convingator in basmul Ivanco, fiul ursului existenta contaminarii chiar in povestile populare.

Ceea ce ne intereseaza pe noi insa este faptul ca lui Creanga i-a slujit de minune aceasta reunire de tipuri de poveste diferite pentru punerea in valoare a eroului.

Boutiere a observat de altfel tranzatia foarte mestesugita dintre cele doua tipuri de poveste din Danila Prepeleac si care face sa ramana invizibila sudura dintre ele. Dispretuit de lume, de avutul sau frate si de sotia acestuia pentru lipsa lui de inteligenta practica, Danila era socotit de toti: ,,un lenes, nechibit la minte si nechibzuit la trebi”, un om ,,nesocotit”, ,,caruia-i mancau cainii din traista si toate trebile cate le facea , le face ape dos”.

Treburile lui sunt anapoda facuta ca si hotararile pe care le ia si mai ales ca si vorbele pe care le spune.

Din talcurile lui Danila intelegem adevarata lui structura, fiindca vorba lui in dodii este sugerata de Creanga in zicale, in moduri de exprimarefundate pe paradoxuri.

Dupa ce se procopseste cu carul, Danila mediteaza adanc asupra targului pe care l-a facut: ,, — Mă!… asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruță… Ba e Prepeleac, ba nu-i el…”

La fel de autocritic se exprima fata de sine Danila si cu prilejul dobandirii pungii, cand ,,o sucește, o învârtește ș-apoi zice: Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!” ca si in raspunsul moderat dat fratelui sau, care-l mustra c-a zabovit la targ: Apoi da, badita, m-am pornit cu graba si m-am intalnit cu zabava”. Constiinta prostiilor pe care le face staruie in Danila, spre deosebire de majoritatea personajelor folclorice din alte povestiri cu aceeasi tema, care sunt foarte fericite de schimburile realizate.

Tot in ,,dodii” e si vorba lui Danila atunci cand sfarma carul si boii fratelui sau: ,, "Na! că făcui pacostea și fraține-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut?… Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă”. Si desfacutul ca solutie se plaseaza tot pe linia absurdului, Danila vrand sa ia pe deasupra de la frate-sau si iapa. Si toate sunt spuse cu un aer mucalit, care te face sa te indoiesti de prostia personajului.

Iata de pilda un comentar specific in legatura cu luatul iepei: ,,Iapa! Las' pe Dănilă, că știe el unde-a duce-o: să-și ia iertăciune de la boi și ziua bună de la car”. Sau altul in legatura cu plesnitul ochiului dupa blestemul dracului: ,, Saracul Prepeleac! Se vede ca i-a fost scris tot el sa rasplateasca si pacatele iepei fratine-su, ale caprei, ale gascanului logodit si ale boilor ucisi in padure. Pesemne blastamul gastelor vaduvite l-au ajuns, sarmanul!” Cu acestea Creanga intra in modalitatea lui stilistica favorite, facetioasa, cu aplicatii ale stilului profesiei clericale la viata animalelor (iertaciune, pacate, blesteme) sip e care o desfasoara numai in legatura cu anumite personaje comice. Danila se numara si el printer acestea, fiindca da dovada ca-i place o sotie bine facuta. Nu suntem de accord cu punctual de vedere prea exclusiv de care s-a dat dovada cand s-a considerat ca intelepciunea nou castigate a lui Prepeleac se datoreste doar avutiei lui recent castigate.

Creanga insusi spune mai departe cu alt prilej al intrecerii, tot referindu-se la agerimea mintala a lui Prepeleac: ,,Nevoia invata pe caraus”.

Natura bivalenta a personajului se potriveste artei satirice:,,Dracul, neavand ce-i face, hustiuluc in caz si da de stire lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu naravul dracului”.

Povestea porcului a aparut in ,,Convorbiri literare” din 1 iunie 1876. Mai putin realizata estetic, povestirea nu are prea multa originalitate, din cauza substantei originare.

Fat-Frumos preschimbat in porc prin stiinta unei vrajitoare e gasit in aceasta stare de niste batrani fara copii, care-l ingrijesc, socotindu-l chiar feciorul lor.

Imparatul locului dand sfoara in tara ca va marita pe fiica sa dupa cel ce va izbuti sa faca un pod de aur pardosit cu pietre scumpe de la casa sa si pana la palat, porcul se ofera sa indeplineasca aceasta conditie. El reuseste si capata de sotie pe fiica imparatului cu care va trai fericit pan ace ea, ascultand de povata maica-si arunca intr-o noapte pielea de porc in foc pe care Fat-Frumos o lepada la culcare.

Pedeapsa ei va fi despartirea de sot .Toate peripetiile fetei de imparat pornita in cautarea sotului ei, intalnirile cu Sfanta Miercuri , Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, folosirea darurilor primate de la acestea in scopul captarii bunavointei acelei hasei, care ingrijea palatal lui Fat-Frumos, si intreg finalul intalnirii sunt povestite correct si placut, dar cu foarte putina specificitate a stilului lui Creanga.

Dialogurile dintre baba si mos asezoneaza cu argumentul lor pitoresc, classic crengist inceputul povestirii.

Purcelul adduce o nota de pictura realista, animaliera prin inregistrarea exacta de catre scriitor, dotat cu observatia detaliilor caracteristice , a miscarilor specifice.

Baba ingrijitoarea palatului lui Fat-Frumos e destul de bine sugerata prin determinari variate si multiple, care urmaresc sa-i dea o nuanta accentuat groteasca.

Ea ,,era vispea care inalbise pe dracul… o vrajitoare strasnica care inchega apa si care stia toate dracariile de pe lume”; apoi e succesiv numita ,,harca”, ,,talpa iadului”, ,,stirba-baba-cloanta”, ,,babornita”, care o arata pe baba asa cum e infatisata mereu in opera lui Creanga.

Intalnim apoi acea specie caracteristica a portretului in miscare cu prilejul imbaierii purcelului de catre baba cumsecade, mama lui adoptive. Femeia e surprinsa intr-o actiune foarte familiara tarancilor cu copii, actiune descompusa in gesturile ei componente: ,, Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare și, fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală”.

Un echivoc, doua mai argumenteaza desfasurarea altfel conventionala a actiunii, ca de pilda: ,,Dupa ce umbla ea, nu se mananca!”Eroul si nefericita lui sotie nu sunt vazuti si nici auziti. El e infinit mai realizat in ipostaza de porc din punct de vedere al detaliului sugestiv, al contumului realist. Iar ea e interesanta foar pentru ca ilustreaza felul in care Creanga trateaza personajele de viata imparateasca, adica taraneste. Ajunsa la casa porcului destinat a-i fi sot, ea se supune ca o femeie simpla: ,, si s-a si apucat de gospodarie!” Interesanta de mentionat pentru mentalitatea laica a lui Creanga este imaneanta sfintilor.

Tanara nevasta e mirata ca intalneste pe Sfanta Miercuri pe lumea aceasta.

Un moment mai deosebit il constituie si o scurta prezentare a unei faune fabuloase intalnita tot de fata de imparat in dureroasele ei peregrinari: ,,…au trecut peste nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de ingrozitoare in care fojgaiau balauri, aspide veninoase, vidre cu cate douazeci si patru de capete si alte multime nenumarata de ganganii si jiganii inspaimantatoare, care stateau cu gurile cascade, numai si numai sa-i inghita; despre a carora lacomie, viclenie si rautate nu-I cu putinta sa povesteasca limba omeneasca”.

Valorile morale legate de animale amintesc de traditiile populare ramase din vechile bestiarii. Daca Creanga ar fi povestit in felul acesta toate operele sale inspirate din teme folclorice, el ar fi putut sa fie pus intr-adevar in randul prelucratorilor de folclor talentati, dar obisnuiti ca Perrault sau fratii Grimm.

Din fericire cu Povestea lui Stan Patitul scriitorul reintra in registrul sau preferat, jocular, unde se regaseste pe sine cu toate particularitatile artei sale. Povestea a fost publicata in revista ,,Convorbiri literare” la 1 aprilie 1877.

Dupa Boutiere, tema din ,,Povestea lui Stan Patitul” e reprezentata in Romania decat prin povestea lui Creanga.
Stith Thompson arata ca in aceste povesti destul de putine, inteligenta diavolului e pusa in valoare, sin u prostia sau reauavointa din celalalt tip de poveste cu draci.

Oricare ar fi fost prototipul pe care-l va fi cunoscut sau il va fi urmat Creanga, realizarea estetica in ,,Povestea lui Stan Patitul”este remarcabila. Mai intai intalnirea episoadelor e facuta perfect logic in unitary. Naratiunea debuteaza cu o biografie a eroului facuta in termini destul de generali, pana la varsta de treizeci de ani, pentru punerea accentului pe starea lui de burlac. Comentariile in doi peri asupra burlaciei si insuratorii culmineaza cu o zicala: ,,pana la 20 de ani se insoara cineva singur de la 20-25 il insoara altii; de la 25-30 il insoara o baba, iar de la 30 de ani inaintea numa dracu-i vine de hac”. De aici atentia se fixeaza asupra interventiei dracului, resimtita ca iminenta, din momentul in care scriitorul spune: ,, Si asa, de la o vreme, sib abele si prietenii, lehametiudu-se , le-au dat in burduful fracului si l-au lasat pe seama lui, sa faca de-acum inainte cea sti el cu dansul…”

Superioritatea calitatii de om in cadrul conceptiei lui Creanga se stravede si aici in realizarea personajului Chirica. In ipostaza de drac el era destul de stangaci. Trimis in padure de Scaraoschi dracul nu izbuteste sa faca nimic ,,ca pe unde se ducea, tot in gol umbla”. Pornind pe urmele lui Stan, spre locul unde acesta incarcase lemnele, ,, gaseste numai locul, pentru ca flacaul… de mult iesise din padure si se dusese in treaba lui.” Imaginea dracului furios si nemancat e groteasca; el ,,crasca din masele si crapa de ciuda”, ,,era buimac de cap si hamesit de foame” ii ,,chiortaiau matele de foame”. In fata stapanului sau Scaraoschi, dracusorul ,,raspunde rusinat si tremurand cu varga de frica” de neimplinirea misiunilor sale. Iar apelativul adresat de Scaraoschi: ,,zgarcitoare uracioasa” il intregeste fonetic in aceasta faza. Chirica, dracul cu infatisare de am arata cu totul altfel. El e, adevarat, foarte mic de statura asa incat pare un baietan de vreo opt ani, desi are treisprezece. Chirica il uimeste pe Stan cu dibacia raspunsurile sale, e ,,linistit si harnic la treburile lui”, indemanatec la orice mestesug, de la tamplarie la muncile agricole si la chirurgie, si mai ales e intelept, obiectiv si efficient in toate situatiile.

Stan Patitul este din nou un personaj hatru,in dodii. HArnic, active si intelept, ,,Stan era om tacut in felul sau , dar sic and da cate o vorba dintr-insul, vorba era vorba, la locul ei sin u-l putea rapune te mieri cine”. Tacut va fi Stan, fortat de imprejurimile burlaciei, dar nu in intalnirile cu semenii sai. Dialogul foarte lung cu Chirica la angajarea acestuia denota o foarte mare pofta de vorba si o mare pricepere in modalitatile debitului. Inflexiunile vocii lui Stan se aud cum doar acelea ale lui mos Nechifor Cotcarul, numeroase variante cu valente multiple. De pilda Stan il intreaba pe Chirica: ,,Mai parpalacule, nu cumva esti botezat de Sfantul Chirica Schiopu care tine dracii de par?” sau exclama admirativ: ,,Al dracului baiet! Parca este cel de pe comoara, mai,de stii toate cele”. Cand dracusorul ii vorbeste despre pretentiile lui modeste de angajare si mai ales ii arunca in doi peri aluzia la alegerea finala, Stan raspunde: ,,Ce fel de vorba-i asta? Poate ca tu ii barani atunci sa-mi iei sufletul din mine, ori mai stiu eu ce dracul t-a veni ii cap sa cei?”, totusi atras de inteligenta lui Chirica il angajeaza. De acum incolo urmeaza imbogatirea lui Stan in etape, dintre care cea cu seceratul prea intinselorlanuri boieresti. Thompson afirma ca motivul cu dracul care secera este limitat exclusive la statele Baltice.

Si in sfarsit de ajunge si la insuratoare , conform premisei exprimate in zicala de mai sus o va realize tot dracul. Lipsa de experienta si ispita farmecului feminin il fac pe stan sa aleaga gresit la primele incercari de care e deconsiliat de Chirica. Cea de-a treia ratificatade drac, il duce in cele din urma pe Stan la casatorie. Dar vrand sa scoata si din aceasta femeie cea mai buna, coasta de drac, pentru binele stapanului sau, Chirica pune la cale incercarea virtutii sotiei lui Stan, dup ace aceasta a nascut primul ei copil. Stiind pretul virtutii femeiesti Chirica merge sa-l convinga pe Stan de adevarul spuselor slugii sale precum si de necesitatea operatiei finale care sa-l puna in posesia unei femei desavarsite. Usuratatea femeii care cade repede in cursa si ticalosia babei care o ispiteste facand-o ,,sa se alunece cu mintea” sunt dovedite pe deplin. Aducerea babei in sac de catre nevasta lui Stan este explicate de aceasta prin teama ei de Chirica, al carui soroc se implineste tocmai atunci. Dupa plecarea lui lucrurile se vor aseza altfel.Operatia scoaterii coastei celei de drac are loc cu instrumente de fier: ciocan, dalta, cleste cu care Chirica lucreaza fara gres. El saruta mana lui Stan ca o sluga credincioasa sa-i marturiseste adevarata sa natura, precum si motivele pentru care l-a slujit. Acum abia se dezvaluie aluzia voalata a lui Scaraoschi la putrezirea capatailor de la talpa iadului. Cand Chirica pleaca ia sacul in care era ascunsa baba pentru a o pune sa sprijine intreaga constructie a infernului. Chirica a lucrat ca un restaurator al dreptatii, asa incat toata lumea e multumita. Stan are o nevasta buna si avere, destula, baba si-a gasit locul cel mai potrivit sub talpa iadului, iar Chirica se desfata in sanul imparatului sau.

Orientarea satirica a intregii povesti este evidenta. Literatura populara e plina de aluzii, de strigaturi, de moave cu privire la cusurile femeilor lenese, murdare, curioase. Aici sotia usurateca nu rezista probei, de aceea este supusa unui tratament eroic, exprimat in scoaterea coastei de drac. Soacra lui Chirica si a babei sunt supuse cu un ton foarte diferit, descriminand de ton insasi provocand hazul cititorului. Cel dintai ne informeaza Creanga plin de placere, ,,se desfata in sanul lui Scaraoschi” iar ,,codosca de baba gemea sub talpa iadului”, zice autorul cu o satisfactie rautacioasa. Valorile stilistice insesi pun in valoare intentia moralizatoare a acestei bucati satirice.

Fata babei si fata mosneagului a aparut mai intai in ,,Convorbiri litarare” la 1 septembrie 1877. Povestea este o naratiune pe o tema clasica: fata buna oropsita de mastera. Ca toate personajele positive la Creanga fata mosneagului e plina de calitati si ilustreaza pe de-a-ntregul etica populara, fiind active, modesta si recunoscatoare.

Lucrand fara intrerupere si acasa si atunci cand e aruncata pe drumuri: ea seduce dupa gateji prin padure, ea cu baietul in spate la moara, ea toarce, apoi grijeste animalele, curata pomii de omizi, lipeste cuptorul si fantana si gateste. De aceea ea va fi rasplatita fabulos cu herghelii, cirezi si turme de catre Sfanta Suminica, pe care o slujit-o multumitor. Tonul moralizator al povestii se mentine egal pe tot parcursul desfasurarii ei, de aprobare pentru eroina si dezaprobare violenta pentru personajele negative. Scriitorul recurge mereu la caracterizari si situatii antiletice: ,,fata babei era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima” in vreme cea mosneagului era ,,frumoasa , harnica , ascultatoare si buna la inima”. In legatura cu dezaprobarea scriitorului

=== 5.Concluzii ===

Concluzii

Din toate cele spuse pan aci, reiese cate ceva despre profil creator specific al scriitorului, ca asertiunea originalitatii si a unicitatii operei lui Creanga s-a putut sustine. Ceea ce am dorit a fost sa indepartez pentru totdeauna din mintea criticilor si istoricilor literari, cat si a marelui public de cititori, ideea unui Creanga culegatori de folclor, simplu povestitor popular.

Creanga nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de arta originala. Personalitatea lui artistica a fost, in primul rand, atat de puternica, incat a dat mostenire unui stil cu o pecete neidoielnica a originalitatii si unicitatii. Niciodata n-o sa putem vorbi, cu toata bunavointa, despre stilul lui Petre Ispirescu, desi acesta a fost unul din cei mai talentai povestitori romani de folclor.Dar stilul lui Creanga este unic, izbitor, particular,alcatuind un univers intreg, inchis, inimitabilal operei scriitorului, ca stilul lui Eminescu si Caragiale.

Nu numai prin lexic, topica si pecificitati morfologice si sintactice se afirma stilul acesta ( si asta uita toti scriitorii care incearca sa-i adopte maniera ,crezind ca e vorba doar de o mainera). Un timbru stilistic nou, neobisnuit, nerepetabil, da intr-adevar masura aparitiei unui mare scriitor, dar acest timbru nu se datoreste numai stilului. Aceasta eraore, formalista in temeiurile ei, se comite uneori de cercetatori care nu fac o legatura organica intre elementele fondului si ale formei, intre conceptie , viziune, atitudine oglindite in idei si starile affective care coloreaza faptele, pe de o parte, si expresia verbala a acestora pe de alta.

Prima trasatura constitutive a realismului lui Creanga sta in inrudirea viziunii despre unic a scriitorului cu cea populara, care afirma cu putere existenta materiala a lumii si crede in ea cum crede in marea forta vitala si in bucuriile simturilor care o exteriorizeaza.

O alta componenta a realismului sau este aceea satirica.Talent satiric prin excelenta, Creanga vede cusururile acestei lumi in care traieste , cusururi ale societatii si ale oamenilor, si le proiecteaza pe fundalul operei sale, cu dimensiuni marite, delectandu-se in exagerarea constienta, invatata la scoala povestitorului popular, obisnuit sa se incadreze cu usurinta in mitic si fabulos.

Calitatea rasului lui Creanga da tonalitatea operei sale, deschisa , joviala, plina de un spirit jucaus, nu amara ca aceea a lui Swift sau Juvenal. Scriitorul nostru e un hatru si un vorbaret neobosit, cel dintai, al operei sale. De aceea formula lui artistica e atat de subiectiva, de aceea el e present pretutindeni in povestire. Oralitatea stilului invatata de la povestitorul popular I se potriveste din aceasta pricina ca o manusa. Creatorul acesta de formatie populara are insa o constiinta artistica exceptionala, in care lucreaza geniul sau individual. Neinformat cum e cu privire la arta culta, dar plin de resursele infinite ale folclorului, Creanga aduce un stil puternic , facut, in sensul unificarii lui prin subordonarea varietatii mijloacelor de expresie catorva dominante.Astfel, realismul sau se implinete prin integrarea viziunii critic satirice in formele cele mai caracteristice ale artei comite, satirice. Personajele comite, hatre sau grotesti sunt individualizate remarcabil prin gesture, actiuni, detalii fizice sau fizionomice ingrosate. Imprejurarile sunt narate cu mare forta comica, sunt definite prin referirea la antecedente, prin structura gradata a desfasurarii lor, prin aluzii la nenumarate fapte colaterale care le leaga si le incadreaza in contextual operei. Interioare, obiecte sugerate prin enumerari sau descrieri foarte concise complenteaza ambianta acestui univers in care se reediteaza lumea satului romanesc, univers atat de convingator, incat pana si pesonajele fabulei si ale mitului isi gasesc locul in el, intr-o perfecta unitate de infatisare. Operei i se da astfel o fizionomie cat mai veridica, mai verosimila , fictiunea devenind, prin selectare si organizare, la fel de bogata ca viata pe care o reproduce in planul artei.

Si auditiv stiulu oral, realist a lui Creanga fixeaza , reproduce lumea lui, a satului moldovensc, cu inflexiunile multiple ale mirarii, ambiguitatii, certurilor, a vorbei multe si hazlii, totul realizat cu pastrarea particularitatii lexicale si fonetice ale regiunii, dar numai in aparenta , fiindca transcrierea exacta a graiului moldovenesc, fara geniul selectarii realiste in slujba necesitatilor ideii centrale, ar fi dus la o simpla copie de limbaj, naturalista.Intentia prima satirica a operei dusa pana la capat, pana la comical fonetic, face sa se intregeasca imaginea artistica, sa se desavarseasca fuziunea fondului operei cu forma ei rara, unica.

De aceea niciodata un text oarecare de literatura populara , povestit chiar de cel mai inzestrat narator, nu va cunoaste stralucirea si perfectiunea tratarii realiste a unui fragment din opera lui Creanga, nu va sugera cu atata plenitudine viata.

Un basm popular, Dragan Cenusa, e inrudit cu Harap Alb printr-o serie intreaga de motive, prin nevrednicia fratilor mai mari si prin vitejia celui mai mic, care savarseste o serie intreaga de fapte positive. Printre altele, aflam motivul intanirii si asocierii eroului cu personaje nazdravane, investite cu attribute miraculoase si chiar unele din ele purtand numele personajelor lui Creanga: Ochila, Vantul, Pusca-tantar (care e o replica a lui Pasari-Lati-Lungila), Stramba-Lemne, Setila. Nu putem da fragmentul de basm in extensor, dar iata bunaoara pe Ochila, caruia, Dragan, i se adreseaza:

,,- Mai omule, si fast u aisi? T-o pui urechea la pamant si iar o iei?

-Ha! Ia ascult cum creste ovasu.

-Da tu sini iesti?

-Io – zici – sint Okila!

-Si tu auz cum creste ovasu?

-Aud!

-Da bini – zici – ci faci cu uok’iu ista d’inapoi?

-Ha! Cu doi uoki dorm, si cu unu mah uit! Si io vad si pi lumea asta , si pi celanta lumi.

– Si ce vezi tu?

– Ci vad ? Vad tat ci vrai pi lumea asta. Vad duminica cum marg oamnenii – zici – la biserica, cum iesa diavolul inaint’ea lor, si li-ndeamna sa sa bage-n crisma, si beu, s-apoi d’e-acolo sa-mbata , sa prind la bataii, sa taii cu cutitili, sa omoara”…

Ochila, ne amintim, personaj hatru la Creanga, ciclop urias cu un singur ochi in frunte, care-i dadea o infatisare mitica verosimila, are aci, in mod inutil, trei ochi, doi in fata si unu la spate. Ni se va spune ca Creanga insusi a dat trei ochi unui personaj al sau, soacrei; dar in ce imprejurari nimerite, in care isi aveau functional justificarea, si cu cate implicatii echivoce!

Iar formidabila viziune a lui Ochila, a lumii intoarse pe dos, motiv foarte raspandit in literatura evului mediu, apestec incantator de realitate si farsa, a disparut. In locul ei in basmul popular gasim o palida imagine a ceea ce vede personajul investit cu atotvederea, scena cu intentie accentuat moralizatoare,dar literar slaba. La fel a disparut infatisarea de ganganie fabuloasa a lui Pasari-Lati-Lungila, devenit Pusca-tantar, ca si grotesca, impresionanta aratare a lui Gerila, devenit mosneagul invartit de douasprezece ori pe langa foc.

Scena din casa de arama e in basmul popular redusa la un minimum de elemente. Cearta personajelor fabuloase , pasaj satiric, facetios, de o mare forta comica la Creanga, lipseste , desigur, cum nu putea fi nici scena incantatoare, petrecuta in jurul casei inghetate pe care se straduia sa o dezghete o multime de oameni cu cazmale ascutite. Detaliul semnificativ, unul din elementele constitutive ale realismului, acela care delimiteaza si intregeste personajul sau imprejurarea, nu are nici pe departe in basmul popular rolul pe care il joaca in opera lui Creanga.

Dialogul e viu si firesc in mostra populara, fara indoiala, basmul fiind debitat in intregime dupa canoanele oralitatii. Dar e conventional, cu cuvintele alaturate intamplator sau chiar uneori stereotip. Fluxul acela exceptional al naratiei lui Creanga, bogatia si stralucirea rara a lexicului, siguranta structurilor sintactice sunt marca creatiei originale, in care selectarea si organizarea materialului de limba, ca si a aceluia de imagini face sa prinda viata fictiunea, sa se alcatuiasca un univers, o lume care sa reproduca pe planul acesta al fictiunii bogatia vietii. Intr-adevar, lectura atenta, neprevenita a textului popular te duce la concluzia unei remarcabile abundente a fanteziei plastice creatoare si a unei deosebit de sugestive folosiri a fictiunilor la Creanga. Observatia se poate sustine prin cutarea altor exemple de basme, de prototipuri populare, Un basm intitulat Cu Catana reediteaza pe Ivan Turbinca in liniile generale de povestiri. Eroul nu e aproape de loc individualizat, iar materialul naratiei e expus fara gradatie, fara grija compunerii, care vadeste pe artist.

Iata scena cand eroul, ,,batranu” , scoate dracii din traista in fata imparatului:

,,No, amu zice:

– Mai! Sa va mai scarpin o leaca! – zice.

S-apuca batranu:

– No,darje, mai darjesti-o leaca! – ice.

Iar s-o apuca darja si i-o darjit pe draci, cu bota ace i-o batut. No, I bine!

– Hai, darje-napoi!

O lua straita si i-o scuturat, s-o iesi dracii si s-o dus.”

Farmecul povestirii sta in concizia ei, in umorul subiacent, in repetitiile acelea naïve. Dar acum iata fragmentul din Ivan Turbinca cu desfasurarea scenei echivalente.

,,In vorbele aceste, numai iaca ce se infatoseaza si Ivan inaintea baierului, cu turbinca plina de draci, care se zbateau ca pestii in varsa.

– Iaca, gospodin, cu cine m-am vanjolit toata noaptea…dar incaltea t-am curatit si eu casa de draci si vi-I aduc poclon des-dimineata. Poronceste sa-mi aduca niste palce, ca am sa-I bat la stroi, sa pomeneasca ei cat or trai ca au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu…

În sfârșit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia și le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum își știa meșteșugul. Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu șagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cât poate să încapă mâna, și luând câte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată.

– N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. Iară oamenii ce priveau și mai ales băieții leșinau de râs.

Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș, de cele moschicești, de-i fuge sufletul.

– Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi! Să te înveți tu de altădată a mai bântui oamenii. Sărsăilă spurcat ce ești! Și apoi, dându-i drumul, "na!" fuge și Scaraoschi după ceilalți, ca tăunul cu paiul in …”

Ceea ce in mostra populara se shita abia ca o actiune nediferentiata, la Creanga capata o alura de episode. Compunerea devine spectaculoasa, e intinsa mestesugit si complicate cu numeroase trepte de gradatie. Jocularitatea fundamentala a scriitorului e prezenta aci pe tot intinsul scenei in desfasurarea pedepsirii dracilor. Detaliul semnificativ, individualizator e nelipsit ca de obicei, indicand o data, printr-o comparative, miscarea nelinistita a dracilor in turbinca sau felul fugii lui Scaraoschi, alta data marimea deschiderii turbincii sau locul de unde-i apuca Ivan pe draci. Imaginea hatra; poznasa a pedepsirii dracilor, care-I face atat de grotesti, e completata, mucalit, cu remonstrantele adresate de erou lui Scaraoschi, intunecatul imparat al dracilor. Intentia satirica in infatisarea personajelor acestora supranaturale se contureaza cu claritate in transformarea lor in nagodii grotesti, trase de coarne sau barba si battue la spate cu nuielele.

Ideea superioritatii eroului popular fata de fortele intunericului e pusa in valoare de Creanga printr-o scena construita magistral ca o mica comedie, Marele scriitor realizeaza structuri estetice stapanite si unificate de geniul lui artistic, pentru a explicita si rotunji functional, in cadrul ideii generale a operei, personajele si imprejurarile.

Nu mai e nevoie de alte exemple ca sa dovedim cum a slujit acest scriitor progresul realismului in literatura noastra printr-o ipostaza deosebita, originala, nascuta din imbinarea unui fond de cultura milenara, traditionala sectionat la nivelul unui moment istoric dat din viata satului romanesc.Acesta este ,,miracolul geniului popular” cu care tinem sa incheiem, in semn de omagiu adus poporului nostru si uriaselor sale forte creatoare din veac.

=== Basmul cult Danila Prepeleac de Ion Creanga ===

Basmul cult Danila Prepeleac de Ion Creanga 

Basmul cult

Danila Prepeleac

de Ion Creanga

Opera lui Creanga s-a implantat in literatura romana ca unul dintre cele mai rezistente momentele prozei noastre artistice, tocmai pentru ca a incorporat in ea sensul vietii si al valorilor durabile. El a dat o opera rapsodica reprezentativa, in care se manifesta nu numai ca un confrate genial al povestitorilor populari, ci si ca un scriitor cult, care a observat atent realitatile lumii sale.

Asa cum in „Amintiri din copilarie” nimbul de basm aureoleaza oamenii si faptele, tot astfel, in povesti si povestiri eroii, chiar inzestrati cu puteri magice, par tarani moldoveni travestiti. Fara exceptie, toate operele sale capata contururi social-taranesti, etnice si nationale pregnante. Ele insumeaza armonios si sintetic, elemente de umanism popular, urme ale mentalitatii satului arhaic romanesc. In ciuda aparentelor, Creanga nu este un satiric, pentru ca nu cenzureaza comportamentul eroilor sai si nici nu pedepseste, ci doar se amuza, moralizand subtil.

„Povestile” sunt adevarate nuvele sau naratiuni fabuloase, dezvoltari ale unor observatii milenare. In „Soacra cu trei nurori” dam de vesnicul conflict dintre nora si soacra. „Capra cu trei iezi” este ilustrarea iubirii de mama. „Punguta cu doi bani” da satisfactie mosilor care nu traiesc bine cu baba. „Povestea porcului” arata ca pentru o mama, cel mai pocit prunc e Fat-Frumos. „Povestea lui Harap Alb” e un mod de a dovedi ca omul de soi bun se vadeste sub orice strai si la ore varsta.

Basmele lui Creanga sunt plasate, din punct de vedere cronologic, intre anii de ucenicie marcati de scrierile cu caracter didactic incluse in manualele scolare si opera de maturitate, reprezentata de „Amintiri din copilarie”.

Prin cele 11 naratiuni publicate in intervalul 1875-1879 in „Convorbiri Literare”, Ion Creanga aduce o nota noua, cu totul originala in ceea ce priveste modul de tratare a substantei fabuloase a basmului popular.

Cea dintai monografie a operei scriitorului roman, datorata francezului Jean Boutiere, propune impartirea basmelor dupa urmatoarele teme:

Fabule animale:

Punguta cu doi bani;

Capra cu trei iezi

Ciclu Pacala:

Prostia omeneasca;

Danila Prepeleac;

Povesti fantastice:

Soacra cu trei nurori;

Fata babei si fata mosneagului;

Fat-Frumos, fiul iepei;

Povestea porcului;

Povestea lui Harap-Alb;

Povesti religioase:

Stan Patitul;

Ivan Turbinca;

Criticul George Munteanu este de parere ca povestile humulesteanului reprezinta locul de manifestare a spiritului popular in literatura culta Creanga-exponent al poporului sau, intelege „sa sintetizeze fara a altera … ceea ce i s-a parut intru totul esential si autentic in traditia creatoare orala”. (George Munteanu)

Basmul „ Danila Prepeleac 59224iyj94fdv4k ” a aparut la 1 martie 1876 in revista „Convorbiri Literare”. Dupa opinia lui George Calinescu, basmul „dovedeste ca prostul are noroc”, iar George Munteanu il considera „o foarte mestesugita demonstratie ca nu numai patitu-i priceput”.

Titlul este chiar numele eroului urmat de porecla data de sateni, Prepeleac. Prepeleacul este un par „infipt in pamant cu cracane scurte pe care se pun oalele la uscat”. (C. Toiu, „Prepeleac”) Porecla sugera saracia taranului, nepriceperea si credulitatea sa.

Profund originala se dovedeste arta naratiunii care se dezvaluie in modul inedit de tratare a unor elemente de sursa folclorica.

Inceputul basmului ne introduce in atmosfera satului arhaic, intr-un vag temporal: „odata, intr-un sat”. Ca in basmele populare, se intalnesc opozitii intre personaje: un frate bogat, altul sarac. Amandoi erau insurati: cel bogat avea o nevasta „pestrita la mate si zgarcita”, iar cel sarac – o femeie „muncitoare si buna la inima”. Conform mentalitatii populare, saraciei ii corespunde omenia, dar si nenorocul, pentru ca „de multe ori fugea el [Danila] de noroc si norocul de dansul, caci era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi”. Danila avea insa o pereche de boi frumosi, iar la sfatul fratelui sau care se saturase sa-i imprumute mereu carul, pleaca la targ sa-i vanda. Pe banii castigati si-ar fi putut cumpara alti boi mai mici si un car.

Danila urmeaza sfatul fara prea mare convingere si naratiunea se incheaga in continuare pe trei motive: calatoria, care le inglobeaza pe celelalte doua, trocul si prostia omeneasca. Erou schimba boii pe car, carul pe capra, capra pe gasca si aceasta pe o punga goala. Dupa fiecare schimb dezavantajos, el nu se intoarce acasa, ci isi continua drumul la targ, pentru a ilustra parca deplin acea logica anapoda care sta la baza trocului. Desi ii dovedeste prostia, scriitorul priveste cu ingaduinta faptele personajului sau.

Danila se intoarce la fratele mai mare si ii povesteste toata intamplarea. Indignat, acesta il sanctioneaza, dar se indupleca sa-i mai dea o data carul. Insa Danila distruge carul, omoara boii, iar fratele ii spune, suparat, ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai fie o povara pentru familie. Aceasta secventa face legatura dintre cele doua parti ale basmului.

Partea a doua reprezinta planul fabulos in care eroul patrunde cu aceiasi dezinvoltura cu care a facut si trocul. Voind sa construiasca o manastire in care sa ramana calugar, eroul isi atrage impotrivirea dracilor care il mituiesc sa renunte la aceasta idee, apoi il supun unor probe in urma carora el isi dovedeste istetimea: fuga in jurul iazului, alergarea, tranta, chiuitul, aruncarea buzduganului, blestemul. Aliindu-se cu animalele care suplineau limitele sale umane, Danila reuseste sa-i pacaleasca pe draci, castigand banii. In acesta a doua parte, Creanga isi reabiliteaza eroul: el pare un prost printre oameni, dar se dovedeste istet printre fiintele fabuloase malefice.

Elementele stabile, constante din basmul popular se regasesc si in aceasta opera a lui Creanga .Astfel, personajele sunt Danila si dracul, ca personaje principale, fratele lui Danila, ca personaj secundar. Nu apare Fat-Frumos, functiile lui fiind preluate de Danila, un erou autohton, un fel de fiu de oameni saraci. Nu apare imparatul, si nici personajul feminin ca obiect al cautarii, eroul fiind deja casatorit. Asadar, statutul personajului principal da inca de la inceput o alta finalitate actiunii.

Danila ilustreaza tema prostiei absolute, „tema copios tratata la multe neamuri ”(Al.Dima).El apare in doua ipostaze autentice: prostul si istetul, ambele ilustrand in fond lupta cu prostia. Danila este in prima parte un exemplar tipic al prostiei omenesti, in a doua, dimpotriva, un reprezentant biruitor al istetimii; in cea dintai un pacalit ,in cea de a doua un Pacala. Contrastul este cu atat mai izbitor cu cat prostia i se manifesta fata de semeni, pe plan uman deci, pe cand istetimea apare acolo unde ne asteptam mai putin, in spatiul stapanit de fortele malefice.

Prostia lui este evidentiata prin schimburile dezavantajoase, care iau o forma regresiva descendenta si duc la pierderea integrala a obiectului comercializat, vadind o prostie desavarsita. Aceiasi prostie este ilustrata si prin alte doua actiuni: distrugerea carului si omorarea boilor fratelui, apoi pierderea toporului.

In prima parte, Creanga atenueaza prin sclipiri ale constiintei prostia eroului sau, el recunoscandu-si greselile, ca prima etapa a indreptarii. La sfarsitul trocurilor paguboase, Danila exclama: „…dintr-o pereche de boi am ramas cu o punga goala! Parca dracul mi-a luat mintile!”. Dupa ce povesteste inciudat fratelui sau ispravile, adauga: ”Apoi da, badita, pana aici toate au fost cum au fost, dar de acu am prin eu la minte. Numai ce folos: cand ii minte, nu-i ce vinde!”, pentru a relua insa seria faptelor natange.

Partea a doua a basmului se incadreaza in ciclul „omului viteaz”. In cursul celor sase probe, forta fizica este inlocuita cu istetimea.

„Prostia si istetimea nu sunt pentru mentalitatea populara categorii populare absolut contradictorii, ci extreme ce se ating, putandu-se adaposti sub acoperamantul aceluiasi eu sufletesc”, afirma Al. Dima. Astfel, intreaga poveste poate fi o reprezentare a acestei idei.

Personajul Danila Prepeleac poate fi considerat Praslea ascuns la inceput, dar evident apoi prin modul in care el reuseste. Drumul pe care il parcurge e unul initiatic, dar in masura in care eroul experimenteaza, probeaza prostia pentru a-i cunoaste consecintele, dupa care trece la dovedirea avantajelor istetimii. Este vorba de initierea intr-un rationament sanatos, eliberarea de prostie.

Faptul ca eroul este deja casatorit poate semnifica faptul ca rostul omului nu sta doar in a avea o familie, ci in a te pricepe sau intretine.

Dracii sunt singurele personaje care tin de sfera fabulosului. Acestia reprezinta forta cu care se confrunta Danila, insa imaginea lor este una umanizata prin modul de a rationa, prin gesturi, prin limbaj. Desi au forte supranaturale, ei sunt niste fiinte cu slabe insusiri mentale, fricosi, lasi. Astfel, fabulosul este adus intr-un spatiu rural, prin aceasta autorul realizand un spectacol comic deosebit, o stare de voie buna incontestabila. Prin ei, Danila infrunta o alta forta, prostia – pe care si-o constientizeaza si pe care o transforma in istetime.

In ceea ce priveste formulele de basm, ele, se regasesc intr-un grad mai mare sau mai mic, adesea cu un continut schimbat, sub pecetea stilului inconfundabil al scriitorului.

Formula initiala („Erau odata intr-un sat doi frati si amandoi insurati…”) preia aproape toate elementele formulei basmului popular. Astfel, se precizeaza existenta eroilor (scriitorul preferand imperfectul perfectului compus pentru a proiecta intamplarile intr-un trecut care nu s-a incheiat), se delimiteaza spatiul („intr-un sat”) proiectat intr-un timp arhaic, nedeterminat („odata”). Fratii erau „amandoi insurati”, astfel incat se exclude calatoria pentru cautarea cei sortite, ca ,de altfel, si finalul nuptial. Formulele mediane au o pondere redusa si un continut diferit.

Formula finala nu contine acea fraza rimata prin care se subliniaza caracterul fictional al faptelor. Experienta lui Danila nu vizeaza o finalitate erotica, ci depasirea prostiei, a saraciei. Astfel, finalul marcheaza dobandirea istetimii si totodata a prosperitatii.

Probele prin care trece protagonistul sunt menite ca si pentru eroul popular, sa dovedeasca insusirile acestuia, in cazul nostru istetimea secondata de viclesug. Ele incep in momentul cand un drac ii spune lui Danila ca Scaraoschi „vrea mai intai sa ne incercam puterile s-apoi sa iei bani”. Probele sunt diferite de cele standard, mai ales prin modul in care Danila reuseste sa le depaseasca de fiecare data, fara vreo putere supranaturala si fara interventia altor fiinte supranaturale cum se intampla in Povestea lui Harap-Alb.

In basmul popular, calatoria, drumul este ales de Fat-Frumos sau de imparat, aici insa fratele este cel care il indeamna sa plece la targ pentru o mai potrivita gospodarire a lui Danila. Nu este un drum spre taramul celalalt si nici cel specific eroului din popor. Finalitatea drumului este practica si cand merge la targ, in padure dupa lemne, si cand fuge cu iapa la iazul din padure.

Drumurile pe care in basmul popular le faceau fratii lui Praslea, de pilda, sunt parcurse tot de erou cu scopul de a dovedi propria-i prostie sau istetime.

Cele doua planuri – real si fantastic – tin pe de o parte de existenta celor doua taramuri, pe de alta parte de confruntarea cu fiintele supranaturale: dracii. In basmul lui Creanga, cele doua taramuri nu sunt separate, ci taramul „celalalt” este integrat taramului uman, avand o configuratie realista. Taramul „celalalt” este „gazduit” intr-un iaz ce se afla in padure. Predomina, asadar, planul real, sustinut de mai multe elemente: umanitatea eroului, umanizarea dracilor, limbajul, structura sociala (bogat/sarac), preexistenta statutului de casatorit al eroului. De aceea se vorbeste la Creanga de o umanizare a fantasticului in basme.

Ca in basmul popular, exista si in Danila Prepeleac 59224iyj94fdv4k cifra simbolica trei sau multiplu de trei: trei plecari in padure, sase probe, inconjurarea de trei ori.

Sunt indirect ajutoare viclenia, iepurele, ursul, copiii sai, deoarece decizia de a interveni in favoarea eroului nu le apartine. Doar printr-un concurs de imprejurari, acestia ajung sa se comporte ca niste ajutoare. El nu le convinge, ci le provoaca prin prostia dracilor.

Chiar daca preia anumite motive, teme sau formule folclorice, Creanga se desprinde spatiul folcloric prin originalitatea scrisului sau.

Astfel, estomparea epicului prin folosirea dialogului si a monologului interior tine modalitatea artistica a povestitorului de a-si puncta naratiunea, de a crea adevarate scene, greu de reprodus.

Viziune a despre lume dezvaluie o perspectiva umoristica, din care totul (situatii dificile, personaje „anapoda”) este privit cu multa bunavointa si cu gandul ca in orice rau exista si o parte buna. Prostia nu este de nelecuit. Pe masura ce savarseste fapte necugetate, Danila ia aminte si capata un spirit de afacerist greu de intrecut.

Stilul, desi contine numeroase mijloace ale oralitatii populare folosite cu incontestabil talent de povestitor, este unul bine prelucrat. Ca urmare, basmele sale nu pot fi repovestite fara pierderi si nici n-ar putea circula in variante ca in folclor. Ele sunt „spuse”, „interpretate” tot timpul de vocea autorului – narator. Astfel, humulesteanul foloseste forme ale graiului viu (ziceri tipice: „Frate, frate dar pita-i pe bani, barbate”, „cand ii minte, nu-i ce vinde”; particularitati populare ale vorbirii: „Apoi, da, frate…”), interjectii onomatopeice: „Harti!”, „scarti!”, rime strecurate in expunere: „la vale cu proptele si la deal cu opintele”, enumeratii lungi: „Dar plug, graba, teleaga, sanie, car…”, interogatii si exclamatii retorice care stabilesc un dialog al naratorului cu cititorul: „Dar cine poate sta impotriva lui Danila Prepeleac?”.

Umorul razbate din prostia si voia buna a lui Danila, din rationamentul sau anapoda din prima parte si viclenia din a doua parte, din modul cum dracii sunt pacaliti. Comicul de situatie este preponderent, sustinut de cel de limbaj.

Ironia fina si ingaduitoare a naratorului si autoironia lui Danila creeaza o atmosfera in care nimic catastrofal si iremediabil nu poate avea loc. Se subliniaza doar neajunsuri ce pot fi infaptuite in timp si prin experienta

=== Ion Creanga – Activitatea literara ===

Activitatea literară

Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839, conform singurului document autentic : o condică de nou- născuti a satului Humulesti din 1839.

Între 1846 si 1855, urmează Seminariul de la Socola (Iasi) după care este hiretonosit diacon. Nesimtîndu-se însă atras de preotie în 1864 se înscrie la Scoala normală „Vasile Lupu” din Iasi, condusă de Titu Maiorescu, fiind numit institutor suplinitor înainte de a o termina. A fost un pedagog strălucit, care a introdus metode noi si a elaborat manuale scolare pentru care a scris povestirile: Inul si cămasa, Acul si barosul, Cinci pîini si altele.

În 1875 îl cunoaste pe Eminescu. Devin buni prieteni. Eminescu îl introduce în Junimea si-l ajută să debuteze în „Convorbiri literare” unde citeste si apoi publică pînă în 1878 si celelalte povesti. Capra cu trei iezi, Punguta cu doi bani, Dănilă, Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Pătitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei si fata mosneagului, Ivan Turbincă, povesti în care într-o viziune morală si caracterologică, avînd la bază izvoare folclorice, abordînd o artă profund originală de povestitor si îmbinînd cu măiestrie realul cu fantasticul, prezintă lumea tărănească proiectată fabulos.

După seria povestilor cînd scriitorul ajunge la o rafinare artistică a limbii populare în 1881 începe să publice Amintiri din copilărie „primul roman al copilăriei tărănesti”. Primele trei părti ale Amintirilor sînt publicate pînă în martie 1882 iar partea a IV-a apare postum în 1892, desi, ea fusese scrisă se pare în 1888.

În acest roman scriitorul evocă copilăria dintr-o perspectivă nostalgică, proiectată într-o lume a satului traditional. Într-o viziune de data aceasta clasică cu vădită tendintă de evocare scenică scriitorul ne poartă în lumea mirifică a copilului universal.

Scriitorul a mai publicat si povestirile: Mos Ion Roată, Ioan Roată si Vodă Cuza, Popa Duhu, Poveste, Povestea unui om lenes, Inul si cămasa, anecdote istorice sau parabole despre conditia umană prezentate cu vădită tendintă moralizatoare.

Mai publică si nuvela: Mos Nichifor Cotcariul în care evidentiază siretnia si volubilitatea populară.

Trăsătura artistică dominantă atît în povesti cît si în roman, povestiri sau nuvele rămîne oralitatea stilului pentru că toate îsi au izvorul în folclor. În aceeasi perioadă cu Eminescu (1883-1889), Creangă este bolnav si se stinge din viată la 31 decembrie 1889.

În 1890-1892 apar Scrierile lui Ion Creangă (2 vol) cu o prefată de A.D. Xenopol.

Ion Creangă a intrat în literatura cu un fond sufletesc si intelectual de origine tărănească, format mai întîi în perimetrul vietii humulestene si dezvoltat, apoi, într-un univers rural mai larg, care, prin extindere, poate fi considerat al întregului popor romăn. Acest fond îi va procura materia operei si-si va pune amprenta asupra individulalitătii lui artistice, care face din Creangă scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice.

O particularitate a omului si scriitorului este jovialitatea, semn al vitalitii bună dispozitie-atitudine pe care o propune ca solutie optimistă de viată socotit la început autor „poporal”, el, s-a dovedit, în realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o operă de artă de netă spiritualitate si individualitate, cu elementele caracteristice, de neconfundat rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei înzestrări lingvistice remarcabile.