Craiova Si Spatiul sau Periurban

Craiova și spațiul său periurban

Etimologic, cuvântul periurban desemnează acele teritorii care sunt situate la periferia

orașelor. Conform Dicționarului de Geografie Umană (1999), zona periurbană semnifică „un areal situat la periferia unui oraș și a banlieului său, care este afectat de transformări profunde în plan demografic, economic, social, politic și cultural, rezultat din relațiile sale reciproce cu orașul”. Are drept trăsături dominante: caracterul rezidențial recent; dominanța migrațiilor pendulare; caracterul de subansamblu al orașului.

Într-o altă formulare, zona periurbană este definită ca zonă preorășenească. Aceasta (zona periurbană) se înscrie în teritoriul de ansamblu ce se încadrează în zona generală de influență urbană, fiind cel din proximitatea orașului, unde influențele urbane în teritoriul adiacent se propagă cel mai puternic.

În definirea și limitarea zonelor periurbane acționează decisiv criteriul „național”, având în

vedere multitudinea formelor de manifestare a fenomenului urban în teritoriu și diferențele temporale de apariție și evoluție a orașelor în diverse țări.

În virtutea logicii elementare, propagarea influenței urbane în teritoriul se realizează gradual, dinspre centrul orașului spre ariile cu ruralism absolut. Componentele și structurile definitorii ale urbanului descresc o dată cu creșterea distanțelor față de C.B.D. (Central Business District). Trecerea de la categoria de localitate rurală la cea de localitate urbană și invers, se realizează cel mai adesea în mod gradual, prin modurile specifice și intensitatea de propagare și manifestare a influențelor urbane (rurale) în teritoriu. Elementul esențial de susținere în definirea diverselor categorii de spații supuse influenței urbane îl constituie căile de comunicație (diversitatea acestora și gradul de modernizare).

Deosebim astfel, un centru urban (CBD – Central Busineee District) cu caractere urbane peremptorii, ce concentrează comerțul cu amănuntul, serviciile administrative și bancare, secondat de o zonă adiacentă, cu densitate ridicată a construcțiilor (A). Spre exterior se dezvoltă un spațiu periurban ce înglobează deopotrivă localități, terenuri agricole, cu exploatare intensivă precum și componente infrastructurale specifice (rezervoare de apă, stații de transformare a energiei electrice, relee de radio și t.v., stații de triaj, terenuri pentru recreere, depozite pentru mărfuri etc.). Având în vedere rolul pozițional planspațial în raport cu orașul și intensitatea relațiilor pendulatorii, în

majoritatea cazurilor se evidențiază cu prioritate funcția rezidențială a teritoriului periurban.

Profilul agricol este definit de exploatații intensive profilate spre producția de lapte, legume și fructe.

În termenii teoretici, starea de echilibru a unui sistem urban se realizează atunci când există o corespondență cantitativă între capacitatea de producție a zonei d influență și potențialul de consum al orașului. Cpzi » Pco (I. Ianoș 1987).

Starea de echilibru se atinge în două moduri: prin evoluție; prin involuție.

O dată cu dezvoltarea și amplificarea funcțiilor urbane, zona de influență „se dilată” pentru a răspunde optim nevoilor de susținere a orașului (alimente, materii prime, energie etc.). Se realizează un echilibru prin evoluție. În contextul în care o serie de funcții urbane se reduc ori încetează, se reduce numeric și populația și nevoile orașului (cazul colapsului industrial din România). În asemenea situații, zona de influență se restrânge. Echilibrul se realizează prin involuție.

Zona periurbană trebuie înțeleasă și acceptată ca un spațiu tampon în cadrul căreia se preiau, se filtrează și se distilează două categorii de forțe direcțional opuse: cele dinspre oraș și cele ce se propagă dinspre ariile rurale spre acesta.

Puterea de influență a orașului asupra teritoriului adiacent este direct proporțională cu

mărimea acestuia și invers proporțională cu distanța față de acesta.

Delimitarea teritoriului periurban reprezintă o operație ce ține de evidențierea intensității și natura relațiilor dintre orașul propriuzis și zona sa de influență, respectiv de punerea în evidență a forțelor centrifuge (dinspre oraș) și a celor centripete (dinspre rural), linia de demarcație a periurbanului fiind trasată în punctul de convergență a celor două categorii de forțe. Este vorba, deci, de o delimitare cu caracter funcțional, în cadrul căreia părțile contribuie și se susțin reciproc.

Adesea, în practica amenajării teritoriului, delimitarea zonei periurbane este o operație decizională, izvorâtă din nevoile prezente și cele proiectate ale viitoarelor configurații spațiale. Nu există nicăieri un criteriu general valabil de determinar cantitativă a limitelor zonei periurbane, cu toate că sa dezvoltat de timpuriu o teorie valoroasă vizând zonele de influență urbană. Nu totdeauna și peste tot limitele periurbanului concordă cu cele administrative. Divizarea administrativă a teritoriului este o operație dorită de optimizare a exploatării și dezvoltării teritoriale, dar îmbracă adesea și pronunțate nuanțe de factură politică. Schimbarea codurilor politice conduce uneori la clamarea de „ajustări teritorialadministrative”.

Formarea noilor comune în ultimii ani reprezintă un exemplu edificator. Deci, din

aceeași unitate administrativă, unele localități pot di incluse în teritoriul periurban prin poziția lor în raport cu orașul și o anumită „relație de indiferență” față de centrul administrativ la care au fost arondate ca urmare a hotărârii legiuitorului.

Prin natura și intensitatea relațiilor orașului cu regiunea, și prin gradul de subordonare a

acesteia (a regiunii) „comenzii orașului”, se formează zone de influență urbană.

În literatura de specialitate, acestea poartă denumiri diverse, care, în general, au aceeași semnificație: banlieu, suburban, urban fringe, vorort, bazin urban.

Alți termeni, ca arie de convergență (E. Molnár, A. Maier, N. Ciangă, 1975), regiune polarizată (J. Boudeville, 1971) sau regiune funcțională (H. Carel, 1971), depășesc sfera noțiunii de zonă periurbană.

La noi în țară, termenul de zonă periurbană și zonă preorășenească au un conținut similar, fiind arii ce sunt influențate sau influențează în mod direct orașul, acesta din urmă fiind considerat „loc central”.

„Locul central” poate fi reprezentat de o localitate oarecare, indiferent că aparține ruralului sau urbanului, care furnizează pentru propriai populație și pentru a celor situate în proximitate bunuri și servicii. Se reține, ca regulă generală, că o dată cu creșterea numărului populației unei așezări, crește numărul funcțiilor și complexitatea acestora.

Teritoriul asupra căruia se manifestă influența economică, socială, administrativă, culturală, sanitară și politică a unei așezări, poartă denumirea de „sferă de influență” sau „hinterland” (germană).

Sferele de influență și interacțiunile dintre localități se modifică în timp, în funcție de competiția dimensională și funcțională.

Întro primă fază, orașele apar și se dezvoltă independent. În a doua fază se dezvoltă un singur centru puternic, ce subordonează periferii de extensiune variabilă. Este perioada ce coincide temporal cu începuturile industrializării. În faza a treia se dezvoltă puternic un singur centru național care este de regulă orașul capitală. În faza a patra, se dezvoltă centrele regionale, care „subminează” autoritatea generală a capitalei. Faza a cincea coincide cu formarea unor sisteme de localități, funcțional interdependente, proces ce marchează organizarea complexă a teritoriilor

naționale și coordonarea proceselor de creștere urbană. Faza a patra, ce coincide cu dezvoltarea și consolidarea prerogativelor de servicii și a celor politice a polilor regionali, presupune un travaliu temporal de cca. 1525

ani, timp în care populația municipiului Craiova trebuie să atingă pragul

de 500 000 locuitori. În paralel, trebuie indusă voința politică națională, de susținere și consolidare a polilor regionali, și o „slăbire a atenției” asupra capitalei, care evoluează spre hipertrofie.

Costurile susținerii capitalei sunt exagerat de mari, și nu justifică sub nici un aspect o supraconcentrare de funcții superioare. Laturile calitative ale funcțiilor și infrastructurilor actuale trebuie să primeze, în raport cu adăugarea de noi infrastructuri și o extindere spațială dezarticulată, adesea haotică.

Metropolele provinciale trebuiesc susținute în a atinge parametrii funcționali, dimensionali și calitativi prevăzuți în PATN1998. Odată cu aceasta se va trece la faza superioară de evoluție teritorială a tării, cea a consolidării sistemelor de așezări actuale și dezvoltarea complexă a spațiului geografic național.

In concluzie, poziția spațială oferă Craiovei atribute de favorabilitate maximă, de exercitare a influenței posibile întrun teritoriu lipsit de competitori importanți, oportunitate ce trebuie valorificată în perspectivă mult mai pregnant.

Zona urbană și periurbană a municipiului Craiova acoperă o suprafață de 350 km 2 și prezintă o formă alungită în culoarul morfohidrografic al Jiului, desfășurată pe aproximativ 22 km, cu extensiune variabilă pe direcția estvest, fiind mai îngustă în nord, aproximativ 12 – 16 km, iar către sud aria urbană și periurbană are lățimea de 16 – 18 km.

Municipiul Craiova, poziționat la intersecția paralelei de 44° 19’30’’, latitudine nordică, cu meridianul de 23° 50’45’’ longitudine estică, ocupă o suprafață de 32 km 2 , având o extensiunea maximă pe direcția nordsud (9,0 9,4 km) și una minimă pe direcția estvest (4,8 5,2 km).

Teritoriul pe care se desfășoară cartierele craiovene sunt un produs exclusiv al activității morfogenetice fluviale. Municipiul Craiova se desfășoară întrun ecart altitudinal de aproape 70 75 m (70 75 m altitudinea la nivelul luncii și 140150 m la nivelul terasei aVa).

Dealurile piemontane (Dl. Bucovăț, 165 m; Dl. Cârligei, 160 m; Dl. Drumul Mare,158,5 m) ale Piemontului Bălăciței, delimitează culoarul Jiului la vest, iar unitățile deluroase ale Piemontului Oltețului (Dl. Viilor, 209,5 m; Dl. Mlecănești, 203,5 m și Dl. Cârcea, 191,5 m), conturează limita estică a culoarului.

Zonei periurbane a Municipiului Craiova sunt incluse șapte localități componente: Făcăi, Mofleni, Popoveni, Șimnicul de Jos, Rovine, Izvoru Rece, Cernele. Alte 17 comune cu satele aferente acestora – Breasta, Almăj, Bucovăț, Calopăr, Coșoveni, Coțofenii din Dos, Goești, Ghercești, Ișalnița, Malu Mare, Pielești, Mischii, Podari, Robănești, Șimnicul de Sus, Teasc, Țuglui se află sub „controlul” ariei metropolitane craiovene Valea Jiului sa adâncit în structura monoclinală a Piemontului Getic, pe o direcție impusă de: retragerea lacului pliocen cuaternar, tectonica pliocencuaternară,

succesiunea paleoclimatelor cuaternare, mișcările neotectonice și cursul Dunării.

Jiul a început să fragmenteze Piemontul Bălăciței, în curs de ridicare, alături de afluenții săi de dreapta: Argetoaia și Raznicul, care au înaintat regresiv, iar Amaradia și afluenții săi au fragmentat Piemontul Oltețului.

Unitățile morfogenetice funcționale ale culoarului Jiului sunt reprezentate prin structurile piemontane ale Oltețului și Bălăciței, mai vechi, de vârstă pliocen cuaternară,

și cele specifice văii, respectiv, lunca și terasele fluviale, de vârstă cuaternară.

Piemontul Oltețului reprezintă unitatea morfologică ce se desfășoară în estul zonei periurbane a municipiului Craiova. Morfologia acestei unități de relief, asimilată reliefului monoclinal, se datorează grosimii mari a depozitelor de pietrișuri piemontane dispuse monoclinal, cu o orientare generală nordnord vest – sudsud est, panta depozitelor fiind de 1520 ‰, în timp ce geodeclivitatea medie a versanților nu depășește 22°.

Piemontul Bălăciței reprezintă unitatea piemontană vestică, desfășurată la vest de valea Jiului. Este unitatea piemontană cea mai joasă și mai bine conservată a Piemontului Getic, fiind slab fragmentată de o rețea hidrografică radiară, tributară Jiului. Nota dominantă a morfologiei piemontane este dată de câmpurile interfluviale extinse (ceea ce a făcut să fie considerată o câmpie înaltă piemontană de către Al.Roșu,1959).

Culoarul morfohidrodinamic al Jiului poate fi perceput în acest spațiu geografic cu dublă

determinare. Evenimentele geologogeomorfologice care au contribuit la sculptarea acestuia în suprafața structurală a Piemontului Getic iau conferit rolul regional pe care îl are, respectiv de axă de transfer energetic și material, iar pe de altă parte, abaterea spre dreapta a cursului Jiului (și absența teraselor) a influențat desfășurarea asimetrică a vetrei urbane, dar și extinderea vetrelor rurale și periurbanului municipiului Craiova.

Unitățile morfologice ale văii, respectiv terasele și lunca consemnează reflexul tectonicii și neotectonicii, în desfășurarea treptelor de terasă, dar mai ales în dimensionarea și funcționalitatea unor elemente morfografice și morfologice (podul și fruntea teraselor).

Terasele sunt în număr de cinci și sau format în urma deplasării Jiului spre vest în

Pleistocenul mediu și superior și ocupă cea mai mare suprafață. Prezintă poduri largi cu aspect vălurit (trăsătură datorată prezenței dunelor de nisip) și frunți teșite.

Lunca prezintă o desfășurare asimetrică, cu lățimi ce depășesc uneori 3 km, iar altitudinea absolută coboară de la 7879 m, la confluența Jiului cu Amaradia, la 70 m în dreptul localității Balta Verde. Prezintă o morfologie relativ monotonă, excepții prezentând sectoarele cu vechi brațe anastomozate sau arii înmlăștinite și grinduri fluviale, unde altitudinea relativă crește cu 23 m, datorată agestrelor afluenților ori prezenței dunelor de nisip. Nivelul piezometric se găsește la adâncimea de 24

m, dar în ariile mai joase ale luncii apar apele suprafreatice sau epidermice care

formează chiar luciu de apă și zone umede cu tendințe de înmlăștinire.

Substratul municipiului Craiova și al zonei periurbane, este alcătuit din roci moi, tinere, în parte neconsolidate: argile roșcate, nisipuri, pietrișuri și depozite loessoide, dispuse în orizonturi relativ omogene și cu geodeclivitate slabă ori moderată.

Varietatea litologică a substratului a impus o diferențiere peisajistică și funcțională a

periurbanului și urbanului municipiului Craiova, prin tipul de stratificație al depozitelor,

granulometria și gradul lor de cimentare, grosimea orizonturilor și omogenitatea petrografică și mineralogică, panta depozitelor și de drenaj, adâncimea orizonturilor freatice, tipul izvoarelor de strat și localizarea acestora, etc:

· Unitatea piemontană, situată de o parte și de alta a Jiului (pe care sunt situate localitățile periurbane: Șimnicul de Sus, Mischii, Ghercești, Robănești, Calopăr) prezintă un substrat format din depozite loessoide, nisipuri și pietrișuri și, local, din argile roșcate;

· Terasele medii ale Jiului, cu altitudini mai mari de 4045

m, pe care sunt amplasate: cartierele estice ale municipiului Craiova și localitățile periurbane Malu Mare și Teasc, prezintă un substrat alcătuit în principal din nisipuri, cu pietrișuri acoperite parțial cu prafuri loessoide;

· Terasele inferioare, cu altitudini relative sub 3035 m, respectiv terasele aIIIa,

aIIa, terasa joasă de luncă, dar și lunca Jiului prezintă un substrat alcătuit din argile, mâluri și aluviuni nisipoase, în amestec cu pietriș, pe care sunt amplasate, cartierele vestice ale municipiului Craiova și localitatea Ișalnița;

· Localitățile periurbane cu vetrele rurale amplasate în luncă, pe versant și terasă, respectiv, Bucovăț, Coțofenii din Dos, Almaj, Podari și Țuglui, asociază în perimetrul rural depozite nisipoase, argiloase, loessoide, cu grade de cimentare foarte diferite, iar condițiile de geodeclivitate materializează intensitatea proceselor erozionale;· Lunca și terasa de luncă a Amaradiei și Tesluiului prezintă depozite aluvionare nisipoase și

mâloase, pe care sunt amplasate localitățile periurbane: Goești și Pielești;

· Versantul vestic al Jiului, înalt și lipsit de terase, pe care sunt amplasate localitățile: Bucovăț, Coțofenii din Dos, Almaj, Podari și Țuglui, prezintă depozite loessoide, nisipuri, pietrișuri și argile roșcate, care asociază procese erozionale lineare și deplasări în masă, multe alunecări de teren sunt în prezent, active.