Craina Serbiei. Studiu Etnogeografic

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

ȘCOALA DOCTORALĂ „SIMION MEHEDINȚI – NATURA ȘI DEZVOLTARE DURABILĂ”

TEZĂ DE DOCTORAT

CRAINA SERBIEI.

STUDIU ETNOGEOGRAFIC

Conducător științific:

Prof. univ. dr. ION NICOLAE

Doctorand:

VIORICA IONELIA TOARCĂ (BĂLĂȘOIU)

București

2012

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………5

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE…………………………………………………8

1.1. Aspecte teoretice și metodologice………………………………………………………..8

1.2. Istoricul cercetărilor…………………………………………………………………………10

CAPITOLUL II. CADRUL NATURAL …………………………………………………………..14

2.1. Cadrul natural al Serbiei……………………………………………………………………14

2.1.1. Relieful Serbiei…………………………………………………………………..14

2.1.2. Regiunile geografice ale Serbiei …………………………………………..14

2.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a Serbiei ……………………….15

2.2. Poziția geografică și limitele fizico-geografice ale Crainei Serbiei ………..16

2.3. Încadrarea Crainei Serbiei în structura administrativ-teritorială …………….17

2.4. Caracterizarea fizico-geografică a regiunii Craina Serbiei …………………….18

2.4.1. Relieful …………………………………………………………………………….18

2.4.2. Hidrografia ……………………………………………………………………….21

2.4.3. Clima ……………………………………………………………………………….23

2.4.4. Vegetația …………………………………………………………………………24

CAPITOLUL III. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ ……………………….27

3.1. Istoricul regiunii ………………………………………………………………………………28

3.1.1. Perioada antică …………………………………………………………………..28

3.1.2. Perioada otomană ……………………………………………………………….32

3.1.3. Mănăstiri și biserici ctitorite de domnitori români …………………..34

3.1.4. Perioada austriacă ………………………………………………………………37

3.1.5. Perioada sârbească ……………………………………………………………..38

3.1.6. Situația populației din regiune după anexarea la Serbia …………..39

3.2. Originea și evoluția denumirii regiunii Craina Serbiei ………………………….41

CAPITOLUL IV. ELEMENTE GEODEMOGRAFICE …………………………………..47

4.1. Vechimea și continuitatea populației ………………………………………………….47

4.2. Numărul populației ………………………………………………………………………….49

4.3. Evoluția numerică a populației ………………………………………………………….49

4.4. Densitatea populației ……………………………………………………………………….51

4.5. Structura populației …………………………………………………………………………54

4.5.1. Structura etnică potrivit recensămintelor oficiale …………………….54

4.5.2. Structura confesională …………………………………………………………59

4.5.3. Structura pe grupe de vârstă …………………………………………………61

4.5.4. Structura populației pe medii ……………………………………………….63

4.5.5. Populația activă ………………………………………………………………….63

4.6. Numărul și evoluția numerică a populației românești …………………………..67

4.7. Originea românilor din Craina Serbiei ……………………………………………….76

4.8. Grupuri etnografice și graiuri locale…………………………………………………..80

4.8.1. Munteni-ungureni ………………………………………………………………82

4.8.2. Țărani-mărginiți …………………………………………………………………84

4.8.3. Bufeni ………………………………………………………………………………86

4.8.4. Rudari ………………………………………………………………………………86

CAPITOLUL V. AȘEZĂRILE UMANE …………………………………………………………88

5.1. Organizarea administrativ-teritorială a regiunii Craina Serbiei ………………88

5.2. Așezările umane ………………………………………………………………………………89

5.2.1. Atestarea documentară a așezărilor umane …………………………….90 5.2.2. Rețeaua de așezări ………………………………………………………………93

5.2.3. Așezările rurale ………………………………………………………………….94

5.2.3.1. Tipologia așezărilor rurale ……………………………………..94

5.2.3.2. Structura etnică a așezărilor rurale …………………………..96

5.2.4. Așezări rurale românești din Craina Serbiei …………………………..98

5.2.4.1. Originea populației românești ………………………………..98

5.2.4.2. Atestarea documentară a așezărilor umane ……………….99

5.2.4.3. Așezările rurale după grupele etnografice ………………102

5.2.4.4. Legende despre întemeierea așezărilor rurale ………….103

5.2.5. Ocupații tradiționale …………………………………………………………114

5.2.5.1. Băcia …………………………………………………………………115

5.2.6. Gospodăria rurală tradițională și modernă …………………………..116

5.2.6.1. Tipologia gospodăriei …………………………………………118

5.2.6.2. Organizarea gospodăriei ……………………………………..119

5.2.6.3. Materialele de construcție ……………………………………122

5.2.6.4. Obiceiuri de construcție ………………………………………124

5.2.6.5. Așezări sezoniere și temporare (sălașe/colibe) ……….125

5.2.6.6. Cimitirul …………………………………………………………..127

5.2.6.6.1. Cimitirul satului Criveli ………………………….129

5.2.6.6.2. Cimitirul vechi al orașului Bor ………………..130

5.2.6.6.3. Mormintele “întră ușa cășii” …………………..132

CAPITOLUL VI. ELEMENTE DE TOPONIMIE …………………………………………135

6.1. Toponime din perioada tracă …………………………………………………………..136

6.2. Toponime din perioada romană ……………………………………………………….136

6.3. Toponime românești ………………………………………………………………………139

6.4. Toponime din perioada otomană ……………………………………………………..141

6.5. Toponimia regiunii după anul 1800 ………………………………………………….142

6.6. Patronimele ………………………………………………………………………………….147

CAP. VII – VIAȚA SPIRITUALĂ LA ROMÂNII DIN CRAINA SERBIEI ……151

7.1. Obiceiuri și tradiții ……………………………… …………………………..151

7.1.1. Obiceiuri și sărbători din ciclul vieții de familie ………………151

7.1.1.1. Obiceiuri legate de naștere …………………………………..152

7.1.1.1.1. Nașterea ………………………………………………154

7.1.1.1.2. Tăierea cordonului ombilical ………………….155

7.1.1.1.3. Fașa ……………………………………………………155

7.1.1.1.4. Primul scăldat ………………………………………156

7.1.1.1.5. Interdicții cu rol de protecție …………………..156

7.1.1.1.6. Obiceiuri de protecție a nou-născutului ……157

7.1.1.1.7. Ursitorile ……………………………………………..157

7.1.1.1.8. Ridicatul la grindă …………………………………159

7.1.1.1.9. Moașa …………………………………………………160

7.1.1.1.10. Luatul din chică ………………………………….161

7.1.1.1.11. Numele copilului și botezul …………………162

7.1.1.1.12. Copilul nelegitim ………………………………..164

7.1.1.1.13. Copilăria și tinerețea ……………………………165

7.1.1.1.14. Jocurile și jucăriile pentru copii ……………166

7.1.1.2. Obiceiuri legate de căsătorie ……………………………….167

7.1.1.2.1. Inițierea ………………………………………………167

7.1.1.2.2. Vorba …………………………………………………170

7.1.1.2.3. Împețitul …………………………………………….171

7.1.1.2.4. „Gostâia” – logodna …………………………….172

7.1.1.3. Obiceiuri legate de nuntă ……………………………………172

7.1.1.4. Alte modalități de căsătorie ………………………………..183

7.1.1.5. Gradele de rudenie și relațiile de familie ………………184

7.1.1.6. Obiceiuri legate de înmormântare ………………………….187

7.1.1.6.1. Semne prevestitoare de moarte ………………..188

7.1.1.6.2. Lumânarea de moarte ……………………………..188

7.1.1.6.3. Lumânarea Raiului …………………………………189

7.1.1.6.4. Sufletul mortului ……………………………………190

7.1.1.6.5. Scăldatul muribundului …………………………..190

7.1.1.6.6. Statu …………………………………………………….192

7.1.1.6.7. Înmormântarea ………………………………………193

7.1.1.6.8. Sistemul de pomeni ………………………………..198

7.1.1.6.9. Priveghiul ……………………………………………..205

7.1.1.7. Tipuri de pâini rituale ………………………………………….206

7.1.1.8. Obiceiuri legate de cultul morților …………………………210

7.1.1.8.1. Slobozitul apei ………………………………………210

7.1.1.8.2. Hora de pomană …………………………………….213

7.1.1.8.3. Slobozitul jocului …………………………………..214

7.1.1.8.4. Pomana de vii/sărindar ……………………………214

7.1.1.8.5. Dezgropatul mortului ……………………………..215

7.1.2. Obiceiuri și sărbători calendaristice ………………………………..216

7.1.2.1. Sărbători de toamnă …………………………………………….217

7.1.2.2. Sărbători de iarnă ………………………………………………..219

7.1.2.2.1. Obiceiuri de Crăciun ………………………………223

7.1.2.3. Sărbători de primăvară …………………………………………232

7.1.2.3.1. Obiceiuri de Paști ………………………………….236

7.1.2.4. Sărbători de vară …………………………………………………243

7.1.2.5. Zavecina- hramul satului ……………………………………..244

7.1.2.6. Obiceiuri calendaristice dispărute …………………………246

7.1.2.6.1. Muma ploii …………………………………………..266

7.1.2.6.2. Mugăiala ………………………………………………247

7.1.2.6.3. Paparuda ………………………………………………247

7.1.3. Ființele supranaturale în credințele românilor ………………..248

7.1.4. Elementele naturii în credințele românilor ………………………251

7.2. Cultura populară …………………………………………………………………………252

7.2.1. Cântecul ………………………………………………………………………….253

7.2.2. Instrumentele muzicale ……………………………………………………..257

7.2.3. Jocul (hora) ……………………………………………………………………..258

7.3. Portul popular ……………………………………………………………………………..262

7.3.1. Materialele din care se confecționau hainele ………………………..263

7.3.2. Portul tradițional ………………………………………………………………267

CAPITOLUL VIII. CRAINA SERBIEI AZI ………………………………………………….275

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………280

LISTA TEXTELOR CULESE ………………………………………………………………………282

LISTA SUBIECȚILOR INTERVIEVAȚI ……………………………………………………..299

GLOSAR ………………………………………………………………………………………………………300

INDEX TABELE ………………………………………………………………………………………….312

INDEX FOTOGRAFII ………………………………………………………………………………….312

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………..316

ANEXE …………………………………………………………………………………………………………321

INTRODUCERE

Motto:

“Să nu uitați că patrie și iubire de patrie sunt abstracții sarbede, dacă nu te-ai dus singur să te înfrățești cu pământul și poporul din care faci parte”

G. Vâlsan

Pornind de la cuvintele marelui geograf George Vâlsan, în alegerea temei de cercetare Craina Serbiei.Studiu etnogeografic, un prim motiv l-a constituit dorința cunoașterii neamului din care facem parte, precum și urmărirea destinului comunităților românești din teritoriile aflate în imediata vecinătate a României, simțind înainte de toate o datorie morală față de oamenii cu care lucrez de mai bine de un deceniu.

Un al doilea motiv l-a constituit disproporția mare dintre numărul studiilor lingvistice și de istorie făcute pe această zonă în ultima jumătate de secol și caracterul lacunar al bibliografiei geografice.

Teritoriul analizat a intrat în atenția multor oameni de știință de-a lungul timpului, studiat însă de cele mai multe ori tangențial și fără a fi tratat ca întreg, toate lucrările fiind axate numai pe studiul comunității românești din regiune.

Particularitatea acestui spațiu o dă însăși configurația antropogeografică și diversitatea etno-culturală, având în vedere amplasarea zonei studiate în cadrul statului sârb.

În acest context, am îndrăznit să îmi asum demersul cercetării arealului moravo-timocean, încercând o abordare geografică complexă, teza dorindu-se a fi o carte de vizită cât mai completă și obiectivă a Crainei Serbiei, un instrument de lucru util cercetătorilor, diplomaților și opiniei publice. Lucrarea reprezintă astfel, rezultatul unor preocupări de peste zece ani asupra problematicii populației românești din Serbia, Bulgaria și Ucraina.

Departe de a fi completă, orice informație nouă putându-i aduce modificări, cercetarea s-a vrut a fi una de actualitate, interdisciplinară, cu surse variate, de la cărți și articole de specialitate până la informații culese de pe teren, din instituții sârbești și de pe Internet, date statistice, documente istorice, cartografice și etnografice, fotografii, mărturii ale locuitorilor etc. Datorită timpului destul de scurt pentru elaborarea studiului, etapele cercetării au fost adaptate resurselor de timp.

Lucrarea cuprinde opt capitole și s-a pornit de la necesitatea cunoașterii amănunțite a realităților actuale ale zonei, pentru a putea sesiza ceea ce este esențial, precum și încercării de a clarifica unele aspecte confuze.

După primul capitol, de considerații generale, în următoarele două capitole, s-a localizat teritoriul studiat și s-a analizat cadrul natural, precum și istoricul acestui spațiu geografic.

Capitolele trei și patru reprezintă studiul propriu-zis al populației și al așezărilor, unde s-a avut în vedere originea, vechimea, evoluția și numărul populației, structura etnică a populației, cu aprofundare pe elementul etnic românesc, vechimea și modul de formare a așezărilor, evoluția vetrelor, formele de locuire sezonieră și permanentă și specificul așezărilor umane.

În capitolul șase, prin analiza elementelor de toponimie s-au dorit aducerea de dovezi incontestabile cu privire la populația românească autohtonă, prezentă pe aceste meleaguri în mod permanent, fie că această populație s-a aflat sub dominație bulgară, otomană, austriacă și actualmente sârbă.

În capitolul șapte, s-au prezentat principalele aspecte privind viața spirituală specifică românilor din Craina Serbiei, cu referire în special la obiceiurile practicate în acest areal precum și a portului specific. În partea finală a acestui capitol au fost inserate și unele culegeri de folclor local.

În sfârșit, ultimul capitol face referire la situația actuală a Crainei Serbiei, dată de conjuctura politică, economico-socială și culturală prezentă.

Lucrarea se încheie cu concluzii, texte culese din teren, anexe, glosar și bibliografie.

Capitolele propuse au urmărit structurarea demersului geografic, toponimic și etnografic pe acele eșantioane ce au fost insuficient sau deloc abordate, de puținii cercetători geografi, etnografi, lingviști, care prin lucrările lor au încercat să aducă un plus de clarificări la cele mai importante probleme ce vizau zona.

Totodată particularitatea acestei lucrări constă în faptul că nu s-a limitat doar la unele constatări pur teoretice, pornind de la observațiile înregistrate sporadic în literatura de specialitate, referitoare la arealul studiat, ci s-a încercat completarea cu investigații recente efectuate în teren.

Rezultatul final se dorește a fi o lucrare de analiză și sinteză complexă, care prin conținut, structură, metodele și procedeele utilizate, să contribuie nu doar la clarificarea numeroaselor aspecte de geografie umană specifice acestui spațiu geografic, dar și la aducerea unei serii de elemente de noutate.

La încheierea acestui studiu vreau să aduc sincere mulțumiri conducătorului științific prof. univ. dr. Ion Nicolae, un model profesional și uman demn de urmat, pentru bunăvoința de a accepta conducerea științifică a acestei lucrări și pentru tot sprijinul acordat în realizarea acestei teze.

Totodată doresc să le mulțumesc tuturor prietenilor mei din arealul moravo-timocean pentru tot sprijinul și încrederea pe care mi le-au acordat în întocmirea acestui studiu, precum și membrilor familiei mele care m-au susținut în permanență, fără de care nu aș fi reușit să duc la bun sfârșit această lucrare.

În final, vreau să îmi exprim recunoștința și respectul meu profund, tuturor românilor/vlahilor din Craina Serbiei, pentru faptul că încă mai există acolo, în ciuda numeroaselor procese de deznaționalizare și asimilare, dar și pentru curajul și lupta de care dau dovadă în păstrarea și transmiterea identității etnice românești.

Dedic această teză de doctorat comunității românești din estul Serbiei, existența lor fiind pentru mine impulsul realizării acestei cercetări.

Foto 1: Ansamblu folcloric copii, sat Brestovac

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

Aspecte teoretice și metodologice

Metodologia etnogeografică este esențială în înțelegerea specifică cunoașterii științifice, a principiilor și regulilor ce stau la baza demersului de cercetare și a clasificării teoriilor științifice.

Obiectul cercetării îl reprezintă spațiul geografic din estul Serbiei (Craina Serbiei), spațiu cuprins între râurile Timoc, Morava și fluviul Dunărea, analizat din punct de vedere etnogeografic, în încercarea de a se studia influența reciprocă dintre mediul geografic și comunitățile etnice conlocuitoare.

Analiza arealului moravo-timocean sub mai multe aspecte: istoric, demografic, cultural, cu accent pe aspectul etnografic, s-a considerat oportună și de actualitate, deoarece este o regiune aproape necercetată, moștenirea etnografică tradițională încă vie, întregind mărturiile arheologice și documentele istorice asupra prezenței și continuității milenare a oamenilor în acest spațiu.

Etnografia ca știință, s-a format relativ recent, denumirea provenind din greaca veche, ethnos-popor și graphos-descriere, adică descrierea popoarelor, aceasta ocupându-se cu studiul modului de viață, a culturii și civilizației popoarelor, definindu-le trăsăturile, caracteristicile constante, obârșia și căile de evoluție.

Conform definiției date de Ion Vlăduțiu, etnografia cuprinde (aspecte de trai și cultura populară) așezările umane cu caracteristicile gospodăriei rurale și urbane (arhitectura, mobilier, ocupații casnice), ocupații, mijloace de prelucrare a lemnului, pietrei, prelucrarea fibrelor vegetale și animale, prelucrarea lutului, metalului, industria casnică și industria țărănească, alimentația tradițională, țesăturile, portul popular, cunoștințele populare, aspecte de astă populară, obiceiuri calendaristice, obiceiuri familiale, obiceiuri sociale, credințe, superstiții, datini.

Analiza geografică complexă a Crainei Serbiei la nivel structural, funcțional și evolutiv a fost realizată prin prisma relațiilor cauzale și a corelațiilor spațiale.

În cadrul cercetării a trebuit să se țină seama de o serie de principii, metode și procedee, unele comune și altor ramuri ale științei. Caracterul interdisciplinar al temei abordate a impus folosirea unor metode interdisciplinare, de la cele pur geografice la cele sociologice și statistice, în vederea unei analize cât mai corecte, dar în același timp cât mai fundamentate a proceselor și fenomenelor investigate.

S-au utilizat în elaborarea lucrării principiul repartiției spațiale, principiul cauzalității, principiul integrării, principiul regionalismului și principiul istoric.

Metodele și procedeele de cercetare folosite au fost atât tradiționale, cât și moderne:

metoda istorico-geografică, prin intermediul ei observând interacțiunea dintre factorii geografici și cei istorici,

metoda observației directe și indirecte, prin intermediul căreia s-au confruntat dinamica, mișcările demografice cât și fluxurile economice în limitele spațiului studiat,

descrierea geografică,

metoda analizei considerată fundamentală în investigația ruralului,

reprezentarea grafică, care s-a constituit ca un element prioritar în demersul analitic al

interpretării spațiale a faptelor geografice, harta fiind ca în orice studiu geografic, instrumentul cel mai des folosit, atât pentru analiza inițială a teritoriului, cât și pentru transpunerea rezultatelor finale. Întreaga problematică abordată a fost transpusă cartografic, harta fiind gândită ca punct de pornire, cheie de interpretare și ca finalitate, contribuind în mod direct, la parcurgerea demersului întreprins, alături de diverse diagrame structurale, tabele și fotografii.

Printre procedeele de actualitate utilizate se regăsește și ancheta geografică, utilizată în identificarea dimensiunilor socio-culturale și spirituale a calității vieții, aceasta fiind bazată mai mult pe interviu și nu pe chestionare temetice, datorită situației delicate din teritoriu. Toate textele au fost înregistrate audio, sistemul de transcriere fonetică fiind simplificat, în încercarea de a reda cât mai exact graiul românesc vorbit în diferitele localități în care s-au făcut înregistrările și, în același timp, de a nu îngreuna citirea.

Detalierea realității geografice și etnografice a impus utilizarea unor surse informaționale diversificate (arheologice, istorice, geografice, narative, toponimice, etnografice etc.), care au susținut și completat o continuă revenire pe teren.

În cercetarea spațiului moravo-timocean, s-a îmbinat etapa de birou sau de bibliotecă, numită și etapă de documentare, cu etapa de teren.

Etapa de documentare a cuprins familiarizarea cu bibliografia de specialitate, inclusiv stabilirea definițiilor, noțiunilor și conceptelor utilizate pe parcursul cercetării. S-au folosit acele surse de informare regăsibile în biblioteci, în arhivele centrale și locale, în diferite însemnări ale unor instituții cum ar fi armata sau evidența populației din Serbia și care conțin informații referitoare la esența problemei. Informațiile statistice, multe dintre acestea accesibile pe Internet, reprezintă o altă sursă importantă de documentare.

Etapa de teren, a fost imperios necesară pentru o cunoaștere cât mai amănunțită a realității și a constat în obținerea datelor culese pe teren, care cuprind în cadrul lor o serie de informații obținute prin discuții, observații și înregistrarea acestora în contact direct cu subiecții studiului respectiv.

Observațiile de teren interpretate geografic și comparate pe baza analizei resurselor bibliografice, cartografice și statistice, au scos în evidență o serie de structuri care oglindesc organizarea spațiului cuprins între râurile Timoc, Morava și Dunăre, cât și unele entități spațiale și sociale cum ar fi elementele naturale, populația, rețeaua de așezări, relațiile de natură socio-economică, culturală și politică.

1.2. Istoricul cercetărilor

Informații legate de spațiul geografic din estul Serbiei, numit generic Craina Serbiei sau Valea Timocului sunt sumare, regiunea fiind, de-a lungul timpului, de cele mai multe ori, consemnată doar accidental de numeroși învățați și călători străini.

Se remarcă totuși, studiile ce tratează comunitatea românească din această zonă, majoritatea lucrărilor elaborate care privesc acest spațiu geografic, făcând referire doar la românii/vlahii din regiune și țin mai mult de domeniul istoriei, etnografiei, culturii populare și geopoliticii.

Spațiul geografic moravo-timocean nu a fost analizat în detaliu din punct de vedere al Geografiei Umane până în momentul actual, analizele realizate având un caracter general în cadrul lucrărilor de mare ansamblu, în care se fac referiri și la acest areal, precum și în lucrările care tratează doar anumite fragmente, cu accent pe comunitatea românească de aici.

Cele mai multe din materialele consultate în elaborarea prezentului studiu nu oferă studii consistente despre acest spațiu geografic, primele informații fiind de fapt încercări de conturare a unei problematici a românilor din regiunea studiată, cu detalii despre dispunerea lor geografică, descriindu-le uneori obiceiurile sau oferind scurte culegeri de creații folclorice. Informații referitoare la acest areal, apar în studiile unor cercetători germani, italieni, francezi, englezi, bulgari, ruși și sârbi: F. Kanitz, G. Weigand, Ioszef Szabo, G. Lejan, E. Picot, St. Romansky, T. Georgevici, B. Karic, I. Cvijici, C. Jirecek.

Prezența elementului etnic românesc între Dunăre, Timoc și Morava este confirmat și în hărțile întocmite de geograful A.F. Marsigli (1696), Mackenzie G. Muir si Irby A.P. Map of the south Slavonic countries (1867)(Anexa 8), Lejean Guillaume Carte etnografique de la Turquie d’Europe et des etats vassaux autonomies (1869)(Anexa 3), H. Kiepert în Volker und Sprachen Karte vor Osterreich und die unter Donaulandern (1869), Florinschy I.D. în Harta etnografică a slavismului apusean (1911), Scarlat Demetrescu, A.D. Atanasiu, Ed. Borcea Carte etnografique des regions habituées par les Roumains et des colonies etrangeres qui s’y trouvent (1919). (Anexa 1).

Aspecte de geografie istorică, ce vizează evoluția arealului studiat de-a lungul istoriei, precum și originea și permanența elementului românesc din zonă pe mai multe perioade istorice, au fost desprinse din studiile valoroase cu tematică în acest sens, dar cu referiri la spații geografice, de cele mai multe ori, ample.

Lucrările de referință au fost cele avându-i ca autori pe Karic V. Srbija (1887), Gravier Gustave Les frontieres historiques de la Serbie (1919), Ion di la Vidin Românii din Tribalia (1990), Drăgan Iosif Constantin Istoria românilor (1994), Zbuchea Gheorghe și Stelian Brezeanu Românii de la sud de Dunăre, documente, Arhivele Naționale ale României (1997), Zbuchea Gh. O istorie a românilor din Peninsula Balcanică secolul XVIII-XX (1999), Constantinescu N.A., Chestiunea Timoceană (2000), Zbuchea Gh și Dobre, C. Românii timoceni (2005), Dobrescu I.F., Dobrescu N.L. Românii din Serbia (2005), Dolha V. Totul despre românii din Timoc (2007), Copcea Florian Istoriografia românilor din Serbia de sud-est (2008), Draghișa, Konstandinovic-Traian Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948 (2008).

Observații de natură etnografică regăsim în lucrarea lui F. Kanitz Serbien (1868), etnograful începând cu anul 1859, a facut o serie de anchete de teren în această regiune, în urma cărora a consemnat masiva prezență a românilor timoceni în zonă, semnând, mai târziu, câteva lucrări despre Serbia și Bulgaria.

În 1900 apare lucrarea Die Rumanische Dialekte der kleinen Walachei, Serbien und Bulgariens a lui Gustav Weigand, lucrare în care face o serie de studii lingvistice în această zonă, interesându-se, însă, și de port, arhitectură, situație culturală și politică.

Etnograful sârb Tihomir Georgevic este cel care a scris lucrarea intitulată sugestiv Printre românii noștri (1905), fiind unul dintre primele jurnale de teren din istoria etnografiei sârbesti, studiul lui Georgevic oferind de asemenea informații despre cultura populară și obiceiurile românești din Serbia de răsărit.

Etnograful bulgar St. Romansky se deplasa, în anul 1916, în toată regiunea dintre Timoc și Morava, când vizitează aproape toate satele românești din zonă, adunând date etnografice și culegând texte folclorice incluse în lucrarea Românii dintre Timoc și Morava (1926).

Interesul pentru cultura populară a românilor din acest areal apare încă din secolul al XIX-lea, primele consemnări datorîndu-se folcloristului sârb Vuk Karadic, lui Emile Picot Chants populaires des Roumains de Serbie (1889), lui C. Cosmescu Poezii populare de la românii din Serbia în „Convorbiri literare, anul XXXIII, nr.9, geografului George Vâlsan și lingvistului George Giuglea, care publică împreună o culegere de de literatură populară Dela românii din Serbia (1913). Ovid Densușianu, I.A. Candrea si Th. Sperantia, la 1908, în Graiul nostru, publică folclor din sudul Cazanelor Dunării.

Cele mai importante studii de după al doilea război mondial apar la Cluj și aparțin lingviștilor Emil Petrovici Note de folklor dela românii din Valea Mlavei (1942) și Ion Pătruț Folklor dela românii din Sârbia (1942).

În 1967 Cristea Sandu Timoc publică culegerea Cântece bătrânești și doine, ce cuprinde o impresionantă colecție de peste 500 de texte.

După 1989 cercetări ce vizează acest spațiu sunt făcute în special de către lingviști pe fondul intensificării interesului pentru comunitățile românești din vecinătatea Romaniei. Prof. dr. Otilia Hedeșan face numeroase anchete în teren, care se concretizează prin publicarea a numeroase articole și studii în care abordează diferite aspecte etnografice, folclorice și identitare ale comunității românești din spațiul moravo-timocean.

Petru Neiescu, Eugen Beltechi, Nicolae Mocanu, de la Cluj Napoca, întocmesc în 2006 Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului – Contribuții la atlasul lingvistic al graiurilor românești dintre Morava, Dunăre și Timoc, iar Annemarie Sorescu-Marinković, în lucrarea de doctorat Ființe demonice la românii din Timoc (Serbia) (2010), face o amplă analiză a universului demonic al românilor din estul Serbiei, în special a ființelor mitologice ce populează acest spațiu.

Studii despre cultura populară a locuitorilor din regiune, apar după anii ‘50 și în Serbia, cu precădere după anul 1962, data la care s-a anunțat intenția construirii hidrocentralei de la Porțile de Fier și, prin urmare, inundarea satelor de pe malul Dunării. Studiile au fost elaborate de Institutul de Etnografie din cadrul Academiei Sârbe de Științe și Arte din Belgrad, care la 1969 concep o serie de monografii ale localităților din regiune, publicate în Zbornik Radova Etnografskog Instituta, revista Institutului de Etnografie din Belgrad.

De asemenea, Glasnik Etnografskog Muzeja a publicat, începând cu anul 1969, o serie de volume dedicate zonelor locuite de românii din nord-estul Serbiei, și anume Reșava (1965-1966), Negotin (1968-1969), Bor (1975), Zajecar (1978) și Kladovo.

În ultimul timp, interesul cercetătorilor pentru comunitatea românească din Craina a crescut semnificativ, mulți dintre aceștia fiind chiar români din acest areal: Paun Es. Durlic, antropologul de limba franceză Dejan Dimitrijevic-Rufu, lingvista Marijana Petrovic-Rignault, etnologul Slavoljub Gacovic, etnolingvista Biljana Sikimic.

Numărul lucrărilor care abordează într-o măsură mai mare sau mai mică elementele umane ale acestui teritoriu este foarte mic.

Geograful George Vâlsan este cel care scrie capitol nou al științelor umane românești, în privința problematicii românilor sud-dunăreni. În anul 1913, el publică trei studii, intitulate Românii din Serbia, Românii din Craina Serbiei și Românii din Bulgaria și Serbia – Așezare, vechime, număr, fizionomie, stare economică și socială. Aceste texte își propuneau să semnaleze existența unor comunități românești încă prea puțin studiate la sud de Dunăre, orientând indirect, interesul pentru comunitatea românilor din această regiune pe patru traiecte: geografic, demografic, istoric și etnografic/folcloric.

Urmează lucrările Românii din Serbia (Boga L.T., 1913), La peninsule balkanique (Cvijic J., 1918), Vlahii din Serbia în sec. XII-XV (Dragomir Silviu, 1922), Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic și geografic (Szabo Jozsef, 1923), Românii dintre Timoc și Morava (Trâpcea Th. N., 1999 reeditată), Craina – O verigă a spațiului etnic românesc (Popp N. M., 1941) și cele trei volume Românii din Timoc (1942-1943) sub îngrijirea lui C. Constante și Anton Golopenția. Aceste trei volume reiau, traduc și editează unele studii mai vechi, publicate la începutul secolului, cum ar fi cele ale lui Felix Kanitz Bulgaria Dunăreană și Balcanii și Românii, Gustav Weigand Românii și aromânii în Bulgaria, Tihomir Ðordevic Printre românii noștri, și mai târziu, studiul lui Vâlsan, Românii si aromânii din Bulgaria.

În 1929, C. Constante publică lucrarea intitulată Românii din Valea Timocului și a Moravei, care reprezintă, de fapt, conferința ținută la Societatea de Cultură Macedo-Română, în primăvara anului 1925, iar în 1943 A. Dumitrescu-Jippa și Octavian Metea publică lucrarea Timocul.

Cel mai recent studiu asupra populației așezărilor umane din Craina Serbiei a fost realizat de Dorin Lozovanu în anul 2008 în cadrul lucrării de doctorat Populația românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic, unde face o amplă analiză din punct de vedere uman geografic a comunității românilor din Serbia, aducând în discuție originea și evoluția etnică a acestora, grupurile etnografice aflate în această regiune, datele etnodemografice prezentate fiind cele mai recente și mai complete date publicate până în prezent.

CAPITOLUL II

CADRUL NATURAL

2.1. Cadrul natural al Serbiei

Serbia (în limba sârbă Srbija/Србија), oficial Republica Serbia (Република Србија/Republika Srbija) este situată în cuprinsul a două regiuni istorico-geografice, Balcanii de Vest și partea de sud a Câmpiei Panoniei. Are granițe comune cu Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, România și Ungaria. Fără a avea ieșire directă la mare, Serbia are acces prin intermediul Dunării la Marea Neagră și Europa Centrală.

2.1.1. Relieful Serbiei

Este variat, predominant muntos în sud (aparținând Alpilor Dinarici, alt. max. 2656m în vf. Daravica) și est (Munții Serbiei, cu Defileul Dunării), colinar și de câmpie (Câmpia Moravei), în partea centrală, și numai de câmpie (Câmpia Dunării) în nord, Serbia fiind străbătută de Dunăre si de râul Morava, tributar al fluviului, cu o suprafață de 77.453 kmp. Pe teritoriul Serbiei se regăsesc munții: Carpați, Balcani, Rodopi și Dinarici, precum și partea de sud a Câmpiei Panoniei.

2.1.2. Regiunile geografice din Serbia

Nu au un statut oficial, unele dintre ele fiind folosite ca bază pentru împărțirea administrativă de ordin secund în Serbia (okrug). Neavând o definire administrativă, granițele acestor regiuni sunt vagi de cele mai multe ori, fiind delimitate diferit de către specialiști. De cele mai multe ori, regiunile corespund văilor sau cursurilor de apă, primind denumirile de la acestea, fiind mărginite cel mai adesea de masivele muntoase. În unele cazuri, se referă numai la părțile nelocuite dintr-o vale. Văile și câmpiile de-a lungul celor mai late râuri sunt cazuri speciale. În limba sârbă, ele sunt cel mai adesea folosite cu prefixul po-(Sava-Posavina, Dunav–Podunavlje, Morava–Pomoravlje).

Considerate regiuni geografice, acestea sunt folosite frecvent și acoperă arii foarte mari (ex.: Pomoravlje). Teritoriul Serbiei este împărțit în 6 regiuni geografice: nordică, vestică, centrală, estică, sud-vestică și sudică.

2.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a Serbiei

Este reglementată prin Legea cu privire la organizarea teritorială, adoptată de Adunarea Națională a Serbiei, la 29 decembrie 2007.

Conform Legii, unități ale organizării teritoriale sunt: municipiile/opštinele (în limba sârbă) în număr de 150, orașele (24) și provinciile autonome (2).

Cele două provincii autonome sunt: Kosovo-Metohija sau pe scurt Kosovo (cu 28 municipii/opštine și 1 oraș) aflată în partea de sud a țării (actualmente în administrarea Națiunilor Unite), și Voivodina (cu 39 municipii/opštine și 6 orașe) în partea de nord.

Zona care se întinde între Voivodina și Kosovo este numită Serbia Centrală (cu 83 municipii/opštine și 17 orașe), aceasta nefiind o diviziune administrativă (spre deosebire de provinciile autonome), și neavând autoritate regională proprie.

Municipiile/opštinile (principalele diviziuni administrative cu prerogative reale) și orașele sunt adunate în districte/județe (okrug în limba sârbă), care sunt centre regionale ale autorității statale, Serbia fiind împărțită, în temeiul Punerii în aplicare a Guvernului din 29 ianuarie 1992, în 29 de districte/județe, 5 dintre ele în Kosovo, 7 în Voivodina, 17 în Serbia Centrală.

Serbia centrală (Uža Srbija – Ужа Србија), denumire folosită mai mult în timpul Republicii Federative Yugoslavia, nu este o diviziune administrativă în sine, ea fiind sub directa jurisdicție a autorităților Republicii. Voivodina are o anumită autonomie teritorială, iar Kosovo chiar dacă și-a declarat independența, este considerată de către statul sârb tot o provincie sârbească. Cele 17 județe/districte (okrug) ale Serbiei Centrale plus orașul Belgrad sunt: Județul Mačva, Județul Rasina, Județul Kolubara, Județul Bor, Județul Moravica, Județul Zaječar, Județul Zlatibor, Județul Nišava, Județul Podunavlje, Județul Pirot, Județul Braničevo, Județul Toplica, Județul Śumadija, Județul Jablanica, Județul Pomoravlje, Județul Pčinja și Județul Raška.

2.2. Poziția geografică și limitele fizico-geografice ale Crainei Serbiei

Zona studiată și anume, Craina Serbiei sau zona de răsărit a Serbiei, face parte din regiunea geografică Serbia Centrală, frontiera naturală a acestei regiuni fiind formată de fluviul Dunărea la nord, râul Timoc și granița cu Bulgaria la est, râul Morava la vest, iar la sud de o linie care unește râul Morava cu râul Timoc, prin munții Râtani.

2.3. Încadrarea regiunii în structura administrativ-teritorială

Peste acest spațiu geografic se suprapun în prezent, ca delimitare administrativă județele (okrug în limba sârbă) Bor, Zaječar, Pomoravije și Braničevo, ce se întind pe o suprafață de 11.867 kmp.

2.4. Caracterizarea fizico-geografică

2.4.1. Relieful

Este un tot armonios, completându-se cu formele de relief din Banat și Oltenia, având aceleași caractere geografice, toate prinse de Dunăre, cu o înălțime maximă de 1300 m.

Această regiune se înfățișează ca o mare platformă muntoasă, aici desfășurându-se partea de sud a munților Carpați, fiind un ținut de legătură între două mari sisteme muntoase, Carpații și Balcanii, între două unități geografice importante în toate timpurile pentru ciculația popoarelor, Câmpia română și Stepa maghiară. În Serbia de răsărit, Munții Carpați se întind pe direcția nord–sud, fiind situați între valea râului Morava la vest, valea râului Timocul Alb la est și valea râului Nișava la sud.

Cu toate ca acești munți din punct de vedere geologic (alcătuiți din roci eruptive, formate în mezozoic și neozoic terțiar), fac parte din munții Carpați, nu au fost incluși în această grupă decât în secolul 20 de către cercetători. În trecut, acești munți erau trecuți ca făcând parte din munții Balcani. Însă G. Vâlsan afirma: “Carpații nu se opresc la Dunăre, ci la Timoc”.

Carpații de pe teritoriul Serbiei, considerați uneori parte a Carpaților Sudici împreună cu munții Banatului, sunt începând de la Dunăre: Munții Miroci (Miroč planina), Munții (H)omolie (Homoljske planine), Marea și Mica Cârșă (Veliki i Mali Krš), Munții Deli Jovan, Munții Beljanica (Beljanica planina), Munții Kučai (Kučajske planine), Munții Râtani (Rtanj planina), Munții Ozren și Devica (Ozren i Devica).

Regiunea cuprinde toate variațiile formelor de relief, începând cu zona munților cu păduri întinse, pășuni pentru creșterea vitelor, iar subsolul bogat în zăcăminte de aur, aramă, cărbuni și lignit, continuând cu podișul unde se cultivă cereale și vița de vie și sfârșind cu șesul, ce se întinde pe cursul râurilor, unde se găsesc toate bogățiile animale ale zonei de câmpie (câmpia Moravei – de-a lungul văii Moravei și câmpia Negotinului – de-a lungul văii Timocului, singurele câmpii mai întinse din zonă).

2.4.2. Hidrografia zonei este armonios distribuită, ea fiind dominată de cele două râuri mari: Morava și Timocul, care se varsă în Dunăre.

Astfel, râul Morava curge de la sud la nord, unde se varsă în Dunăre și are ca afluent din podișul timocean râul Reșava.

Tot în aceeași direcție curge și râul Mlava, care se strecoară printre versanții munților Golubina.

Mai spre est, urmând aceeași direcție și vărsându-se în Dunăre în apropierea frontierei româno-sârbe curge râul Pek cu doi afluenți.

În dreptul Cazanelor curge râul Poreć, iar la sud râul Timoc cu cei doi afluenți Timocul Alb și Timocul Negru, cu direcția vest–est. Restul rețelei hidrografice este alcătuită din râuri scurte și repezi, afluenți ai celor două râuri și ai Dunării.

Râul Morava Mare (denumită de romani Margus), este partea finală a râului Morava, cel mai mare sistem hidrografic din Serbia. Este format din confluența râului Morava de Sud și Morava de Vest, în apropierea orășelului Stalac, un important nod feroviar din Serbia Centrală. De aici și până la confluența cu Dunărea, la nord de orașul Smederevo, râul Morava Mare are o lungime de 185 km.

Bazinul hidrografic al râului este de 6.126 km², acesta curgând prin cel mai fertil și populat teritoriu din Serbia Centrală, ținut numit și valea râului Morava sau Pomoravlje. Pomoravia actuală s-a format într-un vast bazin fosilifer, unde acum 200.000 ani se găsea Marea Panoniei. În secolele trecute, pe această suprafață se întindeau numai păduri, acum nu a mai ramas nimic din acestea. Morava și-a schimbat de nenumărate ori cursul, vechile cursuri devenind în timp lacuri de mici dimensiuni, cunoscute sub termenul de moraviște. Începând din 1966, s-a încercat prevenirea inundațiilor, prin construirea de diguri și baraje pe cele 3 râuri, și pe afluenți (lacurile Bovan, Celije, Gazivode). Morava Mare este navigabilă astăzi pe 3 km, în trecut fiind navigabilă până la orașul Čuprija, adică pe ¾ din lungime.

Chiar dacă Valea Moravei este cea mai populată parte din Serbia Centrală, numeroasele inundații i-au determinat pe oameni să se ferească și să nu își construiască locuințele chiar pe malul râului. Singurul oraș pe marginea râului este Čuprija, adesea inundat (de câteva ori chiar în 1990). Alte așezări de-a lungul râului sunt Paračin, Jagodina, Batocina, Lapovo, Svilajnac, Velika Plana, Pozarevac și Smederevo. În istoria sârbă, această vale a devenit leagănul Serbiei moderne, începând cu sec. 19, denumită și Serbia Moravă.

Râul Timoc este râul din Serbia de Răsărit și vestul Bulgariei. Denumirea lui derivă din vechea denumire latinească Timacus și are ca afluenți numeroase râuri mici, care poartă cam același nume: (Timocul Svârligului (Svrljiški Timoc), Timocul Târgoviștei (Trgoviški Timoc), Timocul Alb [Beli (Knjaževački) Timoc], Timocul Negru [Črni (Krivovirski) Timoc], Marele Timoc (Veliki Timoc).

De la izvoare (din munții Svârlig) până la confluența cu Dunărea (ca Marele Timoc), râul Timoc are o lungime de 203 km, pe ultimii 15 km până la vărsare, formând granița între Serbia și Bulgaria.

Cel mai important afluent al Timocului este Timocul Negru, care curge prin depresiunea Țârna Reka, populată cu multe sate mici: Valakonje, Savinač, Seliște, Zvezdan. Acesta străbate cea mai poluată zonă, bazinul orașului Bor, de unde și denumirea. Râul a fost puternic afectat ecologic în ultimii ani datorită mineritului și industriei de metale grele din zona Borului și Kriveli, poluând în consecință și Dunărea cu metale grele: cupru, cadmiu etc…Are ca afluenți pe dreapta, râul Radovan, râul Zlot, râul Jasen, râul Banjska, ca în apropiere de orașul Zaječar (Zăiceri) să se unească cu Timocul Alb, pentru a forma pe ultimii 88 km, Timocul Mare sau pur și simplu râul Timoc.

Timocul se varsă în Dunăre în dreptul orașului Negotin, la 30 km sud de Țiganași (Mehedinți), locul unde fusese proiectat podul peste Dunăre. Pe malul său stâng aproape de limita teritoriului locuit de români se găsește orașul Zaičear. Râul Timoc a dat și numele răscoalei împotriva regelui sârb Milan Obrenovic IV, în 1883 Timočka buna (răscoala din Timoc).

2.4.3. Climatul este de tip temperat-continental cu influențe sub-mediteraneene, cu mențiunea că aici domină subtipul de climat montan, cu temperaturi medii pentru luna ianuarie de -2˚C în depresiuni, și -11˚C pe culmi, iar vara temperatura medie a lunii iulie este de 7˚C, pe culmi.

Vânturile care bat în această regiune sunt: Coșava (vântul rece care distruge plantațiile); Severațul (numit și Vântul mare); Vântul de Sud (numit și Viforniță sau Viorniță) este un vânt cald, care bate mai ales toamna, dar și primăvara, când topește zăpezile. Vântul de Vest îi urmează Coșavei, fiind un vânt bogat în ploi. După cum se observă toate vânturile bat pe direcția de curgere a râurilor. Precipitațiile se caracterizează prin neregularități în repartiția în timp, concluzia fiind aceea că la trei ani bogați în ploi, revine un an secetos.

2.4.4. Vegetația specifică a regiunii este cea de pădure. Domină pădurea de foioase, totuși pădurile de altădată sunt reduse la un adevărat maquis (cecăriș), uneori râpele și “cârșile”, fiind pietroase. Datorită caracterului sub-mediteranean se întâlnesc nucul crescut în stare naturală, smochinul, liliacul, părul sălbatec. Muntele mai păstrează încă tisa, existând și în toponimie “tisa padina”, lângă Știrbăț, iar la poala dealului “moșmolul”. Pinul și jneapanul nu sunt cunoscuți. Regiunea teraselor, în afară de grădini, se caracterizează prin mulțimea viilor.

Terenul fiind variat și cuprinzând toate formele de relief, dă teritoriului o nuanță de bogată vegetație. Regiunea dintre Morava și Timoc este extrem de bogată. Din zona Borului se exploatează aurul și arama, fiind cea mai importantă regiune minieră din fosta Yugoslavie. La Maidan Pek se exploatează pirita. Aurul se extrage din minele de la Glogovica și Neresnica, iar lignitul de la Vârșca-Ciuca, Avramica, Bogovina și Râtani.

Regiunea studiată, după cum s-a constatat, datorită poziției geografice prielnice, precum și a cadrului natural favorabil, poate oferi bogate și variate resurse de trai, atrăgând astfel, de-a lungul timpului, diferite comunități umane în aceste locuri.

Premisele geografice din acest areal duc la permanența locuirii, în principal datorită succesiunii pe distanțe reduse a formelor majore de relief, precum și accesibilitatea munților Carpați de pe teritoriul Serbiei, definită de altitudini moderate, dar și de numeroasele văi și depresiuni. Continuitatea în timp se datorează astfel, în bună parte și resurselor economice pe care le-a oferit pământul, fertilitatea solurilor din zonele joase și deluroase, unde s-a dezvoltat agricultura, pomicultura și viticultura, și încheind cu zacămintele de aramă, aur ce au fost exploatate intens din antichitate.

Cu un asemenea potențial de habitat, acest teritoriu a favorizat după fiecare perioadă istorică critică, statornicia și redresarea demografică a locuitorilor reginuii.

Harta nr. 9 (prelucrată după Harta rutieră a Serbiei, 1: 200.000)

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Serbia este un stat care a trecut printr-o serie de transformări politico-administrative de-a lungul timpului.

Rădăcinile statului sârbesc se întind până în secolul al VII-lea și se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirović. Regatul Serbiei a fost fondat în secolul al XI-lea, Serbia medievală formându-se în jurul regiunii Raška, în secolul al XII-lea avându-l ca figură centrală pe Marele Jupan Ștefan Nemanja. În anul 1220, sub conducerea lui Ștefan I, Serbia a devenit regat, iar în anul 1346 Ștefan Dușan a înființat Imperiul Sârb, dezintegrat în urma înfrângerii în fața turcilor otomani în anul 1389.

Între anii 1459 – 1804, Serbia în pofida a trei invazii austriece și a numeroase rebeliuni, a rămas sub conducerea Imperiului Otoman. Viața religioasă a fost dominată de Islam, fapt care a dus la numeroase convertiri. Cei convertiți au preluat denumirea de musulmani, iar mai târziu pe cea de bosniaci, refuzând să mai fie identificați drept de sârbi.

Revoltele din anii 1804-1813, respectiv 1815, au dus la înființarea Principatului Serbiei. Având o autonomie largă față de Imperiul Otoman, este considerat precursorul Serbiei moderne.

Între anii 1815 – 1903, Serbia a fost condusă de către Dinastia Obrenović, cu excepția perioadei dintre anii 1842 – 1858, când la conducerea țării s-a aflat Prințul Aleksandar Karađorđević. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, se recunoaște independența Serbiei și Muntenegrului.

În anul 1918, Serbia fonda împreună cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, cunoscut mai târziu sub denumirea de Regatul Iugoslav.

În 1945 Serbia se proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia, iar în 1963 Republica Socialistă Federativă Iugoslavia condusă de Josip Broz Tito până la moartea acestuia în 1980.

De la căderea celei de-a doua Iugoslavii în 1992 și până în 2003, Serbia a format, împreună cu Muntenegru, Republica Federală Iugoslavia. În ciuda războiului civil din Croația și Bosnia-Herțegovina, în Serbia a fost pace până în 1998, deși o parte din instituțiile și conducerea țării i-au susținut pe sârbii bosniaci și pe cei din Croația în aceste conflicte, înarmându-i și dirijându-le trupele.

Între 1998 și 1999, ciocnirile din Kosovo dintre forțele de securitate sârbe și iugoslave pe de o parte și Armata de Eliberare din Kosovo pe de altă parte, au condus la bombardamentele NATO, care au durat 78 de zile. Atacurile au fost oprite când președintele iugoslav Slobodan Milošević a acceptat să retragă forțele de securitate, inclusiv armata și poliția din Kosovo. Acestea au fost înlocuite cu o forță internațională, iar Kosovo a rămas, formal, în cadrul Federației Iugoslave.

Între anii 2003 – 2006, Serbia a fost parte a Uniunii Statale Serbia și Muntenegru, după care la referendum Muntenegru și-a declarat independența, același lucru urmând să-l facă și Serbia în 2006.

Republica Serbia ca enitate politică independentă continuă să se confrunte cu instabilitate teritorială până în prezent, agravată de proclamarea independenței provinciei Kosovo-Metohia, sub denumirea de Republica Kosova în februarie 2008, care de facto nu mai este controlată de autoritățile sârbe din 1999.

3.1. ISTORICUL REGIUNII CRAINA SERBIEI

3.1.1. Perioada antică

Teritoriul cuprins între râurile Timoc și Morava este o arie de veche și continuă populare, izvoarele istorice și descoperirile arheologice demonstrând faptul că acest spațiu a fost locuit permanent din vremuri străvechi, diferite populații succedându-se până în timpurile moderne.

Cele mai numeroase și bine conservate urme se păstrează din perioada mezolitică (unelte, ceramică și chiar locuințe), cea mai veche cultură identificată în cadrul regiunii fiind cultura Lepenski Vir-Schela Cladovei (în România), situl arheologic mezolitic situat la 19 km de orașul Donji Milanovac constând dintr-o așezare mare, cu aproximativ zece sate satelit. Prima dovadă a folosirii metalelor de către om, se înregistrează între mileniu 5-6 în siturile arheologice de la Majdanpek și Rudna Glava.

Mai târziu se extinde și la sud de Dunăre cultura neolitică cunoscută sub numele de Starcevo-Criș precum și cea numită Turdaș-Vinca.

Perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, este reprezentată cel mai bine de cultura Kostolac, contemporană culturii Coțofeni din România (2500-1900 B.C.).

Epoca fierului este reprezentată de cultura Basarabi (sec. VIII-VII), necunoscându-se apartenența rasială a celor mai vechi populații din zona dunăreană, a celor care erau autohtoni. Mulți le-au atribuit apartenența la marele grup al pelasgilor, populație cu o istorie în egală măsură misterioasă și controversată.

În antichitate, pe teritoriul studiat, s-au succedat mai multe culturi și civilizații, acestea întinzându-se de la sfârșitul epocii bronzului (începutul Epocii de Fier), până la cucerirea Balcanilor în 168-75 î.Hr. de către romani.

Primii locuitori ai zonei, care populau Serbia înainte de migrarea ilirilor înspre sud-vest sunt Tribalii (424 î. Hr., fiind atestați aici încă din sec. VII-III î. Hr.), un trib trac foarte războinic, cu care regele Filip al II-lea al Macedoniei, apoi fiul său Alexandru au purtat numeroase războaie. Începuturile istoriei politice a tribalilor sunt puțin cunoscute, Herodot amintind de tribalii care trăiau lângă Istru, aceștia având o organizare statală proprie. Tribalii sunt menționați și de alți istorici antici, precum: Tucidide, Apian, Arian și Trogus Pompeius. Strabon și Diodor îi consideră pe tribali de neam tracic, pe când Ștefan din Bizanț crede că sunt de neam iliric.

În secolul al III-lea, este cunoscută pătrunderea unui trib celtic, Scordiscii mici, care stăpânesc temporar această regiune.

În secolul II (168 î. Hr.), regiunea este cucerită de romani și i se dă denumirea de Moesia (împărțită în anul 86 în Moesia Inferior și Superior), după numele tribului traco-dac, care popula zona înainte de cucerirea romană (75-29BC), populația tracică de aici fiind romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul împăraților Domițian și Traian, iar după retragerea aureliană din 285, împăratul Dioclețian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niș, Moesia Prima în nord-vest și Dardania în sud. Despre locuitorii Moesiei, cronicarul grec Niceta Choniates afirma că “înainte se numeau Moesi, iar acum se numesc Vlahi”.

Epoca romană este cunoscută ca o epocă de intensă colonizare, s-a asigurat pace, prosperitate dar și un spor de populație pozitiv. Dintre cei 80 de împărați romani, 40 au fost de origine traco-iliro-dacă, împăratul Caius Galerius Valerius Maximus născându-se într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.

Teritoriul dintre râurile Timoc și Morava, din anul 285 și până în sec.VII, a aparținut provinciei romane Moesia Superior, partea de vest până la Maidanpek, și Daciei Ripensis, partea de la est de Maidanpek. Limesul roman a fost menținut la Dunăre până la mortea lui Valens, în 378 d. Hr.

Între sec. IV-VI, este atestată în această regiune, o intensă viață creștină, prin existența a numeroase scaune episcopale la: Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobrovița), Viminacium (Costolaț), Aquae (Negotin).

În secolele V si VI, actuala regiune este atacată frecvent de către huni, gepizi, ostrogoți. După plecarea ostrogoților, imperiul bizantin își restabilește granița la Dunăre, în această perioadă numeroase cetăți fiind refăcute. Epoca lui Justinian (527-565), se caracterizează printr-o operă constructivă.

La începutul sec. VII dominația romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor, avarilor și apoi bulgarilor.

Sârbii apar tot în această perioadă, ei așezându-se în apusul actualei regiuni, abia peste mai mult de o mie de ani ajungând să se întindă peste toată zona dintre Timoc și Morava (1833). Triburile slave ale sârbilor și bosniacilor s-au așezat inițial între râurile Drina și Morava, primii migrând ulterior la vest de râul Drina, pe când sârbii ocupă regiunea de la sud de localitatea Kraguevaț, în regiunile cunoscute în prezent sub numele de Rașka, Kosovo, Sandjak și Muntenegru, întemeind mai multe cnezate și despotate.

Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului și limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfășura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). Mulți lingviști (printre care Sextil Pușcariu, E. Gamillscheg), cărora li se adaugă și istoricul Silviu Dragomir, susțin că Timocul, Banatul și Oltenia sunt leagănul formării limbii române. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi și numai în parte, rămășițele coloniilor romane și populația tracă romanizată.

În timpul migrațiilor și atacurilor avaro-slave de după sec. VII populația sud-dunăreană romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munții din Peninsula Balcanică, dând populația aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava și Morava dând pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri), iar o parte a rămas în munții Timocului, numeroase izvoare amintind de vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Markovici în “Les problemes serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul care menționa că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă “populație de o altă formație etnică”.

Ținutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbertus, participanții la cruciada a treia au fost atacați de vlahii dintre Timoc și Morava. Niketas Choniates și Kekaumenos amintesc de o tradiție a rezistenței valahe în fața bizantinilor.

În secolele X si XI, românii din răsăritul Serbiei au avut cnezatul lor propriu, ce se întindea pe ambele părți ale Dunării, iar în secolul XII au contribuit la crearea unui țarat împreună cu bulgarii, care s-a menținut independent aproape un veac.

În 1292, Milutin, succesorul lui Stevan Nemanja, trece pentru prima oară râul Morava, îi învinge pe Dărman și Cudelin, evenimentul fiind foarte important pentru teritoriul cuprins între râul Morava și munții Miroci, aceasta fiind prima dată când sârbii cuceresc această regiune, procesul sârbizării începând de acum încolo. Puterea românilor din zonă încă va mai persista, din moment ce în secolul XIII cnejii sârbi scot o lege prin care interziceau cununiile cu româncele, ca să nu-și piardă neamul.

Pe la 1365-1366, regatul Ungariei cucerește întreg malul sudic al Dunării, de la Belgrad la Vidin, inclusiv Țaratul de Vidin, stat ce a apărut după destrămarea imperiului Asăneștilor la jumătatea sec. al XIII-lea, care cuprindea partea de nord vest a acestuia, inclusiv partea estică a regiunii studiate. Întreaga regiune se va afla pentru mai bine de două decenii sub influența și suzeranitatea maghiară. Țaratul de Vidin va fi transformat de către turci, după bătălia de la Nicopole din 1397, în sangeacul, apoi pașalâcul de Vidin.

3.1.2. Perioada otomană

În 1389 are loc bătălia capitală de la Kosovo-Pole (Câmpia Mierlei), alianța creștinilor fiind învinsă, turcii preiau definitiv inițiativa în regiune. La 1453 cade și Constantinopolul, astfel, Imperiul Bizantin iese definitiv din istorie. Acest moment înseamnă introducerea spirituală a turcilor în Balcani și Europa.

Pe la jumătatea secolului al XV-lea, otomanii cuceresc întreaga peninsulă Balcanică, inclusiv teritoriile dunărene, mai puțin Belgradul, care se afla sub stăpânire maghiară, fiind ocupat de turci abia în 1521. Turcii n-au modificat limitele provinciilor, ci le-au lăsat așa cum le-au găsit, la început zicându-le sangeacuri, apoi pașalâcuri. Populația românească dintre Timoc și Morava avea să se afle pentru câteva sute de ani sub stăpânire otomană, aceștia creând pe Dunăre, între Begrad și Vidin câteva sangeauri ce își aveau ca puncte centrale puternicele cetăți dunărene: Belgrad, Smederevo, Branicevo, Golubăț, Cladova și Vidin.

Cât timp regiunea studiată a fost sub stăpânire otomană nu se cunosc prea multe date despre românii de aici, ce se știe, este că în regiune au existat mai multe sedii episcopale ce ascultau fie de Patriarhia de la Constantinopol, fie de cea de pe Peci, după reînființarea acesteia în secolul al XVII-lea.

Din această perioadă se cunosc două instituții: a martolosilor și cea a cnezatului. Prima era formată din băștinași, cu scopul de a face paza ținutului. Ei erau creștini și luptau împotriva haiducilor, locul lor fiind pe drumuri și la trecători. Organizația martolosilor era numai în ținutul Țârna Reca. În Craina, Cliuci (Cheia) și Stari Vlah, instituția cnezatului era diferită de cea din peninsula Balcanică. Aceste ținuturi se bucurau de o mare autonomie, cnezii având drepturi după “legea valahă” (jus valahichum, vlaski zakon), și anume: cnezi proprii și doar plata unui tribut anual, fără a se interveni în administrație. De aceea, nici unui turc, fie spahiu sau călător, nu îi era permis să stea prea mult în ținutul respectiv și le era interzis să intre călare și cu caii potcoviți în satele din zonă.

Astfel, pașa din Vidin, înainte să ia vreo măsură cu repercusiuni asupra ținutului, trebuia să îi consulte în prealabil pe cnezii de la Cladova și Negotin. Funcția de cneaz era ereditară, se moștenea din tată-n fiu, aceast drept fiind confirmat printr-un berat de sultan, până în secolele XVIII-XIX. Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare, cnezi care fac ,,săbor de săteni și adună birul”. Această funcție de cneaz se mai păstrează și în prezent în conștiința locuitorilor din zonă, termenul local folosit de românii de aici, pentru primarul satului fiind acela de “chinezul satului” (termen derivat din cuvântul cneaz).

O altă insituție era cea a voinicilor, care se bucurau de imunitate fiscală și juridică, satele lor fiind scutite de conac.

Cât de puternic era dreptul românesc în ținutul dintre Timoc și Morava reiese dintr-un codice de legi, kanun-name din vremea lui Soliman Magnificul (1521), acordat vlahilor în schimbul serviciilor cu caracter militar, redat integral de Th.N.Trâpcea: “Vlahii din Branicevo și Vidin să nu plătească nici haraciu, nici ispenge; să fie scutiți și liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea. Gloabe și pedepse să plătească. Din gloabe și pedepse pe care le dau, cnezii să ia zeciuială. Amintiții vlahi din cinci case să dea un lăncier. Aceștia să facă de strajă în locurile deschise. Dacă se ivește dușmanul, toți vlahii voinici ca călăreți vor însoți pe musulmani. De la fiecare casă să se dea anual sangeacului câte 85 de akce” . Totuși, în această perioadă de ocupație turcească au avut loc numeroase revolte și lupte duse de domnitorii români de la nord de Dunăre, ajutați de cnezii și haiducii locali împotriva stăpânirii turcești.

Iancu de Hunedoara va ține piept otomanilor în sudul Dunării. În campania din 1443 i se alătură un uriaș număr de voluntari din zona Morava, când la 3 noiembrie va cuceri Nișul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor în Albania în înțelegere cu Iancu de Hunedoara.

În 1444 Ioan Corvin cucerește cetatea Cladova, orașul Vidin, apoi Razgradul, Șumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna. Viața bisericească era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor, Craina fiind sub cârmuirea ereditară a familiei Carapancea. Vestit a fost și Stoian Bulibașa beg la Cladova care avea o soție Fira și care s-a opus turcilor. În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănățene și transilvănene, trupele bănățene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită.

Un eveniment important în timpul ocupației turcești îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în fața palatului pașei Muzafer din Vidin, 500-600 cneji români din sangeacul Vidin care se întindea până spre Niș și dincolo de Morava protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei”. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă. Provincia era autonomă pentru că ținutul era o moșie a fostei sultane Validè de la Aja Sofia din Constantinopol, cu scopul de a asigura fonduri pentru întreținerea bibliotecii și palatului imperial al sultanei.

Vlad Țepeș va ucide în aceeași zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui Matei Corvin. În 1595 detașamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidinului și Vârșețul înaintând până către râul Sava.

Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre Țara Românească și Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiați. El a fost sprijinit și de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă și în Dobrogea iar Baba Novac, român sud-dunărean și el, a eliberat regiunea Vidinului și a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei și Nicopolului.

În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăților Nicopol, Vidin, Cladova.

Constantin Brâncoveanu va apăra și reconstrui și el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În ,,Mărturii românești peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc și prezența românească la sud de Dunăre.

3.1.3. Mănăstiri și biserici ctitorite de domnitori români

Legăturile dintre populația românescă de pe cele două maluri ale Dunării au continuat chiar și în condiții vitrege, nu de puține ori domnitorii români de la nordul Dunării venind în ajutorul românilor din ținutul cuprins între Timoc și Morava, aceștia reușind să construiască chiar lăcașe de cult aici.

Radu I Basarab (1377-1384) a fost și el protector al țaratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscripția voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeș “domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului și al Oblastiei”. Mircea cel Bătrân și-a impus și el voința în Balcani în repetate rânduri.

Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII și cărțile istorice sârbești spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlașci-domnitorul Radu cel Mare (1496-1508).

Una dintre cele mai frumoase și cunoscute biserici ctitorite de Radu cel Mare este biserica Lăpușnea din localitatea cu același nume (Bolievăț), de la poalele muntelui Râtani în ruinele bisericii găsindu-se înscripții ce indicau faptul că aceasta a fost zidită în anul 1501 de către Ioan Radul Voievod (Radu cel Mare). Printre vizitatori a fost și F. Kanitz, Gheorghe Balș, arhitectul sârb Ðurđe Boškovic etc.

Tot lui Radu cel Mare i se mai atribuie zidirea mănăstirilor din Patrușa și Lucova, precum și renovarea bisericii Mănăstirița din ținutul Cheia(Kliuć). În lucrarea “Spomenica Timočke eparhije” (1834-1934), despre Mănăstirița este legat “numele lui Radu-bei, cel care este cunoscut drept ctitor al bisericii de la Lăpușnea”, deci conform acesteia “probabil că Radul-bei a renovat și pictat mănăstirea Mănăstirița”, deoarece “pe uși până nu demult se putea citi…: Radulbei”. În povestirile localnicilor mai în vârstă mănăstirea a fost zidită de Nicodie Sârbul, fiind reparată și din nou pictată de un oarecare voevod valah Radul.

Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia și a unei domnițe înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 – 1389) și și-a început viața monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Șaina, lângă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie și întemeierea mănăstirii Mănăstirița, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat și condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat și sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri și de întărire a monahismului de către familia Basarabilor și de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate și alte importante donații.

Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da și Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ștefan Cantacuzino. În secolele X–XIV a existat și o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea își avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ștefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ștefan Uroș I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donații se mai fac, cu sutele de familii de Ștefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ștefan Uroș II pentru o altă mănăstire și pentru Gracianița, de Dușan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe atunci și lângă Marea Adriatică, și în Zeta și pe la Priștina”.

Pentru mănăstirea Coroglaș din satul Miloșevo (Coroglaș, în timpul turcilor Ocruglaț, actualmente Miloșevo), Negotin, sec. XIV, F. Kanitz relatează numeroase legende pe care le-a auzit “printre populația vlahă”, iar conform uneia din acestea, biserica “a zburat acolo din pământul păcătos valah”. M. St. Rizinic o compară cu bisericile din Mesembria. Mănăstirea Coroglaș mai este amintită și în articolele și publicațiile lui J. Stojkovic, Dušanka Bojanic Lukač, M. Paunovic și Ð. Boškovic.

Despre mănăstirea Vratna din satul românesc Vratna de lângă Negotin, nu se cunoaște momentul construirii și nici ctitorul ei, dar se știe cu siguranță că “a doua jumătate a fost ridicată în anul 1415 de Šarban vojvoda od Sturza din București”. Inscripția a fost trascrisă în anul 1856 într-un Slujbenic la pagina 163 de starețul de atunci Ghenadie (Živko Ćurčić) din Grgurevaț în Srem.

Despre Mănăstirea Vrelo, tradiția spune că a fost întemeiată de “voievodul valah Radul, dar Radul I din secolul XIV, și nu Radul I din secolul XVI”.

În Spomenica Timočke eparhije, apar amintite pe lângă multe obiective vechi și biserica Loznița (Crivi Vir, Bolievăț, sec. XIV), cu hramul Sfantul Arhanghel Mihail precum și mănăstirea Crepicevaț (Crepicevac) din satul Iablanița la nord vest de Bolievaț, sec. XIV, cu hramul Înălțarii Maicii Domnului, despre care se arată că au fost construite de același Radul-bei, care a construit și celelate biserici din împrejurimi.

Pe lângă aceste biserici și mănăstiri, în defterele turcești de recensământ din secolele XV-XVI mai apar și: mănăstirea Lucovo și mănăstirea din satul Oblak, din nahia Țârna Reca, mănăstirea Sveti Petr în nahia Vidin, și Sveti Arhanghelo, în nahia Svrlig.

În urma cercetărilor arheologice, pe malul drept al Dunării apar câteva hramuri importante medievale creștine, păstrate în fundațiile lor, ce pot avea legătură atât cu populația slavă cât și cu cea română din regiune. Amintim resturile unui hram din localitatea Manastir din secolul al XIV-lea, apoi din localitatea Bolietin (Smorna) din secolele XII-XIII, din localitatea Rbnița din secolele XII-XIII, din localitatea Pețca Bara din secolul al XIV-lea și din localitatea Hajducica vodenița, secolul al XIV-lea.

3.1.4. Perioada austriacă

La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar și teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac și Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării și temporar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănățeni din anii 1736-1739. Abuzurile administrației habsburgice, colonizările masive cu străini, au dus la o înăsprire a situației populațiilor creștine din Balcani. Astfel, sârbii din ținuturile Rașka, Kosovo, Muntenegru, Sandjak, Macedonia, Herțegovina și Bosnia migrează în mai multe valuri în noile teritorii austriece: Voivodina, Slavonia și Croația Orientală, într-o primă fază, apoi în Banat (unde austriecii le acordă anumite drepturi numite “privilegii ilirice”). Acestă masivă deplasare de populație sârbească, a condus la deplasarea centrului politic, bisericesc și cultural național sârbesc din regiunile istorice Rașka și Kosovo, spre regiunea dunăreană cu centrul la Belgrad, care între 1718-1739 este capitala provinciei austriece Serbia și din 1815 capitala principatului sârb vasal Imperiului Otoman. Prietenul sârbilor, G. Gravier recunoaște și el că până și sârbii din Belgrad sunt în imensa lor majoritate nou-veniți din ținuturile din sud-vest.

Populația română de aici, se alătură otomanilor, a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă victorie a românilor răsculați asupra austriecilor a fost cea de la Vârșeț din 14 februarie 1739, represaliile imperialilor fiind groaznice.

La începutul secolului al XIX-lea, în regiunile dunărene dintre râurile Drina și Timoc au loc două revolte ale populației creștine sprijinite de către Austria și Rusia la care au participat și volulntari români din Țara Românească și voluntari sârbi și români din Imperiul Habsburgic.

Prima revoltă, între 1804-1812, condusă de Gheorghe Petrovici Karagheorghe, a fost înăbușită de turci. Insurecția sârbă s-a bucurat și de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei” condus de Karagheorghe îl avea în componență și pe voievodul românilor timoceni Mișu Karapancea de la Negotin. Unii români se alătură mișcării de eliberare de sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Vâlcu luptă împotriva turcilor cu prețul vieții la Negotin și Prahovo având oaste și tunuri. Acesta spunea adeseori: “Capu-oi da, Craina n-oi da” și își ia titlul de “Voievod al Crainei”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alți haiduci ai vremii erau Stevan Mokrainaț, Veliko Petrovici, Pătru Cobilianu, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg și Milenko Stoikovici despre care românii din regiune spun că erau de ai lor.

A doua revoltă, între 1815-1817, sub conducerea lui Miloș Obrenovici va conduce la obținerea autonomiei în cadrul Imperiului Otoman, a teritoriului cuprins între râurile Drina, Morava de sud, Timoc și Dunăre, cu capitala la Belgrad. Aceste revolte ale sârbilor, au primit un important sprijin din partea românilor dintre Timoc și Morava, fără de care ajutoarele venite din partea Rusiei nu ar mai fi ajuns la sârbi, datorită faptului că românii ocupau la acea dată toată linia Dunării. Chiar Tudor Vladimirescu a luptat în fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând și la importanta bătălie de la Cladova.

3.1.5. Perioada sârbească

În ținutul dintre munții Miroci și râul Timoc (Craina), sârbii își extind granița abia în 10 iunie 1833, la aproape 20 de ani de când statul sârb modern a fost creat cu ajutor rusesc și austriac, pentru a servi interesele celor două imperii la sud de Dunăre. Miloș Obrenovici obține de la turci, după lungi tratative (13 ani), alipirea Crainei la pașalâcul Belgradului.

Bun diplomat, cu un deosebit simț al realității, Obrenovici nu și-a întemeiat pretențiile pe considerații de ordin geografic (frontiera naturală a statului sârb o constituiau mai degrabă munții Miroci, decât râul Timoc), nici de drept istoric (deoarece teritoriul de la est de munții Miroci nu a aparținut niciodată statului medieval sârb), nici de ordin rasial (majoritatea populației de la est de munții Miroci era formată la acea dată din populație românească, apoi bulgărească și în număr neînsemnat cea sârbească). El a revendicat acest teritoriu pe alte considerente, politice: “Aduceți aminte (ambasadorului rus), spunea Miloș deputaților lui, că în ceea ce privește Craina să știe bine, noi nu o vom ceda pentru nimic în lume, chiar dacă va trebui să ne batem cu turcii. Pentru legăturile noastre cu Rusia, ea ne este necesară ca pâinea vieții”.

Gaston Gavrier spune că întrebați fiind rușii cum de au cedat aceste teritorii Serbiei, ar fi răspuns „că ei (sârbii) revendică atât, cât influența Rusiei poate să le ofere”. Autorul francez continuă spunând: „Dacă există o chestiune asupra căreia el (Miloș) nu va sta la discuție vreodată, aceasta este a Krainei (Margina de N-V). În ciuda obstacolelor naturale și a greutăților de ordin politic, ce se opun la alipirea acestei provincii, care era apanagiul mamei sultanului, Miloș vrea cu orice preț, să ocupe regiunea pentru că prin trânsa în adevăr se face legătura ușoară cu țările dunărene și prin urmare cu Rusia”.

3.1.6. Situația populației din regiunea cuprinsă între Timoc și Morava, după anexarea la Serbia

În urma înțelegerii de cedare a acestui ținut sârbilor, aceștia încep să nu mai respecte vechile privilegii date de către turci, românilor de aici. Sârbii încep să se instaleze în zonă și încep un program agresiv de asimilare și deznaționalizare a acestora.

Biserica ortodoxă sârbă va avantaja din ce în ce mai mult populația sârbă, se înlocuiesc preoții români cu cei sârbi, accelerându-se astfel procesul de asimilare al românilor, dat fiind faptul că până în 1913, populația românească era singura minoritate importantă din cadrul Serbiei. Clerul român se va retrage dincolo de graniță, pe malul drept al râului Timoc (Bulgaria de astăzi), înființând aici mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina și Zlocutea, precum și bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol și Ursoaia. Acestea vor intra mai târziu însă în posesia bulgarilor și macedonenilor.

Sârbii încep să reducă și drepturile judecătorești ale românilor din zonă, dar și pe cele legate de rit. S-a ajuns până la a li se interzice dreptul de a-și “spune români”, trebuind să spună că sunt “vlași”. Pentru a-i face pe români să creadă că sunt sârbi, biserica, școala și autoritățile sârbizează numele de botez, cât și cele de familie. Nu insist acum asupra acestor aspecte, deoarece vor fi prezentate detaliat în capitolul referitor la topominie. De asemenea, au fost interzise slujbele religioase în limba română, fiind premise numai slujbele în limba sârbă. Puținele școli românești au fost desființate, românii fiind excluși și din administrația regiunii pe care o locuiau, fiind aduși funcționari, jandarmi și preoți sârbi. Se începe și o reducere sistematică a numărului acestora în statistici.

După Unirea de la 1859, primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu intervine în favoarea românilor din Serbia, dar i se opune clasa boierilor români și greco-fanarioți, împreună cu biserica ortodoxă greacă.

D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917, că “bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase ale Serbiei” de până atunci.

I.F. Dobrescu afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească și că ulterior, la o dată neștiută ea s-a transformat într-una românească, așa cum se prezenta ea la sfârșitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava și până la granița cu Bulgaria nu se vorbea decât românește” .

După cum s-a putut constata, în absența izvoarelor istorice referitoare la arealul în discuție, originea și istoria exactă a populației spațiul moravo-timocean este greu de studiat. Vitalitatea deosebită a românilor din regiune, aceștia rezistând valurilor migratoare, presiunilor exercitate secole de-a rândul de unele puteri vecine: Imperiul Asăneștilor, Imperiul Otoman, Imperiul austro-ungar și până în prezent statul sârb, a făcut ca în ciuda poziției lor la interferența unor interese din partea marilor puteri europene ei să-și păstreze unitatea de limbă și obiceiuri.

Această insulă de latinitate în ciuda tuturor dificultăților istorice este într-adevăr un miracol al istoriei, poate și datorită faptului că populația autohtonă de nenumărate ori a fost nevoită să se retragă spre ariile muntoase sau deluroase mai greu accesibile.

3.2. ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA DENUMIRII REGIUNII CRAINA SERBIEI

De-a lungul timpului, funcție de perioada istorică, de stăpânirile care s-au succedat în acest ținut, precum și de călătorii care l-au vizitat, informați sau mai puțin informați, teritoriului cuprins între râurile Morava, Dunăre, Timoc și muntele Râtani, i s-a dat mai multe denumiri.

Înainte de cucerirea romană, întreaga regiune este cunocută sub numele de Tribalia. În timpul romanilor i se dă denumirea de Moesia (fiind împărțită în anul 86 în Moesia Inferior și Moesia Superior). Din anul 285 și până în sec.VII, teritoriul aparține provinciei romane Moesia Superior, partea de vest până la Maidanpek, și Daciei Ripensis, partea de la est de Maidanpek.

Se pare că denumirea regiunii ca atare, apare la începutul secolului XVI, când românii din actualul răsărit al Serbiei se răsculau des față de Pașalâcul Vidinului din care făceau parte, otomanii acceptând o reorganizare a zonei. Aceasta funcționează între 1565 și 1833 ca Provincia Autonomă Margina, având capitala la Negotin, fiind condusă de cneji români. După aceea, din 1833, regiunea Margina – este inclusă în Serbia, păstrându-și vechea denumire, însă cu traducerea ei în sârbă Krajina / Craina.

Cuvântul Krajina este un toponim slav, el provenind de la cuvântul “kraj”, ce înseamnă “sfârșit”. În anumite limbi sud slavice, cuvântul “krajina”, se referă în primul rând la hotar, graniță, limita unei țări cu delimitări militare de apărare, iar în al doilea rând la o regiune, suprafață (cu diferite versiuni: Pokrajina, Kraina, Krajina, Kraj, Krai, Wkrajina, Ukrajina – fiind chiar etnonimul ucrainean pentru denumirea țării). Termenul sârbesc Kajina este sinonim cu termenul german Mark sau francez Marche.

Ca regiuni geografice, întâlnim denumirea în Polonia (Krajina – la granița provinciilor Marea Polonie și Pomerania); Croația, etimologia cuvântului în croată, referindu-se la arealul din jurul unui mic oraș (Cetinska Krajina, Drniska krajina, Imoteka krajina, Istarska krajina, regiune istorică în vestul Croației, zona centrală a peninsulei Istria etc…); Bosnia-Herțegovina (Bosanka Krajina); Muntenegruu (Krajina-la nord de Bar și Ulcinj); Slovenia – (Bela krajina, granița Sloveniei cu Croația).

Denumirea o întâlnim și în cadrul unor regiuni politice, în: Rusia, Slovacia, Cehia, Ucraina, sau formațiuni politice din timpul războiului din Croația și Bosnia Herțegovina, în anii 1990: Republica Sârbă Krajina, SAO Krajina, SAO Kninska Krajina, SAO Bosanska Krajina etc…

În Serbia, denumirea se referea inițial la două regiuni:

Timočka Krajina/Craina Timocului, era regiunea situată în estul Serbiei la granița cu Bulgaria, de-a lungul râului Timoc, aceasta însemnând “frontiera Timocului”. A fost denumită așa, datorită locației în apropierea râului Timoc, chiar în apropierea graniței statului (denumirea de “Krajina” însemnând – sfârșitul, marginea statului) și,

Negotinska Krajina/Craina Negotinului, denumire care nu apare decât în sursele istorice din secolul al XVIII-lea, în timpul administrației austriace. Aceasta este amintită ca districtul Krajina, limitrofă districtelor Ključ și Krivina.

Miloș Obrenovici, revendicând teritoriul cuprins între munții Miroci și râul Timoc (1833), îl numește de asemenea Craina, denumirea sârbească a regiunii fiind preluată și de locuitorii din zonă, indiferent de originea etnică. Haiduc-Vâlcu (secolul al XIX-lea), luptând împotriva turcilor, spunea adeseori: “Capu-oi da, Craina n-oi da”. Cu timpul, populația de aici ajunge să se identifice cu denumirea slavă a regiunii, întrebați fiind în prezent ce sunt, răspunsul nu se lasă mult așteptat: “sîntem crăineanți”.

Între 1918 și 1922, Craina cu capitala la Negotin este regiune administrativă în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, din 1922 fiind inclusă în regiunea (oblast) Timoc cu capitala la Zajecar. Aceasta a existat până în 1929, când a fost inclusă în abia formata regiune Morava Banovina cu capitala la Niș.

În prezent, denumirea de Craina Serbiei, nu se mai referă strict la regiunea inițială, situată de-a lungul Timocului, ea s-a extins, confundându-se uneori, dar în același timp devenind sinonimă cu cea a regiunii Timocului. De cele mai multe ori se înțelege prin Craina Serbiei sau Valea Timocului, întreg teritoriu din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei ce se întinde de la valea Moravei(vest) la valea Timocului(est), de la Dunăre(nord) până la Munții Râtani(sud).

Opiniile cercetătorilor sau călătorilor români, care au interacționat cu acest spațiu, sunt împărțite, fiecare delimitând și dând denumirea teritoriului cel mai probabil, în funcție de informațiile avute, existând adesea și confuzii.

În 1910, G. Vâlsan în lucrarea sa “Românii din Craina Serbiei” – delimitează regiunea:“Craina (Marginea) se numește ocrugul sârbesc dinspre Țara Românească. Ca “ocrug”, împărțirea administrativă, Craina spre sud se întinde până la Timoc, iar spre vest până dincolo de minele Maidanpek”.

În 1941, Nicolae M. Pop, este primul care extinde denumirea peste întreg teritoriul dintre Timoc și Morava, fiind însă conștient de acest fapt: “Craina este ținutul muntos din dreapta Dunării, dintre Morava și regiunea Vidinului……….Craina, în adevăratul înțeles al cuvântului, este numai regiunea coprinsă între cumpăna apelor dintre Timoc și Morava și șesul Vidinului. Noi folosim însă această expresie ca mai geografică, întinzând-o peste întregul teritoriu până la Morava. Tot sub acest nume o coprindea și G. Vâlsan, în două dintre minunatele sale studii asupra acestor români”.

N.A. Constantinescu, scrie: “Acest bloc de români transdunăreni n-a purtat un nume regional care să cuprindă gruparea etnică sau teritoriul locuit de ei. ……..Cei din Serbia ocupă mai multe județe (ocruga), a căror numire și întindere a variat în timp, cel mai de seamă dintre ele fiind Craina, al cărei nume s-a dat uneori prin abuz întregii regiuni. Astăzi îi cuprindem sub numele de timoceni, după râul Timoc, vechiul Timacus al dacomoesilor.”

În 1943, A. Dumitrescu Jipa și Octavian Metea scriau în revista “Timocul”: “Prin regiunea Timocului se înțelege provincia situată în nord-vestul fostei Jugoslavii, cuprinzând aproximativ 1/6 din teritoriul fostului regat sârb, 17.000 km, partea învecinată la nord cu Banatul și Oltenia, iar la est și sud-est cu Bulgaria, fiind locuită din cele mai vechi timpuri de o populație românescă în proporție de 62%, iar la sud, pe teritoriul bulgar, până la 25 km sud de Vidin”.

Th. N. Trâpcea face o descriere în amănunt a regiunii dintre Timoc și Morava, delimitând-o clar: “În teritoriul cuprins între Dunăre, Timoc, Morava și o linie care, pornind de la Vârșca Ciuca, trece la sud de muntele Râtani și atinge gurile Reșavei, trăiește o masă compactă de români. Suprafața lui este de 10.777, 7 kmp……….în cadrul acestei unități geografice se pot distinge următoarele ținuturi bine conturate: Craina, Țîrna Reca, Homoli, Zvijd și Reșava, situat de-a lungul râului cu același nume”.

C. Constante afirmă că “grupul românilor din Serbia, pe care de obiceiu îi numim românii din valea Timocului și a Moravei, sunt locuitorii regiunii situate în partea de nord-est a vechiului regat sârb, udată de râurile Timoc și Morava”.

În 1996, Cristea Sandu Timoc îi numește români timoceni, pe locuitorii acestei regiuni: ”Românii de la miazăzi de Dunăre sunt numiți românii din Timoc, în trecut românii din Valea Timocului, în evul mediu regiunea numindu-se și Timoceania. Sunt așezați în fața Olteniei și Banatului, în patru județe în Serbia de Răsărit…”, fără a specifica însă județele.

În 1997 nici Contantin Mircea Ștefănescu nu dă mai multe amănunte în ceea ce privește delimitarea clară a spațiului dintre Timoc și Morava: “Românii din Serbia locuiesc compact, lângă hotarul județului Mehedinți, un ținut care cuprinde a șasea parte din întreaga Serbie…..Românii din grupul timocean locuiesc în cele patru județe din colțul nord-estic al Serbiei, cunoscute sub numele de Craina, adică ținutul de margine”, ca de altfel și Gheorghe Zbuchea “Zona timoceană, de la Morava la Vidin…..”.

În 2007, Viorel Dolha merge pe ideea denumirii de regiunea Timoc: “prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei, cuprinzând din Serbia ținutul de la muntele Rătan la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom”.

În 2008, Draghișa Konstandinovic-Traian, vine cu amănunte și precizări: “Din punct de vedere geografic românii timoceni care trăiesc în zona nord-estică a Serbiei actuale sunt mărginiți de râurile Morava la vest, Timoc la est și fluviul Dunărea în partea nordică. Acolo ei sunt împrăștiați în patru județe: Pojarevăț, Morava, Craina și Bor (în trecut Timoc). Ei sunt stabiliți în aproape 300 de localități, orașe și sate. Precizăm de la bun început că termenul de timocean, conține în fapt o localizare, are o conotație geografică și nu desemnează o realitate etnică distinctă”.

Silviu Costachie în 2010, face și el referire la denumirea de Craina: “a doua zonă sârbescă intens populată cu români este ținutul Craina, care corespunde teritoriului a patru județe din nordul Serbiei. Românii se regăsesc în grupuri relativ compacte la granița cu județul Mehedinți” , fără a preciza însă numele celor patru jutețe.

Dorin Lozovanu dă deasemenea denumirea de români timoceni, românilor din întreg spațiu estic al Serbiei.

În albumul de fotografii “Timoc-Lumea de dincolo”, se precizează că: “românii din nord-estul Serbiei (Timoc) trăiesc într-un spațiu care reprezintă a șasea parte ca mărime din teritoriul țării. Geografic vorbind, Timocul este cuprins între râul Morava, la vest, muntele Artan în sud, Dunărea la nord și est și râul Lom la est. Numele regiunii este dat de râul Timoc. Sârbii îi spun Timocika Krajna”.

Chiar și în Decizia Chiriarhală din 12 iunie 2011, apare denumirea de Timoc pentru întreaga regiune, dar cu enumerarea ținuturilor componente în paranteză.(fig. nr 1).

În urma cercetărilor efectuate pe teren, am aflat și alte opinii, și anume cele ale românilor din teritoriul moravo-timocean, care diferă de cele expuse mai sus. Respectivele afirmații nu se susțin în fața localnicilor, din simpul motiv că ei nu se regăsesc în denumirile generice date de către alții.

Cu varianta regiunea Timocului sau românii timoceni, sunt de acord doar locuitorii din satele de pe valea Timocului: “la Negotin e Craina. Și măi mult cuprind țăranii, văleanii din câmp, câmpenii. Da’ ai din măi sus, de pe munte, le zâc ungureni. Aicea la noi nu e în minte că sîntem ungureni, știința zâce că sîntem ungureni, da la lume nu e. Noi sîntem rumâni, numa rumâni, nu sîntem ungureni. Administrația e împărțâtă, la tot îi zâce Timocka Craina, și aici la noi, ama Craina e numai la Negotin. Cladova nu e. Aici e valea Timocului. Pe al nostru, e numa aia lângă Negotin și ei sînt crăineanțî.

În ceea ce privește varianta Craina Serbiei, singurii care se denumesc crăineanți, sunt locuitorii din regiunea administrativă inițială, și anume Timokca Krajina, zona din apropierea Negotinului.

Locuitorii din restul teritoriului studiat: valea Moravei, valea Dunării, munții Homoli, zona Borului, nu recunosc nici o denumire, Craina Serbiei fiind doar unul dintre ținuturile cunoscute la nivel local și după care locuitorii se recunosc în teritoriu: Branicevo, Zvizd, Stig, Mlava, Reșava, Homolie, Poreč, Kjuč (Cheia), Krajna și Țrna Reka, ei numindu-se fie în funcție de regiunea administrativă sau ținutul din care fac parte: braniceveni, zăicereni; fie după localitățile de provenieță: grădișteni, râmleni, slătineni, zloteni, osniceni, cislobăreni, mănăstireni, cămneni, turieni, cobileni, renovilceni, cuceveni etc… .

O altă împărțire pe care o recunosc este aceea a grupelor etnografice: munteni-ungureni și țărani, știind foarte bine fiecare, din ce grupă face parte.

Singura denumire generică cu care românii din acest spațiu sunt de acord și care îi reprezintă, denumire promovată de altfel și de reprezentații lor, este aceea de românii din Serbia de Răsărit sau Serbia de nord-est.

Însă tendința actuală generală este aceea de a denumi întreaga regiune din răsăritul Serbiei cu termenul generic Valea Timocului chiar dacă din punct de vedere istoric și geografic mai aproape de realitate este denumirea de Craina Serbiei.

CAPITOLUL IV

ELEMENTE GEODEMOGRAFICE ÎN CRAINA SERBIEI

4.1. VECHIMEA ȘI CONTINUITATEA POPULAȚIEI

Teritoriul cuprins între râurile Timoc și Morava, așa cum s-a arătat în capitolul de geografie istorică, este o arie de veche și continuă populare, diferite populații succedându-se până în timpurile moderne. Urme ale prezenței și activității omului s-au păstrat încă din paleoliticul superior (arheologii identificând, mai ales în peșteri unelte de os și corn, unele obiecte de artă, respectiv reprezentări antropomorfe sculptate în piatră).

Însă cele mai numeroase și bine conservate urme se păstrează din perioada mezolitică (unelte, ceramică și chiar locuințe), o caracteristică generală fiind faptul că în zona Porților de Fier ale Dunării și în apropiere, de o parte și de alta a fluviului au existat adesea realități istorice identice sau foarte asemănătoare.

Cea mai veche cultură identificată în cadrul regiunii cultura Lepenski Vir-Schela Cladovei (în România), ajunge la apogeu între 5300 î.Hr. și 4800 î.Hr., dar dovezile sugerează prezența primului om în localitate, în 7000 î.Hr.. Numeroasele sculpturi si arhitectura specifice sunt mărturia unei bogate vieți socială și religioasă condusă de locuitori cu nivelul ridicat de cultură. Se presupune că oamenii din cultura Lepenski Vir erau descendenți ai populației europene de la sfârșitul ultimei ere glaciare.

După cultura neolitică cunoscută sub numele de Starcevo-Criș precum și cea numită Turdaș-Vinca, perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, este reprezentată cel mai bine de cultura Kostolac (2500-1900 B.C.). Urme de locuire apar prima dată lângă Porțile de Fier (Cladovo) și regiunea Timocului (Veljkov, Štubik, peșterile din zona Zlotului), și apoi mai departe de-a lungul Dunării și Timocului.

Pentru epoca fierului reprezentantă este cultura Basarabi (sec. VIII-VII), cele mai importante situri din Craina Serbiei fiind cele de la Pecine lângă Kostolac, Moara Haiducilor lângă Prahovo, Mala Vrbica și Vajuga-Pesak la Porțile de Fier, pestera Zlot lângă Bor.

În antichitate, pe teritoriul studiat, s-au succedat mai multe culturi și civilizații, primii locuitori ai zonei despre care există informații fiind tribalii, urmați în secolul al III-lea, de scordiscii mici care pun stăpânire temporară peste această regiune.

În secolul II (168 î. Hr.), regiunea este cucerită de romani și i se dă denumirea de Moesia. Epoca romană este cunoscută ca o epocă de intensă colonizare și un remarcabil spor de populație. Se construiesc cetăți și castele: Viminacium (lângă Costolaț), Cuppae (Golubăț), Municipium (Caliște), Idimis (Medvegea), Horreum Margi (Čiuprija), Pontes (Costol), Gamzigrad, Caput Fossae (Techia), Taliata, Zantes (lângă Cladova); drumuri pietruite; se expoateză minele de aramă de la Maidanpek; se înmulțesc spălătoriile de aur de la Podgorț. Limesul roman a fost menținut la Dunăre până la mortea lui Valens, în 378 d. Hr.

În secolele V-VI, în spațiul moravo-timocean datorită atacurilor frecvente ale hunilor, gepizilor și ostrogoților, viața urbană decade, așezările rurale mutându-se deseori în locuri mai sigure și mai puțin accesibile, în zonele de munte.

La începutul secolului al VII-lea dominația romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor, avarilor și apoi bulgarilor. Sârbii apar tot în această perioadă, ei așezându-se în apusul actualei regiuni.

Documentele istorice ale secolelor IX-XVI, atestă deja existența de așezări umane acoperind întreaga regiune, ce cuprind nuclee ale celei mai mari părți din localitățile actuale, majoritatea locuitorilor formând-o populația tracă romanizată, ce a dat populația românească de la sud de Dunăre, sau vlahii cum sunt numiți de sârbi.

În sec. XIV urmele românilor/vlahilor se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale țărilor sârbe. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi și bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind și de Vlașka Planina (Munții Românești).

Este incontestabil faptul că în apropierea Dunării, la răsărit de Morava s-au menținut autohtoni români, urmași ai celor care trăiseră mai înainte în Dacia Aureliană.

Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat apoi elemente macedo-române din Pind și din Balcani, precum și elemente bulgărești, otomane, austrice și sârbești.

Hărțile secolelor XVII-XIX (anexe 1-18), confirmă existența satelor cu precădere românești, și evidențiază preferința acestora pentru văi sau zone împădurite, montane, ceea ce subliniază vechea funcție a pădurii și muntelui, de adăpost a așezărilor, culturilor și drumurilor.

Tot în această perioadă, în spațiul estic al Serbiei, se adaugă celor existente, noi elemente românești din Oltenia și Banat. Prezența numeroaselor toponime românești răspândite în întreaga regiune, atestă existența unei populații românești, aflate și în prezent în curs de asimilare.

Începutul secolului XX, se caracterizează printr-un proces intens de înmulțire a populației și așezărilor, mai ales în zonele joase, de câmpie.

4.2. NUMĂRUL POPULAȚIEI

Populația Serbiei conform recensământului din 2002 este de 7.498.001 locuitori, fără teritoriul Kosovo, populația medie estimată din Serbia, în 2009 ridicându-se la 7.320.807. Pentru Serbia Centrală s-a înregistrat un număr de 5.466.009 de locuitori, dintre care Craina având 712.050 locuitori.

Începând cu anii 1990, în Serbia Centrală, la fel ca în toată Serbia, incluzând și regiunea studiată, se înregistrează tendințe de depopulare (prin rata de creștere a populației și spor natural negative), procesul de depopulare fiind în continuă dezvoltare, estimându-se pentru anul 2009 o populație totală de 7.320.807 locuitori.

Rata de creștere a populației în raport cu anul 2008 a fost negativ și s-a ridicat la -4.0 la 1.000 locuitori. Conform statisticilor, rata de creștere naturală a fost de -4.6 la 1.000 de locuitori (rata de născuți vii 9,6 și rata mortalității 14.2). Din 2002 până în 2009 populația a scăzut cu 179 de mii, rata medie de creștere anuală a fost -3.5 la 1.000 de locuitori.

Tot în perioada 2002-2009, rata de născuți vii a descrescut 10.4-9.6 născuți-vii (la 1.000 de locuitori). Ponderea femeilor în perioada fertilă din populația totală de asemenea, a descrescut de la 24,1% la 23,1%.

Rata mortalității a crescut de 13.7 la 14.2 decese la 1.000 locuitori. Principalele cauze de deces sunt încă bolile circulatorii și neoplasm la barbati, cat si la femei. Rata populației masculine a fost redusă în comparație cu 1991 (958.7-946.5), ceea ce înseamnă că ponderea populației feminine în totalul populației este în creștere. Mortalitatea infantilă în schimb, a fost semnificativ redusă de la 10,1 decese infantile la 7,0 la 1.000 copii născuți vii.

4.3. EVOLUȚIA NUMERICĂ A POPULAȚIEI

Recensămintele în Serbia încep cu anul 1834, când se efectuează primul recensământ în sensul modern al termenului, populația totală fiind redusă, de numai 678.192 locuitori. Începând cu această dată, populația cunoaște o creștere continuă și relativ echilibrată a numărului de locuitori, dată însă și de extinderea teritorială pe care Serbia o realizează în timp. Ca urmare a răscoalelor popoarelor creștine din Blacani din 1875-1877, după Congresul de Pace de la Berlin (1878), Serbia își extinde teritoriul cu 30% prin alipirea regiunii Niș, crescând astfel și numărul populației (tabel nr. 1). După Războaiele Balcanice din anii 1912-1913, Serbia alipește și vechea vatră sârbească Kosovo și Rașka, precum și o mare parte a Macedoniei, între anii 1895-1921, populația statului sârb aproape dublându-se. Astfel, la recensăminte se înregistrează:

Tabel nr. 1. Evoluția numerică a populației Serbiei

4.4. DENSITATEA medie a populației pentru Serbia Centrală este de 97,7 locuitori/kmp.

Însă în Craina densitatea este mult mai mică (tabel nr. 2), 51 loc./kmp densitatea medie și doar 20-25 locuitori/kmp în zona înaltă, de munte, existând unele diferențieri de la județ la județ, determinate de gradul de favorabilitate al condițiilor naturale. Densitatea mică se datorează zonei preponderent montane (cu excepția depresiunilor și văilor mai largi), existând însă și de cauze de ordin istoric și economic. Astfel, valori peste media pe țară întâlnim doar în orașe.

Tabel nr. 2. Densitatea populației în Craina Serbiei

Harta nr. 11

4.5. STRUCTURA POPULAȚIEI

Serbia este constituită din trei teritorii: provincia Kosovo, provincia Voivodina și Serbia Centrală, acestea având o mare diversitate etnică, ca urmare a ocupației otomane în sud și a imperiului austro-ungar în nord, fiind populate în majoritate de sârbi. Alături de sârbi, trăiesc mai multe minorități naționale, mai semnificative, conform recensămintelor fiind albanezii (care sunt majoritari în Kosovo), ungurii, bosniacii, țiganii, croații, slovacii, bulgarii, românii etc. De-a lungul timpului, în recensămintele oficiale, numărul și minoritățile cele mai importante au variat sensibil.

Harta nr. 12

4.5.1. Structura etnică, la nivelul Serbiei, potrivit recensămintelor oficiale

Astfel, potrivit Codului lui Dușan, Codul de legi al împăratului sârbilor și grecilor Dușan cel Puternic, locuitorii din Imperiul sârb au fost între anii 1349-1354, după naționalitate: sârbi, greci, arbanasi (albanezi), vlahi, saxoni (germani-cei mai mulți în așezările de mineri).

Istoricul Jiricek afirmă că la 1365, Serbia avea 200.000 de locuitori, populația fiind formată din sârbi și vlahi.

La 1389 turcii desființează Serbia ca stat, teritoriul acesteia fiind divizat vreme de mai bine de 400 de ani. Arealul moravo-timocean, va fi în această perioadă împărțit, partea estică intră în componența sangeacului Vidinului și partea vestică în componența sangeacului de Branicevo. Turcii întocmesc statistici despre românii din sangeacul Vidinului în anii 1530, 1586, 1723, 1736, 1740 și 1783. În arhivele din Ankara și Istanbul, cercetătoarea Desanka Bojanic Lucakc găsește tabelele cu recensămintele populației valahe chiar de la 1466, 1478, 1491.

După cronicile turcești, în anul 1545, aici existau 457 sate valahe sau românești, 35 mahalale și 90 cătune, ca în datele din anul 1560, când s-a recunoscut provincia autonomă Margina, de către turci, să apară în Serbia de răsărit, 498 de sate, 50 de cătune, 18 moșii turcești și 26 de mănăstiri înălțate de domnitorii români.

În 1866, situația apare alta la nivel de recensământ, pe naționalități. Din totalul de 1,216,219: sârbi=1,058,189 (87.01%), români (vlahi) = 127,545 (10.49%), țigani= 24,607 (2.02%), germani = 2,589 (0.21%), alții = 3,256 (0.27%).

În 1895 din totalul de 2,493,770, sârbi erau circa 2 milioane (cca. 90%), români (vlahi) = 159,000 (6.43%), țigani = 46,000 (1.84%).

La recensământul din 1921 (fără Voivodina, dar incluzând Kosovo și Macedonia) se înregistrau din totalul de 4.133.478, sârbi și croați=3,339,369 (80.87%), albanezi=420,473 (10.17%), vlahi=159,549 (3.86%), turci=149,210 (3.61%), germani= 5,969, ruși 4,176, sloveni= 3,625, cehi și slovaci = 2,801, unguri = 2,532, francezi = 717, italieni = 503, polonezi = 286, englezi = 231, ruteni = 35, alții (cei mai mulți țigani) = 44,002.

În 1948 din totalul de 6,527,966, majoritatea o formau sârbii= 4,823,730 (73.89%), urmați de albanezi = 532,011 (8.15%), unguri = 433,701 (6.64%), croați = 169,864 (2.60%), muntenegreni = 74,860 (1.15%), țigani = 52,181, sloveni = 20,998, macedoneni = 17,917, musulmani = 17,315.

Începând din acest moment, românii sau vlahii dispar din statisticile oficiale, ca urmare a tensionării relațiilor jugolavo-române, dotărită proiectului “Federația Balcanică” demarat de Iosip Broz Tito. Acest proiect al liderului jugoslav de a crea o federație balcanică în care să fie incluse Albania și Bulgaria, dar sub conducerea Jugoslaviei, a dus la o ruptură între Stalin și Tito.

La reuniunea Komintermului, din 25-28 iunie 1948 de la București, se emite un document prin care Tito este considerat “trădător al socialismului”. Documentul a trebuit să fie aprobat, din motive lesne de înțeles și de către Gheorghiu Dej, fapt ce a înrăutățit relațiile dintre Jugoslavia și România.

În 1953 din 6,979,154 total, sârbi = 5,152,939 (73.83%), albanezi = 565,513 (8.10%), unguri = 441,907 (6.33%), croați = 173,246 (2.48%), muntenegreni = 86,061 (1.23%), musulmani = 81,081 (1.16%), țigani = 58,800, macedoneni = 27,277, sloveni = 20,717.

În 1961 din totalul de 7,642,227, sârbi=5,704,686 (74.65%), albanezi = 699,772 (9.16%), unguri= 449,587 (5.88%), croați = 196,409 (2.57%), muntenegreni = 104,753 (1.37%), musulmani = 93,467 (1.22%), macedoneni= 36,288, yugoslavi = 20,079, sloveni = 19,957, țigani = 9,826.

Românii/vlahii, vor reapare în recensămintele oficiale după mai bine de 20 de ani de absență, datorită faptului că din anul 1955, relațiile dintre Jugoslavia și România încep să se detensioneze, în special prin demararea proiectului Porțile de Fier, sporindu-se astfel încrederea între părți. În iulie 1964, un grup de oficialități iugoslave de rang înalt au avut o întâlnire la Comitetul Central, în care au fost discutate probleme ale colaborării bilaterale, execuția S.H.E.N. Porțile de Fier începând la 7 septembrie 1964, finalizarea lucrărilor fiind consemnată la 16 mai 1972.

Drept urmare, la recensământul din anul 1971 din totalul de 8,446,591 din care sârbi = 6,016,811 (71.23%), albanezi = 984,761 (11.66%), unguri = 430,314 (5.10%), croați= 184,913 (2.19%), musulmani = 154,330 (1.83%), muntenegreni = 125,260 (1.48%), yugoslavi = 123,824 (1.47%), slovaci= 76,733, bulgari = 53,800, țigani = 49,894, macedoneni = 42,675, ruși = 20,608, turci = 18,220, sloveni = 15,957, se înregistrează și un număr de 14,724 de vlahi și 57,419 de români.

În 1981 din totalul de 9,313,677, se înregistrează sârbi = 6,182,159 (66.38%), albanezi = 1,303,032 (13.99%), yugoslavi = 441,941 (4.75%), unguri = 390,468 (4.19%), musulmani= 215,166 (2.31%), croați = 149,368 (1.60%), muntenegreni = 147,466 (1.58%), țigani = 110,956 (1.19%), macedoneni = 48,986, sloveni = 12,006.

În 1991, (fără Kosovo) din totalul de 7,822,795, apar sârbi = 6,252,405 (79.93%), unguri = 343,800 (4.39%), yugoslavi = 320,186 (4.09%), musulmani = 180,222 (2.3%), muntenegreni = 118,934 (1.52%), croați = 97,344 (1.24%), țigani = 94,491 (1.21%), albanezi = 78,281 (1%), slovaci = 66,772 (0.85%), macedoneni = 45,068 (0.58%), români = 42,316 (0.54%), bulgari = 26,698 (0.34%), ucraineni = 18,052 (0.23%), vlahi = 17,804 (0.23%), alții = 34,698 (0.44%), nedeclarat = 10,538 (0.13%), afiliere regională = 4,841 (0.06%), necunoscuți = 47,949 (0.61%)

La ultimul recensământ efectuat în 2002 din totalul de 7.498.001, se înregistrează sârbi-6.212.838 (82,86%), muntenegreni -69.049 (0,92%), iugoslavi-80.721 (1,08%), albanezi-61.647 (0,82%), bosniaci-136.087 (1,82%), bulgari-20.497 (0,27%), goranți -4.581(0,06%), croați-70.602(0,94%), macedoneni-25.847 (0,35%), musulmani (după naționalitate) 19.503 (0,26%), țigani-108.193 (1,44%), vlahi -40.054 (0,53%), români-34.576 (0,46%), germani-3.901 (0,05%), ruteni-15.905 (0,21%), ruși-2.588 (0,03%), slovaci-59.021(0,79%), sloveni-5.104 (0,07%), cehi-2.211 (0,03%), ucraineni-5.354 (0,07%), unguri-293.299 (3,91%), alții-11.711 (0,16%), nedeclarați-107.732 (1,44%) și necunoscuți-75.483 (1,01%).

Harta nr. 13

În ultima perioadă inter-recensământ cota populației sârbe este de creștere lentă (de la 79,93% în 1991 la 82,86% în 2002.) În plus, populația de naționalitate valahă (română) și romă (țiganii) a crescut, de asemenea. La membrii altor comunități etnice se înregistrează rate negative de creștere.

În Serbia Centrală, sârbii reprezintă 89.48% din totalul populației, bosniacii fiind cea mai importantă minoritate cu 2.48%, urmați de țigani (1,45%) și albanezi (1,10%).

Zona cuprinsă între Timoc și Morava, are o populație de 712.050 de locuitori, conform recensământului din 2002, populația regiunii fiind formată preponderent din două etnii. Majoritatea etnică o constituie sârbii, urmați fiind de minoritatea românească (vlahă). Celelalte minorități sunt slab reprezentate, de cele mai multe ori regăsindu-se în orașe.

Se așteaptă cu interes rezultatele recensământului populației, efectuat în septembrie 2011.

4.5.2. Structura confesională

După religie, cea mai mare parte a populației este creștin-ortodoxă, ceilalți credincioși aparținând cultului islamic ori unor secte religioase.

În ceea ce-i privește pe românii din estul Serbiei, în ultimul secol biserica a fost aproape inexistentă în conștiința acestora, deoarece lor li s-a suspendat dreptul la slujbele religioase în limba maternă. Majoritatea populației nu are în prezent nici un contact apropiat cu divinitatea prin mijlocirea bisericii și slujitorii altarului, ci această legatură o fac singuri, instinctiv, acest aspect fiind detaliat în capitolul legat de viața spirituală a românilor din această zonă.

Din momentul alipirii regiunii moravo-timocene la statul sârb (1833), în timpul lui Milos Obrenovic, începe un program agresiv de discriminare națională și de asimilare forțată a românilor din Serbia de Răsărit, fapt care se continuă și în prezent.

Biserica Ordotoxă Sârbă a interzis cu desăvârșire folosirea limbii române în bisericile din regiune, nici măcar la spovedanie nefiind admisă folosirea limbii materne de către români, iar cărțile liturgice românești au fost arse. Preoții români din cele 87 de biserici și 17 mănăstiri românești, ce ființau sub jurisdicția Mitropoliei Ugro-Vlahiei, sunt goniți în România și înlocuiți cu preoți sârbi, ce cântau liturghia în slava veche, iar după 1992, sunt folosiți în regiune, preoți refugiați din Bosnia și Croația Herțegovina. De asemenea, prin circulara bisericească nr. 765 din 18 august 1899, episcopul Timocului a dat ordin preoților din eparhia lui ca la botez să se dea copiilor numai nume “curat naționale”, după o listă cu nume de botez sârbești, afișată în fiecare biserică, obligatorie pentru toți locuitorii zonei (Zbuchea Gh., Dobre C., 2005: 86).

De la anul 1860 biserica românească din Timoc a fost transformată în instrument de desnaționalizare. Cei câțiva preoți de origină română, făcându-și studiile în seminarii sârbești, li s-a șters orice urmă de mândrie și conștiință românească, devenind nu numai funcționari ai statului, ci și agenți ai slavizării.

Această situație s-a perpetuat până în secolul XXI, în prezent, în pofida numeroaselor presiuni venite din partea statului sârb și a Bisericii ortodoxe sârbe, situația bisericii românești în regiune, pare să se îmbunătățească.

In anul 2004, după mai bine de 150 de ani, se reiau slujbele religioase în limba română, odată cu sfințirea primei biserici românești din teritoriu, la Malainița, Negotin, ca urmare a impresionantei lupte duse cu autoritățile sârbe, de către preotul Bojan Aleksandrovici. Cazul bisericii din Malainița ajunge să fie comentat și în presa internațională. În 2005, BBC scria despre prima slujbă românească de Paște înfăptuită în limba română dupa 180 de ani de dominație sârbă. La sfârșitul anului 2006, preotul Bojan Alexandrovic a fost condamnat de statul sârb la două luni de închisoare, cu suspendare. Actualmente este caterisit de Biserica Sârbă, deși canonic aparține de Biserica Ortodoxă Română. Ca o recunoaștere a eforturilor acestuia, Episcopia Daciei Felix din cadrul Patriarhiei Române îl numește în iunie 2011 în postul de preot vicar administrativ pentru Timoc al Episcopiei noastre.

Cazul bisericii din Malainița dar și situația comunității românești din Serbia de Răsărit a făcut obiectul dezbaterilor în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care, la 1 octombrie 2008, a adoptat Rezoluția 1632 (2008) și Recomandarea 1845 (2008), intitulate: „Situația minorităților naționale din Voievodina și a minorității etnice române din Serbia”.

În raportul Consiliului Europei se spune, că deși e o "aparentă cordialitate între Bisericile ortodoxe sârbă și română", influența Bisericii sârbe în recunoașterea altor culte "pare exagerată" și "raportorul este surprins totodată de importanța canoanelor bisericești într-un stat secular". Același raport mai spune că APCE e "surprinsă de influența dominantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoașterea de către stat a altor culte” și nu în ultimul rând că "situația românilor/vlahilor din estul Serbiei este cu mult mai defavorabilă decât a românilor din nordul Serbiei, provincia Voivodina".

Autoritățile sârbe încearcă să stopeze încă, prin diferite tactici de intimidare și hărțuire, procesul de redeșteptare națională a comunității românești.

Într-un reportaj despre românii din Serbia, preotul Boian Alexandrovici, afirmă că: “Mă cheamă lumea din alte sate să slujesc, dar încă să sperie, încă le e frică. Am intrat acum într-un sat, Bobova, la Sfilanăț, la o înmormântare la un om și presa sârbească a scris azi, la Belgrad, că lumea nu-l mai vrea pe popa sârbesc".

În anul 2010 se sfințește a doua biserică românească, în satul Isacova (Jasikovo), pe valea Moravei, slujbele religioase fiind ținute de preotul iconom stavrofor Iel Buobu Lui, paroh al parohiei de Horreum Margi si Isacova.

S-a demarat în ultimii doi ani, construirea unei biserici la Busur, Valea Moravei, precum și ridicarea la Malainița a unei a doua biserici, ce va constitui nucleul primei mănăstiri românești din arealul movaro-timocean.

Au mai fost ridicate și câteva clopotinițe și troițe, unde cei doi preoți merg să facă slujbe: în satele Șipicovo, Bigrenița, Metovnița, Samarinovac, Țârnaica, Geanova.

4.5.3. Structura pe grupe de vârstă

Populația din Serbia, inclusiv Craina, este din ce în ce mai în vârstă. În perioada 2002-2009, proporția populației tinere de 15 ani și peste 65 de ani în totalul populației variat: procentul de tineri (0-14) a scăzut de la 16,1% în 2002 la 15,2% în 2009, în timp ce populația în vârstă de 65 ani și peste a crescut de la 16,6% (2002) la 17,1% (2009).

Potrivit recensământului din 2002, ponderea cea mai mare ca vârstă înaintată o au slovenii și germanii, cu o vârstă medie de 54.9 și 52.1 ani, dintre toate nationalitatile, urmați de locuitorii de naționalitate bulgară, croată și vlahă cu o vârstă medie de 48 de ani. Pe de altă parte, cea mai tânără naționalitate este cea de etnie romă, cu o vârstă medie de 27,5 ani, iar din grupurile etnice mai mici, goranții, cu o vârstă medie de 32 de ani.

Harta nr. 14 și Harta nr. 15

4.5.4. Structura populației pe medii (urban și rural)

Puțin peste jumătate din populația Serbiei trăiește în mediul urban, procentul fiind de 56%. Numărul populației în orașe a crescut foarte puțin, creșterea efectivului populației urbane datorându-se unor factori cum sunt: sporul natural al populației orașelor și atragerea unui număr însemnat de persoane din mediul rural, îndeosebi ca urmare a mecanizării lucrărilor agricole. În paralel cu acest proces a avut loc o diminuare a ponderii populației rurale.

4.5.5. Populația activă

În ceea ce privește ponderea populației active care lucrează, din 1991până în 2002 a scăzut în medie cu 2,7% (pentru populația de sex masculin cu 3,5%, pentru femei cu 1,7%). Cotele reduse privind activitatea populației de sex masculin au fost cauzate în principal de reducerea activității la generația mai în vârstă, precum și reducerea ponderii populației ocupate în agricultură (17.2 la 10.9).

A avut loc o scădere accentuată a populației active ocupate în agricultură. Conform celor mai recente rezultate, populația ocupată în agricultură este de doar 10,9% din totalul populației. În raport cu 1991, numărul absolut al populației agricole a fost redus cu 37%. În paralel a crescut populația ocupată în industrie și construcții, mai întâi, iar recent, cea cuprinsă în sectorul serviciilor.

Harta nr. 16 și Harta nr. 17

4.6. NUMĂRUL ȘI EVOLUȚIA POPULAȚIEI ROMÂNEȘTI DIN CRAINA SERBIEI

Cu o populație de 712.050 de locuitori, în cele 4 județe: Branicevo, Pomoravie, Bor și Zaicear, din care majoritatea este oficial de etnie sârbă-636.420 (89%), următoarea minoritate ca importanță, este cea a românilor (împărțiți în statisticile oficiale în vlahi-39736 și români-1476). Din totalul de 41.212 de persoane, aceștia reprezintă 5.78% din totalul populației. Anumiți lingviști și oameni de știință, precum și organizațiile românești din Estul Serbiei ridică însă numărul românilor la 250.000 – 400.000 de locuitori.

Aceste estimări se bazează pe faptul că recensămintele sârbești din secolul al XIX-lea consemnau circa 150.000 de români, adică 10% din populația Serbiei și majoritatea absolută a estului Serbiei. La acestea se adaugă sporul natural demografic, precum și considerarea că nu a existat niciodată un exod a populației românești din zonă.

4.6.1. Date oficiale

Referitor la numărul total al românilor din estul Serbiei în diverse perioade istorice se pot menționa următoarele date:

Cercetătoarea iugoslavă Dușanka Bojanic Lukac, găsește în arhivele din Ankara și Istanbul, tabelele cu recensămintele populației valahe de la 1466, 1478-1491 și 1740-1741, în județele Craina și Kladovo-Kljuc. În 71 de sate apare populație românească, regiunea fiind în totalitate de această etnie, semnalându-se doar câteva sate de sârbi.

În prima statistică alcătuită de Serbia la 1834 ca și în cele următoare până la 1846, numărul românilor nu este indicat. Scopul recensămintelor era unul fiscal, de aceea criteriul etnic a fost neglijat.

În 1846 apar primele date statistice legate de românii din Serbia, unde se menționează prezența a 97.215 români.

În 1857 geograful francez Guillaume Lejean cifrează numărul românilor din Serbia la 104.343. Conform Meyers Konversationslexikon (Verlag des Bibliographischen Instituts, Leipzig und Wien, Vierte Auflage, 1885-1892) trăiau în regiunea Timoc (adică în Serbia, dar și în Bulgaria) 250.000 români.

În anul 1866, în Serbia trăiau conform datelor statistice 127.545 români, constituind 10,5 % din populația totală a țării, fiind astfel cifrați ca a doua națiune a țării.

La 1884, populația străină din întreaga Serbie era în procente, de 10,96% din care românii dețineau 7,87%, prin urmare ei reprezentând elementul minoritar cel mai numeros din Serbia.

La 1890 populația românească era de 148.684 locuitori, adică deținea o pondere de 6,64% din întreaga populație, pe județe situația fiind următoarea: Negotin 55,649 (60,77%), Pojarevaț 58,463 (28,51%), Morava 11.301 (7,05%) și Timoc 30,908 (44,56%).

În statistica din 1895 românii constituiau 6,4 % (169.510) din populația statului, dintre care 183.560 erau țărani și 5.950 erau orășeni, pe județe fiind repartizați astfel: Negotin 54,582 (58,09%) români și 136.658 sârbi, Pojarevaț 59,011 (27,03) români și 151.867 sârbi, Morava 9.282 (5,32%) români și 161.817 sârbi și Timoc 34,797 (46,97%) români și 37.575 sârbi.

Începând cu 1900, numărul românilor în statisticile oficiale scade brusc și fără motiv la 122.429 persoane, motiv pentru care veridicitatea acestor cifre a devenit tema unor dispute.

Primul recensământ iugoslav, din 1921, arăta un spor de populație românească cifrându-se la 139.534 români, repartizați pe județe astfel: Negotin-62.163 români, Pojarevăț- 44.063 români, Morava – 4.658 români, Timoc – 28.650 români. Această cifră îi include și pe cei aproximativ 15000 – 20000 aromâni din Macedonia de nord (înglobată în 1912 Serbiei).

La 1931 în estul Serbiei Centrale trăiau conform datelor oficiale 57.000 români, ca în 1948, când deja era statul socialist iugoslav, să apară două etnii disticte: 64.095 români si 102.953 de vlasi. Prin acest fapt de fapt s-a încercat mascarea caracterului lor etnic românesc, sugerându-se că ar fi un popor distinct cu limbă proprie. Următoarele recensăminte încep să ofere date puternic diminuate și fără o logică reală a evoluției demografice a acestei comunități.

La 1953 apar la recensământ 198.793 vorbitori de limba română în Serbia Centrală, ca în 1961 în estul Serbiei Centrale să fie doar 1330 români (oficial vlahi). În doar 20 de ani, populația română crește brusc în 1981 la 25.535 persoane vorbitoare de "limba valahă".

În 1991 în Serbia trăiau 71.536 persoane vorbitoare de "limba valahă" (aproape toate în estul Serbiei Centrale), însă numai 16.539 persoane înregistrate drept valahi.

Astfel la recensământul din 2002 s-au declarat 39.736 vlasi (vlahi) si 1.476 români, în total 41.212 de persoane (5.78%) din populație.

Nu toți reprezintă românii din Craina, există și romii românofoni din teritoriu, care s-au declarat de identitate etnică românească. În ultimii ani asistăm la procese active de emancipare etnică, atât ca vlahi, dar mai ales la conștientizarea apartenenței la etnia română în general, fapt ce generează și unele tensiuni în rândul comunității, divizată pe criterii politice și marcată de controversele identitare între cea de sârbi, vlahi și români.

Datele recensămintelor oficiale realizate de-a lungul secolului XX sunt contradictorii, fiind greu de apreciat numărul exact al vorbitorilor de limbă română și celor care au identitate etnică românească, atât datorită divizării oficiale între români (rumuni) și vlahi (vlasi), cât și a numărului mare care au fost recenzați ca sârbi, identitatea etnică fiind deseori confuză la populația românească din zonă. Recensământul din 1921 este cel mai aproape de adevăr, față de cele din perioada postbelică, care ne prezintă diminuări drastice și oscilații ilogice ale numărului de români.

Cercetările care s-au facut asupra românilor din zonă de la 1800 încoace, au stabilit în mod unanim că regiunea estică a Serbiei și, ca o prelungire a acesteia, colțul nord-vestic al Bulgariei sunt locuite într-o măsură covârșitoare de români și că aceștia, prin continuitatea lor teritorială cu cei din stânga Dunării, prin obiceiurile, tradițiile, costumul, limba lor, absolut identice pe ambele maluri ale Dunării, sunt o parte întregitoare a poporului român.

Harta nr. 18

4.6.2. Date neoficiale

Pentru a vedea felul cum cercetătorii au prezentat regiunea, vom cita și reproduce cronologic următoarele hărți și lucrări:

Geograful A.F. Marsigli găsește în 1696 că tot malul drept la Dunării de la Golubăț în jos era locuit de români.

Etnograful F. Kanitz, începând cu anul 1859, a făcut numeroase anchete de teren în această regiune, semnând, mai târziu, câteva lucrări despre Serbia și Bulgaria. El a consemnat masiva prezență a românilor timoceni în zonă, 123.000 români la număr, nu vlahi, despre care a făcut și o serie de observații de natură etnografică, spunând că „originea Rumunilor, Vlahilor sau Românilor, cu toate sforțările știintei istorice, n-a fost clasificată îndeajuns până astăzi. Niebuhr îi numea un popor enigmatic. Alți cercetători se supralicitau în ipoteze, care duceau la cele mai contradictorii concluzii” .

Mackenzie G. Muir si Irby A.P. în “Map of the south Slavonic countries”, 1867, confirmă prezența elementului etnic românesc între Dunăre, Timoc și Morava (vezi anexa 8).

Lejean Guillaume în “Carte etnografique de la Turquie d’Europe et des etats vassaux autonomies”, 1869 (anexa 3), ne prezintă continuitatea masivă a elementului românesc în sudul Dunării, între vărsarea râului Pek și Vidin. Documentându-se la fața locului el scrie că pentru Serbia românii sunt ,,un mare dar" fiind ,,laborioși, activi și mai prolifici decât sârbii". Spunea că la 1857 erau 39.728 români în cercul Pojarevaț, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toți 104.343 de români.

H. Kiepert în “Volker und Sprachen Karte vor Osterreich und die unter Donaulandern”, 1869, arăta de asemenea o continuitate puternică de la nord-est și sud-est cu depășirea românilor la vest de Morava.

Scriitorii sârbi (V. Caric, B. Jaksic) recunosc ei înșiși că actele regilor sârbi atestă existența românilor în secolele XIV-XV, chiar mai la sud de ținutul locuit acum de ei, 10,4% din populația Serbiei fiind rumuni.

Jozsef Szabo spunea că 1/7 din populația Serbiei o formează românii, aceștia fiind în număr de 175.000 locuitori.

M. Eminescu ca ziarist la Timpul 1876, după datele din ziarul Pester Loyd din Budapesta, vine cu afirmația că 1/6 din populația Serbiei o formează românii.

A. Bagov (Sarajevo 1896) dă un număr de 500.000 români în Serbia.

Prof. Gustav Weigand de la Universitatea din Leipzig, la 1900, spunea că “Populația din Craina – colțul cel mai muntos nord-estic al Serbiei – este română. Această regiune nu numai că deocamdată este la adăpost de orice slavizare, dar chiar se constată o întărire considerabilă a elementului românesc”, constatând procesul de sârbizare și bulgarizare a acestora, aproximându-le numărul la 180.000, chiar dacă de la funcționarii sârbi obținuse informația că românii ar fi în număr de 150.000.

Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă că aici trăiește numai o populație românească”.

În anul 1909, G. Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu județele – de azi – Mehedinți și Caraș-Severin, pe valea Timocului și până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ținut ce cuprindea a șasea parte din Serbia. Înainte se întindeau și dincolo de Morava, arătând că românii din Serbia veche, adică cei din dreapta Dunării sunt în număr de 260.000-300.000 suflete.

G. Giuglea scria că ,,neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea țărilor sârbești" și e ,,un ținut de tranziție între românii din Carpați și aromâni". A constatat că românii din Serbia au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari).

Florinschy I.D. în “Harta etnografică a slavismului apusean”, 1911, arăta în linii mari aceleași adevăruri ca și ceilalți savanți.

Prof. bulgar St. Romansky, intrigat de neconsecvența rezultatelor din statisticele sârbești, în 1916, străbate regiunea dintre Timoc și Morava, cercetând 391 de sate din care 151 le găsește curat românești și 298 sârbo-bulgărești. După constatările sale, populația românească în acel an se ridica la 181.696 de locuitori, reprezentând astfel 42% din întreaga populație a celor 4 județe: Negotin – 60.093 (69%), Pojarevăț – 73.168(35%), Zaiecear – 33.627 (44%), Morava – 14.808 (23%). El scrie referitor la Craina că “elementul românesc alcătuiește aproape trei pătrimi din toată populația” și “că cele 3 plăși nord-vestice: Dolnimilanovăț, Cladova și Brza Palanca sunt aproape exclusiv românești. In cel dintâi nu este nici un sat curat sârbesc, în cea de-a doua numai unul, Petrova sau Cralevăț – populat acum vreo 60 de ani de muntenegreni din neamurile Tutco, Mircovici și Pacovici, asemenea și în al 3-lea, numai un sat Stiubic (1963 loc.)” .

L.T.Boga în lucrarea “Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria și Serbia”, apărută în 1913, face o amplă analiză a situației românilor din Serbia, el publicând situația pe plase și localități cu numărul de locuitori (anexa 17).

Scarlat Demetrescu, A.D. Atanasiu, Ed. Borcea în “Carte etnografique des regions habituées par les Roumains et des colonies etrangeres qui s’y trouvent”, 1919, ne prezintă o răspândire compactă a elementului românesc între Baziaș și sud de Vidin, spre vest așezarea elementului românesc prelungindu-se până la Morava (anexa 1).

S. Bocu afirmă că: “Intre văile Moravei și Timocului, trăiește o masă compactă de 300.000 de români”.

M. Seton Watson, binecunoscut ca prieten al jugoslavilor, fixa numărul românilor la 200.000 (“Roumanien and the var”).

Dr. Popovici și prof. Giuglea au evaluat numărul românilor dunăreni din Serbia la 300.000 suflete.

Gustave Gravier în teza de doctorat “Les frontieres historiques de la Serbie”, scria ca “hotarul Serbiei este Morava și nu Timocul”. In această privință, Vâlsan scria: “în toate timpurile, afară de rare excepții, din vremea romană și până în sec. XIX, hotarul Serbiei, a rămas pe această râpă, cu o fizație remarcabilă. Cum au ajuns sârbii totuși în stăpânirea Crainei? Ce argumente au adus? Iată-le: și fiindcă la întemeierea statului modern sârbesc, la 1833, Miloș nu găsea nici un argument, nici istoric, nici geografic, nici etnic, ca să obțină Craina, a apăsat, cu toată greutatea argumentul politic: anume, Serbia are nevoie de legătura cu România vecină și prin ea cu Rusia. Nevoia pe care o aveau sârbii de prietenia României a dus la anexarea celui mai compact grup de români rămas în afară de regatul românesc actual”, spunând mai departe că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.

Chiar în cărțile școlare sârbești din 1907, numărul românilor din arelul moravo-timocean se ridica la 620.000, iar în 1945 în județele Craina și Timoc erau 365.000 vlahi sau români (Cristea Sandu Timoc 1996: 19).

De-a lungul secolului nostru s-au publicat o serie de statistici asupra numărului românilor dintre Timoc și Morava, atât în România cât și peste hotare. Astfel, C. Constante îi estima în 1924 la 500000 de persoane, iar pentru 1941 Cristea Sandu Timoc, preluând numărul din statistica iugoslavă din 1931 îi evalua la 408 346.

N. Iorga afirma că “atât în Serbia cât și în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii și țăranii munteni pe malul cel stâng”.

V. Cucu scrie că în jurul Pirotului și Nișului erau în trecut mulți români – o prelungire a populației românești din jurul Sofiei fiind pomenită în hrisoavele vechilor țari sârbi.

Statisticile neoficiale ale unor asociații culturale ale românilor de aici publică cifre mult mai optimiste. Astfel Mișcarea românilor și a vlahilor din Serbia îi evaluează la cca 1-2 milioane, locuind în vreo 300 de sate și 22 de orașe, iar Partidul Independent al vlahilor îi estimează la cca. 2 milioane.

Harta nr. 19

4.6.3. Numărul real al românilor din această regiune în prezent, este în jur de 300.000 (aprox. 40% din populația totală). Cifrele mai mari, deseori exagerate, estimate de diverși autori sau asociații, nu țin cont de procesul de asimilare extrem de activ al românilor, precum și de depopularea accentuată a regiunii, datorată atât ratei de creștere a populației și spor natural negative, cât și migrației intense, din ultimele decenii (mai ales perioada anilor ‘70-‘80) a locuitorilor, către statele vest europene.

Conform recensământului din 2002, în următoarele opștine vlahii/românii, concentrează o minoritate reprezentativă, localitățile cu populație românească fiind în: Bor (18,2%), Boljevac (26,7%), Negotin (7,5%), Zajecar (4,8%), Kladovo (3%), Majdanpek (12,2%), Kucevo(28,3%), Petrovac(10,9%), Golubac(9,9%), Despotovac(2%), Žabari(3%), Cuprija(4%), Malo Crnice(3%), Svilajnac (1%), Požarevac (11%), Žagubica (22,4%), Veliko Gradište(2%) si Jagodina (0,5%).

4.7. ORIGINEA ROMÂNILOR DIN CRAINA SERBIEI

Comunitatea românească din Craina Serbiei este foarte importantă, după cum s-a văzut chiar din datele oficiale, aceasta fiind a doua după etnia sârbă, arealul etnic românesc din zonă reprezentând o continuitate spre vest a românilor din România și Bulgaria. Între cele două râuri, Timoc la est și Morava la vest, românii formează un areal compact, majoritar în numeroase localități și opštine (raioane), fiiind întâlniți și în alte regiuni ale Serbiei, dar deja foarte dispersați.

Originea românilor din Craina Serbiei este greu de elucidat, în lipsa unor solide izvoare bibliografice, aceștia fiind consemnați mai mult accidental. Nu există o opinie unitară în privința originii acestora, de-a lungul timpului emițându-se mai multe teorii.

În 1904, F. Kanitz observa că “originea Rumunilor, Vlahilor sau Românilor, cu toate sforțările științei istorice, n-a fost clasificată îndeajuns pănă astăzi. Niehbur îi numea îi numea un popor enigmatic. Alți cercetători se supralicitau în ipoteze, ce duceau la cele mai contradictorii ipoteze”.

În urma cercetărilor efectuate pe teren, G. Vâlsan afirmă că: “Mărginindu-le la grupul compact românesc dintre Timoc și Morava, în privința vechimii lui, mai toți istoricii români și sârbi sunt de acord: nu avem dovezi de o mare vechime a românilor din aceste ținuturi”.

4.7.1. Teoria originii autohtone a românilor din arealul moravo-timocean, bazându-se pe argumente credibile este susținută de o serie de cercetători. Cronicile din secolul al XII-lea, urmate de scrierile lui Dimitrie Cantemir și ale Școlii Ardelene, istoricii N. Iorga, A.D.Xenopol, Dimitrie Onciu, susțin că procesul de etnogeneză a poporului roman a avut loc pe ambele maluri ale Dunării.

Mulți lingviști (printre care Sextil Pușcariu, E. Gamillscheg), cărora li se adaugă și istoricul Silviu Dragomir, susțin că Timocul, Banatul și Oltenia sunt leagănul formării limbii române.

I.F. Dobrescu și Nicoleta-Laura Dobrescu consideră că cea mai plauzibilă ipoteză este că “o parte a lor (a românilor timoceni n.m.) sunt urmașii direcți ai populației romanizate din provinciile Moesia Superior și Dacia Ripensis”.

Chiar dacă nu mai este de actualitate, teoria reosleriană sau teoria imigraționistă, vine în sprijinul autohtoniei românilor din acest spațiu, prin susținerea faptului că dacii au fost distruși în totalitate în cele două războaie daco-romane și că românii s-au format la sud de Dunăre și apoi au imigrat la nord.

Teritoriul studiat a fost timp îndelungat sub administrație romană, atestarea romanizării populației din arealul moravo-timocean precum și continuitatea populației traco-ilire romanizate în decursul secolelor până în prezent, fiind dată de o serie de surse istorice, precum și de numeroasele dovezi toponimice prezentate în capitolul legat de toponimie. Argumentele în favoarea formării și păstrării unei populații romanizate în acest areal sunt destul de convingătoare.

Până în secolul XVIII, teritoriul cuprins între râurile Timoc și Morava, abundă de denumiri românești, permanența elementului românesc fiind susținută și pe baza toponimiei, chiar dacă istoricii bulgari și sârbi nu o admit.

În susținerea vechimii populației românești în regiunea dintre Morava și Dunăre, ca cel mai vechi element etnic din acest areal, vin și diferite surse etnografice, folclorice, lingvistice și antropologice. Un argument convingător despre vechimea românilor aici, îl constituie și realitatea geografică, elementul autohton întâlnindu-se cel mai adesea în regiunile greu accesibile invadatorilor și anume în zonele împădurite de deal și de munte, populația găsindu-și adăpost în “zbăguri”.

4.7.2. Teoria originii nord dunăreane este susținută mai ales de istoricii și etnografii sârbi, care nu admit permanența românilor în sudul Dunării Ei afirmă că românii care locuiesc acum pe teritoriu Serbiei de Răsărit ar fi în totalitate descendenți ai unor grupuri trecute recent, în secolele XVIII-XIX, din Banat și Oltenia în lumea balcanică. Unii dintre acești învățați presupun o migrare a românilor din Banat și Țara Românească în sec. XV, alții în sec. XVI sau mai degrabă în sec. XVII și XVIII.

Tihomir Georgevici și alții atribuie venirea românilor în Serbia, ca urmare a atrocităților după răscoala lui Horea sau instalării domniei fanariote in Țara Românească.

G. Vâlsan a fost categoric cu privire la rolul Dunării în istoria poporului român: “Dunărea nu e deloc hotar în regiunea Porțile de Fier și cu atât mai puțin e marginea unei lumi; căci cine a locuit în partea de nord, a trebuit să locuiască și în partea de sud. Dunărea a fost în trecut mai curând o axă națională românească, cum e și Lanțul Carpatic, iar nu un hotar”.

În lipsa unor granițe fixe, cel puțin până la mijlocul secolului XIX, contactele populației în regiune au fost permanente, împrejurările economice, istorice și politice au condus la migrații succesive, diferite ca amploare în funcție de perioadă, dinspre regiunile nord dunărene spre cele sudice. Războaiele, calamitățile naturale (cum ar fi secetele, epidemiile de ciumă), asuprirea de către ciocoi și boierime, căsătorii, meșteșugăritul, munci sezoniere, păstoritul, mineritul, valorificarea unor noi terenuri agricole, au fost printre motivele deplasărilor în regiune.

Cert este însă faptul că procesul de migrație a populației românești, așa cum era și firesc, a fost continuu și de fapt în ambele direcții și datorită faptului că până în 1832 trecerea Dunării se făcea fără restricții.

Abia în timpul Regulamentului Organic când România era ocupată de ruși, guvernatorul Kiseleff a decis în 1834, înființarea Corpului Granicerilor pentru paza frontierei pentru prima dată, astfel rupând legătura între românii de pe ambele maluri ale Dunării.

Regiunile din care s-au făcut deplasările sunt variate, însă în general cele din apropiere. Cele două regiuni emițătoare de migrații sunt Oltenia, uneori și Muntenia, pentru partea estică a regiunii studiate, și Banatul pentru partea vestică a Serbiei de est.

Originari din Moldova, chiar Basarabia, dupa surse istorice încă din secolul XVIII – XIX, există în satele Podgorac (opština Boljevac), în localități din opština Majdanpek sau chiar în unele la vest de Morava (Suvaja, opština Varvarin).

În favoarea teoriei migrației de la nord de Dunăre a populației românești amintim și etnonimele utilizate pentru cele două subgrupuri de români din spațiul moravo-timocean, cel de ungureni fiind legat de posibila origine din arealul Banatului și Transilvaniei și cel de țărani pentru cei veniți din “țară” (Țara Românească), mai precis din Oltenia și Muntenia.

Fenomenul migrației este cunoscut însă și în sens invers, de la sud la nord. Românii dintre Morava și Vidin treceau în Țara Românească pentru a cumpăra sare, a face comerț sau chiar pentru a se așeza. Uneori migrația avea la origine chiar și motive mai puțin serioase: conflicte familiale, divorțuri, bătăi, omoruri. Acest fapt arată pe deplin caracterul fluctuant al populației românești de pe ambele maluri ale Dunării. Fenomenul migrației se oglindește prin numeroase dublete folosite de o parte și de alta a fluviului: Orevița (Banat), are dublet în Mehedinți și Urovița în Craina; Corbova, Craina – dublet în două sate din Dolj; Vârbița/Craina – Vârbița și Vârbicioara/Dolj; muntele Râtanu/Craina-Irtanu/Mehedinți, Vratna/Craina – Vrata/Mehedinți. În 1833, zeci de familii trec în Oltenia și Banat din cauza epidemiei de ciumă (Trâpcea Th.N., 1999: 135-136).

Are loc însă și o migrație a elementelor sârbești la nord de Dunăre, începând din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, când în Banat și în Câmpia Panonică se refugiază emigranți sârbi din provinciile sârbești din sudul Dunării, ocupate de turci, sau care deveniseră teatrul luptelor dintre otomani și oștirile despoților sârbi.

Mai multe au fost cauzele care au generat migrațiile sârbilor în evul mediu, principala cauză însă a constituit-o invazia otomană în Balcani și subjugarea statelor feudale balcanice.

4.7.3. O migrație a populației a avut loc însă și la nivel de regiune, deplasările de la o localitate la alta în interiorul regiunii fiind frecvente. În numeroase cazuri, s-a constat că populația românească este venită succesiv din alte localități sau regiuni, populația mai veche fiind suport pentru înființarea unor noi localități. În general direcția de migrație a fost dinspre valea Timocului (est) spre valea Moravei (vest), originari din opštinile Bor, Boljevac, Negotin au migrat spre valea Moravei, înființând localități noi sau alăturându-se unei populații românești existente.

Migrații au avut loc și între regiuni, în interiorul Serbiei, dar și din Bulgaria și Balcani. Este cazul populației unor localități de pe partea dreaptă a râului Timoc, de pe teritoriul actual al Bulgariei care a migrat spre localități din Serbia. Amintim localitățile românești din Serbia Halova, Miloševo, Aleksandrovac, Šipikovo și orașul Zajecar, unde s-au așezat români din regiunea Vidin din Bulgaria, aceștia având numeroase legături cu localitățile românești din Bulgaria din apropierea graniței, cum ar fi Kosovo, Bregovo, Rabrovo, Deleina.

Un curent migrator puternic a fost și cel macedo-român din Pind și din Balcani, de unde și originea unor sate, fiindcă Țârna Reca, ținutul din jurul Zaicearului avea o populație de care Vâlsan spunea că este alcătuită din români, pe care sârbii îi numeau Goga (pl. Goghi), aceștia întemeind satele Râgotina, Sumracovăț, Vrajogârnaț, Gamzigrad, Zvezdan, Osnice, Planinița, Slivar, Lenovaț, Vărboraț, Bacevița și Lasovo.

O teorie foarte larg răspândită mai ales în cercurile științifice sârbești este aceea precum că vlahii (vlasii) reprezintă un grup etnic sârb de origine mixtă slavo-romanică, o populație bilingvă care are ca limbă maternă atât sârba cât și vlaha.

Există și o altă teorie care circulă în mediile sârbești, conform căreia grupuri masive de sârbi au trecut cândva în România din cauza asupririi turcești, au învățat limba, au deprins obiceiurile, după care s-au întors în locurile de baștină.

După cum s-a văzut din teoriile expuse, originea populației românești din arealul Timoc-Morava este una complexă, pentru elucidarea realităților din teren fiind nevoie de cercetări interdisciplinare amănunțite la nivel de localități.

4.8. GRUPURI ETNOGRAFICE ȘI GRAIURI LOCALE

Românii din regiunea Craina Serbiei sunt în marea lor majoritate bilingvi, vorbind atât limba română cât și limba sârbă. Am constat însă, o situație aparte în cadrul generațiilor foarte tinere sau generațiilor foarte în vârstă. Există cazuri în care bătrânii, cel mai adesea din satele izolate de munte, nu știu deloc sârbește, pe când la tânăra generație există tendința, tot mai frecvent de a învăța numai limba sârbă. Sunt tot mai numeroase cazurile când părinții își doresc acest lucru, ei fiind cei care impun o anumită regulă și în casă, aceea de a comunica între adulți în limba română, iar cu copiii comunicarea să se facă în limba sârbă. Unele dintre motivele invocate de părinți sunt dorința de integrare a copiilor mai ușor în colectivitate, fără a mai avea parte de discriminări pe criteriu etnic din partea colegilor și a unor cadre didactice, precum și îmbunătățirea situației școlare. Drept urmare, folosirea intensivă a limbii de stat afectează fondul lexical de bază prin împrumuturi masive, neologismele din limba sârbă îmbogățind continuu vocabularul românilor din regiune.

Harta nr. 21

În funcție de graiul vorbit, de obiceiuri, tradiții, port, cu variante de la un grup la altul, precum și de numele ce-și dau românii de aici unii altora, se identifică în spațiul moravo-timocean patru grupe etnografice de limba română distincte între ele: munteni/ungureni, țărani/mărginiți, bufeni și rudari.

4.8.1. Muntenii/Ungurenii formează grupul cel mai numeros al românilor fiind răspândiți în majoritatea opštinilor din nord-estul Serbiei, în regiunea delimitată de râul Morava la vest, Timocul Negru la sud și Dunărea la nord, la est mărginindu-se cu celălalt grup românesc, țăranii. Se înregistrează însă, o tranziție treptată dialectală și etnografică între cele două grupuri.

În urma cercetărilor, s-a constatat o suprapunere a denumirilor de munteni/ungureni, desemnând în fapt aceeași populație românească. Inițial, numele folosit chiar de locuitori, era cel de munteni sau munćeni, adică oamenii muntelui, apelativul fiind dat de configurația reliefului, dar și de ocupația de bază a locuitorilor (păstoritul), cu impact și asupra aspectelor etnografice și etnopsihologice locale.

Peste prima denumire s-a suprapus în timp, termenul de ungureni sau ingurieni, existând două teorii cu privire la originea acestuia. O primă teorie emisă de G. Giuglea și preluată de mai mulți cercetători români, susține faptul că apelativul de ungureni apare ca urmare a situației politice din secolul al XIV-lea, fiind o reminiscență a dominațiilor ungare și austriece, care s-au extins în spațiul moravo-timocean în două rânduri, pe o durată de mai bine de un secol.

O a doua teorie susține proveniența termenului de la imigrația elementelor românești din Banat în secolul al XVIII-lea. Această teorie este agreată și susținută mai ales de cercetătorii sârbi, care consideră că întreaga populație românească din estul Serbiei, poartă numele de ungureni, dar veniți fiind din Ungaria. Ei fac în felul acesta o confuzie voită sau nu, între Banatul aflat la acea dată sub dominație ungurească, și statul modern Ungaria

Chiar dacă termenul de ungureni s-a generalizat pentru întreg spațiu cuprins între râurile Pec și Morava, fiind denumirea cea mai cunoscută în studiile actuale de profil, la nivel local există însă diferențieri. Și în prezent, în zona centrală, între rîurile Pec și Poreč, întâlnim vechea pătură de moravo-timoceni (Constantinescu 2000: 46; Paun es Durlic 2010: 9) mai mult cu denumirea de munteni, sau munteni-ungureni, fiind numele folosit frecvent în teritoriu de către localnici. Acest fapt este constatat și de E. Picot, încă din 1889, când emite ipoteza autohtoniei muntenilor, dat fiind faptul că românii de la "Porecica nu cunosc, se pare, nici una din cele două numiri (ungureni și țărani, n.m.); la ei (munteni n.m.) nu există nici o tradiție care să-i lege de Valahia sau de Ungaria” (Constantinescu 2000: 31).

În teritoriu, frecvența denumirii de muntean scade de la râul Pec înspre valea Moravei, fiind înlocuită treptat cu cea de ungurean.

Limita dintre satele de români ungureni și țărani este dată aproximativ de Munții Miroci, Deli Jovan, continuându-se apoi până la sud de Zajecar. Puținele surse lingvistice arată că aceștia vorbesc un grai care reprezintă continuarea directă a subdialectului bănățean. I. Pătruț, în 1942 face o succintă descriere a idiomului vorbit: “în localitățile cu graiu bănățean, în loc de t, d (urmate de e, i) se rostește ć, dź, iar în loc de ĉ, ĝ (ce, ge), ś,ź”. (Pătruț, 1942: 331). În privința subdialectului bănățean, etnolingvista sârbă Biljana Sikimic, găsește diferențe între graiurile din vest (satele Dubocka, Kladurovo) și satele din est (Metovnica), graiul din satul Zlot deosebindu-se pe de altă parte și de unele și de altele (Sikimic 2005 a: 149-150).

Românii ungureni din Serbia, prezintă și o serie de particularități etnografice cum ar fi specificul portului tradițional, bine păstrat, cu elemente arhaice românești, elementul simbol fiind căciula tipică lor, numită „clăbăț”, sau “călăbăț”, făcută dintr-o singură piele de oaie, și care nu se mai întâlnește nicăieri; tradiții și obiceiuri, deseori precreștine, pe care le-am detaliat în capitolul legat de viața spirituală; folclorul este un alt element ce completează specificul românilor ungureni.

4.8.2. Țăranii-mărginiții se întâlnesc într-un număr mult mai mic, în ținutul Ključ (Cheia) și Negotinska Krajna, fiind concentrați în opštinile Kladovo, Negotin și Zajecar.

Graiul țăranilor este foarte apropiat de subdialectul muntean al limbii române, fiind o variantă a graiului oltean, în unele zone cu interferențe și oarecare specific timocean. În lucrarea Foklor dela românii din Serbia, I. Pătruț afirma că în “Craina se vorbește graiu foarte apropiat de cel din partea apuseană a Olteniei”, el venind și cu precizarea că în “localitățile care țin de graiul oltenesc, ĉ,ĝ se rostesc ca în limba literară (ce, ge) dar t,d (urmate de e,i) devin ť, ď ca în vestul Olteniei și prin Transilvania” (Pătruț 1942: 331).

Țăranii formează o continuitate cu românii olteni din regiunile vecine ale României (județele Mehedinți și Dolj), aspectele etnografice și folclorice fiind o combinație de elemente specifice oltenești cu unele caracteristice românilor timoceni.

Ca și în cazul românilor munteni, apar controverse în privința provenienței și semnificației termenului folosit pentru populația românească din partea de est a arealului studiat. Pentru teritoriu cuprins între munții Miroci, Deli Jovan, Valea Dunării și valea Timocului denumirile de țărani, țăreni sau mărginiți sunt sinonime, identificarea apelativelor respective fiind legată doar de diferențierea lor față de românii munteni.

Și în cazul provenienței acestui termen se vehiculează teoria confom căreia apelativul de țăran îi reprezinta inițial pe locuitorii câmpiei și podișurilor, având ocupația de agricultori (Zbuchea Gh., Dobre Cezar 2005: 47). Alți cercetători merg pe ideea că termenul indică originea locuitorilor și anume că aceștia sunt veniți din țară, (Țara Românească n.m.), mai precis din Oltenia.

Pentru apelativul de mărginiți Giuglea și Constantinescu afirmă că provine, fie de la vechiul nume al ținutului Craina (regiunea autonomă Margina), însemnând “cei de la margine, dinspre Dunăre”, fie numele s-a format din conștiința că românii de aici marginesc “țara cea mare”.

Mai rar, se întâlnește și termenul de mistrițoi (Constantinescu 2000: 47), ce desemnează amestecul populației, fiind folosit pentru cei născuți din căsătorii mixte. Vâlsan constată și el același lucru, adăugând că “locuitorii de la șes, ei nu-și zic Țereni, cum zic celor din România, ci mistrițoi, adică oameni de amestec”.

Utilizarea apelativului de ungureni sau țărani, este folosită în principal pentru diferențierea celor două grupuri, unul față de celălalt, în rest fiind mai puțin folosită ca o identitate etnică sau lingvistică regională, numele de ungureni și țărani fiind mai mult unul livresc.

4.8.3. Bufenii (sau bufanii). Sub acest nume sunt cunoscuți românii fugiți din Oltenia împreună cu familiile lor și refugiați în Banat începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea și până în deceniul trei al secolului al XIX-lea, cauza constituind-o situația economică mai bună, precum și nevoia de forță de lucru pentru exploatarea minelor și pădurilor din Banat. Odată cu reactivarea minei de la Majdanpek în 1847, primii care au populat orașul au fost minerii bufeni din Banat, cel mai mare număr venind în 1851-1852 din regiunea Moldova Nouă. Dacă inițial, aceștia nu au avut contacte cu populația de români ungureni din arealul înconjurător, ulterior au avut loc numeroase procese etnice de mixtare între etniile venite la Majdanpek. În prezent, deși se cunoaște bine originea românească, bufenii se pierd datorită asimilării și procesului de sârbizare destul de activ.

4.8.4. Rudarii

Sunt considerați cea mai controversată populație de limbă maternă românească din Craina Serbiei, ca de altfel din Balcani, grupurile de rudari fiind răspândite pe un teritoriu întins din Bosnia până la Marea Neagră. Etimologic etnonimul de rudari este legat de minerit, la fel ca și cel de băieși. Se presupune că la început preocupările acestei populații au fost mineritul, în sensul scoaterii aurului din gârle, existând numeroase râuri care ofereau această posibilitate în regiunea balcanică (Lozovanu Dorin, 2008: 72).

Acesti vorbitori ai limbii române sunt în general considerați ca țigani de către alte grupuri de români, în general și de alte etnii înconjurătoare. Totodată autoidentificarea acestora este mai mult românească, identitatea de romi sau țigani fiind absolut negată.

Identitatea lingvistică și etnografică românească este păstrată în multe cazuri până în prezent, deseori cu un specific local etnolingvistic, legată de un amalgam de elemente dialectale oltenești, muntenești și bănățene, precum și datorită lipsei de contact cu arealul etnolingvistic compact românesc.

Creșterea numerică a populației Crainei Serbiei, a fost incondestabil elementul de permanență constatat în arealul studiat.

Structura după religie respectă în linii generale structura etnică, formată în principal din două etnii: sârbă și română. La nivelul etniei române se înregistrează și în prezent numeroase controverse legate de numărul real al comunității, s-au emis o serie de teorii legate de originea acesteia, se întâlnesc intenționat confuzii, mai ales din partea cercetătorilor sârbi, în privința numelor grupelor etnografice ce alcătuiesc comunitatea românească din Craina Serbiei.

Confuziile sunt date în principal de colonizările din secolul al XVIII-lea cu elemente românești din nordul Dunării ce au împrospătat pătura autohtonă românească, dar și de stăpânirile vremelnice asupra acestui teritoriu.

Degradarea vieții economice la sate prin scăderea progresiv-accentuată a veniturilor realizate din activitățile economice tradiționale, au dus în ultimii 30 de ani, la o depopulare masivă a regiunilor rurale. Printre motivele depopulării constatate pe parcursul cercetării o constituie și sporul natural negativ înregistrat în ultima perioadă, dar pe de altă parte și o migrație masivă a populației din regiunea studiată spre statele vest europene începând cu anii 60 ai secolul al XX-lea. Satele au fost practic depopulate, deși majoritatea locuitorilor au rămas în evidența statistică a statului sârb. Multe dintre localitățile rurale au până la 80% populație migrată ca forță de muncă în Austria, Germania, Franța, Elveția etc. prezența la locul de baștină fiind ocazională și mai mult în timpul verii.

Se constată regretul la majoritatea bătrânilor satelor, aceștia fiind convinși de faptul că dezrădăcinarea va atrage după sine dispariția identității de neam. În Cișljeva Bara, erau locuite majoritatea caselor, acum sunt “nu mai mult de 750 de case, cred poate și măi puțâne. A fost vreodată 1000 și 4000 de persoane. Da multe căși s-au părăsât, mulți în strinătate s-au dus”(B.N.), iar în “Osnicea sînt la vreo 480 de căși, da lumea moare, să stâng, și ćinerii pleacă, încă rumânii măi rămân, da sârbii a golit satele” (F.P.).

CAPITOLUL V

AȘEZĂRILE UMANE

5.1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ

Împărțirea administrativă este în cadrul Serbiei, pe mai multe nivele, ea fiind formată din două provincii autonome (autonomna pokrajina) – Voivodina și Kosovo, și Serbia Centrală ca parte integră a Serbiei. Cele trei provincii se împart în 29 de districte (ocrug) și 200 de raioane (numite și comune, în sârbă opština). În Voivodina există 46 de opštine, iar în Serbia Centrală 134 de opštine. În Kosovo în ultimii ani s-au produs modificări administrativ-teritoriale, pe criterii etnice, doar 3 opštine (Leposavic, Zvecan și Zubin Potok) rămânând sub administrația Serbiei.

Cât privește arealul studiat, acesta este format din 4 districte (ocrug): Branicevo, Pomoravie, Bor și Zaicear (fără opštinele Sokobanja și Knjazevac) și 20 comune sau opštine, ce se întind pe o suprafață de 11.867 kmp.

Principala diviziune administrativă cu prerogative reale, este cea de raion (opština), cea mai stabilă diviziune pe parcursul ultimelor decenii ca structură teritorială.

Tabel nr. 4 Împărțirea administrativ-teritorială a Serbiei de Răsărit

5.2. AȘEZĂRILE UMANE

Regiunea studiată, datorită așezării prielnice între Dunăre, Morava, Timoc și munții Râtani, a oferit dintodeauna omului bogate și variate resurse de trai, atrăgând astfel, de-a lungul timpului, diferite comunități umane în aceste locuri, factorii naturali având un rol favorizant în această evoluție, ei intervenind activ în relațiile dintre societatea umană și natură.

Fragmentarea și energia reliefului, precum și elementele morfologice ale acestuia au condiționat dezvoltarea așezărilor din regiune. Indiferent că sunt sate de vale, de versant sau de contact între două unități de relief distincte, satele sunt situate, în primul rând, în apropierea surselor de apă.

Așezările umane din răsăritul Serbiei sunt rezultatul unei evoluții îndelungate a procesului de umanizare a acestui spațiu geografic, fiind un teritoriu de străveche și continuă locuire, toponimia fiind un element esențial în dovedirea acestui fapt.

5.2.1. ATESTAREA DOCUMENTARĂ A AȘEZĂRILOR UMANE

În unitatea studiată, o primă generație de așezări atestată documentar, este cea a așezărilor romane (din perioada romană). Amintim cetățile și bastioanele romane: Zanes (Cladovo), Taliata (Donji Milanovac), Cuppae (Golubăț), Viminacium, Gamzigrad, Horreum Margi (Čupria), Idimus (Medvegea), Capu Fossae (Techia) etc…

Datarea unora dintre așezările actuale începe însă cu secolele XII-XIII, fiind menționate chiar în hrisoave sârbești din timpul lui Stefan Nemanja (1198-1199).

Așezări umane sunt atestate în regiune și în secolul al XIV-lea: Brighenița, Zidilje, Brodița, Kucevo, Sena, Srpce, Voluia, Bucovcea, Orlievo, Jdrelo, Petka, Topolovnic, Osanița (tabel nr. 6). Este consemnat însă, anul primei atestări cunoscute a localității, cu numele actual sau altul cunoscut de populația locală. Multe localități sunt mai vechi decât anii menționați, dar nu există o certitudine asupra anului fondării.

Între secolele XIV-XVII, așezările umane din estul Serbiei apar menționate fie în recensămintele turcești, fie sporadic, în scrierile unor învățați care au cutreierat acest ținut.

Începând cu secolul al XVIII-lea apar mai multe informații cu privire la așezările omenești, datorită întocmirii documentelor cartografice cu un conținut mai exact și mai diversificat. Primele hărți pentru această zonă, sunt realizate de austrieci. În acest sens menționăm harta “Karte von dem Konigreich Servien” – hartă militară austriacă (1717), hărțile întocmite de G. Lejean (1861), L.N.Maicov (1873), prof. dr. Weigand (1900- v. anexa 15), L.T.Boga (1913, v. anexa 17), G. Vâlsan (1910, v. anexa 9), N. Popp (1921), Ion di la Vidin (v. anexa 18).

În 1740, în harta “Banatului Timișoarei”, regiunea dintre Timoc și Morava este împărțită în șase districte: districtul Klutscher, Krainaer, Krivinaer, Die Omoli, Kutschainer, Kollumbaczer.

Harta nr. 23 (sursa: harta “Banatului Timișoarei” , 1740)

Este știut faptul că la începutul secolului al XVIII-lea, regiunea era sub ocupație austriacă, hărțile din această perioadă având o deosebită valoare.

Documentele cartografice austriece pun în evidență o serie de localități, atestate în timp (Oriștioara, Costești, Vlașca, Clodul-Cladova, Bătuța, Vlasețu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlașchi Dol, Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga) pe care G.Vâlsan nu le mai regăsește reproduse în hărțile sârbești de mai târziu, unele fiind greșit transcrise, altele falsificate în mod intenționat, iar cele mai multe nefiind trecute deloc.

În aceste condiții, pe harta “Serbia Austriacă”, apar localitățile: Podgoraz(Podgorac), Popovac, Slot(Zlot), Vrashogrnaz, Krivelj, Tyuprya, Medvedya, Svilainatz(Svilajnac), Porodin, Posharevaz(Požarevac), Gradichtye(Gradište), Golubatz(Golubac), Milanovatz(Donji Milanovac), Maidanpek, Grabova, Tekia, Kladova, Zrnaika(Crnajka), Krepolyn, Radayevatz(Radujevac), Negotin, Gornyane(Gornjane), Sikole, Krively(Krivelj), Bukovaz(Bukovac).

În 1861, apare “Harta etnografică a Turciei Europene și statelor vasale autonome” (v. anexa 3), întocmită de G. Lejean, ce constituie un document foarte valoros în ceea ce privește numele localităților precum și structura etnică a acestora, Lejean susținînd prezența elementului românesc în majoritatea așezărilor: Kladova, Golubinje, Brsa Palanka(Brza Palanka), Mossna(Mosna), Topolnitza(Topolnica), Tabakovatz, Rudna Glava, Vlaolze(Vlaole), Gornjan, Malainitza(Malajnica), Tanda, Stubika(Štubik), Plavna, Djanovatz (Geanovăț), Koroglasch (Koroglaš), Mokrani (Mokranje), Karbelova, Sikol(Sikole), Salatz (Salaš), Duboschian (Dubočane), Tchokonjatz (Čokonjar), Zaichar (Zaječar), Grljan, Osnitz(Osnić), Podgoratz(Podgorac), Zvesdan, Nikolitchevo, Hamzigrad, Metovnitza, Slatina, Ostrel, Brestovatz, Bor, Krivel(Krivelj), Boutchen(Bućje), Schagubitza(Žagubica), Bolievatz(Boljevac), Dobropoli(Dobropolje), Gurgussovatz, Valiakom(Valeaconje), Lukovo, Jidel(Židilje), Krupaia, Trojanje, Busur, Burovatz, Bobova, Vitejevo, Porodin, Tchestobroditza (Ćestobrodica), Lapuschnik, Krepolin, Jdrlo(Ždrelo), Milanovatz(Donji Milanovac), Debelilug, Maidanpek, Boletin, Duboka, Mirievo, Dvorisch(Dvorište), Kisilevo, Gradischtće(Gradište), Dobra, Golubatz(Golubac), Pojarevatz, Kostolatz(Kostolac), Rama(Ram), Tchourakovo(Giurakovo).

Harta lui L.N.Maicov, “Harta etnografică a regiunii estice a Principatului Serbiei” (1873), scoate și ea la rândul său în evidență o serie de localități: Dubravica, Petka, Kostolac, Drmo, Zaton, Popović, Poljana, Mal. Crniće, Veliko Crniće, Tribrode, Rabrovo, Mustapič, Ponikva, Cašljeva Bara, Tumane, Rakova Bara, Turia, Bukovce, Kobilje, Kladurovo, Orljevo, Dobra, Boljetin, Milanovac-Donji, Meljnica, Dubokica, Setonye, Roanda, Medvjedja, Isakovo, Bigrenica, Krupaya, Vlaško, Srbska, Ćuprija, Giurakovo, Topolovnik, Kusiljevo, Dobro polje, Zlot, Osnić, Šarbanovac, Lasovo, Bačevica, Nikulićevo, Grljan, Prlita, Vražogranica, Oštrelj, Bućje, Krivelj, Salaš, Gornjani, Crnajka, Vratna, Tekya, Petrovo Selo, Sin, Kladušnica, Podvrska, Brloga, Gegerac, Kostol, Korbovo, Vajuga, Bordelj, Jabukovac, Dupljane, Karbulovo, Radujevac, Negotin, Mokranje, Kobišnica, Zlokuća, Čokonjar.

În harta întocmită de prof. Weigand în 1900 (v. anexa 15), apărută în Linguistiescher Atlas, “Volkerkarte des rumanischen sprachgebietes–Harta etnică a arealului lingvistic românesc“, apar numeroase localități în care elementul românesc este majoritar: Urovita, Klokocevac, Plavna, Kobisnica, Radujevac, Bukovice, Jasikovo, Dubočane, Topla, Buče, Tanda, Crnajka, Miroč, Vlaole, Gorniani, Krivelj, Debeli Lug, Dâlboca, Dobra, Kučajna, Cerevica, Kaono, Čeremosnik, Ždrelo, Sena.

Chiar dacă forma denumirii așezărilor a fost schimbată adesea, datorită transcrierii adaptate la grafia statului respectiv, hărțile din secolul al XVIII-lea au păstrat numele inițial al localităților, dat de către localnici.

Ion di la Vidin în “Harta Tribaliei” (v. Anexa 18), trece localitățile din arealul moravo-timocean, cu numele românesc, așa cum era pronunțat de locuitori, unele localități trecându-le chiar cu denumirea din perioada romană: Castelu (în prezent Costol), Grădiște, Podu Lung (Pozarevac), Golumbei (Golubac), Melania (satul nu mai există), Pincum, Adâncata, Leșnița, Cuclova, Ranovăț, Melnița, Piatra Mlavi (Petrovac na Mlavi), Ursoaia, Despotova (Despotovac), Vlașca, Podu Nou (Ciupria), Popița, Balta Rece, Valaconie, Lucova (Lukovo), Podgoria (Porgorac), Prahova (Prahovo), Cădâna, Mihăilă (Mihajlovac), Clococei (Klokocevac), Claudia, Techia etc.

După 1833, din momentul alipirii întregii regiuni dintre Timoc și Morava la statul sârb, ca urmare a politicilor de deznaționalizare, numele așezărilor încep să fie modificate oficial, hărțile statului major sârb arătând că regiunea Crainei este un ținut cu denumiri sârbești numeroase. Denumirile de altă origine, în marea lor majoritate românești, au fost traduse, adaptate la grafia chirilică sau pur și simplu schimbate.

5.2.2. REȚEAUA DE AȘEZĂRI

În prezent, în Craina Serbiei se află 532 de localități, dintre care 20 orașe și orășele, și 512 așezări rurale, a căror populație însuma la recensământul din 2002 -712.050 de locuitori. În anul 2009 se estima o scădere a populației, până la 613.419 de locuitori, urmând ca în toamna anului 2011 să aibă loc viitorul recensământ al populației.

Condițiile de climă, relief, de distribuire a apei (de suprafață și freatică), de sol, reprezintă un complex natural ce justifică preferințele arătate de populație pentru utilizarea rurală a regiunii. Satele concentrează mai mult de jumătate din populația regiunii (peste 60%). Totodată, ele au fost acelea care au asigurat continuitatea populaței în zonă, spre deosebire de orașe, a căror existență a fost în unele perioade atenuată pănă la dispariție. Totodată, satul a participat din plin la îmbogățirea patrimoniului civilizației și este păstrătorul artei populare, al etnografiei și folclorului în mare parte, românesc, în multe cazuri în forme originare.

5.2.3. AȘEZĂRILE RURALE

5.2.3.1. Tipologia satelor

Relieful se constituie ca suport principal al așezărilor umane. În cadrul factorilor naturali, rolul determinant în apariția și dezvoltarea așezărilor umane l-a avut apa.

Cele mai multe sate din estul Serbiei sunt așezate îndeosebi pe văile fertile ale apelor care le străbat, în depresiunile largi dintre munți și ulterior de-a lungul drumurilor. Ele fac parte din categoria satelor aglomerate, compacte, adunat-alungite, cu o uliță principală și cu mai multe secundare, care cad pe șoseaua principală.

Pentru ținutul cuprins între râurile Pek, Timoc și Dunăre (Craina inițială), Vâlsan găsește două “rânduri de sate. Unul pe lângă Dunăre și altul ascuns pe văile râurilor, restul în terenul aluvionar al teraselor”.

O altă categorie de sate, sunt cele de tip dispersat, acestea întâlnindu-se pe platformele netede ale munților Homolje, Deli Iovan, Beljanica și Kučaj, “în ținutul muntos culmile fiind în realitate câmpii înalte (300-400m), unde se întâlnesc moșiile, sălașele (colibele), satele muntelui având o formă mixtă: o parte îngrămădită în vâlcea, alta risipită pe înălțimile din jur”.

Aceeași împărțire o face și C. Contante, “satele de la Dunăre sunt îngrămădite, cele de la munte au case răspândite”.

După tipologia așezărilor rurale din întreaga Peninsulă Balcanică, făcută de geograful sârb Cvijič, satele din teritoriu cuprins între râurile Timoc și Morava, sunt de tip timocean. Cvijič caracterizează satul timocean ca fiind unul de tip adunat, cu o formă rotundă, ovală, uneori neregulată, cu case adunate, construite în cea mai mare parte din piatră. Casele sunt așezate unele lângă altele, fără o ordine anume, cu ulițe întortochiate, la răscrucea din mijlocul satului fiind lasat loc, de obicei pentru biserică, pentru puțurile de apă, crâșmă, sau pentru organizarea horei “oro”, sau “kolo” (în limba sârbă).

Altitudinea medie a satelor din estul Serbiei este cuprinsă între 100-300m. Cea mai joasă altitudine o întâlnim la așezările de pe valea Timocului și valea Pekului. În opștina Negotin, satele Radujevac și Srbo sunt situate doar la 40m deasupra nivelului mării, în opștina Kaldovo, satul Ljubicevac (fost Bordei) la 40m, iar în opștina Maidanpek, satul Velesnica la 40m și Vaiuga la 46 m. Satele aflate la cea mai mare altitudine se întâlnesc în opștina Despotovac – satul Ravna Reka (620m) și în opștina Maidanpek: satele Vlaole la 600m, și Jasikovo la 700m.

Astfel, densitatea cea mai mare de așezări umane o întâlnim de-a lungul văilor râurilor Timoc cu afluenții lui, Dunăre (în aval de Techia), Poreč, Pec, Mlava, Morava, și a afluentului său, Rešava (tabel nr. 6).

Satele diferă ca mărime, formă și construcții, în principal în funcție de treapta de relief pe care sunt amplasate. Cu toate acestea, satele de pe întreg arealul păstrează elemente comune, evidente în modul de organizare al gospodăriilor, al activităților rurale, precum și în viața spirituală.

Din punct de vedere al mărimii demografice, specifică este așezarea de mărime mijlocie, cu valoarea cuprinsă între 500-1000 locuitori.

În urma analizei hărților din mai multe perioade, s-a constat că localizarea vetrelor actuale nu diferă mult de cea din trecut. Așezările apar însă, în marea lor majoritate cu numele transcrise în funcție de fonetica respectivă, fiind adaptate la grafia chirilică, folosită de statul sârb. De-a lungul timpului, în cadrul satelor, structura etnică a suferit cele mai mari modificări.

5.2.3.2. Structura etnică a așezărilor rurale

Din totalul de 512 sate, chiar dacă majoritatea populației este recenzată ca fiind sârbă, în realitate, în urma informațiilor obținute în teren, în 160 de localități populația este majoritar românească, iar în 39 de sate populația este mixtă (sârbă și română), însă cu importantă componență etnică românească, dând un total de 199 sate în care întâlnim români.

În 1906, Tihomir Georgevici afirma că “pe toată întinderea Serbiei sunt 485 de localități locuite și de români, dar numai în 165 din ele există români într-un număr mai însemnat” .

În 1907, după Delatimoc, zona cuprindea 587 sate, în 425 de așezări populația era mixtă, iar în 165 de sate populația era românească.

Pe lângă etnicii români și sârbi, în satele Podvrșka (opștina Kladovo), Urovița (opștina Negotin), Lukovo (opștina Zajecar), se găsește și un număr important de etnici țigani, fără a se ști cu exactitate numărul acestora, statisticile oficiale nefiind concludente. Interesant este faptul că în satul Lukovo, țiganii nu știu limba lor, vorbesc românește, considerând-o limba lor maternă.

De asemenea, în urma deplasărilor în satele de pe valea Moravei, în apropierea drumului național Požarevac-Ćiuprija, între localitățile Poljana și Vlaški Do, am constat existența unui sat întreg format numai din etnici țigani, satul Točka acesta fiind singurul sat țigănesc din estul Serbiei. Deși marcată cu plăcuță indicatoare de localitate, localitatea Točka nu apare pe hărțile rutiere actuale ale Serbiei, probabil datorită numărului mic de locuitori, nefiind considerată o localitate importantă.

Lucru interesant este însă faptul că nu am reușit să aflu structura etnică și numărul locuitorilor, din surse oficiale, deoarece conform recensământului pe localități din 2002, acest sat nu există, el nefiind înregistrat. Din păcate nu am putut obține mai multe informații nici de la locuitorii satului, pentru în numele lor nu vorbește decât șeful lor, acesta fiind plecat din localitate. Singurul lucru constatat a fost faptul că în locul unui sat țigănesc tradițional, am avut surpriza să găsesc un sat format din case moderne, construite în ultimii ani, satul fiind aproape pustiu, cu cei mai mulți locuitori plecați în străinătate.

Nici în studiul făcut de Centrul de Cercetări Etnice nu se specifică numele așezărilor în care locuiesc etnicii țigani, identificarea acestora făcându-se numai la nivel de județe. În cele patru județe care se suprapun peste arealul studiat, există 54 de așezări (în Branicevo-34, Pomoravie-9, Bor-7 și Zaiecar-4), în care etnia romă (peste 15 familii sau mai mult de 100 de persoane în fiecare sat), conviețuiește alături de alte etnii, fără a se da un număr exact de persoane.

Pe lângă satele cu etnici majoritari fie sârbi, români sau țigani, de-a lungul timpului, între orașele Zajecar și Negotin, pe partea dreaptă a râului Timoc, s-a făcut referire la existența mai multor sate bulgărești. A fost însă o confuzie, voită sau nu, în realitate fiind vorba despre cele opt sate cu populație majoritar românească și un singur sat cu populație majoritar bulgărească, ce făceau parte din teritoriile obținute după primul război balcanic de către Bulgaria și pe care aceasta a fost forțată să le cedeze Serbiei după 1919 .

Cele opt sate cu populație românească: Coilova (Kojilovo), Zlocutea (Zlocuće), Târnomașnița, Șpicova (Šipkovo), Mălaua (Mali Jasonovac), Isânovăț (Veliki Iasenovac), Grăscov (Gradskovo), Alova (Halovo), sunt recunoscute în teritoriu, de către locuitorii satelor vecine, ca sate de români, păstrându-se totuși termenul generic de “sate bugărești”, deoarece în conștiința locală este înrădăcinată ideea că aceste sate au intrat în componența statului sârb, din cadrul Bulgariei, de unde și denumirea respectivă, neavând însă nici o legătură cu structura etnică a satelor în cauză.

În 1922, toți locuitorii acestor sate au primit cetățenia sârbească, fiind obligați să renunțe la cea bulgărească.

Satul Brăteț (Braćevac), în momentul cedării lui Serbiei, era un sat cu locuitori veniți din Bulgaria de sud, în prezent satul trecând drept sârbesc din punct de vedere al etniei, din cei 533 de locuitori, 515 declarându-se sârbi.

Singurul sat bulgăresc care se mai află în regiunea cuprinsă între râurile Timoc și Morava, recunoscut în teritoriu, este satul Veliki Izvor (lângă Zaicear), chiar dacă sunt recenzați doar 6 bulgari din totalul de 2684 de locuitori.

5.2.4. AȘEZĂRI ROMÂNEȘTI

5.2.4.1. Originea locuitorilor din satele românești este adesea complexă. Cert este faptul că populația veche românească (în majoritatea cazurilor populația românească din aceeași localitate nu este omogenă la origine), a rezistat tendințelor de asimilare. Totuși, poate că nu ar fi supraviețuit mult timp acestei lupte, dacă nu ar fi împrospătat-o, de-a lungul timpului mai multe valuri de români veniți din România și chiar Basarabia, aceștia amestecându-se cu locuitorii autohtoni.

Locuitorii din satul Șovârlă sau ai mănăstirii Tismana din Mehedinți, fug în Serbia în timpul lui Mihai Viteazu, fiind chemați a reveni la locurile lor printr-o carte

dată de domnul Țării, Alexandru Iliaș, promițându-li-se o scutire de dare, vreme de un an.

Un alt document, din 1635, are un conținut asemănător, emis de cancelaria lui Matei Basarab, de data aceasta fiind vorba de locuitorii a șapte sate mehedințene: satele mănăstirii Tismana – Jidoștița, Bucina, Precistia, Clinovățul, Breznița, Șușița și Erhovița. Același lucru se întâmplă cu locuitorii satului Șovarlighiu, în 1649, alții fug în 1739 în satul Coblișnița.

Au existat însă și cazuri de migrație locală, cu populație venită din alte localități românești din cadrul Serbiei sau Bulgariei.

Dorin Lozovanu îi dă ca originari din Banat și Ardeal pe românii din numeroase localități din regiunea Moravei (Porodin, Bobovo etc.), Mlava (Stamnica, Ranovac etc.), Homolje (Osanica, Krepoljin etc.), Zvižd (Kaona, Turija, Duboka, Bukovska, Neresnica etc.), Crna Reka (opštinile Bor și Boljevac, în diverse localități, ca Brestovac, Podgorac, Krivelj etc.); din Oltenia și Muntenia românii din localitățile actualelor opštine Kladovo, Negotin și Zajecar; originari din Basarabia, după surse istorice încă din secolul XVIII – XIX, există în satele Podgorac (opština Boljevac), în localități din opština Majdanpek sau chiar în unele la vest de Morava (Suvaja, opština Varvarin).

Un argument în favoarea teoriei migrației de la nord de Dunăre a populației românești îl constituie și etnonimul de ungurean care legat de o posibilă origine din arealul Banatului și Transilvaniei și cel de țăran pentru cei veniți din “țară” (Țara Românească), mai precis din Oltenia și Muntenia.

Dar fenomenul migrației este cunoscut și de la sud la nord. Românii dintre Morava și Vidin treceau Dunărea înot în Țara Românească pentru a cumpăra sare, a face comerț sau chiar pentru a se așeza. Acest fapt arată pe deplin caracterul fluctuant al populației românești de pe ambele maluri ale Dunării. Fenomenul migrației se oglindește prin numeroase dublete folosite de o parte și de alta a fluviului: Orevița (Banat), are dublet în Mehedinți și Urovița în Craina; Corbova, Craina – dublet în două sate din Dolj; Vârbița/Craina – Vârbița și Vârbicioara/Dolj; muntele Râtanu/Craina-Irtanu/Mehedinți, Vratna/Craina – Vrata/Mehedinți.

Unii trec Dunărea înotând și se stabilesc în Ostrovu Corbului. În 1833, zeci de familii trec în Oltenia și Banat din cauza epidemiei de ciumă.

5.2.4.2. Atestarea satelor românești

Regiunea dintre Timoc și Morava, este un areal compact de localități românești formând majoritatea de facto în mai multe opštine. Identitatea română este mai slab exprimată fiind substituită oficial prin cea de vlasi (vlahi), iar majoritatea declarându-se chiar sârbi.

În prezent tendința este de creștere a numărului celora care se consideră români, procesele de renaștere națională fiind foarte active în ultima vreme.

În ceea ce privește chestiunea vechimii românilor în această regiune, există mai multe opinii.

Așa cum se arată în capitolul de toponimie, încă din secolul al XII-lea se atestă existența localităților românești, inclusiv antroponimia din diversele documente indicând caracterul etnic românesc al populației. O serie de localități de munte și deal sunt considerate ca fiind foarte vechi, necunoscându-se anul înființării lor și neexistând vreo legendă despre originea din alte părți. Identificarea unor tradiții și obiceiuri foarte vechi, uneori specifice doar românilor din această regiune, completează aceste argumente.

Cert este faptul că populația românească cea mai veche, care poate fi considerată fără dubii ca fiind autohtonă, cunoscută sub numele de munteni, este în satele din regiunea de munte-deal, aceștia fiind inițial preponderent păstori. Sate ca Jidove, Reșavița, Dâlboca, Porodin, Voluia, Ranovăț, Camna, Topolnic, Boșneacu sunt sate vechi românești, unele dintre ele datând din sec. al XIV-lea.

Geograful sârb Cvijic aprecia că în ținut ar fi vorba de o veche populație românească deznaționalizată.

Gustav Weigand remarcă însă că românii sunt, în ținutul dintre Timoc și Morava dintr-o epocă anterioară venirii sârbilor.

Giuglea scria că ,,neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea țărilor sârbești". El dă nume românești de locuri: Glamia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune sare la oi), Arțar, Periș, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistrițoi (aceia care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre).

L.T.Boga în lucrarea “Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria și Serbia”, apărută în 1913, publică situația pe plase și localități cu numărul de locuitori.

Se constată însă și dispariția unor sate precum Oriștioara, Costești, Vlașca, Clodu-Cladova (cu ume de târg lângă Negotin), Bătuța, Vlasețu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlașki Dol, Drestie, Stana, Cestunga și Resestuga, pe care Vâlsan le găsește pe hărțile austriece. Ele nu se mai regăsesc pe hărțile sărbești de mai târziu.

Din satele Iasrebrenița, Zelenike, Mișlenovți, Srednevo, Mariani, Clicevaț, Biscupie, Caliște, Zatonia și Cusilievo, elementul românesc a dispărut într-o măsură însemnată. Aceste sate, la 1733, însumau un număr de 236 de case dintre care jumătate erau locuite de români. Satele Chisilievo (în harta austriacă fiind trecut Kisilowa) și Clicevaț, sunt sate românești vechi: primul ca metoc al mănăstirii din Jdrela, iar al doilea, la 1444, ca metoc al mănăstirii Tismana. În județul Zaiecar, satul Gornea Reca era alcătuit la 1783 din 50 de case românești. În secolul următor populația românească a dispărut cu desăvârșire.

Există o altă categorie de sate unde elementul românesc mai dăinuie, deși e amenințat să fie deznaționalizat: Suhodol, Șetonia, în apropierea căreia se găsea satul românesc Izvor, Cusilovo, Malo Laole, Vezicevo, Prugovo.

În unele sate românii au dispărut cu desăvârșire, doar indicii toponimice, ca de exemplu: vlaske nijve, vlaski cladenaț, vlaske zgrade etc., atestă existența lor într-o epocă mai veche. Din această categorie fac parte: Burovăț (pl.Ram), Ceterej, Donia Livadița, Topolnița (pl. Pojarevac), Jivița, Dârmno (pl. Žabari), Boșniane și Țrcvenaț (pl. Svilajnac), ultimul sat fiind întemeiat chiar de români.

Un capitol important îl contituie solicitarea lui Miloș Obrenovic, după alipirea Crainei la Serbia, de a popula ținuturile recent cucerite, încurajându-i pe doritori prin scutiri de dări, împroprietăriri. Este cazul locuitorilor din Ostrovu Mare din România, care după anexarea Crainei, s-au văzut lipsiți de pământurile ce le aveau acolo. Aceștia, în număr de 250 de familii au cerut acordul prințului de a se muta acolo, luând cu ei tot avutul, “chiar și ușile bisericilor” fiind așezați în satul Mihajlovac, numit astfel după numele moștenitorului.

Însă la scurt timp după așezarea lor în noul sat, când a expirat scutirea de dări în noul sat, abia se mai numărau 69 de familii, restul înapoindu-se pe insulă.

Aceste câteva exemple arată caracterul fluctuant al populației românești de pe amblele maluri ale Dunării, precum și faptul că Dunărea nu a constitutit un obstacol de-a lungul secolelor, întărind astfel spusele etnografului sârb Lj. Jovanovic despre inexistența vreunui sat în care să nu fie o mahala românească, o familie de români sau măcar reminiscențe toponimice și de port românesc.

Un argument convingător despre vechimea românilor aici, îl contituie și realitatea geografică. Bazinul încadrat de cele două râuri Timoc și Morava, este umplut aproape în întregime de masivul carpatic, de Munții Serbiei, care se continuă de la Dunăre și până la izvoarele Timocului.

Nicolae Iorga consideră că acest ținut se prezintă cu caractere geografice, etnice și lingvistice asemănătoare cu ținuturile oltenești și bănățene.

Și după părerea lui Vâlsan, caracterul inaccesibil al munților a fost motivul determinant pentru care nici un alt popor, exceptând pe cel românesc, nu a pătruns în interiorul lor. “Cuibăriți în fundoane, zbeguri, făcând puțină agricultură, păstorit sau pescuit, românii s-au perpetuat în ciuda vremurilor grele, ținutul Porților de Fier, mai mult ca oricare altul, ascunde taina formării și conservării poporului românânesc”.

Vicisitudinile vremii au fost potrivnice oricărei tentative a românilor de a coborî la șes și de a întemeia sate. Migrațiile popoarelor barbare dar și desele războaie dintre bulgari, pe de o parte, francezi, apoi unguri și sârbi, pe de alta, au silit populația autohtonă, românească, să-și caute un adăpost mai sigur, pe care l-au găsit în munte, fiind constrânși să rămână în ascunzătorile lor “zbăguri s-a zâs când lumea fuge și s-astrânge într-un loc, să pitulă”(B.N.). Mai mult decât toate, invazia turcească, i-a obligat pe români să rămână pe platforma munților pentru totdeauna.

Ca urmare a acestor considerații geo-istorice se poate înțelege pătrunderea numirilor străine în toponimia dintre Timoc și Morava, mai ales în zonele joase. Dar, în timp ce șesul a fost străin, muntele a rămas românesc, de unde și numeroasele denumiri românești pentru marile unități geografice.

Acest fapt este confirmat și de prezența masivă a satelor românești, grupate compact, în zona montană.

Satele sunt și în prezent împărțite pe mahalale sau cădălâce, ce poartă numele familiilor, iar altele veritabile nume topografice, acestea fiind despărțite uneori de ogașe. Ele erau înconjurate de pășuni și câmpii, ce ajungeau nevoilor vieții pastorale. Însă după defrișarea pădurilor, tot mai multe sate devin agricole.

5.2.4.3. Așezările românești după grupele etnografice

După tipul grupelor etnografice, așezările românești din regiunea Serbiei de răsărit, se împart în așezări de “munteni-ungureni” și așezări de „țărani”.

După cum s-a putut constata, așezările din prima categorie sunt dominante, situate în marea lor majoritate, la vest de munții Miroč, Veliki Graben, Deli Iovan, până înspre bazinul Moravei. Sunt sate montane, ocupația principală a locuitorilor fiind creșterea animalelor.

Satele de țărani sunt mai puține ca număr, și le întâlnim așezate în zona de câmpie din bazinul Dunării și Timocului, ocupația de bază fiind agricultura.

5.2.4.4. Legende despre întemeierea satelor

Legende despre întemeierea satelor nu sunt foarte numeroase, însă ele există.

Despre satul Cesljeva Bara, sătenii cred că numele provine de la „vreo fată s-a dus să să spele, că să duce la turc. A fost vreo fată, a chemat-o Zlotana, măi frumoasă fată-n sat. Cu cosâța blondă, cum zâceți voi, galbenă, și acu turcu a venit din deal de sat după poriz (bir) și cheamă să le dea porizu, bani, grâu. Mora să să dea și-n natură. Fata măi frumoasă, muierea, mora să să ducă să doarmă cu turcu, vrei, nu vrei. Și să duce fata să să spele la bara aia, acia, că cișleva – s-a pieptinat, că la noi să zâce peptini, a bara-râu” (B.N.).

Numele satului Ram, se crede că provine de când a fost “râmlenii (romanii) aicea, la 2000 de ani, este aicea deaupra, a fost Lederato, a fost logor, voiska(armată), rimleni, ce a fost, pă pe urmă când a venit turcii la noi, ei a stricat aia Lederata și a făcut încoace, de acuși biserică, de acolo a scos piatra, a lucrat, și aicia a făcut raia, ala e făcut înainte la 500 de ani”(M.M.).

Denumirea satului Šerbanovac (Șerbanovăț), locuitorii cred că vine de la numele de cerbi. În grai local, cerbilor li se spune śerbi, satul fiind întemeiat se pare, pe locul unde veneau cerbii să bea apă, acest loc altădată acoperit de păduri, fiind străbătut de un râu cu ape calde, termale. Legenda pare să fie adevărată, prin prisma faptului că acest râu cu ape calde curge și astăzi prin centrul satului, unde localnicii au amenajat două bazine. Unul este destinat băii publice, iar altul amenajat pentru spălarea hainelor, mai ales pe timp de iarnă, apa fiind foarte caldă.

Altor sate li s-au dat nume după personalități importante din istoria Serbiei: Mihailovac, Milutinovac, Dusanovac, Alexandrovac; alte așezări se pare că își trag numele de la animale: Carb-Carbulovo, Vidra-Vidrovac, Corbu-Corbova; Brestovac ar proveni de la un loc cu ulmi-brest în limba sârbă; numele satului Kriveli poate să fie din limba latină:gribelius-sită; Osnicea „numele satului nu să știe de unde e. Zâc unii, că e din magari(măgari), în latină, osinus, asinus. Măi întâni Osnicea e scrisă în popis(registre de recensământ). Turcii când a scris lumea i s-a zâs Asnici, Asnice” (F.P.). Numele satului Rešanac – poate proveni de loc cu multă secară, “ei (sârbii) îi zâc c-a fost mult săcară-rajen, sârbește, aici a fost Stigu, măi mare câmp, măi mult s-a pus săcară. Noi zâcem românește Rașanțu”(A.D.).

Studiul satelor, al vechimii lor, al numărului și originii locuitorilor, deși bazat pe un material documentar insuficient, ca și realitățile geografice, au darul, în primul rând, să confirme adevărul, care se degajă în mod firesc din capitolul istoric: vechimea elementului românesc dintre Timoc și Morava.

Tabel nr. 5 LOCALITĂȚILE CU POPULAȚIE ROMÂNEASCĂ ȘI MIXTĂ DIN ESTUL (CRAINA) SERBIEI

CARACTERIZARE DUPĂ NUMĂR LOCUITORI, ALTITUDINE MEDIE, ANUL ATESTĂRII DOCUMENTARE, CARACTERUL ETNIC PREDOMINANT, GRUP ETNOGRAFIC DE ROMÂNI, GRAI, CERCETĂRI DE TEREN IONELIA TOARCĂ

5.2.5. OCUPAȚIILE TRADIȚIONALE

Condițiile geografice și climatice favorabile, resursele economice pe care le-a oferit pământul, fertilitatea solurilor din zonele joase și deluroase au dus la dezvoltarea agriculturii, creșterea animalelor, viticulturii, pomiculturii, pescuitului (pentru riveranii apelor) și incheind cu zacămintele de aramă și aur ce au fost exploatate intens din antichitate.

După Valeriu Butură, toate aceste resurse contribuie la generarea profilului mixt al ocupațiilor. Așezările și ocupațiile s-au înscris în peisajul natural, imprimându-i trăsături aparte prin morfologia și structura satelor, profilul contrucțiilor și modul de amplasare a acestora în cadrul gospodăriilor de-a lungul timpului, oamenii transformând peisajul natural într-un peisaj etnografic, numit de unii cercetători, peisaj umanizat.

Slobodan Zecevic remarcă afinitățile unor grupuri etnice către anumite ocupații: locuitorii veniți din Kosovo se ocupau mai mult cu viticultura, “imigranții dinarici și valahi, numiți Ungureanu” s-au orientat către creșterea animalelor, iar “valahii numiți țărani”, erau agricultori, în opinia cercetătorului, “fluxurile migratoare căutând un climat analog celui din ținutul natal, care favoriza practicarea vechilor meserii”.

În aproape toate zonele se cultiva cânepă, in, care se topea în apele curgătoare sau în bălți special amenajate, ”în topilă”.

În zona Clococevățului oamenii și în prezent se mai ocupă cu fabricarea cărbunilor de pământ (a ciumurului), precum și cu confecționarea din răchită a diferitelor obiecte casnice.

Fabricarea de rogojini era recunoscută în satele Bukovce și Kobișnica, iar prelucrarea pietrei în satele Vidrovac și Mokranje.

Harta nr. 23

(sursa: Atlasul geografic al Serbiei, Harta utilizării terenurilor, 1:200.000)

5.2.5.1. BĂCIA

Creșterea animalelor în trecut, se remarca prin înființarea de stâne și angajarea de ciobani. Pentru prezent, numărul animalelor fiind mai mic, se practică paza cu rândul, în funcție de numărul de animale pe care le are fiecare familie. Activitatea de îngrijire și folosire în comun a oilor, de către mai multe gospodării, poartă în regiune și în prezent numele de “băcie”.

Părerile sunt împărțite în privința provenienței acestui obicei. Geograful sârb Cvijič constată încă din 1918, că în zonele în care creșterea animalelor s-a diminuat ca importanță, țăranii se grupează și “țin oile cu un cioban comun. Ei fac la comun brânza și laptele”, el considerând că această instituție a “beciei”, este de proveniență sârbească.

Pe de altă parte, Zecevic la 1970, amintind de obiceiul “batchija”, nu dă nici o origine a obiceiului, el afirmând că nu există nici o diferență în organizarea creșterii animalelor între grupurile entice care trăiesc în aceleași condiții geografice și economice, diferențe existând doar între satele de câmpie și cele de la poalele munților, indiferent de originea populației respective.

Totodată și românii din satele de ungureni își revenică obiceiul, aducând ca argument faptul că sunt singurii păstrători ai ritualurilor legate de obiceiul băciei (ritualuri descrise în capitolul legat de Obiceiuri calendaristice).

5.2.6. GOSPODĂRIA TRADIȚIONALĂ ȘI MODERNĂ

Și în regiunea Serbiei de răsărit, așezările au evoluat, ca peste tot, de la cele primitive și provizorii, până la structuri arhitecturale dezvoltate. Peisajul etnografic al satelor era inițial dominat de formele tradiționale, diferențiate însă zonal, sub influența unui complex de factori locali dar și datorită economiei închise.

Ca formă inițială de locuire, sunt menționate bordeiele, așezări primitive, pe jumătate îngropate în pământ. Le întâlnim în memoria celor mai vârstnici localnici, existența acestora fiind confirmată atât de etnografii sârbi sub numele de “burdelj”, cât și de toponimele din teritoriu, până nu demult numele satului Ljubicevac fiind Bordei (Bordelj).

Acest tip de construcții s-a păstrat în regiune, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pe fondul dezvoltării industriei, în epoca modernă încep să se producă materiale mai rezistente de construcție, precum și mașini pentru lucrul pământului. Acest lucru duce și aici, ca în toate societățile tradiționale, la schimbarea înfățișării satelor și a sectorului economic din cuprinsul lor. În arhitectură se resimt și se acceptă influențe orășenești, decad unele tipuri de păstorit și majoritatea meșteșugurilor tradiționale, altele dispărând definitiv, produsele acestora fiind înlocuite cu cele industriale, ce au ușurat și înbunătățit munca și traiul oamenilor.

Pe măsura dezvoltării civilizației și culturii, oamenii au făcut adaosuri, prefaceri în structura inițială a satului și gospodăriei, unele esențiale.

Gospodăriile din trecut, ca și cele actuale se caracterizează prin concentrarea lor în vatra satelor. Localizarea vetrelor nu diferă mult de cea din trecut, în unele sate fiind totuși semnalate schimbări de vatră: “da la noi să zâce că satu n-a fost aicea, da a fost în deal. Aici a fost tot pădure. Lumea care a venit aicea, a cistit(tăiat) pădurile alea și s-a făcut sat. Ali cum s-a făcut sat: mijlocu lu sat a fost, unde a fost primariu, a fost iaca aicia di la noi din vale, să zâce la fântâna mare, naci ea a fost pi lângă izvor. Al nostru cotun a fost vreo 500 de m, aicea-n vale, iastă o fântână mare, frumoasă, a fost, ali acu nu e lume, nu-i nimica, satu-i pust”(B.N.-Cesljeva Bara).

În funcție de condițiile locale (poduri întinse de terase sau linii de izvoare în lungul zonelor de contact), satele din regiune prezintă fie formă poligonală neregulată, fie alungită prin înlănțuirea lor pe kilometri întregi.

5.2.6.1. Tipologia locuințelor

După tipologia lui Cvijic, casele fac parte din tipul morav, la 1918, el găsind mai ales pe văile râurilor Pek, Dunăre și Timoc, și case moderne alături de cele tradiționale. Tipul morav de casă se caracteriza prin casa masivă, pătrată, construită din lemne sau tuglă (cărămidă) fără “finisaje”, acoperită cu cărămidă (țiglă). Era caracteristică vatra din lemn, de mari dimensiuni.

De asemenea, în satele care erau situate în apropierea pădurilor, până în secolul al XIX-lea, casele erau construite în întregime din lemn, cadru fiind construit cu lemne ușoare și flexibile, iar pereții umpluți cu materiale corespunzătoare. Defrișarea pădurilor a dus la dispariția acestui tip de case.

Majoritatea caselor vechi aveau temelia construită din piatră, iar partea de sus construită din bârne și scânduri de lemn și câte o fereastră “pengeră” mică la fiecare încăpere. Ele erau acoperite (cutrupite) cu “cărămidă” (este de fapt o inversare de termini, denumirea de cărămidă fiind dată de fapt țiglei, cărămida propriu zisă, fiind denumită la românii din estul Serbiei, tuglă).

După primul război modial, casele încep să fie construite din piatră și de tuglă, clădite pe podrum, lipite cu tencuială și acoperite cu olane (numite țrep în Isânovăț).

5.2.6.2. Organizarea gospodăriei “plațului”

Casele au aceeași organizare pe care Valeriu Butură o dă pentru tot spațiu românesc. În vatra satelor este specifică și în prezent, existența unei singure locuințe în perimetrul gospodăresc. În majoritatea cazurilor, chiar și după căsătoria copiilor, în cazul în care unul dintre ei, de regulă cel mic, este oprit în casă, acesta locuiește în aceeași casă cu părinții, nu separat.

Mărimea și numărul construcțiilor a depins întotdeauna de averea familiei, dar și de spațiul disponibil dat de configurarea terenului.

În cadrul “plațului”, gospodăriei, fiecare construcție își are locul ei bine stabilit. Anexele sunt aceleași în toate satele din regiune, singure denumirile unor anexe fiind diferite de la sat la sat, funcție de zonă, dar și de grupa etnografică din care fac parte locuitorii satelor respective. În mijlocul gospodăriei este curtea, “oborul”, „aria”, „bătătura”, în trecut de obicei nepietruită. În prezent, este pavată cu dale sau cu beton.

În gospodăriile cu pământ mai mult, casa se construia în mijlocul „oborului”, în spatele casei râmânand loc pentru lucrarea pământului, semănându-se de obicei „crâmpei” (cartofi) și legume. Dacă plațul era mic, casa se construia pe lateral, de obicei în partea opusă intrării principale. În funcție de așezarea casei de jur înprejurul curții, urmau anexele “leaurile”, necesare oricărei gospodării.

“Tucănaua” era cea mai importantă după locuință. Formată din două părți, desfășurată pe verticală, era utilizată pentru adăpostirea animalelor, (în partea de jos), și a fânului, mai târziu și a “tulenilor” (cocenilor) pentru hrana animalelor (în partea de sus).

În unele sate tucănaua era folosită doar pentru depozitarea furajelor, pentru vite fiind construite “coșerele”. În alte sate, coșerele erau folosite pentru depozitarea porumbului.

Urmau “pătulele” sau “ambarele” pentru porumb și grâu, “tot s-a făcut măi nalt, să bată vântu, să usche, ambar de grâu, a fost”(A.D.), în prelungirea lor sau în fața acestora fiind amenajat un spațiu pentru uneltele necesare lucrării pământului, care de obicei se făcea cu boii.

Mai erau anexele pentru porci și păsări, denumite diferit în satele de țărani și ungureni. Dacă în satele de ungureni porcii stăteau în “cocină”, iar păsările în “coteț” (Șerbanovăț), în satele de țărani denumirea este inversată: “cotețul” este pentru porci, iar “cocina” pentru păsări. O altă denumire întâlnită pentru locul unde se țineau găinile este cea de “curitnic” sau “curelnic”.

Unele gospodării mai aveau în “obor” (curte) și fântână sau “ceșmea”. În prezent, acestor anexe li se adaugă garajele pentru mașini.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, locuințele cele mai vechi erau compuse de cele mai multe ori din două piese: “sobă” (încăperea de locuit) și încăperea cu vatra, unde se pregătea hrana, denumită “ogeac” în satele de țărani: “casa câte două sobi. La vatră, pe vrâjnic(țest), pe lanțuri s-a pus căldarea, s-a aninat(atârnat), apoi s-a făcut pâinea în vatră, muma mea când am fost mici, făcea mălai, că atunci nu s-a măi mâncat pâine, ma mălai. Încintă, face focu-n vatră, face mult, mult, mult și pune vrâșnicu deasupra și pe urmă când să-ncintă desupra bine vatra, đin jos ea trage focu și mătură, mătură bine și pune mălaiu. Și desupra pune vrâșnicu că e făcut așa, are un ăla de rădicat, și deasupra puni cărbuni, de vrâșnic. Și-l lași. Tu acuma cu o lopețâcă, ceva, răcești câta vrâșnicu. Veză cum e el, frumos, s-a copt, îl cunoști când e copt, și pe urmă iai vrâșnicu și scoțî mălaiu. A do margine fierbe oala. Oala a fost de pomânt. Și o astruci(acoperi), n-a fost atuncea ca acuma. Și până sara s-a pus cotaua, faci coleașa(mămăliga), frigi slănină, jumărețî și gata cina”(N.S.).

În camera de dormit “în sobă”, pe plafon, erau fixate culmi de lemn, pe care se puneau hainele. Mai târziu, acestea au fost înlocuite cu belciuge de fier.

Sub “ogeac”, de cele mai multe ori se găsea “podrumul” (locul de depozitare a produselor agroalimentare), în “podrum s-a țânut ciuberele cu carne”(P.S.), “ardovu” sau “îrdovu” (butoaie mari) cu vin și rachiu, “putină și ardov pentru comină”(B.C.). Unele locuințe, înainte de intrarea în casă, aveau într-o parte tindă, iar în partea opusă încă o cameră, folosită ca magazine de alimente.

După Cvijic casa era formată din trei peise: marchiză, kuća și soba sau ultimele două, întâlnindu-se exclusiv în satele aglomerate.

După C. Constante, la începutul secolului XX, locuința era formată din: “casa -unde arde focul, țin varnicu-țăstul, coleșeru, găleți, cobilcă, cârliță pentru mălai, plosca de pământ. Soba de dormit, pivnița și podrumul pentru iarnă, case cu paie, scânduri și puține lespezi. Lângă casă curelnic pentru găini, toblari pentru vaci,

obor îngrădit cu nuiele pentru porci, iar mai la o parte ambarul și cazanul pentru rachiu. Unele au și grădină-baccea”.

5.2.6.3. Materialele de construcție

Înițial, atât locuințele cât și anexele erau făcute din nuiele împletite, lipite cu pământ; din păiantă și chirpici “pământ cu pleavă, pământ de bocșe, de-al galben”(B.C.); “din lemn, lipit cu imală. Cu pleaua. Colănici, aia s-anvăluit, s-a pus grinzî, din grindă până-n grindă, să pune cu pământ și să lipesc și pră urmă cu imală de jos și să văruie cu var”(A.D.) sau lipite cu noroi, în care se punea pleavă și paie.

Începând cu perioada interbelică, cărămida arsă (tugla), a înlocuit aproape în totalitate celelalte materiale de construcție.

Gardurile întregeau ansamblurile arhitecturale atât prin importanța practică dar și aspectul exterior, care trebuia să fie cât mai îngrijit. Apariția timpurie a gardurilor în jurul caselor ca și porțile de acces se leagă de preocupări vechi generale de restrângere a circulației interioare și de apărare spre exterior.

Gardurile erau la început din nuiele împletite pe orizontal (cele mai multe), diversificându-se în timp, datorită materialelor folosite și tehnicilor de construcție. Apar garduri din tarabă sau blană (scânduri puse una lângă alta), și chiar din chirpici, cărămidă sau piatră. Mai nou se fac din beton, în partea inferioară și fier (în formă compactă sau plasă) în partea superioară. Unele garduri sunt în totalitate construite din beton, chiar și până la înălțimea de 2m.

5.2.6.4. Obiceiuri de construcție

S-au păstrat de-a lungul timpului. La temelie se mai îngroapă încă, în mod constant, un cap de cocoș, cu variantele: cap de găină, de miel, “când pui temeliu, iastă care taie cocoș, ali iastă care taie berbec, și-i pune capu-n colț. Capu și ce bani lapădă, acia în colț îl taie”(N.S.). Acestea sunt interpretate ca substitute ale jertfei umane și ca o plată a simbolică pntru obținerea bunăvoinței ființelor supranaturale.

La căpriori, când se ridică construcția „când să face sus, să pune leamnu deasupra, în urmă să face fașă de flori, coroană și s-anină sus, să leagă o kilă de vin, două, câte vrei și toțî maistorii să pune la darurile alea. Care măi bun maistor e” (P.S.).

În teren, în prezent am găsit cu mare greutate case mai vechi de 50 de ani, casele bătrânești fiind o raritate, iar cele găsite erau într-o stare avansată de degradare. Fie proprietarii nu le mai folosesc, ei construindu-și locuință în ultimul timp pe locul fostelor sălașe, fie urmașii proprietarilor fiind plecați din sat, nu se mai întorc.

Din păcate, majoritatea locuințelor actuale nu se mai încadrează într-un tip anume de case (în special casele din văile Moravei, Dunării și opștina Negotin), modelul fiind preluat din zonele în care proprietarii își au locul de muncă (mulți locuitori fiind plecați încă din anii ‘70 în străinătate). Cu toate acestea, este de remarcat faptul că locuitorii păstrează același tip de organizare a spațiului gospodăriei actuale, precum și denumirile date cândva anexelor.

5.2.6.5. Sălașele/colibele

O caracterisică a românilor dintre Timoc și Morava, cu precădere a românilor munteni-ungureni, o constituie așezările lor, numite “sălașe” sau „colibe”: „toată casa, sate rumânești, cum noi zâcem vlahe, obavesno or avut colibe. În coliba aia (iastă cu tindă), bunari (fântână), tot ce trebuie de o femilie. Înăinte s-a făcut zbăgurile”(B.N.).

Astfel de așezări se regăsesc cel mai adesea în satele situate pe dealuri, la poalele muntelui dacât în cele de câmpie.

Acest gen de așezare specific românilor are un trecut îndepărtat, probabil din primele zile ale venirii turcilor în acest ținut. Devastările pricinuite de ei, încălcările zilnice, nesigurața zilei de mâine, au determinat populația băștinașă, să se retragă în locuri mai ferite, în așa-numitele zbeguri, unde, construindu-și o căsuță din nuiele și “astrucământ” (acoperiș) de frunze, și-au creat un adăpost pentru familiile lor și “imania” (averea) lor.

Aceste sălașe sunt răsfirate pe întinderi uneori considerabile: “n-a fost căși, ma colibe de animale, de ălea. Lumea trage la colibă. O colibă de la alta a fost câte 20 de km, e că s-a băgat pin pădurile alea”(B.N.). Acestea se întâlnesc și la românii din Banat și Bulgaria, sălașul inițial reprezentând numai o casă pentu adăpostul vitelor. Cu timpul românii s-au mutat cu totul, sălașul reprezentând: casa țăranului, adăpostul vitelor, împreună cu averea sa, pășunea, livada și țarina. Sunt și situații în care colibele nu s-au mai întrebuințat, fiind lăsate în ruină, ca urmare a scăderii numărului de animale.

Românii mai au și o casă în satul propriu-zis, unde nu coboară decât în anumite cazuri: când trebuie să meargă la oraș sau îl cheamă opștina (primăria), la sărbători sau să aibă grijă de casa din sat.

De cele mai multe ori, în jurul celui care și-a durat o gospodărie trainică în sălaș, s-au adunat și alții, încât după un timp s-a născut un sat întreg, sălașul fiind astfel forma primitivă a multor sate din regiune. De exemplu, satul Zlot era în sec. al XVIII-lea un loc acoperit de sălașuri, fără să aibă măcar un nume de sat, de aceea un cartograf austriac îl reproduce în hartă corect: Salasch. Belaica, până în sec. al XV-lea era locul unor sălașe, care abia în a doua jumătate a acestui secol a luat aspectul de sat. Satul Busur a fost întemeiat de locuitorii unor sălașe din Cestobrnița.

Mai pot fi citate multe exemple, pe culmile munților numărul sălașelor fiind impresionant. Sate ca Tanda, Podgorț, Boletin, Vratna, Volnia, Colibe, Dobârne, Lescovăț, Poliana și multe altele sunt propriu-zis sălașe.

Geograful Cvijic amintește și el de asemenea așezări în spațiul Serbiei de Răsărit, “păstorii sârbi locuind în sate temporare numite katun”.

Pe lângă sălașe, mai apar și construcțiile numite “pivnice”, destinate producerii și conservării vinului, construite la marginea satului propriu-zis, pe care Zecevic le atribuie locuitorilor de etnie sârbă. Astăzi, aceste construcții nu mai sunt folosite, cele mai multe fiind părăsite.

5.2.6.5. Cimitirul, cu denumirea generică “la morminți”, sau “grobiște”, se află de cele mai multe ori la marginea satului.

La fiecare mormânt se pot vedea prunul (acolo unde se mai pune), crucea tradițională din lemn, care în ultimul timp tinde să fie înlocuită cu cea cumpărată, și monumentul funerar din marmură “spomenicu”, care trebuie pus până la pomana de un an.

În trecut, crucile funerare, pe lângă prun, au fost singurele care au marcat mormintele.

„Cruśa“, crucea tradițională din lemn, se face din lemn de sălcâm, stejar sau gârniță, pentru că aceste specii de copaci rezistă și până la o sută de ani. Sculptura crucilor funerare se face după norme bine stabilite, dar depinde și de meșter, astfel încât se pot identifica după cel care le lucrează. Forma diferă de la sat la sat, dar și de la femeie la bărbat, în unele sate. Ele se lucrează fie dintr-o singură bucată de lemn, fie din două bucăți de lemn. Dintr-o bucată de lemn se fac în Podgorac, Bogovina, Valakonje, Savinac, Lubnica și în zonele marginale din Osnić și Mali Izvor. Din două bucăți de lemn, puse în cruce, se fac în Bačevica, Dobro Polje, Osnić – în partea veche a satului, Gamzigrad, Šarbanovac, Lukovo, Metovnica și Zlot.

Crucile funerare se vopsesc cel mai des în culoarea roșie, dar în unele sate, se dau cu vopsea de protecție albastră sau verde.

La fiecare mormânt din satele românești se află puse la picioarele mortului și câte o măsuță și cu o bancă sau două, deoarece în timpul anumitor sărbători, când se dă de pomană mortului și în cimitir, e bine să se ia câte o gustare acolo și de către cei vii, ca mortul să nu mănânce în singurătate, în același timp ținându-i și companie acestuia.

În cimitirele vechi din majoritatea localităților, se pot observa și cruci din piatră de diferite forme, care au fost folosite în trecut, pentru a marca mormintele.

5.2.6.6.1. Cimitirul satului Criveli

Cele mai interesante dar și mai bine conservate cruci de piatră le-am întâlnit în cimitirul satului Criveli, multe dintre ele datând din secolul al XIX-lea. După strămutarea vechiului sat Criveli, datorită extinderii minei din Bor, crucile și osemintele din vechiul cimitir au fost mutate într-o margine a noului cimitir, această parte constituindu-se ca un adevărat muzeu în aer liber al monumentelor funerare vechi. Simbolurile sculptate în aceste cruci sunt pline de semnificații străvechi, oglindind foarte bine credințele românilor din regiunea estică a Serbiei, aceste simboluri regăsindu-se și pe pâinile rituale.

Foto 53 Cruci de piatra din secolul al XIX-lea,

din cimitirul satului Criveli

5.2.6.6.2.Cimitirul vechi al orașului Bor

În 1903, mina de cupru din Bor, una dintre cele mai mari din Europa, a fost deschisă pentru prima dată, fiind un moment important pentru dezvoltarea orașului. Timp de aproape 100 de ani, populația orașului a fost una dintre cele mai diverse, mina atrăgând cetățeni din multe state europene. Astfel, cimitirul vechi al orașului Bor este o importantă moștenire a perioadei comopolite a orașului, fiind martorul conviețuirii, dar și al morții laolaltă a diferitelor naționalități.

Se mai disting încă, alături de mormintele populației băștinașe, în mare parte românească: Munćanu Dimitrai (1893-1966), Staicovic Stoian (1844-1934), Radovanociv Darinca (1888-1974), Munčion Dimitria (1868-1928), Bogdanovic Elena (1828-1963), Pavlovic Țvetco (1897-1968), Kalinovic Velco (1898-1953), Aleksandru Guranu (decedat în 1939), și mormintele unor cetățeni francezi: Mocq Jeanne (decedată la 1914), Maria Katerine Marchand (decedată în 1927), Henry Marc de Rotalier (decedat în 1909), Gelisse Jean (decedat la 1923); cetățeni italieni: Berti Batista (1884-1937), Berti Maria (1873-1949), Jeanne Barbieri (1920-1923), Stefano Bracco (1870-1940), Piacenti Carlo (decedat în 1907); cetățeni nemți: Albert Vaidinger (1902-1969), Șulț Jovan (1905-1973), Șnaider Rudolf (1908-1955), Ferdinand Ketterlin (decedat în 1952); cetățeni ruși: Korovaev Alexei (1884-1964), Veleaev Mihail (1869-1951), Veleaev Natalia (1873-1953); cetățeni musulmani: Redzepovski Ahmet (1902-1975); cetățeni unguri: Fugo Ianoș (decedat în 1966).

Foto 55 Cruci ale cetățenilor străini din cimitirul vechi al orașului Bor

5.2.6.6.4. Mormintele "întră ușa casii sau întră ușe, întră poarte"

Un fapt deosebit de interesant l-am constatat în satele Duboka (Dâlboka) și Voluia (Voluja), morții fiind îngropați ca și în Platforma Luncanilor din România, pe proprietățile particulare “în imanie”, în fața casei, în curte sau între gospodării.

Acest tip de înmormântare nu l-am găsit consemnat în nici unul dintre documentele consultate pentru realizarea acestei teze, singurul care mi-a confirmat acest obicei fiind etnologul Paun es Durlic, fostul director al Muzeului de Etnografie din Maidanpek.

Etnologul Paun es Durlic afirmă că înmormântarea în curte, sau cum “se zice aici întră ușa casii sau întră ușe, întră poarte”, se întâlnește numai la românii ungureni, în multe sate din ținutul Zvižd (Zvijd), dar și în unele sate de pe valea Mlavei: satele Ranovac, Rasanac și Kladurovo.

Obiceiul ar fi de "când a trăit lupii ai albi" (D.P.), acest tip de îngropare fiind legat de faptul că populația autohtonă își avea în trecut, locuințele (inițial bordeie, colibe-sălașe și mai apoi case), răspândite, puse pe moșie, departe de mijlocul satului, pe culme, aceasta fiind singura modalitate de a-și îngropa morții.

Chiar dacă în prezent populația trăiește în sate de tip adunat, obiceiul să se îngroape în moșie, persistă și în ziua de astăzi. Cu toate că oficial, biserica sârbă și autoritățile nu sunt de acord cu acest fapt, tacit se permite practicarea acestui obicei, din moment ce la înmormântare participă și preotul. Locuitorii din ținutul Zvijd, cred că este mai bine pentru om "când să-ngroapă în moșia lui" (D.P.).

Foto 57 Morminte săpate pe pășunea de lângă casă (sus) și în spatele curții (jos), sat Voluia

După cum s-a putut constata, regiunea este una preponderent rurală, condițiile geografice punându-și amprenta asupra mărimii, morfostructurii, funționalității și caracterului permanent sau temporar al așezărilor rurale. Așezărille mari, în general cu structură compactă-adunată sunt situate în câmpii (Câmpia Moravei și Câmpia Negotinului), depresiunile și văile largi dintre munți. În restul zonei predomină așezările mijlocii și mici, cu structură risipită, regiunea fiind preponderent muntoasă.

Mulțimea și varietatea tipologică a așezărilor din Craina Serbiei relevă condițiile favorabile de locuire a acestora, iar în timpuri istorice de a adăposti un număr sporit de locuitori ca urmare a pericolelor iminente din zonele de locuire vecine.

În general se constată o zonalitate a așezărilor în funcție de mărimea lor, cele mari fiind situate la altitudini joase, iar cele mici fiind risipite pe versanți sau p platformele de eroziune.

Numeroasele așezări permanente de azi provin din transformarea de-a lungul timpului a așezărilor temporare sau sezoniere, numite sălașe sau colibe, ca urmare a extinderii agriculturii montane, a creșterii animalelor sau a defrișărilor. Aceste colibe erau considerate ca a doua casă, ca niște anexe ale satelor de pe vale. Alături de sălașe-colibe, se remarcă stânele, care se regăsesc în toată regiunea.

CAPITOLUL VI

ELEMENTE DE TOPONIMIE

Toponimia este limbajul unui teritoriu cercetat. Studierea toponimiei a apărut ca o necesitate obiectivă, ea furnizând prin vocabularul său, informația transmisă de ținutul respectiv sub nenumărate fațete, îi povestește întreaga istorie, geografie, îi dezvăluie frumusețile, speranțele și uneori temerile.

Toponimia se constituie ca un martor al zonei studiate, în dimensiunile lui spațiale și temporale. Numirea, denumirea, renumirea locurilor pot spune multe despre impactul societății asupra învelisului forestier, valorificarea resurselor de subsol, formarea rețelei de asezări, despre condițiile și motivele modificãrilor survenite de-a lungul istoriei în nomenclatorul localităților unei țări.

Demersul toponimic realizează o mai bună înțelegere în această situație a terminologiei geografice, adică termenii comuni, în cea mai mare parte rezultați în urma creării graiului popular, adoptați în cele din urmă și de către noi, ca geografi.

Principalele surse folosite pentru studierea toponimei din Craina Serbiei, reprezintă documente provenind din cancelaria otomană, hărți medievale și moderne, însemnările de călătorie ale unor istorici, geografi, militari sau simpli călători străini și români prin zonă, articole și monografii scrise fie de oameni ai locului, fie de cercetători străini. La acestea se mai adaugă propriile informații culese în timpul deplasărilor pe teren, efectuate în ultimii ani în așezările din Serbia de Răsărit.

Pricipalele categorii de toponime, pe care le-am găsit sunt:

Oiconimele, adică numele de așezări ce încep de la o simplă așezare, fie ea un cătun sau sălaș, până la denumirea orașelor mari din zonă;

Morfotoponimele (unii autori evidențiază oronime), ce fac referire la formele de relief întâlnite (culmi, dealuri, văi, etc…);

Hidronime, care analizează prezența apei în arealul studiat, referindu-se la denumiri de ape (cu precădere râuri);

Hileonimele, cu trimitere la formațiuni forestiere sau vegetale, locuri care preiau denumiri de activități legate de domeniul forestier în cea mai mare parte;

Din punct de vedere structural, există două tipuri de toponime: nume simple provenite de la un singur element sau compuse, din două sau mai rar din trei elemente.

Numele simple provin de obicei de la o trăsătură proeminentă a peisajului: de la un deal, o vale, etc. (Văiuga, Podișor, Munții Știrbiți, Măgura, Coarna, Culme). Numele compuse sunt formate dintr-un element adjectival si unul topografic (Culmea al mic, Cotu lui Milcu, Glămia Povâșcii, Cracu lipei, Dealul Mare, Valea Cârșenilor, Între văi) sau ce ține de obiceiurile din zonă. Toponimele simple și compuse constituie majoritatea numelor de locuri din Craina.

Din punct de vedere funcțional există două tipuri de toponime:

antroponime, cele care provin de la nume de oameni (satele Mihailovac, Milanovac, Milutinovac, Dusanovac, Alexandrovac, Radujevac, Popovac), sau de la nume de triburi (de exemplu Tribalia Occidentală–teritoriu tracilor dintre Morava și Timoc);

toponime provenite din apelative (Bordeie-sat format numai din bordeie, în timpul turcilor, satul Sănuni – locul, lespezile de piatră pe care se dă sare la vite, Ceret – loc cu cer, Periș – loc cu peri).

Toponimele zonei au la origine o varietate de limbi: o posibilă tracă, latină, română, turcă, germană, slavă. Fiecare din aceste limbi a contribuit cu noi toponime și a influențat forma toponimelor deja existente.

6.1. Toponime din perioada tracă

În trecut, regiunea era cunoscută sub numele de Tribalia, denumire provenită de la tribali- populație de neam tracic (după Strabon, Diodor etc) sau iliric (după Ștefan din Bizanț), atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr).

Populația tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanizarea începând în ultimele decenii ale erei trecute și terminând în anul 15 d. Hr.

6.2. Toponime din perioada romană

În arealul studiat, în categoria toponimelor de origine latină, mai cunoscute se înscriu hidronimele, care sunt și limitele acestei zone.

Fluviul Dunărea – se poate constitui ca cel mai important hidronim la nivelul regiunii, cunoscut din timpuri istorice, sub numele de Istro/Istros în perioada lui Herodot, sub numele de Danubius/Danuvius în perioada latină, în timp ce geto-dacii l-au numit Donaris. Popoarele slave l-au nimit Dunav, fie Duna, fie Dunavis. Pornind însă de la terminologia latinească Danuvius, se consideră a fi element de proveniență celtă dânu (fortis), dar vechiul nume traco-getic Donaris (reprezentând o transformare a lui Dunavis), care într-o perioadă mult mai târzie a devenit Dunaris. Destul de important și bine fixată, este și explicația lui D.Pușchilă, preluată de I.Conea și L.Badea (2005), ce argumenta originea românească a fluviului Dunărea din aromânul Duna la care adăugăm apelativul românesc “rea”.

Velika Morava/Morava Mare este un alt hidronim important, denumit de romani Margus, fiind cel mai mare sistem hidrografic din Serbia.

Râul Timoc este râul ce desparte Serbia de Răsărit de vestul Bulgariei. Denumirea lui derivă din vechea denumire latinească: Timacus, dar neputându-se traduce, sârbii au convenit să înlocuiască “c”-ul latin cu “k” ruso-germanic.

Râul Pec(Pek)/Pecus, poartă nume latin, ce vine de la „pecus, pecoris”, care înseamnă oaie. Din vremea aceea și până azi, în ținutul acesta, îndeletnicirea de bază a populației, este aceea de creștere a oilor și a vitelor.

În privința munților Homolje – sunt câteva interpretări în ceea ce privește originea numelui: numele ar proveni din limba română “omul/omului”; o altă explicație arată că ar veni din cuvântul slav “hlm”, ce înseamnă deal, munte; pe când a treia ipoteză sugerează că numele ar proveni de la un tip de brânză de capră sau oaie, pe care slavii o produceau aici.

Alte urme ale latinizării zonei se găsesc și în denumirile așezărilor:

Orașul "Kladovo" (Кладово) în limba sârbă, este cunoscut în română ca și "Cladova", iar în limba germană "Kladowo" sau "Kladovo". În timpul Imperiului Roman, numele orașului a fost "Zanes" în timp ce fortificațiile au fost cunoscute ca "Diana" și "Pontes" (de la grecescul "pontos"-"mare", sau latinescul "pontem" – "pod"). Mai târziu, slavii vechi au fondat aici o așezare, care a fost numită Novi Grad (Нови Град), în timp ce otomanii au construit aici o cetate numită "Fetislam". Numele Kladovo de astăzi a fost menționat pentru prima dată în 1596 într-un document militar austriac.

Există mai multe teorii cu privire la originea numelui actual al orașului: În conformitate cu o teorie (Ranka Kuic), numele orașului derivă de la cuvântul celtic "kladiff" care înseamnă "cimitir". Conform altei teorii (Ranko Jakovljevic), denumirea provine de la cuvântul "klad" (un dispozitiv folosit pentru închiderea oamenilor). Conform teoriei a treia, numele este derivat din cuvântul slav "kladenac" care înseamnă "bine" sau din cuvântul slav "klada" care înseamnă "ciot". Există, de asemenea, o teorie care spune că numele orașului derivă de la voievodul Glad, care a domnit peste această regiune în secolul al IX-lea.

Pentru orașul Negotin, există teza de origine slavonă: proto-slavicul "něga" înseamnă "grijă" și sufixul "-ota /-otina" înseamnă "acțiunea suferită sau efectuată" dându-i demnificația, denumirii de Negotin ca "un loc de refugiu pentru vindecare" În sprijinul acestei ipoteze vine și faptul că orașul istoric este situat în mijlocul mlaștinilor. Există, de asemenea, ipoteza originii latine a numelui, ca loc de negustorie (în spaniolă "Negocios"), precum și faptul că Negotin este într-o regiune cu prezența unui semnificative minorități vlahe (români). În cele din urmă, "Negotin" poate a fost derivat din cuvintele celtice "neges" și "tin", însemnând "cetate de război". Ca așezare, orașul Negotin este menționat pentru prima oară în 1530.

Cetatea Taliata din perioada romană, a devenit orasul Donji Milanovat. De la înființarea sa, inițial pe o insulă a Dunării, în sec. XIX, orașul a fost mutat de două ori. În 1830, din cauza inundațiilor frecvente, prințul Miloș a ordonat ca orașul să fie mutat pe malul drept al Dunării, astfel fiind primul oraș din Serbia construit după un plan de urbanism. După construirea hidrocentralei Djerdap/Porțile de Fier în 1970, orașul a fost mutat din nou, în locația sa prezentă.

Cuppae, un bastion în timpul romanilor (sec. I-VI), transformat apoi în orasul Columbria, în latină, 554/5 AD, a devenit peste timp, orasul Golubac (Голубац) în sârbă, în română ca Golumbei sau Columbaci, în limba maghiară ca Galambóc și în turcă ca Güvercinlik ceea ce înseamnă "porumbar". Numele actual este derivat din golub, cuvînt de origine sârbă pentru "porumbel" și este, prin urmare, adesea tradus ca "orașul de porumbei".

După Cristea Sandu Timoc denumirea de “muscă columbacă” din legenda Iovan Iorgovan ar proveni de la numele orașului: “legenda spune că musca columbacă de la Golubăț (din stânca Babacaia), de atunci își are originea”.

Cetatea romană Viminacium, situată pe teritoriul satului Stari Kostolac și Drmno, la 13 km de la Kostolac, a fost tabără militară romană și capitala provinciei Moesia Superior.

Site-ul arheologic ocupă un total de 450 de hectare. Orașul datează din secolul 1 AD și conține vestigii arheologice de temple, străzi, piețe, amfiteatre, palate, hipodromuri și băi romane. Acesta se află pe drumul roman Via militaris.

Gamzigrad (sârbă: Гамзиград, latină: FELIX ROMVLIANA) este un sit arheologic din sec. IV A.D. și stațiune balneară, situat în apropierea orașului Zajecar și aflat în Patrimoniul Mondial UNESCO. Este locația unui complex de palate și temple antice romane Felix Romuliana, construit de imparatul Galerius (născut în această zonă) în memoria mamei sale Romula. Principalul domeniu acoperă 10 de acri (40.000 m). Dintre cei 80 de împărați romani, 40 au fost de origine traco-iliro-dacă

Orașul Horreum Margi (horreum: Grânar, Margi: Morava), însemnând “Grânarul Moravei” a fost fondat de către romani ca un fort, pe drumul de la Constantinopol la Roma, unde se traversează râul acum cunoscut sub numele de Velika Morava. Acesta a servit drept bază militară romană, a avut o fabrică de scuturi și a câștigat statutul de municipium înainte 224AD. Românii din zonă îl numesc Podu Nou, însă sub stăpânire slavă, a devenit cunoscut sub numele de Ravno ("plat"), deoarece râul pe care este așezat trece printr-o vale plată. Actualmente orașul este cunoscut sub numele de Cuprija, nume ce provine de la cuvântul "köprü" din turcă și înseamnă "pod", acesta fiind dat de turci în timpul stăpânirii lor.

Alte așezări de mai mică importanță care s-au păstrat din epoca romană sunt: satul Ram, în apropiere de Viminacium, ce ar proveni de la numele de Roma, satenii spunând și azi: Râm; Municipium a devenit Caliște; Idimus – Medvegea; Pontes – Castellum-iar în 1856 devine Costol; Caput Fossae – satul Techia de astăzi.

6.3. Toponime românești

Până în secolul XVIII, teritoriul cuprins între râurile Timoc și Morava, abundă de denumiri românești, permanența elementului românesc fiind susținută și pe baza toponimiei, chiar dacă istoricii bulgari și sârbi nu o admit. Unii dintre aceștia presupun o migrare a românilor din Banat și Țara Romînească în sec. al XV-lea, alții în sec. al VXI-lea sau mai degrabă în sec. al XVII-lea și al XVIII-lea.

În ținutul inițial al Crainei (teritoriul cuprins între râul Timoc, munții Deli Iovan, Veliki Greben și Miroci) și Kliuc (Cheia), frecvența denumirilor românești este mult mai mare, decât înspre Valea Moravei, unde întâlnim deja un amestec de topomine românești cu sârbești, cele din urmă fiind majoritare. Motivul este acela că teritoriul dintre Valea Timocului cade în stăpânire sârbească relativ târziu (1833), față de teritoriul cuprins între râurile Pek și Morava, care încă din secolul al XII-lea ajunge sub stăpânirea sârbească, chiar și vremelnică, procesul de deznaționalizare fiind unul de durată.

În sec. XIV urmele vlahilor dintre Timoc și Morava se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale țărilor sârbe.

Silviu Dragomir găsește 39 de documente sârbești ce îi menționează pe vlahi, unul din sec. XII, un hrisov sârbesc fiind chiar din timpul lui Stefan Nemanja 1198-1199.

În cuprisul regiunii, Vâlsan consideră că ar fi existat nu mai puțin de 250 de denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah, afară de alte denumiri de râuri, munți și chiar ținuturi întregi (Stari Vlah).

În Karte von dem Konigreich Servien – hartă militară austriacă din 1717 și după raportul exarhului mitropoliei din Belgrad, cu numele de Maksim Radkovic, privitor la situația bisericilor și mănăstirilor dintre Morava și Miroci, întocmit după vizitarea lor în anul 1733, apar satele Boletin și Colubina – Golubina.

Tot G. Vâlsan citează o serie de hărți vechi din sec. XVIII, ce abundă de denumiri românești. Astfel la 1723, acesta notează munții Știrbiți, Deli-Ion, pârâul Alb, satul Costești. La 1769: Bătuța, Vâltura; la 1799: Cotu Timoc, Stâna, Cestuga. De asemenea, nici hărțile topografice austriece 1:200.000, publicate în preajma anului 1900, sau publicațiile de Vârșeț, Orșova, Kraguievăț și Zajecar nu erau lipsite de toponimie românească. Iată câteva numiri extrase, dintre care cele de munți abundă: Tâlva Budii, Tâlva Scorușului, Cornet, Grâpciunea, Malinicu, Cârșu, Straja, Busur, Culme, Tâlva Făget, Culmea al mic, Cracu Lipei, Piatra Neagră, Mastacăn, Curmătura, Porumba, Gorun, Tâlva lui Bălaș, Stupina, Văcari, Cornet, Fața lui Bui, Custure, Tâlva Înaltă, Dealul Mare, V. Cârșenilor, Între văi.

Denumiri curat românești întâlnește și Giuglea: satul Văiuga, derivat din vale, numirea fiind dată după locul unde e așezat; satul Sănuni – locul, lespezile de piatră de pe care se dă sare la vite, el fiind un sălaș pe dealurile de lângă Povârșca. Ceret – loc cu cer, arțar, Periș – loc cu peri, care sunt presărați peste tot în Craina, în apropiere de Geanova.

Unele denumiri românești de munți (Știrbiți, Vâscul, Deli Ion, Văile Severinești, Costești, Podișor, Casa Verde, Culmea lui Milcu), râuri (Cotu Timoc, Părâu Alb) și sate (Oriștioara, Costești, Vlașca, Clodul-Cladova, Bătuța, Vlasețu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlașchi Dol, Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga), care se regăsesc reproduse în hărțile austriece de la începutul și sfârșitul sec. XVIII (1769-1789), lipsesc aproape total din hărțile sârbești de mai târziu, unele fiind greșit transcrise, altele falsificate în mod intenționat, iar cele mai multe nefiind trecute deloc.

Pentru orașul Zaicear, există două păreri privitoare la originea denumirii. Prima dintre ele merge pe ideea că denumirea ar fi de origine turcă. Cea de-a doua părere spune că numele orașului ar fi de origine românească, format din sintagma „Zăii cer” [un sacrificiu, o ofrandă], cu alte cuvinte: „Zeii cer”. Locuitorii orașului își cunosc și astăzi orașul sub numele de Zăiceri.

Ținutul dintre râurile Timoc și Morava, fiind un ținut de margine dar și de legătură între două mari unități geografice, este în același timp și un ținut de amestec al populației.

În secolele V si VI, actuala regiune din răsăritul Serbiei a fost de nenumărate ori atacată de huni, gepizi, ostrogoți, avari și alți migratori. În secolul al VII-lea își fac apariția și sârbii.

La începutul sec. VII dominația romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor, iar la sfârșitul secolului XIV (1396), Imperiul Otoman, își impune stăpânirea asupra zonei, până în sec. XVIII. Apar în perioada turcească toponime noi, ca: Baragim actuala localitate Paracin, Kara Burum – Crna Reka, Gurusa care din anul 1833 va fi transformat în Gurgusovac, ca mai apoi în Kniajevac.

6.4. Toponime din perioada otomană

Kadân Konak (Casa Cadânelor)-locul de relaxare pentru cei mai înstăriți-, va deveni Miloșeva Kula.

Originea numelui Orașului Majdanpek, renumit pentru minele de cupru încă din antichitate, este bazat pe cuvântul majdan (din turcă – madan/mină) și râul Pek, deci mina de pe râul Pek. De-a lungul istoriei, minele s-au dezvoltat fiind în stăpânirea mai multor proprietari: cehi, belgieni, austrieci, fiind intens exploatată.

Peste primul strat etnic, acela al vlahilor/românilor, din 1378 odată cu migrațiile dinspre sud, s-au adăugat și elemente sârbe. Un curent migrator puternic a fost și cel macedo-român din Pind și din Balcani, de unde și originea unor sate, fiindcă Țârna Reca, ținutul din jurul Zaicearului avea o populație de care se spunea că este alcătuită din români, pe care sârbii îi numeau Goga (pl. Goghi): satele Râgotina, Sumracovăț, Vrajogârnaț, Gamzigrad, Zvezdan, Osnice, Planinița, Slivar, Lenovaț, Vărboraț, Bacevița și Lasovo.

Unul dintre cele mai vechi curente de migrație a fost cel kosovar (Kosovo Polje-Metohia), în această perioadă fiind înființate satele Vârbița, Livage, Șlivovaț, Porodin, Lucița, Popova.

Muntenegrenii și-au întemeiat pe înălțimile munților Miroci, un sat Petrovoselo, sat pe care românii îl numesc Petroșel.

Pe terasele de deasupra Costolului, chiar în fața Severinului a existat până nu demult un sat, Osoina, cu români veniți din „fundoane” (din regiuni îndepărtate), din „Bugărie” (Bulgaria).

Gustav Weigand remarcă faptul că românii sunt, în ținutul dintre Timoc și Morava dintr-o epocă anterioară venirii sârbilor, când aceștia au putut împrumuta de la o populație bulgărească numirile bulgărești ca Dâlboca, Topolnița, Stol și Camna.

Popovici Atanasie, spune despre cercetătorul Karic, că acestuia îi este greu să constate dacă printre românii de azi mai sunt aceeași cu cei pe care sârbii i-au găsit când s-au așezat pe acest teritoriu. Este posibil ca la 1481 teritoriul sa fi fost ocupat de români, atrași de fertilitatea solului.

Un exemplu de stratificare etnică îl reprezintă două cazuri lingvistice. Satele Geanova (denumit mai târziu Dusanovac) și Corbova s-au numit în sec. al XIV-lea Geană și Corbu. După bătălia de la Cosovo (1389), valurile de metanaști sârbi au inundat ținutul Timocului și Moravei, modificând toponimia lui, cele două sate românești primind sufixul – ova.

6.5. Evoluția elementelor de toponimie după 1800

Însăși denumirea regiunii, aceea de Krajina, este un toponim slav, însemnând în primul rând hotar sau granița unei țări cu delimitări militare de apărare, iar în al doilea rând însemnând o regiune. Acest toponim a înlocuit în timp, vechiul toponim românesc Margina, folosit pentru desemnarea acestui teritoriu.

Geograful Vâlsan și lingvistul Giuglea constată în 1910, în urma consultării hărților statului major sârb 1/75.000, că regiunea Crainei este un ținut cu denumiri sârbești numeroase, dând exemplu satele Vârbița, (din slavă Vârbița – sălcioară) și Povârșca (slav Podvrska), ultimul însemnând sat de sub vârf, acesta fiind așezat sub un deal ce domină prin înălțimea lui împrejurimile: Glămia Povârșcii. Acest fapt era contrazis însă de studiul pe teren făcut de cei doi cercetători. Ei descoperă că ofițerii au trecut pe hărți denumiri sârbești, care proveneau din unele nume românești ce au fost traduse, și numai unde nu a existat nici o denumire sârbească sau nu s-a putut traduce denumirea românească, au fost trecute denumirile ca atare, găsite pe teren.

Din cercetările acestora, reiese faptul că s-au tradus astfel pe sârbește, atât denumiri de culmi sau de râuri, cât și de sate: Izvorul mic – Mali Izvor, Câmpu Bun – Dobropolje, Satu mare – Veliko Selo, Piatra Mlavii – Petru I Karageorgevic –Petrovac na Mlavi, Tâlva Neagră–Crnivrh, Buiefțu–Bolievac, Brăteți–Bracevac, Cestobărdița–Cestobrodica, Dâlboca–Doboka, Brighenița-Bigrenica.

Alte denumiri au fost înlocuite: satul Degerați a devenit Davidovac, Bârloaga-Milutinovac, Gladna – Dobra Voda, Bordei – Ljubićevac, Vidra – Vidrovac, Geanova – Dusanovac, Sârbovlah – Srbovo, Camna – Kaona, Coroglaș – Miloševo (Koroglaš), Cioconiar – Koprivnica (Čokonjar).

Alte denumiri de sate au fost adaptate: satul Valea cu Anini (Valakoane – Valakonje) împreună cu satul Podgorț formau inițial un singur sat Baraleva (Paralovo) – pe râul Timoc. În perioada turcă, locuitorii au fugit din sat, unii s-au dus și s-au așezat în actualul sat Podgorț, iar alții mai la vale, pe râul din Valea cu Anini, unde era mult anin (alnus glutinosa), de unde au dat și numele satului.

Unele nume de sate au rămas netransformate, însă au fost adaptate la ortografia sârbă: Pârlita – Prlita, Gârleana – Grljan, Artani – Rtanj, Corbu-Korbova, Carbu-Karbulovo, Cuciova – Kucevo, Isânovăț – Veliki Jasenovac, Metonița – Metovnica, Mocrani – Mokranje, Podgorț – Podgorac, Nicolicea – Nikolicevo, Șpicoca – Sipicovo, Zlocutea – Zlocuće, Alova – Halovo.

La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar și teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac și Negotin). Din această perioadă orașul Podu Lung primește denumirea de Passarowitz (1718), urmând ca în anul 1856 să fie redenumit în Pozarevac.

Oficial, de-a lungul timpului, statul sârb, a încercat prin diferite metode, diminuarea importanței denumirilor românești întâlnite în întreg ținutul dintre Timoc și Morava, mergând până la dispariția acestora.

Constatările lui Vâlsan de acum 100 de ani, conform cărora majoritatea toponimelor de origine română fie au fost traduse, schimbate, transcrise greșit sau adaptate la grafia chirilică, sunt încă valabile.

Actualizând cercetările lui Vâlsan, în urma analizării hărților 1:50 000, întocmite între anii 1951-1970 de Vojnogeografskog Instituta, Institutul Geografic Militar al Serbiei, pe baza sondajelor topografice din anii 1925-1935, se constată încă prezența a numeroase toponime românești, în cadrul respectivelor hărți.

Denumirile românești au fost fie notate în graiul locului, de multe ori transcrierea fiind greșită, voit ori nu, fie au adaptate într-adevăr la grafia sârbă, cartarea regiunii fiind îngreunată de necunoșterea limbii române: Ogašoreu (Ogașul Rău), Dosu Moraluruj (cel mai probabil Dosu-Pădurea Morarului), Kraku Kumušuroj (Cracul cu Mușuroi), Poljana Kusanunj (Poiana cu sănuni), Kulmea Mormentulj (Culmea Mormântului), Kulmea alu Šćerban (Culmea lui Șerban), Čejś (Teiș) etc.

Denumirile românești apar cel mai frecvent în zonele deluroase și montane din arealul moravo-timocean, și anume: Crna Reka (Bolievac, Bor), Poreč (Maidanpek, Doni Milanovac), Homolie, Zvižd și Krajna inițială (partea înaltă a Negotinului), fiind majoritare în aceste ținuturi. Treptat, se înregistrează o scădere a toponimelor românești cu cât se înaintează în zonele joase, de câmpie: valea Timocului, valea Dunării, denumirile de origine românească dispărând aproape în totalitate, mai ales spre Valea Moravei.

Frecvența mare a toponimelor românești în zonele înalte se datorează concentrării masive a așezărilor românești în aceste ținuturi, populația românească fiind nevoită de-a lungul timpului, datorită migrațiilor popoarelor barbare precum și a deselor războaie dintre bulgari, francezi, unguri și sârbi, să își găsească un adăpost sigur în zona montană.

Ca urmare a acestor considerații geo-istorice, în zonele joase pătrunderea denumirilor străine în toponimia dintre Timoc și Morava s-a făcut cu ușurință, deznaționalizarea și asimilarea populației autohtone fiind mult mai mare, de unde și frecvența redusă aici, a denumirilor românești.

Cele mai mari modificări se întâlnesc, așa cum constata și geograful Vâlsan în 1910, la nivelul oiconimelor și hidronimelor locale.

Se întâlnesc pe hărțile studiate, doar câteva denumiri ce atestă existența unor sălașe românești: Sek, Popadjia, Zbeg (Donji Milanovac), Radulovac, Ramna, Radolug, Magarceva Cula (Petrovac).

Foarte puține văi și râuri locale, mai păstrează denumirile românești: Lac, Zamna, Grindu Raduluj, V. Poljana, Stana Bara, Adamova Bara, Balta (Negotin), Valja Grabova, Stana Bara, Balta Lunga (Donji Milanovac), Balta, Saka (Petrovac), Rakitova Bara, Faca(Fața) Mare, Balta Dop, Nasip, Balta Luduci, Turski Branik, Ćardak, Balta Perilor (Petrovac), Valja Srbaska, Valja Repire(probabil Repide), Valja Mare, V. Polak, Albina, V. Spinja (Veliko Gradiște), Valja Stankule, Valja Strnjak, Valja Prvul (Bor).

În privința oronimelor, în regiunea din estul Serbiei, predomină încă denumirile românești, chiar dacă sunt transcrise în limba sârbă. Pentru ramificația unor lanțuri muntoase, se întâlnește frecvent în toată regiunea, termenul de crac transcris krak. O frecvență foarte mare o înregistrează și apelativul culme transcris kulme, precum și apelativul cioacă transcris čoka sau čuka.

În general, toponimele românești din arealul studiat provin fie de la numele proprietarilor ce dețin terenurile, pădurile de pe culmile munților și câmpurile cultivabile: Kraku Bogdan, Kraku Simi, Kraku lu Pejdonj, Kraku Olar, Kraku Branđi, Kraku Firizan, Kraku Krš, Markov Krak, Kraku Brlan, Kraku Šindra, Kraku Lordi, Kraku Japa, Kraku Bauca, Kraku Pervuli, Kraku Srbuluj, Kraku Stepan, Kraku Bugarescku, Kraku lu Vizurini, Kraku Floresku, Kraku Draguluj, Kraku Kiridesku, Kraku Barbuluj, Kraku Đuri, Kraku Čulin, Kraku Alat (Cracul celălat-alalt), Kulmea Đani, Lisa Poljana, Patulu Avramu (Pătulul lui Avram), Poljana Đurđoni (Poiana Giurgionilor), Čoka Babi (Cioaca Babii), Čoka Pauli, Kulmea Milku, Kulmea Micković, Čoka George, Čoka Jankuli, Kulmea Turkuli, Čoka Deljia, Čoka lu Berlan, Čoka Mošu, Čoka Jonji, Kulmea alu Šćerban, Kapufeci, Čoka Trujkoni, Čoka Preda, Čoka Stanuluj, Čoka Čorban, Čoka Stan, Čoka Babe, Kosta Iljia Lisa Poljana, Vlaška Livada, Poljana Đurđoni, Kulma Lupan, Dosu Moraluruj, Dos Labiš, fie provin de la o trăsătură proeminentă a peisajului: Kraku Mnjalt, Dalu mare, Dalu al Mare, Đalu Mare, Kampu Lung, Dosul Mare, Dos Mare, Kulmea Mare, Čoka Njalta (Cioaca înaltă), Čoka Lunga, Kraku Long, Kraku Lung, Kraku Lat, Kraku Alat, Kulmea Repide, Kulmea Mare, Goli Krš, Golo Br., Golaš.

Se întâlnesc de asemenea, numeroase hileonime, cu ajutorul acestora putând reconstitui atât formațiunile forestiere sau vegetale cât și unele activități legate de domeniul forestier, existente în trecut în acest areal: Ulmu, Skoruš, K'mpušeret (Câmpu cu Cer), Goruniš, Frisinej (Frăsinei), Cetina, Arcari (Arțari), Faca prunuluj (Fața prunului), Na Čereš (la cereș), Karpiniš (Cărpiniș), Tri goruna (trei goruni), Tilva cu Frasinj, Prun, Alun, Stupinj (Stupi), Kulmea Kuratur (Culmea Curăturii), Sanunj (Sănuni), Čoka Prljite (Cioaca Pârlită), Đalu Perilor (Dealul Perilor), Dubrava (Dumbrava), Čoka Vinjilor (Cioaca Viilor), Tilva ku Bužoru (Tâlva cu bujori), Kulmea Flori, Oskoruša, Čoka Gorunj, Čoka Vinjilor, Kulmea Albine, Kuratur, Kustur, Petriš, Čeret, Periš, Frasan, Gorun, Poljana Kusanunj, Kraku Žugaśtriś, Kraku Karpin, Kraku Kuśeru etc.

Redau mai jos și alte denumiri românești găsite pe hărțile întocmite de Institutul Geografic Militar al Serbiei, dovezi de necontestat, care probează încă o dată existența și continuitatea elementului românesc în arealul din moravo-timocean: Kraku Krčag, Kraku Kalafir, Kraku Graba, Kraku Reu, Kraku Šukuri, Kraku Dupeš, Kraku Čirbi, Kraku Hadžjie, Kraku la Kruš, Kraku Venturiša, Kraku Kumušuroj, Kraku Skorca, Kraku Peśt, Kraku Smidos, Kraku Plopi, Pripor, Tilva Urosa, Kraku Pripor, Somnik, Koš, Kraku Proulj, Cracu Kani, Kraku Dobrii, Kraku Ursuli, Kraku Balta, Kraku Karamida, Kraku Ursoiči, Kraku Koriti, Kraku Togaj, Kraku Krastavec, Kraku Ursuli, Kraku Ograda.

În schimb, în hărțile generale turistice și școlare ale Serbiei, în prezent, majoritatea toponimelor apar ca fiind de origine slavă, grafia este predominant chirilică, doar câteva denumiri mai amintesc de originea lor românească (Poljana, Vlaski Do, Valja Fundata -lac pe râul Pek-, Tilva Goronjit, Vajuga, Popadjia, Goli krs, Kopita) .

Totuși, în unele hărți turistice regionale actuale, emise de organizațiile de turism ale opștinelor, se preiau informațiile din hărțile întocmite până în anii 1970, apărând astfel și denumirile românești întâlnite în hărțile mai sus amintite. Amintesc doar harta “Ruralni turizam, Istočna Srbija-Bor”, unde pe lângă denumirile sârbești de râuri: Borska reka, Kriveljska reka, Borsko jezero, majoritatea numelor de vârfuri și culmi care apar pe hartă, sunt românești: vârful Kurmatura (979m), vârful Pjatra Rošlja (744m), vârful Mikulj (1023m), vrh Goli (1037m), Kulmeamare, Goli krš, Stobori.

În urma deplasărilor în teren, am constatat că situația în teritoriu este total diferită de cea prezentată în hărțile oficiale actuale, fapt consemnat și de Vâlsan acum 100 de ani. La nivel local, în zonele locuite de comunitatea românească, toponimele se păstrează în forma inițială, sătenii folosind zilnic denumirile românești. Dau câteva exemple de toponime, pe care localnicii le folosesc frecvent: dealuri: Dealul Cerâș, dealul Târleiche, Padina (Isânovăț), Dealu al lu Râtu, Dealu al mare (Ceșlevabara), Cioca (însemnând deal mai mic), đealu al mare(Osnicea), Cioaca Borului (Bor), dealul Pincum (Ram); Cârcioara (cu sensul de piatră goală), Cleanțu al Mare(Criveli); ogașe: ogașul Pietrii, ogășelul de pe Pisc, de la Râpă, de la Salcă, Ogașul Săliștei ce izvorăște aproape de Întră Drumuri, ogașul din Poieniță, ogașul de la Morminți, Drumul Morii (Isânovăț), Ogașu al Săc, Dumbrava (Șerbanovăț); mori pe apă: Moara Nouă, Moara Badi, Moara din Cot, Moara de la Vârtej, Moara lui Vană al Nicolii, Moara lui Iața, terenuri: terenul Vârca, terenul Seciu, terenul La Ulm, terenul Poiana Mare, Seci (Pamânt bun și neted), terenul Năjilova, terenul Porcăreț, terenul Funduri, Șes, terenul Olării, Valea mare, Tufa mare, Tufa mică (Ceșlevabara), Între rugi(Ram) culmi: Cracu Roșu, Cracu, Grăzii, Coasta Golii, Stârmină, Botișor, Cioacă, Cracu Iacov, Coasta Feregi(Isânovăț), apa Arnăuta (Osnicea), apa albă, “încoace să cheamă ada (insulă), pi lângă Dunăre, unde apa s-apropie” (Ram).

6.6. NUMELE DE FAMILIE (PATRONIMELE)

Foarte multe toponime au existat sau există ca nume apelative în limba de toate zilele. O parte din toponime sunt nume de persoane, adesea purtătorii de nume slave fiind românii – mulțimea de toponime de origine slavă nu este totodată, o dovadă despre numărul mare al slavilor în timpuri mai vechi, uneori toponimicul slav nefiind decât traducerea celui românesc. Numele de familie (înaintea sărbizărilor lor), și mai ales poreclele, sunt pur românești.

În timpul lui Milos Obrenovic, începe un program agresiv de discriminare națională și de asimilare forțată a românilor din Serbia de Răsărit, fapt care se continuă și în prezent. Învățătorii români au fost înlocuiți cu cei sârbi, iar preoții au fost goniți în România și înlocuiți de asemenea cu preoți sârbi, ce cântau liturghia în slava veche. Până la acea dată, numele date copiilor erau românești, nașul fiind cel care alegea numele copilului, fără a-i întreba pe părinți: “vreodată lumea s-a chemat cum s-a chemat la noi: Lica, Rădosau, Cola, Jâlcu, Florea, Nasta, Ana, Petra, Nuța, Polca, Voica, Maria, Dinca”(A.D., Reșanăț); „baba sava, burcea lu ianoș (P.S., Porodin); „a fost înăinte: Stana, Floarea, Iovana, Gheorghe, Stoian, Pera, Ilia, Licu, Gicu, Nicula, Bogdan” (M.M., Ram); Vană, Paun, Pănă (P.F., Osnicea); Cucu, Lăpădat, Beacă, Ciortan, Preda, Ioniță (B.C., Șipicova).

Mitropolitul de atunci a întocmit o listă cu câte 20 de prenume masculine și feminine sârbești, pe care le-a împărțit preoților sârbi pentru a-i boteza pe copiii românilor (treptat numele și prenumele românești au început să dispară).

Chiar Tihomir Georgevici recunoaște că în “urma intervenției autorităților bisericești, astăzi nume ca cele de mai sus (Pârvu, Ion, Truca, Trăilă, Iancu, Martin, Jurca, Ana, Stana, Petra, Brândușa, Dumitra etc….), nu se pot da copiilor, preoții având grija de a le înlocui prin alte nume curat sârbești”.

Pe lângă biserică, și autoritățile încep sârbizarea numelor românești de familie după 1919-1920. Procedura era, ca la toate numele care nu erau slave să li se adăuge un “-ici” în coadă, precum: Ursulovici, Popovici, Budalovici, Andreevici, Barbucici, Mustețici, Fusulevici, Stangacilovic, Balasevic, Lapadatovic, Blagoevic, Miloievici, Ciulinovici, Antici, Bagevici, Balașcovici, Predovici, Lențarevici, Pîrvulovici, Calinovici, Ciocoievici, Zaicereanovici, Alexandrovici, Durlici, Perici, Marinovici, Constantinovici, Predovici, Karabasevic (nume ce provine de la termenul de carabă “cimpoi” în grai local, adică Cimpoierul).

Alte nume au fost pur și simplu schimbate: Ghiță Cioc a devenit George Țucovici, Gogă Pârvu Dinu – Gheorghi Marinov, Lapadati – Ciosici, Liubu Chițu – Milosevici, Stancu Buzatu – Petrovici, Țvetcu Trană – Iovanovici, Uroș Gărgăzală – Miloșevici, Vană a lui Plioantă – Ivan Bagevici, Voia Nicoli – Calinovici, Nistor Stăncuțu – Nestor Stankovici, Marin al lui Dândacă – Marin Danducovici, Toader – Todorovici, sau cazul dr. Atanasie Popovici, al cărui nume era de fapt Furnică.

Cu toate acestea și în prezent satele românești din Estul Serbiei sunt împărțite pe mahalale sau cădălâce (termen întânit mai mult în partea estică a regiunii), numele folosite fiind curat românești: Pietriș, Dobrești – Ciocoiești, ai lui Dumitrașcu, Semenești, Mancovenii, Miloeștii, Floierești, Abrășești, Anuțăști, ai lui Dăndâcă, ai lui Mătii, Zăicereni (Isânovăț); “cadalucu tot i să zâce Voineștii, pă da altu Țughineștii, Mărinconi, Drăgulești, Stănconii, Todorești„ (P.F., Osnicea); “este familii giurgioni, iuconi, predoni, vuiconi, cicioni, a lu pelea, a lu anițu, a lu turtoni, marconi, a lu rujiță, a lu paunești, branconi, stanconii, ciciricu, bolobonii, mogonii, cișmenii, stoilonii, a lu raicu, a lu beșână, milenconii, bălățonii, zâmbrenii, șolconii, a lu micoloni, chitonii, zoroicheni, porconi, a lu fișioni, bajonii, borănii, miculeștii, mengionii, orgoată, dolonii, frențonii, brâgleti, a lu raconi, a lu parcă, a lu țedu, a lu păca, paionii, a lu toporu, a lu vârzobu, a lu teșâtu, a lu brâcheni, a lu mârta, marcuțoni, tot rumunești……….iastă și o familie de sârbi, al lu gușteru, bugaru, a lu maghiaru, a lu sărba, vezi e aia, poate vezi a fost vreo sârboiacă” (N.S., Porodin); “ca a mea fămilie măi mult este: Markovici, este patru-cinci căși în sat, au fost alțî Nicolici, ală ei s-au dus în Banat. Na primer, de noi să spune Mărconi, este Giurgioni” (M.M., Ram); “iastă Giurgevici, Balanovici, Carabașici, Simonovici, măi mulțî sînt Adamovici. De aicea sînt, de unde rumânește, pă rumâni am fost bre, numa am învățat școli, m-a dat tata al meu și pră mine și fraćele meu, să învățăm sârbeaște. Noi aicea 9 sate avem românești și 2 sate sârbești. Ei (sârbii) îs venițî”(Z.C., Șerbanovăț).

Zagorca Ciulinovic știe și de unde li se trage numele de famlie: “a fost aicea samo(numai) o tufă și a venit un om cu vreo muiere, și a pornit, avem fântănă colo, a găsât izvoru, și a făcut muierea aia copii, și a venit mora vreunii din vreo tineri, da ei zâcea că caii au fost călcațî copii mulțî și a mâncat urechile la vreun copil, și de acia le-a rămas numele de ciulin. Și aveau fămilie și peste Timoc, da și acia”.

Oamenii în sate se recunosc și în prezent mai ușor după porecle (policre), decât după numele oficiale de familie: a lui Puștiu, Niță lu Ilie, Zarcu lu Stancu Badi, Anghel al lui Burică, Mladen al lui Moacă, Milia lui Bobocu, Dancu lu Cioc, Ceda al Șchioapii, Tănasie a lui Dudă, Toader al lui Meagă, Vidu lu Stăncuțu, Milan al Raini, Vancu lu Lențariu, Bojică lu Truță, Dușana lu Preduți, Dănilă al Ioniți, Ilie al lu Ștefan Ghiță, Natalia lu Pipe, Violetca lu Vană lu Călin, Nică al lui Călușelu, Danița lu Pârvu Peri, Pârvu lu Micu, Ghiță lu Trântăipaș, Sandu lu Stârcea, Ghina lu Lipă, Ilie al lui Ganță, Maria lu Tălăcin, Slavca lu Gogă al lu Stan, Bițu lu Chioru, Veselina lu Ciocoiu, Sreten al lui Gâscă, Milă a lu Costia Țâganu, Marin Țâganu, Slavișa lu Puia, Stoică a lui Pilă (Isânovăț); a lu mutu, Dragomir al lui Râcă, Dusan al lui Paicu, Vlaicu lu Trăilă, (N.S., Porodin); “a lu Labă, moșu a fost surd și le-a zâs a lu Surdu, Iancu, a lu Bugariu, că moșu al bâtrîn a fost din Bugăria, la vale a fost a lu Piloni, a fost 12-15 căși, acu nu măi e nima, a lu Rusu, Cioconi-ciocăni, de la cioc, a lu Gârcu, s-a ugit(a rămas) vreunu aici și așa ia rămas numele, a lu Turcu” (F.P., Osnicea) etc…

Analiza elementelor de toponimie din Craina Serbiei, prezentate în lucrarea de față, poate oferi dovezi incontestabile privind populația românească autohtonă, prezentă pe aceste meleaguri în mod permanent, începând cu strămoșii traci și romani și până în zilele noastre, fie că s-au aflat sub dominație bulgară, otomană, austriacă, apoi sârbă.

CAPITOLUL VII

VIAȚA SPIRITUALĂ LA ROMÂNII DIN SERBIA DE RĂSĂRIT

Datorită timpului destul de scurt alocat elaborării studiului, precum și a complexității spațiului studiat, ne-am propus să cercetăm principalele aspecte legate de viața spirituală doar a românilor din arealul studiat, etapele cercetării fiind adaptate resurselor de timp.

Datorită unei etnogeneze complexe cât și a influenței limitate a bisericii, aproape inexistente în regiunea moravo-timoceană, multe elemente precreștine au supraviețuit de-a lungul timpului, viața spirituală a populației din estul Serbiei fiind una arhaică și diversă. Viața spirituală a românilor din estul Serbiei, compusă fiind din tradiții orale și muzicale, obiceiuri, credințe și rituri magice, are adesea, puternice rădăcini precreștine.

7.1. OBICEIURI ȘI TRADIȚII

Regiunea Serbiei de răsărit este foarte bogată în obiceiuri care joacă un rol important chiar și astăzi în viața cotidiană a locuitorilor. Multe ritualuri se practică și în prezent, în timp ce altele mai supraviețuiesc doar în amintirea oamenilor mai în vârstă. Nu există evenimente care să nu fie insoțite de tradiții corespunzătoare, acestea fiind niște reguli, coduri tradiționale de comportament, apărute din experiență și obișnuință care, asemenea legilor, deși nu sunt scrise, conduc din umbră întreaga societate și reprezintă o caracteristică etică esențială a oricărei comunități etnice.

7.1.1. OBICEIURILE ȘI SĂRBĂTORILE DIN CICLUL VIEȚII, FAMILIALE

Momentele cele mai importante ale vieții fiecărui om sunt un pretext pentru folosirea obiceiurilor corespunzătoare, care au drept scop fericirea persoanei aflată în centrul evenimentului.

Obiceiurile populare din ciclul familial au avut rol decisiv în funcție de autoreglarea nupțialității, natalității și mortalității. Trecerea este pregătită cu mult timp înainte, prin obiceiuri, acte rituale, și practici magice.

7.1.1.1. OBICEIURILE LEGATE DE NAȘTERE

Constitutie un grup important de practici și obiceiuri ce are în vedere sosirea pe lume a unei ființe noi, având menirea de a-l ajuta pe copil să se intregreze în familie, neam și comunitatea rurală. Acțiunile care stimulează fecunditatea începeau chiar din timpul ceremoniei nupțiale, se prelungeau până în momemtul căsătoriei, fiind încununate de nașterea copilului.

În regiunea cuprinsă între Timoc și Morava, după căsătorie, grija pentru soție ca aducător de urmași o preia toată familia, în primul rând soacra, dar și bunica, în această privință stabilindu-se o colaborare consultativă, în primul rând între mamele celor doi soți, în special în ceea ce privește conceperea și îngrijirea sarcinii.

Regulile stabilite erau urmate cu sfințenie: în cazul în care locuința era formată dintr-o singură cameră cu vatra la mijloc, de cele mai multe ori, toți ai casei au dormit împreună pe rogojini, cu picioarele întoarse către foc. Aproape de ușă cu securea alături, au dormit bunicul și bunica, apoi nora sau fiica cu soțul, lângă el fiul sau ginerele cu soția. Copiii minori au dormit între părinți. Locurile de dormit s-au schimbat în funcție de vârsta copiilor și dominarea sexelor în familie. În asemenea condiții, actul sexual, chiar și în cazul proaspăt căsătoriților, nu s-a efectuat în casă, nici noaptea în timpul somnului celorlalți membri ai familiei. Tinerilor căsătoriți le-au ales lucru în câmp și în gospodărie unde puteau fi singuri ca să-și exprime dragostea și pentru a putea în mod liber să îndeplinească datoriile soților. Era rușine să își exprime dragostea reciprocă față de cei bătrâni. Pentru conceperea copilului și alegerea sexului, tinerii soți erau sfătuiți să facă dragoste cu capul întors spre răsărit, cel mai bine sub corn ca să fie copilul sănătos tun, iar motivele practice fiind: sub corn nu erau șerpi, iar cornul ca arbore tufos asigura o bună protecție vizuală. Despre toate acestea femeia trebuia să aibă grijă, fără a avea obligația să-l inițieze și pe bărbat.

Absența sarcinii mai mult de un an provoca neliniște în familie. Prima măsură era aceea ca femeia sterilă să mănânce aproximativ zece flori de „iarbă moale” care crește pe câmp și în vie: flori roșii pentru fată și flori albastre pentru băiat. După discuțiile avute cu soacra și cu mama, mergeau după sfaturi și la „muǐeŕ șćirńiśe“ (femei care posedă cunoștințe).

O altă masură era trecerea femeii printr-o crăcană (copac crescut dintr-o rădăcină dar cu 2 tulpini), procedeul considerându-se eficient și curativ pentru femeia sterilă. Înainte de trecerea prin crăcană, femeia trebuia să poarte în sân un măr și un ou, iar la brâu busuioc. Femeia începea trecerea, întoarsă cu fața spre răsărit. Trecând prin cracană de la stânga la dreapta, își făcea cruce și zicea: „Ajută-m Senta-Maică Marie đi aia śe am venit, sî rămân greuańe ca tuaće muieriĺi, sî fac șî ǐuo copiǐ ca tuată muma șî muǐaŕa“(F.P.). Acest act era întotdeauna efectuat în prezența unei alte persoane, de obicei soacra. Un astfel de copac, unul dintre puținii, a existat la hotarul Gamzigrad numit „Opštine“. S-a considerat că are mai multe acțiuni eficiente asupra sănătății.

Mergeau de asemenea și la vrăjitoarele satului după sfaturi, aceastea încercând prin vrajă stabilească un echilibru între soț și soție, echilibru care după părerea lor, era tulburat prin vrăji aruncate asupra soților de către anumite persoane care le vroiau răul, atunci când s-au căsătorit, la nuntă sau înaintea nunții.

Exista și reversul medaliei, când femeile foloseau anumite plante pentru protecție, împotriva sarcinilor nedorite: “un etnolog, a auzât că-n Craina, muierile știu vreo iarbă care o pun unde trebe de să nu rămână greoanie, că părințîî o mărită cu vreun slut, cu vreun cinăr, da ea, la muiare în sânge să aibă bărbat zdravăn, de să facă copii puternici, de să poată să lucre”. Secretul era păstrat cu grijă de femei: “Ama e secret, nima, nu spun muierile, și eu după 10 ani am întrăbat, a găsât, mi-a spus muierea ce iarbă. Și aia să vă arăt: să știți că nu e nici o filozofie, că lumea nu s-a lovit cu filozofia, numa cu viața, ea să rade rădăcina și o pune unde trebe, 7-8 până la 10 ceasuri, și nu rămâne greoanie. Am auzât și de la veterinari că iarba aia poate să facă contracție în matriță și poate să lapege, măi lesne să fiace vaca ori oaia. Este cicoarea. Așa muiare bătrână din Zlot mi-a spus, că alțîî n-au știut.

La noi aia a făcut, sârbii, țârnogorțîî, țâganii și acuma fac. Mie îmi spune copilu, că copilu al măi mic e muzicant”(F.P.).

Obiceiurile de naștere în această zonă, implică mai multe momente importante: nașterea copilului, ursitorile, botezul, tăiatul moțului, ridicatul la grindă.

Dr. Slobodan Zecevic afirma că: “Există o serie de obiceiuri privind actul în sine al nașterii: noul-născut trebuie încă de la naștere să fie pus în contact cu pământul care îi dă forța vitală; sunt urmele culturii preistorice ale Mamei Pământ. Cităm în continuare măsurile de precauție împotriva demonilor la care sunt supuși atât mama cât și fătul pe durata unei anumite perioade: actul băii rituale, folosirea unor amulete sau a altor măsuri de protejare. Ciclul se termină prin obiceiuri ce însoțesc copilul până la inițierea lui – introducerea în cercul adulților”.

Aceeași credință în forța vitală pe care o dă Pământul, se întâlnește și la Ion Ghinoiu, care crede că venirea dintr-o lume (preexistența) la naștere, a pruncului și plecarea în altă lume (postexistența), la moarte a muribundului, are nevoie de o energie suplimentară oferită de Pământul Mamă.

7.1.1.1.1. Nașterea copilului

Prilejuiește și acum în nord-estul Serbiei o mare concentrare de acțiuni, acte rituale și practici rituale, menite a ușura venirea pe lume a copilului.

Nu trebuie neglijate nici acțiunile și interdicțiile la care erau și sunt supuse femeile însărcinate, al căror scop este de a duce sarcina până la capăt, de a asigura forța pentru o naștere normală și în același timp fericirea și dezvoltarea noului-născut.

Femeia gravidă “greoanie“ sau „încarcată” – trebuie să țină sărbătorile, să țină posturile și să se ferească de eventuale influențe negative ale vieții cotidiene. Ea făcea toată munca acasă, iar în afara casei avea grijă de grădină, mulgea vitele și efectua alte activități mai ușoare.

Ea nu avea voie să pună lemnele pe foc cu vârful întors în jos, sau să facă focul în vatră punând lemnele cu vârful înainte, deoarece copilul se va naște cu picoarele inainte. În timp ce turna apă cu paharul într-un vas sau când turna apă membrilor casei să se spele pe față sau pe mâini, nu are voie să facă aceasta turnând apa „peste mână”. Femeia gravidă nu are voie să fure un fruct sau să mănânce fructe de la alții, pentru că acel fruct va aparea pe corpul copilului ca o pată. Dacă în timpul sarcinii lovește cu piciorul un câine sau o pisică, copilul va fi păros ca animalul pe care l-a lovit. Este interzis să i se facă vrăji femeii gravide pentru că și copilul va fi vrăjit. Gravida sau copilul nu au voie să se măsoare pe cântar pentru că prorocii nu vor putea să-i recunoască în prorocirile lor. Dacă totuși se întâmplă ceva din cele menționate, femeia gravidă trebuie imediat să pună mâna pe pământ, în acest fel răul transmițându-se pământului.

În trecut, femeile nășteau de cele mai multe ori acasă, cel mai adesea pe pământ, stând în picioare sau pe vine: “moașa era la născare: când s-a făcut copilu, măi întâni în casă muierile: soacra fetii și muma ei dacă e, dacă nu, vreo muiere ia ajutat de să facă copil, din picoare. Nu șezută, numa stârcită. Așa a făcut rumânele copiii”(F.P).

Nășteau în fața vetrei focului sau lângă pat, pe un braț de fân sau paie. “Până, na primer (de exemplu) să punea jos și punea fân, acolo am făcut-o”(B.N.).

Nașterea era asistată de mamă sau soacră, împreună cu o femeie cu experiență, moașa.

Ele înfășurau și strângeau partea de sus a stomacului cu o țesătură, o presiune suplimentară făcând-o și prin cuprinderea de la spate a gravidei. Pe piept îi turnau ou sau apă ca să alunece copilul din mamă ca oul sau ca apa. Motivul practic al acestui procedeu este faptul că răceala oului sau a apei provoaca contracția mușchilor și astfel se crea o presiune suplimentară a pântecelui asupra copilului (F.P.).

7.1.1.1.2. Tăierea cordonului ombilical

Imediat după naștere s-a „ĺăgat buricu“. Cordonul ombilical era în trecut, când femeile nășteau acasă, tăiat prin punerea acestuia pe tăișul unei seceri sau a unui cuțit și lovit „cu rastău“ (cu răsteul) de la boi: “moașa a tăiat buricu. Măi întâni răstău, la jug, ce să pune să bagă la lacăt și seacera ori săcurea. Ma pe seacere măi mult, să pune buricu pe seacere și s-a dat cu răstău, așa l-a tăiat”(F.P.). Restul cordonului se usucă si se păstrează pentru tratarea sterilității: “și acuma moașa l-a legat buricu, da crâmpătu ăla đe buric care a rămas, l-a păzât și l-a uscat. Că a fost bun, care nu rămâne greoane, să bea di pi el, că să facă copii”(F.P.).

7.1.1.1.3. Fașa sau ața de înfășat

Moașa trebuie să aducă o sfoară din țesătură din lână numită „fașîǐe“ sau „ață đi înfășuiat“, cu care se înfașă copilul. Un capăt al acesteia este prins de un scutec, iar la capătul celălalt se coase o bucată de tămâie să nu vină ai nepomenițî, ață roșie, un ban și în unele sate: ale bătrâne, a pus și usturoi și niște iarbă. Fașa are rolul de a apăra copilul boală și de deochi. Copiii au fost ținuți numai în scutece și legați cu fașa mult timp:„și dai pră urmă pră după copil până la vâru(vârful) lu deget, c-așa a fost vreodată, da și mâinili i s-au legat. Înăinte, de bătrâneață s-a țânut legat mult”(S.P.), crezându-se „c-o să fie đirept”.

La naștere, mai importantă decât nașia este moșitul. Moașa este din neam, moașă de baștină, moșică sau rudă cu familia în care se naște copilul: “Soră bună/dacă nu altcineva, cineva apropiat”(P.I.), “muiere măi bătrână, când muierea trebuie să facă copilu, ajută”(S.M.), fiind aleasă din linia laterală a rudeniei (vara primară din partea tatălui sau a mamei), foarte rar o rudă de sex masculin. Moașa, singură sau împreună cu soțul ei îndeplinesc numeroase funcții ceremoniale și rituale, fiind ca o adevărată instituție: ajută femeia la naștere și tăie buricul copilului, dacă aceasta naște acasă, îi face prima scaldă, îl păzește de forțele malefice prin descântece, pune masa ursitoarelor, scoate copilul din spital, dacă acesta se naște în “bolniță”, duce copilul la biserică pentru botez, îl dă la grindă de Sf. Vasile: “Moașa e să sprimească de beba, în ce să scoace beba. Ea cumpără duniță, pelene, oba vesno, aia bengiță și tot aia ce duce moașa, predai la babiță, o-nvăluie-n aia și moașa-l și ia din bolniță (spital). Când ajunge acas’, ea-l scaldă și-l îmbracă și pe ormă e ruceac. Sprimesc care ce are. Dacă e de post, posno s-a făcut pe post, el atuncea face de post. Da’ dacă e perion slasta, tu atuncea faci ili care ce are. Și așa”. (N.S.)

După etnologul Ghinoiu, cuvântul moașă, este “sigur preroman, se înrudește cu forma albaneză și face parte probabil, din graiurile ilirico-traco-dacice, deci aparține vechiului fond autohton carpato-balcanic, termenul fiind preluat din limba română de bulgari, unguri ucraineni, polonezi”.

În satul Porodin, dar și alte sate dinspre Valea Moravei, termenul de moașă se regăsește sub numele de “Babiță”, locuitorii recunoacând că: “demult și la noi avea numele de moașă”(P.S.).

7.1.1.1.4. Prima scaldă a nou-născutului

Moașa face prima baie a nou-născutului la 3 zile după naștere. În prima scaldă se pune apă sfințită: “molivda otma te duci și pui samo câtă, câta până la 40 de zâle, din molivdă”(A.D.), alături de “pene đe gâscă, să nu-i fie frig, să-i fie cald întođeuna”(L.B.) și câteva crenguțe de busuioc, acesta protejând copilul împotriva răului. În timpul scăldatului moașa nu are voie să vorbească pentru ca acest copil să nu fie plângăcios. După ștergere, copilul se afumă cu fum de sunătoare, iar apa de la prima scaldă se toarnă la rădăcina unui pom roditor, de obicei “apa o duc la măru đe Sâmpetru”(B.N.), sub care urmează să se facă mai apoi și ritualurile de la luatul din moț și nunta. Scăldatul copilului de către moașă timp de patruzeci de zile, se mai întâlnește doar în satele dinspre valea Timocului, în satele dinspre munții Homoli și valea Moravei, scalda de către moașă făcându-se doar în primele zile de la naștere.

Cândva, tatăl și ceilalți membri ai familiei puteau să vadă nou-născutul abia după prima baie.

7.1.1.1.5. Interdicții pentru protecția nou-născutului

Copilul n-a fost scos afară până la patruzeci de zile pentru fi protejat de influeța șoimanilor, „pîntru șoimani. Și acuma până la o lună de zâle, nu o scos copilu afară să nu să bage șoimanii în copil. Și dacă l-a scos, nu cuteza ca scutecele, dacă sunt uscate afară, țoalele nu cuteza să-negurează, cu fașa aia a copilului, dacă a uscat-o pe prăjină, trebuia să le ia înăuntru până nu zăvârne(apune) soarele că să nu să bage șoimanii în ele“(N.S.), să nu fie expuse “trimesăturilor” (vrăjilor). Dacă în sat sau în apropiere există o biserică, se aduce apa sfințită de acolo și copilul este înscris în cărțile bisericești.

7.1.1.1.6. Obiceiuri de protecție a copilului

Protecția nou-născutului a fost continuă pentru că „nu se știa de unde poate veni răul“. Existau anumite ritualuri de protecție, de care mama trebuia să țină cont. Răul care putea de regulă să afecteze copilul era deochiul. Împotriva deochiului s-a folosit ață roșie cusută pe fașa copilului, s-a legat la încheietura de la mâna dreaptă sau s-a pus în leagăn sub copil. Întodeuna „a știut care sînt muieri reale de ochi. Le-a primit, numa i-a făcut la copil cruce la frunće, până n-o tunat(intrat) ea în casă. Și tămânia a fost iar đe đeochiat, întođeuna. Ori mumă-sa a pășit copilu până nu……..pă copilu a fost jos, pășește, trece peste el” (A.D.).

Bolile copiilor, la fel ca și cele ale adulților, au fost tratate cu descântece. Copiilor li s-a descântat pentru deochi atunci când starea lor s-a manifestat prin plâns și supărare, neliniște, plâns și febră. Dacă ai casei au presupus că este deochiat, cea mai bătrână femeie din casă a luat apă în gură, a stins în apă o bucată de jeratic și cu această apă a stropit copilul. În cazul în care copilul era apatic, tresărea, făcea grimase, era neliniștit și agitat, trebuia să fie alăptat trei dimineți la rând șezând pe pragul ușii până doica nu ia micul dejun.

Pentru ca să aibă un somn frumos și plăcut, să nu tresară din somn și să nu viseze urât, în fiecare noapte înainte de culcare copilul a fost ocolit cu o cârpă aprinsă. Ca să nu urineze în somn, între picioare a fost afumat cu mătura.

Lehuza, trebuie de asemenea izolată. După naștere, ea era considerată necurată timp de 6 săptămâni, “până la cetrideset dana (40 zile), leuza nu să culcă cu omu”(P.S.), nu are voie să iasă afară, „nici mama nu a ieșit” și “nu avea voie în mănăstire (biserică)”(M.M.).

Ea este protejată de familie, nu are voie nici “să facă muncă grea” timp de șase luni după naștere. Nu bea apă, ci „40 de zâle bea numa vin, că ea cică a pierdut sângele, a slăbit, credința fiind că ”mora să bea vin, să să-nzdrăvenească. Și a mâncat care măi bun, a dus lumea grijă și de să-și întoarcă puterile”(F.P.).

7.1.1.1.7. „Ursatuaŕele-Ursătorile“- reprezintă un moment deosebit al integrării noului-născut în lumea cea trecătoare. Din toate timpurile și la toate popoarele, în special la cele indoeuropene, credința în predestinare a fost una dintre coordonatele principale ale modului de viață tradițional. Deși se credea că încă de la naștere, viața omului este ursită, de trei ursitoare (cel mai frecvent) și că împotriva destinului nu se poate face prea mult, deoarece “ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, omul societăților tradiționale a căutat, prin diverse datini, practice, ritualuri și ceremonii specifice, să-și cunoască viitorul și în limita posibilităților, să-l îmbunătățească.

Credința în Ursitori, este bine înrădăcinată și încă vie în această regiune, orice întrerupere a lucrării lor devenind malefică:“mama mea spunea c-a auzit până a zis: ‘a, bodaproste, că ne-a făcut focu să ne-ncălzim, în casa asta nime de bube să nu moară. Așa ne spunea, s-a-ncălzit lângă foc”(P.I.). Ursitorile veghează ca fiecare om să-și aibă soarta proprie.

Nimeni nu le știe numele, fiind numite ursitoarea cea mică, cea mijlocie și cea mare: „n-au nume. Iastă a mică, a mare și a mijlocie”(M.M.).

Foarte puțini le-au dat și un nume: “Pă ai bătrâni, spune că sunt jenske (femei), pă știu cum să chiamă: Vârbura, Vârbarea și Mizălcuța”(P.I.).

Masa ursitorilor se pune a 3-a noapte după naștere, “pă da, la trei nopțî”. Funcție de regiune, turta se pregătește de către moașă, acasă la ea: “al treilea zî, ea(moașa) aduce turta”(B.N) sau este pregătită acasă la lăuză: “turta o punea ai din casă”(A.D.). De asemenea variază și numărul turtelor, de la sat la sat, punându-se o turtă sau 3 turte, nedospite și nesărate: „trei colaci îngăurițî și 3 lumănări și 3 paare de apă și 3 grundeni de miere”(Z.C.). Turtițele până nu se pun la copt “pe tablă, pe șporet (cuptor)” se ornează cu o cruce la mijloc pentru cea tînără, două pentru cea mijlocie și trei pentru cea mai mare. Acestea se ung cu puțină miere, „așia să pune lumânare și să pune trochiț și să pune și miere de stup și miere de trestă(trestie), câtă sare și le dai de pomană la ursători”(L.B.). Ele se pun pe o bucată de pânză sau pe o măsuță rotundă, la capul copilului și lângă fiecare turtă se pune câte o „trochiță de apă, numa să pierdură și trocile alea”(N.S.) sau un pahar cu apă și diverse obiecte, cu scopul de a căpăta bunăvoința ursitorilor și prezicerea unui destin cât mai bun. Pentru viața copilului este decisivă hotărârea celei mai tinere ursitoare:„noaptea vin alea 3 ursâtori, 3 feće. Și acu ele reșăsc(decid). Zâce una, alalaltă și a treilea din mijloc. Cum ea zâce, așa are să-i fie jivotu, viața, de când s-a făcut, până moare”(P.I.).

Soarta se interpretează pe baza visului pe care l-a avut mama în acea noapte. Ea trebuie să-l rețină și să-l spună, astfel încât femeile mai bătrâne, din vis să interpreteze mesajul destinului: „și ce a visat într-o noapće de aia, muma, ea a povestit visu la muieri și iale pe visu ăla a ghicit”. “Dacă visăz rom, atuncea o să fie știi, nu norocos, dali o să fie vozacili(șofer), da’nu să știe cum. Dacă visăz săngire(sânge), e, ătuncea săngirele alea amu poa’ să ducă și-n zătvor, închisoare, inimă rea. Dacă visăz vrun poclon, vreo floare frumoasă, palice, bogato, ili ț-a dat pâine, ili ete așa, atuncea o să fie gusto liubivi. Tako(așa). “ (N.B.)

Moașa, pe lângă turtă: „nu vine cu turta goală, dacă e de slastă(de dulce) aduce un pui, o kilă de vin, pune vreun ban, că să fie cu strece, cu noroc, copilu ori fata. Și-acuma duce, și-acuma pune, la cap aćia la pat unde doarme”(N.S.).

Chiar dacă femeile nu mai nasc acasă, obiceiul de ursitori se păstrează, ritualul fiind îndeplinit, funcție de locul nașterii: „Așa a fost demult. Acuma ele să fac măi mult prin bolniță(spital)”(Z.C.).

Masa de ursitori se ridica în prezența a trei băieți, dacă nou-născutul este băiat, sau trei fetițe dacă e fată, și li se dă să mănânce turțile și să bea apa din pahare: “Dimineața, turćițăle alea, colașii alea, le-mparț la copilași să le mănânce cu mierea-aia, cu apa aia din păăruț, ce s-a pus prăstă(peste) noapće, ce-a stătu”(A.D.). Turtele trebuie mâncate în casă, credința fiind aceea că dacă sunt consumate în afara casei, copilul va fura când va crește.

Dimineața după așteptarea ursitoarelor, moașa înfășă copilul, aranjează „ĺagân“ (leagănul). În leagăn se pune lână:”iai un caer de lână și când pui caeru’ zici așa: Să fie moale ca lâna, să nu zbieri pre ai tăi, să fii bun cu vorbă molcuță cum e lâna pre oaie, nicicând să nu fii spărios”(P.I.), se pune un așternut din pânză și o pătură.

Mai întâi, în leagăn se pune o pisică, să-i fie copilului mereu cald în el, iar după aceea se pune copilul înfășat și se acoperă (astrucă) cu o altă pătură, când se scoate din casă sau când doarme: „puni mâțu’: să fii moale ca mâț, să ai uvek voie bună cum e mâțu’ bun și călduros, să dai cu el prin câte ape rășe(rece), să fie zdravăn și nicicând să nu fie friguros. E, pe ormă, nu e mora(neapărat) baș atuncea ziua cân’ vini, ali când îl ia, îl puni care vrea pre moară, pe piatra di la moară și zici: să fie vorbitor ca șochițu morii”. (P.S.)

Până copilul nu începe să meargă, s-a ținut în leagăn, dar și mai târziu, când părinții îl luau cu ei la petreceri, în vizită sau la câmp. Leagănul avea “băieri” pentru a putea fi legat la spate, iar în casă s-a legat de verigi la grindă și s-a folosit pentru legănarea copilului. Ca să poată copilul să adoarmă mai ușor i s-au cântat cântece de leagăn.

Povoinița este un obicei recent: “când vine acasă (de la spital), la o săptămână după ce să face, ali n-a fost de bătrâneață”(A.D.). Se pune o masă în cinstea copilului și a mamei, la care participă familia, rudele și vecinii.

7.1.1.1.8. RIDICATUL LA GRINDĂ -“CÂND FACI GRÂNDEI”

Un alt rol important pe care îl are moașa, în zona montană între Homoli și valea Timocului, la românii munteni-ungureni, este acela ca în ziua de Sf. Vasile să-l ridice pe copil la grindă: “Atuncea moașa fașe colac, așa cao cap. Și pră colacu ală șia(aci), puni, frigi coastă și fierbi oauă și fălie đe brânză și o kilă cu vin și cu soc(suc) și răchie și tot aia moașa adușe. Și până nu pleași cu prânzu’, tu iai colacu’ și copilu/fată ce să fie și zâci așa, stau pre prag la ușă și zici: cum țâne grinda greutaće atât să țână copilu sănătaće. De 3 ori zici așa și-l rădici și până-n grindă și pro urmă frângi colacu și cao zici aiasta e un părcel(bucată) de moașă. Ăla-l ia moașa, da’ălălalt să taie și să dă la goști(oaspeți). La ailălalț’ ce-s aciia.”(J.Z.)

Atunci “moașa o dăruie pe leuză cu: căpătâi(pernă), o părechi de cirepi, o cârpă(basma)”(B.L.).

Acest obicei, cu cât înaintăm în satele dinspre vest, spre Valea Moravei, s-a pierdut, nu se mai regăsește, în schimb în satele românești din est, pe valea Timocului, am întâlnit echivalentul ritualului în așa numita ceremonie Muașa-Moașa, ceea ce demonstrează încă o dată rolul important pe care aceasta îl are la nașterea copilului.

7.1.1.1.9. „MUAȘA“ (MOAȘA)

Era o festivitate mai mică și poartă numele persoanei care are rolul de a tăia buricul nou-născutului. Ceremonia se face în cinstea moașei și a copilului, petrecerea organizându-se în perioada dintre Sfântul Vasile și Bobotează, în casa moașei.

Ea pregătește o pâine specială cu decorațiuni pentru această ocazie, iar părinții aduceau altădată coaste de porc făcute la cuptor, țuică și vin. Acum aduce fiecare ce crede de cuvință. Înainte de ora douăsprezece până în prânz, moașa se pune în capul mesei întoarsă cu fața spe răsărit, cuprinde copilul de la subrațe, care este, deasemenea întors spre răsărit îl ridică de trei ori până la grindă și zice: „Copilu sî traiască, păru alb sĕ-mpĺećască!“(F.P.). Un sfert din pâine se atârnă pe cuier în casă pentru creșterea și sănătatea copilului, unde rămâne timp de trei zile. Masa se dă în sănătatea și norocul copilului.

După primul război mondial numărul invitaților s-a mărit, petrecerea fiind organizată cu muzică. Au existat cazuri în care mai multe familii s-au înțeles să organizeze serbarea într-un singur loc, în același timp, cu moașa și oaspeții săi. Muzica au plătit-o împreună: “și moașele s-a împreunat, 2-3 căși s-a făcut și toțî la un loc, o vesălie măi mare, toțî a plătit lăutarii”(F.P.). Astăzi se organizează din ce în ce mai rar „moașa“.

7.1.1.1.10. „Luvatu đin chică“-Tăiatul moțului

Este prima tunsoare a copilului și este de datoria nașului să o facă. Se taie moțul doar la băieți: “să ia din chică numai la băieț”, deoarece fetelor nu li s-a scurtat părul. Se face până la sfârșitul primului an de viață al copilului sau în al treilea an, în nici un caz în al doilea an.

Până la acest eveniment, părinții nu au voie să tundă copilul, indiferent de lungimea părului, nici căciulă nu îi puneau altădată pe cap. Pentru a-i proteja de frig, copiilor li s-a pus batic pe cap. Dacă nou-născutul era băiat, botezul și luatul din moț se puteau organiza în același timp. Sătenii mai bogați organizau aceste ceremonii separat. Luatul din moț se organizează în casă dacă e toamna sau iarna, iar primăvara sau vara, în curte, sub aer liber. Pentru această ocazie părinți copilului trebuiau să păstreze țuică și un butoi cu vin.

Actul tunsului îl efectuează nașul și nașa în prezența părinților, bunicilor și a rudelor. Ritualul are loc sub același măr: “să duc iar la măru de Sâmpetru”(F.P.), de regulă tot acela unde s-a aruncat apa de la prima scaldă a copilului. “Vine nașu aduce pânză albă și puni copilu pre pânză albă și ce duci sub măru-ăl care rodeșce”(S.M.). Ar fi fost bine dacă mărul era cu rod, dar nu neapărat. Tunsul s-a început totdeauna înainte de prânz în timp ce ziua e în creștere. Mama s-a așezat pe un scăunel, ”îi duc la mumă un scamn”, întoarsă spre răsărit, iar bunica pune copilul în poala mamei. Cineva dă nașei o pâine “îngăurită”, cu o lumânare aprinsă, iar ea o pune copilului deasupra capului. Nașului i se dă o foarfecă, și el trebuie să tăie, prin colac, șuvițele în formă de cruce: deasupra capului, de la creștet, mai sus de urechea dreaptă, apoi, mai sus de urechea stângă: „Și acolo le taie câta dici și câta diși. Să face cao crușe și păru ăla ce-l taie”(I.G.) îl dă mamei care îl pune pe un bănuț, „pră banu’ ăla”, ca să fie copilul harnic și curat ca bănuțul, “îl lipeașce cu ceară di la roi, gi la stup și zici așare: să fie curat ca banu’ și să fie falnic ca mierea, ca seara să ai zdravelie și ponom și lipeșci păru de aia, de banu’ ăla cu ceară.”(N.S.) Părul este păstrat ca un talisman, pentru norocul copilului. Acesta poate fi folosit mai târziu pentru descântat sau vrăjit: ”și-i dă la mumă păru ăla ce l-a tăiat, și ea îl pune-n ceară, și îl păzăște, cât e vie. Că e bun đe descântat. Da în ce descântece, nu știu”(A.D.). Apoi, nașul îi pune copilului căciula pe cap pentru prima dată după naștere, iar părinții au voie să tundă copilul începând de a doua zi sau după câteva zile.

Prânzul (masa) poate să înceapă imediat după ce nașul binecuvântează pâinea, purcelul fript, țuica și vinul cu următoarele cuvinte: „Mîncaŕia șî băutura đi pi masă sî fie în sanataća finului mieu, lu ……., cu strieće(noroc) sî-i fie luvatu đ-in chică!“ (F.P.)

Pe la mijlocul prânzului, nașul lua copilul în brațe și, mergând în jurul mesei cu el de la oaspete la oaspete, primea cadouri pe care le da unuia din membrii familiei. După masă începea petrecerea.

Evenimentele precum botezul și tunsul, la care se adunau un număr mare de invitați, erau ca un ajutor colectiv dat tinerilor părinți, deoarece oaspeții aduceau pîine sau pâine de mălai, pui sau curcan “fript“ (în funcție de numărul de membri ai familiei care participa la aceste ceremonii), brânză, murături și băutură. Prăjituri nu se făceau pentru că nu exista zahăr sau nu se putea cumpăra. Cubul de zahăr a fost adesea dat copilului ca un cadou pentru botez sau tuns. Gazda a împărțea la prînz varză fiartă, ciorbă grasă și câte o strachină de friptură. Din mână în mână, la început, a mers clondirul nașului cu țuică, apoi al gazdei, întotdeauna din stânga în dreapta, după care toată lumea a băut băutura lui. La fel a fost oferit și vinul – demult din tigvă, iar mai târziu din bidon din sticlă. Era important să se participe atât la festivitate cât și la ospăț, pentru a ajuta gazda să efectueze obiceiul.

7.1.1.1.11. Numele copilului și „Boćedzul“ (Botezul)

Dacă la nașterea copilului, rolul cel mai important îl are moașa, la ritualurile legate de botez, de copilărie în general, incluzând și obiceiurile de nuntă, rolul important va reveni nașului.

„Nașâǐa“ (Nășia), are o semnificație importantă pentru familie, chiar dacă este o formă de rudenie artificială. Nașului îi se spune „naș“, sau “nun“, iar nașei, „nană“, sau „nășiță“. Cel care este nășit i se spune „fin“. Respectarea reciprocă este profundă și permanentă.

Dreptul de a alege numele i-a aparținut exclusiv nașului: „nașu s-antrebat đe nume. Părințî nu a zâs numele, acuma întreabă nașu părințîî.”(I.P.) Numele erau date după strămoși, de obiei după bunic. După tată s-a dat numele, numai în cazul în care în familie au existat copii care au murit înainte de botez. Așa au apărut nume de genul: Mitu al mic, Iancuțu – diminutivul lui Iancu, crezându-se că va trăi pentru că deja există cineva în familie cu același nume. Cele mai frecvente nume de bărbat au fost: Ion, Novac, Gruia, Marcin, Voina, Sibin, Radu, Truia, Pătru, Jâcă, Dumitru, iar pentru femei: Floarea, Ioana, Crina, Gherghina, Căla, Măra, Maria, Pietra, Nika, Dragina, Ruja, Calina, Buosa, Vida, Dumitra și altele.

Copilul n-a fost strigat pe nume până la botez, ci doar „copil“, dacă era băiat, sau „fată“, dacă era fetiță. Copilului trebuia să i se dea numele până la sfîrșitul primului an sau în al treilea an de viață, în niciun caz în al doilea an.

Un obicei interesant întâlnit în teren, era acela în cazul în care o familie nu avea naș, acest lucru având mai multe cauze: pieirea nașului în război, decesul natural și stingerea gospodăriei, înstrăinarea cumetrilor prin destrămarea gospodăriei sau refuzarea nașului să mai accepte acest rol.

În cazul în care nou-născutul nu avea naș de botez, acesta nu era căutat mergând din familie în familie. Înainte de timpul stabilit pentru botez pe parcursul primului an de viață a nou-născutului, părinții au dus copilul la o intersecție, “răspântece” lângă drum, sau sub o punte unde trecerea oamenilor este mai frecventă. Lăsau copilul acolo, iar părinții se ascundeau în apropiere. La plânsul copilului călătorului care se apropia, părinții îi comunicau intenția lor. I se dădea trecătorului un prosop, peșchir, o turtiță și un pui fript și-l să accepte rolul de naș al copilului. În asemenea situații cumetria n-a fost refuzată niciodată. Astăzi obiceiul s-a pierdut, în cazul în care copilul nu are naș din diferite motive, acesta se alege pe baza de prietenie.

Cumetria n-a fost pretențioasă din punct de vedere material spre deosebire de cumetria de azi. Nașii s-au invitat la sărbătorile familiale dacă nu sărbătoreau același sfânt, s-au vizitat și s-au ajutat la muncă dacă erau din același sat, și au mers în vizită în zilele de sărbători pentru menținerea relațiilor. Nășia este ereditară, se transmite din tată în fiu, iar în cazul căsătoriilor când băiatul trece la casa fetei, este ginere în casă, de la socru la ginere și fiică. Altfel, unele nășii durează de mai mult de un secol.

În prezent, mulți au renunțat la nășie, mai ales familiile care au moștenit-o din timpuri străvechi, deoarece nu pot urma societatea modernă datorită obligațiilor financiare foarte mari pe care nașul le are la toate evenimentele importante, când se așteaptă de la naș cadouri mari și scumpe.

Numărul de invitați la „boćedz“ (botez) a variat în funcție de posibilitatea financiară a gospodăriei. Asemenea sărbătoare a fost obligatoriu însoțită de muzică, ce au cântat melodii din repertoriul propriu pentru că nu există melodii speciale pentru asemenea ocazie.

La biserică, nașul ținea copilul în brațe, pe tot parcursul slujbei religioase: “nașu, el țâne copilu până îl botează”(N.M.).

Mama copilului nu avea voie să mergă la biserică, ea trebuia să rămână acasă, și să se gândească la viitorul copilului, făcând anumite lucruri în privința aceasta: “până popa-l botează la biserică, ce e bine să facă mumă-sa acasă: eu am uđit(rămas) acasă. Și acu, ce eu mă gândesc ce să lucre el în viața lui, ce aș vrea să fie, eu aia să lucru, să fac aicea acasă. Și eu mi-a fost ciudă pre ăștia că ei n-a știut să bată sapa. Și eu am luat și am bătut și sapa, și coasa și la nicovală am lucrat colo”(N.S.). Nu tot timpul copiii au fost de acord cu meseria aleasă de mamă: “pe mine m-a zătrit…… nu e zî să nu bat cu ciocanu”(D.C.).

Când se întorceau de la biserică, se face petrecere, “ili dacă e de slastă, cu carne, e atunci tai purcel, și faci supă, sarme, tot din carne de purcel și chemi femilie, nașu și stăruica, moașa, aia toțî vin la prânz. Vreodată, s-a știut, s-a dat lu naș peșchir, chimeșă, șirepi, lu nășâță isto așa, lu copii, iar așa, lu moașă iar așa, și lu ălălațî”(N.B.).

Pentru botez se frământă un colac decorat cu biluțe la mijloc și cu o coroană (pâine împletită) pe marginea de sus, dar capetele coroanei nu se împreună pentru că este pâinea vieții. La mijlocul pâinii se înfige o lumânare. Această pâine se pune în fața nașului, care dă pâinea în sănătate: „Sî fie în sanataća lu Iancu (Marii), în sanataća parințîlor, a nașului, a nașîțî, și a finuluǐ. Sî traǐască copilu, perćin alb (pentru băiat) – bercuță albe (pentru fată) sî-npĺećască!“(P.F.) Oaspeții răspund: „S’ajuće!“. Acest moment marchează și începutul mesei.

Moașa mușcă din pâine ca să fie copilul vorbăreț, nașul frânge sau taie pâinea și împarte oaspeților câte o bucată.

Apoi, nașul ia copilul în brațe și, mergând de la invitat la invitat, îi întreabă cum se va numi copilul, până când cineva ghicește: „măi întâni merg cu copilu, pi lângă masă, și tot nat îi dă vreun dar, ce a avut și să ghicească numele. Și când vreunu ghiceaște, și îi dă la copil vreun grunden de miare, vreo căciuliță. Și a ghicit, a ocolit, a adunat darurile di la toțî, atuncea s-a dus în fruncea mesîî, nașu a dat în sănătacea copilului, în sănătacea părințâlor, a moașii și a nașului”(F.P.). Celui care a ghicit, nașul îi dă drept recompensă o monedă. Până în acel moment nici părinții nu știau numele copilului. După ghicirea și comunicarea numelui, copilului i se dau daruri: mai întâi nașul, moașa și apoi ceilalți. Darurile au fost sub formă de pături sau haine: camașă, căciulă, șosete, mănuși.

Botezul copilului s-a făcut cu întârziere: “dacă nu l-a făcut până la căpătâniu ăla al lui, până n-o împlinit anu, în anu de doi nu l-a făcut. Numa în anu de trei. În anu de doi nicicând. Ama unu și trei și când l-a botezat ia dat și nume”(J.Z.). Se proceda astfel, până familia s-a convins că acesta va supraviețui și pentru că s-a crezut că înscrierea în cărțile bisericești va permite forțelor rele să-l găsească fără greutăți și să-i dăuneze cu boală sau cu deces, deoarece moartea alege oamenii din cartea vieții, ce poate vedea din conținutul bocetului „petrecătura“ care se cântă la înmormântarea decedatului.

7.1.1.1.13.Copil nelegitim

Copilului nelegitim i se spunea simplu „cópil“, acesta nefiind dorit. Mamei care a născut un asemenea copil nu i s-a zis ca „a născut”, ci „s-a cópilit“. Despre un asemenea copil s-a avut grijă doar ca să nu moară. Multe măsuri de protecție au fost omise, nu a avut moașă și nici naș. Acestui copil nu i s-au făcut petreceri sau festivități de familie, precum copiilor din căsătorie. Totuși, în familie s-a aflat și cineva care a ocrotit copilul și mama, aceștia fiind de obicei bătrânii casei care spuneau: „E păcat să moară, de la Dumnezeu e dat”(D.P.). În cazul în care mama se căsătorea și lua copilul în familia nouă, acesta a fost tratat ca un străin si totdeauna ținut deoparte. Acești copii au fost întotdeauna izolați, expuși tachinării din partea altor copii. De obicei erau îndreptați să fie slugi la famili bogate sau au fost adoptați de către familiile fără copii. Copilul înfiat a fost îngrijit ca și propriul copil și a avut dreptul la moștenire. A fost numit „fiśuor đi sufĺit“. În Bacevița (Bačevica) pomana decedatului născut în afara căsătoriei a fost altfel pregătită, indiferent că el, ca om matur sau bătrân, a putut fi om bun și cu reputație.

7.1.1.1.12. Copilăria și tinerețea

După ce copilul începe să meargă, grija lui o preiau bunicile, mama fiind mereu aproape ca să alăpteze copilul, alăptarea putând să dureze până copilul împlinea trei ani, chiar și mai mult.

În cazul în care mama nu avea lapte imediat după naștere, copilul era alăptat de către o femeie care a născut aproximativ în același timp, dar nu pentru mult timp. Această femeie e considerată a două mamă și familia copilului a respectat-o întotdeauna. Pentru ca mama să aibă lapte, părinții se adresau vrăjitoarei din sat, care pe lângă vrăjit folosea și alte măsuri cum ar fi masajul sânilor și a recomandarea un regim alimentar special. Dacă nici aceasta nu dădea rezultat, hrănirea copilului era continuată prin diluarea laptelui de oaie sau vacă la început, iar mai târziu în lapte se adăugă făină de porumb, puțină miere și sare.

Laptele se dădea copilului în felul următor: din trochiț, se face un fel de pâlnie, iar vârful mânerului se găurește cu un ac sau cu un cui întins. Spre sfârșitul primului an de viață, copilului i se punea în lapte cartof copt, dovleac copt, mămăligă sau făine de mălai. La sfârșitul celui de-al doilea an de viață, copiii au mâncat „din același castron” cu ceilalți membri ai familiei. Pentru ei s-au ales cele mai bune bucăți, s-a pregătit dovleac fiert sau copt cu lapte, s-au păstrat stafide, pere și scorușe uscate. Pe vatra focului, în sita de cernut făina, au făcut floricele. În prezența oaspeților, copiii n-au servit masa cu adulții, ci mâncau separat.

Când membrii familiei mergeau la câmp, sau la petreceri, luau și copiii cu ei și îi lăsau să se joace, cu obligația fraților sau surorilor mai mari să aibă grijă de cei mici. Bunica i-a dus la dormit și a luat măsuri de protecție înainte de culcare. Copiii au mers la culcare întotdeauna înaintea celorlalți membri ai familiei.

Copiii erau adesea educați prin intimidare: dacă urinezi în apă sau în izvor, dacă omori o broască sau orice alt animal nepericulos sau o insectă, va muri mama ta; dacă nu mănânci tot ce ți s-a dat, te vei zăpăci; dacă nu stai în timp ce mănânci, nu-ți vor sta nuntașii; dacă ești leneș sau nu lucrezi, pe lumea cealaltă vei primi ordin să mâni (gonești) iepuri în moară cu toba; dacă înjiri sau vorbești urât, popa îți va tăia limba; dacă nu esti cuminte, țiganii te vor băga în sac și te vor duce departe și nu-ți vei mai vedea mama niciodată; dacă te joci cu focul sau cu scântei, vei visa urât; dacă nu-i asculți pe cei în vârstă, te vei rătăci și nu vei mai găsi casa niciodată; dacă clefăi în timp ce mănânci, câinele îți va răpi mâncarea din mână; dacă nu împarți mâncarea cu alții copi când îți cer, lupii îți vor mânca oaia pe care o iubești cel mai mult și altele.

Copiii au fost încă de la o vârstă fragedă puși la treabă, dar munca a fost întotdeauna distribuită în funcție de posibilitățile lor fizice. Fetele au fost stimulate să învețe să toarcă și să îndoiască firele toarse, iar băieții au crescut pe lângă bărbați dobândind cunoștințele și competențele necesare. Ei participau de asemenea, la clăci și șezători la care au ascultat povești și datini, mereu pe lângă cei bătrâni în timp ce aceștia practicau obiceiurile respective, scopul fiind acela de a învăța de mici toate rânduielile societății. Tot aici copiii învățau și primii pași din jocurile populare.

7.1.1.1.14. Jocurile și jucăriile pentru copiii

Diferențierea jocurilor după sex a începea spre sfârșitul celui de al cincilea an.

Fetele își confecționau păpuși din materialele aflate la îndemână folosind ac și ață. Din flori făceau buchete și coronițe întrecându-se ale cui sunt mai frumoase. Ele mai jucau jocul „cu śinś petriśaĺe“ („cu cinci petricele”), iar cu băieții jucau „đ-a pituĺiśa“, pitulușul, de-a v-ați ascunselea, „baba-uarba“, se băteau cu bulgări de zăpadă și se dădeau cu sania. Ele aveau întotdeauna cu ele ceva pentru a lucra „în mâini“.

Băieții jucau alte jocuri: „Puarca“, „Tunul“, „Uoț“ („Hoț”), „Bĕza“ „Bâză”-care se juca mai mult la șezători în timpul iernii, „Pocńituaŕe“ -„Pocnitoare“-jucat mai mult de copiii din zonele miniere, pocnitoarea folosind carbit. Din sfori băieții făceau praștii cu ajutorul cărora s-au întrecut la aruncarea pietrelor. Briceagul cumpărat la bâlci a reprezentat un cadou mare pentru băieți, cu ajutorul lui făcând diverse alte jucării din coceni cum ar fi „vrńajkă“ (elice), „moriśkă la apă“ (moară mică la apă), „laută“ (vioară), iar din soc, câlți și băț au făcut „pokńituaŕe“ (pocnitoare) și „țĕšńituaŕe“ (stropitoare).

Carabă au făcut din mânerul de la frunza de dovleac, din pai sau soc. Din băț de soc au făcut și clarinet. Aceste instrumente au avut două, trei sau patru găuri și la ele au cântat melodii inventate. Din lemn au făcut fluier și „muzică“ din frunze care produce același nivel de sunet.

7.1.1.2. OBICEIURILE LEGATE DE CĂSĂTORIE

Sunt un complex ceremonial ce marchează în mod sărbătoresc schimbarea existenței unui tânăr cuplu. Nunta include în satele din estul Serbiei, chiar și astăzi, numeroase momente rituale, prin care e reglată “trecerea” dintr-o etapă într-alta. Obiceiurile nu au nici o legătură cu căsătoria civilă sau religioasă, ele precedând cu mult actul nupțial în sine, scopul fiind acela de inițiere a tinerilor în viața conjugală, de cunoaștere a viitorului soț, de protecție a tinerilor căsătoriți.

7.1.1.2.1. Inițierea

Băieții, ca semn de maturitate, purtau mustăți, acestea simbolizând bărbăția. La festivități au început să meargă de la cincisprezece ani când au fost considerați „danaśei“ (flăcăiandri, dănăcei), iar după optsprezece „danaś“ (dănaci).

Fetița devenea fată din momentul în care începea să poarte „muoț“, și anume

o coadă împletită din păr luat din partea stângă, de lângă ureche și de la tâmplă, trecută peste frunte și cu o sfoară legată de coada din partea stângă. Ea se acoperea cu „propuada“ (broboadă), iar mai târziu cu „cherpa“ (basma), astfel încât coada să se poată vedea.

Din momentul apariției menstruației părinții îi pregăteau haine de sărbătoare asemănătoare persoanelor adulte de sex feminin, fata având voie să meargă frecvent la petrecerile satului. Fata era învățată acasă să joace, “sî nu iasă în lume, da sî nu śćie juca“(M.M.), ea având voie să se prindă în horă abia când a învățat să joace. Însă părinții supravegheau continuu compotamentul fetei în vederea păstrării purității.

Această responsabilitate revenea mamelor și bunicilor, „copiii n-o putut să să vadă de lucru, și nu le-a lăsat ai bătrâni. Fetele le-a păzât mumânile”(B.N.). Ele mergeau cu fetele la șezători, nunți, hramuri, clăci, bâlciuri, având grijă să nu intre cu băieții în relații „interzise”: „cum a pornit să să ducă la hori, atunci a dus muierile grijă de ele să nu să împreune cu vreun băiat”(F.P.). “Înăinte să cunoșteau la joc. Ieșeau cu părințîî, cu tata, cu muma. A trecut pe drum, ali nu cutează să vie să vorbească cu mine”(D.A.). Singura ocazie când fetele puteau să se întâlnească cu băieții fără supravegherea părinților a fost duminica, în timp ce păzeu oile însă și atunci niciuna nu s-a izolat de grup. În timp ce băieții le făceau curte, ele au tors sau au răsucit. Nici la petreceri fetele nu se izolau de grup: “ama când s-a dus la vesălie, la zavecină, a fost negură, a fost vreun furconi înțăpat și-n furconi, lambă la petrol, la gaz. A putut să joace, a putut să vorbească cu ea, ama n-a cutezat să iasă în negură. Și nici nu ieșit, fetele au știut”(B.N.).

De obicei, se anuțau reciproc despre petreceri, șezători și conveneau asupra următoarei întâlniri. Și cu această ocazie părinții aveau grijă ca cineva mai mare să fie cu ei: „nici cât am păzât oile nu m-a lăsat să vorbesc cu copiii”(N.S.).

La petreceri, fetele se grupau, înțelegându-se lângă ce băieți vor juca în horă, în timp ce însoțitoarele lor (mama sau bunica) stăteau deoparte: „eu joc lângă care mă cheamă. Noi sîntem, na primer (de exemplu) feće, ei copii doi, și vine și te cheamă. El plătește colo viraci, și vine și te cheamă: vrei să joci înainte, așa s-a zâs”(N.B.).

Fata știa dinainte lângă cine au voie să joace, după ce criterii să își găsească un baiat: să fie de familie bună, să nu fie mai în vârstă cu mult decât ea și să aibă pământ: „și să nu joc cu toțî, samo cu de-ai gazdă, nu cu de-ai săraci, și măi bătrâni decât mine să nu fie. Eu am fost, cum a mers ai bătrâni, ma n-a vrut muma mea, să mă dea că e măi bătrân decăt mine, cu 6 ani. N-am întrebat, că am știut lângă care cutez, lângă care nu cutez. Am vrut să dobândesc odată și bătaie”(A.D.). După ce se termina hora, băieții se apropiau de grup și fiecare stabilea cu fata care îi era dragă „petŕacutu“ (însoțirea până acasă). Fata putea să accepte sau să amâne, așteptând altă ocazie de la un băiat mai de seamă și mai frumos. Și băieții au încercat la alte fete. Dacă de fată se apropie un alt băiat care îi place mai mult, ea îl anunță pe celălalt că nu poate să meargă cu el oferindu-i o altă ocazie. Băieții făcând același lucru. N-a fost rușine ca fata să ceară unui băiat s-o însoțească acasă, acest lucru realizându-se prin mesaje trimise prin intermediul prietenilor lui apropiați sau prin prietenele ei.

Când însoțitoarea anunță intenția de a pleca acasă, fata îi dădea de știre băiatului. Ei puteau să meargă îmbrățișați și să se sărute, dar de obicei după grupul de părinți care au mers în aceeași direcție, însă la o distanță adecvată, astfel încât părinții să nu-i piardă din vedere. Dacă băiatul încerca să fie necuvincios și să pipăie fata, avertizarea era scurtă și categorică: „Nu, cî ći las!“. Dacă totuși aceasta se întâmpla, amenințarea era pusă în practică, fata fugea spre familia ei și continua drumul fără însoțitor, chiar dacă era îndrăgostită de acest băiat.

Fata alegea însoțitorul după voia ei, fără a avea obligația să meargă cu același băiat mai multe ori. Băiatul refuzat n-a avut dreptul să se supere pe ea pentru aceasta. Dacă între timp, între cei doi apar anumite sentimente, atunci la petreceri ar fi totdeauna sau în cea mai mare parte împreună.

Acest comportament al fetei era aprobat de familie, în acest fel începând pregătirea pentru căsătorie. Părinții știau că fata trebuie să iubească și să-și găsească un băiat pe placul ei. Tinerii îndrăgostiți comunicau prin mesaje, cu ajutorul prietenilor și rudelor. De obicei, fetele s-au încredințat mamei sau rudei apropiate, acestea găsind întotdeuna măsuri potrivite pentru anunțarea taților, membrii familiei și rudele băiatului în așa fel încât relația celor doi tineri să se finalizeze în căsătorie.

Femeia era considerată frumoasă după următoarele criterii: obraji roșii, nas drept, ochi mari și rotunzi, talie îngustă, gambe puternice și rotunjite și coapse puternice ca dovadă că va putea să lucreze. Trebuia să aibă un comportament echilibrat, să fie politicoasă, modestă și deschisă la discuții.

Femeile erau atrase de bărbați de înălțime medie, cu mustați subțiri, cu comportament echilibrat, harnici și muncitori, un asemenea bărbat fiind capabil să îngrijească familia și să asigure urmași.

Vârsta de căsătorie pentru bărbați a fost între 22-25 de ani, iar pentru femei între 18-22 de ani. Au existat situații când această regulă a fost încălcată: în cazul în care trebuia adus ginere în casă, căsătoria fetei avea loc pe la cincisprezece ani. În timpul războaielor balcanice:”copiii s-ănsurau de 14-15 ani și feaćile. A noastră babă a spus, că mama ei a spus că vreodată de 20 ani, nu s-a măritat înăintea lu 20. Ali a fost războiu, și câta la 10-15 ani război. Și are omu un copil, doi, îl iau în război. Să gândește, n-are nimic, casa goală. Ei atuncea iut’, măi iut’ îi însoară, ca să aibă gloată și dacă piere el atuncea să le râmăie, aia vreme de Turcie. Turcu, copil care a fost cununat, nu l-a luat. Care n-a fost însurat, l-a luat turcu, dăi de 5 până la 17-18 ani”(B.N.). Și în primul război mondial când au fost uciși foarte mulți bărbați, pentru asigurarea forței de muncă și continuarea gospodăriei, femeile au luat de nurori fete mai mari pentru fiii care încă nu erau supuși obligațiilor militare, știind că ei vor pleca în război, dar vor rămâne urmașii și nora care vor continua „viața” gospodăriei

Unele femei și-au măritat ficele minore cu bărbați mai în vârstă, întorși din război, dar și cu invalizi de război.

Regula cea mai importantă ce era păstrată cu sfințenie, era aceeea ca potențialii soți să nu fie rude de sânge, considerându-se rude de sânge până la gradul al șaptelea de rudenie. Încălcarea acestei reguli atrăgea condamnarea morală, excluderea din comunitate și batjocură cu prevederea nașterii unui slut, nenorocire și distrugerea respectivei gospodării. Limita de rudenie pentru căsătorii s-a schimbat după al doilea război mondial, până la gradul al cincilea de rudenie, persoanele în vârstă fiind îngrozite de acest lucru, spunând că „a venit sfârșitul lumii”.

Alte condiție pentru o căsătorie reușită, pentru ca urmașii să fie sănătoși, harnici și cinstiți, era ca băiatul neapărat să fie de familie bună: “vreodată a șezut tot așa ai bătrâni, s-a vorbit, ete aicia este copil bun, de bună femilie, colo ăla nu e bun, ăla câta bea, uvec s-a cătat și animalul de femelie, aia să știi tu. Iaca vaca care-npunge, bate cu cracii, bou care omoară nu e bun, ala ili să castrează ili să taie. Să știi ce vă pun acum, că-i 100% asigurat: care de femilie ar omorât, omor și-ai lor copii, care de femilie fură, au să fure, care femilie de curvari, e curvari, care-s bărăbi, îs bărăbi, care e femilie bună, e femilie bună”(B.N.).

În privința soților, propunerea era făcută de părinți, în multe cazuri respectându-se cuvântul tinerilor, iar alegerea era făcută împreună, ”da’ n-au ales copiii, au ales ai bătrâni”(N.B.). Dacă tinerii nu erau de acord cu sugestia părinților, bătrânii casei erau de partea tinerilor și pledau pentru alegerea lor: ”au fost jocuri, șezători, ali n-au întrebat părințîî dar vreau copiii pră care vreau. Da au bătut. Care a avut imanie(pământ), aia fată să dă imanie, atâta și-atâta”(M.M.).

În caz contrar, de multe ori fata se mărita după băiatul ales fără voința părinților, fugind de acasă. Copiii singuri la părinți au fost într-o situație mai dificilă dacă părinții se opuneau alegerii făcute, pentru că ei „nu aveau unde să se ducă de acasă”, în aceste cazuri trebuind băgat un ginere în casă, însă în astfel de căsătorii adesea se întâmplu cazuri de divorț și înfidelitate între soți.

Ritualurile la o nuntă țărănească erau respectate cu sfințenie. Organizarea și desfășurarea întregii suite ceremoniale la românii din Serbia de Răsărit, se bazează pe coordonate fundamentale ale mentalității specific satului românesc tradițional: respectivul moment și valoarea transmisă de antecesori și preocupările pentru asigurarea trăiniciei noii familii. Se începe cu acte prenupțiale, ca: vorba, pețitul, gostâia (logodna) și nunta.

7.1.1.2.2. Vorba

Este primul act din complexul ceremonial al nunții. La vorbă s-a mers la fată după ce părinții celor doi au schimbat mesaje, de obicei, prin intermediul prietenilor comuni sau a rudelor: „atuncea tremete vreo fămilie, vreun neam, și el vine, și strâgă la vracniță, la poartă, și spune de ce-a venit, acu dacă tata meu și muma mea vreau, ei îl primesc. Dacă nu vreau, ei nu-l primesc”(P.I.). Pe lângă părinți, la vorba au participat băiatul și fata. „Pă da, acuma mie mi-e drag de ćine (tine). Cum să facă? Vin părinții lui mai întâi, ea tace, ea stă-n gânduri, ama ei pe ormă să zborăsc (vorbesc), vin părinții lui și el, și să zborăsc ei ai bătrâni, pă pe ormă să zborăsc ei amândoi, a făcut că vin să o-mpețască”(P.I.).

În satul Ceșlevabara, fata nu avea voie să participe la discuții: “acu, toți a șezut după astal, fata nu e acia”(B.N.).

În discuții, era o „rânduială”, despre care toți știau, regulile fiind respectate întocmai: „nu să spune otma la ce a venit. Am venit să vedem ce făcețî, aia toțî a știut, ali a fost un rând, cum a mers proțedura. Ali s-a știut care vorbește, care tace. Tot ei s-a vorbit înainte, de aia”(B.N.).

Cu acordul celor doi, s-a stabilit pețitul. Părinții s-au înțeles asupra darurilor, iar în urma înțelegerii, părinții băiatului i-au dat fetei „arvună” din bani, aceasta fiind o sumă simbolică. Părinții băiatului se interesau totodată și de zestrea „mirazul” miresei „care are miraz să dea, care n-are, n-are. Care-s bogați ei a cătat miraz, care n-are, sângură să fie fata frumoasă. Dacă fata nu avea bani, mora (trebuie) să afli pe unu care vrea să o ia. Ieste care nu vrea să ia fără miraz. Lumea din aia a trăit. Ai stoacă, pomânt, poți să trăiești, n-ai ce. Slujbă n-a fost, care a fost în sat unu chităr și popă care a avut plată, altu n-a avut nima”(M.M.).

În continuare viitorii cuscri au precizat când va avea loc „împețâăńa“ (pețitul), „gosâǐa“ (petrecerea) și nunta. Regula era ca gazda să servească oaspeții cu țuică numai dacă s-au înțeles, în caz contrar, pețitorii n-ar fi fost serviți.

Dacă fetei nu-i place de băiat, sau refuză propunerea de căsătorie, părinții o susțin. În cazul în care ea se răzgândește în privința căsătoriei propuse, părinții fetei trimit mesaj părinților băiatului să vină din nou. Atunci totul s-ar încheia după procedura stabilită și „acordul” este confirmat.

7.1.1.2.3. „Împețănia“

Împețit la fată au venit băiatul cu părinții săi ducând un colac simplu,”într-o duminică să face tocma, s-a zâs”(M.S.). Cu ei a venit și un fluieraș că să înveselească cele două familii. Băiatul, înainte de prânz, îi prinde fetei în păr, pe partea dreaptă, o bucată de pânză albă pe care erau cusute “parale”, monede de argint „bani care nu o fost umblători”(F.P.), ce n-au fost în circulație. Acest ornament se numește „chită“, iar procedeul „dat bańi“. Fata nu mai poartă „muoț“, iar „chita“ este purtată până la „gostâǐe“ la toate petrecerile, ca semn că e împețită. În Osnicea, băiatul trebuia să-i dea și “un ban umblători, cât de mic”. În alte sate, s-a făcut o chită (legătură), chită de flori și-n mijlocu’ei taniri (bani)….Și ia dat chita (legătura) ei. Vez’ așa e…Chita, îi dau chita aia și împreună nu că cu dulugeaua, că cu prăzneală nu să-mpreună, numai când i-a dat chita și i-a împreunat și ea s-a dus și…așa a fost”(P.I.).

În satul Podvârșca băiatul a dat fetei: “ la mână verigă, îi dai galben, dacă ai avut, dacă n-ai avut, vrun inel, vro cârpă(basma), ceva, un rând de mărgele, tocmește lăutari, muzică”(K.S.)

După pețit familiile s-au ajutat la munci „s-a dus unii la alțî la ajutură, la lucru, la una alta”(B.N.), tinerii putând să se întâlnească mai des, au ieșit împreună la petreceri, încercând să se cunoască reciproc, „ama copiii n-o dormit unu cu altu”(F.P.), ca să nu fie mireasa “gravidă la nuntă“. Dacă pețitul se întrerupe, „chita“ este întoarsă la băiat.

7.1.1.2.4. „Gostâǐa“ (Logodna)

„Gostâǐa“ se făcea cu o săptămână, cel mult o lună înainte de nuntă. Ea se organizează duminica în casa viitoarei mirese, toate cheltuielile fiind suportate de părinții fetei cu un ajutor mai mic de la părinții băiatului. Au fost invitate în primul rând rudele apropiate din partea fetei, frații și surorile ambilor părinți, nașii, ambele „muașe“ cu familiile, prietenii apropiați și viitorul cavaler de onoare. Se proceda ca și la tăiatul moțului, oaspeții au adus o parte din alimente, iar gazda a pregătit pentru petrecere pîine de mălai, varză fiartă cu carne de oaie, ciorbă grasă și friptură. Nu s-au adus daruri. Dacă părinții se înțelegeau la pețit asupra darurilor pentru logodnă, însemna că nunta nu se mai făcea, aceasta fiind singura ceremonie organizată, după care fata trecea în casa băiatului. În acest caz erau invitați mai mulți oaspeți, iar cheltuielile erau suportate de ambele părți. Acest obicei s-a practicat mai ales după primul război mondial și cel mai adesea în cazul familiilor sărace. Altfel, fata trecea la băiat abia după nuntă.

Spre seară petrecerea era deschisă pentru oricine dorea să vină la veselie.

7.1.1.3. OBICEIURI LEGATE DE NUNTĂ

Reprezintă evenimentul cel mai important din viața unei persoane, marcând printr-un ceremonial fastuos momentul întemeierii unei familii, în scopul procreării, al începerii unui nou ciclu vital.

Nunta se făcea de obicei “numa’ toamna”, (când începea să fiarbă vinul), la o săptamână după „gostâǐe“ sau cel târziu la o lună. Ziua pentru nuntă a fost duminică, eventual joi. Nunta nu s-a organizat sâmbăta, pentru că este „ziua morților”. Invitațiile la nuntă erau făcute de obicei de ambii cuscri, împreună sau fiecare la nuntașii lui, aproximativ cu o lună înaintea nunții. Se mergea pe la fiecare invitat cu o ploscă sau un clondir de țuică “rachiu” decorat cu o șuviță de lână vopsită și cu o floare înflorită, „pusă o floare desupra, legată cu o sfacmă de lână”(A.D.).

Au fost chemați toți cei care au fost datori, la care s-a mers la nuntă cu cadouri, după următoarea regulă:„dacă la nuntă am dus purcel fript, îmi întoarce purcel fript, dacă îmi dau o curcă vie, aceasta le voi întorce”(F.P.).

Pentru invitarea nașului la nuntă se ducea plocon. Lui i-au dus trei turte puse una peste alta, deasupra turtelor s-a pus ficat, brânză și ouă fierte. Cu astea, un clondir cu țuică și plosca cu vin.

7.1.1.3.1. Participanții la nuntă

Erau mirii, părinții mirilor, rudele și toți cei invitați, fără de care nunta nu se putea face.

„Nașu șî nașâța“, “nunu și nana”(Nașul și nașa) sunt nuntașii care au un rol foarte important, “la noi nașu s-a postăit, ca pe apa puțână. Care nașu și-a lăsat, sreće(noroc) n-a măi căpătat”(B.N.). Ei au fost primii care au aflat de la părinți intenția finului de a se căsători și de alegerea viitoarei soții. La nuntă ei se așează în capul mesei. Nașii miresei se așează lângă nașii mirelui, dar ceremoniile de nuntă le-a efectuat nașii mirelui.

Starostele apare ca participant abia după al doilea război mondial sub influența obiceiurilor de nuntă sârbești în urma căsătoriilor mixte între sârbi și români. Căsătoriile mixte s-au făcut și înainte, dar fără nuntă, doar prin trecerea miresei sau a mirelui în viitoarea familie.

„Cumnatu đi mînă“ (cumnatul de mână/Cavalerul de onoare) este, de obicei, fratele sau verișorul miresei. El poartă numele de „cumnat đi mînă“ în satele dintre munții Homoli și Timoc, și “conobat” sau „apciu” în satele de pe valea Moravei.

Acesta are mai multe obligații de îndeplinit. Așteptă nuntașii alături de mireasă și îi servește cu băutură. La mâna stângă a avut legată o „propuadă“, și a dus cu sine o ploscă mică cu țuică și una cu vin care au fost decorate cu o șuviță de lână și cu siminoc. Lor li se alătură și mirele, numai dacă vrea. Cumnatul de mână stă mereu în partea stângă a miresei, în timp ce partea dreaptă îi aparține mirelui, chiar și în horă.

Tot el este cel care are în grijă nașul pe toată durata nunții, “să duce la naș, întreabă nașu cum e, să scoală nașu de la masă, așa a fost de bătrâneață, el să mânie, să pitulă, dacă nu la îmbiat cumnatu de mână, să bea, să mănânce. Care a fost lăsat să asculce pră naș, să mânie nașu dacă nu îi faci pe voie”(F.P.). „S-a zâs apciu, acu iastă conobat, care o gândit samo de naș. Ce îi trebuie la naș, tu mora să-i faci. A cărat nașu și pră roțile de plug, a poftit nașu să fie cărat pră roțile de plug”(B.N.).

Însă cel mai important rol pe care îl are cavalerul de onoare la nuntă este să „păzească” mireasa. De când iese mireasa din casa părintească și până duminică noaptea, când “el o predă la mlădăjenie, ama mora să o păzască, să n-o fure vreunu”. Mireasa este însoțită permanent de acesta: doarme cu ea în pat la mire acasă în noaptea de sâmbătă, joacă lângă ea în horă, îi este alături la masă, “ama dacă mlădăjenia să scoală de lângă ea, el mora să o păzască”.

„Dârzarii“. Aceștia sunt călăreții care transportau, în ziua nunții, “mirazul“ (zestrea) de nuntă a miresei, de la casa ei până la casa mirelui.

Zestrea era formată din pături de așternut, hainele ei de sărbătoare, perne, pânză țesută, vasele și hainele de folosinta zilnică: “ce-a făcut, cusături, s-a făcut cilim, pișchere, eu am avut de trei camere”(N.B.), „s-au sprimit oamenii mult, au lucrat atuncea, eu știu pe bunica mea ea a țăsut mult, cilime, tot, ali tot de nuntă”(S.P.).

Dârzarii cărau zestrea “cu cociile” (căruțele) trase de cai, “să merge prin 5-6 sate, de la Camna, ete așa, 20 km a mers cu caii”(B.N.). Caii erau „chitiți”(aranjați) cu “peșchire”(prosoape) și cu flori.

Obiceiul se mai păstrează, însă pentru transportul zestrei, căruța cu cai a fost înlocuită de tractorul cu remorcă sau autoturisme.

„Stagarii“ „Stegarii“ erau cei care animau petrecerea. Câte un stegar sau câte doi au avut mireasa, mirele și nașul. Ei au fost prietenii sau rudele lor. Steagurile le-au făcut stegarii prin legarea unei marame in varful bățului (înainte, în loc de maramă s-a folosit o bucată de pânză țesută): ”da steagu s-a făcut dintr-o cârpă de îmbrobodit, legată într-un bât”(D.C.). Stegarii au mers alături de cel căruia i-a aparținut în timpul efectuării anumitor ritualuri. Ei au fost gălăgioși și veseli, prin strigăt îndemnând la băut și la veselie.

Moașele au avut un loc de onoare la nuntă. Obligația ei a fost să “participe” la cununie. Moașa mirelui cu familia s-a așezat în partea dreaptă a nașilor, iar moașa miresei cu familia s-a așezat în partea stângă a nașilor.

7.1.1.3.2. Desfășurarea nunții

Nunta propriu zisă începea sâmbătă după amiază, evenimentul desfășurându-se în paralel la cele două familii implicate.

„Învaĺitu guoviǐi“/Învelitul miresei are loc acasă la fată împreună cu pregătirea asteia.

Prietenele și verișoarele „samo(numai) feće mari, care nu s-a măi măritat” o pieptănau și îi aranjeau „sovuońu“ – voalul, și „a chicit-o, a îmbrăcat-o”. Fata purta la gât, “care a avut la gușă” o salbă de “galbeni, 6 de-ai mici și unu de-al mare”(M.M.), iar dacă era din familie mai bogată “erau măi mulți, ar ăia au avut câte 100”(S.P.).

„Sovonul“, voalul se facea din „propuadă“, aceasta fiind o pânză de in cu o lungime de un metru și lățime de aproximativ treizeci de centimetri, cu două – trei vergi țesute de culoare bordo și negră și cu ornamente scurte la capete. El se îndoiește și cu un ac se coasă două margini cam treizeci de centimetri, iar marginile rămân libere ca să cadă peste umeri pe spate. Pe partea din față, peste voal, a fost prinsă o salbă din bănuți de argint. Modul de îmbrăcare al miresei, în ce privește celelalte părți ale îmbrăcăminții, nu s-a deosebit de cel de la ocazii speciale: opinci, șosete din stofă, cămașă, pestelcă cu ciucuri, cingătoare și ghebă.

În casa mirelui sâmbăta a început pregătirea mesei pentru nuntă. „Găćituorii“ (bucătarii) au spălat căldările în care vor găti, au tăiat porcul pentru frigare, și oaia pentru gătit varza și ciorbă grasă. Femeile care au venit să ajute, numite „gaćituaŕe“ (bucătăresele), au pregătit țestul și au copt pâine de mălai și pâine.

„Ascultătuorii“ (servitorii) aranjau masa de nuntă și grinzile pentru șezut “să punea loitrele jos, și să incinge câte-o pânză. Că tot natu și-aduce pânza lui, dacă are, dacă nu așa pe blană și gata, lumea a fost săracă”(F.P.). Ei așezau nuntașii, puneau cunună de flori la poartă și tot cu flori împodobeau ușa de la intrare. În curte, vizavi de masă, de obicei pe partea de vest, s-a pus o prăjină pe care, în ziua nunții, se va așeza la vedere mirazul (zestrea) miresei care va îmbrăca viitoarea ei casă. În același timp, mlădujenia (mirele) s-a pregătit cu părinții să aducă mireasa.

Mirele poartă numele de “mlădujenie”, în satele dinspre valea Timocului, și „bechean sau bechear” în satele din vestul regiunii. Băiatul se pornea spre casa miresei „în cap de murg”, până nu se întuneca, cu părinții și cu muzică. Venirea acestuia era anunțată prin pocnituri, în casa miresei în acest timp pregătindu-se o turtă pentru primirea mirelui. Pe pragul casei câteva femei cântau cântecul „Scuaće mumă turta, ia-că vińe nunta“ („Scoate mamă turta, ia-că vine nunta“)(F.P.).

Scuaće, mumă, turta, Scoate, mamă, turta,

scuaće, mumă, turta scoate, mamă, turta,

ǐa-că vińe nunta. ia-că vine nunta.

Ĭa-că vińe nunta, Ia-că vine nunta.

cuaptă ńi do cuaptă, coaptă ne coaptă,

cuaptă ńi do cuaptă. Coaptă ne coaptă.

Rasă ńi do rasă, Rasă ne rasă,

rasă ńi do rasă, rasă ne rasă,

câ tunară-n casă. că intrară-n casă.

Câ tunară-n casă Că intrară-n casă.

sâ șadă la masă, să șeadă la masă,

sâ șadă la masă. să șeadă la masă.

Sâ șadă la masă, Să șeadă la masă,

sâ să mâǐ vorbǐască, să se mai vorbiască,

sâ să mâǐ vorbǐască. să se mai vorbiască.

Sâ să mâǐ vorbǐască, Să se mai vorbiască,

fata s-o n-pețască, fata s-o în pețească,

fata s-o n-pețască. fata s-o în pețească.

“Mădujenia/becheanul“ este primit cu un troc de vin pe care trebuie sa-l bea pe pragul casei: „acuma stă înăinćea cășii. Și iasă tata fećii, și cu vin îl roagă pe mlădujenia, și zîce: sănătace socrule, și el bea. Odată, atunci măi întâni îi zâce socru, și le dă și la ailălați”(F.P.). Nuntașii nu intră în casă. În satele din est, mireasa merge de sâmbătă seara la mire, condusă și păzită în același timp de cumnatul de mână: „și să duc acas’, fata cu cumnatu dorm, vreundeva colo, pe vreun pat, amă cumnatu n-o dă la mlădujenie”.

În satele dinspre Valea Moravei, “govia nu vine sâmbătă sara”, nuntașii vin după mireasă duminică dimineața.

Duminică, înainte de prânzul de nuntă s-a pregătit rântașul, străchinile de lut sau de lemn, băutura s-a turnat în vase mai mici, pâinea de mălai s-a tăiat bucăți.

Mirele s-a îmbrăcat în haine noi, nepurtate până atunci. Peste căciulă i s-a pus „cunună đi smińic“ (cunună din siminoc). Peste umărul drept i s-a pus „propuada“, ale cărei capete au fost legate cu o sfoară pe partea stângă.

Duminică dimineța veneau și stegarii cu steagurile pregătite, și de la casa mirelui se pleca după naș: “mâine zî ne-am dus după naș, nașu ne-a fost din alt sat, ne-am dus toțî cu nunta, și venim aicea”(P.I.). Începutul nunții este marcat de sosirea nașilor (pe la orele unsprezece). El era așteptat la poartă cu muzică și băutură. La primire au participat toți cei care erau în casa mirelui, inclusiv mireasa cu cumnatul de mână, în cazul în care aceasta venea de sâmbătă seara. Nașului i-au oferit toți țuică, au făcut glume pe seama lui și era îndemnat să bea cât mai mult.

Dacă mireasa nu era în casa mirelui, toată nunta mergea să o aducă: “cu cociile (căruțele), cu caii, chitiți cu peșchire când e din altu sat, când e din sat pră picioare să merge. Peșchire au avut caii și samo 3-4 copii care m-au scos din sobă. Și care cumpără cocoșu alb. Iastă două fete la mine care pun în piept, aici, ălea, florile ălea, și vând cocoșu alb, lu ăia-i doi, ili trei și li să pune peșchirile și ei cumpără, dau bani câta de govie și de florile ălea care îi pune aicea și plătesc cocoșu”(N.S.).

Până acolo, am mers bre, cu căruța, cu călăreț’…4-5 călăreț’. Ăia îi chicesc(aranjează) cu cunună, peșchire(prosoape) și ăia merg înăinte, da’ noi cu căruța, ai tineri și cu nașu’…după călăreț’. In căpătâiul(capătul) satului așteaptă nunta toată. Până venim noi. Vin călăreții-nainte, da, e, pă mândru a fost, ama(dar) acuma nu e nimica…”(P.I.).

Sosirea alaiului de nuntă, ca și sâmbătă seara, este anunțat de pocnitori, numite “pranghii” în satul Ceșlevabara: “a pocnit, a fost și pranghie: așa de gros fier, și este groapă înuntru, și să pune prau(praf de pușcă) deasupra, așa să bate și să bate cu ărtie (hârtie), și duci fitil, s-aprinde, dedesupra, aia să lasă măi departe, colo, și când aia să aprinde prau ăla când pocnește, iasă sângur fieru, ea nu poa’ să-l spargă, că-i groasă, fieru de tri dește, l-aruncă măi departe. A’ pocnește tare. Aia îi spune pranghia, atuncea pornește și nunta. Tot satu a avut câte 2-3 pranghii: la Crăciun, la Paștiu, la biserică când pocnește pranghia, că-i sărbătoare, lumea nu lucră”(B.N.).

Când nunta ajungea la poarta miresei, trebuiau să plătească pentru a intra în casă, poarta fiind închisă: “îi așteaptă din fămilia aia ćineri, nu poate nima să treacă până nu pune banu, la poartă colo”(C.Z.).

După ce plătesc intrarea, nașul și mirele sunt supuși unui test. Întâi li se aduce “o fetiță mică, o mântunesc(aranjează) ei. Ali fata aia mică merge și ea la toți goștii(invitații) să ia câta vreun ban”(B.L.). Dacă nu o acceptă, în unele sate li se aduce și „vreun moș bâtrân, îl pun govie, îl fac mireasă. Doamne apără, au dus-o la unu: au, lele, râsu pădurii. Nu e aia”(P.S.).

Fata nu ieșea nici ea foarte repede, în întâmpinarea nunții, „n-am ieșit otma (imediat) din casă, mora să plătească” și abia atunci “fata trece lângă bechean, lângă bărbat, ei joacă, nașu pornește jocu, iastă jocuri multe”(I.P.).

7.1.1.3.3. Cununia

De la casa miresei, tot alaiul pleacă spre biserică, unde sunt cununați. Lumânările de cununie sunt ținute atât de naș cât și de moașă: “două lumânări țâne nașu la șălele lu govia și lu mlădujenia, două țâne moașa, și material, așa peste mâini, pânză. Mlădujenia a mers đi partea đireaptă, și întodeuna al omenesc a avut parćea đireaptă, încă di la Rim a fost așa”(F.P.).

După cununie pe drum spre casa mirelui, au grijă însă ca lumânările să nu “stângă, că a cui să stânge întâni, ăla moare măi întâni”(P.I.).

Însă obiceiul de a se cununa la biserică, este unul recent, “multă vreme nu s-au cununat la beserică, samo în sat. Acu văd că merg”(B.N.).

Obiceiul de cununie care a existat la românii din estul Serbiei, aflat de la povestitorii mai în vârstă, era un mod arhaic de cununie, plin de simboluri și semnificații. Ritualul s-a desfășurat “până e ziua în creștere” sub un măr, de regulă același „măr đe Sâmpetru“, întâlnit în ritualurile de la naștere și tăirea moțului.

Mirele și mireasa, împreună cu cumnatul de mână, părinții, nașa și nașul, ambele moașe, stegari, muzica și rudele au mers la măr. Cineva din servitori, punea pe pământ un jug. Mirele se așeza pe partea mai groasă a jugului în partea dreaptă, iar mireasa în partea stângă, ambii întorși cu fața spre răsărit. Nașa scotea o „cârpuță” roșie pe care o punea pe maiul de umplut cuburul pe care nașul îl ținea în mână. Nașul punea bucata de pânză mirelui peste căciulă, iar el, cu mișcări ușoare din cap, o dă jos. Nașul lua cu maiul cârpa și o punea miresei pe cap. Și ea o dădea jos în același fel. Se proceda așa de trei ori, numai că, a treia oară, mireasa lua cârpa și o punea la brâu. Atunci nașul trăgea cu pistolul în măr și rupea o crenguță. Mirele cu mireasa se ridicau, și luau jugul trecând mâinile prin partea unde se înjugă – mirele pe partea dreaptă, mireasa pe partea stângă. Mergând spre răsărit, nașul îi biciuia ușor cu crenguța zicînd „Ăis, ća, ăis, ća“. După câțiva pași, aruncau jugul în față, tot spre răsărit. Tot timpul lăutarii cântau „đi duor“. Tot grupul, însoțit de muzică, pleacau spre casă.

Ajunși aici, soacra se așeaza pe un scăunel lângă vatră, iar de la prag până la ea se “așternea“ pânză albă țesută. Mireasa se apropia de soacră călcând pe pânză. Aceasta își descoperea sânul drept, iar moașa mirelui, lua miere de albine cu o pană de pasăre dintr-o farfurie și ungea sânul soacrei. Mireasa trebuia să lingă mierea, procedeul repetându-se de trei. Semnificația s-a uitat în timp, cei mai mulți spunând că: „cică să-i fie dulce soacra ca mierea, da’ nu e đe aia”(F.P.). Credința la cei bătrâni,este însă că prin acest ritual soacra lua mireasa de fiică, iar nora lua soacra de mamă, linsul mierii de pe sân simbolizeazând alăptarea.

Începând cu anii douăzeci ai secolului trecut, modul acesta de cununie s-a eliminat parțial, iar în prezent nu se mai practică deloc. În schimb s-a păstrat un alt ritual, după ce nunta se întoarce de la biserică.

7.1.1.3.4. Ruperea turtei și aruncarea sitei pe casă

În fața casei, aproape de prag, se pune o măsuță rotundă, și “pră masă colo pusă pâinea cu sarea, cu zăciru(zahăr), două pâini și câtă o kilă cu vin. O pâine o iau eu, una el. Și-n urmă îmi dă sâta”(P.S.). Mireasa urcă pe măsuță întoarsă spre răsărit, cu pâinea de mălai într-o mână și cu sita numită în unele sate “ciur”, în cealaltă. În sită s-au pus “grâu și boabă și caeru de lână, alb și bani”(C.Z.). Ea pune sita pe cap, în ea rupe turta, și apoi aruncă bucățile spre nuntași “lapăd, prăstă toată lumea care-a venit, care cată la mine și-n urmă lapăd sâta pră casă. Și acușa, dacă stă sâta pre casă, s-anină, șede govia, dacă nu s-anină, cică nu șade”(N.S.). În funcție de poziția sitei-ciurului căzută pe casă, se află sexul primului copil.

Nuntași încearcă să prindă bucăți din turtă, deoarece se crede că „tratează frigurile”, frisoanele.

La sfârșit, în unele sate, mireasa aruncă și securea peste casă, ce semnifică alungarea răului din curte.

De pe masă, mireasa este luată de mire, “când am lăpădat ciuru, el mora să mă ia în brață și să mă bage-nuntru”(N.S.). În casă, tinerii soți sunt așteptați de soacră cu pâine și sare, care își face cruce și le urează să se înțeleagă în căsnicie ca pâinea cu sarea.

În satul Luchia, se proceda la legarea mirilor cu frâul de la cal sau cu un ștergar peste mijloc sau de gât de către naș și băgarea acestora în casă:“Nașu’ ia armu(hamul) ăsta, frâu’ de la cal și îi pune pe amândoi, govia înainte, da’ modojinia pe ormă, și-i leagă, da’ nașu’ să bagă în casă, ș-așa îi bagă-n casă legaț”(P.I.).

Un obicei rar întâlnit este acela ca în casă, mireasa să fie așteptată și de un copil mic, care „șede pre un căpătâi (pernă) mic”(F.P.). Lângă el se pune un colac și lână. Mireasa stă puțin lângă copil, pe o pânză, după care ia copilul și îl ridică, iar pânza pe care a stat ea, o “lapădă, l-aruncă pră ăla să s-anine pră casă să să udească(rămână) gravidă”(F.P.).

Toate aceste ritualuri s-au terminat până în prânz. Mai rămâne să primească „dârzarii“, și să înceapă masa. Ei și-au anunțat sosirea prin pocnituri. De îndată ce au apărut la poartă, ajutoarele de la nuntă au alergat să prindă caii de frâu ca să poată coborî zestrea. Călăreții au zburdat caii, i-au forțat să facă salturi, să alerge, să se ridice, ca să nu poată fi prinși. Spectacolul dura aproximativ zece minute, apoi călăreții împreună cu ajutoarele au coborât zestrea și au aranjat-o pe prăjina pregătită sau pe o sfoară întinsă aproape de masă: “s-anină și cergi, și cilimuri și tot, că să vadă lumea, ce-ai pră țăsat”(A.D.).

7.1.1.3.5. Masa de nuntă

Începea cu servirea rachiului. De la stânga la dreapta, din mână în mână, a mers clondirul gazdei, al cuscrului și al nașului. Prânzul a putut să înceapă abia după ce nașul binecuvânta masa cu petale de flori „fluoŕ maŕ“. Servitorii aduceau pâinea de porumb și străchinile cu varză, apoi ciorba groasă. Ca și la botez, oaspeții aduceau și ei de acasă mâncare: “tot nat are cu el o pâine, ori două, cât vrea, și pipărci, brânză, are pui fript, a dacă a dus friptură, îi întorc jumătaće de friptură, din purcel ori miel”(F.P.).

Mireasa merge cu cumnatul de mână la nuntași și le sărută mâna, iar ei îi dădeau mai demult un măr, un cub de zahăr sau vreun bănuț. Pe lângă ei au mers stegarii strigând în continuu: „Munța-măre-munța“!

În timpul mesei își oferă daruri reciproc. Mai întâi s-au dăruit rudele mirelui: tatăl cu un cojoc, mama cu o cămașă, iar cu prosoape s-au dăruit nașul cu nașa, nașii miresei, fratele, sora și alții. Aceste daruri au fost oferite de către mama miresei. Părinții miresei au fost dăruiți cu cojoace, darurile le-a înmânat mama mirelui.

După aceasta s-au strâns darurile. O parte din friptură, care a fost adusă cadou, a fost tăiată și servită nuntașilor, iar jumătatea cealaltă întoarsă celui care a adus-o. Dacă darul nu era sub formă de friptură, se aduceau și vase de pământ, pânză țesută, dar și câte vreun curcan sau cocoș viu. După ce s-au strâns darurile, invitații se servesc cu friptură și mămăligă, vin, în ordinea în care a fost servită țuica. Nuntașii au consumat băuturile pe care și le-au adus de acasă.

Până nu se termină masa, mirele și mireasa împreună cu cumnatul de mână au mers cu turta în jurul meselor ca să strângă banii. Nuntașii au dat fiecare cât a avut. Stegarii mergeau alături de ei și strigau iarăși: „Munța, măre, munțaaaaa!“ Au fost însoțiți și de muzică.

După-amiază, nunta se continua cu jocul, iar seara la petrecere au venit oamenii din sat care n-au fost ziua la nuntă. Putea să vină oricine, nu s-au făcut diferențieri între nuntași și celalți care participau la joc. Persoanele în varstă au părăsit nunta mai devreme ca să hrănească vitele, iar tinerii au rămas până noaptea târziu.

Pe la miezul nopții petrecerea încetează și nuntașii plecă. Mai rămân rudele apropiate și nașul. Pentru el se pregătește mămaliga “mora să facă coleașă, di naș”. Până nașul bea, stegarii au trebuit să zică „amiiiin“ și să reziste până ce se bea tot vinul din pahar. Aceasta se repetă și după cină, până cand nașul decide să plece, dar cu obligația ca înainte de plecare să „împrăștie nunta”, ce a constat în stricarea voalului – „strîcat sovuońu guoviǐi“.

S-a dat jos de la gâtul miresei salba de galbeni, se rupe ața care ține voalul prins de păr și puțin se strâmbă. Aceasta e semnul că mireasa devine femeie. Nașul nu mai stă, pleacă acasă însoțit de muzică și cu băutură până la poartă. Aici se oprește obligația cavalerului de onoare să mai protejeze mireasa. Pleacă și el.

Luni, nunta se continua, fără ca mireasa să mai poarte însă voalul “samo ce nu pune govia sovoniu în cap, numa să pieptină așa, și să-mbracă în alte țoale. Și dimineața să scoală și mătură câta, și numa vine alta din fămilie, ili o fată și mă piaptină, și feate zâc la pengeră(fereastră): eu mi-s aicea la fereastră, da-n afară șiracii (muzicanții)”(F.P.). Se procedează ca și duminică, se merge după naș, după moașă, sunt invitați din nou la masă, cu muzică.

Seara se termina nunta, se aduceau paie de grâu care erau puse pe jos, iar “acu unii cosăsc cao paiele alea la grâu, a govia strânge și face braț, a mlădujenia leagă. Și odată ei s-apucă și să bată din mâini, și noi dăm fuga. Și eu și el și ne-așteaptă, înăintea noastră ies și ne dă câte-o pâine în mână, și dăm fuga și ne pitulăm. Și nunta gata s-a gătat”(N.S.).

Marți se face curățenie, se aranjează toată casa și sunt întoarse lucrurile împrumutate: “vin, ai ce-a tăiat porcii, înaintea lu nuntă, marțî vin și să dogostăsc, spală vasăle și duc astalele, că atuncea a fost, de la casă la casă s-a mers, s-a strâns astale de nuntă”(M.I.).

În a treia zi după nuntă (miercuri, dacă nunta a fost duminică, sau duminică dacă nunta a fost joi), părinții miresei au mers să viziteze fiica: “să vadă cum e, cum e în pat, cum e una alta. Aia muierile duc grija pentru copii, pentru făcut copii, să vadă, da e băiatu cadâr(capabil) đe făcut copii, ori nu”(F.P.). În vizită se mergea cu un colac simplu, o turtă.

Au fost cazuri, când nunta se făcea mai târziu, odată cu botezul primului născut. Cu explicația dată de unii interlocutori, conform căreia din cauza sărăciei se proceda astfel, nu au fost de acord alte persoane intervievate, ei crezând că era un alt motiv, mult mai întemeiat: “de multe ori fac nunta, să trujejesc(se ceartă) și să despart. Așa când are un copil, femeia să lasă la muncă”(B.N.).

7.1.1.4. ALTE MODALITĂȚI DE CĂSĂTORIE

Modul de căsătorie descris mai sus este cel general, fiind modul oficial, acceptat și verificat prin normele sociale și morale, un procedeu fără consecințe. Toate celelalte moduri, indiferent de situația economică a mediului social, au fost violente și nedorite de-a lungul timpului, repercusiunile fiind dure: damnări morale, excomunicare din comunitate, lipsa de ajutor și colaborare la muncă, omisiunea din practicile și ritualurile sociale obișnuite.

„Furat fata“ (furatul fetei). Dacă băiatul și fata se iubesc, dar el nu e pe placul părinților ei, fata se înțelege cu băiatul, și fuge de acasă, folosindu-se expresia „a dat fuga“. Furatul avea loc cel mai adesea la șezători sau petreceri, unde societatea ar putea repede să afle, acest lucru împiedicând fata să se întoarcă la părinți sau pe aceștia încercând s-o forțeze să se întoarcă, având în vedere faptul că deja exista posibilitatea să fi rămas însărcinată.

Cum se proceda: Băiatul venea cu câțiva prieteni care izolau fata în mulțime și se îndreptau cu ea spre marginea petrecerii, iar apoi în întuneric. O prindeau de mâini și de picioare sau „treceau prăjina prin brâul ei”(I.G.), o luau „pe ciobârneacă” și fugeau în întuneric. Până femeia care a însoțit-o observa dispariția ei, prietenii răpitorului se întorceau și răspândeau vestea că fata este răpită sau că a fugit. Fata trebuia să se împace cu situția, știind că nu mai are cale de întoarcere. Părinții celor doi se împăcau foarte greu și după o perioadă lungă de negocieri prin intermediul rudelor.

În multe cazuri, o asemenea căsătorie rămânea fără cadourile obișnuite.

Fata care a avut relații sexuale înainte de căsătorie, se mărita foarte greu de teamă că nu se va știi al cui e copilul. Ea putea să se mărite numai după un văduv, după un sărac sau în alt sat.

La începutul secolului al XX-lea, în timpul războaielor, dar și după, au fost cazuri când fata s-a căsătorit cu soțul surorii ei în cazul decesului surorii, pentru a avea grijă de copiii surorii și a naște copiii săi. S-au întâmplat cazuri și unde bărbatul s-a căsătorit cu văduva fratelui din același motiv. Aceste căsătorii au fost acceptate însă, mai ales după greutățile provocate de război.

„Jińiŕe în casă“, băiatul care s-a mutat în casa soției, este un alt mod de căsătorie. În asemenea căsătorii au intrat bărbații din familiile care au avut doi sau mai mulți băieți, dintre care unul, după legile nescrise ale satului, trebuie să plece din casă. Gineri au primit acele familii care au avut una sau două fiice. În caz contrar gospodăria dispărea.

Grija de căsătoria fetei o preiau părinții pentru a duce în casă un ginere care are calitatea de a menține nivelul sau de a extinde puterea economică a gospodăriei. În astfel de cazuri fata s-a supus deciziilor luate de părinți. Ea a fost îndrumată spre un anumit băiat la petreceri, doar lui i-a permis s-o însoțească, iar părinții prin rude și prieteni au negociat încheierea căsătoriei.

Dacă n-au putut să găsească un ginere într-o familie cu aproximativ aceași stare materială, l-au căutat în familii mai sărace. Familiile sărace au găsit mai greu gineri, astfel de familii de obicei stingându-se prin căsătoria fiicei în afara familiei.

Ordinea obiceiurilor înainte de nuntă a fost ca și la celelalte căsătorii. Cheltuielile pentru nuntă le-a suportat familia miresei cu un mic sprijin de către familia mirelui, mai ales dacă a fost într-o stare financiară mai mică. Din obiceiurile de nuntă a fost omis obiceiul de a merge după mireasă, deoarece mirele a venit în casa miresei în ziua nunții împreună cu nuntașii săi.

Proprietatea pe care ginerele o aduce în noua familie, întotdeauna i-a rămas a lui, ca drept de moștenire din averea părintească. Ginerele a fost tratat ca un membru egal al familiei, a participat la luarea deciziilor și a fost îndrumat în sensul intrării în ritmul de viață și de muncă al gospodăriei noi. Cu totul alt comportament s-a avut față de ginerele care a provenit dintr-o familie săracă, situație sintetizată foarte bine în proverbul:„Jińiŕe în casă, ca mâțu sup masă“(F.P.). („Ginerele în casă, ca pisica sub masă“).

7.1.1.5. GRADELE DE RUDENIE ȘI RELAȚIILE DE FAMILIE

Se păstrează și azi întocmai. Soții se strigă pe nume. Soacrei i se zice „maică“, socrului „taică“, iar ei strigă nora după nume. Față de alții ea le este „nuoră“. Bărbatul e „jińiŕe“ părinților soției. Pe soacră o strigă „suacro“, pe socrul „suocru“, iar ei îl strigă pe ginere după nume. Mireasa i se adresează surorii soțului „sorițo“, iar pe cumnat „fraća“. Celor mai tineri decât ea, li se adresează pe nume, iar ei pe ea „ńivastă“. Soțiilor și bărbaților fraților și surorilor soțului li se adresează pe nume, iar dacă sunt mai în vârstă decât ea „naică“ și „daică“ adăugând și numele. Fratele miresei e soțului ei „cumnat“, iar sora ei „cumnată“, numai că el o numește după nume. Dacă e mai în vârstă decât el, o numește „daică“. Și soția și soțul, numesc soțiile fraților lor mai mari „ńivastă“. Cuscri se adresează unii altora cu termenul de „cuscru“.

Copilului i se zice „fiśuor“, iar fiicei „fată“. Nepoții sunt „ńipuoț đi fiśuor“ și „ńipuoț đi fată“. Pe părinți îi numesc „mumă“ și „tată“, pe bunici “mamă” și „moș”, iar pe străbunici, „ babă“ și „tată-muoș“.

Fratele tatălui și mamei e „uǐcă“, iar soțiile lor „uǐńe“. Surorile tatălui și mamei sunt „ćeǐce“, iar soții lor „matușuoń“. Copiii lor le sunt „vǐeŕ đin fraț“. Se numără până la al șaptelea grad, în ultimul timp până la gradul cinci.

7.1.1.5.1. Interdicții pentru femei și copii în familia tradițională

Femeia n-a avut voie să se pieptene de față cu bărbați mai în vârstă: față de tată, socru sau față de cumnați. Cu ei de față n-a dat jos pistelca sau broboada de pe cap. Din aceste motive ultima a mers la culcare și prima s-a sculat. Dacă au rugat-o, le-a turnat apă în timpul spălării pe față sau pe mâini, iar ei i-a turnat apă soțul sau membrii mai tineri ai familiei. N-a fost decent să toarne apă sau să umple vasele turnând „peste mână“. Femeia n-a îndrăznit să treacă drumul unui bărbat. Dacă observă că-i vine un bărbat din partea laterală, a trebuit să aștepte să treacă el, și apoi să continue. Ca mai tânără, a trebuit să-i salute pe cei mai în vârstă, iar ei au trebuit să-i răspundă la salut.

Femeia a mers, a stat sau s-a așezat întotdeauna pe partea stângă a bărbatului.

Copiii n-au avut voie să intervină în conversațiile persoanelor mai în vârstă, să vorbească în același timp persoanele în vârstă, iar în afara familiei, au fost umiliți și au vorbit doar când trebuia să răspundă la întrebările puse. Odată cu creșterea s-a schimbat și poziția lor.

7.1.1.5.2. Fraće đi kruśe (frate de cruce)

„Fratele de cruce“, era o relație de rudenie artificială, care s-a practicat până în prima jumătate a secolului XX, azi acest obicei fiind dispărut complet. Această rudenie se realiza dacă într-o familie a murit primul sau al doilea nou-născut. Copilului care a supraviețuit, dar a fost slab și bolnăvicios, părinții i-au căutat „fraće đi cruśe, ore suoră đi cruśe“ („frate sau soră de cruce”). Pentru realizarea acestei legături, trebuiau îndeplinite trei condiții: viitorul frate sau soră de cruce să fie din afara neamului, părinții viitorului frate sau soră de cruce să își dea acceptul și viitorul frate să fie născut în aceași lună cu copilul pentru care se caută frate, indiferent de sex, el numindu-se „lunaćic“.

Exista credința, că în acest fel copilul slab și bolnăvicios putea să tragă forță, sănătate și viață de la fratele sau sora de cruce, însă fără ca acestuia să-i dăuneze. De aceea, fratele sau sora din această relație erau apreciați și respectați, de multe ori mai mult decât copiii din aceeași căsătorie. Ei n-aveau voie să se certe niciodată, întotdeaună trebuia să țină legătura și să se viziteze reciproc.

După îndeplinirea celor trei condiții, copiii erau duși la o femeie care cunoaște procedura. Ritualul trebuia efectuat de trei ori, dar să nu treacă săptămâna. Cele mai bune zile pentru desfășurarea ritualului erau marți, joi și sămbătă, dimineața. Părinții copilului pentru care se lua frăție, trebuiau să facă rost de lanțuri pentru cai, sau lanțul de la vatră, câte nouă ramure de cer, gutui, măr și prun, dar și prosoape sau batiste pentru cadouri reciproce la terminarea ritualului.

Ritualul începea lângă vatră, unde se aruncau pe foc câte trei ramuri de copaci din toate speciile indicate. Copiii stăteau față-n față, iar copilul care ia frate ducea în față piciorul drept, copilul care dă frăție pe cel stâng, iarîn timp ce descântătoarea le înfășur picioarele de trei ori cu lanțul, după care ei își îndreaptau privirea spre răsăritul soarelui. Descântătoarea rostea următoarele cuvinte:

„Sî-l ǐaǐ pi Dumńi-Dzîău „Să-l iei pe Dumnezeu

șî pi Sveći-Ĭovan și pe Sfântul Ioan

sî scuaćem ruobu đin gruapă să scoatem robul din groapă

cu caŕe vi fi lunaćic?“ cu care vei fi lunatic?“

Cel care primește răspunde:

„Sî-l ǐau!“, „Să-l iau“

și ea continuă:

„Va fi cu fraće, „Va fi cu frate,

cu suoră, cu soră,

cu mumă, cu mumă,

cu tată, cu tată,

cu ćeǐcă, cu mătușă,

cu matușuoń, cu unchi,

cu uǐcă, cu unchi,

cu đin śeŕ, cu cerul,

cu đin pomînt, cu pământul,

cu đin Lună, cu Luna,

cu đin Suaŕe, cu Soarele,

cu caŕe vi fi lunaćic, cu care vei fi lunatic,

cu fameĺiǐe, cu rude,

cu ńifameĺiǐe, fără rude,

sî ǐaǐ pi Dumnji-Dzîău s-l iei pe Dumnezeu,

șî pi Sveći-Jovan și pe Sfântul Ioan

sî scuaćem ruobu đin gruapă să scoatem robul din groapă,

cu caŕe vi fi lunaćic“.(D.L.L.) cu care vei fi lunatic“.

În prima zi, ritualul de la vatră se mai repeta pe pragul casei și pe grămada cu lemne. În a doua zi se făcea la groapa cu gunoi, la o apă, de obicei la un izvor și sub un măr. În a treia zi ritualul se făcea în locurile din prima zi: la vatră, pe prag și pe grămada cu lemne.

La final, copiii își făceau cadouri unul la altul, iar descântătoarea îi sfătuia să nu se certe niciodată pentru că ei sunt frați, sau frate și soră pentru totdeauna. Ei sunt și mai mult decât atât, mai mult decât născuți: „Vuoi sînćeț fraț đi cruśe!“.

7.1.1.6. OBICEIURI LEGATE DE ÎNMORMÂNTARE

Viața omului se scurge fără întrerupere, în societățile tradiționale crezându-se că ceea ce au ursit la naștere ursitoarele, așa se va întâmpla și nu altfel. Ritul funerar și cultul morților constituie poate partea cea mai importantă din viața spirituală a oamenilor din această regiune. El este foarte dezvoltat, “fiind unul din atributele spirituale caracteristice al populației vlahe, în timp ce pentru celelalte grupuri de populație, obiceiul de a celebra sărbătoarea satului Slava, este momentul cheie în cursul anului”.

Credința profundă în viața de după moarte, a dezvoltat o serie de obiceiuri de înmormântare la românii din estul Serbiei, conform cărora sufletul mortului nu-și va găsi odihna pe lumea cealaltă dacă nu sunt îndeplinite toate ritualurile. Acestea încep din momentul morții și durează până după înmormântare.

Omul satului se pregătea treptat, material și sufletește, pentru moarte, cu mult timp înaintea anilor de bătrânețe, de unde și grija lui pentru desfășurarea întocmai a obiceiurilor la înmormântare. Uneori pregătirea și cheltuielile erau făcute înainte, în timpul și după înmormântare. Pentru a trece dincolo împăcat, erau necesare două condiții – să fie pregătit pentru marea trecere și să i se facă rânduielile.

În plus, românii din dreapta Dunării au o Carte a Morților – nescrisă, cuprinzând texte de inițiere a sufletului pentru lumea de dincolo. Mesajele ei sunt adresate mortului strigat pe nume.

Dacă unele obiceiuri legate de nașterea copilului și cele de căsătorie, s-au mai pierdut, ori au fost adaptate în funcție de modernizarea societății, nu același lucru s-a întâmplat cu credințele și obiceiurile legate de moarte, acestea fiind păstrate încă cu sfințenie, cel puțin în sate. Majoritatea ritualurilor practicate, pe care le-am consemnat, sunt credințe și straturi culturale anterioare creștinismului.

Întrucât moartea este recepționată ca o disociere a sufletului de trup, românii din Timoc practică un biritual funerar: plecarea trupului la 3-4 zile (înhumarea) și plecarea sufletului la 40 de zile (slobozirea apei sau izvorului).

7.1.1.6.1. Semne prevestitoare de moarte

În estul Serbiei, se crede și azi că moartea este anunțată prin semne. Cele mai puternice semne prevestitore de moarte, sunt cântatul cucului și al cucuvelei. Sigur vor muri acei oameni cărora le cântă cucul și cucuveaua în curte sau aproape de casă. Același lucru se va întâmpla și în cazul apariției pe moșie a alunecărilor de teren. Alte semne pot fi: apariția ursului în vis, visarea unor fenomene diforme și dacă în vis ești chemat de cineva decedat, la el.

„Muarća“ (moartea) La românii din Craina Serbiei este prezentată ca un demon, fără chip, urât, cu dinți mari, îmbrăcat în negru. Se numește „somođiva“ și este de sex feminin. Ea împlinește voia lui Dumnezeu, acesta trimițând moartea să-i aducă omul de pe pământ, după nume și chip. Dacă se întâmplă să existe doi oameni cu același nume în două sate diferite, se pot crea erori. În asemenea cazuri, eroarea se corecteză înaintea tronului lui Dumnezeu, acel om se întoarce la viață, iar moartea e trimisă să-l aducă pe celălalt.

Moartea se mai arată omului și în formă de fluture sau pasăre care zboară în jurul lui. Celui care i se arată în vis sau în realitate, devine conștient de faptul că va muri și anunță membrii familiei despre asta. Din acel moment cineva trebuie tot timpul să fie pe lângă el.

Se crede de asemenea, că oamenii drepți, cei care toată viața au făcut lucruri bune, mor ușor, iar cei care au făcut fapte rele, mor greu. Pentru astfel de oameni se sfințește apa în biserică și cu ea se stropește mortul. În Mali Izvor se dă „apă mută” celor care se chinuie să moară. Această apă este adusă de o femeie de la trei izvoare într-un pai de cicoare.

7.1.1.6.2. Lumânarea de moarte

Muribundul are nevoie de lumină. Moartea fără lumânare eludează normalul. Moartea “fără lumină, nu este lucru curat”(I.P).

Același lucru îl constata și T. Georgevici: “Românii au grijă ca nimeni să nu moară fără lumânare, căci cine moare fără lumânare, pe lumea cealaltă este despărțit de ceilalți oameni”. De asemenea se crede că cel care moare fără lumânare, pe lumea cealaltă va fi veșnic în întuneric.

Lumânarea de moarte se aprinde atunci când se observă că muribundului îi iese sufletul. Lumânarea aprinsă se pune în mâna dreaptă a muribundului, și se ia la câteva ore după moarte. Ea nu trebuie să ardă până la capăt în mâna răposatului. Acestuia îi se aprind cel puțin trei lumănări. Cu ele se merge cimitir, numit “la morminți”, în majoritatea satelor. Se folosește în urnele sate ocazional și termenul de „grobiște”.

după înmormântare cele trei lumânări se iau acasă și se aprind la fiecare pomană, iar la pomana de un an se lasă să ardă până la capăt.

Înainte de a i se lua lumănarea din mână, cu o bucată de pânză se măsoară mortul începând de la picioare, după care pânza se rupe deasupra capului. Ea se va folosi ca acoperământ.

Cruśa-Crucea e o lumânare care se face în casă, în formă de svastică având o prelungire în formă de mâner, la mijloc punându-se un bănuț. Ea se pune pe pieptul decedatului și rămâne acolo. Ea nu se aprinde.

7.1.1.6.3. Lumânarea Raiului sau Lumânarea Mare

Pentru cei care mor fără lumănare (în război, accidente, singuri sau uciși), se face o lumănare specială, care se numește în unele sate „lomanaŕa raǐuluǐ“, și în alte sate „lomanaŕa maŕe“ (lumânarea mare). Această lumânare o fac femeile care se pricep, sau mai nou se pot cumpăra de la magazinele de pompe funebre. Timp de patruzeci de zile de la moarte se duce lumânarea raiului în biserică, la slujbă și se aprinde la fiecare pomană până la șapte ani. În satele dinspre Valea Moravei, această lumânare nu se face.

Foto 71 Lumânarea Raiului, în diferite variante: model vechi, sat Serbanovac (st. sus), lucrată în casă, sat Criveli (drp. sus), model nou din comerț, sat Bacevița (jos)

7.1.1.6.5. Scăldatul muribundului

Scăldatul se face înainte ca muribundul să își dea sufletul: “Când s-a văzut că bolnavul e gata să moară, cineva din ai săi, după voința lui, îl scaldă cu apă călduță sau rece. Scăldatul nu se face nici în casă si nici în albie, ci la câmp. Bolnavul este așezat pe fân sau pe iarbă, dezbrăcat în pielea goală și apoi scăldat. După aceea este din nou îmbrăcat, cu haine noi sau cu cele vechi, ca moartea să-l găsească curat. Iar după ce a murit, a doua oară nu-l mai scaldă. Se ține seama însă ca bolnavul să nu moară gol; căci așa va fi și în lumea cealaltă. Muribundului i se pune în sân și un bănuț, ca să moară cu dânsul”.

De regulă, hainele și le pregătește singur din timpul vieții. Dacă muribundul este mai mult timp în comă, când nu se știe sigur dacă va supraviețui, se încearcă să se afle stadiul în care este. Într-o strachină se toarnă apă, iar de o parte se pune o pâine și de partea cealaltă un tăciune stins. Din fus se face un fir cu plumb care se ține deasupra capului. Dacă fusul se leagănă spre pâine, va supraviețui. În caz contrar, va muri. Atunci se scaldă, se îmbracă în haine noi, “îl raz’, îi tai unghiile. Tu stai, taci, dacă te plângi, nu te-ntorci cătră el, că poate să măi trăiască, să să-ntoarcă, că-i pare rău și să măi chinuie. Și nu zâci nimic cătră el, să nu vorbești, că dacă vorbești tu, el să-ntoarce, îl întorci”(N.S.) și se pregătește sau se aprinde lumânarea.

7.1.1.6.6. Sufletul mortului

Dacă a murit de moarte naturală, pentru momentul morții, se spune „ia ieșât suflitu“, dar dacă moartea e provocată: „i-a luvat suflitu“.

Se crede că sufletul, după moarte zboară spre cer, pe lumea cealaltă, în formă de corp uman, el menținându-și „chipul“, având puterea să apară și să dispară.

Pentru ca sufletul să ajungă pe lumea cealaltă, trebuie să treacă peste „punća raiului“(B.L.) („puntea raiului“) care e îngustă ca o frânghie, doar sufletele curate putând să ajungă la celălalt capăt al podului.

Raiul este văzut ca o poiană mare, verde, plină de flori și fructe. În toate părțile sunt și mese pline cu mâncare și băuturi. Peste tot există oameni veseli, iar separat femeile cu copiii, care se joacă. Iarba nu se îndoiește de la mersul lor.

Imaginea despre lumea cealaltă este descrisă de femeile clarvăzătoare și cei care cad în transă. După trezirea din transă, ele descriu pe cine au văzut, unde se află morții respectivi, transmit mesaje de la morți celor vii. Se crede că doar cei drepți merg în rai.

Sufletul răposatului se întoarce acasă până la patruzeci de zile în formă de pasăre, pisică, câine sau de alte animale. Întoarcerea o anunță prin lovirea în tavan, prin răsturnarea vaselor, prin lovirea sau ciocănirea în ușă sau geam. Dacă nu reușește să intre în casă, se ascunde prin scorburile copacilor, coșere și case părăsite. Se poate vedea la intersecții în formă de animal sau om. Se identifică după faptul că nu vorbește și dispare repede în apropierea unui om. Pentru a se proteja, dar și pentru protecția animalelor, ai casei au desenat o cruce cu catran la ușa casei, la ușa oborului, la ușa grajdului, la ușa strungii și la ușa cotețelor. Acum obiceiul nu se mai practică.

Dacă decedatul nu se plictisește încercând să se întoarcă, unul dintre membrii familiei, cu capul gol și pe jumătate dezbrăcat, înconjoară casa trăgând cu o mână o opincă aprinsă și un topor, iar cu cealaltă varsă mei. Se credea că aceste obiecte au puterea să îl întârzie pe mort, mortul putând să se taie în topor, opinca arsă să-i miroase urât și să piardă timpul adunând meiul, până cântă cocoșii.

Oglinzile și tablourile se întorc cu fața spre perete ca semn de doliu. Sub patul pe care se află mortul până la înmormântare, se pune un vas cu apă. Femeile își pun basmele negre, iar bărbații își dau căciulile jos. În trecut nu s-a purtat doliu, femeile exprimându-și starea de doliu prin faptul că n-au purtat ornamente pe cap, iar fetele au îmbrobodit basmaua peste părul despletit. Familia este în doliu patruzeci de zile după membrii mai în vârstă, iar femeile și până la jumătate de an. Soții sunt în doliu până la jumătate de an, iar copiii un an, chiar și șapte ani. În perioada de doliu bărbații nu se tund și nu se rad, nu joacă, nu plătesc muzica, dacă sunt prezenți la petreceri. Când e foarte frig, capul se învelește cu un fular.

Măsura mortului se ia cu un fir de bumbac sau cu o sfoară și se folosește la confecționarea statului.

7.1.1.6.7. Statu

Este o lumânare care se face din ceară de albine, “lumânarea o faci lungă, de ceară și iai și o măsori cât e el, de la frunce până la vârvu lu degete. Și numai o iei și o faci ca crucea, și i-o puni aicea în piept, lipești un ban și să-groapă cu ea”(P.S.).

Ea se face în formă de spirală și când moare omu’, femeile îl spală și pe pept(piept) să pune statu’ până la înmormântare. Apoi statu este adus acasă și “Arde până la 6 săptămâni, până să dușe (duce) la tămâiat. Când dușe (duce) fata, apa. Atuncea îl aprinde și el să aibă până la 6 săptămâni (N.S.), alături de o turtă și un pahar de apă. Pe turtă se pune: brânză, carne sau fructe, un cub de zahăr, iar în zilele de post trebuie să fie de post.

Pentru plata vămilor pe care mortul trebuie să le treacă, se pun bani pe mort, dar și în buzunar.

Când bolnavul moare, toată apa din casă trebuie să fie vărsată, căci nu mai este bună, fiind apă de mort. De aceea se aduce altă apă proaspătă.

Imediat ce a murit, familia are grijă ca cel mort să nu plece cu norocul din casă, în acest sens: “la noi, demult a fost, să dă cu un cucuruz și cu tăbăchera de bani, pră sub mâna lui, de 3 ori, și numai iai din cucuruzu ăla și sameni. Poace fi că lui i-a fi mers, în cucuruz, în sămânțâi, în bani, să nu să ducă norocu după el”(N.S.).

Iar dacă familia vrea să zugrăvească mai apoi camera în care a murit, trebuie să aibă grijă „dacă vrei să vărui soba, pănă la an, bagi cât e el mort, câta var și câta pământ în sobă să fie. La noi dacă nu i-ai băgat pomânt și var, 1 an de zâle nu poțî să vărui”(P.I.).

Sicriul se numește “tron”, “leagăn” sau “sănduc” și este lucrat din lemn. Alături de mort în leagăn, într-un săculeț, sunt așezate alimente și băuturi (mere, dulcețuri, sticlă de vin, friptură); precum și toate accesorile de buzunar ale răposatului, bățul și instrumentul la care a cântat, dacă a fost lăutar, și o monedă ca să aibă de drum sau în rai.

Dacă se întâmplă ca să moară doi oameni din casă, “pră un an, mora să tai un cocoș să-l îngropi cu ăla al doilea, ca să nu moară din casă și al treilea”(D.A.).

T. Georgevici, amintește și un obicei de la începutul secolului, când românii din satul Brestovți-Bor și din satele învecinate, la înmormântarea cuiva, “obișnuiesc să pună în sicriu, alături de cadavru, între altele și un ciomag. Așa e rânduiala. Dar sârbii pretind că după explicațiile date chiar de români, acest lucru se face pentru ca mortul – în lumea cealaltă – să se poată apăra de sârbi”, cercetătorul venind cu explicația că românii ar avea “– nu știu de unde – dacă nu chiar înnăscută în ei și un fel de ură de rasă sau națională împotriva altor națiuni, deci și împotriva sârbilor”.

„Cruśa“ (crucea funerară), se făcea din crengi din sălcâm sau stejar pentru că aceste specii rezistă la mormânt și până la o sută de ani. Sculptura crucilor funerare se face după norme bine stabilite, dar depinde și de meșter, astfel încât se pot identifica după individ. Forma diferă de la sat la sat. Crucile funerare se vopsesc cel mai des în culoarea roșie, dar în unele sate, se dau cu vopsea de protecție albastră sau verde.

Unde are loc decesul “îi pui (mortului) tri(trei) oale (de apă), o bucată de pâine și o bomboană”. (B.N.)

Asemenea practici sunt motivate de credința că sufletul mortului colindă 40 de zile prin locurile cunoscute. În această cumpănă pentru suflet, este bine să-i asiguri acestuia cele necesare și grijă permanentă, altminteri poate deveni malefic.

Dacă un copil moare nebotezat, el nu este îngropat în cimitir, ci în altă parte. Tot așa nu se înmormântează la cimitir nici sinucigașii.

7.1.1.6.8. ÎNMORMÂNTAREA

Înmormântarea are loc a doua zi după deces „24 de ceasuri la noi, să treacă până îl îngropi, nu cutez măi năinte”(M.S.).

Sunt anunțate rudele și se cheamă oameni care vor ajuta la înmormântare: cinci oameni vor săpa mormântul, trei – cinci femei vor pregăti mâncarea, doi – trei meșteri vor construi sicriul, un meșter pentru crucea funerară și o fetiță care va duce apă. Ea trebuie să aibă în jur de zece ani, să fie „curată“. Am constatat că, din ce în ce mai mult se renunță la construirea leagănului și a crucii de către meșterii din sat, familia preferând să le cumpere din comerț.

La înmormântare, vin obligatoriu cei care au avut un deces în propria familie la scurt timp înainte de acesta. Aceste familii vin cu „pomńată“. Aceasta este o bucată de pânză pe care se pune un („colac maŕe cu gaură“) cu lumânare, o strachină cu mai multe feluri de alimente, apă, țuică și vin în sticle mai mici și un buchet de flori. Toate aceastea se pregătesc în două pachete: unul se dă de pomană decedatului ca dar de mulțumire că va înlocui mortul lor de la strajă în fața porții raiului, și al doilea decedatului său. Cu această ocazie, actualul răposat, cedează răposatului lor locul. Ambele pachete le primește bărbatul din casa decedatului dacă și decedatul este bărbat. Azi obiceiul s-a modernizat, alimentele se pun pe o tavă. În Șarbanovac (Šarbanovac) acest ritual s-a repetat la următorii șapte decedați, iar azi se merge doar la trei. În Bacevița (Bačevica) se merge la trei decedați, dar acest ritual se face în așa fel încât se toarnă apă peste cel mort, după ce se lasă în mormânt.

Petrecătura are un conținut invariabil și înlocuia altădată preotul, fiind mai veche decât ceremonia bisericească ce se desfășoară în prezent.. Până nu se scotea răposatul afară, un grup de două – trei femei cântau „petrecătura“ șezând de partea dreaptă a mortului și ținând câte o lumânare. Atunci când menționează în text izvorul, cineva din casă menește mortului un pahar cu apă.

Femeilor care cântau li se plătea o sumă mică de bani: “a fost câte 3 petrecături, în zâua aia ele vin, le cheamă, și isto să sprimește cîrpă și le plătește. Ili cirepi, și câte o lumânare, și ele șed, afară, toate trei, și ele petrec cu lumânările ălea aprinsă-n măini. Și pe urmă lor li să plăteaște, și li să dă în urmă după aia de mâncare”(P.S.). În „petrecătură“ se dau mortului îndrumări despre drumul spre lumea cealaltă, despre pericolele care îl așteaptă pe acest drum, așă că din ea se poate afla totul despre înțelegerea lumii cerești.

Acest obicei s-a pierdut în primul rând datorită faptului că petrecătoarele ori au murit, ori mai sunt foarte puține și în vârstă, iar dintre fete nu mai vrea nimeni să învețe: “petrecătoarele, alea la noi a murit, nu măi este. Baba tot a sprimit de-ale trei petrecătoare, noi nici n-am știut c-a murit una. Aia ce am avut aici, în Dubocica, n-am avut, c-a murit babele ce-a știut să petreacă. A fost mulće ’năinte, ama nu vrea nima să-nveță”(D.A.). Un alt motiv este faptul că în prezent, înmormântarea se face cu preot, aceste practici nefiind aprobate de biserică.

Mortul este scos din casă cu picioarele înainte. În timp ce leagănul este scos din casă, cei din casă se prind de el, “câta tragi de leagăn, și zâci: eu te trag pră tine, să nu mă tragi tu pră mine”(C.Z.).

În Lubnița, în locul unde a stat mortul, imediat după ce l-au scos afară, în podea se fixează oul cu un cui și așa stă peste noapte. A două zi fata care cară apa mătură oul.

În alte sate, imediat după scoaterea mortului din casă se mătură de către o femeie, stabilită dinainte, aceeași care a primit și lumânările. Ea mătură, are o “țoală a lu mortu ăla și nu vorbeaște. Pănă mătură nu vorbește cu nima. Și pune gunoiu ăla în țoala aia, și ia oala aia cu câte lumânări s-a ugit, ali vreodată s-a pus scândură sub mort, cao punce de trecut, și astrânge gunoiu ăla, și-l pune colo în țoala aia și ia mătura și ia oala, și să duce și-ntr-un cot, în grăđină, lapădă oala și gunoiu și mătura, și să-toarce înapoi, te speli pe mâini și să bagă-n sobă. Prăstă prag, acia unde a fost mortu, să bate în sobă, un pironi, și să sparge un ou aci, ca acia să să bage boalili, moartea, știi, să nu să ducă-n fămilie, ma în pământ. Și-n urmă vine altă muiere, prăstă prag, îți dă o lumânare, și îți plătește câța bani, și o cârpă, un peșchir, un cirepi, un săpun, și dă de pomană și zâce: bogdaprost, și pe urmă te apuci și vorbești”(C.Z.).

Oul este spart și ca să nu se transforme mortul în “moroni”, în strigoi.

Gunoiul este dus în grădină și îngropat, sau în alte sate “să lapădă pe apă” deoarece se crede că “la noi iastă muieri care măi fac vrăjuri, nu-s multe în Reșan, a fost 3 ali măi iaste”. „Și din banii care îi iau de pră pipt, și maramița care o ia de la gură”. „Și inelu de pe mână. Știi cum fac. Am avut noi aicea niște vecini, care a a vut. Iau curaua și cu aia fac, leagă. Și cu lumânarea de suflet, cu care moare, și cu aia fac”(D.A.).

După ce moare omu’, ei scot țoalele (hainele), patu’ lui și le lapădă (aruncă). Unii, bine, naravno (desigur), le spală și le bagă-năuntru (P.I.).

În camera un de a murit, la geam să pune un pahar cu apă, unul cu vin și unul cu rachiu, “să stea cică bea”. S-au lăsat fie o noapte, fie “mare aia pănă la 40 și să lasă și lumina aprinsă” (N.B.).

Mortul era dus odată cu carul, iar acum cu tractorul. Se pune cu picioarele înainte, lângă sicriu se pune crucea funerară și florile care au fost date de pomană și lăsate. Se pregătește o găleată sau o căldare cu apă și busuioc. Până e încă în casă se stropește și mortul și sicriul, iar afară tot cortegiul funebru.

Cortegiul funerar se oprește la fiecare trecere peste apă curgătoare. Atunci se stropește din nou decedatul, carul și cortegiul funerar, deoarece se crede că în apă va cădea tot răul.

În procesiunea funerară în spatele decedatului, merg membrii familiei și rudele cele mai apropiate. Înainte puteau să meargă doar cel care conducea carul sau tractorul, cei trei care duc steagurile, doi care duc tăvile cu pomana, fata „cu două vedre cu apă, chitite cu flori, în mână, ar în șele îi pune ili cârpă, ili peșchir. Amă înăintea lu fata ce duce apa, mearge crucea”(Z.C.) și preotul dacă familia apela la acesta și cel care duce prunul, după caz. Procesiunea trebuie să treacă cel puțin pe la trei răscruci.

Nunta neagră se face tinerilor care mor necăsătoriți, înmormântarea fiind cu muzică. În fața cortegiului merg stegari, pentru că n-au avut nuntă, “vin copii, fete, pretini, drugari care a fost, umblă pe câmp pe unde a trecut”(M.I.).

Prunul este un element important în ceremonialul funerar, întâlnit în toată regiunea. În unele sate, s-a renunțat însă la prun: “bine, s-a pus, ama prunu s-a lăsat acuma”(S.N.). În cazul înmormântării cu prun, s-a ales cel care a răsărit de la sine. Prunul se scoate cu rădăcină și i se pun pe crengi, înainte de plecare, fire colorate de lână, prosoape, batiste, oglindă și prăjituri din turtă dulce, “s-anină și cirepi, și peșchire și cârpe, și chițuri, și lu ăla ce-l duce, dăcă e om, să dă chimeșă, și peșchir și cirepi. A, dacă e muiere atucea să dea cârpă, cirepi, chiț, ili combilizon, ili maiță” (C.Z.). Prunul se plantează la mormânt după cruce, dar nu e bine să se prindă. De aceea se clatină mereu, în timpul următoarelor vizite la cimitir.

În satul Valea cu Anini (Valeacoanje), încă din 1905, Tihomir Georgevici consemnează obiceiul, dar numai în cazul tinerilor.

Groapa. Săpatul gropii este descris în felul următor: unul dintre săpători înfinge târnăcopul în mijlocul terenului stabilit pentru groapă. O femeie din casă sau din neamul decedatului, stropește cu vin negru târnăcopul și locul însemnat în pământ, apoi varsă vin în cruce și stabilește unghiurile gropii. Restul de vin se dă preotului pentru slujba de înmormântare în cazul în care acesta se va desfășura.

Înainte de a lăsa decedatul în groapă, în ea coboatră o femeie care n-are soț, în unle sate o femeie care este curată, „mătură” groapa cu un colț de fustă de la dreapta spre stânga și o tămâie de trei ori tot de la dreapta la stânga. În Podgorț (Podgorac), intră o femeie căruia i-a încetat ciclul menstrual, fiind socotită curată. Mortului nu i se acoperă picioarele, ca să nu se împiedice pe lumea cealală.

După ce lasă decedatul în groapă, omul care a început să sape groapa, trage pământul în cruce peste sicriu luând cu sapa câte o dată din fiecare parte a gropii, iar de la dreapta la stînga începând de la cap. Apoi toată lumea aruncă o mână de pământ rostind: „Sî-i fie țărâna ușuară!“ Pe partea principală, întoarsă spre răsărit se pune crucea e lemn. Toți din cortegiu se apropie de mormânt și sunt stropiți cu restul de apă, primul care se apropie fiind cel care a început groapa. O femeie din casa mortului, stând de partea dreaptă a decedatului, dă de pomană peste groapă fiecărui săpător câte un colac cu gaură, o lumănare și un prosop.

În Lubnița (Lubnica), după lăsarea decedatului în mormânt, cineva din cortegiu fluieră anunțând cele trei familii sau șapte, după caz, care anterior au avut morti in familie că înmormântarea e în curs de desfășurare, acestea turnând apa dintr-un vas peste morminte.

Atunci când se întorc de la cimitir, toți se spală pe mâini în prima apă curgătoare pe care o găsesc. O femeie din familie pleacă întotdeauna ultima de la cimitir. Ea ia o glie de pământ de pe mormânt și o sfărâmă pe drum până la prima apă curgătoare, în așa fel încât dacă decedatul devine strigoi, să piardă timpul adunând pământul sfărâmat.

Până la patruzeci de zile se merge în fiecare zi la cimitir. Mai întâi se împodobește mormântul și crucea funerară, apoi se tămâie, se dau de pomană flori și o lumânare, câte unul sau mai mulți colaci, fructe, cuburi de zahăr și dulciuri, apă și cel puțin o băutură alcolică și se bocește și se dă de pomană mâncarea adusă. E bine să se ia câte o gustare acolo de către cei vii, ca mortul să nu mănânce în singurătate. Acesta este și motivul pentru care, la fiecare mormânt din satele românești se află puse la picioarele mortului câte o măsuță și cu două bănci. În ultima zi de vizită la cimitir, în ziua pomenii, se sparge cădelnița cu o lovitură în cruce.

Dacă rudele greșesc cu ceva în tot ceremonialul funerar și dacă el însuși nu se pregătește cum se cuvine de plecare, există riscul rătăcirii: va fi plecat de aici și nu va ajunge dincolo. Pericolul întoarcerii vizează mai ales rudele și pe cei apropiați. De aceea, un sistem coerent de rituri funerare efectuate după tipare străvechi se desfășoară în zilele care preced înhumarea trupului, în timpul înmormântării, la 40 de zile, și apoi la diferite date până la 7 ani, când mortul se integrează în rândul moșilor și strămoșilor și ca urmare, va fi pomenit împreună cu ei.

7.1.2.6.9. Pomana

Este un ciclu de festin ritual, care se repetă la intervale bine determinate. Scopul acestor festine este de a trimite mortului mâncare, haine și alte obiecte necesare și pe lumea cealaltă. Căratul apei, aprinderea focurilor rituale, muzica și dansul pentru sufletul celui mort, au aceeași destinație. Prin aceste ritualuri, se presupune că i se asigură mortului, apă rece, foc și distracție pe lumea cealaltă.

Pentru românii de aici, a fost mai important cum se moare decât cum se trăiește. De aceea cultul morților e mai puternic decât toate celelalte. Există ritualuri care nu s-au schimbat de multe secole. Sistemul de pomeni are cele mai precise și stricte reguli. Pomenile au început să se modernizeze, unele detalii sunt omise, conținutul lor depinde de situația economică a familiei, însă ritualul și esența nu se schimbă.

Termenul arhaic pentru pomană, care în prezent nu se mai folosește a fost acela de „cumând“, acesta fiind înlocuit cu cuvântul “pomană”.

Pomenile se dau de cei vii, morților ca aceștia să aibă pe lumea cealaltă tot ce le trebuie. Pomenile sunt „mese“ cu pâini rituale, diferite feluri de alimente și băuturi, lumânări, flori și foc. Ele prezintă un act de mulțumire oamenilor care au ajutat la înmormântare, dar și ca este ca vecini și rudele să fie martori că gospodăria și urmașii celui mort au o relație cu el în conformitate cu normele obișnuite. Grija celor vii pentru cei morți nu se oprește nici după șapte ani, existând numeroase sărbători peste an când li se dă de pomană foc, apă, lumină, hrană, fructe, flori.

Pomenile moderne diferă de cele din trecut pentru că pâinile se pregătesc în brutării dar și datorită bogăției și conținutul meselor în hrană și băuturi. Anterior, pâinea a fost preparată din făină de mălai amestecată cu făină de secară sau de grâu, iar din mâncăruri s-a gătit varză cu carne de oaie și ciorbă grasă.

Anterior masa s-a pus pe canate și pe scânduri, peste care s-a așternut pânză de cânepă țesută pentru asemenea trebuințe. Azi pomenile se pun pe mese. Întotdeauna se tinde ca pomana să se pună în direcția vest – est, numai că începutul pomenii este în partea de vest, așa cum și mortul e situat în mormânt, respectând principiul solar după care estul simbolizează naștere și viață, iar apusul soarelui și vestul simbolizează sfârșitul și moartea.

Pomenile pentru sufletul mortului au loc imediat după înmormântare, la 1 săptămână, la 6 săptămâni, la un an, și în fiecare an, până la 7 ani: “Mort-tot anu’ până la 7 ani”. (N.B.)

Aceste ritualuri suferă mici modificări de la un sat la altul, în special în privința numărului de colaci și capete (căpețele): “Cinci la sâmbăta, da’ noauă(nouă) la jumătacea (jumătatea) de an, da unșpreașe(11) la anu’. Ete așa… Ama(dar) care poace(poate), câte unu. Da’ care poace (poate) 2,3,7, și atunci pun 7 și to e kraj (asta este)”(P.I.).

“Ii pui pomană sara(seara), când îl îngroapă. Ii pui trii(trei) pâini și legume, băutură și dai ăluia de pomană, la ăla ce-a murit și mănâncă oamenii ce-or lucrat. Și iară, pe urmă la săptămână, îi pui. Pune: cinci pâini și cinzeci de colaci și…iar așa băutură, mâncare, lăturghie(liturghie) pe pâine, colac de băț de pomană. Și iar-așa, îi pentru ăia ce-or fost la lucru și mănâncă, cină. Și colacii ăia ce rămân, la noi, așa îi adună și-i dau…(S.M.).

„Țara“. Această pomană se pune imediat după înmormântare. Pomana va fi de post dacă înmormântarea a fost în zi de post. “Pomana mortului să fașe (face) mai întâi atunci când el a murit, pă’ ”țară”, aia i să zâce(zice) “țară”. Aia care tot God (Dumnezeu) a lucrat, știi am cistuit(lucrat) pi(pe) la leagăn (tron), pi(pe) la groapă, ăia vin și acolo fac niște colaci, și pun și câte-o cârpuță(batistă, basma) la tot colacu’ și le dă la toț’, na primer (mai întâi) la ăia care-a venit așia (aici), măi întâi la cei ce-au lucrat. Să dă, da bone, de bodaproste…E, și aia, i să zîce “țară”. Da’ pe ormă sâmbătă, la săptămâna – asta ce vine, îi pun pomană sâmbătă, sâmbăta aia. Da’ pun aia cao(cum) să zîce capeț’(căpețel), la noi, știi un colac, doi, trei, patru măi mari și na primer (mai întâi) câce(câte) capece(capete) să pune cao măi mulț”(N.S.).

Pentru această pomană se pregătesc trei sau cinci colaci, așa se continuă până la al șaptelea an, pentru care se pregătesc șapte pâini principale. Pentru fiecare pomană următoare se mărește de câte două unități de pâini până la un an. Numărul celorlalte pâini, „colacul lung“, depinde de numărul oamenilor care sunt chemați la pomană. Lumânările se aprind atunci când oamenii se așează la masă și după aceea se tămâie. Lumănările se pun doar în pâinile principale. Se dă de pomană doar celui mort. De la această pomană nu se ia nimic. În cazul în care înmormântarea a fost sâmbătă, regulile permit să se pună imediat și „săptămâna“, adică pomana de o sâptămână.

Dacă cineva a murit fără lumânare, pentru pomana care se dă în ziua de înmormântare, se coace un colac special pe care se pun 44 de biluțe din aluat, în ele se pun 44 de lumănări mici, 44 de bănuți, 44 de bucăți de zahăr și se dă de pomană separat. El nu face parte din întregul de pâini.

În Șarbanovaț (Šarbanovac), Metovnița (Metovnica) și Podgoraț (Podgorac) se pregătesc pâinile și mâncărurile în funcție de numărul de persoane care vor veni la masă. Nu există o regulă cu privire la cantitatea și tipurile de pâini, dar toate trebuie să fie pregătie într-un număr impar. În Șarbanovaț (Šarbanovac) se pune la începutul mesei „prescura cu șapte biluțe“ (o turtă cu șapte biluțe care înlocuiește „liturghia“ în varianta din Osnici (Osnić), iar la capătul celălalt al mesei o turtă cu cinci biluțe.

„Stămâna“ (săptămâna), este denumirea pentru pomana de șapte zile. Dacă înmormântarea e sâmbăta, și aceasta se pune în ziua înmormântării, iar în alte cazuri și în zilele de marți sau joi. Este important să nu treacă mai mult de șapte zile de la ziua înmormântării.

Pentru această pomană se pregătesc „5 capete“, iar cel principal se numără de 22 de ori. Parastasul se dă de pomană doar celui mort.

Dimineața, se dau de pomană hainele pe care mortul le-a purtat în fiecare zi – „țuaĺe purtăriață“ (haine purtate). Hainele se pun jos pe o pătură, în curte sau în casă, de la încălâăminte la căciulă, curea, băț dacă l-a purtat și alte amănunte. Pe lângă haine, pe partea dreaptă, pe un așternut sau pe o măsuță, se pune un vas cu apă și șapte colaci mici „colac cu gaură”: pentru cel mort, pentru lună, pentru soare, pentru Dumnezeu, pentru Maica Domnului, pentru Sfântul Ioan și pentru Sfântul Arhanghel. Lumănările se pun și se aprind pe colaci, cu excepția celor care marchează soarele și luna, deoarece acestea au lumina lor proprie. Urmează cântecul de jale prin care se cheamă mortul în casă și în familie, să se alăture celor vii, să vadă cum îi se dau hainele de pomană și să le îmbrace. O femeie care dă de pomană, tămâie hainele și colaci și cheamă pe cineva care să fie „marturie“ – martor, că hainele vor fi dedicate mortului. Ținând în mână colacul și lumănarea care sunt menite pentru cel mort, rostește, repetând de trei ori, dup cum urmează:

Suaŕe frațîǐuaŕe, Soare frățioare,

Lună, suoră bună, Lună, soră bună,

patrudzîăś șĕ patru prazńiśe, patruzeci și patru de sărbători,

Sveći Ĭovańe, Sfântul Ioan,

Sînta majkă Marije, Sfânta Maică Marie,

șî tu Iancuĺe, și tu Iancule,

sî fiț marturiǐe să fiți martori

cî să dîăm lu Pîătru ca să-i dăm lui Petru

țuaĺiĺi đi pomană?(F.P.) Hainele de pomană?

Martorul răspunde: „Sî fiu!“ (să fiu). Aceeași femeie menționează hainele care se dau de pomană și părțile din care sunt compuse. Cei prezenți confirmă cu: „bogdaproste“. Tot ea, ținând în mână același colac îl întinde spre martor, rostește același text de trei ori, dar în formă de confirmare, iar martorul răspunde: „bogdaproste“ și primește pâinea cu lumănarea.

Pentru pomana de șapte zile se pregătește „masaǐel“. Aceasta este o pânză cu dimensiunea aproximativ 50 cu 50 de centimetri ale căror unghiuri se leagă în cruce cu o sfoară ca să se pună pe ea un castron cu mâncare, patru colaci și un pahar cu apă. Toate acestea se dau de pomană mortului și se dau unei fetițe – celei care a dat apa de pomană, ea răspunzând „bogdaproste”.

Pomana de șapte zile în Șarbanoț (Šarbanovac) și Metonița (Metovnica) se pregătește ca cea precedentă, iar în Podgorț (Podgorac) cu trei pâini principale, cu fiecare câte 22 de turtițe). Pâinea principală se decorează cu simbolurile după exemplul din Osnicea (Osnić), numai că până la un an nu se lipesc pe turtă și nu se numără.

Bărbații care sunt rude mai îndepărtate încetează de a mai fi în doliu, se rad și încep să poarte căciulă.

„Patrudzĕăśiĺi“ (patruzeci de zile)

Cea mai importantă în semnificații este pomana de 6 săptămâni. Ea se face după același ritual ca la „țară“ și pomana de o săptămână: “Pe urmă pui pomană la patruzeci (40 de zile). Iar-așa. Iar faci capu’, aicea, cu sococeli(rânduieli) și, iar așa, dai din el tot. Ei, dar din pâinile alea care rămân, bagi în casă. Și colaci faci iar-așa și mălai iar așa pui. Și măi pui o chită(legătură) de flori aicea, acolo pui o chită de flori, în ailaltă pune altă chită de flori…” (S.M.).

Acum însă se dau de pomană și hainele noi ale decedatului, pe care le-a purtat doar la anumite ocazii: “dai țoale la 40, ali și măi purtăreță, de-ale lui, dacă are măi noi. Măi întâi dai lu fratele lu muierea lui”(F.P.) Se cumpără însă și o căciulă sau o basma și se adaugă costumului ca lucruri noi. După ce se aranjează hainele, se tămâie și femeile cântă cântecul de jale. Se dau de pomană dimineața, cu „mărturie”, ca la pomana precedentă, celui căruia i se dă seara un colac. Cel care va purta hainele le îmbracă, și se dau de pomană și pe el.

Pentru patruzeci de zile se face o măsuță rotundă și două scaune mici cu trei picioare. Pe masă se pune o pâine, patru colaci, o strachină nouă și o lingură. În timpurile mai noi se pregătește o masă cu scaune. Toate acestea se pun la capul mesei și se dau de pomană înainte de a da pomana de pe masă, “la 40, să pun 50 de colaci, într-o cămară și 50 de vedre de apă” (N.M.). Începutul mesei se marchează cu o cunună din flori de sezon în formă de arc. În arcul cununii se pune o oglindă, câteva prosoape, un săpun, uneori și o fotografie înramată a mortului și acestea de dau de pomană împreună cu masa rotundă.

Cu acest prilej se împodobește și bâtul ciumagul, acesta fiind confecționat dintr-o ramură de alun și este împodobit cu un măr, cu monezi și flori. El va sta în capul mesei “la căpătâi”. “Dacă a murit muiere (în capul mesei) se pune fată; dacă e om, un copil”. (B.C.).

La pomana de 40 de zile are loc și “slobodzâtul apei”, fata care a cărat apele pentru mortul respectiv timp de 40 de zile, fiind acum răsplătită.

„Žumataće đi an“ (jumătate de an)

Pomana de jumătate de an se „pune“ în luna în care se împlinește jumătate de an de la moarte. Se fac nouă capete, iar „capul al numărat“, se numără de 55 de ori. Dacă familia dorește să mai dea cuiva pomană (de obici celui care a murit înaintea celui pentru care se pune pomana), se mai pregătește un „cap“. Pomana nu se abate de la regulile generale.

La jumătate de an se invită toți care au ajutat la înmormântare, vecinii și rudele.

În Șarbanoț (Šarbanovac) pomana de jumătate de an se pregătește obligatoriu cu mâncăruri de post, cu trei pâini principale care se numără de 99, 44 și 22 de ori în ordinea primul, al doilea, al treilea. Numărul colacilor depinde de numărul persoanelor care vor veni la masă. În podgoraț (Podgorac) se pregătesc trei pâini principale care constă în pâinea de mălai, pâinea, pâinea cu simboluri și 60 de colaci.

„Anu“ (pomana de un an)

La un an de zile se încheie perioada de doliu. Rudele apropiate încetează de a mai purta doliu. Bărbații își rad barba și încep să poarte căciulă, iar femeile înlocuiesc basmaua neagră cu una nouă de altă culoare. Basmaua pe care au purtat-o, o atârnă într-un măr și se lasă acolo peste noapte. Aceasta se face pentru membrii vii ai casei, pentru copiii, pentru sănătatea lor, pentru viață lungă.

Pomana de an nu se deosebește de celelalte pomeni, se adaugă doar câteva detalii. La „anu“, se pregătesc și se pun unsprezece capete. Pâinea principală – „capul al numărat”, se numără de 110 ori „îi numeri, dacă fămilii măi multe, 110, 115”(N.S.)

În ziua pomenii, fetița care „traźe apă“ – aduce apă în gospodărie, dar vasele nu se numără.

„Slobodzâtul apei“ se face ca la patruzeci de zile, cu mici excepții. Pe o bucată de dovleac care trebuie să plutească pe apă cu lumănările, în loc de noduri care au fost legate în timpul notării numărului de pahare cu apă date de pomană, se pun semințe de dovleac folosite pentru numărarea paharelor, în timp ce se dă apa de pomană.

I se dau iarăși mortului haine de pomană, de această dată toate noi, o masă nouă și o bancă, înlocuită azi cu scaune dar și un pat, patul nefiind obligatoriu: ”țoale să dau tot nou. Și Gode în ce puni mâncarea, tot nou. Și la anu să pune, cum să spune spomenicu ăla (crucea de marmură)” (A.D.).

Pentru această pomană se taie obligatoriu un purcel. Femeilor care au participat la pregătirea pomenii și bărbaților care au ajutat la înmormântare, li se dă câte o batistă, un prosop sau șosete ca semn de mulțumire pentru ajutor.

Așa se pun pomenile până la 7 ani, “capu al numărat“, socotindu-se de 220 de ori la 2 ani, la 3 ani de 330 de ori, iar la 7 ani se numără de 770 de ori.

Numărul acestora diferă, de la sat la sat. La 40 de zile se fac 44 de colaci, “la jumătaće de an 55, la anu 110, la alt an 117, la 7 ani, câțî a fost vreodată 120 și 7 capece, unu îngăurit, unu neîngăurit. Și merg zacoanile, legea. Câće un cap și pe urmă la 7 ani pune 7 capeće. În alte saće să pune 2,3,4, câțî ani face. Cum e satu așa și obiceiu”(F.P.).

„Șapće ań“ (pomana de șapte ani)

Pomana de șapte ani este ultima pomană care se dă de la moartea decedatului. Se invită toți cei care au participat și care au ajutat la înmormântare, vecinii și rudele. Pentru pomana de șapte ani totul trebuie să fie nou: străchinile sau castroanele, lingurile, vasele pentru băutură cerșafurile de pe mese, și fiecare gazdă trebuie așa să se pregătească.

Dimineața se dau de pomană haine noi. Acum, cel care este în viață, soț-soție, poate să își dea și el haine de pomană. Ambele rânduri de haine se pun pe un pat nou, care se dă de pomană împreună cu hainele. Până în orele douăsprezece trebuie să se „slobadă apa“.

Se dau de pomană și acum o masă nouă cu două scaune care se pune în fruntea celorlalte mese. Pe masă se pun patru „colaci“ cu lumânări (câte unul în fiecare colț al mesei), la mijloc o pâine mai mare cu o lumânare mare, două pahare, două tăcâmuri, două farfurii, un ulcior, vase cu vin și cu țuică, servețele, oglindă și pieptene și o vază cu un buchet de flori. Pe masă se pune și un miel sau purcel “fript întreg”. La capătul mesei se pune o cunună cu flori, în părțile și în vârful căruia se pune câte o lumânare, se agață o oglindă mai mare, câteva prosoape, vreo traistă, servețele și o pereche de șosete. Masa se dă de pomană mortului separat de masa principală.

Tuturor celor care au ajutat la pomenile de-a lungul celor 7 ani, li se dă câte un prosop sau șosete, maiou, traistă drept mulțumire. Când se dă cadoul gazda zice: „Sî fiǐe lu Pĕătru, sî prostĕăšć śe ai lucrat“ – „Să fie lui Petru, să fie iertat ce ai lucrat!“. Cel care primește cadoul răspunde: „Sî fiǐe prostît“ („să fie iertat!“).

Când pomana de șapte ani se organizează cu muzică, lăutarii se pun la capătul mesei. Cântă în timp ce se dă masa de pomană, dar se dă de pomană și melodia. În timpul mesei lăutarii cântă și melodii mai vesele, iar după masă cântă o melodie de horă, care se dă, de asemenea, de pomană.

7.1.1.6.10. Priveghiul

În majoriatea satelor se întâlnește ca fiind focul ritual care se dă de pomană la Zăpostit, „o zî năinte până nu tună postu” (M.M.), în special morților fără lumânare.

În satele Valeaconie (Valakonje), Savinaț (Savinac), Podgorț (Podgorac) și Bogovina, pomana de șapte ani se numește „privǐeg'“ (priveghi). Aceasta e denumirea pentru focul dat de pomană pentru morți, care se aprinde în aceste sate la ultima pomană, la șapte ani. Anterior, focul pentru morți s-a făcut și la pomana pentru un an.

Focul se face aproape de masă. Pe lemn uscat se așează crengi, și apoi, butuci sparți de aproximativ doi metri lungime. Peste ele, la vârf, se pune un cerc sau se leagă cu viță de vie sălbatică. După ce se aprinde focul, gospodina casei aruncă tămâie în foc, și dă de pomană în felul următor: „Fuocu privǐegiului, caldura sî veđaŕa, miruosu đi tamîńe, șĕ cînćicu đin lauț, sî fǐe lu Pĕătru đi șapće ań đi la nuoi, sî să încaldzască, sî să veđeŕadză, sî să vesaĺască cu nuoi, sî cǐame la fuoc, la caldură șĕ la vesaĺiǐe soțîǐĺi luǐ!“ (S.M.) („Focul, căldura și lumina lui, mirosul de tămâie și sunetele de vioară, să fie lui Petru de șapte ani de la noi, să se încălzească, să se lumineze, să se veselească cu prietenii lui!“ Toții cei prezenți răspund cu “Bogdapruost!“. Lăutarii și cei prezenți se apropie de masă unde se dă de pomană mâncarea, băutura, lumina și melodiile.

Este bine dacă lemnul, în jurul căruia s-a aprins focul, nu arde până la capăt.

În satul Zlot, priveghiul, are loc în săptămâna brânzii, “la Zilot, este obiceiul ca toți sătenii să ducă în vatra satului grămezi de lemne, din care aprind unul sau mai multe focuri mari, în jurul cărora joacă. Aceste focuri se aprind pentru oamenii care au murit fără lumânare”(N.B.).

După toate pomenile, rudele vizitează regulat mormintele, trimițând pe lumea cealaltă prin „dat đi pomană“ (datul de pomană), tot ce se crede că ar avea nevoie morții.

7.1.1.7. TIPURILE DE PÂINI RITUALE

Pâinea este unul dintre elementele esențiale în cadrul desfășurării diferitelor ritualuri. În privința pâinilor rituale, există mai multe feluri de pregătire a pâinilor cu aceeași semnificație. În toate satele se pot găsi mai multe detalii cu mici diferențe care sunt comune. Diferența este evidentă în modul și mărimea simbolurilor dedicate pâinii principale, în timp ce formele lor sunt identice. Funcția ornamentală este simbolică și are anumite roluri în anumite ritualuri.

„Capu“-Capul. Aceasta este denumirea pentru pâinea principală în toate satele. Printre acestea e cel mai important „capul numărat” (pâinile care se numără) și el se pune întotdeauna în capătul mesei, pe latura de vest.

„Socoćeluŕile“7, simbolurile din aluat care se coc odată cu baza pentru pâine sunt: „luna“, „suarĺi“ (soarele), „mâna“, „punća“ (puntea), „đireptaća“ (dreptatea), „strîmbataća“ (nedreptatea), „fuarfiś“ (foarfeca), „dzaĺe“ (zale – lanțuri) „cocǐaǐa“ (svastica), „furca pomântuluǐ“ (furca pământului, stâlpul), „vântura“ (vijelia), „înpĺećita“ (împletită), „đispĺećita“ (despletita), „scara“, „înpropođita în sus“ (îmbrobodită în sus), „înprođita în juos“ (îmbrobodită în jos), „đispropođita“ (dezbrobodită), „vulturu“ (vulturul), „lunga“ (lungă), „lata“, „ĺimba“, „prazńicu – 3“, „cruśa“ (crucea), „spândzuratuaŕa” (spânzurătoarea), „papușa“, „brebǐaćiĺi“ (vrabia).

În timp, s-a mai uitat din simboluri, femeile în vârstă menționând doar 25 de simboluri. Etnologul Păun Es. Durlic meționează însă circa 40 de semne antice pe pâinile rituale, dintre toate cel mai mult impresionându-l svastica, ea ocupând locul central printre simbolurile tainice ale pâinilor rituale ale românilor din regiune.

„Laturgiǐa“ (Liturghia), este o turtă mică cu șapte biluțe care se așează în partea centrală a pâinii principale. Anterior, liturghia a fost o pâine specială care a fost plasată deasupra pâinii numărate. Simbolurile se pun pe pâinea principală în jurul „liturghiei“ în ordine liberă.

„Malaǐ“ (pâine din făină de mălai), se face din făină de porumb, se frământă aluatul și se pune în țest sau în tava de copt, se desenează cu furculița o formă de cruce și se pune la copt. Se grupează cu pâinea principală. În Bacevița, pe lângă pâinea de mălai care se pune sub pâinea principală, se frământă și „malaiu al spalat“ (pâine spălată de mălai), care se pune lângă pâinea principală în direcția în care e întinsă masa. În Osnici (Osnić), pentru patruzeci de zile, pe lângă „capu al numarat“, se frământă și pâinea de mălai compusă din 44 de bile.

„Pîńa đi sup cap“ (Pâinea de sub cap) este o pâine din aluat crescut care nu se decorează. Se pune peste pâinea de mălai.

„Colacu đi bât“ este o pâine cu gaură la mijloc, cu un ornament în formă de cruce peste gaură, la vârfurile căreia sunt puse bucăți în formă de semilună întoarse spre margine. La pomană se pune peste pâinea principală, pe partea de sus, și se dă de pomană împreună cu un băț.

Bățul se pune la fiecare pomană pe lângă „capu al numarat“, cu excepția pomenii din ziua de înmormântare. Un băț drept de prun, se curăță de coajă, iar partea mai subțire se decorează cu un buchet de flori și cu o batistă. În timpul pomenii se dă unuia din casă, pentru ca mortul să se apere de rău și de năpastă.

„Colac lunguǐat“ (colac lung), este o pâine mai mică, cu o lungime de cca. 25cm. și o lățime de 10cm. Zece dintre aceste pâini se așează cu fiecare cap, împreună fac un cap, așa că la pomeni cu cinci capete („săptămâna“) se fac cincizeci de bucăți de „colac lunguiat”. Se așează în cerc pe marginea mesei.

„Colac mic cu gaură“ este o pâine în formă de cerc cu deschidere la mijloc, cu un diametru de aproximativ 20 de centimetri. Se folosește în afară de pomană și la alte ceremonii: când se dă apa de pomană, când se dau hainele de pomană, la cimitir etc…

„Colac maŕe cu gaură“ este o pâine în formă de cerc cu un diametru mai mare (aproximativ 25 de cm), se folosește și în scopuri în afara de pomană și la hramuri.

„Cocǐaia“, e un colac în formă de svastică, cu un diametru de 20 – 25cm. Obligatoriu se pregătesc 44 de bucăți pentru patruzeci de zile, iar la celelalte pomeni se pregătesc după voia gospodinei și a numărului de invitați. Se așează câte zece bucăți pe lângă pâinea principală în loc de „colacul lung“, cu care se face completarea până la numărul propus.

„Talaŕ“. În Șarbanovac numește „vamașâăl“. Aceata e o pâine rotundă cu nu diametru de 5–6 cm. Întotdeauna se fac trei bucăți. Se pun lângă pâinea principală, și se dau primului om care a sosit la pomană. În Osnicea (Osnić), se dau copiilor peste masă. Se spune că se pregătesc pentru cei care n-au semănat grâu. Cuvântul „talaŕ“, provine, probabil, din cuvântul „talgaŕ; talgarit“, care în vorbirea obișnuită, a avut semnificația „hoț, violator; maltratare“.

„Prǐescura“(prescura) este o turtă rotundă aproximativ 20cm în diametru. Pe suprafața de sus de lipesc 3, 4, 5 sau 7 biluțe, în funcție de tipul de pomană care se face.

Papușa și vrabianu nu se lipesc. Se coc separat și se dau copiilor ca să nu înjure sau să „murdărească” pomana cu nerăbdarea lor după mâncare.

O analiză complexă a pomenilor, pâinilor rituale, a simbolurilor și semnificațiilor acestora o face etnologul Paun es Durlic, care întocmește și o hartă cu tipurile de pomeni întâlnite în satele românești din estul Serbiei. În lucrarea sa, “Limba sfântă a pâinii vlahilor”, acesta afirmă că o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutaș se regăsesc pe pâinea rituală a românilor din Serbia, dar și pe numeroase cruci vechi, de piatră, din cimitirele românești din regiune.

Comparate între ele, semnele de pe tăblițele de la Tărtăria și Vinca fiind aceleași cu cele de pe pâinile rituale ale vlahilor. Simboluri ca spirala, crucea Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica se regăsesc atât pe tăblițe cât și în decorația pâinilor.

Pe  pâinea numită Muoș, s-ar afla două simboluri străvechi: svastica (Luśafur-Luceafărul) și crucea cu luna nouă, “crucea cu cele patru semilune îl reprezintă pe cel care a murit, iar svastica stă pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă”(D.P).

7.1.1.8. OBICEIURI LEGATE DE CULTUL MORȚILOR

7.1.1.8.1. SLOBOZITUL APEI

Este poate cel mai important dintre aceste obiceiuri. El se practică și în prezent.

Apa are un rol foarte important în ritualurile postume. Etnologul sârb Đokic Danica, recunoaște faptul că ritualul de trimitere a apei decedaților, în nord-estul Serbiei este total diferit de cel al popoarelor slave. Dacă la aceștia din urmă apa se toarnă peste morminte, în “nord-estul Serbiei, Banat și satele sârbești de la Djerdapul românesc există un ritual special de trimitere a apei, persoanelor decedate”. Cercetătoarea consemnează ritualul, ca fiind practicat atât în satele românești cât și cele sârbești din zona Branicevo, bazinul Moravei, Stig, bazinul râului Mlava, Zvijd și Homolie. Însă arealul de desfășurare a ritualului “slobozitul apei” se întinde în toată regiunea moravo-timoceană.

Apa se cară pentru sufletul celui mort de către o fată, nu mai mare de 10 ani, dar e “curată“, care nu e din casa mortului, imediat după moartea acestuia și până la 40 de zile. Ea poartă numele de “apar” sau “sacagiu” în unele sate, și în fiecare zi duce în casă câte un vas cu apă “đe la izvor, ori acuma din bunari (fântână)” (Z.C.), pe care o dă de pomană mortului. Apa se folosește pentru băut și pentru mâncare: “Fata cară apă toată ziua cum a murit. De țrei ori duce în toată ziua până la 6 săptămâni. Uglavno (neapărat) să nu treacă ziua. A fost demult, dimineața, ali(dar) acuma, care e aproape și să duce la școală dimineața. Cară până când să zăvârșește (termină). E numărată și legată, când God (Dumnezeu) a dus apa. Aia are o ață și când God dușe(duce) apa. Duce fata pin(prin) sat până la 6 săptămâni la toată casa cât ajunge, și are ață și acuma câte varsă îmi faci atâtea noduri. Că la ăla așa, la ăla așa”(J.Z.).

În ziua pomenii de 40 de zile, fata duce 44 de vase cu apă pentru pregătirea pâinilor și a mâncărurilor pentru pomană, dar această apă nu se dă de pomană deoarece se va da de pomană mâncarea care se va pregăti cu această apă.

“Vedrele le-a însemnat fie cu boabe đe păsui, ori đe cucuruz, pune acolo în grămadă, când a dus vasu, pune un bob” (A.D.), , fie le numără „pe bât de măr, urmaș, și cu cuțâtu încrestez” (F.P.), fie le numără pe „raboș, să face raboș de lemn, și la toată vadra, la toată cofa o taie”(Z.C.).

La patruzeci de zile, se face „slobadzîtul apei“. Slobozirea apei are loc în dimineața zilei de pomenire. Două–trei femei, dintre care una bună cunoscătoare al obiceiului, împreună cu fetița carea cărat apa, merg la o apă curgătoare sau o fântână (în ținuturile Homolie, Zvijd, Mlava, Timoc) și curăță locul ca să fie curat cursul apei și se decorează cu flori și cu bănuți din metal.

O femeie care e martor, nu trebuie să fie din casa decedatului. Se pregătesc trei sau șapte colaci rotunzi cu gaură, numărul lor variind de la sat la sat, cu câte un cub de zahăr, lumânări aprinse, și se pun pe o pânză lângă apă. Unul se lasă fără lumănare. Acolo “pune cârpa jos și pune trei pitișoare cu cucoșei”. “Pă’ pe ormă când slobod apa, una toarnă și una, ete(uite) așa, le deznoadă. Să fie apă la mortu’ ăla, să fie apă la mortu’ ăla. Ete, așa e”(P.I.). Femeia care dă de pomană se adresează martorului și întreabă: „Sî fiǐ marturiǐe sî slobadzîm apa lu Pîătru?“(F.P). Ea răspunde: „Sî fiu!“. Fetița începe să dea apa de pomană, ia apă cu un trochiț, o dă de pomană „Sî fie lu Pîătru!“ (să fie lui Petru). Femeile prezente pentru fiecare pahar rostesc: „Sî-l prostască Dumnezău!“ (să-l ierte Dumnezeu), și apoi o varsă în josul apei de la locul de unde a luat-o. Așa fac până dă de pomană și varsă 44 de pahare, iar pentru fiecare pahar, o femeie din cele prezente, leagă câte un nod pe sfoară. Ia sfoara care a fost folosită pentru însemnarea paharelor vărsate, se taie între noduri și se pune peste lumânări, iar ele aprinse la fiecare capăt se lasă pe cursul apei. Lumânările și apa care curge se dau de pomană mortului, „să fie lăsată ca să se ducă totul la sufletul lui“.

Colacii se dau de pomană „lu Dumnizău“, „la muma luǐ“ (Maicii Domnului), „lu Sfîntu Ĭovan“ (Sfântului Ioan), „Luńi“ (Lunii), „Suariluǐ“ (Soarelui), „la-l muort“ (celui mort), iar colacul fără lumănare „lu Aranźel“ (Sfântului Arhanghel).

În Porodin și Reșaneț, se mai dă de pomană un colac și lui “Sveti Nicola”, zilei în care se face pomana, dar nu se dă Maicii Domnului.

În Metovnița (Metovnica), fetița care a fost purtătorul ritualului „slobozitul apei“, la întoarcere acasă nu are voie să deschidă poarta, să atingă clanța, să mute scaunul sau să mângâie pisica sau cățelul ca să ne se murdărească. Ea trebuie să fie curată până se dă pomana, până oamenii la masă nu zic:„Bogdapruost“.

În cazul în care moare o persoană logodită, la patruzeci de zile, logodnicul cel viu trebuie să se culce pe mormântul mortului. Acest obicei nu se mai practică.

În satele din Valea Moravei și Stig, nu se mai merge la o apă curgătoare, slobozirea apei se face acasă, la fântână, în grădină sau în camera unde s-a murit: “și când e do gata, taie raboșu, 40 a încrestat, pre urmă taie raboșu pe crâșmă, mărunt, cu cuțâtu și-l astrânge cu cârpa, și când să-ncepe apa să ia cofa, vadra, și o lumânare, și să bagă-n sobă acolo, unde a murit ăla. Să nu măi să iasă afară, să încinde ăsta, geamu, să varsă prăstă ăsta. Și-n urmă, să pune o masă așa, a fost odată o masă așa rotată, jos, de lemn. Pe asta să pune iar colaci, să pune unu mare, de bât, rotat, să face și bât, de leamn de prun, și câta să cistaște, iaca atâta, să albește și să face chită de flori, și să leagă cu ață roșie, chita aia și să pune colacu ăla, isto vreo cârpă de asta să pune, să pune un blid, și-n blid puni velușca și cuțâtu, lingura și puni ceua de mâncare, brânză, pește, și puni alți 7 colaci de-ai mici, să pune în ocol, lumânări în ei. Și acuma iar iei cârpa aia ce-am astrâns cu raboșu ăla și să-ncinge iar pră geamu ăla. Și toarnă apa aia din vedre, să fie slobozâtă și oprostâtă(iertată) apa” (N.S.). Apa se sloboade la 40 de zile, la apomana de un an și la 7 ani.

Apa scumpă. Când să sloboade, aia e trasă apa. Pe urmă este apa scumpă. Ea se cară tot așa, de o fată. În Șarbanovăț ea se introduce în casă în timpul postului Sfântului Petru și Pavel. În Metovnica „apa scumpă“ se aduce în casă de la „žuoǐmaŕ“ (Joia mare) până la „muoșî đi fraź“ (Moșii de fragi, prima marți în postul Sfântului Petru și Pavel). Ca să nu se ajungă la confuzii, fiecare intoducere a apei se înseamnă cu legarea unui nod pe sfoară. În această perioadă, o fetiță tras apa la mai multe gospodării, iar pentru aceasta, la sfârșit, a căpătat cadou o bucată de pânză.

7.1.1.8.2. HORA DE POMANĂ

Este dată mortului, mai ales pentru cei care au murit cei care au murit tineri și cei morți fără lumină: “Hora e plăcită(plătită) pentru ăl de-a murit. Plăcesc(plătesc) copiii mortului, rudele. Se dă ouă, flori” (G.I.).

Sunt cazuri când părinții decedatului au organizat petrecere în curte sau la vreun loc public pentru a da hora și petrecerea de pomană prietenilor lui. Hora se organizează și în timp ce rudele sunt în doliu.

Se face un colac mare, decorat după voința mamei, se pune o lumânare mare, un buchet de flori și multe dulciuri, și pe colacii mici câte o lumânare mică și câte un cub de zahăr. Se aduce un purcel “fript” și cel puțin două tipuri de băuturi. Toate se pun pe o măsuță rotundă sau pe masă. Lăutarii se așează la masă, cântă melodii de doliu, și femeia dă de pomană decedatului lumina lumânărilor, mâncarea și sunetul muzicii, chemându-l la petrecere.

După ce se dă de pomană se invită fetele și băieții în horă. Fiecărui jucător i se dă în mână câte un buchet de flori cu o lumănare aprinsă la mijloc, o turtă dulce agațată de lumânare și o batistă cu care se leagă buchetul de flori. Femeia dă buchetul de pomană: „Chita-sta đi fluoŕ sî fie la copilu mieu, sî-i fie uora prostîtă!“ („Buchetul de flori să fie la copilul meu, să-i fie hora iertată!“). Jucătorii răspund: „Sî prostască Dumnizău!“ („Să ierte Dumnezeu!”). După împărțirea buchetelor, lăutarii cântă o melodie lentă de horă, ca să nu se stingă lumânările în timpul jocului. După ce fac câteva cercuri jucând lent, ritmul melodiei se schimbă, jucătorii lasă buchetele și joacă un joc adevărat. Mama dă de pomană și această horă cu chemarea mortului să se alăture lor.

În ultimii ani, conducătorului de horă i se dă un steag din pânză albă pe care se pun fotografiile din viața decedatului, iar vrful bățului se decorează cu lână și cu prosoape care se dau conducătorului de horă.

În timpul pauzei lăutarii cinează, mâncarea se servește și celorlalți vizitatori, după care continuă cu jocul.

7.1.1.8.3. „SLOBADZÎT JUOCU“ -SLOBOZITUL JOCULUI

Acesta este un act prin care o persoană care a încetat să poarte doliu, se eliberează și de interdicția de a juca în horă.

O femeie din familia mortului pune o batistă persoanei care trebuie să se iasă din doliu în fața piciorului drept, deoarece prin aceasta se termină doliul pentru cel care n-a jucat până acum. Persoana care încetează de a mai purta doliu, se pune de trei ori pe batistă rostind, împreună cu femeia care pune batista: „Sî prostască Dumnizău!“ Să ierte Dumnezeu!

7.1.1.8.4. „POMANA ĐI AǏ VIǏ“ SAU „SARANDAR“ (SĂRINDAR)

Pomana făcută în timpul vieții este obiceiul de a face pomana pentru oameni care încă sunt în viață. Când cineva nu are moștenitori, sau îmbătrânește și îi este frică, pentru că după moarte familia lui nu va voi sau nu va putea să-i facă pomenile după rânduieli, atunci își face singur pomana în timpul vieții, în orice anotimp al anului, fie în timpul postului, fie când se mănâncă de dulce. Aceștia o fac din frica de a nu rămâne fără pomană pe lumea cealaltă, să nu fie veșnic flămânzi, în întuneric și frig, să nu se înghesuie pe lângă focurile străine, să nu cerșească și să nu bâjbâie prin întunericul veșnic: “Eu mi-am pus spomenic(cruce de marmură) cu omu când mi-am pus. Aici iastă oameni vii și-a pus spomenice, și pomeni, să nu chinuie copiii să facă”(A.D.).

Aceste pomeni se fac ca și cele săvârșite pentru sufletul unui mort, cu singura deosebire că de astă dată nu se frământă turte. Acest obicei, consemnat și de T. Georgevici la începutul secolului, este cât se poate de prezent și astăzi, etnologul Paun Es Durlic, înregistrându-l în satul Rudna Glava. Filmul său documentar “Eu, decedatul”, a câștigat premiul Muzeului Etnografic din Beograd.

7.1.1.8.5. DEZGROPATUL MORTULUI

Este un obicei consemnat de către cercetători, dar care nu s-a mai păstrat de-a lungul timpului, acesta dispărând în ultima 100 de ani. T. Georgevici, în 1905, încă îl mai găsea activ: “în unele sate românești din Serbia există un obicei foarte interesant care constă în aceea că familia, în ziua care se împlinesc 40 de zile de la moartea cuiva îl dezgroapă pentru a-l mai vedea înca o dată, după care îl îngroapă la loc. Cu toate ca preoții au căutat să-l stârpească, unii din românii noștri continuă, totuși să-l săvârșească în taină noaptea” (Georgevic T., 2004: 57).

Unii bătrâni intervievați și-l mai amintesc însă: ”Acu’ nu măi dezgroapă mortul, demult a dezgropat la 6 săptămâni și pe ormă baș eu țân(țin) minte pe tata când l-a dezgropat, la 6 săptămâni și alea acum hotărâi nu măi face nima aia…Să punea numa’ pământ, trăgea pomânt pe el, apoi lemne…” (P.I.).

Toate aceste ritualuri: pomenile, căratul apei, aprinderea focurilor rituale, muzica și dansul pentru sufletul mortului, toate au aceeași destinație. Prin aceste obiceiuri se asigură, se spune, mortului apă proaspătă, foc și distracție.

Credința în supravegherea sufletului după moarte este un reper de spiritualitate a românilor de pretutindeni.

Un fapt consemnat de T. Georgevici în satul Ranovăț, și anume că pe vremuri, când oamenii îmbătrâneau și deveneau o povară pentru ai lor, erau omorâți nu l-am mai găsit decât în amintirile locuitorilor din satul Ceșljeva Bara.

În satul Ceșljeva Bara, acest obicei s-a numit “Lapot”: „Pita a fost de cucuruz, de părâmb. Îi pune mălaiu-n cap, să nu-i dea-n cap, să nu ia păcate, dă în mălai, a pă’ ăla moare. Lapot s-a zâs. Îl iau pe al bătrân și-l duc undeva, în vreo pădure” (B.N.).

În majoritatea satelor din regiune bradul are simbol de moarte. De el nu este legat nici un obicei: “Și nu e bun să fie brad în obor. Unđe este brad în obor, să stânge casa. Care pune bradu în obor, a lui să stânge casa” (F.P.).

7.1.2 OBICEIURI CALENDARISTICE

Ciclul anual al obiceiurilor, văzute în ansamblu, este total diferit de ciclul anual al sărbătorilor creștine, unele dintre acestea având ca bază sărbători precreștine, creându-se astfel o simbioză între obiceiuri. Dând la o parte pătura superficială creștină, putem foarte ușor descoperi ciclul riturilor păgâne de altădată. Astfel, Sfântul Ilie a preluat atributele tunetului, Sf. Vartolomeu cele ale vântului, cavalerii mitici ai apocalipsei numiți todorci, se regăsesc în sărbătoarea sfântului Toader, cultul ursului, de asemenea este legat de sărbătorile creștine, chiar dacă el nu se mai practică demult.

Respectul pentru “zapis” – copacul sfânt din spațiul moravo-timocean, care este și resedinta zeului tunetului, sub protecția căruia se află satul în timpul hramului, are legătură cu cultul pădurii.

Calendarul popular s-a păstrat foarte bine la românii de aici, în bună parte și datorită zonei (de deal și de munte), unde emanciparea este încă puțin vizibilă, activitățile economice desfășurate și în prezent, fiind aceleași: creșterea animalelor și lucrul pământului. Țăranul din această zonă încă mai cunoaște destul de bine perioadele favorabile de cele nefavorabile pentru muncile agricole și știe să delimiteze zilele lucrătoare de cele nelucrătoare, chiar dacă de cele mai multe ori a uitat semnificația sărbătorii sau a interdicției, răspunsul fiind unul singur: așa am pomenit, așa e bine, mora să fie așa. Același calendar îi indică zilele de petrecere dar și zilele de post. Un astfel de calendar asigură omului legătura cu mediul, natura, dar și cu divinitatea.

Slobodan Zecevic, în urma studiului făcut în Craina Negotinului constata că: “dacă despre credințele populare se poate spune că sunt consecința unei false relații între cauză și efect care ne duce spre domeniul imaginației, cunoștințele populare pe de altă parte sunt bazate pe observații empirice. Aplicarea acestora din urmă se găsește în primul rând în medicina populară, apoi în meteorologie, astronomie (determinarea vremii după poziția corpurilor cerești) și în alte ocazii legate de viața cotidiană” .

Românii din Craina foloseau calendarul lunar, sărbătorile fiind stabilite în funcție de fazele lunii.

Anul s-a numărat după vizibilitatea lunii și urmărirea fazelor lunare, luând în considerare când începe luna nouă. Prima săptămână din luna nouă s-a numit „duminică ćinâră“ (duminica tânără). De la ea s-au numărat săptămânile ca să calculeze durata lunii care începe și sărbătorile în cursul aceleași lunii. Luna nouă a avut și alte semnificații: se făceau vrăji, începeau activitățile agricole, nu se lucra în anumite zile, se dădeau sau se luau bani, se făceau sau nu împrumuri și altele.

În calendarul popular există și în prezent un șir de sărbători cu denumirea „ziua“: ziua ursului, ziua ciorilor, ziua șoarecilor, ziua cârtiței, ziua lupilor, ziua șerpilor, ziua iepelor, ziua cailor.

În credințele populare de aici, zilele săptămânii, au o mare influență asupra vieții umane. Zile bune sunt considerate: luni, miercuri și joi. Sâmbătă e ziua morților și este cea mai potrivită pentru pomeni. Se crede că cel mai greu este pentru persoanele care sunt născute marți pentru că toată viața vor vedea fenomene supranaturale, miracole și vor avea multe neplăceri, iar cei care sunt născuți vineri vor fi nefericiți în viață și întotdeauna vor avea parte de nenorociri.

Duminică este ziua când nu se muncește și nu s-au înjugat vitele pentru că și „jugul trebuia să se odihnească“. Duminică este zi favorabilă pentru că nu poartă nume după corpurile cerești, este ziua pământului.

Obiceiurile anuale și durata anotimpurilor sunt legate de schimbările climatice. Iarna s-a stabilit după activitățile cârtiței și durează de la primul ger puternic de la începutul sau mijlocul lui noiembrie până la „Dragobiaće“ – „Dragobete“ pe 10 martie, sărbătoare ce marchează începutul primăverii.

Sfârșitul primăverii și începutul verii se arată atunci “când teiul întoarce dosul frunzei (partea mai deschisă) spre soare“. Aceasta se întâmplă, de obicei, pe la Sf. Apostol Bartolomeu.

Toamna începe cu coacerea strugurilor, de obicei pe la “Zâua ursului“, pe 14 august. În cele mai multe sate Sf. Mare Mucenic Dimitrie este considerat prima sărbătoare de toamnă.

Fiecare anotimp are sărbătorile lui specifice, majoritatea regulilor fiind încă urmate cu sfințenie, în caz contrar existând riscul de repercusiuni nedorite. Unele sărbători se regăsesc în calendarul ortodox (Serbia folosește calendarul vechi, gregorian, care este cu 13 zile în urma celui iulian), altele se păstrează vii în memoria populației prin transmiterea lor din generație în generație.

7.1.2.1. SĂRBĂTORILE DE TOAMNĂ

„Dzîua ursuluǐ“-Ziua ursului, se suprapune cu Sfinții 7 Mucenici Macabei, 14 august. Se dă de pomană o turtă cu o lumănare și mâncare de post, în special legume și fructe. Dacă este miere, se dă de pomană cu turta.

În acea zi femeile și-au făcut vase de lut, „śiriń“ (țăsturi). Pământ au adus dintr-un loc special, fără calcar și pietricele. L-au turnat într-o groapă care a fost anterior săpată, au pus apă și l-au lăsat câteva ore să se înmoaie. L-au frământat călcând alternativ. Spre sfârșit se adaugă păr de porc care a fost un fel de armătură. Modelarea śirinilor se face în casă. Uscarea a durat o perioadă mai lungă deoarece nu s-au scos imediat la soare ca să nu crape. Din aceste motive, în timpul utilizării, nu au fost expuse brusc la temperaturi ridicate. Astfel de vase au durat și câte treizeci de ani. În ele au copt femeile pâine, pâine de mălai, plăcintă, carne, mâncare de cartofi și alte mâncăruri. Pentru pregătirea pomenilor și a sărbătorilor familiale s-au folosit mai multe śirini.

La executarea țăstelor nu au putut participa femeile care nu sunt curate și gravidele.

În “ziua ursului” „nu să lucră că te mănâncă câinii tăi din obor, și mănâncă scroafele purceii, mănâncă mieii, mănâncă găinile”(N.S.).

„Pobrajîmi“ (Schimbare la Față a Domnului) se sărbătorește pe 19 august și în această zi după ce se dau de pomană, se mănâncă primii struguri pe anul în curs.

„Sînta Maria“ (Adormirea Maicii Domnului) se sărbătorește pe 28 august, iar Maria Mică (Nașterea Maicii Domnului) pe 21 septembrie. Ambele se sărbătoresc ca hram și s dă de pomană morților. Pentru prima dată de la începutul anului se dă de pomană porumb fiert.

Femeile o consideră ca pe protectoarea lor. Când se găsesc în dificultate își fac semnul crucii și totdeanua pronunță: „Sînta maică Marie, cu nuoi sî fie!“ (F.P.) („Sfânta Maică Marie, cu noi să fie!“). Postul ei este respectat cu strictețe forțând și copiii să țină post, deși ei nu aveau obligația să țină toate posturile, cu excepția celor două zile de post. În Podgorac se organizează bâlci.

Urmează „Sveći Ĭovanu“ (Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul) pe 11 septembrie, „Krîstuvu“ (Înalțarea Sfintei Crucii), pe 27 septembrie, „Vińiŕa maŕe“ (Sfânta Parascheva), 27 octombrie.

Sf. Mihoiu sau Panagiuru se serba pe 12 octombrie, “de la mioi, să ating oile, să mârlesc, să fete și mai amânat, în primovară. Demult mihoi s-a zâs. Sfântul Mihoiu”(M.M.) și „Luśinu“ (Sfântul Luca) pe 31 octombrie. În această zi nu se înjugă boii, nu se lucrează la câmp, deoarece se crede că lupii vor sfâșia oile.

„Muoșî đi grîu“ (Moșii de toamnă) coincid cu începutu lunii noiembrie. În Mali Izvor se dă de pomană grâu fiert cu pâine și lumânare Domnului,

Maicii sale, câmpului, pentru creșterea grânelor și pentru protejarea lor de intemperii. Separat se dă de pomană morților.

„Sîmǐedru“ (Sf. Mare Mucenic Dimitrie), 8 noiembrie, este urmat de „Dzîua șocîțîlor“ (Ziua șoarecilor) 9 noiembrie. Atunci nu se toarce, nu se cârpește, nu se țese și nu se croșetează, deoarece șoarecii vor roade firele toarse și hainele.

„Aranźilu đi tuamnă“ (Sfântul Arhanghel de toamnă), sărbătorit pe 21 noiembrie ca patronul casei. În această zi se dă de pomană morților, nu se înjugă vitele, nu se ară și nu se lucrează pe lângă casă.

„Fiĺipi“ (Sfinții Martiri) încep pe 24 noiembrie ca „Filipi ai maŕ“ și durează trei zile înainte și patru zile după Lăsatul secului de Crăciun. În acest timp nu se dă nimic din casă, mai ales alimente, nici nu se lucrează în casă sau la pământ. Nu se lucrează lâna. Dacă ceva trebuie să se lucreze în această perioadă, trebuie început în prima zi. Se crede că prin nerespectarea acestor reguli lupii, sigur, vor sfâșia oile în timpul anului.

„Zăpostîtu crăśunului“ (Lăsatul secului de Crăciun)-26 noiembrie. Se fac cel puțin trei colaci cu gaură, unul se dă de pomană zilei respective, iar ceilalți împreună cu alimentele și cu băutura se dau de pomană celor morți.

Urmează: „Oveđeńa“ (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului), pe 4 decembrie, și „Aĺimpiǐa“ (Sfântul Alipie), care se serbează trei zile, începând din 9 decembrie.

De Sfântul Andrei, 13 decembrie, nu se lucrează de frica lupilor acum, a urșilor în trecut.

7.1.2.2. SĂRBĂTORILE DE IARNĂ

Încep cu „Barbura maŕe“, Sf. Mare Muceniță Varvara, 17 decembrie, fiind sărbătoarea care marchează începutul ciclului anual la români. Acum se aflau semințele a ceea ce va fi semănat, cu intenția de a influența rodul semănăturilor și fertilitatea animalelor domestice.

Nu se lucrează, iar în acest timp nimeni nu trebuie să se lovească, mai ales copiii, deoarece se crede că în dreptul loviturii va apărea un semn. Sf. Varvara împreună cu cele două surori ale ei, sunt considerate ocrotitoarele copiilor.

Acum se pune și „cluoța“ (cloșca), „ca să stea găinile pe ouă“(B.L.). După usă, se face un cuib cu puține paie, se pun câteva nuci și se pune un copil în locul găinii ca, în timpul anului, să stea cloșca pe ouă. Lui i se aruncă câteva boabe de porumb, copilul imitând găina cloncănind și „ciocăind“ cu mâinile. Copilul se eliberează de acestă dătorie după o jumătate de oră până la o oră. Pe vremuri copiii trebuiau să petreacă acolo de dimineața până la amiază. În cazul în care copilul flămânzește în timp ce îndeplinește sarcina de cloșcă, i se dă mâncare în mână și trebuie s-o mănânce șezând în cuib.

Dacă nu există copiii în familie, femeile pun o păpușă pe care o fac din cârpe și materiale care se află la îndemână.

„Sveći Ńikuola“ (Sfântul Nicolae) de iarnă este pe 19 decembrie, se sărbătorește trei zile, cu mâncare de post, sărbătoarea fiind foarte răspândită.

„Ignatu“ (Sfântul Ignatie), este pe 2 ianuarie, această zi marcând începutul sărbătorilor de Crăciun. Se taie porcul de Crăciun, însă nu în toate satele se mai păstrează acest obicei, în unele sate, acum porcul se taie și în alte zile. Se folosește expresia: “Ignatu, cică rupe ficatu”(B.N.). De Ignat se topea untura, pielea de porc se întindea și se punea la uscat pe un copac pentru confecționarea opincilor, iar carnea s-a sărat și s-a pus în ciubăr. În această zi se mănâncă de dulce. Până la Crăciun se fierbe săpunul și se pune la păstrare.

În satul Ceșlevabara, tăiatul porcului este recent. În trecut, se tăiau oi sau vaci: “noi la Crăciun, la Paști, n-am tăiat porci. Noi am avut oi, vaci, înăinte. De când a venit turcii la noi, vine maica lui, ia mielu, îl ia dinăintea lu copii. Ali ai noștri au băgat de samă, turcii nu mănâncă carne de porc, și atunci a tăiat purcelu. Înăinte s-a tăiat, a zâs peceneac, purcel de 40-50 de kile, până la 70-80, ala e grăsun, mari porci. Îl taie, pun pe frigare. Spală ou de găină, care ce a avut, îl bagă-n purcel, când ou pocnește, purcelu e fript, îl iau de pe foc” (B.N.).

„Ažunu“- Ajunul Crăciunului este ziua dinainte de Crăciun, pe 6 ianuarie și

s-a marcat prin abținerea de la mâncare pentru a avea succes la vânătoare. Dimineața cei din casă mănâncă dovleac fript, iar bărbații plecau la vânătoare.

Întorși de la vânătoare, bărbații au pregătit „coĺindă“ sau “colindră“. Aceasta este un băț de salcie sau alun, curățat de coajă în fâșii, apoi înfășurat cu coaja în spirală și expus la fumul de paie aprinse. După afumare colida rămâne în doua culori: alb și negru. Aceste bețe le purtau toți bărbații, mai ales copiii. Spre seară bărbatul introduce în casă o creangă de cer pe care o acoperă cu cărbuni în vatră. Cândva, în Șarbanovaț, gazda se ducea dimineața devreme după o creangă de cer, cu ea ațâța focul prin rostirea dorințelor de Crăciun, iar la sfârșit o agăța pe lanțurile de la vatră.

„Colindrǐeț“, sunt colindătorii ce se organizau tot în Ajunul Crăciunului. Erau grupuri numai de bărbați ce colindau fiecare casă, dorind gazdei noroc și un an roditor. Fiecare a purtat o traistă pentru alimente și o „coĺindă“. Prin sat s-au anunțat cu un strigăt de cor „Berecheeeet!“ (belșug). Fiecare grup este condus de un om cu experiență în desfășurarea ritualului și care știe cel mai bine cuvintele de desfășurare a obiceiului.

La intrarea în casă, gazda așteaptă colindătorii cu ușa deschisă. În casă intră un grup mai mic cu capul aplecat în față. Ei ațâță cu „coĺinda“ focul în vatră, rostind cuvintele:

„Bună dzîua la Ajun „Bună ziua la Ajun,

cî mîǐ bună la Craśun. și mai bună la Crăciun.

Uoi în strungă, Oi în strungă,

bań la pungă, bani la pungă,

vaś la vacarǐață, Vaci la văcăreață,

puorś la porcarǐață, porci la porcăreață,

mǐelušîăǐ, mielușei,

calušîăǐ, călușei,

vițaluš, vițeluși,

purśaluš, purceluși,

berecǐet în puod!“(F.P.) berechet în pod!“

Altă variantă de urare:

“Bună sara la Ajun

Șî măi bună la Craśun

Călușei, mielușei

Vițăluși, purceluși

Câte ceape, atâtea iape,

Câți usturoi, atâția boi,

Câte miare, atâtea astale

Câți purici pe cojoc,

Atâția copii la joc

Colindreți, ușa deschideți

Puștilii ………………..” (Z.J.)

Cu „coĺind(r)a“ se atinge tavanul camerei, iar ceilalți din grup strigă „berecheeeet!“. Aceasta se repetă de trei ori. Gospodina casei le împarte porumb, făină, carne, ouă, brânză, fasole, nuci și alte alimente care se află în casă. Fiecare participant primește câte ceva. De aceea s-a avut grijă ca grupul să nu numere mai mult de douăzeci de membri. Gazdele bogate a invitat tot grupul în casă și au servit colindătorii cu țuică și cu vin. După ce ies din casă, gospodina, aruncă apă după ei, iar unele îi udă – pentru noroc și an roditor.

În cazul în care au dat peste o gospodărie în care a murit cineva, și nu s-au împlinit patruzeci de zile de la decest, gospodina dă pomană peste fereastră 44 de colaci cu lumănări întinzind fiecărui colindător cu rostirea: „Sî fiǐe lu Jancu“ (Să fie lui Iancu), iar ei răspund „Sî fiǐe prostĕt“ (Să fie iertat) sau „Bogdapruost“. Azi acest obicei se prelungește până la înplinirea unui an.

Dacă dau peste o gospodărie care nu primește colindători, urările sunt dintre cele mai urâte. Obiceiul se practică, în mai toate zonele, însă acum participă din ce în ce mai mult și copiii. În satul Reșanaț, obiceiul nu se mai practică: “Colindat, aici s-a lăsat, da încolo la răsărit, măi merg copii. Mergeau cu un bât de-al lung, colindră, și pe urmă îl făceau, din alun” (P.S.)

După cercetătorul sârb T. Georgevici, obiceiul de colindat al românilor din estul Serbiei, ar corespunde obiceiului sârbesc “colenda”.

După ce termină casele de urat, se întâlnesc toți la casa unde s-au hotărât să aștepte Crăciunul împreună. Din alimentele primite pregătesc cina, aceasta fiind completată de gazdă. Ei sunt însoțiți și de muzică și totul se transformă în petrecere.

În seara de ajun, după cină, se pun “iastă nuci, vreodată în 4 coturi ete așa, încruciș să pun câte o nucă, să păzască casa prăstă tot anu de boale, de nebunii. Și nu răđic masa, rămâne așa, o astruc (acopăr), până mâne zî, s-aștepte, așa udești (faci), la ajun” (A.D.). În noaptea de ajun focul trebuie păzit să nu se stingă.

7.1.2.2.1. OBICEIURI ÎN ZIUA DE CRĂCIUN, PE 7 IANUARIE

În fiecare casă, dimineața devreme se face „coleașă”, și se prăjește carne. După cântatul cocoșilor de dimineață “să scoală baba”, femeile pregătesc “borândău, așa să zâce, cu carne de la porc de pră burtă, să fierbe și să gătește cu fănină de cucuruz. Și aia să mânâncă dimineață până nu să face zâua, să fierb mață, zăvârștiuc, sângerețî, cârnațî, și ficațî să frig ili carne și coleașă“ (B.N.) și se pune masa, care se începe cu brânză – pentru sănătatea oilor. Se frământă mai apoi aluatul pentru pâine, fierb varza și prăjesc carnea în vase de pământ mai demult, acum la cuptor.

Tot acum, se află și îndatoririle celor din casă, pentru anul viitor, „s-a șezut că tot natu a avut lucru lui” (G.I.). Se face mălaiul de prânz, iar în mălai “a pus sămne în el”. Se pun bani, grâu, “păsui, cucuruz, să pune toate sămânțâile din pătlăgele, din piparcă, de curcubătă (de ăla mare galben, dovlece, de porci), piatră de la oi, să pune și corn, dacă ai, ala este bun de sănătace. Care-l află ăla este sănătos” (N.S.). Câte persoane sunt în casă, atâtea bucăți se rup și „care ce află”. „Moșu taie mălaiu, măi întâi lui, pa lu baba lui, pă merge ………a, baba a ogodit colo și cum rădică coaja la mălai, să vede sămnu. În ălea sămânțâi, lu ăla-i merge în anu ăla, care a aflat părâmb, el e bun să samene, tu ai luat banu, tu ești bun să te duci la piață, poate să-țî meargă banii” (B.N.). „Care a dobândit oile, ala lucră cu oile. Care a dobândit vacile, ala lucră cu vacile, ei au împărțât munca dă prăstă an, naci la anu al nou, au știut care ce să lucre. Ala a fost obicei” (F.P.).

Jumerica sau Jumeriche, este un obicei care se practica în dimineața Crăciunului și se adresa mai ales fetelor și băieților. Aceasta era o persoană din familie, mascată în zdrențe, unsă cu funingine, și cu un lanț la gât. Intra în casă cu zgomote, strigăte, bătăi din lanț și verifica cât de harnice au fost fetițele, cât au tors, au lucrat, și cât de cuminți și ascultători au fost băieții.

După al doilea război mondial obiceiul n-a mai fost practicat, decât izolat (se mai practică în satele Porodin, Reșanăț, dar se fac grupuri de „Jumeriche: când să îmbracă, să ia ceva în cap, să fac, să bat, să ducă în sat după cârnațî, aia iastă la noi. Întreabă fetile, unde este fată mare, ce ai sprimit tu de toată vara, ce ai lucrat, ai tors, ai țăsut, ai împlećit, ai făcut ćirepi de iarnă. Dacă n-ai nimica să le-arăți, ei au troc cu paie, și cică atunci să-ți dea foc în mâini, ce de ai mâini dacă n-ai lucrat prăstă vară nimica” (A.D., N.S.).

Apoi, ei iau vătraiu „sângerătoriu”, întețesc focul în vatră și urează: “câte schintii, atâtea să fie bani, miei, purcei, să fie sănăteće și le dai să bea câta răchie caldă, ce vreu ei. Și le dai un cârnat, le dai câta carne, le dai câta slănină, și ei pe urmă iar pleacă, de la casă la casă. Au și bât lung ca măciuca, au și trăști aninate ca să pună cârnațî, slănina, au aninate și șiruri de piparcă, este care îi dă și usturoi, îi pune după cap”. De acest obicei își aduc aminte cu nostalgie, și unii dintre informatorii mai în vârstă din alte sate: “la mine-n sat, s-a făcut, la Crăciun, să face așa un om, să măschirește, să unge cu ceua, pune în cap” (S.P.).

Sub masa de Crăciun, în trecut, s-au pus paie, iar pe paie s-au pus nuci. În Mali Izvor, peste paie și nuci, se pune o creangă de cer pe care a rupt-o gazda în aceea dimineață. În casă se lăsa câinele să se plimbe în jurul mesei – ca să intre norocul în casă.

Masa de prânz începe cu datul de pomană și binecuvântarea colacilor și mesei de Crăciun: „Mîncaŕa śe ie pi masă, carńa șî bautura, sî fie pântru dzîua đi acuma, pântru Craśun, sî fie în sanataća nuastră, în sanataća vićiluor, în strieća cîăšî!“ (Mâncarea ce e pe masă, carnea și băutura să fie pentru ziua de azi, pentru Crăciun, să fie în sănătatea noastră, în sănătatea vitelor, pentru norocul casei!) (F.P.).

Se răspunde „s-ajuće“. O parte din mâncarea pregătită se dă de pomană celor morți, dar în vase diferite, lui Dumnezeu și Maicii Domnului.

Copiii au mâncat separat, la o măsuță, iar “astalu al mare, a fost de femilia mare”(M.M.).

Există numeroase reguli în cele trei zile de Crăciun, pe care nu ai voie să le încalci: după masă nu se doarme pentru ca să nu plece roiul de albine; în timpul zilei nu se face curat ca să nu se alunge norocul din casă; nu se merge în vizită ca să nu-i duci norocul altcuiva. Marți, joi și sămbătă după Crăciun nu s-a muncit pentru că altfel căpătai amețeli și dureri de cap. În prima săptămână după Crăciun nu s-a tors pentru sănătatea oilor, mieilor, “păcurarului”(ciobanului) și a altor membri ai familiei, deoarece se credea că cei care vor purta haine din lâna toarsă în acest timp, se vor înbolnăvăvi sau să li se va întâmpla ceva rău. Furca a fost, ca precauție, înlăturată din casă sau a fost ascunsă la grindă.

Se prognoza, de asemenea vremea pe anul următor, prin observarea celor 12 zile dintre Crăciunul vechi gregorian și Crăciunul sărbătorit pe stil nou. Fiecare zi reprezenta o lună.

„Stǐepînu“, Sfântul Ștefan este a treia zi de Crăciun. În aceasta zi se dă de pomană sfântului menționat o pâine, o lumânare și brânză. Dimineața, se pun după ușă coji de ceapă și se lasă peste noapte – ca să rodească ceapa. Se sărbătorește și ca patronul casei.

„Sîn-Vasîǐu“ (Sfântul Vasile cel Mare) se sărbătorește pe 14 ianuarie. În ajunul Sfântului Vasile, fetele au dus busuioc și l-au pus unde curge apa din izvor, iar în ziua Sfântului Vasile au mers să se spele pe față, au luat busuiocul și l-au păstrat pentru vrăjit și ghicit. În satul Valeacoani, femeia care are două fete, înțeapă pe mal două fire de busuioc, ca să afle care dintre ele se va mărita după băiat bogat și care după băiat sărac, în fucție de prinderea chiciurei pe cele două fire, fiind știut faptul că întotdeauna chiciura apare doar pe un fir.

În aceeași seară, în ajunul Sfântul Vasile, tinerii s-au adunat într-o casă ca să descopere cum le va fi viitorul soț. Acest joc s-a numește „sĕ pună śuoburĺi“(să pună cioburile), ori „vražît“, (ghicit). O femeie din casă, ascunde sub “blide, ćinere, le întorci cu fața așa în jos” (farfurii) mai multe obiecte: pieptene, oglindă, inel, tăciune, șuviță de lână, așchie, un bob de porumb, piparcă (ardei iute), un cui și o bucată de slănină, mălai, fiecare obiect reprezentând trăsătura dominantă din personalitatea ursitului sau usitei. Porumbul însemna că alesul va fi bogat, pieptene – colțos, oglindă – frumos, inel – subțirel, tăciune – negru, lâna – păcurar (cioban) sau păros, în alte sate, mălai-sărac, așchie – meșter, cui – fierar și slănina – comerciant. În prezența băieților apar glume și bună dispoziție. În plus, dacă este și muzică, grupul transformă ghicitul în petrecere. Farfuriile se amestecă, după care fiecare tânăr are dreptul să aleagă de trei ori.

În ajun de Sfântul Vasile existau și practici prin care făcea prognoza vremii pentru anul în curs. Căpățâni înjumătățite de ceapă se despart astfel încât să se separă douăsprezece coji din partea comestibilă. Se pun în patru grupuri câte trei așa că fiecare să poarte semnul unei luni. În fiecare coajă au pus câte jumătate de linguriță de sare și se lasă la fereastră peste noapte. Dimineața se verifică cojile. În coaja în care apare apă, aceea lună va fi ploioasă sau cu zăpadă, iar coaja fără apă arată că luna va fi fără precipitații. Dacă ar omite acest termen, ghicirea se poate face în ziua înainte de Bobotează.

În răstimpul de la Sfântul Vasile până la Bobotează, se dădea și nou-născutul la grindă, sau se desfășura obiceiul numit Moașa.

„Boćadza“ (Boboteaza). În ajunul Bobotezei fetele au pus în zăpadă sau în gard trei fire de busuioc. Fiecare fir a fost numit cu numele unui băiat. Acel fir care în timpul nopții va fi acoperit cu chiciură, este semnul că băiatul al cărui nume poartă, va fi al ei.

În Osnicea femeile din fiecare familie, în ajunul Bobotezei, au mers la pârâu sau izvor și pe mal au înfipt câte un fir de busuioc. Tot acolo dădeau și apă de pomană celor morți, pentru fiecare mort vărsându-se câte o cană de apă. Într-o găleată sau căldare se ia apă și cu busuiocul de la izvor, se stropește casa, pe cei din casă, vitele, anexele casei, ogoarele, pășunile și pomii fructiferi, pentru sănătate și rod bun. Restul de apă, împreună cu busuiocul, s-a pus într-un vas ca „apă boćedzată“ (apă botezată). În timpul anului această apă s-a folosit pentru vrăjit, ca leac pentru ameliorarea dureii de cap sau s-a băut pentru durerea de stomac. Restul de apă s-a păstrat până la Boboteaza următoare. Această practică a apei este cunoscută și în alte sate din Crna reka.

„Cârdalesa“ se organiza în ajunul Bobotezei. Se proceda ca și la Crăciun, numai că de data aceasta, grupul de colindători era format numai din femei, care colindau casele din sat, pe care le stropeau cu busuioc și cu apă sfințită, urând prosperitate gospodăriei, sănătate celor din casă, rodnicia ogoarelor și înmulțirea vitelor:„sî fiț sanatuoš šî labduruoš, copiii sĕ traiască, ań mulț sî-n pĺińască, luocurĺi sî rođască, vićiĺi sî să plamađască …“ (F.P.). Au existat și case care nu au primit colindătoarele, ele fiind ca și în cazul colindătorilor de la Crăciun apostrofate.

Din alimentele adunate din sat, grupul pregătea cina și au organizat veselie și horă.

Existau și excepții (Valeacoanii), când grupul era amestecat și în loc de apă sfințită, se duce o lumânare. În casă au intrat membrii grupului, iar o fată cu lumânarea aprinsă de trei ori a înconjurat lanțul de la vatră, mutând-o dintr-o mână în alta. Acest obicei a fost cunoscut în toate satele, însă astăzi nu se mai practică.

Mai există credința, că în ziua de boboteză, care vânt bate, acel vânt să botează și “are să bată prăstă tot anu de zâle. Dacă bate de la deal, Coșaua mare, vânt urât tare, friguros, dacă bate de la vale al de la vale, să zâce, Severețu e di la răsărit” (Z.C.).

„Sveći Ĭovanu“(Sfântul Ioan Botezătorul)-20 ianuarie și „Sveći Sava“ (Sfântul Sava)-27 ianuarie, se sărbătoresc ca patronul casei, cu oaspeți. Prânzul și colacii, se dau de pomană sfinților respectivi, iar o parte din alimentele pregătite pentru masă, separat se dă de pomană morților. La sf. Ioan înainte de amiază se merge la cimitir.

Urmează „Sîm-Pǐetru đi ǐarnă“ sau (Cinstitul lanț) pe 29 ianuarie. O zi înainte și o zi după Sfântul Petru se sărbătorește „verijiĺi lu Sîm-Pǐetru“ (Lanțul lui Sfântul Petru). Nu se lucrează pentru sănătatea vitelor și membrilor casei.

De „dzîua lu ruǐkan“ (Ziua lui Ruican) pe 3 februarie, se face iarăși o prognoză a vremii, pe anul în curs. Dacă e înainte de amiază vremea frumoasă, iarna va dura încă șase săptămâni. Dacă e înorat cu precipității și frig, lumea speră că va veni vremea frumoasă și că anul va fi roditor. Pe vremuri s-au dat de pomană o pâine și o lumânare. Acum obiceiul s-a pierdut.

„Ćiricuva“, este ziua dedicată ciorilor, stăncuțelor, mierlelor, coțofenelor, uliilor și a altor păsări care atacăpăsările de curte, grădinile, semănăturile, cânepa, vița de vie, cireșii și alte plante. Întotdeauna e miercuri, cu două săptămâni înainte de lăsatul secului mic. Această săptămână se numește „săptămâna pistriță“ (săptămâna pestriță) și este penultima săptămână din luna lui februarie. Se fierb boabe de pomumb și se dau de pomană păsărilor, ca să se hrănească și să nu provoace daune. O parte din boabele fierte se aruncă în câmp, iar altă parte se mănâncă în timpul zilei. Femeile torc ca să se „usuče“ păsărilor ciocul precum firele de lână dacă nu sunt mulțumite cu ceea ce au primit.

„Muošî đi pipćeǐ“ (Moșii de piftii). Sărbătoarea coincide cu Moșii de iarnă. Ei

sunt mereu sămbăta, înainte de lăsatul secului mic. Se fierb piftii și se dau morților de pomană împreună cu turți mici cu gaură și cu lumănări. În (Mali Izvor) se pregătește pentru această zi și „păsat“. Copiilor nu li s-a dat voie să mănânce piftii a doua zi ca să nu încărunțească devreme și la bătrânețe să nu tremure ca piftiile.

„Zîpostîtu al mic“ (Lăsatul secului de carne/mic) începe pregătirea pentru întâmpinarea postului de Paști. Se merge de obicei la “morminți”, înainte de prânz, cu flori, lumânări, un colac, ceva dulciuri, vin și țuică. Se dă de pomană la ultimul mort din casă.

Priveghiul “să face samo la zăpostât” (S.P.). Spre seară familia pregătește „privǐeghiul“, focul ritual dat de pomană pentru cei morți, de regulă cei morți fără lumânare. În satele satele Valeaconie (Valakonje), Savinaț (Savinac), Podgorț (Podgorac) și Bogovina, acesta se face numai la pomana de șapte ani, indeferent dacă a murit cu sau fără lumânare.

În jurul focului se adună toți ai casei. Cea mai bătrână femeie din familie, aruncă în continuu câte o bucățică de tămâie în flacără, iar lumina și căldura flacării, împreună cu mirosul de tămâie, se dă de pomană tuturor morților. Cei prezenți răspund cu: „Sî prostască Dumńidzîău!“ (Să ierte Dumnezeu) sau „Bogdapruost“ (Bogdaproste). Cânde se stinge focul, se întorc în casă la cină.

Obiceiul de priveghi variază de la sat la sat. În Vitejeva, “în satu meu”, ritualul de priveghi e „altmintrerea. C-a murit și tatal meu și fratele meu făr’ de lumânare. La ei să face priveghiu samo(doar) de lemn de prun roșu, și-l face nalt, și-l leagă, ca sarcina, și ia o masă de aștia, nouă. Și un scamn nou, și ia ćinere, blide, și ia isto colaci, și face cămară aici. Și oale cu supă, cu sarmă, cu carne de pui, dacă e de slastă(de dulce). Dacă e duminica când să dă carnea. Da la masa aia, să pune pânză albă, și să pune-n ea, jos până la cămara aia unde a făcut să aprindă focu”(N.S.).

Priveghiul se face și în centrul satului. Până la al doilea război mondial, “chinezul” primarul comunei asigura lemne din pădurea locală. În jurul focului se aduna tot satul și cu voce tare fiecare dădea de pomană focul morților săi.

„Săptămâna albă“ durează de la Lăsatul secului de carne până la Lăsatul secului de brânză (mare). În timpul săptămânii albe se mănâncă, cel mai des, mâncare de dulce, dar să fie albă: lapte, brânză, ouă și mămăligă. Copiilor le este permis să mănânce carnea care a rămas de la Lăsatul secului de carne.

În timpul săptămânii albe, se pregătește pomana albă, pentru mortul căruia nu are șapte ani de la moarte.

Zilele pentru pomana albă sunt marți, joi și sâmbătă. La pomana albă nu se cheamă oaspeți, iar pe pe masă trebuie să fie totul alb: 44 de colaci „colac mic cu gaură“, lumânări albe pe ei, câte o bucată de brânză, ou fiert, turtă dulce albă, iar separat orez cu lapte, lapte și, mai recent prăjituri. În fiecare turtă se înfinge și câte o floare albă dacă este. Toate aceste se dau de pomană mortului.

„Pomana śumi“ (Pomana ciumii) se pregătea și se dădea în timpul săptămânii albe. Se făcea la o intersecție cu trei sau patru “craci“ (drumuri). Se organizeaza pentru sănătatea vitelor și a familiei, pentru apărarea de ciumă, epidemie și boli, pentru înmulțirea turmelor. În Bogovina se pregătesc și acum, din timp în timp, pentru distracție.

Ciuma era personificată în formă de femeie urâtă, cocoșată, neîngrijită și toată în zdrențe. Vizitând casele și satele, seamănă boala la oameni și turmele de vite. De aceea trebuie ținută cât mai departe de oameni, de vite, de sate.

În alte sate, pentru apărarea de ciumă, cu o cârpă aprinsă au afumat în jurul gospodăriei sau în jurul satului când aceasta a fost organizată de autoritățile satului.

„Sĕmbĕta lu Lazĕr“ (Sămbăta lui Lazar) este la sfârșitul săptămânii albe și nu coincide cu sărbătoarea ortodoxă „Sămbăta lui Lazar“. În această zi se pregătesc obligatoriu „plaśinț“ (plăcinți), care se dau de pomană lui Lazar și celor morți. Se spune că el a murit în acea sâmbătă de dorul plăcintelor: „în sâmbăta lu Lazăr să face plăcințî (cu brânză și cu ou) și să dă, să împarte, măi năinte lui, de pomană lu Lazăr, c-a murit cică de doru lu plăcințî”(A.D.)

„Zîpostîtu al maŕe“ (Lăsatul secului de brânză), coincide cu începutul lui martie după fazele lunii. Se pregătește numai mâncare albă care se dă de pomană. Se merge la cimitir și seara se face „privǐegi“, în același fel ca și pentru Lăsatul secului de carne. A doua zi începe Postul Paștelui.

„Sîm-Tuađiri“ (Sfântul Teodor), todorci sau săptămâna lui Teodor, așa este numită prima săptămână din postul Paștelui, ea începe marți la miezul nopții, la „marța vasâlor“ (marța vaselor), și se termină marțea viitoare la miezul nopții.

În timpul săptămânii lui Teodor nu s-a lucrat lâna. „Dacă lucri, te iau Sântoaderii”(Z.C.). Nu s-a tors și nu s-a țesut ca să nu se tâmpească oile, iar mieii, purceii sau vițeii să nu se nască morți, dar s-a lucrat în afara casei, în câmp, în funcție de vreme: s-a săpat pământul cu cazmaua, cosirea trestiei, repararea drumurilor și altele. Dacă se scotea mâncare din casă, chiar și pentru câini, trebuia să fie acoperită, pentru a nu fi expusă todorcilor. Pentru protecția împotriva lor trebuie să porți “pelin și usturoi și boji, să pune la perină, în pat. Alea 3 zâle nu te speli pe cap” (L.B.). Există numeroase povești despre relele pe care “todorcii” le pot face.

Fiecare zi din săptămâna lui Sân Toader are o anumită semnificație și anumite interdicții, ce trebuie respectate întocmai, pentru protecția oamenilor și vitelor.

Luni este „Luńa śuarîlor“ (Lunea ciorilor) sau „Lunea păsărilor“. În timpul zilei se fierb boabe de porumb. O parte se mănâncă, iar o parte se aruncă peste acoperișul casei și se dă de pomană ciorilor și altor dăunători de câmp ca să nu mai provoace daune. Nu să mănâncă cu lingurile, duminică “sara să pitulă lingurile, și nu să mănâncă luni cu lingurile că să nu scoată cioarele pe loc cucuruzu, să nu facă ștetă, ce iastă pin bășteale, pin pomi”(P.I.). Are aceeași semnificație ca și „ćirikuva“, dar e sărbătoare de post.

„Marța vasâlor“ (Marțea vaselor), numită și marțea albastră, este dedicată spălării vaselor de grăsime. Toate vasele folosite, mai ales cele dn timpul postului, s-au spălat cu nisip și cu leșie “să face din cenușă și apă fiartă”. Cârpele cu care s-au spălat și s-au șters vasele, se usucă și se păstrează pentru afumarea în ziua de Sfinții 40 de Micenici, la Buna vestire și la Florii. La miezul nopții „sî pun Sîm-Tuađiri“, începe săptămâna lui Teodor. În seara aceasta “nu să cântă, nu să șuieră, nu să vorbeaște tare, nu să duce afară, nu să iasă din casă, lumea stă în casă, și dacă face ceva, el nu măi iasă, nu măi deschide ușa, să iasă noaptea afară” (P.S.).

„Mǐercuŕa naruadă“ (Miercurea neroadă) este a doua zi din săptămâna lui Teodor. Oamenii nu lucrau „pântru lumǐe nacajâtă“ (pentru lumea necăjită), pentru oameni paralizați, retardați și schiloziți, și să nu li se întâmple și lor același lucru.

În alte sate se numește “miercurea șocâțâlor” (miercurea șoarecilor) și nu se lucrează, “lumea țâne, nu lucră să nu facă socâțî, șobolii să nu facă răle pi la căși, pi la vite, pi la grâuri, pi la aia ce iastă, ce tot nat are-n casa lui” (A.D.).

În „Juoǐa ǐapilor“ (Joia iepelor), nu era bine să se prelucreze cânepa, să se țese, mai ales dacă cineva are “are vite greoane, demult a fost iape și de aia s-a zâs joia iapelor. Da iastă vaci, iastă oi, ce God e, lumea păzăște, toate ce sînt greoane” (B.N.) ca să fie caii blânzi, sănătoși, să nu bată cu copitele. Cine are cai, în acea zi îi hrănește și îi țesală mai bine.

„Vińiŕa buǐedzîlor“ (Vinerea buruienelor). Este ziua când toți din casă, în special fetele, se spală pe cap cu anumite plante, să miroase frumos, să crească părul mai repede dar era un tratament și pentru prevenirea căderii părului. Se spală dimineața deveme, cu “buiedzî”(buruieni): cu rădăcină de oman, odolean și salvin, culese în acea dimineață, se pun în leșie și se spală. În Gamzigrad, în fiecare an, lângă cetatea romană Felix Romuliana, s-a organizat o întrunire, iar mai târziu a fost mutată în casa de cultură din sat. Fiecare poartă o rădăcină de oman pentru miros, dar și cu convingerea că va fi apărat de boală și de todoraci. În alte sate omanul se pune sub pernă unde a stat până a lăsat miros.

Buiezii se toacă și se dau și la vite ca să facă lapte. O plantă bună pentru ca vitele să dea lapte este Barba caprii.

Tot acum nu este bine să “vezî găini pănă nu speli cu oman, pui, că să crească păru mare” (A.D.)

„Sîm-Tuađiru al maŕe“, după calendar „Sămbăta lui Teodor“ este cea mai grea zi din săptămâna lui Teodor “și „atunci să face mălai cu copit (copite de cai), alea să fac pe mălai, să dă cu cucuruzu frânt, să face ca copițâle și să dă la sântoaderi, la zâua lor, să numeaște la zâua lor ala mălai” (Z.C.). Deși todorci pot apărea în fiecare zi din acea săptămână, în sămbăta lui Teodor nu a fost voie să se lucreze absolut nimic. În acea zi todorcii puteau să apară și printre oameni, cu chip de om. Pot face rău oricui care îi întâlnește. De aceea noaptea nu se iese din casă. Noaptea se pot auzi bătând pe pod. După înfățișare se aseamănă cu pisica, dar au copite. La șezători pot apărea îmbrăcați și transformați în băieți. Cozile, similare cu cele ale cailor, le ascund între picioare deoarece nu dispar în timpul transformării. Dispar la primul cântat al cocoșilor. În Zlot, în această zi se tund cozile cailor.

În „Dumińică pi sîmtuađiŕ“ (Duminica lui Teodor), nu e voie să se lucreze nimic în casă pentru copii și pentru vite, să nu se îmbolnăvească. Nu se lucrează nici cu âna pentru sănătatea oilor. O oaie din turmă au numit-o „Tuađira“ sau un berbec „Tuađir“, după credința că va acționa ca o protectoare asupra celorlalte oi.

„Luńa pazđtuorilor“ (Lunea păzitorilor) sau „lunea ciobanilor“ este dedicată bărbaților, păzitorilor și crescătorilor de vite. Nu e voie să se taie sau să se coase cu acul nimic ce ar purta pe sine, deoarece cel care nu respectă interdicția poate să se taie sau să se înjunghie în timp ce lucrează.

„Marța încuńată“ (Marțea încuiată) este ultima zi din săptamâna lui Teodor. Nu e voie să se lucreze deoarece todorcii pot să „te-ncuie, nu știi nimica-n urmă”, dar și pot paraliza pe cineva din familie. La miezul nopții se încheie săptamâna lui Teodor. Sântoaderii pleacă, “sara să duc, nu să lucră nimica, numa ce să curăță sămânța, aia să curăță câta la marța vasălor, câta la Sântoaderu-al mare, și-alălaltă să do curăță atunci la marța-ncuniată. Cucuruzu, tulenii să lapădă pe apă, bobilii să samănă primăvara, și pe urmă miercuri, după ce e miercurea bobilor, atunci să slobod zâlili, să lucră de toate, ma’ să fierb boabe, și să dau la ăia care a rămas, la ai șchiopi, la ai orbi, să aibe de drum, de cai, să ducă, să nu măi facă ștetă-n urmă, la căși, la lume la care are vite, că ei așa s-a zîs, că ei măi mare ștetă fac la vite” (A.D.).

7.1.2.3. SĂRBĂTORILE DE PRIMĂVARĂ

„Dragobǐaće“ (Dragobetele), se serbează pe 10 martie și nu se lucrează. Este prima dată în acel an când ies la suprafață cârtițele și șoareci de câmp și omul trebuie să le hrănească. Se fierb boabe de porumb și se aruncă pe pământ pentru hrană. Ele țin minte aceasta, și dauna va fi mai mică. Dacă omul nu face acest lucru, ele vor năvăli pe semănături și vor pricinui daună mare.

„Babiĺi“, babele sunt între Dragobete și Sfinții 40 de mucenici, în total 12 zile. Sunt zece babe, la începutul și sfârșitul lor fiind câte un „muoș“ moș: dragobǐaće“ (Dragobete) și „Sîmțîî“, Sfinții 40 de Mucenici. Acest răstimp de douăsprezece zile se folosește pentru prevederea timpului din cele 12 luni ale anului, data de 11 martie fiind considerată luna ianuarie, iar 22 martie luna decembrie.

„Sâmțî“ (Sfinții 40 de Mucenici) se sărbătoresc pe 22 martie. Numele sărbătorii de Sâmțî, vine de la credința că de de acum “pornește să lucre pământu”, pământul simte că vine primăvara și trebuie începute muncile la câmp. Să crede că de la Sâmțî, “iasă 44 de boțî de căldură din pomânt. Cum acuma, poate să iasă căldura să să măsure cu boțile. Da boată e aia ce să bate, să bat parii, să bate cepu la butoi, să bate pomânt când să face-n casă, demult cu pomânt s-a pus pe jos, în casă. Pă, când să dă la un loc cu boata de 44 de ori, locu ăla unde s-a dat cu boata, e câta măi cald decât alălalt pingă el. Și acuma, când să pune mâna acia, unde s-a dat cu boata, să sâmte că e pământu măi cald. Sama de aia și să zâce Sâmț, că să sâmte că pământu s-apucă să lucre, pământu s-apucă să fie măi cald, s-apucă lucrurile să să lucre pe cîmp” (P.S).

Dimineața devreme în ziua Sâmților, se face foc în curte și mult fum. Se ia apoi cârpa, “râza să zâce”, păstrată de la „marța vasâlor“ (marțea vaselor), se aprinde, “sări prăstă focu ăla, prăstă fumu ăla, de trei ori și aprinzi râza aia și iei și dai cu râza aia pe după craci. Și iei râza aia și mergi prin obor, te bagi în casă, în sobi, ăla că să nu să bage gongilii în casă” (N.S.), se afumă casa și vitele împotriva șerpilor. Același ritual se face și la Buna vestire și la Florii.

În ziua de Sâmțî, nu e bine să se umble cu sforile, nici cu furcile de strâns fânul, ca să nu plece albinele din stup, “aia e măi bun dacă să ia miere din zâua aia di la stupi, atunci e bun și de stup, să dă și în sănătatea stupilor, să-i păzască Sîmțîî, să să-nmulțască și ete așa. Să numește: să fie la zâua de Sâmțî, pă să fie la vâlve care duc ploaia, pă la vâlve care păzăsc izvoarele, la stele, la lună, la Dumnezău, la soare, la luceaferi, la furcilii pomântului, în sănătatea vićelor, și așa, în berechet, în sănătatea copiilor, la toțî, de sănătate, așa să dă” (B.N.).

Se frământă colaci mici cu sare. Mijlocul se marchează cu o țeavă de țesut, se coc și se ung cu miere. Se dau de pomană sărbătorii și morților, și se mănâncă la prânz. Pentru prânz se pregătește și un colac ce se dă de pomană zilei respective, împreună cu o lumânare. În ziua aceasta nu s-a lucrat de teama șerpilor. Cine lucrează, tot anul va vedea șerpi și vă trăi cu teamă. Înainte sau după prânz, se merge la cimitir, se împodobesc mormintele, se tămâie și se aprind lumânările. Dacă încă ar fi zăpadă, lângă copaci se află floare de spânz pentru împodobirea mormintelor cu flori proaspete.

„Blogovešćana“ (Buna Vestire) este pe 7 aprilie. E prima dată în an când se aude cucul. La Buna Vestire morților li se dă de pomană colac, lumânare, cartofi și pește. Nu se lucrează de teama șerpilor, iar dimineața, se afumă gospodăria cu cârpa “râza” care a rămas de la Sâmțî, pentru alungarea șerpilor.

„Fluriǐĺi“ (Floriile). De Florii, fetele și femeile tinere merg în câmp să culeagă flori sălbatice. Fiecare s-a împodobit cu cele mai frumoase flori din care fac buchet, fiind păstrate până la Paști.

La „Juoǐ-maŕ“ (Joia mare) se aprind „focorele“. Dimineața devreme, gospodina aprinde trei, cinci sau șapte focuri, neapărat în număr impar, din tulpini de boji, “joi dimineața ne sculăm, făcem focurelu, în obor, pe urmă la mormințî” (F.P.).

În satele de pe munte, focurelele se fac din “șubeli” (amestec de flori de munte) uscate, care se culeg miercuri, înăinte de Joimari. „Muierile culeg șubeli uscate, le pun pe trastă și le-atârnă la grindă, nu e bun să le pună jos. Să duc muierili și copiii pe dos, și culeg flori: mixă, brebenei, cucoșăi, priboi și vioreale. Priboiu să gasăște numa pe cârșă. Când ajung la colibă, fac ițăle de flori” (J.Z.).

Primul foc este pentru Dumnezeu, iar celelalte pentru morți, și se dau de pomană împreună cu căldura, lumina și mirosul de tămâie. Locul în jurul focurilor s-a stropit cu apă. În unele sate stropirea cu apă nu se face.

Înainte de amiază femeile, câte două-trei din casă, neapărat fetele pentru a învăța obiceiurile, merg la cimitir cu colaci, cartofi prăjiți în ulei, pireu de fasole, bob, pește, prăjituri de post sau stafide, mere și pere uscate, lumânări și flori. Toate astea se pun în străchini, iar la cimitir au mers două-trei persoane.

În satul Vitejva la cimitir se duce joi dimineața, “denoapte, mora nici nu răsare soarele, nici nu să vede”(N.S.).

La cimitir se duce o legătură de boji cu care se face focul. Se împodobește mormântul cu flori culese pe câmp la Florii, lângă mormântul ultimului membru decedat al familiei, se întinde pânza pe care se pun colacii și vasele cu mâncăruri, apoi se tămâie, se aprinde focul și se dă de pomană decedatului și tuturor morților din familie. După ce se dă de pomană toți iau acolo masa: “și-n urmă iai și măi năinte iai din grâu, din miere, din ce iastă, c-așa-i bun, ca să vadă și mortu ăla ce te-ai dus la el, ce i-ai dus“ (S.M.). Pe timpul comunismului autoritățile au interzis să se meargă la cimitir cu mâncare. Pentru a păstra ritualul întreg, femeile au mers la cimitir miercuri, ceea ce, în unele sate, s-a păstrat până azi. La joimari, „aicea, la noi, în Porodin, cu de cusara, miercuri, cu o zî nainte, să duce la mormințî” (P.S.). La fel se procedează și în satul Zlot. Prin anii șaptezeci au încetat să aprindă și să dea focul de pomană la cimitir, în unele sate limitându-se la focurelele de acasă.

„Vińirǐa uaulor“ (Vinerea ouălor). Această zi este destinată fârbuirii (vopsirii) ouălor, mai demult din coji de ceapă și alte plante naturale, mai târziu vopseaua se procura din comerț. Pentru colorare femeile au folosit ceară de albini pe care au topit-o și cu un pai sau cu o pană au pus pe ouă care s-au vopsit prin scufundarea într-un vas cu vopsea. Bărbații au putut, în această zi, să meargă la arat sau să desfășoare activități mai mici pe imanie sau acasă.

Ouăle le vopsește de regulă, cea mai bătrână femeie din familie. De obiecei pentru fiecare membru de familie s-au vopsit câte zece ouă sau câte o sută de ouă de familie. Primul ou s-a vopsit în culoare roșie, “el să lasă să păzască casa până la Paștile alălalt”, astăzi numărul și culoarea lor variază. Cu vopseaua ce rămâne, se vopsesc puțin vitele, să fie sănătoase ca ouăle. Se crede că toată familia va fi sănătoasă anul respectiv dacă unul dintre copii fură ouă roșii. În unele regiuni, coșul cu ouă vopsite se așează, vineri seara, într-un pom roditor din spatele casei.

7.1.2.3.1. OBICEIURI DE „PAŠĆI“ PAȘTE

Paștele este asociat și la românii din Serbia de Răsărit, ca la toți românii, cu o serie de alimente rituale, dintre care, pe lângă ouăle roșii, cel mai important este colacul Paștelui. Acesta este făcut din făină de grâu și are diferite forme, în funcție de regiune. Uneori este împletit, apoi înconjurat cu o cunună, alteori este simplu și rotund. Pe el se așează ouă roșii, în număr impar, lumânări, sare și o bucată de carne.

Perioada în care biserica celebrează moartea și învierea lui Isus Cristos, se suprapune de facto peste alte sărbători de sorginte păgână, cu caracter echinocțial. Sărbătorile creștine ale Crăciunului solar și Paștelui lunar sunt suprapuneri culturale noi peste structuri sezoniere păgâne, sărbători dedicate Soarelui și Lunii. In felul acesta se justifică sărbători care aparțin altor straturi culturale anterioare creștinismului.

Ritualul de Paști din satele românești din estul Serbiei ilustrează cel mai bine

afirmația de mai sus.

În ziua de Paște, înainte de a răsări soarele, gazda „domacinul" scoate cu sapa o brazdă de pământ cu iarbă, “glie” cum este numită și o pune în fața ușii, pe partea exterioară, în unele sate pe prag sau lângă prag. De aemenea există sate în care se scot două brazde, care vor fi puse una înaintea și una înapoia pragului. Gospodina pregătește un colac, un pahar sau un castron de vin, în vin se pune floare de corn și urzică. Pe glie se stă cu fața spre răsărit. Cu mâna stângă se ține paharul, pâinea și oul, se stă pe gile cu fața întoarsă spre răsărit, se face cruce, se ia câte o înghițitură de pâine și ou, se bea vin spunând: „cum a venit Paștile acuma, așa să vină și la timp(la anul), numa’ anul să ne afle vii și zdraveni, pe mine și copiii mei și omu’ meu, să ne dea ponom și bereghet”(A.D.). Apoi se învârtește în cerc spre partea dreaptă. Aceasta se repetă de trei ori, apoi se sare de pe glie spre est. Această împărtășanie se numește „luvat pašćiĺi“. Toți din familie repetă ritualul, de la cel mai în vârstă (bunicul) și terminând cu copiii. Glia se ține pe pervazul ferestrei trei zile, iar a patra zi se întoarce la locul de unde e luată – ca să nu rămână rană pe sol.

Există mici diferențe în executarea ritualului de Paște, esența fiind aceeași.

În Luchia, sâmbătă seara sau duminică dimineața într-o strachină nouă se pune floare de măr, un ou curățat și tocat, urzică, floare de corn, o plantă albă numită paștiță, bucăți dintr-un colac care a fost păstrat de la Joi Mari și vin roșu, toate acestea formând „Pașcile", care va fi băut duminică dimineața. În unele sate unde „Pașcile" se prepară sâmbătă seara, înainte de apusul soarelui strachina respectivă, cu o lingură în ea, se pune în pom, în coșul cu ouă, unde va sta până a doua zi de dimineață.

Este bine ca în timpul ritualului fiecare participant să aibă un ou roșu în sân sau în buzunar.

În Valeacoanie glia se pune pe partea interioară a pragului, și se sare peste prag. În Mali Izvor ritualul s-a făcut pe pajiște uitându-se spre soare. În Podgorac și Zlot, împărtășitul se face pe secure, care este așezată pe glia de pământ, cu tăișul în afară, spre ușă.

Cândva oul pentru împărtășire s-a spart de capul berbecului conducător de turmă, iar alt ou s-a îngropat în țarc pentru sănătatea și fertilitatea turmei. Vitelor li s-a pus în nutreț sau în hrană.

După ce se spală pe față toți membrii familiei aleg câte un ou cu care au trecut peste față și cap, să fie sănătoși și rumeni ca oul. Copiilor le-au trecul oul prin sân ca să preia de la el sănătate și forță. În același timp, aceasta a putut să aibă și semnificația de transmitere a fertilității.

Ouăle de Paște se ciocanesc după masă, fiind interzis să se arunce cojile. Ele au fost adunate într-un anumit loc și îngropate.

Pentru masa de prânz se pregătesc diferite feluri de mâncare și purcel la frigare (la proțap). În colacul de Paște se pune un ou vopsit înainte de a se pune la copt. Se dau de pomană colaci, lumânare, din fiecare mâncare câte un castron și friptură, atât Paștelui, cât și morților. În cele trei zile de Paști nu se lucrează.

În ziua de Paște nu se merge la cimitir, numai “la a doua zî. Înăinte, s-a dus și zâua dintâi, dimineața” (S.P.).

„Mâtcalău“ (Mătcălăul) se sărbătorea a două marți după Paște, și era sărbătoarea fetelor. În teren nu se mai întâlnește decât în povestirile celor în vârstă, unii dintre cei chestionați, aducându-și aminte cu greu despre sărbătoare: “Mătcălău, la 9 zâle după Paști. Românii di la răsărit fac jocuri, și a dus tot nat așa, câte ceva, pun la masă, și dau de pomană, aprind lumânări”(P.S.). Și la “Petrouț, a fost mare sărbătoare, pănă măi napoi” (B.N.).

Mai la sud de satul Valeacoanie, numele este menționat pe o cruce: “iastă așa, la un pod așa la stânga, iastă cruce de lemn și scrie Mătcălău” (N.S.).

Luni, la „Luńa mâtcalăuluǐ“, fetele au vopsit ouă iar marți, la „Mâtcalău“, ouăle se dădeau de pomană împreună cu colaci, pentru norocul fetelor. În timpul zilei de marți, acestea se vizitau, faceau schimb de ouă, în unele sate spunând că s-au „învaruǐcat“ (învăruicit). Aceasta era o relație de prietenie foarte strânsă, se puteau invita una pe cealaltă la nunți, puteau să-și încredințeze secretele una celeilalte. Prietenia dura până la căsătorie, dar uneori chiar și până la sfârșitul vieții dacă nu se căsătoreau în alt sat.

În Zlot și Podgorac fetele au organizat șezători și au invitat băieți. Fiecare a adus câteva ouă ca să fie suficient pentru toți pentru a se ciocăni. În Metovnica fetele și băieții s-au întâlnit lângă foc pe care l-au aprins lângă râu sau pârâu. Fetele au adus ouă vopsite și le-au împărțit băieților. Și următoarele 2 zile ale sărbătorii Paștelui, abundă de danii și pomeni.

Insurățitul sau Invăruicitul – se practică a treia zi de Paști, la fântână sau la

pârău. Obiceiul constă în schimbarea simbolică a copiilor, trecerea ouălor roșii prin cunună și viza în special sănătatea copiilor, dar avea poate și un rol inițiatic. Acum, copiii își caută frați de cruce sau văruici, de care se vor lega pe toată viața:

“Să-nvăruicesc prima zi sau la trei zile după Paște, la Răpotin. E, atuncea s-a întâlnit, s-a adunat doauă fete, în ziua aia, or doi copii și ei s-anvăruicit, fetele. Ama(dar) și-a schimbat acolo oauă, una la alta și ei de-aicea-n colo zice verișoară or văruică, or surată, or cumnată, în tot felu’.

Da’ pă’, copiii(băieții) când s-anfrățit și-a tăiat aicea, s-anțăpat la dești(deget), și când a izbit(ieșit) o țâră(puțin) sânge, așa am auzit pe mama mea, da’ bine ei, și-a supt sânge unu di(de) la altu’. Nacia(știi), e aia, zice înfrățală. El când s-anfrățât de-ăla, ama să ia în cârcă(spate) și să trece peste ogaș, trec încolo și te-ntorci îndărăt și d-aci-ncolo, naci(știi), s-anvăruicit, verișoară, văruică, ce este…Fetele și-au dat ou una la alta, a schimbat oauă(ouă), iar așa și-a dat ou una la alta și s-a trecut în gârgă(spate) piste(peste) ogaș, cu el în gârgă(spate) și pe ormă l-antins iar piste(peste) ogaș și naci(știi), atunci s-a legat înfrățala aia, învăruiceala aia. S-a vorbit aia. De aci înăinte, sîntem frați, văruici or de-acia ce…Tu-mi ești verișoară, eu sînt verișor. Nu s-a cântat nimic”. (N.S.).

„Ropaćinu“ are loc a treia marți după Paște. Nu se lucrează la câmp, de frică să nu fie trăsniți, iar femeile nu torc.

Ziua țăstelor – are loc tot la Răpotin, care se spune că este și ziua femeilor, obicei relatat de Tihomir Georgevici la 1905, în satul Luchia: “In ajunul sfântului Bartolomeu, cunoscut aici sub numele “Rapacin”, femeile fac niște ulcele de pământ, în credința că de sunt făcute în ziua aceea vor dura mai mult. Ulcelele sunt lucrate de mai multe femei laolaltă; pentru facerea lor, pe lângă pământ special, roșu, se mai întrebuințează: cenușa, baliga de cal și câlți. Acest material se amestecă cu apa, se calcă bine, apoi se ia dintr-însul atâta cât trebuie pentru o ulcea și i se dă forma cu mâna. Ulcelele gata, se pun la răcoare să se usuce”.

În satul Gradscov se întâlnește o altă variantă a acestui obicei: “Muierile în ziua lor trebuie să-și facă lapte și ele caută țăste. Țăstele sunt de pământ, duc apă acolo și caută năroi și fac țăste. Și așa a fost atuncea, că atuncea na primer(de exemplu), voi oamenii(bărbații) nu cutează să zică la muieri nimica, că ei iau bătaie. Postăiește(circulă) o variantă, zice că: Atuncea că fiindcă Dumnezău a îndrăgit ziua aia să fie ziua la muieri. Ama(dar) muierea când a aflat că e ziua ei și s-a pus pe om(bărbat) și l-a luat de dimineață să-l bată până sara. Și-atuncea Dumnezău a zis că ce muierea svarno(într-adevăr) poagă pe ea, l-ar omorî pe om, da măi bine ziua ei când este să să zădușeașcă(transpire) să facă țăste, ca să-i treacă ziua să nu bată omu’.”(P.S.). În satele din vestul regiunii (Valea Moravei) nu se cunoaște obiceiul.

„Sîm-Źuordzu“, (Sfântul Gheorghe) se sărbătorește pe 6 mai. Este ziua în care se face stâna, în satele de munte, ziua în care se urcă cu oile la munte, ziua când se mulg oile prima dată în acel an. Ziua dinainte de Sfântul Gheorghe se cheamă „napruour“ (zori). Oile se scot devreme la păscut, undeva mai la “dos, să pitulă, că-n zîua de Sângeorz iastă muieri care știu să descânte și fură laptele la oi”(M.M.).

După întoarcere de la pășune se efectuează primul muls, iar laptele se încheagă pentru ca a doua zi, de Sfântul Gheorghe, să se dea brânza de pomană morților.

În această zi poate să se are. Pe câmp s-au cules plante care s-au amestecat, la Sfântul Gheorghe cu uruială, cu care s-au hrănit vitele, în special oile.

În ziua de Sfântul Gheorghe oile se întorc devreme de la pașune și se mulg, iar gospodina împodobește poarta, “buiandrugul” casei și intrarea în „obor” și în grajd. Pentru împodobit s-a folosit crengi de salcie și leuștean. Este folosită și frunza de fag, care pune la ușă, la „ștală la viće, la găini, la porci, la oi, la vaci, la toate cășile întră ușă”(J.Z.).

Mulsul s-a făcut prin spată și prin colac rotund în formă de cerc. În pâine se află un bănuț. Fiecare oaie se mulge cu câte trei jeturi, pentru fiecare mișcare a mulsului se întoarce partea cealaltă a spatei. Gazda, sau ciobanul, cu bărbații din familie, prind colacul cu ambele mâini și îl învârtesc, rostind: păcurarul – „cucu“, și răspunsul – „rascucu“. (Acest amănunt e păstrat în Osnić, Zlot și Metovnica). Acest ritual se face de trei ori, și apoi rup colacul. În a cărui bucată se află bănuțul, va fi fericit tot anul sau va fi “păcurar” tot anul. Pâinea se dă la oi, și apoi se termină de muls. Laptele se fierbe pentru prânz. În (Metovnica) laptele muls se varsă peste oi.

Dimineața devreme se taie un miel sau un purcel și se prăjește. O pâine și o lumânare mai mare, brânza, laptele și carnea, se dedică sărbătorii, iar celelalte se dau de pomană morților. După prânz au mers la horă.

Înainte de Sfântul Gheorghe nu s-au muls oile și nici miei nu s-au taiat. Cei care au avut în casă morți, în primul rând copii, sau membri de familie care au murit după Sfântul Gheorghe de anul trecut, n-au mâncat lapte și carne de miel înainte de a da de pomană celui mort în ziua de Sfântul Gheorghe.

Tot la Sângiorz cândva, „atuncea haiducii s-astrâng (se adunau)”(B.N.).

În satele de munte, după Sfântul Gheorghe, are loc obiceiul “băcia”. De acum, se înțarcă mieii și oile se mână în munte, unde se face stâna, care ține până la sfârșitul secerișului.

La “băcie”, toți sătenii adună oile la un cioban, “împreună lumea oile sara”, după care fiecare mulge oile altuia, niciodată pe ale lui. Dimineața, se duce “păcurariu” (ciobanul) cu ele la pășune, iar la prânz când se întoarce, le adapă, le bagă pe toate în strungă și le măsoară. Această măsurătoare constă în faptul că “tot nat mulge oile lui”, pune laptele într-o găleată și îl cântărește. După ce este golit laptele, se arată găleata și se zice: ”S-arătăm sâmbrași fundu la găleți”. Așa procedează toți cei care au oi, după care se compară numărul de litri de lapte, pe baza acestei numărătoare stabilindu-se ordinea și numărul de zile pentru paza oilor. Ale cu oi au dat mai mult lapte, acela le va păzi mai multe zile. Primul care începe să le păzească, zice către săteni: ”chită le-ați adus, chită le luați”(J.Z.). Pe durata stânei, cine le păzește în ziua respectivă, acela le mulge și face brânză pentru familie. “Oile sînt în stână până toamna, până nu ninge. Pe ormă tot nat ia oile lui și stâna să sparge” (J.Z.).

„Sveći Ńicuola“ (Sfântul Nicolae) de vară se sărbătorește ca hramul casei pe 22 mai.

„Ispasu al mic“ (Înalțarea Domnului) este a patra joi după Paști și Ispasu al mare a cincia joie după Paște. Se sărbătorește ca hramul casei și al satului.

„Dumińica maŕe“ sau Pogorârea Sfântului Duh se sărbătorește în a șaptea săptămână după Paște ca sărbătoarea satului. În aceaași zi sunt moșii rusaliilor, „muošî rusaĺilor“. Pentru cimitir se pregătea „colac cu gaură“ și lumânări. Pe fiecare colac s-au pus cireșe și așa s-a dat de pomană morților.

„Rusaĺe“ (Rusaliile). Se crede că sunt ființe invizibile care apar doar pe săptămâna rusaliilor. Omul care le întâlnește, nu le vede, dar le simte consecințele devenind amețit, absent, tot timpul tace sau nu știe ce vorbește – „la šoimanit“, e amețit, „la luvat rusalilii“. Pe care-l iau rusaliile, așa va fi până la rusaliile de anul viitor. Nu există descântece împotriva rusaliilor, singura armă fiind purtarea de usturoi și pelin. De-a lungul întregii săptămâni trebuie să se consume cel puțin un cățel de usturoi pe zi. Sub pernă se pun pelin și un cățel de usturoi ca să nu vrăjească omul în vis. Este bine ca oamenii să se miște cât mai puțin posibil, mai ales noaptea. Nu a fost voie să se facă baie copilului după apusul soarelui, dar nici membrii familiei să se spele pe cap. Treburile în gospodărie s-au efectuat în mod regulat, dar nu au cutezat să coase, să cârpească, să toarcă, nu au avut voie să planteze și să sape grădina, să cosească, să înhame și să transporte. Nu au îndrăznit să se odihnească la umbra nucului. A fost de dorit ca o parte a îmbrăcăminții să fie îmbrăcată pe dos, să se doarmă în “cirepi, să nu vină rusaliile, să te ia când dormi”(N.S.)

Prezența rusaliilor se putea găsi în locurile unde iarba a crescut în formă de cerc. Se distinge iarba după înălțime și culoare (este mai mare și mai întunecată), știindu-se că înainte de săptămâna Rusaliilor nu au existat asemenea locuri. Ele au jucat hora acolo sau au prânzit. Rusaliile sunt considerate sărbători rele, ca și Sântoaderii.

Dacă se îmbolnăvește cineva din (Šarbanovac) în timpul rusaliilor, familia anunță vecinii să vină să-i ocol bolnavului, jucând. Hora alcătuită din femei și bărbați de diferite vărste, este închisă, se joacă în cerc, cântând: „I-u, i-hu-hu, cĕ sĕ-i triacă lu Licucă, cĕ sĕ-i triacă pĕn să žucă, cĕnd ĕi triaśe cu nuoj sĕ žuaśe…!“ (Ihu, i-hu-hu, să- treacă lui Ilia, să-i treacă până jucăm, când îi trece cu noi să joace…!) (F.P.).

Pericolul încetează între sămbătă și duminică, astfel încât oamenii au putut să sărbătorească liniștiti lăsatul secului pentru postul Sfântului Petru și Pavel.

Obiceiul Rusaliilor sau Crăițelor, este consemnat și de Tihomir Georgevic, el considerând că obiceiul ar corespunde obiceiului sârbesc Crallița (regina).

Cândva, în zilele Rusaliilor, în satul Valea cu Anini (Valeacoanie) umblau prin sat “crăițe”, care cântau și jucau. Țăranii aduceau în fața lor pe cei bolnavi și ele îi zgâlțâiau spre a-i lecui. Acest obicei a dispărut astăzi din regiune, dar mulți își mai aduc aminte. Se mai păstrează totuși, în plasa Svijd, în satul Dâlboca (Duboca), care a devenit foarte cunoscut din cauza acestui obicei. În acest sat vine și acum lume multă numai pentru a vedea “cum vor cădea Rusalele și cum cărăbușul le va readuce în simțire prin glasul cărăbițelor lui”(D.P.).

În trecut, Căderea Rusalelor se numea căderea femeilor într-un somn hipnotic, din care erau readuse în simțire prin cântecul “cărăbușului”.

Obiceiul, așa cum l-au găsit T. Georgevici și M. G. Milichevici, nu mai există, astăzi păstrându-se doar pentru spectacol.

„Juoǐa vǐarđe“ (Joia Verde) este în săptamâna Rusaliilor și nu se lucrează, credința fiind că cine încalcă regula poate să înverzească și să moară sau “bate piatră”.

„Vińiŕ pi rusaĺe“ (Vineri pe Rusalii) – Rusalnica, este cea mai importantă zi din săptămâna Rusaliilor. Nu s-au scos vitele la păscut, ci se hrănesc în țarcuri sau în grajduri ca să nu fie expuse „rusaliilor“ de care ar putea să se înbolnăvească, oile să se „tâmpeasă“, iar mieii să moară. Acasă s-au făcut lucrurile cele mai importante.

„Dumińica mică“ (Duminica Mică), Lăsatul secului pentru postul Sfântului Petru și Pavel, se sărbătorește ca hram în majoritatea satelor. Nu se lucrează și se dă de pomană.

„Muoșĕ đi fraź“ (Moșii de fragi sau de primăvară) este în prima marți a postului Sfântului Petru și Pavel. Cine a avut copiii morți, nu a mâncat căpșuni până în acea zi când se da de pomană copilului mort căpșuni, și abia apoi a mâncat. În această zi a morților se dă de pomană căpșunii și celorlalți decedați, astfel încât pentru fiecare decedat din casă se frământă câte un colac, pe ei se pun căpșuni, câte un cartof fiert și câte un cățel de usturoi. Dacă nu sunt căpșuni se pune frunză de fragi în loc de fructe.

„Vârtaluomu“ (Sf. Apostol Bartolomeu) pe 24 iunie, a preluat atribuțiile zeului vântului, el fiind foarte periculos pentru că pot aduce distrugeri cauzate de trăsnet și de grindină. Este considerat stăpânul stihiei. De aceea nu s-a lucrat: “Vârtolomu, nu să lucră, frunza de tei s-antoarce, când pe-o parte când pe alta, în aia zî. Aia tot sărbătoare rea e, tot ce a strâns omu, l-a învârtit, l-a luat” (N.S.).

7.1.2.4. SĂRBĂTORILE DE VARĂ

„Sîmdzîiańi“ (Sâmzienele) sunt pe 7 iulie. Dimineața să culeg sâmziene, “florile alea galbene”, se face una-trei coronițe și se dă de pomană. Întâi se dă lui Dumnezeu, zilei de Sâmziene, și la cei morți și le “anini”(agăți) la casă, și la poartă afară. Împreună cu coronițele se dă de pomană și un colac, lumănare, căpșuni și cireșe dacă mai sunt, sau alte fructe. Înainte de amiază femeile au mers să culeagă sunătoare. Ea se usucă și s-a folosit pentru împotriva șerpilor, pentru vindecarea trăsăririi din somn, și durerilor de stomac, de piept, de cap. Tulpina aprinsă (care scoate fum) se trece din mână în mână, în jurul capului și corpului celui bolnav, acestora punându-li-se și în mâncare. Sunătoarea se folosea și pentru vrăjit.

„Sîm-Pǐetru“ (Sfinții Apostoli Petru și Pavel), se serbează pe 12 iulie. Pentru masa de prânz au tăiat un miel sau un purcel. Nu se merge în vizită. Și nu se lucrează. Dacă pică miercuri sau vineri, se dă de pomană mâncare de post.

Până în această zi, părinții cărora le mor copiii, sau sunt morți tineri în familie, nu mănâncă mere, până nu se dă de pomană mărul de Sâmpetru.

Urmează pe 13 iulie, „Fraćiĺi lu Sîm-Pǐetru“ (Fratele lui Sfântul Petru).

„Vraśi“ Vracii. Sărbătoarea se suprapune peste Sf. Mucenici Doctori fără de arginți, Cosma și Damian) în 14 iulie. În aceast azi nu se lucrează, deoarece este considerată una dintre cele mai “grele“ sărbători.

În ziua de „Procuopĺa“ (Sf. Mare Mucenic Procopie), 21 iulie, nu se lucrează ca să se păstreze fânul și grâul de incendii și fulgere. Se dă de pomană o pâine și o lumânare. În Mali Izvor această zi se numește și „baba surdă“.

Tot de frica fulgerelor nu se lucrează nici pe 26 iulie, de ziua „Aranźilului“ (Soborul Sf. Arhangel Gavril) și în ziua de „Prĺiǐa“Pârlie-Sfânta Mare Muceniță Marina, în 30 iulie.

„Svećiĺiǐa“ (Sfântul Ilie) se sărbătorește pe 2 august ca patronul casei și ca hram. Nu se lucrează de frica trăsnetelor: “muma lu St. Ilie nu i-a spus când s-a făcut că să-i fi spus, care știe ce ar fi făcut, că dudăie la Sf. Ilie. Dacă ar fi știut cine știe cum ar fi duduit, cum și-ar fi mânat caii și cocia (căruța), să dudăie și să sfulgere. Când a trecut zâua lui, iar atuncea muma lui i-a spus” (N.S.).

Dimineața se frământă pâine și se dă de pomană împreună cu o lumânare și cu alimente Sfântului Ilie. Sunt sate în care se organizează bâlci. (Šarbanovac)

Urmează „Vińiŕa maŕe“, Sfânta Parascheva de vară (8 august), „Panćeĺiu“ (Sf. Pantelimon) -9 august și „Zîpostîtu Sînći-Mariǐi“ (Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului) pe 13 august. În aceste zile nu se lucrează și se dă de pomană zilelor rspective și morților.

7.1.2.5. „ZAVEĆINA“ (HRAMUL SATULUI)

Este un tip de sărbătoare care se face pentru protecția culturilor agricole, prin care se încearcă îmbunarea și mulțumirea sfântului care de-a lungul timpului a provocat pagube respectivului sat. Alegerea a depins și de perioada când s-au întâmplat pagubele: la ziua sărbătorii, înainte sau după. Pentru locul desfășurării se alege teren potrivit. Aceasta e, de obicei, un loc înalt sau care a fost cel mai mult expus intemperiilor. Pentru organizarea hramului se alege un „colăcar“, care are obligația să organizeze sculptarea amuletei, executarea adăpostului, să aducă mese și bănci, să aleagă și să tocmească muzica, să anunțe gospodăriile despre sărbătorirea hramului. El conduce întreaga sărbătoare.

Pentru sculptarea „sǐămnului“, semnului, se alege, dacă este posibil, copac roditor. Poate fi măr sau păr sălbatic. Altădată se alegea un arbore înalt și gros, despre care se credea că este sfânt. Dimineața, în ziua hramului, colăcarul cu un grup de vecini “comșii”, iau cu ei un colac în formă de inel, un fel sau două de băuturi, lumânare, flori și o șuviță de lână. Semnul în formă de cruce de aproximativ zece centimetri, este făcut prin scrijelirea, prin decojirea copacului pe partea de apus. După ce își face semnul crucii, colăcarul zice: „S-ajuće Dumnidzău sî faśem sîămnu zavǐećińi Vrtaluomuluǐ!“ (F.P.)(Să ajute Dumnezeu să facem semnul hramului Sf. Vartolomeu), iar cei prezenți răspund: „S-ajuće“. Această cruce se decorează cu flori și lână, în crăpătură se pune un bănuț, lângă el se pune o lumânare mare aprinsă, iar colacul cu o lumânare mai mică se dedică Sfântului: „Sî fie pântru dzîua đi astâdz, pântru Vrtaluom, sî ńi apiŕe câmpu, berechetu šî câăšîĺi đi pǐatră, đi sîaśită, đi tuaće rîaĺiĺi!“(F.P.) (Să fie pentru ziua de astăzi, pentru Sfântul Vartolomeu, să ne apere câmpul, rodul și casele de grindină, de secetă, de toate relele!) Cei prezenți își fac semnul crucii și confirmă: „S-ajuće“!. Cândva demult, după sculptarea crucii, s-a tăiat mielul care s-a fript pentru hram, iar colăcarul pentru fiecare familie a împărțit câte o bucată de friptură.

Acest copac i se spune “zapis” în limba sârbă, termen folosit tot mai des și de românii din estul Serbiei, dar adaptat oarecum, find numit “zăpisc”, în Isânovăț. Termenul românesc pe care T. Georgevici în îl găsește și îl notează, este “zăpârg”.

Etnologul sârb Đokić Danica, ajunge la concluzia că ritualul “zapisului” reprezintă un simbol convențional al graniței ce separă lumea experiențelor umane de lumea credințelor metafizice și că întregul cult al copacului sfânt “zapis”, este o formă de comunicare cu lumea supranaturală.

„Umbraŕ“ (umbrar) este un adăpost din crengi și frunze efectuat prin participarea la lucrare și pregătirea materialelor necesare de către toate gazdele care participă la masa de prânz, astfel încât înfing în pământ stâlpi bifurcați, îi leagă cu prăjini, iar peste au pus crengi și frunze care i-au apărat de soare și de ploaie. Anterior masa de prânz s-a așezat pe sol, peste pânză țesută sau peste canat care s-a acoperit cu pânză de casă.

Fiecare familie aduce totul ce trebuie pentru masa de prânz. Dacă e hramul în timpul postului, acasă se dau de pomană colacul, lumânarea și mâncarea de post sfântului și zilei care se sărbătorește, iar pentru masă s-a tăiat mielul sau purcelul. S-a considerat că sfinții pedepsesc oameni prin diferite pagube pentru că nu le respectă numele. Așezarea la masă a făcut-o colăcarul. În timpul prânzului, lăutarii au cântat muzică mai lentă din repertoriul baladelor de dragoste. După masă fiecare primește oaspeți, iar spre seară, începe hora pentru toți cei care doresc să viziteze, chiar și pentru cei din alte sate. Hora a avut loc în jurul stâlpului pe care l-a pus colăcarul la un loc adecvat cu câteva felinare agățate sau cu lămpi de carabit.

După masa de prânz, reprezentanții gospodăriilor au ales colăcarul pentru anul viitor. Semnul se face în fiecare an și se decorează din nou.

Astăzi hramul satului, se organizează foarte rar în sate, deoarece prin modenizarea vieții la sat, ritualurile își pierd funcția, dispare credința în scopul sărbătorii, tinerii nu mai respectă tradițiile satului, ei fiind pe deplin legați de oraș.

7.1.2.6. OBICEIURILE ANUALE DISPĂRUTE

7.1.2.6.1. Muma pluoǐi (Mama ploii)

Ritualul a fost aplicat pentru a opri ploile din perioada verii, aceasta împiedicând executarea lucrărilor de câmp.

După cinci săptămâni de ploaie neîncetată, în jur de Rusalii, sub îndrumarea persoanelor în vârstă, „copiii s-adună, mai măruțî, 10,12, 13, 15 ani: prind mâț negru și îi fac leagăn đin coajă đe tei. Coaja o iau, o dejghioră, pun înăuntru mâțu, ama până nu îl pun înăuntru îi coasă gura cu acu, mâtu viu. Și acuma mearge, măi mult feaće, a fost care a dus leagănu, și i-a făcut cruce đin bâte, și merg și pe drum cântă: moare muma ploii, învie tata-al soarelui. Piu, piu, paraschiu!, și până ajung la răspântiće, și acolo îl îngroapă, așa de viu. Lumea a crezut în aia, jertfă, să oprească ploaia. Și alea sînt pierdute”. Intersecția trebuie să aibă cel puțin trei drumuri. S-a crezut că ploaia va înceta când moare pisica. Într-adevăr, a treia zi ploaia s-a oprit și copiii au fost convinși că au contribuit la reducerea suferinței umane prin posibilitatea de a continua lucrul și a salva semănăturile deteriorate.

În Valakonie, pentru a opri ploaia, iau trocul cu apă, ies pe pragul casei și se adresează celui care dirijează ploaia cu următoarele cuvinte: „Sî ducă pluaǐa la munț, la mîăŕ, în pustîńe, unđe cucu nu cântă, unđe jarba nu cŕašće, sî nu lasă satu la fuamiće, pi nuoǐ, copiǐi nuoștri șî vićiĺi nuaștre!“(F.P.). („Să se ducă ploaia în munți, la mare, în pustiu, unde nu cântă cucul, unde iarba nu crește, să nu lasă satul cu foamete, pe noi, copiii noștri și vitele noastre!“). Apoi se toarnă apa repede din pahar.

7.1.2.6.2. Mugaǐala

Denumirea obiceiului provine din onomatopeea sunetului pe care îl provoacă participanții în timpul efectuării acestuia. Acțiunea obiceiului s-a practicat pentru a alunga seceta: “đe dudăit săceta, nu de chemat ploaia, că ei a gândit că seceta e vreun duh, care a tunat în sat și să-l gonească”(F.P.). Potrivit povestirilor, în Osnić acest obicei a fost efectuat ultima dată spre sfârșitul secolului XIX. În alte sate nu e cunoscut nici sub altă denumire.

Din cauza secetei prelungite care amenință cu foamete, bărbații dintr-o anumită mahala s-au înțeles să organizeze „mugaială“. Adunarea a avut loc după cântatul primilor cocoși, în jur de orele 22. Într-un anumit loc și-au dezbrăcat hainele, iar pe cineva, care e fricos, l-au lăsat să le păzească. După distribuirea direcțiilor, au încetat să vorbească și să comunice între ei. Înarmați cu bastoane, au plecat individual prin sat lovind în garduri, case părăsite, grajduri, găuri în copac, poduri, bârloguri și alte obiecte în care ar fi putut să se ascundă seceta. Tot timpul au strigat: „Mmm, mmm“. Dacă ar fi ieșit bufnița din vreun obiect sau altă pasăre de noapte, au crezut că au alungat seceta. Interdicția de vorbire a durat pană la reîntoarcerea la locul de unde au plecat.

7.1.2.6.4. Paparuda

Poate proveni din cuvintele „babă rudă“. Aceasta este modul în care “dodola” (țiganca) se adresează gospodinei. Pe baza lor a apărut denumirea grupului și a obiceiului care, cu timpul, a fost simplificat în pronunție.

Dodole au format țigăncile care au mers în grup, de la casă la casă, au cântat și au jucat chemând ploaia pentru recompensă în alimente. Românii nu au considerat dodole ca practica sa obișnuită, dar sunt acceptate ca înlocuire pentru ritualul pierdut „mugaǐala“.

Dodola a fost o fată împodobită cu crengi, frunze și flori. Ea a colindat fiecare casă în compania femeilor adulte. Cântând și jucând, au rugat pentru ploaie:

„Duduluaǐe, pluǐe, „Duduloae, ploae,

rudă, babă, rudă, rudă, papărudă,

ǐa ǐeș đi ńi udă, ia ieși de ne udă,

ku gaĺata pĺină, cu găleata plină

pluaǐa sî ńi vină. ploaia să ne vină.

Duduluaǐe, pluaǐe, Duduloae, ploae,

grîu sî ńi kŕaskă, grâul să ne crească,

grîu sî ńi kŕaskă, grâul să ne crească,

luocu sî rođaskă, locul să rodească,

rudă, babă, rudă, rudă, papărudă,

ǐa ǐeș đi ńi udă, ia ieși de ne udă,

ku gaĺata pĺină, cu găleata plină

pluaǐa sî ńi vină. ploaia să ne vină.

Unđe dau ku plugu, Unde dau cu plugul,

Dumnji-Dzîău ku udu, Dumnezeu cu udul,

unđe dau ku sapa, unde dau cu sapa,

Dumnji-Dzîău ku apa!“ (F.P.) Dumnezeu cu apa!“.

7.1.3. FIINȚELE SUPRANATURALE ÎN CREDINȚELE ROMÂNILOR

În privința credințelor în anumite ființe supranaturale, se mai găsesc în prezent în satele românești din Serbia de Răsărit, nu numai urme, ci chiar credințe în desfășurare.

Demonii sunt urme ale personificării diferitelor fenomene naturale sau ale unor ființe care după moarte se transformă în “moroni” (strigoi), făcând rău persoanelor din jur.

Se împart în demoni ai naturii și demoni care influențează destinul omului. Din prima categorie, fac parte demonii apei, demonii pădurii care stăpânesc peste întinsele păduri din zonă, “muma pădurii” fiind des întânită în poveștile bătrânilor din regiune, și dragonul care influențează fenomenele atmosferice, având în același timp caracterul predecesorului mitic. Printre demonii care dirijează destinul uman, cele mai importante sunt: “ursitorile”, care determină soarta omului pentru toată viața sa.

Demonii naturii sunt împărțiți în demoni buni și demoni răi, ei fiind menționați în descântece sau anumite rituluri, chiar dacă și-au pierdut funcția demonică originală.

Amintim câteva dintre ființele supranaturale consemnate în povestirile subiecților intervievați:

„Milostânś“ (F.P.)- binefăcătoarele, sunt slujitoarele lui Dumnezeu. Ele sunt în număr de trei. Credința oamenilor în cele trei binefăcătoare este foarte puternică, fiind convinși că dacă au un necaz și se roagă Domnului, acesta își trimite binefăcătoarele. Niciodată nu se anunță, dar se simt în aer, lângă casă, lângă foc, la masă. Ele apără omul respectiv, îl ajută să învingă nenorocirile, îi aduc liniște și bunăstare. Când se naște copilul ele protejează lehuza și copilul, îl liniștesc atunci când plânge și îl apără de rele.

După îndeplinirea datoriei, binefăcătoarele pleacă de lângă om, dar revin din când în când, la sărbători, la pomeni.

„Sâmdzâiana“ (F.P.) se crede că este o fată frumoasă, invizibilă, care se plimbă pe câmp. Se îmbracă în diferite culori: alb, albastru sau roz, funcție de situație. Ea plutește în aer toată vara, aducând verdeață copacilor și pășunilor. Adaugă pășunilor flori de toate culorile, fluturi și păsări. Sânziana este considerată protectoarea tinerilor, deoarece și ea e tânără. În fiecare an, ea dăruiește omului planta medicinală, sunătoarea, care-i și poartă numele.

„Muma pădurii“ (Z.C., A.D., P.I.) este unul dintre peronajele mitologice cele mai răspândite în toată regiunee, ea trăind în pădure. Totuși, evită pădurile cu întindere mică sau cu copaci mici. Prezența ei se recunoaște după vârfurile copacilor, care se rotesc, “bat ca vijelia”, pe timp de calm atmosferic. Uneori ea șuieră, fluieră. Este periculoasă doar pentru copii, pe care îi chinuie, urmărindu-i încă de la naștere. Atunci când copilul tresare din somn și plânge, se crede că “muma pădurii“ îl chinuie, prezența ei fiind alungată doar prin descântec. În cazul în care nu se iau imediat măsuri de protecție, ea poate ucide copilul. Dacă cineva aude plâns de copil în pădure, înseamnă că l-a luat „muma pădurii“.

Există și o plantă numită „muma pădurii“, folosită ca medicament, dar și în ritualurile de protecție a copiilor, găsirea și utilizarea ei fiind făcută de anumite femei.

„Šojmań“- șoimanii (P.S., N.S., P.F., C.B.) sunt ființe invizibile care iau formă de bărbat. Ei pot dăuna mai ales copiilor nou-născuți. De aceea, copiii nu erau scoși din casă după naștere, timp de patruzeci de zile.

Omul pe care l-au luat „šojmańi“ este recunoscut după privirea vagă, neatenție, nu se exprimă clar, nu știe unde merge. Despre el se spune că „a šojmańit“ (a șoimănit).

I se poate întâmpla acest lucru numai dacă încalcă anumite interdicții din timpul săptămânii lui Sântoader: dacă bărbații merg cu capul gol și femeile fără basma, dacă cineva lucrează în săptămâna respectivă, dacă doarme timp îndelungat sub nuc, dacă se culcă pe iarbă verde sau pe pământ umed, dacă merge pe rouă și pe iarbă udă, mai ales dacă e desculț. Șoimanii pot poseda omul și noaptea, în timp ce merge pe drum. Atunci el nu știe pe unde merge, iar diavolul îl poate trage în apă sau în prăpastie.

Posedarea omului de către șoimani se crede că poate dura de la câteva ore, zile, până chiar la sfârșitul vieții. Singura protecție împotriva lor, este descântecul „pentru alungarea șoimanilor“.

„Vâlvele“ (Z.J., B.N.) sunt zâne ce trăiesc pe cer. Credința este aceea că ele „dirijează“ norii, ploaia, grindina, vijelia. Ca și “milostânśile”, ele sunt ajutoarele lui Dumnezeu, îndeplinind voința acestuia. Există zâne bune și rele. Cele bune aduc ploaie, iar cele rele aduc grindină, vijelie și vreme rea. Se crede că ele sunt într-o întrecere continuă.

Se crede că zâne există și pe pământ, acestea fiind fete frumoase, îmbrăcate în alb, au aripi și se pot transforma în fluture sau porumbel. Au formă umană, dar nu trebuie să fie privite de om, existând riscul de împietrire pentru cel care le vede. Ele pot ajuta omul în anumite situații.

Aceste vâlve se prindeau în horă, de obicei sub un copac. În acel loc iarba și pământul erau bătătorite, femeile care-și luau copiii la muncile câmpului, îi puneau în acel, în hoara zânelor deoarece credeau că acestea au grijă de ei, până mamele își terminau lucrul.

Există însă și credința în zâne rele care se pot transforma în șarpe sau în balaur, fără însă a ucide pe nimeni. Ele pot doar să posede oameni. Atfel, cel posedat devine violent, spunându-se despre el că e „vâlvuos“ (supus zânelor). Pot fi posedați mai ales nou-născuții, singura protecție fiind sunătoarea, imediat după naștere copilul și lehuza trebuind să fie afumați cu fum de sunătoare uscată.

„Zmâău“ (B.C., Z.C., Z.J.) -zmeul sau zburătorul, este personajul mitologic legat de vârsta adultă din viața omului (latura sa erotică). Este perceput ca o ființă asemănătoare șopârlei, dar de mari dimensiuni și cu aripi de liliac. El se poate vedea doar noaptea și trăiește în scorburile copacilor din păduri, în peșteri sau locuri izolate departe de oameni. Oamenilor nu le face rău, dar poate să alunge turma și să sperie vitele. Când se împrăștie oile și toate pleacă în aceeași direcție, se spune că este “zmâăul” sau „muma padurii“.

Acesta se poate transforma cel mai adesea în bărbat, care poate avea relații intime cu o femeie văduvă sau cu o fată bătrână, de aceea ele evită măritatul. În casă el intră și iese prin coș, în formă de flacără. Din asemenea relații se pot naște și copii. Localnicii cred despre acești copii că sunt mai mereu sănătoși și neînfricați.

„Dracu“ trăiește în apă. Se găsește de obicei în jurul morilor, în ape de mică adâncime, pe sub poduri și punți: „Pândește trecătorii ca să-i tragă în apă. Conducătorul tuturor este tarturu al batrân“ (tartorul cel bătrân) (F.P.).

În forma sa adevătrată diavolul e negru, păros, are cap de câine, picioare și urechi de capră și coada lui e bifurcată. Poate să ia orice formă, chiar și de om. Nu face rău femeilor care spală rufele în râu și oamenilor care înmoaie cânepa.

„Mńadza nuopcâ“ –Miazănoaptea

Este un alt personaj mitologic întâlnit mai ales la românii ungureni: “Miazănopțî a fost, acușa nu e” (M.M.). Ea apărea ca o ființă cu formă de grămadă de fân. Se mișcă la întâmplare și repede, cu zgomot mare, ca un dangăt de clopot, și poate depăși omul în fugă. Poate să surprindă călătorul neatent și îngândurat, pe timp de noapte să alerge după el sau să-l strivească. Pentru a se salva, omul trebuie să se dea la o parte și „mnadza nuopcâ“ va trece bubuind pe lânșă el.

„Moruoń viu“ – Strigoiul viu

Strigoiul viu poate să devină un bărbat sau o femeie care sunt bolnavi de o lungă perioadă de timp, care nu se pot ridica din pat. Acesta se recunoaște după privirea schimbată, se umflă, se mișcă puțin sau stă constant culcat, mai mult tace, mănâncă puțin, însă are o față “rumenă și zdravănă“, ceea ce înseamnă în credința românilor din zonă, că el se hrănește cu sângele cuiva „suge sânge din creaturile vii“, din această cauză pot să se îmbolnăvească și să moară animalele din gospodărie și din vecini.

Singura protecție atât pentru oameni cât și pentru animale, erau descântecele „đi moruoń“. Toată gospodăria și oamenii se stropeau cu apă descântată, se dădea foc la planta numită „mătura“(tătar) și cu aceasta afumau totul. Pericolul de posibil strigoi viu există atâta timp cât e acel om în viață. Dacă devine strigoi după moarte, se iau alte măsuri de apărare „împotriva strigoilor“ (A.D.); “De moroni s-a temut 40 de zâle, când vine acasă, da pe urmă nu s-a temut nima” (M.M.).

7.1.4. ELEMENTELE NATURII

Au de asemenea o mare importanță în credințele românilor din Serbia de Răsărit, acestea fiind și în prezent respectate:

Apa este foarte prețuită, nu este consumată fără folos sau murdărită intenționat. Copiilor li se interzice joaca cu apa, sub amenințarea: „Dacă urinezi în apă, îți va muri mama“(F.P.). Se consideră că apa îl spală pe om de rele și aduce noroc în casă, dacă e curată.

Mult timp, pentru românii din regiunea moravo-timoceană, „apa ńi-nśapută”(Z.J), apa curată, a fost cea care se lua dimineața devreme, de la un izvor, înainte de a fi folosită de alte persoane ori înainte de a bea animalele din ea.

Acest obicei s-a practicat mai ales datorită influenței limitate a bisericii (sârbe în special), în ultimul secol biserica fiind aproape inexistentă în conștiința românilor din estul Serbiei. Abia în anul 2004 se reiau slujbele religioase în limba română, odată cu ridicarea primei biserici românești din teritoriu, la Malainița, Negotin, ca urmare a impresionantei lupte duse cu autoritățile sârbe, de către preotul Bojan Aleksandrovici.

Această apă se mai folosește și în prezent împotriva vrăjilor, dar și la stropirea oamenilor, gospodăriei, vitelor, semănăturilor la anumite sărbători.

Focul, ca și apa, se crede că ajută și purifică omul. Îl ajută să supraviețuiască iarna, este folosit pentru prepararea hranei, dar trebuie ca focul să fie păstrat și respectat. În foc nu se scuipă deoarece se scuipă lucrul sfânt și Dumnezeu care l-a dat. Cândva, în vatră focul a ars în continuu. Dacă s-ar fi stins, puii ar fi murit din găoace. Peste foc s-a sărit ca să se ardă răul și farmecele îndreptate asupra cuiva. El este folosit și se pronunță în blesteme.

Vânturile sunt create de Dumnezeu, dar ele sunt comandate de „tata vânțâlor“ – tatăl vânturilor (N.S.). Există patru vânturi. Unele vânturi sunt bune, care suflă pentru a topi zăpada, pentru a înfori florile și pentru a crește iarba, iar altele sunt rele, cele care aduc ger, zăpadă și viscol.

„Culcubău“ – Curcubeul (Z.C.) trăiește pe cer, într-o sete constantă. Pe pământ coboară odată cu ploaia pentru a bea apă pe săturate.

Se crede că nu e bine să se treacă pe sub curcubeu. Dacă cineva face aceasta, îi se va schimba sexul: bărbatul va deveni femeie, iar dacă trece femeia, ea va deveni bărbat.

7.2. CULTURA POPULARĂ

Creatorii și păstrătorii culturii populare sunt fără îndoială, locuitorii satelor. Unitatea culturii populare românești regiune se datorează permanentei legături dintre zonele înalte și joase, dar și cele transdanubiene. Aceste legături au avut loc în cadrul unor intense schimburi de bunuri economice și culturale, prin circulație continuă a oamenilor într-un sens sau altul.

Folclorul românilor din răsăritul Serbiei îsi are rădăcinile în vremuri străvechi, ancestrale, cu obiceiuri dintre cele mai autentice. Cultura populară este de o mare vitalitate, făcând astfel posibilă păstrarea identității românesti prin: legende, pilde, poezii, povești, zicători, fabule, glume, balade, cântece și dansuri etc.

Între aceste categorii există uneori o strânsă legătură, fiind unite prin valoarea lor estetică, granițele dintre ele nu sunt precis delimitate deoarece unele producții literare presupun și existența muzicii și a dansului.

Dacă despre originea și istoria exactă a comunității românești din Serbia de răsărit informațiile sunt extrem de sumare, adesea confuze, românii de aici fiind, de cele mai multe ori, consemnați doar accidental, interesul pentru cultura populară apare încă din secolul al XIX-lea. Printre învățații care au cercetat cultura populară din Craina Serbiei, amintim pe E. Picot, F. Kanitz, Gustav Weigand, Stojan Romanski, Tihomir Georgevic, George Vâlsan, George Giuglea, Emil Petrovici, Ion Pătruț, Cristea Sandu Timoc, Otilia Hedeșan, Petru Neiescu, Eugen Beltechi, Nicolae Mocanu, Annemarie Sorescu-Marinković, Paun Es. Durlic, Slavoljub Gacovic, Biljana Sikimic.

Atât specialiștii români, cât și cei sârbi au fost preocupați de specificul acestei populații și de cultura sa populară, chiar dacă cercetările lor au urmat traiecte diferite. Din păcate, numărul lucrărilor publicate în România este destul de mic, nefiind încă editată nici o lucrare științifică de mare amploare despre comunitatea românilor aflată între valea Moravei și Valea Timocului, în majoritatea studiilor cultura populară ocupând doar câteva pagini.

Chiar dacă folclorul din regiune nu reprezintă obiectivul principal al cercetării mele, voi prezenta câteva aspecte ale vieții spirituale din zonă, care mi-au fost semnalate de către interlocutori.

Într-o perioadă în care comunitățile tradiționale și conservatoare se sting treptat, românii din Estul Serbiei au reușit să își mențină aproape nealterat patrimoniul cultural immaterial, prezent mai ales în satele de deal și munte, în satele de câmpie deja făcându-se simțită expansiunea modernului în gospodăriile tradiționale.

7.2.1. CÂNTATU

Cântecele au fost deosebit de importante, muzica și poezia, având în satul românesc din estul Serbiei, forme și sensuri de o neobișnuită bogăție. Cântecul în înțeles de muzică și poezia în înțeles de vers cântat, alcătuiesc în mintea sătenilor o unitate organică de nedescris.

Cântecele se pot împărți în cântece de lume, din care fac parte cântecele lirice și cântecele epice și cântece rituale.

Cântecele lirice aveau o tematică foarte largă, ele cântând despre persoana iubită, frica de a nu pierde persoana iubită, despre frumusețea iubirii, despre secretele iubirilor ascunse, despre dorul de familie și altele. Ele persistă încă, fiind întâlnite în repertoriul majorității persoanelor din generația a treia, numite “cântece de bătrâneață“: “Cucu cântă, mierla zâce“, „Negotine, Negotine“, „Șede una la o lună“, „Gherghină, Gherghină“, „Fugi, urâte đe pe prag“, „Departe, naică, departe“, „Frunzâșoară, iarbă creață“, „Foaie verde, spic de grâu“, „Dunărică, Dunărică“.

Cântecele epice au avut texte cu conținuturi tematice diferite, balada fiind aici caracteristică.

În funcție de conținutul lor, baladele din regiunea Serbiei de răsărit pot fi gupate în:

a) Balade pastorale, ce aveau ca teme întâmplările și nenorocirile ciobanilor, despre câinii lor, despre lupta dusă să-și salveze turmele de hoți, de animale sălbatice sau de intemperii.

b) Baladele vitejești (eroice sau voinicești) și haiducești, aveau ca teme: vitejia și înțelepciunea bătrânului Novac, ale fiului său „Gruia lu Novac“, nedreptatea făcută prizonierului „Đeđu“, lupta pentru dreptate dusă de haiducii „Pătru đi-n Cobiĺia șî Milan đi-n Rabruva“ (Petru din Kobilje și Milan din Rabrovo), problemele haiducului „Cuosta Balaś“ și vitejia haiducului Velcu. Alți eroi sunt cântați în legendele: Pătru di la Izvor, Marcu Viteazu, Gruicea, Novac, Doiecin, Ghiță Cătăniță.

c) Baladele istorice cântau despre uciderea cneazului Mihajlo Obrenović, suferințele soldaților din desele războaie din această zonă, bine ilustrate în cântecul „Fiŕaǐ, muǐcă, blastamată“ („Fire-ai, muică, blestemată“), suferințele soldaților de pe râul Drina din anul 1944 în baladele „Đi la Drina“, „Đin cîmpu Jedŕenuluǐ“.

c) Baladele fantastico-mitologice erau: balada Iana Sîmdzîana, în care aceasta se luptă împotriva căsătoriei cu fratele ei, Soarele; balada meșterul „Manuoǐĺa“ (Manole), balada „Sînta maǐca Vińiŕa“ (Sfânta Maică Vinerea), balada Iovan Iorgovan, Vântu Crivetu, Mizălcuța, Mizăl Craiu. Într-un alt cântec mitologic este vorba de lupta dintre vânturi, care se bat cu grindină și cu pietre, cu copaci și cu pământ, dar îi desparte Soarele după o luptă de o lună. Aproape toate piesele se terminau cu o pildă.

Baladele mai sunt cântate în prezent doar de câțiva bătrâni, Miroslav Ciulin și Slobodan Bâzu fiind cei mai în vârstă, dar și cei mai buni performeri. Cristea Sandu Timoc afirma încă din 1967, că “balada mai trăiește în fiecare comună doar la câțiva barzi pasionați, cu memorie capabilă de a putea reține între 5.000-15.000 de versuri, dintre care mulți sunt neștiutori de carte”.

Bogăția repertoriului lăutarilor și exuberanța lor stilistică au fascinat pe parcursul acestui secol pe etnologii care au venit în contact cu ei, repertoriu acestora fiind de câteva sute și mii de versuri. Ei se grupează în două categorii, cei bătrâni cu un prestigiu incontestabil în zonă și cei tineri cărora li se transmite întreaga moștenire culturală.

Urmărind contextul geografic al zonei, se observă că cei mai mulți lăutari fac parte din satele montane, izolare, deci conservatoare în privința păstrării cântecului.

Slobodan Bâzu este poate cel mai cunoscut lăutar de factură tradițională, repertoriul lui fiind impresionant, putând să cânte după cum mărturisesc localnicii fără să reia melodiile sau versurile de “astară până mâine dimineață”, fapt consemnat și de noi în anul 2001, când a cântat fără întrerupere, o noapte întreagă. O atare prestație atrage atenția unei predispoziții native cultivate în timp. Chiar el recunoaște: că “a fost greu de astea lucruri. N-a putut să cânte tot nat, ama a putut atunci să cânte ăla care l-a dăruit Dumnezău. Dar acuma poate tot nat, că să sloboade astea (reportofon n.m.) de zece ori și învață”. Din bogatul său repertoriu amintim cântece de factură locală: “Rândunică mică”, „Ilencuță, fată mare”, „Cât ieream cinăr ca salca”, „Giegiu”, „Ruia Ruiculiță”, „Biau, mănânc, mâncarea nu-mi plaśe”, dar și variata baladei „Miorița” cunoscută în regiune sub numele “Pe-un crac de munte”, „Strigă o fată din cetate”, „Iovan Iorgovan”, „Meșteru Manoile” etc.

Regretatul Draghi Cârcioabă, elevul lui Slobodan Bâz și unul din stâlpii mișcării de renaștere a românilor din Slatina Borului, a deținut de asemenea un repertoriu impresionant de piese autentice, însă a dobândit și faima de “restaurator” de cântece, deoarece unor vechi texte locale le-a dat ritm, cântându-le „câta măi iut”.

Cântecele de joc, erau expresii ale ritmului interior, fiind cântece legate de dans, hora identificându-se cu jocul.

Cântecele rituale, religioase și magice, cântate în situații bine definite, sunt un alt fragment din bogatul folclor românesc dintre Timoc și Morava.

a) Cântecele de sărbătoare, încă active, sunt periodice și comemorează diferite întâmplari din istoria religioasă (colindele) sau pentru înduplecarea naturii (cântecele pentru oprirea ploii “muma ploii”, cântecul crăițelor, cântecul paparudei); nu insist asupra lor, deoarece ritualurile au prezentate detaliat în subcapitolul legat de obiceiuri și tradiții.

b) Cântecul de înmormântare “petrecătura”, este poate cel mai important și cunoscut cântec ritual propriu-zis. Ea are un conținut invariabil, în „petrecătură“ dându-se adesea mortului sfaturi despre drumul spre lumea cealaltă, despre pericolele care îl așteaptă pe acest drum. Din păcate, acest cântec este pe cale de dispariție, datorită faptului că petrecătoarele ori au murit, ori mai sunt foarte puține și în vârstă, iar din generația tânără, nu mai vrea nimeni să învețe textele. Dau un exemplu de petrecătură, Cânćecu raiului, cântată de baba Piersa din Gornjana, Bor, 85 de ani. Cântecul a fost înregistrat în 1985 de Miladin Šaronjić:

Frunză viarđe đe lămâie,

A răsarit la Ńiźelcu-n prăvăľie

Care șađe-n prăvăľie la umbrae

A đispľećita somođivă

Da śe lucră somođiva-n prăvaľie

Numa scrie șî-nconđie

Ńiźelcu vorbea șî să rugare:

“Nu scria, nu-nconđiare

Lasa mă Duamńe nu ma luare

Nu mă scria în carća ńagră

Numa scrie-mă în carća albă”.

“Carća albă s-a-nplińit

Șî conđeiu s-a pierdut

Carća ńiagră nu e înplinită

Ńișî conđeiu nu e pierdut”.

Ńiźelcu când auzî așare

O luvă în vaľe pe pađină

Dobora la o fântână.

La fântână, la apă ľină

Śađe o babă batrână cu bâtu în mână

Șî moș batrâńi cu cârjâioare în mână

Șî fećiță cu perciță

Șî ńevastiaľe cu ľegăńaľe

Copii đ-ai miśi cu flori đe laptiśi

Șî voińiśei șî băiețăi.

Dumńe\ău cu Maica priaśistă veńare

Pi Ńiźelcu đe mână-l luare

Șî-n cadâlmă îl scoćare

Șî-l luva pe drum înćins

Să-l ducă la rai đișkis

Dumńezău kieiľi la Sfići Pietru śeru

Șî-a đișkis ușîľi raiului

Pe Ńiźelcu în rai l-a bagat

Să nu mai fie ńiș un pacat

Că Dumńezău s-a blăstamat

Că vacul đe veśie

Ńiźelcu tuot în rai să fi

A fost apreciat în mod deosebit cântatul din frunză. Aceasta a fost cântatul

„pentru sine“, pe drum sau când s-a păzit turma. Cea mai bună este frunza de păr, deoarece

este rezistentă și plată.

O parte din cântecele vechi s-a păstrat într-un melos foarte distorsionat. Impunerea clișeelor discografice a distrus orice valoare poetică și melodică de muzică tradițională.

Tradiția muzicală a românilor prezintă anumite particularități, în funcție de zone: Timoc, Homolie, Dunăre, Stig și Morava. Însă luate în ansamblu, instrumentele folosite, jocul și muzica sunt similare.

7.2.2. INSTRUMENTELE cele mai folosite au fost:

“Buśen” (buciumul), în prezent nu se mai folosește, era un instrument al ciobanilor, făcut din coajă de tei.

„Fluǐer“ (fluierul), este un instrument care a fost făcut din lemn de jugastru sau de frasin împărțit în două jumătăți pe lungime, jumătățile fiind scobite și reunite prin legarea cu coajă de cireș. Este instrumentul cu cea mai lungă utilizare în muzica populară, folosit și astăzi.

„Cărăbiĺi“ (cimpoiul). Cimpoaiele s-au lucrat pe două voci, cu un muștiuc în cimpoi și unul în „tarauz“. Piesele din lemn au fost făcute din lemn tare, și cimpoiul din lemn de corn. Pentru burduf s-a folosit pielea netăbăcită de miel. Muștiucurile au fost făcute din lemn de soc.

„Lauta“ (vioara) apare, după părerea cercetătorilor, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea oferă cântărețului posibilitatea de interpretare a melodiilor într-o gamă largă de tonuri.

„Clańet“ (clarinetul), se face dintr-o bucată de lemn de lungimea fluierului, care se îngăurește. Are în jur de șase găuri pentru interpretarea sunetului în partea din față și una pentru degetul mare în partea din spate.

„Tuoba“ (tobă). Tobele au fost făcute de țigani – „ĺeganari“ prin arcuirea unei bucăți de fag, iar pielea a fost strânsă cu o sfoară. Toba a fost un instrument obligatoriu în toate ansamblurile muzicale.

După al doilea Război Mondial, a apărut trompeta, înlocuind unele instrumente tradiționale.

7.2.3. JOCUL

„Jucatu“ era învățat de la o vârstă fragedă, nu aveai voie să ieși „în lume, fără a ști juca”. Sărbătorile satului au fost locul și momentul când omul a putut să se descarce și să se elibereze de greutățile cotidiene. De aceea petrecerile și horele au fost organizate foarte des, ele având și o funcție socială puternică. La aceste adunări tinerii făceau cunoștință, se etala îmbrăcămintea, se scoteau în evidență abilitățile de joc.

Hora s-a numit „uoră“ și se juca închisă. Deschiderea horei este o apariție recentă, spre sfârșitul anilor treizeci ai secolului XX sub influența modului sârb de a juca. Jocul era inițiat de conducătorul petrecerii (gazda sau colăcar) sau cel mai nerăbdător, în același timp și cel mai bun jucător. Dacă începea hora un bărbat căsătorit, în horă se prindeau mai întâi soții și soțiile, și apoi cei necăsătoriți. Având în vedere că a fost rușine ca o fată să joace lângă un bărbat căsătorit sau un băiat lângă o femeie căsătorită, trecerea era făcută de rude sau jucătorii de același sex. După deschiderea horei, bărbatul, după regulă, a fost conducătorul horei.

Ținutul în horă a fost strâns, doar de centură, mâna stângă peste cea dreaptă. Libertatea mișcărilor se reflectă în rotirea ritmică în timpul pășirii și legănarea în timpul tresăririi, acest procedeu fiind caracteristic mai ales la românii din zona Timocului Negru (Țârnoreca).

În timpul rotirii, femeia ținea privirea înainte și capul se legăna ușor pe umeri. Bărbații, în timpul jocului puteau să facă mișcări improvizate, dar n-aveau voie să iasă din sistemul de bază al jocului.

Solul era atins întotdeauna cu talpa întregă, iar pasul fără ridicare de la sol, cu încovoierea genunchilor în jos.

În timpul jocului, se strigau adesea glume. Acestea mai sunt cunoscute și astăzi, de majoritatea femeilor din regiune.

„Đi cînd muǐca ma facut „De când mama m-a născut

Urs în uoră n-am vadzut, Urs în horă n-am văzut,

Da acuma, vaǐ đi mińe, Dar acum, vai de mine,

Ĭuoće-l juacă lîngă mińe!“(F.P.) Iată-l joacă lângă mine!“

Când strigătura era terminată, celelalte femei din horă încuviințau, țipând „iii-i“.

„Duamńe muǐcă śe vadzuǐ „Doamne mamă ce văzui

în građina cu pasuǐ! În grădina cu făsui!

Duauă gǐame ș-un mosuor, Două gheme și un mosor,

Ș-un cocuoș cu capu guol!“(F.P.) Și un cocoș cu capul gol!”

„Țîn-će daǐco pîn mîǐ puot!“(F.P.) „Ține-te daică până mai pot!“

„Cîtră mińe, cîtră ćińe, „Către mine, către tine,

cîtră nuoǐ amînduoǐ!“(F.P.) către noi amândoi!“

Džadžević Dragoslav, într-un studiu etnologic extins identifică în toată regiunea, prin cercetarea sistematică a 75 sate, toate jocurile românești și sârbești. Lista cuprinde 394 jocuri sârbești și 324 jocuri românești.

Jocurile românești se pot împărți în jocuri cu și fără tremurat –„tramurat“. Se crede că jocurile fără tremurat sunt mai vechi. Acestea sunt: „batrîna, coštŕeĺca, tri pazîașće, ropîta, șcǐuapa, mințîta, iar cele mai noi – dauĺică daǐcă, ǐepura, șocîće. Printre jocurile mai vechi sunt și cele cu bătăi: ropîta, tobašanca, mințĕta, cu lovituturi tari a picioarelor în sol. Pe lângă jocurile menționate, mai ales între războaie, s-au jucat și jocuri care au fost preluate din repertoriul sârb și adaptate la jocurile românești. Acestea sunt ǐepura, jijiĺana, poluanca, dar probabil și cisîăŕu (chisăru).

Unele jocuri, pe lângă denumire, poartă și apartenența satelor după care au putut fi identificate. Acestea sunt: soǐanța ca la Șarbanuț, tramuriśa ca la Lugńița, tobašanca ca la Baśevița, tramuriśa ca la Dobropuoĺa, brestovĺana ca la Zluot.

Jocurile românești din zona Timocului negru (Crnoreka) sunt: batrîna, coštŕeĺca, tri pazîașće, ruopîta, tramuriśa, tramuriśa pi piśuor, brestovĺana, vacaŕața, sojanța, prorupta, piśuoru al maŕe, șcǐuapa, op zdrn-zdrn, minșîta, șocîće, tobașanca, dauĺică daǐcă, ǐepura (bobośica), cisîăŕu, jijiĺana, poluanka (F.P).

În celelalte ținuturi: ținutul Moravei, Homoli, Valea Dunării, jocurile frecvent întâlnite sunt: bătârna, bătrâniască, batuta, bătârna pistăpișor, dodorca, gruianka (Zaiecear), gruianka, coconiește, (Craina, Pojarevăț, Alexinăț), danca (Craina), metoviceanca, miroceanca, paracinca, nodu, ora, ora-n loc (Osnici, Valeacoanie, Lubnița), ora-nplećită (Turia), ora de doi, ora de tri, ora nostra, ora fećilor, ora đa opta, ora đa patru (Miroč), ora ursu (Bucovcea), ora rumuniască (Bârnița), omolianca, orantoarsă (Tanda), prepișor, prorupta, perina, pari, ruzmarin, rastau, stara vlahinia, vlahinia, frunzariu, cuca, șocâț.

Dintre jocurile sârbești amintesc: Žikono kolo, zaplet, katanka, kukunješte, koštanka, levka, levakinja, lesa, minota, neda grivne, orlovka etc…

Astăzi, de jocurile tradiționale se ocupă doar ansamblurile culturale și grupurile folclorice sătești, care din păcate, nu mai păstrează în totalitate caracteristicile și conținutul stilistic de exprimare a jocului moștenit, introducând și elemente noi, străine, fiind influențate de mass-media și din dorința de spectacol.

Totuși, chiar dacă ansamblurile folclorice nu mai păstrează toate elementele tradiționale, acestea au meritul de a menține vie identitatea românilor din zonă. Ansamblurile folclorice sunt încă numeroase la românii dintre Timoc și Morava, cu precădere în partea de est a regiunii, acestea regăsindu-se în majoritatea satelor de aici.

Amintim cele mai cunoscute ansambluri folclorice: din satele Lubnița – Zajecar, Cobișnița – Negotin, Bogovina – Bolievăț, Țrnaica, Brestovăț, Luchia, Tanda, Metovnița, Criveli – Bor etc.

Aceste ansambluri folclorice au o activitate bogată, dată și în prezent de manifestările „susreti sela”, (întreceri folclorice între sate), desfășurate frecvent, după un calendar bine stabilit, mai ales primăvara și toamna, fiind trecute și ca atracții turistice ale zonei.

Pe lângă aceste manifestări, au loc periodic și numeroase festivaluri folclorice naționale și internaționale, la care ansamblurile folclorice sunt invitate să participe, transmițănd astfel generațiilor viitoare valorile identitare ale românilor din regiune.

Au existat și jocuri de ritual (jocul Sâmdzienelor, jocul Rusalelor), dar nu mai sunt cunoscute, nu se mai păstrează în amintirile informatorilor, excepție făcând ritualul pentru oprirea ploii, „muma pluoii“.

Jocul Rusalelor sau „cadzutu“, este un obicei legat de cultul morților și însemna căderea în transă a anumitor femei înzestrate cu capacități de medium, care făceau legătura între oamenii de pe „această“ și cei de pe „cealaltă lume“.

Obiceiul este consemnat de Tihomir Georgevici, în satele Valeacoani și Duboka, când prin sat umblau “crăițele”, care cântau și jucau, încercând să vindece oamenii bolnavi prin zgâlțâire. Cercetătorul asociază acest joc, obiceiului sârbesc “Krallica” (Regina).

M.G. Milichevici amintește și el de “Crăiețe sau Rusale”, care în satul Duboka au devenit celebre, jocul adunând multă lume pentru a vedea “cum vor cădea Rusalele și cum cărăbușul(cumpoierul) le va readuce în simțire, prin glasul cărăbițelor(cimpoiului) lui”.

Ritualul este descris și de alți cercetători, în 1938 și 1939, G.A. Küppers asistând la „caderea Rusaliilor” în același sat, a fost uimit să regăsească exact același ansamblu ritual consemnat cu o jumătate de secol înainte.

Important de menționat, e că acest obicei se păstrează și astăzi în satele din ținutul Zvijd, cu precădere în satul Duboka, dar numai la nivel de spectacol, ritualul propriu-zis și scopul în sine al ritualului, nu se mai întâlnește.

De la ritmul tribal al horei -dansul colectiv inconfundabil al regiunii- până la “clăbăț” sau “călăbăț”, căciulile originale ale muntenilor din zonă, tezaurul folclorului românilor din zonă, este imens pentru patrimoniul cultural românesc și universal.

7.3. PORTUL POPULAR

Regiunea din estul Serbiei este considerată de specialiștii sârbi și nu numai, ca fiind una dintre cele mai interesante regiuni din Balcani, atât din punct etnic cât și din punct de vedere etnologic.

Costumul popular reprezintă o trăsătură importantă, ce caracterizează un grup etnic și contribuie la o mai bună cunoaștere a tradiției și culturii populare a acelui grup.

Co-existența naționalităților română și sârbă în regiunea cuprinsă între Timoc și Morava, a dus la o bogăție și o varietate de elemente în îmbrăcămintea tradițională.

În privința portului tradițional la românii din regiune, caracterizat prin elemente arhaice, etnologul Zecevic constată câteva mici diferențe, date cum era și firesc, de zonele în care aceștia locuiesc, costumul românilor ungureni, adică al locuitorilor zonelor montane, numiți și munteni, venind cu câteva elemente în plus față de cel al țăranilor, care trăiesc la câmpie.

Toate costumele au însă caracteristici comune: piese de îmbrăcăminte din aba albă, cingători cu ornamente tipice, cusături minuțioase, opinci de porc.

7.3.1. MATERIALELE DIN CARE SE CONFECȚIONAU HAINELE

Cea mai mare parte a produselor erau destinate satisfacerii cerințelor alimentare și vestimentare, îmbrăcămintea, ca de altfel și totul pentru casă, erau lucrate de femei în gospodărie, erau țesute în casă, populația bazându-se complet pe propriile resurse. Materialele brute obținute, erau prelucrate după tehnici transmise din generație în generație. Principalele materiale brute pentru confecționarea hainelor au fost: cânepa, inul, lâna și pielea.

„Cîńipa“ (cânepa), adaptându-se la toate condițiile climatice, a fost principala plantă folosită: „pă tot s-a țăsut, bre, de in, de fuior, câlțî, s-a tors, s-a făcut pânză, a fost în 6 locuri, de la podu ăsta până la Duboca, a fost cânepiște” (B.N.). Era semănată primăvara, cânepa, fiind de două feluri: „o soartă albă și o soartă roșie și iastă o soartă care să pune primăvara, da’ o soartă să pune toamna” (A.D.). „Aldań“ (cânepă masculină) era culeasă prin smulgere în iulie după polenizare, iar altă cânepă (feminină) spre sfârșitul lui august. A fost legată în „valuog“ (snop mic). Semințele erau separate prin frecarea între palme și apoi cânepa era scufundată în apă curgătoare, la topilă, „topilă i s-a zâs, să face băptână, la ogaș, să pune pietre pe ea, că ea să ridică de pe apă sus, ea mora(trebuie) să fie în topilă în apă, cotropită în apă” (N.S.), și „să muriadză“ (proces de înmuiere), care a durat două săptămâni. După uscare, urmează procedura de „batut cîńipa“, separarea fibrelor de tulpini. Aceast lucru se realiza cu ajutorul unui „proțap“ (meliță) și „nabuoińic“ (naboinic), astfel obținându-se „cîlț“ (câlți), “muierile a lucrat aia măi mult”.

Urma procedeul „drâglat“, în unele sate „brâglat”, cânepa brută fiind eliberată de resturile de tulpină și de fibrele mai scurte cu ajutorul unei “drâgle“ sau „brăglete“. Când se bregla, „să scoate fuior de cânepă, nu caer, numa i s-a zâs fuior“(F.P.), era legat și pregătit pentru toarcerea firelor, iar restul, „zgriabiń“, a fost folosit pentru băteală de țesut saltele și saci.

Tot acest procedeu era unul de durată și foarte greu, amintirile celor în vârtă nefiind unele plăcute: “Culegi cânepile, le bagi în apă, până le murezî, pe urmă le usci, pă le bațî, pă pre urmă le dărăcești, pă cât chin a fost” (B.N.).

„In“ (inul) a fost prelucrat în același fel. Cânepa și inul nu se mai cultivă de la începutul anilor șaizeci.

„Lîna“ (lâna). Tunsul oilor a fost făcut de către bărbați, în iunie și iulie, după înțărcarea mieilor. Lâna se spăla “cu apă fiartă, la ogaș, unde a fost ogașele, unde a fost apă măi multă, din apă fiartă cu apă răce, să limpezăște, să pune pe gard”(N.M.). După spalare, lâna era „dârndaită“, scuturată prin lovirea cu un băț și apoi „scarmanată“ (ruperea șuvițelor), activitate realizată manual de femei. „Daraśit“ (dărăcitul) a fost efectuat cu ajutorul unui „darac“ (dărac). Prin dărăcit au obținut „pâăr“ (lână de calitate) sub formă „caer“, din care au obținut fire toarse mai subțiri sau mai groase, pentru de țesutul fustelor, a păturilor, trăiștilor, fețelor de pernă, șorțurilor și executarea ciucurilor pe ele, pentru cingători și brodării. „Canură“ (lână de calitate mai proastă) a fost toarsă pentru băteală. Mai târziu a fost prelucrată în atelier de dărăcit lâna.

Uneltele de„tuors“ (tors), „furcă“ și „fus“ au înregistrat modificări neînsemnate de-a lungul timpului, păstrându-se de cele mai multe ori formele rotunde al furcii, crustate la vârf unde se înnoda baiera cu care se lega caierul, ele fiind și înfrumusețate. Furcile de tors erau făcute de bărbați, iar fusele luate, la schimb, de la țigani. Toate aceste activități de prelucrare a lânii erau executate de femei, în cadrul clăcilor sau șezătorilor, fiind o formă de ajutor în comunitate.

Țesăturile nu se vopseau, predominând îmbrăcămintea monocromatică. Pentru obținerea unor fire vopsite folosite pentru decorarea anumitor părți ale îmbrăcăminții, “a fost cernele”, se foloseau anumite plante și frunze: „negru“, era obținut prin fierberea firelor toarse în coajă de „frasân negru“ (frasin negru) și mai târziu adăugând sulfat negru. „Braun“ (maron) a fost obținut din frunze de nuc în combinație cu coji de nuci crude. Maron deschis s-a obținut din frunze de gutui. Pentru obținerea culorii „galbin“, galben, a fost folosită coaja de ceapă, iar pentru nuanța de portacaliu, „scumpin“ (scumpie). Se mai folosea coajă de anin și coajă de “ceroni” (cer).

Țesutul a fost precedat de un șir de acțiuni. „Urdzală“ (urzeala) este depănată de pe fus pe „râșcituor al mare“ (rășchitor mare), transformat în „muotcă“ (motcă, scul), din care se face ghem. Cu ajutorul „vrćańiță“ (vârtelniței), a fost mutată pe „mosuară“ (mosoare). Următoarea etapă în pregătirea firelor de țesut pentru lungimea țesăturii este „urdzît“ (urzitul) “pe gard, s-a urzât pe gard, și să face natră”(P.I.), montarea războiului de țesut, „navađit“ (năvăditul) în „iță“ și „spată“. Se țesea cu una sau cu două ițe.

Lungimea urzelii a fost planificată în „frimbie“, și a fost precizată după rășchitor a cărui lungime a fost nouă palme de bărbat (în jur de 200 centimetri).

„Baćală“ (băteala) e toarsă mai aspru (mai groasă și noduroasă), din lână de calitate mai proastă care a fost separată în timpul dărăcitului sau, după spălare, a fost prelucrată la atelierul de dărăcit.

Țesutul propriu zis se făcea cu ajutorul războiului de țesut, existând câte unul în fiecare gospodărie: „războiu să faśe din lemn, și are două suluri, iță, brâgle, spată, talpiță și fuśii”(F.P.). De obicei, se țesea iarna. Astfel se obținea abaua și pânza, ce erau măsurate cu unitatea de măsură „stînžîn“ (în jur de 4 metri), adică „2 rîšcituaŕe“ (2 rășchitoare). Pentru cămașă și pantaloni de bărbat a trebuit câte „1 stînžîn“, și două pentru cămașa de femeie.

Ultimul proces în procurarea hainelor, era acela de a le face bune de purtat, deoarece după ce erau țesute, acestea nu puteau fi îmbrăcate, fiind foarte aspre: “când s-a făcut cioarecu, el așa nu e bun, numa-l mână la văială, și la văială, a fost văiala la apă, și acolo să bate cioarecu de să-ngroșează, să-n flocoșează” (Z.C.).

7.3.2. PORTUL TRADIȚIONAL

Cea mai mare parte a produselor casnice textile erau destinate confecționării îmbrăcăminții. Cusutul constituia o activitate aproape continuă, confecționându-se haine subțiri și haine groase, haine de muncă și haine de sărbătoare. Cromatica elementelor portului popular se diferențiază la nivel local pe categorii de vârste și zonal prin preferințe pentru anumite tehnici, motive, culori. Zonele de port se suprapun de regulă peste zonele etnografice, dar le și depășesc datorită legăturilor interzonale. Inul a fost folosit pentru țesutul „propuadei“(broboadă). Din cânepă sau in se confecționau cămășile pentru bărbați și femei, prin combinarea lor reciprocă sau prin combinarea lor cu bumbacul. Din țesătură de lână (postav) se confecționau „śuarici“(cioareci, pantaloni) și părțile de sus ale hainelor. Materialul pentru cingătoare și pestelci se obținea printr-o tehnică de țesut a firelor toarse din lână, diferită de felul în care s-a țesut postavul.

Toată îmbrăcămintea a fost cusută de mână, încheierea ei făcându-se „cu ciptuoŕ“ (se îndoia).

„Câlțan“ (cămașă bărbătească) sau „chimeșă albă” erau cusute din pânză de cânepă țesută în două ițe. Camașa a avut mâneci largi și totdeauna s-a purtat introdusă în pantaloni.

„Śuariś” (cioareci). Pantalonii de bărbat au fost confecționați din postav, țesut în patru ițe. Pentru partea de sub talie s-a separat o bucată de mărimea taliei și a turului. A două parte de postav a fost separată pentru lungimea ambelor craci. Tivul din partea de sus e îndoit și tivit, prin el trecând sfoara care se lega în jurul taliei.

„Śiștuoŕ“ (cingătoarea) era înfășurată peste cămașă. Ea a fost mai lată, având și funcția de protejare a pântecelui de efectele efortului. Un alt tip de cingătoare, „śiștuoŕ“, care a fost mai îngustă, a fost înfășurată peste pantaloni sau zăbun. În timpul verii, purtau pantaloni din cânepă, numiți „izmǐańe“ (izmene).

„Zabun“ (zăbun) este haina bărbătească ce se îmbracă peste cămașă. Lungimea lui este până la jumătatea coapsei, iar lungimea mânecelor – până la coate. Toate marginile sunt decorate cu șnur, iar partea din piept cu mai multe rânduri de șnururi. Aceste decorațiuni au fost numite „brațîăŕ“. Peste „zabun“ au înfășurat „braśiŕ“ (brâu mai subțire).

„Caśula“(căciulă) sau “călbăț”, “călăbăț”, a fost făcută din piele de oaie brută, netunsă. Era purtată numai de românii din zonele montane, românii ungureni.

A fost cusută de mână, din două bucăți triunghiulare. Purtarea acestei căciuli a fost interzisă prin Ordinul nr. 3820 de către șeful districtului Boljevac, pe 23 noiembrie 1883 cu scopul „rezolvării“ igienei la români, deoarece „căciulile de astăzi nu sunt deloc practice…“ ceea ce a fost pretextul pentru eliminarea mărcii de la costumul popular, aceasta au făcut toate primăriile districtelor din Serbia de atunci în localitățile cu populație română. Aceasta s-a întâmplat și cu basmelele de femei câțiva ani mai devreme.

„Opinś“(opincile) au fost confecționate din piele brută de porc „de poarcă” și mai târziu de vită. Pielea se jupuia cu cuțitul, se punea sare pe ea, „câta piatră vânătă”, și se punea la uscat. Părul a fost tuns sau ras de pe piele cu o bucată de sticlă. Au fost cusute cu sfoară de câlți, iar pentru legarea pe picior s-a folosit sfoară de lână. Aceleași opinci au fost purtate în fiecare zi și la ocazii speciale. Inițial, opincile erau făcute fără călcâi, “că la noi a fost sărăcie mare, că a fost copii mulțî, porcu mic, pielea mică, și cât a fost pielea atât a fost opinca de mare, fără călcâni”(B.N.).

Opincile au fost încălțate peste obiele care au fost țesute cu cantități uniforme de ață albă și neagră. Pe perioada iernii piciorul a fost înfășurat cu piele de miel brută, peste care se trag opincile. Pentru ocazii festive pentru bărbați au cusut „calcioń“, ciorapi scurți din aba. Mai târziu apar ciorapii de lână.

„Camașa“ (cămașă pentru femeie), după croială și cusut nu diferea de cea bărbătească. În timp ce cămașa bărbătească a ajuns până la genunchi, cea de femeie a fost măsurată după înălțimea persoanei, de la umeri până la călcâi. A fost cusută din pânză de cânepă, iar mai târziu dintr-o combinație țesută din cânepă și bumbac. Din momentul folosirii bumbacului la țesut, partea din jurul gâtului a cămășii a fost strâmtată adunând partea de la spinare și de la umeri, iar gulerul a fost legat și cusut ulterior. Erau brodate partea de la gât și piept a cămășii, mânecile pe partea exterioară, tivul mânecelor și tivul de jos al cămășii. Lungimea cămășii era reglată cu cingătoarea, astfel încât să acopere genunchii.

Pe partea din față și din spate a fost legat câte un „oprǐeg“ sau „zăvelcă cu ciucuri“. Acestea sunt pistelci cu ciucuri care au fost compuse din partea de sus țesută, și partea de jos creată din ciucuri. „Śucuŕ“ (ciucurii) sunt confecționați din fire îndoite, din lână de bună calitate vopsită în negru, cu interpunerea ciucurilor galbeni, bordo sau albi.

Peste cămașă au îmbrăcat „cebă“, haină fără mâneci, care a fost cusută din postav alb. În unele sate se numea „aină“ sau “băibărac“. Având în vedere că a fost închis în față, s-a îmbrăcat pe cap. Această îmbrăcăminte a fost înlocuită cu vestă „ilâc“ spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Ele au fost confecționate din postav vopsit (culoare neagră sau brun-închisă), cusute și împodobite la mașina de cusut.

„Șubă“, cojoc este îmbrăcăminte comună (ca o haină de iarnă) confecționat din postav alb. A fost purtat peste „zabun“ sau „aǐnă“ în condiții de iarnă.

Acoperirea capului s-a făcut în funcție de statul femeii. Femeile căsătorite își confecționau „pĺećiŕ“(meșe). Erau făcute din părul căzut în urma pieptănării, se făcea o legătură, după care se împletea cu părul „viu“ și cu șuvițe de lână în jurul capului sub diferite. Mai târziu s-au confecționat separat, astfel încât au putut fi puse pe cap la alegere. Deasupra au purtat „śapsă“ . Peste ea purtau „propuadă“ (broboadă) care a fost folosită pentru protecție.

În urma interdicției de a purta śapsă, pentru acoperirea capului au folosit „propuadă“ (broboada). Aceasta era pânză de o lungime de 100 – 120 de centimetri care s-a obținut prin țesutul inului sau a bumbacului cu in. Basmaua începe să fie purtată pe la începutul secolului al XX-lea, cumpărată din comerț. La început au fost basme de culoare albă sau galbenă, cu o bordură florală de culoare neagră. Au fost legate pe sub bărbie cu nodul făcut la creștet. „Kalemćarke“ au fost mai mici, în diferite culori. Ele s-au legat sub barbă. „Milihercen“ sunt basmele cu ciucuri. Capetele au fost petrecute sub barbă și s-au legat la creștet.

Pentru decorarea și împodobirea basmelelor s-au folosit penele rare de păsări, care au fost vopsite cu galben blând, albastru și roșu, legate în buchet numit „cocuoŕ“ și împreună cu buchetul de colilie uscată, a fost prins la ceafă. Fața au decorat-o cu o floare a cărei coadă a fost vârâtă sub basma: fetele au purtat floarea de partea stângă, iar femeile de partea dreaptă.

Opincile de femei nu au fost diferite de cele pentru bărbați. Au fost încălțate peste ciorapi treisferturi din aba pe care le-au numit „śuariś“. Ei au fost confecționați dintr-o bucată de aba suficientă să cuprindă piciorul. În perioada iernii femeile, la ocazii festive, au încălțat peste acești ciorapi, „calțuoń“ (ciorapi mai scurți din postav), urmați fiind de ciorapii de lână.

Declinul portului tradițional se accentuează ca în toate societățile tradiționale, odată cu dezvoltarea economiei de schimb și cu legăturile cu orașele. Prin anii 1880, intră în uz mașina de cusut, femeia scăpând de cusutul hainelor la mână. Modelele vechi au fost păstrate până la sfârșitul Primului Război Mondial. Dezvoltarea mineritului în Valea Timocului și construirea căii ferate Zaječar – Paraćin, au dat posibilitatea populației să procure mai ușor hainele necesare. A început vopsirea țesăturii cu sulfat negru cumpărat din comerț și înlocuirea postavului alb cu cel negru.

Femeile au cusut la croitori „cimeșuǐce“ (bluze) și „puaĺe“ (jupon). Pe marginea juponului au împletit dantele și le-au scrobit. Bineînțeles, ambele haine au fost confecționate din pânză de bumbac produsă industrial. Pe bluze au brodat ornamente de plante, flori combinate cu frunze, iar gulerele au fost tivite cu dantele. În această perioadă începe să se poarte „crețan încrețît“ (fustă plisată) care a fost confecționat manual din pânză țesută special. Plisarea a durat aproximativ o lună de zile, și a fost făcut fără utilizarea fierului de călcat. Peste fustă a fost înfășurată o pestelcă din satin negru cu brodărie, iar peste bluză au îmbrăcat o vestă, adică vestă din postav sau pluș. Toate „basmelele“ de până atunci au fost înlocuite cu mărame.

Costumul popular a fost purtat până la începutul secolului al XX-lea, după această perioadă materialele industriale înlocuind textilele casnice prin accentuarea influenței orașului. Declinul portului tradițional are loc inițial în zonele joase unde femeile erau solicitate la munca câmpului, iar legătura cu orașele erau mai vechi și mai intense, la părăsirea portului tradițional contribuind și țărănimea înstărită, care adoptă hainele orășenești, mai practice și mai agreate în special la sarbători. Astăzi foarte greu se poate găsi pe viu, acum “așa port se găsește decât pe la vreunele care și păstrează îmbrăcămintea bătrână în lacră (lada de zestre) și rar o îmbracă”. Interesul pentru portul popular s-a dezvoltat datorită manifestărilor cultural-artistice, în cadrul festivalurilor folclorice sau la anumite sărbători, valorificarea tradițiilor artistice locale fiind un element identitar al românilor din arealul moravo-timocean. Singurul element folosit frecvent și azi de bătrânii satului, este traista.

După cum s-a văzut, interesul pentru comunitatea de români din regiune, nu este de dată foarte recentă, primele însemnări despre aceștia fiind făcute acum un secol si jumătate, specialiștii români cât și cei sârbi fiind preocupați de specificul acestei populații și de cultura sa populară, chiar dacă cercetările lor au urmat traiecte diferite.

Regiunea Crainei din Serbia de Răsărit, este foarte bogată în obiceiuri care joacă un rol important chiar și azi in viața cotidiană a locuitorilor. Multe rituri se practică și în prezent, în timp ce altele mai supraviețuiesc doar în amintirea oamenilor mai în vârstă. Obiceiurile românilor din această regiune se caracterizează printr-o unitate terminologică, structural-fenomenologică, simbolică extrem de mare.

Civilizația și cultura carpatică au rămas imortalizate în costumele și cusăturile specifice. Portul popular, alimentat permanent de aria montană și adaptat la condițiile geografice de deal și câmpie, prezintă pe fondul unor elemente autentice de bază, variații care îi sporesc valoarea artistică. Portul popular reflectă de asemenea și ocupațiile principale ale comunității româneși din zonă.

Din păcate, datorită faptului că numărul lucrărilor publicate în România este destul de mic, viața spirituală a românilor din Craina Serbiei nu s-a bucurat de atenția care i s-ar fi cuvenit, în mai toate studiile tipărite la noi în țară existând câteva pagini despre obiceiurile și folclorul acestei comunități, însă până acum nefiind editată nici o lucrare științifică de mare amploare despre comunitatea românilor aflată între valea Moravei și Valea Timocului.

S-a constatat că tipul, graiurile, portul, obiceiurile, tradițiile și toate manifestările de viață sunt aproape identice cu cele ale românilor din Oltenia, Muntenia și Banat.

Chiar dacă această regiune a fost vizitată de o serie de cercetători în ultimele două veacuri, este una extrem de bogată din punct de vedere etno-cultural.

Arealul studiat fiind un spațiu extrem de tradițional, constituie o adevărată arhivă etnografică, un adevărat muzeu viu în aer liber, în care se pot întâlni obiceiuri și se pot culege texte folclorice care s-au stins de mult în alte locuri.

Regiunea Craina Serbiei păstrează elemente inedite provenite atât din valorificarea resurselor specifice muntelui, cât și din obiceiurile și cultura pastorală transmisă de-a lungul generațiilor.

Este, pe scurt, un teren aproape necercetat, pentru o cercetare complexă fiind nevoie însă de echipe de cercetare interdisciplinare care să studieze elementele istorice, geografice, etnografice, lingvistice, etnomuzicologice etc.

CAPITOLUL VIII

CRAINA SERBIEI AZI

Datorită proceselor politice și socio-economice prin care a trecut Serbia în ultimul deceniu, aceasta fiind afectată de o puternică criză politică, socială și economică, cu repercusiuni și asupra arealului studiat, la nivel de populație se înregistrează tendințe accentuate de depopulare a regiunii Craina Serbiei, în special prin emigrarea la lucru în statele Europei de Vest.

O altă problemă deosebit de delicată ce se adaugă celor de ordin social și economic o constituie situația minorităților etnice din Craina Serbiei, Serbia nerespectând faptic acordurile internaționale cu privire la drepturile minorităților naționale.

După cum s-a arătat în lucrarea de față, minoritatea românească, recunoscută oficial ca minoritate vlahă abia în anul 2007 de către statul sârb, întâmpină numeroase dificultăți în afirmarea propriei identității entice și în recunoașterea ei ca minoritate românească.

Într-o vizită de documentare științifică în septembrie 2005, acad. Eugen Simion constatând realitatea lingvistică a românilor din spațiul moravo-timocean, a afirmat că "doleanțele acestora mi s-au părut rezonabile. Sunt cetățeni fideli ai statului sârb! Vor doar școli în limba maternă, biserici în care să slujească în limba română, acces la mijloacele de comunicare".

Dacă în perioada otomană românii din nord-estul Serbiei au avut o anumită formă de autonomie locală și libertate religioasă, de la anexarea regiunii de către Serbia din 1833, s-a început un puternic proces de deznaționalizare și asimilare a comunității românești.

Spre deosebire de situația minorităților etnice din Vojvodina, unde există toate drepturile pentru dezvoltarea etnoculturală, românii din regiunea Morava-Timoc, n-au beneficiat de aceste drepturi.

Datorită presiunilor exercitate de diferite organisme internaționale, statul sârb a fost nevoit în anul 2007 să recunoască minoritatea română din arealul moravo-timocean, care până atunci era înregistrată cu grup etnic distinct.

Folosindu-se însă de termenul de vlah utilizat în epoca medievală de către slavi pentru desemnarea tuturor românilor și cu care unii locuitori ai zonei se identifică, recunoașterea s-a făcut la nivel de minoritate vlahă cu limba maternă româna, și nu de minoritate română, așa cum era normal. S-a încearcat în acest fel o diferențiere de minoritatea românească din Voivodina, acționându-se pe principiul "divide et impera", urmărindu-se totodată și diminuarea influențelor etno-culturale și politice românești în regiune.

Faptul că acest grup etnic a fost "ascuns" în mod intenționat de vecinii noștri, a dus la confuzii nu numai în rândul cercetătorilor și diplomaților, ci și al localnicilor, aceștia în prezent asumându-și mai multe identități entice.

Identitatea de vlah. Termenul de vlah sau valah, se întâlnește în diferite variante la mai toate popoarele europene. Polonezii au denumirea de wolah, bulgarii pe cea de vlah, germanii–welch sau wallon, ungurii–olah, italienii–valacha, francezii–valaques, englezii–walach, grecii–vlahos și cuțovlahi pentru aromâni (Cristea Sandu Timoc 1996: 2). Referiri mai numeroase cu privire la cuvântul vlah apar în izvoarele scrise bizantine, slave și occidentale după anul 1000.

La majoritatea popoarelor europene denumirea de vlah desemna populația de origine latină romană ce trăia alături de popoarele respective, pentru slavi și maghiari apelativul vlah fiind sinonim cu cel de român. În cazuri particulare, termenul de vlah a cunoscut și alte sensuri, fie legate de ocupație, respectiv de păstorit, fie cu sensul de apartenență la ortodoxie, fără însă ca sensul inițial să dispară. (Zbuchea Gh., Dobre C. 2005: 7)

În privința românilor din arealul moravo-timocean, sârbii și în prezent le dau numele de vlah/valah sau vlas, chiar dacă aceștia de-a lungul timpului n-au purtat alt nume distinct, în afara celui de "rumân" sau "român", termeni folosiți și astăzi. Învățatul sârb Karic afirma că: “pe acești ciobani, crescători de vite, sârbii îi numeau vlas (români)”. (Zbuchea Gh., Dobre Cezar 2005: 208)

Încă din anul 1349 țarul Dușan dădea o lege, zakon Valahom (Jus Valahorum) prin care fixa dările în oi ale vlahilor din Serbia și totodată interzicea căsătoria sârbilor cu româncele (valahele). (Cristea Sandu Timoc 1996: 10)

Chiar dacă apartenența românească a vlahilor din Serbia a fost sesizată de-a lungul timpului de numeroși călători, diplomați, cercetători, autoritățile sârbe încearcă încă să ascundă caracterul lor românesc, prin substituirea apelativului de român sau rumân cu cel de vlah, bazându-se și pe teoria care susține faptul că vlahii/valahii sunt de fapt descendenții unor sârbi, românizați în secolul al XVIII-lea (Cristea Sandu Timoc 1996: 3). Acestei teorii i se opune în principal realitatea lingvistică, vlahii din Craina Serbiei vorbind o limba neslavă, respectiv româna.

Până în anul 1921, la recensămintele oficiale, termenii de vlah și român alternau, sinonimia celor doi termeni fiind acceptată, putându-se face astfel comparații în privința identității român-vlah cu unele cazuri asemănătoare: ungur-maghiar, german-neamț, țigan-rom, grec-elin, francez-gal, belgian-valon etc…

Începând cu anul 1948, românii dispar brusc de pe listele de recensământ, intenționat sau nu, apărând în schimb o rubrică aparte, cea a vlahilor. Se sugerează treptat că aceștia ar alcătui o etnie distinctă cu o limbă diferită, fără nici o legătură cu Romania, care se știe că în perioada medievală se numea Țara Românească sau Valahia, iar slavii îi ziceau Vlașka (Cristea Sandu Timoc 1996: 2). Cauza este de natură politică, pentru a evita eventualele revendicări iredentiste ale populației românești, urmărindu-se totodată și diminuarea influențelor etno-culturale și politice românești în regiune.

Din considerente politice, sârbii au transformat denumirea de vlah, utilizată pentru numirea tuturor românilor în perioada medievală de către majoritatea vecinilor României, într-un instrument eficient de deznaționalizare și asimilare a comunității românești din arealul studiat, creându-se astfel în timp, o schimbare a identității populației românești.

Se încearcă prin această metodă convingerea localnicilor români că aceștia sunt sârbi românizați, din constatările noastre în teren, fără prea mare succes însă. Totuși se crează adesea confuzii, între noțiunile de cetățenie și naționalitate, din această cauză întâlnindu-se mai multe identități la nivelul populației românești din arealul studiat.

Faptul că denumirea de vlahi dată românilor, era generalizată în evul mediu, pentru întreaga Peninsulă Balcanică, crează în continuare numeroase confuzii și în rândul diplomaților, cercetătorilor, opiniei publice, atât la nivel de localizare geografică cât și ca identitate etnică. Nu de puține ori, românii din estul Serbiei sunt confundați fie cu românii din Banatul sârbesc, fie cu aromânii din Peninsula Balcanică, cu toate că ei nu am nici o legătură cu aceștia, așa cum reiese și din capitolul legat de geodemografie.

Identitatea sârbă se întâlnește frecvent la românii din Craina Serbiei, în conștiința lor această identitate fiind însă de cele mai multe ori sinonimă cu cea de cetățenie sârbă, datorită faptului că se află în componența statului sârb. Conștiința propriului specific etnic și lingvistic se manifestă prin recunoașterea identității de vlah sau rumân, din păcate, acest lucru românii din regiune îl recunosc numai la nivel local sau când e vorba de deosebirea de sârbii din satele sau regiunile vecine, și nu la nivel de declarații oficiale.

Motivele sunt fie de ordin politic, în general persistând frica de a nu avea neplăceri din cauza declarării unei alte identități decât cea majoritară, fie din dorința de identificare cu populația majoritară titulară în statul care îl reprezintă, precum și dorința de a depăși marginalizarea politică, socio-economică, culturală, psihologică creată pe parcursul mai multor decenii la care au fost supuși locuitorii din Craina Serbiei.

Identitatea de român s-a diminuat mult începând cu perioada de după ce de-al doilea război mondial, datorită politicilor agresive de asimilare etnoculturală, precum și crearea din partea statului sârb a unei imagini a românilor inferioare celei de sârb, adesea cu sens peiorativ. Un alt motiv de negare a identității române l-a constituit situația politică și socio-economică din România post revoluționară, românii din nord-estul Serbiei refuzând să se identifice cu românii veniți la muncă în Serbia, deoarece s-a creat o imagine negativă vis-à-vis de cetățenii României. În perioada 1999-2002, în timpul anchetelor realizate în regiune fiind și primii mei ani în care am luat contact cu realitățile din teren, m-am lovit adesea de afirmații de genul "eu nu sînt român, nu sînt ca cei care îmi lucră pămâtul, eu sînt sârb ", interlocutorii fiind foarte greu de convins de contrariu.

Abia după 2001, datorită schimbării conjucturii internaționale, precum și a raporturilor politice și socio-economice dintre cele două țări, România îmbunătățindu-și în ultimul timp imaginea în raport cu Serbia, mișcările de emancipare etnică românească au început să reapară.

În prezent s-a ajuns în situația că vlahilor vorbitori de limbă română, deși numără aproximativ 40.000 de oameni conform recensământului din 2002, cu mult mai mult față de românii din Voivodina, și cca. 200.000-300.000 în realitate, acordarea drepturilor fundamentale la învățământ și religie în limba maternă, să se facă doar la nivel declarativ, realitatea din teritoriu susținând acest fapt.

Din păcate învățământul în limba română lipseste total, nu există nici măcar predarea facultativă a limbii române în vreo școală din regiune.

Inițiativa înființării Protopopiatului de Dacia Ripensis în 2004 de către preotul Boian Alexandrovici în satul natal Malainița a fost întâmpinată negativ de către oficialitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe care au creat o serie de probleme, împiedicând mult timp oficierea slujbelor în limba română.

Au fost înființate o serie de organizații culturale și politice care au ca scop promovarea drepturilor românilor / vlahilor din regiune. Au apărut câteva publicații cum ar fi „Vorba Noastră”, „Curcubeul Timocean”, unele cărți, fără prea mare impact însă, deoarece necunoscându-se limba română scrisă, acestea au trebuit să fie editate tot în limba sârbă.

S-a creat agenția de presă Timoc Press ce produce și unele emisiuni TV, știri, precum și documentare despre activitățile comunităților românești din regiune.

Emisiunile radio se limitează însă la programele folclorice și muzica românească locală, comunicarea știrilor între programe făcându-se din păcate tot în limba sârbă.

Alături de emaniciparea religioasă în limba română, o activitate intensă este și în rândul formațiunilor politice. Prima a fost Mișcarea Democrată a Românilor din Serbia, înființată în 1993 și condusă până în prezent de Dimitrie Crăciunovici. Mai târziu, se înființează Partia Democrată a Rumânilor din Sârbie, condusă de Predrag Balașevici. Mai există o serie de partide mici, cum ar fi Partidul Vlahilor Sârbi, de orientare radical pro-sârbească, condus de Zaichescovici, apoi Partidul Democrat Român de la Petrovăț si altele practic inactive.

Diversele asociații culturale sunt în prezent sub egida Consiliului Rumânilor din Sârbie, care a fost înființat în 2007 și este recunoscut de stat ca reprezentând interesele minorității vlahe din Serbia.

La nivelul tineretului, situația este destul de gravă. Datorită puternicii politici de asimilare, precum și în lipsa unor servicii de ordin cultural-educațional (ore de studiu în limba română, reviste și publicații în limba română, televiziune, radio, biserică), tinerii cu mici excepții, renunță să mai vorbească în limba maternă. Chiar dacă acum există posibilitatea realizării studiilor în România, puțini tineri aleg această opțiune, datorită inconvenientului lingvistic în primul rând. Se constată din ce în ce mai multe cazuri în care părinții optează pentru învățarea de către copii, numai a limbii oficiale de stat, în vederea unei mai bune integrări în societatea sârbească.

Singura soluție constă în implicarea mai activă a statului român precum și a instituțiilor și asociațiilor nonguvernamentale de profil, în vederea respectării în fapt a drepturilor minorităților și acordurilor internaționale, referitoare la dreptul minorităților pentru învățământ și biserică în dialect.

CONCLUZII

Regiunea studiată, după cum s-a constatat, datorită așezării prielnice între râurile Dunăre, Morava, Timoc și munții Râtani, precum și a cadrului natural favorabil, a oferit dintodeauna omului, bogate și variate resurse de trai, atrăgând astfel, de-a lungul timpului, diferite comunități umane în aceste locuri.

În absența izvoarelor istorice și a unor argumente solide referitoare la arealul în discuție, originea și istoria exactă a populației spațiul moravo-timocean este greu de studiat, necesitând anchete de teren îndelungate, detaliate pe fiecare sat în parte.

Numită generic Craina Serbiei sau Valea Timocului, regiunea este, astăzi, din punct de vedere demografic, un amestec de populație sârbească și românească, fără a se putea preciza însă cu exactitate numărul românilor, identitatea etnică adesea confuză, precum și presiunile exercitate de statul sârb asupra minoritarilor îngreunând acest demers. Totodată, recensămintele oficiale nu pot fi luate ca un reper credibil, datorită politicilor reale de deznaționalizare și asimilare întreprinse de-a lungul timpului de autoritățile sârbe, proces ce continuă și în prezent foarte activ.

De un real folos în înțelegerea și clarificarea multor necunoscute ale acestei regiuni au fost lucrările diverșilor cercetători care au inclus numai tangențial acest areal în preocupările lor, deseori referirile fiind fragmentate și mai mult de ordin istoric.

Analiza elementelor de toponimie din arealul moravo-timocean, poate oferi dovezi incontestabile privind populația românească autohtonă, prezentă pe aceste meleaguri în mod permanent, începând cu strămoșii traci și romani și până în zilele noastre, fie că s-a aflat sub dominație bulgară, otomană, austriacă, apoi sârbă.

Influențele sârbești se resimt mai ales în ultimele decenii, datorită reducerii izolarii comunității românești din regiune în raport cu populația înconjurătoare, ocupațiile tradiționale devenind secundare față de migrația pentru lucru în orașe și străinatate dar și a unor îndeletniciri comune cu populația majoritară.

Lipsiți de binefacerile culturii, românii di zonă au păstrat în obiceiuri și tradiții toată frumusețea sufletului românesc, rezistând de cele mai multe ori prin forțe proprii, prin profundul atașament față de limbă și tradiții. Cu toate că au fost mereu oprimați, lipsiți de biserici și școli care să le cultive conștiința etnică, acest fapt ușurând opera sistematică și masiv promovată de deznaționalizare și asimilare etnică, românii din arealul moravo-timocean nu și-au pierdut, nici după sute de ani, graiul și obiceiurile strămoșești, aproape identice cu cele din Oltenia, fapt ce demonstrează apartenența acestora la neamul românesc. Reprezentanții lor cer în primul rând minime garanții de a-și păstra identitatea etnolingvistică.

Ca rezultat al ultimilor ani de preocupare asupra cercetării Crainei Serbiei, s-a adunat mult material documentar, casete video și înregistrări audio, material fotografic, impresii diverse și constatări personale pe care nu am reușit să le prelucrez pe deplin.

Având în vedere complexitatea acestei zone, lucrarea de față nu e decât o încercare de a scoate în evidență individualitatea spațiului moravo-timocean în ansamblul regiunii înconjurătoare, de a face cunoscut mai concret condițiile pe care le prezintă acest teritoriu.

Totodată ar fi salutară demararea unor proiecte de cercetare inderdisciplinară comune cu specialiști sârbi, pentru a cuprinde într-o sinteză integratoare toate aspectele încă puțin cunoscute ale regiunii Crainei Serbiei.

Studiul de față se vrea un instrument de lucru în mâinile celor preocupați de problematica românilor din dreapta Dunării, a căror identitate românească se păstrează încă, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, fiind totuși alterată de influențele celor care îi domină.

TEXTE CULESE

Rolul moașei la nașterea copilului

1. Vine muaśa ș-țî taie buricu, sprimește un răstău de lemn, și îl ia pră al mic, și pune buricu și-l taie pră răstău ăla. Pă da, la 3 nopțî, 3 paară cu apă și colacu și uns cu miară de stup și-l puni așa, și zâci la mumă să țână minte ce visădz. Trochiță de apă……., numa să pierdură și trocile alea.

Zagorca Ciulinovici, 86 ani, sat Șerbanovăț

Muaśa, vine cu turta și taie buricu și pe ormă al treilea zî, ea aduce turta, aduce, ea știe, nu vine cu turta goală, dacă e de slastă aduce un pui, o kilă de vin, pune vreun ban, că să fie cu streće, cu noroc, copilu or fata. Și-acuma duce, și-acuma pune, la cap aćia la pat unde duarme și cică să duormi, așa să știe, mâine zî să visădz, dacă au venit ursătuorile ori nu. Așa a fost demult. Acuma ele fac măi mult prin bolniță. Că nu s-a scos copilu până la 40 de zâle, nu s-a scos afară. Nici mama nu a ieșit. Femeia nu avea voie în mănăstire până după 40 de zâle, că nu era curată.

Bigrenița

Muaśa, când s-a făcut copilu, acasă i-a tăiat buricu. Cum să face acas’, ia vine și ia îl scaldă măi năinte. Când să face, vreodată s-a făcut pâine, când să pune la ursători, la alea de trii. A treilea zî, să face copilu, și colo să pune pogata, și să pune lumânarea, o lasă așa aprinsă noapćea. Noapćea vin alea 3 ursâtori, 3 feće. Și acu ele reșăsc. Zâce una, alalaltă și a treilea din mijloc. Cum ea zâce, așa are să-i fie jivotu, viața, de când s-a făcut, până moare.

Śismanović Nadica, 60 ani, sat Porodin

Muaśa, la născare: când s-a făcut copilu, măi întâni în casă muierile: soacra fećii și muma ei dacă e, dacă nu, vreo muiere ia ajutat de să facă copil, din picioare. Nu șezută, numa stârcită. Așa a făcut rumânele copiii. Și pe urmă, muaśa a tăiat buricu la copil, s-a legat buricu. Muaśa era din familie, din rudă, a putut să fie și copil, fećiță, dacă a vrut, dacă nu, ori surori a mîne-sa, ori surori lu tată-su, ori veare. A fost care s-a vorbit ei s-o ia de muaśă, și muaśa a tăiat buricu. Măi întâni răstău, la jug ce să pune, să bagă la lacăt și seacera ori săcurea. Ma, pe seacere măi mult să pune buricu, pe seacere și s-a dat cu răstău, așa l-a tăiat. Și acuma l-a legat buricu, da crâmpătu ăla đe buric care a rămas, l-a păzât și l-a uscat. Că a fost bun, care nu rămâne greuoane, să bea di pi el, că să facă copii. E, muaśa e acia. Muaśa îl scaldă măi întâni copilu, și apa o duc la măru đe Sâmpetru. Dacă muaśa nu e aproape, mult đeparte, ei dau vorbă să vină, să fie aci. Când îl scaldă, măi întâni pun pene đe gâscă, în apă să nu-i fie frig, să fie cald întođeuna. Și îl înfășuie iea, iar muaśa măi întâi. Ama iastă o ață de înfăśuiat. Dacă asta, faśia, pânză, și la ea în căpătâi să pune câta tămâne, și un ban. Și acuma îl înfășuie copilu cu aia, de đeochiat. Tămânia să nu vină ai nepomenițî, da banu să fie vrenic ca banu. Femeia patruzăci de dzâle bea numa vin, că ea cică a pierdut sângele, a slăbit, mora să bea vin, să să-nzdrăvenească. Și a mâncat care măi bun, a dus lumea grijă și de să-și întoarcă puterile. Și acuma până la o lună de zâle, nu o scos copilu afară pentru śoimani. Și dacă l-a scos nu cuteza, țoalele nu cuteza să-negureadză, cu faśa aia a copilului, dacă a uscat-o pe prăjină, trebuia să ia înăuntru până nu zăvârne soarele, că să nu să bage śoimanii.

Filip Paunelovici, 65ani, sat Osnicea

2. Ce face mama acasă, în ziua botezului

Până popa-l boteadză la biserică, ce e bine să facă mumă-sa acasă: atuncea, să duce na primer, nu m-am dus eu, numa s-a dus soacra mea, cu Zoran la biserică, a eu am uðit acasă. Și acu, ce eu mă gândesc ce să lucre el în viața lui, ce aș vrea să fie, eu aia să lucru, să fac aicea acasă. Și eu, mi-a fost ciudă pre ăștia că ei n-a știut să bată sapa. Și eu am luat și am bătut și sapa, și coasa și la nicovală am lucrat colo.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, Porodin

3. Cum se confecționează fașa

Faśa, puni un ban, puni câta tămâie, puni un usturoi, îl cośi colo, faci aśa. Și acu când îl faci, tu îl puni aśa, 4 ălea, șî îl arzi. Și dai pră urmă, pră după el până la vâru lu deget, c-așa a fost vreodată, da și mâinili i s-au legat. Înăinte, de bătrâneață s-a țânut legat mult, ca să fie đirept.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, Porodin

4. Sâmțîî – ai patrudzăś șî patru de mucenici. Patruzăś șî patru de sâmți bat cu buoțâli frigu, pe 9 martie, aici pe 22 martie, înaintea când porneaște postul lu Crăciun, este marțî, cum să vă spun, este marța albastră, așa să zâce, atunci să spală, să postăśte, atât, tot să postăśte, înîintea lu Crăciun, postu lu Crăciun. Și speli și vasăle, și cârpa cu cenuśă vrodată să spală, și acu spăl eu cu cenuśă, ceva știi, cu leśie, să face din cenuśe și apă fiartă. Să spăla vreodată și pră cap, cum nu! Ma acuma nu prea tare, că arde, poate că puni multă cenuśă, vezi dacă leśia aia alunecă rău, poate să piște și pielea din cap și speli tot cu leśie, postești tot, și ușile speli și scamnele, tot, tot, și acum cu cârpa aia, cu râza să zâce, ce ai spălat la marța albastră, o păzăști și o pui să să usche, și-o păzăști pân la Sâmțî. Și la Sâmțî faci focu afară, dimineața denoapte, pui paie, pui ceua śleap ăla, să meargă fum, măi mult fum să face. Și te duci și aprinzi râza colore, aia ce-ai spălat vasăli, și sări prăstă focu ăla, prăstă fumu ăla, de trei ori, și aprinzi râza aia și iei și dai cu râza aia pe după craci. Și iei râza aia și mergi prin obor, te bagi în casă, în sobi, ăla că să nu să bage gongilii în casă.

Śismanović Polca, 98 ani, sat Porodin

5. Vinerea lu Buiedzî. Oman să scoate la douăśpe vinerea, așa să zâce la noi, înăintea lu Sângiordz. Vineri înăintea lu Sângiordz, să duc babele, fetele, ma la douăśpe vineri să scot buiedzâli, să spele fećili pră cap, să le crească chica, părul, și să culeg buiedzî, să tocheadză, să dă lu oi, lu vaci, în iarnă că să sloboadă lapće. Și dă pin pământ a scos babele buiedzî ceva, nu știu eu, ceva ca cucurudzu ceva, rădăcini și a fost și o goangă, ceva prin zăbrane, și o prinzi și o uzi, ca să nu mostochează isto dao în iarnă pră anu de dzâle, merge lapćele din ea. Știu că a făcut baba mea și m-am spălat cu apă de aia pră cap, să-mi crească părul, ama mi-a arătat-o ea, că să-nśiră pră după lemn, pe după vreo mlădiță, pră după ceua. Eu știu alea barba caprii, s-a zâs isto când să do merge laptele din ea, o culeg, o tochedzî.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, Porodin

6. La Joimari, aićea, la noi, în Porodin, cu de cusara, miercuri, cu o dzî nainte, să duce la mormințî, cu boji, să frâng bojii, și iastă care să duce samo nu boji, și cu flori, cu lumânare, iastă care a murit măi proaspăt să duce cu cotărița, cu mâncare, ali samo cu apă și ceapă, fierbi crâmperi, puni sare pre ei, fierbi grâu și puni zăicin. Puni păsui, fierbi, pui samo câta sare, îl săredzî, câta ceapă în el, ți-l faci, cumperi colaci, ili pâine, și flori și lumânări, și te duci colo și puni isto un peśchir, și puni mâncarea aia colo, și vin, și pivă și răchie și apă și care a venit iei și-o baclă de țîgări, un opăleaci, și puni colo și tămâni, și dai de pomană, și aprindzî focurelu. Măi năintea crucii pui tot, și dai și aprindzî focurelu, și dai de pomană, și-n urmă tămâni mâncarea, și-o dai de pomană, și-n urmă iai și măi năinte iai din grâu, din miere, din slastă ce iastă, capu și nu-l măi iai câtă și-l mănânci, c-așa-i bun, ca să vadă și mortu ăla ce te-ai dus la el, ce i-ai dus. Focu să să-ncăldzască și să veterească, să molidvește cu vin ili cu apă.

Śismanović Polca, 98 ani, Porodin

7. Da unde mi-s eu, de la Vitejva să duce joi dimineața, denoapte, mora nici nu răsare soarele, nici nu să vede. Dacă a murit demult, poți să nu măi duci boji, ali numa flori și o lumânare. Și care vrea, care ăla să măi cântă.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, născută în Vitejeva

8. Focurelu la joi mari: pă isto aśa, fac colaci, ăla ce aprinde, boji, și slobod apa, să duc la izvor, și mâinesc la ai bătrâni, pun coroane de ălea, pun pre un bât, pun flori deasupra de bât și colo aia numesc la mormințî.

Markovic Milan, 85 ani, Ram

9. La Sângiorz, fiecare taie purcel, fie miel. După să face un colac rotat, și prin el să mulg oile. Pune așa pră cofă, pră oală, pră vadră, în ce mulge, să pune banu, în colacu ăla și prin el mulge. Pe urmă laptele, să dea cu coleașă la Sângiorz. Și pe urmă să frânge colacu ăla, după, ce știi, a muls, atuncea dimineața, să face el cald, îl pune colo și mulge și numa vine cu colacu di colo di la oi, și îl frânge, toți ai din casă pune mâna și frânge. Și acu, care a aflat banu, ala e păcurari, să păzască oile tot anu. Și în urmă la prânz să face carne de miel, iastă care taie carnea, iastă care pune întreg mielu, și pune de o supă, și de sârme. Și aicea la cap, în Vitejeua la noi, așa a fost aici s-a tăiat, da în Vitejeva să pune întreg, în zâua de Sângiorz, și să pune pâine și să pune vin, răchie și apă, și flori, și și acuma, măi năinte dealu, pe la Gușă colo, capu lu Sântu Gheorghe, lu Sângiorz. Azî, da la cap încoace rândește la ai morți.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, născută Vitejeva

Ama aicea în Porodin să pune capu într-un blit, cum vrei să-i zâci, și să dă lu Sângiorz. La Sângiorz să pun la poartă, samo să chitesc flori, cu lilac, cu tei și de salcă, cu pelin, și la Sângiorz, și la Ispas, și la Rusali să pune, isto să chiteaște așa.

Peric Srdjan, 28 ani, Porodin

10. A la Sânziana, spre 7 iulie, să culege sâmziene, florile alea galbene, și faci coroană, și o dai de pomană. Mai năinte dai lu Dumnezău, lu zâua aia, și o anini la casă, la poartă afară. Și-n urmă dai lu ai morți, doi, zavisaște câți morți ai, nu poți să pui la 7-8, și pui una la vracniță și încă una la altă ușă și faci două.

Śismanović Nadica (Nadița), 60 ani, Porodin

11. Paștele

Cum să ia Paștele la noi: Dimineața lu Paști, denoapte, s-aduce iarbă, glie, așa să zâce, de iarbă și să bagă-n sobă, și aduci în ćineri, un ou, îl cureți pe jumătate, și aduci o creangă de măr de Sâmpetru și aduci un vârf de urzâcă, și-un paar de vin. Și te puni colo pre iarbă, și iai un ou în pozânari, să ai, ăla ou să fie roșu. Și ou îl țîni în mână. Și iei paaru de vin, și urzâca, și te puni pre iarba aia colo, și-ți faci mai întâni cruce, cu fața spre răsărit și te sucești odată, în crug. Și iei și guști din vin, din ou, din urzâcă, din lăstaru ăla de măr și și bei câta vin, și iar îți faci cruce, și iar te sucești, de trei ori tot așa. Și al treilea oară, când gata, cum stai, faci un pas mare, ca o săritură. Ia Paștele măi năinte care să scoală, ai măi bătrâni și toți mănâncă din ou-ăla. După aia aducem ouă, și aducem brânză, aducem carne friptă și dăm de pomană, și normal ciocănești.

Poți să te duci și la morminți să lași un ou, ali la Paști nu te cânți, Dumnezău cică ia și le-nparte ouauă roșii. Și la Sâmpetru nu te cânți că Dumnezău ăi ia și-i duce la măru-al roșu. Măru de Sâmpetru nu să dă de pomană până la Sâmpetru și care îi moare ćinăr, copil, fată, ćinăr ili mic, ăla nu mănâncă, părințî nu mănâncă mere până în zâua aia. Care au tineri de au murit, nu mănâncă până nu dă carnea la Sângiorz.

Śismanović Polca, 98 ani, Porodin

12. Crăciunul

De Crăciun, toată casa taie purcel. Noi la Crăciun, la Paști, n-am tăiat porci. Noi am avut oi, vaci, înăinte. De când a venit turcii la noi, vine maica lui, ia mielu, îl ia dinăintea lu copii. Ali ai noștri au băgat de samă, turcii nu mănâncă carne de porc, și atunci a tăiat purcelu. La ajun să taie purcel. Dimineața în zâua de Crăciun, s-a sculat în trii-patru ceasuri, să pune sara purcelu pe frigare, să scoală ai bătrâni, și să duce al măi bătrân, moșu bagă paie în sobă, copiii, mulți copii am fost, ne jucam în paiele alea, n-a fost așa, unde a fost pomânt în camere.

Înăinte s-a tăiat, a zâs peceneac, purcel de 40-50 de kile, până la 70- 80, ala e grăsun, mari porci. Îl taie, pun pe frigare. Spală ou de găină, care ce a avut, îl bagă-n purcel, când ou pocnește, purcelu e fript, îl iau de pe foc.

La Crăciun s-a sculat baba după ce a pus făștucu, la vreo șapte-opt ceasuri sprimește mălaiu de prânz. Și a pus sămne în el. Ce s-a făcut, câți inși în casă are, atâtea bucături să face. Să însamnă și să iau sămnurile. Într-unu să pune banu, într-unu să ia piatră de la oi, boabă de cucuruz, boabă de grâu, de păsule, de la casă, de la stoacă. Și atuncea, când e de prânz, moșu, să pune, taie mălaiu și vezî tu ce iasă înuntru. Și acu taie moșu, măi întâi lui, pa lu baba lui, pă merge așa, a, baba a ogodit colo și cum rădică coaja la mălai, să vede sămnu. E, da de ce s-a făcut aia: s-a șezut că tot natu a avut lucru lui. Care dobândește banu, ala e gazda la bani. Care a dobândit oile, ala lucră cu oile. Care a dobândit vacile, ala lucră cu vacile, ei au împărțât munca dă prăstă an, naci la anu al nou, au știut care ce să lucre. Ala a fost obicei.

Bane Nicolic, 54 ani, Ceșlevabara

La ajun, la o zî înăintea lu Crăciun, taie porcii, la o săptămână, poțî, odată la Ignat s-a tăiat porcii, taie și număi sărează, în ciubăr, pune slănina și pecinile, ar cracii, urechile, le cistăște și le opărește, le sloboade în apă fiartă, și numa le pune la cirigari, la vatră. Cum a fost vreodată în casă, știi, a fost vatră, unde s-a făcut malai, pâine, ali sus a fost așa și s-anină colo și cârnații, cracii și urechili de piftii, să s-afume. Și în urmă, la ajun, nu să mănâncă de slastă. Care vrea poate să țână, nici să nu mănânce, că cică să afle cuiburile de găini. În urmă, să taie purcelu, și să frige la vatră, noapćea, faci focu, nu lași să stângă, toată noapćea să fie foc în vatră. Și frigi purcelu și sucești colo purcelu și în urmă vin jumericile, oameni măschiriți (cu sângire, cu zdrancăne, cu cojoace întoarsă pe dos, cu clopotu). Merg, strigă la vracniță ali iastă care îi sloboade, iastă care nu. Întreabă fetile, unde este fată mare, ce ai sprimit tu de toată vara, ce ai lucrat, ai tors, ai țăsut, ai împlicit, ai făcut ćirepi de iarnă. Dacă nu, n-ai nimica să le-arăți, ei au troc cu paie, și cică atunci să-ți dea foc în mâini, de ce ai mâini dacă n-ai, ce de ai mâini dacă n-ai lucrat prăstă vară nimica. Și colore, ei iau sângerătoriu, și dau în foc: câte schintii, atâtea să fie bani, miei, purcei, să fie sănăteće și le dai să bea câta răchie caldă, ce vreu ei. Și le dai un cârnat, le dai câta carne, le dai câta slănină, și ei pe urmă iar pleacă, de la casă la casă. Au și bât lung ca măciuca, au și trăști aninate ca să pună cârnațîî, slănina, au aninate și șiruri de piparcă, este care îi dă și usturoi, îi pune după cap.

Și frigem purcelu, ne sculăm denoapce, dai de pomană la ai morțî, și mănâncă și pot și să doarmă în urmă. Să face mălai, și-n mălai să pune ban, să pune păsui, cucuruz, să pune grâu, să pune toate sămânțâile din pătlăgele, din piparcă, de curcubătă (de ăla mare galben, dovlece, de porci), în mălaiu ăla. Și să pune și corn, dacă ai. Ala este bun de sănătaće. Care-l află ăla este sănătos. Mălaiu îl rup toțî ai din casă și care ce află. În ălea sămânțâi, lu ăla-i merge în anu ăla, care a aflat părâmb, el e bun să samene, tu ai luat banu, tu ești bun să te duci la piață, poate să-țî meargă banii.

Śismanović Polca, 98 ani, Porodin

Nunta

Să-țî spun cum a fost: acuma nu e nici întrebăciune de nuntă, nu e nici întrebăciune cu ai bătrâni, nici nu să cată de femilie. Vreodată a șezut tot așa ai bătrâni, s-a vorbit, ete aicia este copil bun, să caut fată, da copil bun iastă colo, de bună femilie, colo ăla nu e bun, ăla câta bea, ori părințîî și ei s-a vorbit care măi bun, care uvec s-a cătat și animalul de femelie, aia să știi tu. Iaca vaca care-npunge, bate cu cracii, bou care omoară nu e bun, ala ili să castrează ili să taie. Să știi ce vă pun acum, că-i sută la sută asigurat: care de femilie ar omorât, omor și-ai lor copii, care de femilie fură, au să fure, care femilie de curvari, e curvari, care-s bărăbi, îs bărăbi, care e femilie bună, e femilie bună. Da n-au ales copiii, au ales ai bătrâni. Au fost jocuri, șezători, ali n-au întrebat părințîî dar vreau copiii pră care vreau. Da au bătut. Care a avut imanie, aia fată să dă imanie, atâta și-atâta.

Copiii care să-nsurau de paișpe-cinșpe ani și feaćile, are đireptate. Baba spus, a noastră babă, că mama ei a spus că vreodată de douzăci de ani, nu s-a măritat înăintea lu douzăci. Ali a fost războiu, și câta la zăce-cinșpe ani război. Și are omu un copil, doi, îl iau în război, să gândește, n-are nimic, casa goală. Ei atuncea iut, măi iut îi însoară, ca să aibă gloată și dacă piere el atuncea să le râmăie, aia vreme de Turcie. Turcu, copil care a fost cununat, nu l-a luat. Care n-a fost însurat, l-a luat turcu, dăi de cinci, până la șapșpe-opșpe ani.

Muerea mea a avut dârză, govia când s-a măritat, a dus miraz, ce-a făcut, cusături, s-a făcut cilim, pișchere, eu am avut de trei camere, ama a fost dusă cu cociile. Să merge prin cinci-șasă sate. De la Camna, ete așa, douăzăci km a mers cu caii, în două ceasuri pleacă cu caii de aicea, să duc după govie. La noi nașu s-a postăit, ca pe apa puțână. Care nașu s-a lăsat, streće n-a măi căpătat. Să duc părințîî dacă-l ia de naș, dacă nu să cate, s-astrâng ai măi bătrâni: deda-bunicu, tata, frațî, verii femilii. Ai fată de măritat, ai copil de însurat. Să duce și cată. Aia are fată bună, eu am copil bun, e de femilie bună. Care femilie nu e bună cu ai nebuni, care femilie e bună, cu ai buni. Să face nunta, atuncea nu s-a întrebat copiii, și-au avut multă direptate. Multe femilii s-au prăpădit pentru aia. Să duce din femilie bună, în femilie ră, să prăpădește casa. Când s-au înțăles, ei să duc împețât, să duc sara, acuma obavesno, tata, uica care are măi pe-aproape bagă bechearu între ei. Să duc sara, îi așteaptă aia, cu bere, care ce au, ei să duc cu o kilă de răchie, tot natu are. Acu, toți a șezut după astal, fata nu e acia, nu să spune otma la ce a venit. Am venit să vedem ce făcețî, aia toțî a știut, ali a fost un rând, cum a mers proțedura. Ali s-a știut care vorbește, care tace. Tot ei s-a vorbit înainte aia. Atunci au dus lu fată vreo anină, vreo țoală, vreo ceua, nu a făcut nimica, nu s-a vorbit, n-a cutezat, s-a lua cu boată, te omoară dacă te duci la fată. Inelu când te ia, la tocmă. Atuncea să vorbesc, tata slobođe fata în toată sara cu băiatu.

La noi să zâce sâtă, aicea să zâce ciur. Acia să pune, oriz, și bani, și bomboane, să meargă și aruncă așa prăste, copii mici astrâng, și-n urma aia, să pune pânză, și pe pânza aia să tună, or o duce mădăjenia peste prag, o bagă-n casă. Și după ce o bagă-n casă, iastă de acia un colac să pune, și lână, și după ce face ăla cu sâta, s-aruncă și să ridică un copil mic, să duce și șede pre un căpătâi mic. E și aia, măi năinte merge cu ciuru de trei ori, și pe urmă ridică un copil mic în sus, și pe urmă lapădă ala ce a șezut ea când a venit, l-aruncă pră ăla să s-anine pră casă să să udească gravidă.

Bane Nicolic, 54 ani, Ceșlevabara

Noi am făcut, sâmbătă sara vine nașu, femilia, vine stăroica, vin comșiile, s-astrânge svetu, fac cină mai mică decât duminică. Mâine zî ne-am dus după naș, nașu ne-a fost din alt sat, ne-am dus toțî cu nunta, și venim aicea. Aicea, govia, lapădă sâta pră casă.

Care m-a ogođit, samo feće mari, care nu s-a măi măritat. La băiat să pune floare, isto fećele. Întâi îi fac o govie mică, nu slobod mlădujenia, pă pră urmă unu bătrân, cer bani. Măru să pune într-un stâlp înalt și să bate cu pușca. Când am venit aicea, când am lăpădat ciuru, el mora să mă ia în brață și să mă bage-n nuntru. Înuntru soacra mă așteaptă cu pâinea și sare, și își face cruce și dă în sănătatea lor și atuncea zâci să să slujească govia cu mlădujenia ca pânea cu sarea.

Cumnatu de mână e, cum, am avut eu, un văr. El păzăște govia. Să duce la naș, întreabă nașu cum e, să scoală nașu de la masă, așa a fost de bătrâneață, să pitulă, să duce, dacă nu la îmbiat cumnatu de mână, să bea, să mănânce, și el să mânie, și să duce, să pitulă. Care a fost lăsat să asculće pră naș, să mânie nașu dacă nu îi faci pe voie.

Dragulevic Anchița, 70 ani, Reșanăț

N-a putut să cunune până n-are optâșpe ani. Pă pe urmă nunta, două zâle, pă al treilea zî. Fata cu băiatu să cunoșteau în sat.

Este împețât, vin părințîî întreabă, și întreabă, ce fămilie, bună, a cătat și miraz, care are miraz să dea, care n-are, n-are. Care-s bogați ei a cătat miraz, care n-are, sângură să fie fata frumoasă, care a cătat capital, care a avut bani și imanie, aia a fost înainte. Dacă fata nu avea bani, mora să afli pe unu care vrea să o ia. Ieste care nu vrea să ia fără miraz. Lumea din aia a trăit. Ai stoacă, pomânt, poți să trăiești, n-ai ce. Slujbă n-a fost, care a fost în sat unu chităr și popă care a avut plată, altu n-a avut nima. Govia mora să ducă ceua și paturi, maistorii au făcut, s-a dat mirazu uvec.

A pocnit, a fost și pranghie: așa de gros fier, și este groapă înuntru, și să pune prau deasupra, așa să bate și să bate cu ărtie, și duci fitil, s-aprinde, dedesupra, aia să lasă măi departe, colo, și când aia să aprinde prau ăla când pocnește, iasă sângur fieru, ea nu poa’ să-l spargă, că-i groasă, fieru de tri dește, l-aruncă măi departe. A, pocnește tare. Aia îi spune pranghia, atuncea pornește și nunta. Tot satu a avut câte două-tri pranghii: la Crăciun, în biserică, la Paștiu, la biserică când pocnește pranghia, că-i sărbătoare, lumea nu lucră.

Markovic Milan, 85 ani, Ram

Și pe urmă s-ampreunat, s-a dus unii la alțîî la ajutură, la lucru, la una alta, ama copiii n-o dormit unu cu altu. Și pe urmă s-a vorbit să facă gostâie. Gostâia s-a făcut la fată acasă. Și acuma a chemat nașii amândoi, moașele amândouă și frațî părințâlor copiilor, rudă măi aproape, și-a făcut gostâie, prânz, cu lăutari și cu fluieraș. Când e, când a trecut aia, fata a putut să treacă la băiat, dacă a fost măi săraci ei a făcut numa gostâie. Dacă nu, pe rând cum a fost, fata a rămas acasă, ama iar n-au durmit amândoi, n-o cutezat să doarmă până-n noapće de nuntă. Și pe urmă, ama la gostie s-a vorbit, măi mult o lună să fie până la nuntă. Și a făcut nunta, mlădujenia a tămănit nunta, și s-a vorbit toțî câți goști să cheme. S-a chemat cu rachie, cârceag, ca urcioru, că e numai de rachie, da urcioru, de apă. Și cu el, pusă o floare desupra, legată cu o sfacmă de lână, pe lângă gât, și cheamă la nuntă. Și pe urmă să duc la nuntă, la naș, cum s-a dus. Pe nașu băiatului, să face pâine, să duce pâine, să pune pe pâinea aia brânză, și un pui fript, și un vas cu răchie și unu cu vin, cu cinsta. Când a fost nunta, sara până-n nuntă, sâmbătă sara, nunțâle au fost duminica, că sâmbăta a fost de-ai morți. La noi sâmbătă s-a dus la govie acasă, în cap de murg. Și fata e chicită, a ia pus sovoniu, fetele, vearele, a chicit-o, a îmbrăcat-o, și vine mlădujenia, băiatu cu părințîî și cu vreun lăutari. Pocnesc prin sat până ajung la ea. Acuma stă înăinćea cășii. Și iasă tata fećii, și cu vin și îl roagă pe mlădujenia, și zîce: sănătaće socrule, și el bea. Odată, atunci măi întâni îi zâce socru, și le dă și la ailălați. Și pe urmă tună în casă, și fata vine, ama și cumnatu đe mână. Da cumnatu đe mână, e un văr a feaćii. Și el stă cu ea, câte vrea, o păzăște. Și acuma să vesălesc, până după mijlocu nopțîî.

Muierile fac o pâne. Și cântă: scoace mumă turta, scoace mumă turta, iacă vine nunta și aia ei până când pocnesc. Ele cântă și iasă colo pră prag, și cântă da după aia le iasă socru-său cu vin și atunci îl roagă pe băiat. Și după vesălie, iau și pleacă la băiat acasă. Mlădujenia a mers đi partea đireaptă, și întodeuna al omenesc a avut parćea đireaptă, încă di la Rim a fost așa. Și duc o lumină, o lumânare, ama au grijă să nu stângă, că a cui să stânge întâni, ăla moare măi întâni. Și să duc acas, fata cu cumnatu dorm, vreundeva colo, pe vreun pat, amă cumnatu n-o dă la mlădujenie, mâine zî nunta, fripturile, tot, căldările cu varză, să sprimesc, să punea loitrele jos, și să incinge câte-o pânză. Că tot natu și-aduce pânza lui, dacă are, dacă nu așa pe blană și gata, lumea a fost săracă. Și acuma, între ușa cășii a pus o prăjină. Și acuma vine măi întâni nașu, stăgarii vin, unu al mlădujeniei, unu al goviei, nașu a putut să vină cu stegari da nu a fost mora. Da steagu s-a făcut dintr-o cârpă de îmbrobodit, legată într-un bât. Și ei a mers cu mlădujenia, cu govia și așteaptă nașu, îl roagă să bea rachiu, cumnatu de mână, el a fost datori să roage pe tot natu. Și când tună nașu, îl pun în frunćea mesî, nașu copilului, de parćea đireaptă, nașu fetei, da de parćea stângă moașa copilului, pă moașa fetii. Pe urmă vin dârzarii, care duc dârzăle feaćii, đe-acasă. Ama pe cai. Și acuma a făcut desagi. Și în desagi, marfa ei. Îmbrăcământu, păturile, đe astrucat, đe așternut, tot ce e đe ea, și acuma când vor dârzarii să tune-n obor, să răped ascultătorii, oamenii care a gătit, gătitorii. Gătitorii, ce-au gătit, da ascultătorii ce-ai de merg pe lângă masă. Și vor să prindă caii, da ăștia rădică caii în dou picioare, aleargă prin obor. Și vreodată ia prins, dobor dârzăle și o pun pre păjină, să vadă lumea ce duce-n casă. Și până în amiază, pănă nu dă zâua îndărăt, să duc să-vălească govia, la măru đe Sâmpetru. Acuma, să duce fata, mlădujenia, părințîî lor și nașu și stăgarii și lăutarii. Ei merg toțî acolo și pun jugu jos, cu ăsta al desupra ce merge după cap, să pune înăinće. Și șede băiatu đe parćea đireaptă, fata de parćea stângă. Și acuma nășița scoaće o cârpuță roșie și o dă la naș, da el cu parbiu de bătut piștolu, un bât așa, și cu el bate prau în piștol, cârpele ce bagă, pune prau, și el pune cârpa acea întâi la mlădujenie, el o scutură să nu-i pice căciula, pe urmă o ia, o pune la fată, pă iar la copil, pă iar la fată de 3 oară, și đe trei oara fata o ia, o scutură și o bagă după brâu, în pungă o pune. Pungă di la ceșturi, ceșturile îndoite, așa, și acia a fost de bani, și o pune pe aia. Și acuma, ea rupe o creangă, pocneaște și rupe o creangă din măr și o ia creanga aia, ei să scoală, iau cu jugu pe mână, iar băiatu đe parćea đireaptă, fata de stânga, și pleacă cătră răsărit, da ăsta zâce: ăis, cea, ăis, cea. Și ei merg câteva pașuri, și lapădă jugu cătră răsărit. După aia să bagă-n casă, da în casă, în vatra focului, unđe e căminu cevegariu, șede muma copilului. Să pune, șede pe scamn și țâța a đireaptă o dezgolește. Da o muiere cu un trochiț, cu miere de stup ia cu pana miere și unge pe țâță și ea linge, fata. Așa de trei ori. Da știți de ce: cică să-i fie dulce soacra ca mierea, ama nu e đe aia. Lumea aia zâce. Ea o ia de fată, că n-are țâță să-i dea, n-are lapće să-i dea, ama o ia de fata ei. Și când face aia, iasă din casă, și pun masa. Masă mică și govia să suie pe masă, și-i dau sâta. Și o turtă đe mălai. Și ea frânge turta, o lapădă cătră nuntași, părințî, stegari, și ei prind mălai đe ăla, cică bun de friguri.

Și pe urmă mâncarea, năi întâni tămâne nașu, masa, cu flori mari, ele toamna ajung și să uscă. Puni pe cărbune și tămânie, și atunci să poate mânca.

Cum să duc oaspețîî la nuntă: tot nat are cu el o pâine, ori două, cât vrea, și pipărci, brânză, are pui fript, a dacă a dus friptură, îi întorc jumătaće de friptură, din purcel ori miel. Acuma gazda, tata băiatului, el a făcut varză și zamă, zamă dulce. Ama la noi să pune ceapă multă, carne multă și apă și fiarbe, și după ce să fiarbe, să moaie carnea, atuncea să face pregăteală deaspura, cu untură, diređe.

Prânzu țâne până-n desară, când vine sara s-adună ćinerișu la vesălie, joacă și copiii, băiatu nu e mora să joace, a mă de ea duce grija cumnatu ge mână și când vine să pleace nașu, strică sovoniu la fată, câta îl scămoșază și ăl doboară fetii. Și mora să facă coleașă, di naș. Nașu cină și să duce, și atuncea să duce și cumnatu de mână, și ei rămân. Și zâua a đe tri, să duce muma fetii cu pâne, cu turtă, să duce la fată. Să vadă cum e, cum e în pat, cum e una alta. Aia muierile duc grija pentru copii, pentru făcut copii, să vadă, da e băiatu cadâr đe făcut copii, ori nu.

Paunelovic Filip, 65 ani, Osnicea

14, Înmormântarea

Petrecătoarele, alea la noi a murit, nu măi este. Baba tot a sprimit de-ale trei petrecătoare, noi nici n-am știut c-a murit una, aia ce am avut aici, în Dubocica, n-am avut, c-a murit babele ce-a știut ce-a știut să petreacă. A fost mulće năinte, ama nu vrea nima să-nveță. Le cheamă cerapi, zavelcă, cârpă, ce vrei. De toată câtă vreun ban.

Dragulevic Anchița, 70 ani, Reșaneț

A fost petrecături, acuma nu măi sînt. A fost câte trii petrecătoari, în zâua aia ele vin, le cheamă, să duc la ele acasă, care știu și ele vin și isto să sprimește cîrpă și le plătește. Ili ćirepi, și câte o lumânare, și ele șed, afară, toate trii, și ele petrec cu lumânările ălea aprinsă-n măini. Și pe urmă lor li să plăteaște, și li să dă în urmă după aia de mâncare.

Când iasă cu mortu, ai din casă uđesc înuntru, te prinz, câta tragi de sicriu, și el iasă, să nu tragi tu de mine, ma eu să trag de tine. Iastă muiere care mătură, și duce gunoiu ăla, cică nu e bun, să lapădă pe apă. Că la noi iastă muieri care măi fac vrăjuri, nu-s multe în Reșanț, a fost trii, ali măi iaste. Și din banii care îi iau de pră pipt, și maramița care o ia de la gură. Și inelu de pe mână. Știi cum fac. Am avut noi aicea niște vecini, care a a vut. Iau curaua și cu aia fac, leagă. Și cu lumânarea de suflet, cu care moare, și cu aia fac.

Statu să pune, am făcut la baba noastră, ali nu baș de-a rându. La noi să pune punće, mărăman de blană, de vreo doi metri așa, și punem bani și plăćim, o muiere trece și îi dau banii, de trei ori așa.

Pomana îi pui sara, când vii di la groapă, înăinte a fost samo strâcători, s-a pus pe masă. Aia cică e masă de mătasă, așa s-a dat la noi, de bătrâneață. Și pre urmă dai țara, stămâna, patruzăćilii, jumătaćea de an, anu, până la șapće ani.

La an țoale să dă în casă, la patruzăći le dai lu altu. Cum zâce el: să fii Soare mărturii, prasta lume să le duci tu prin vânt, prân soare, pră aia lume să le dai lu babă. Ăla zâce, ce primește, de trii ori zâce: să le dau. Și le ia și le îmbracă. Să trage și apele atuncea. Isto otma de la țară, iai apele și turtele, până la patruzăći și pe urmă iar până la an. Feće din casă, până la douzăći, da trebuie să fie fată. În toată zâua. Pră urmă, în toată duminica.

La patruzăći le sloboz, le numără pe bât de măr, urmaș, și cu cuțîtu încrestez. Ali înăinće s-a pus pânză albă, puni cârpuță, puni bani, puni cărămidă, torni apă, și dai măi întâni lu Dumnezău, lu zâua de astăzi, pă pre urmă te apuci dai lu babă, dai lu moș, toarnă, toarnă multă. Să fie ape slobozâte de patruzăći. Pă pe urmă dai apa de an pănă la an. La fată îi dai trasta, ce ai pus, și paaru cu apă și bâtu, și peșchir și bani.

Douăzăcișipatru de ceasuri la noi, să treacă până îl îngropi, nu cutez măi năinte. Priveghi să face la ăla care a murit făr’ de lumânare. La priveghi să face lemne, să face mare flacără. Să cată, iasă o săptămână, când să dă ouă și brânză și lapte, într-o duminică. Și faci focu ăla. Și faci cu ouă, cu brânză, cu lapte, bomboane, struguri, miară, piară, apă, socuri, ce vrei să puni și aprinz focu și dai focu ăla cât God arde. Lapez tămâie, dai ocol cu tămâneriu, și dai: să aibă vedere și să să-ncălzască, pe aia lume, unde o fi el. Aicia la noi în Porođin să face colaci mici, a la noi să pune pită, și-n tot colacu pune lumânare.

În Vitejeva, în satu meu, e altmintrerea, cum să face priveghiu. C-a murit și tatal meu și fratele meu făr’ de lumânare. La ei să face priveghiu samo de lemn de prun roșu, și-l face nalt, și-l leagă, ca sarcina, și ia o masă de aștia, nouă. Și un scamn nou, și ia ćinere, blide, și ia isto colaci, și face cămară aici. Și oale cu supă, cu sarmă, cu carne de pui, dacă e de slastă. Dacă e duminica când să dă carnea. Da la masa aia, să pune pânză albă, și să pune-n ea, jos pănă la cămara aia unde a făcut să aprindă focu. Și pune și preo parte și pe alta colaci. În tot colacu, pune câte-o lumânare, s-aprinde. În cămară nu să cată, 100, 150, 200, la pomeni să cată asta, nu să cată, câtă femilie știi, mora să știi câtă femilie ai. Și să le trimețî acas’ câte trii-patru, în pungă. Și acu, pânza aia merge, încolo, pune lumânările, s-aprinde și numai numește: tot ce de pus pră astal, și masa și scamnu, tot, tot, și pânza aia, și focu ăla să dă de pomană la al mort. Samo lui. Jos, isto, pră pânză de la astal să pune o pâne, și pune lumănări în ea, și pune grâu. Și vine popa și citește. Priveghiu să face samo la zăpostât. În săptămâna albă să dă, înăintea lu post.

Șișmanovic Nadița, 60 ani, Porodin

Al de moare i să face statu, da. Lumânarea o faci lungă, de ceară și iai și o măsori cât e el. De la frunće până la vârvu lu degete. Și numai o iei și o faci ca crucea, și i-o puni aicea în piept, lipești un ban și să-groapă cu ea. E, aia care a murit la lumânare. Aia lumânare o aprindem un an de zâle. Că noi îi țânem și turta, așa zâcem, de la cina aia când el să-ngroapă, să pornește. Și-n toată săptămâna să de toată zâua câte un colac. Ili turtă făcută de făină de cucuruz. Să pune cinci pungi de plastic, cu carne, cu brânză, cu oauă. Al doilea puni de margină, și puni crumperi, ceapă, dă post. Dacă să face cu zăicin. Dacă nu să face cu zăicin, atunci puni șiciri și pui cât-un paar de vin, cât-un paar de apă, și puni lumânare, și iai și tămâni, samo lui. Că la noi să dă și la al viu. Și acuma dacă eu udesc, dau și mie. Și acu, un an de zâle tot cu lumânarea aia îi fac lui pomană. La noi, până acuma, jumătaćea de an s-a pus uvec cu pește, de post. Iar anu îl puni în urmă, cum să cade. Aia isto să pune până la 7 ani. În tot anu, înăintea lu aia, la o săptămână poți, ili la 3-4 zâle, până nu a murit.

Îl scoțî afară, udește oala aia ce punem lumânărili, acia înspre strană, o scotem afară. Pănă citește popa. Și numa popa să-ntoarce cu ai din femilia lui în sobă, cu ai din casă, și face acia molidva, și o lasă acia, și muierea aia cea primit lumânărili, ea udește acia, mătură, are o țoală a lu mortu ăla și nu vorbeaște. Pănă mătură nu vorbește cu nima. Și pune gunoiu ăla în țoala aia, și ia oala aia cu câte lumânări s-a uđit, ali vreodată s-a pus scândură sub mort, cao punće de trecut, și astrânge gunoiu ăla, și-l pune colo în țoala aia și ia mătura și ia oala, și să duce și-ntr-un cot, în grăđină, unde-i casa, lapădă oala și lapădă gunoiu, și mătura, și să-toarce înapoi, și să bagă-n sobă, prăstă prag, acia unde a fost mortu, și altă muiere te speli pe mâini, și să baće în sobă, un pironi, și să sparge un ou aci, ca acia să să bage boalili, moartea, știi, să nu să ducă-n fămilie, ma în pământ. Și-n urmă vine altă muiere, prăstă prag, îți dă o lumânare, și îți dă în mână, ili ches, îți plătește câța bani, și o cârpă, un peșchir, un ćirepi, un sapun, și dă de pomană și zâce: bogdaprost, și pe urmă te apuci și vorbești. Să oprește popa, citește și să lapădă bani, unde să tămâne, în mora două, trii locuri poate să stea de acas’ până la morminți.

Înăinte am pus pom, și-n pom s-anină și ćirepi, și peșchire și cîrpe, și chițuri, și lu ăla ce-l duce, dăcă e om, să dă chimeșă, și peșchir și ćirepi. A, dacă e muiere atuncea să dea cârpă, ćirepi, chiț, ili combilizon, ili maiță. Și să duce pomu ăla așa, pănă la mormințî, acolo când ajung îl pun acolo de margină, și dacă ăla îl destruci iară, și-n urmă să oprostăsc iară, îl citește popa, îl udă cu vin, cu zăicin, face cruce și pune câta pomânt, și numa îl astrucă femilia, iastă care îl astrucă la ochi, ali picioarele nu le astrucă, nu că cică să-mpiedică în pocrov. Și numa îl slobod. Care l-a scos din sobă, ăia îl slobozăsc în groapă și numa pun tălpile alea, și numa gropariu, ia și-n cruśe, trage câta pomânt cu sapa și numa s-apucă și trage.

Pomu îl pun, așa a fost, la cap și să pune crucea, și să pune mătăier, așa s-a zâs, pânză albă, așa în cornuri, ca cârpa, știi de legat așa. Și îi face ață, alb cu roșu și puni colaci, șapte,opt colaci, lumânari aprinsă, să pune acia. Și puni lu ăia ce a făcut groapa, acu ce vrei: peșchir, chimeașă, ćirepi, și bani.

La noi, demult a fost, să dă cu un cucuruz și cu tăbăchera de bani, pră sub mâna lui, de tri ori, și numai iai din cucuruzu ăla și sameni. Poaće fi că lui i-a fi mers în cucuruz, în sămânțâi, în bani, să nu să ducă norocu după el. Și dacă vrei să vărui soba, pănă la an, bagi cât e el mort, câta var și câta pământ în sobă să fie. La noi dacă nu i-ai băgat pomânt și var, un an de zâle nu poțî să vărui. Unde a murit, la geam să pune un paar cu vin, unu cu apă o noapte, acu s-a lăsat. Și să lasă și lumina aprinsă.

Apa o cară o fată. Să duce atuncea apa, și dăcă îi pune săptămâna otma atunci, să trage apa, 25 de vedre la săptămâna, 25 de colaci să pune în cămară, îi numeri. Raboș, când să trage apili, să face raboș de lemn, și la toată vadra, la toată cofa o taie. Când face 25 și-n urmă, el să pune un geam, și pră geamu ăla să pune crișma, aia pânză a fost și-n ea, în mijloc să prinde un ban. Îl prinz cu ață roșie și-i dai în cruce, așa. Să nu pice, să stea pră geam și puni flori în ocol, și doboară 25, să fie apa slobozâtă.

Și acu fata vine și dă: o miere, na primer, cum mi-s eu, ili mama, zâce: bogdaproste, și când e do gata, taie raboșu, 25 a încrestat, pre urmă taie raboșu pe crâșmă, mărunt, cu cuțâtu și-l astrânge cu cârpa, și când să-ncepe apa să ia cofa, vadra, și o lumânare, și să bagă-n sobă acolo, unde a murit ăla. Să nu măi să iasă afară, să înćinde ăsta, să varsă prăstă ăsta. Și-n urmă, să pune o masă așa, a fost odată o masă așa rotată, jos, de lemn. Pe asta să pune iar colaci, să pune unu mare, de bât, rotat, colac de bât, așa i să zâce, să face și bât, de leamn de prun, și câta să cistaște, iaca atâta, să albește și să face chită de flori, și să leagă cu ață roșie, chita aia și să pune colacu ăla, isto vreo cârpă de asta să pune, să pune un ćineri, așa un blid, și-n blid puni velușca și cuțâtu, lingura și puni ceua de mâncare, brânză, pește, și puni alți șapte colaci de-ai mici, să pune în ocol, lumânări în ei. Și acuma iar iei cârpa aia ce-am astrâns cu raboșu ăla și să-ncinge iar pră geamu ăla, când puni săptămâna. Să umplu iar vedrili, cu apă și le pune aicea pră astal, și s-aprind lumânărili, să tamâne cofilii cu apă, și să dă de pomană colore. Și ia și toarnă apa aia din vedre, să fie slobozâtă și oprostâtă apa na primer de săptămână, până la 40 de zâle. Și iar așa, la jumătatea de an, iar așa, ali samo tot măi mulće. Și în urmă raboșurile ălea să duc cu apa aia, ce toarnă, pă pe urmă iar umple vedrele ce le pune colo pe masa aia unde sînt puși colacii. Și pune și cîrpă așa, colo la cofă, și acu să numește. Ali măi năinte, aia nu ț-am spus, să pune în ćineri un colac cu lumânare. Și colo, aia iastă 2 muieri. Și una zâce: Soare, Soare, frățâioare. Soarele cică să fie pră aia lume, eu zâc, na primer să fiu, de trii ori, și acu când sloboade apa iar așa să zâce, iar și măi odată. Și numă să dă colacu ăla, al ce-a fost în ćineru ăla, să dă lu Soare. Măi năinte, apă numa să dă lu Lună, apă numa să dă lu Arangel, apă să dă lu sveti Nicola, apă să dă lu Dumnezău. Apoi îi dai lu moș. Și-n urmă dă colacu al mare, și unu de-ai mici, și o cârpă de aștia, lu mortu ăla. Și blidu, cu totu. Dai lu fata aia, fată de 10 ani, să fie fată, tot pune în cotăriță și duce acasă. Și în urmă-i plătește.

Vrăji

S-a ocupat babe cu vrăjuri, înăinte, acuma slab, nu măi e. Pă descântau, să înzdrăvenească copii, oameni, ieste babe care a legat oameni, nima nu crede acuși în aia.

Șișmanovic Nadița, 60 ani, Porodin

15. Cum este oamenii legați: acuma îți spun: a venit Pițu la tata, și s-a dus tata cu el la unu al lu moș, bunic, a lu Facea, și pro moșu a descântat, s-a dus la un pod. Că el a fost legat, n-a putut să aibe treabă. Și l-a dus la pod, la Pârnaua, podu ăla să zâce tot e îngăurit cu sfredel. Zâce, ce zâce, și-n gaură acolo, moșu ăla a–ngăurit, să duce cu lacăt nou și cu apă, cu busuioc și el descântă. Când ia omu de mână, să te speli, trage cu pușca și descunie lacătul.

Când vacile nu au lapte, și când mulgi vaca merge sânge din țâță, cineva zâce, ia luat laptele. Și a fost o babă, a lu Slavu lu Gărici: te duci iei ață roșie, măsuri cât e vaca, talpa, copita cu nuiele, cât de naltă și de lungă, amă ață roșie și albă de la coarne până la coadă. Și apă iei de-acasă, apa măi năinte ce o scoți, știi, și în dimineața când, te duci și ea întoarce lucru lu vaci. Laptele să-ntoarce, să cisteaște, te-ntorci acasă pui apa aia în mâncare, și cuțât înțăpi la iesle. Ațălele alea le legi la sfoară. La gâtul vacii.

La Sângiorz și la Ispas ei iau laptele.

Ama a fost na primer, muieri, babe care a știut să-ntoarcă laptele, ama acuma nu măi sînt.

Șișmanovic Nadița, 60 ani, Porodin

16. Miazănopțî a fost, acușa nu e, de moroni s-a temut 40 de zâle, când vine acasă, da pe urmă nu s-a temut nima.

Markovic Milan, 85 ani, Ram

Muma ploii și tata soarelui, la noi numa muma ploii. Copiii s-adună, măi măruțî, zăce, douăśpe, treispreśe, cinspreśe ani: prind mâț negru și îi fac leagăn đin coajă đe tei. Coaja o iau, o dejghioră, pun înăuntru mâțu, ama până nu îl pun înăuntru, îi coasă gura cu acu, mâțu viu, și acuma mearge, măi mult feaće, a fost care a dus leagănu, și ia făcut cruce đin bâte, și merg și pe drum cântă:

Moare muma ploii,

învie tata-al soarelui.

Piu, piu, paraschiu,

și până ajung la răspântiće, și acolo îl îngroapă, așa de viu. Lumea a crezut în aia, jertfă, să oprească ploaia. Și alea sînt pierdute.

Paunelovic Filip, 65 ani, Osnicea

Aia de bătrâneață, am băut apă din cârceag, n-am țânut apă-n cofă cum să duce acu. Ma împli patru-ćinći cârcege, le puni așa, i-am zâs laviță. Și asta să sparge, și eu iau și cat prin el. Iastă când să pune și cărbune-n apă și să spală cu ea.

Descântec de minigoci:

am, am minigoci,

cât eu câne

și tu până mâine,

nici eu câne,

nici tu pănă mâine.

Sergiu Perić, 28 ani, Porodin

POVEȘTI

Bane Nicolic, 54 ani, Ceșleva Bara

La 1826, am document, măi în urmă au luat 200 de copii din al nostru raion turcii și să duc cătră ala sat, către Cobilia, și să duc de Turcie. Și vine când să duc și către Renovăț. Aia e cusătoarea lu cnez Miloș. Că nici a lui cadă nu s-a prea jucat pe aici, el n-a cutezat să treacă Morava încoace, multă vreme. În Mariane sat a fost Ghiță Romaniță, primu aiduc care să scrie. Să duc să iau copiii și stau undeva între Renovăț și între Mănăstărița. Și vine din Renovăț, vreunu pe cal și ne strigă satu nostru. Primițî-vă la noapte, să scoatem copiii de la turci. Pe urmă s-au astrâns bătrâni oameni și fac planu, cum să fie. Tot a aflat, numai iapa cu mânz. Nu e iapa cu mânz. Samo a fost, să zâce sărbește, cobila-cobâla. Ali țâganu a avut vreo cobiliță, ia zâs ei cobiliță, iapă mică, de-alea de-ale mici. Acu, cum s-ar vorbit ei cu țâganu, aia am auzât ce-au vorbit ai bătrâni. S-astrânge satu tot și scot tunurile. Dă aici, dă colo, dă colo. Să vorbesc ei cu țâganu, acu dar ar tăiat ei mânzu la izvoru maxîm, colo când te cobori la cioaca aia, așa s-a zâs, la izvoru maxîm, a fost drum acia, ala drum s-anchis, că a zâs locuri necurate, că pe lângă mormințî. Și pleacă, află iapa aia cu mânz, să duc, noaptea în 12 ceasuri, și fură copiii, țâganu cu iapa i-a purtat. Un copil ori doi s-au pierdut, în vreme a aflat, da pră unu el a zăbușit, c-a fost mic și s-a țâpat, l-a țânut de gură, când l-a slobozât, copilu a fost mort. I-aduc aicea din vale la noi, unde zâcem noi zbăguri, nici acu nu măi poate să fie pământ ca lumea. Și să duce, a scos ei copiii toțî. Cobilia știa c-a tras cu zbăguri tot satu. Că s-a temut că dau turcii înapoi. A ăștia care s-ar bătut cu turcii, măi mulți mănăstireni au avut peste zăce-cinspreśe morțî, aia a fost tactică să-i spomânte pe turci, noaptea, până iese satu, s-a bătut. Ali unii s-au luat, ai noștri, cislobăreni, merg, păzăsc zbăgul. Ali cum l-a păzât, n-a fos prea multe puști, amă cu coasă, cu furci, și au avut săcuri. Au văzut pe turc, ăsta-l așteaptă după lemn, a fost lemne mari, cu săcurea, cu furca, și turcu să slobođe din colo, îl doboară, da păi lesne l-a omorât. Ali ajung ai săi din urmă asta, mare, mare bătaie a fost acia. Noi n-am avut, samo doi rănițî. Și noi, i-așteaptă acia, din deal de drum. Acu, care a măi fost din satele alea: maxenu, rabova, acia a fost a lu un cotun sârbesc, lângă cișma aia, lângă apa aia, și acu stă apă. Și aduc zbăgu aici cu țâganu, și acia să bate, sînt peste zaizăci de turci omorâți acia. Până ai noștri au ajuns, ăia i-au doborâtu-i, mănăstirenii, renovilcenii, a lu cobileni, i-au bătut pe turci acia, și s-a măi întins încoace, să vadă ce-i cu copiii. Atuncea vin și-ai noștri câți do fost, să pun și omor turcii toți, ali doi le scapă, doi turci vii și dau fuga către Cucevo. Și ăștia ai noștri pră cai, după ei, nu-i lasă. Patru inși s-au dus după ei doi. I-ajung vreundeva, între Turia, între Camna, nu pot să spun, iastă un moș, care tot m-am rugat, să mergem să snimuim ala loc să știm unde e. Nu știu cămnenii, nu știu turienii, nu știu cucevenii, ai noștri știu. N-au să știe, că nu i-au dudăit ei, ma ai noștri i-au dudăit. Și-i ajung ei și pe unu-l omor, a pe unu l-au întors în Turcia, i-au tăiat mâinile samo, să spună ce-a tras acia. Și aia loc să zâce: turschi opac, opinca lu turc. A de ce să zâce opinca turcului, acia măi în urmă a găsât opinca turcului și iastă loc însămnat, de unde ar luat copiii, de unde au scos copiii, iastă zăpis acolo, să zâce. Însămnat lemn, care e mare, care nu cutează să-l dârască, iastă unu din deal, acuma unu s-a frânt, aicea.

A venit tată-său acasă și trei frați: ne ducem în rat, să luăm caii ai buni. Să nu iai calu al bun, da să iai iapa ce are mânz. De ce mă, tată? Unde te ve-ai duce, te ve-ai duce, slobozî frâu de la iapă și te v-ai întoarce înapoi, iapa te aduce acasă, la mânz. Iapa, lupu o omoare când God vrea, când n-are mânz. A dacă are mânz, 99% ea omoară lupu. Ea apără mânzu. Ea piere, da mânzu nu-l dă, aia să știi tu.

Satu nostru cum ia strâns, aici tot iastă, cioacă slabă iastă, piatră nu afli, poate fi măi bun, de la Golumbăț încoace până la jumătate drumu de Pojarevăț, e măi bună podrevlie. Ce gode puni în pomânt, să face far de udat, far de stropit. Aici a fost tot pădure. Lumea care a venit aicea, a cistit pădurile alea și s-a făcut sat. Ali cum s-a făcut sat: mijlocu lu sat a fost, unde a fost primariu, a fost iaca aicia di la noi din vale, să zâce la o fântână, la fântâna mare, naci ea a fost pi lângă izvor. Al nostru cotun a fost vreo 500 de metri, aicea-n vale, iastă o fântână mare, frumoasă, a fost, ali acu nu e lume, nu-i nimica, satu-i pust. Alea a fost păzâtorili de sat, cu tunurile alea. Dacă-ar veni turcii dintr-o parte, ar ivi. S-a știut. Ali cum ar ivit? Cu fum. Vin turcii, fumu negru. Cum a făcut ei aia, nu știu. Colo, unde a fost zbăgurilele alea, zbăguri s-a zâs când lumea fuge și s-astrânge într-un loc, să pitulă. La noi a fost aiciea, de vale tot apă. Din izvoru ăla de-l arăt, ei au astupat turcii, maica lor, că au n-o știut, au fugit prin apă, apa să limpezăște și turcii nu știu unde să să ducă. Ala la tot douăzăci de ani să umple de apă, iese apa aia, se umple, eu nu pot să cred. Acu la zăce ani, câta măi mult n-a fost, baș așa, anu ăsta a fost. Lucră lumea imania, când o dată la douăzăci de ani face apa atât. Atunci a luat ai noștri să s-astrângă, să să păzască. Naci cum o iau de la Măidan, Jagubișa, Petrouțu, pân la Golumbăț în vale. A fost, s-a știut haiducii ce sînt. Ei s-au astrâns în zâua de Sângiorz. La noi samo să fi patru, cinci inși, noi trebuie mare slavă să făcem în zâua de Sângiorz. De la Sângiorz, țaru a strâns haiducii care a păzât. De la Morava încolo nu s-a dus, de la Velika Plata. Nu e casă, să știi, în ăștia două raioane ce ț-am spus, în care n-a fost un aiduc. Știi tu de când s-a scris de Pătru Cobilianu. Nicicând turcii n-ar măi băgat de samă unde s-ar astrâns și care sînt aia. Sa fi știut, poloc iar fi făcut. Trebuie să venițî, să cătați ăsta raion. Ai noștri români, mult măi vrenici sînt.

Ceșleva Bara a dobândit nume, cum v-am spus, că s-a dus vreo fată să să spele, că să duce la turc, aia scrie leghenda. A fost dindeal de stanița, stanița de tren ori voz. Șede al meu para-deda, deda lu tata-al meu, atât și de-aicea đindeal de sat, te duci tu sara, n-au măi fost ei beutori cum nu să bea, n-a fost socuri, n-a fost nimica, ma o polucă de răchie, asta ț-aduci tu sara, și șed oameni bătrâni și noi copii, n-a fost televizoare, n-a fost rădioane, ne jucăm pri lângă ei, ascultăm poveștile lor.

A fost vreo fată, a chemat-o Zlotana, măi frumoasă fată-n sat. Cu cosâța blondă, cum zâceți voi, galbenă, și acu turcu a venit din deal de sat după poriz și cheamă să le dea porizu, bani, grâu. Megiutim mora să să dea și-n natură. Fata măi frumoasă, muierea, mora să să ducă să doarmă cu turcu, vrei, nu vrei. Megiutim, vreun moș, vreun bunic bătrân, care a fost haiduc, eu n-a crezut aia, ali iastă oameni care știu aia. Și să duce fata să să spele la bara aia, acia, că Cișleva bara s-a pieptinat, că la noi să zâce peptini, a bara-râu mare. Zâce moșu, ea să plânge lângă râu, a moșu să plânge în colibă. Și zâce: fata mea, nepoata mea nu te duci tu la turcu. El nu măi vine aicea, îl culc eu, a nu spune la nima. Sara turcu, dă zor, a tăiat miei, purcei, să sprimeaște că vine fata. Ei până dimineață o pitulă pre ea, o duc. Când o duc, spun că s-a înnecat. Turcii o cată, ei au să zbiere, pi lângă râu ăla: Zlătană, Zlătană. Turcii le-a fost și lor, cum să să-nnece ea, nu o văd moartă, nu văd nimica. Turcii ia și mână cu caii după ăștia, să fi fost vreo douăzăci-treizăci, și ăștia îi aștepta. Sara, când dă murg, ai măi tari băiețî din sat, cu fata lu moșu……..când s-a dus și-i întreabă moșu pune lâna, a sprimit caierele de lână în cap, frumos. N-a fost muzică, ba cărăbi-cimpoi. Cum turcii s-a dus, și zâce moșu, ai noștri care sînt măi tari cu cuțâtele după: duc govia la turc. Cum a dus govia la turc, moșu să bagă și omoară turcu înăuntru, să pun pe turci, și-i omoară aci lângă sat, pe lângă calea ferată. Iau cortu ăla și-l lapădă pe apă, apa peste noapte, câta a venit, a fost primovara. Când s-au întors turcii îndărăt, când satu a văzut că apa i-a înecat pe turci, turcii zâc: fugiți de aicea, că-i bara năroadă. Ala loc să zâce și acu: luda bara. Când a făcut drumu, când a săpat, scot oasăle, capete de tinere, de copii, de oameni.

Cum se furau caii de la turci

La 1826, a fost Miloș. Știi cum a furat caii de la turci, ai noștri. Haiducii săteni, i-a zătrit de cai pe turci. Tot amă caii ai buni au furat. Iapa la toate nouă zâle cată cal. Când iapa cată cal, să duce țâganu, s-a pitulat, c-a fost păduri, cu iapa pingă cai, armăsari care sâmte iapa. Țâganu ar avut vreun cort de oi, cort, la Pec. Acia n-a fost cort, i-a zâs polovce, snace, de amiază nu a venit acasă cu oile, ma le-nchide acia, pe lângă Pec, cu mânjii, cu ăia. Cortu ăla nu e cort, ma îngrădită, ca o grădină îngrădită cu blăni, cu bâte, cu pari, să nu iasă oile. Acuma țâganu s-apropie, armăsarii rupe, rupe unu, dacă doi și măi bun. Acuma țâganu duce doi pe șele și călărește iapa-năinte, unde îl așteaptă patru, cinci inși. El fuge înăinte cu iapa și momește armăsarii, să bagă cu iapa și să-nchide poarta.

LISTA SUBIECȚILOR INVESTIGAȚI

Nume, prenume, vârsta informator; localitatea și anul în care s-a făcut culegerea

Bane Nicolic, 54 ani, Cesljeva Bara, 2010

Liubița Blagoevici, 53 ani, Gornejana, 2000-2002

Draghi Cârcioabă, 54 ani, Slatina, 2001

Zagorca Ciulinovic, 83 ani, Șerbanovac, 2010

Branislav Cucovic (a lu Ioniță), 82 ani, Sipikovo, 2011

Anchița Dragulevic, 70 ani, Reșanac, 2010

Paun es Durlic, 63 ani, Majdanpek, 2011

Goran Ilici, 73 ani, Luchia, 2001

Paun Ilici, 52 ani, Tanda, 2008

Petria Ilici, 91 ani, Luchia, 2001

Zavisa Jurj, 34 ani, Metovnica, 2001, 2010, 2011

Darian Karabasevic, 30 ani, Șerbanovac, 2011

Sveta Marinkovic, 56 ani, Osnicea, 2008

Milan Markovic, 85 ani, Ram, 2010

Slobodan Markovic (Bâzu), 70 ani, Slatina, 2001

Miriana Nestorovici, 55 ani, Krivelj, 2001

Brana Novacovici (de-a lu Băinești), 63 ani, Zlot, 2000

Filip Paunelovic, 65 ani, Osnicea, 2010

Srdjan Peric, 28 ani, Porodin, 2010

Ștefița Śaronjić, 32 ani, Gornjana, 2010

Novița Siminovici (a lu Simion), 60 ani, Gradskov, 2001

Nadica Śismanović, 60 ani Porodin, 2010

Polca Śismanović, 98 ani, Porodin, 2010

GLOSAR

A

a – iar [din sârb. a]

adângia – procesul prin care oamenii bolnavi se ard cu un fier incins la ceafă pentru

a se face bine

adunatuare, adunatuori – uneltă de lemn în formă de roată pe care se pun

mosoarele pentru a urzi

aiduc, aidući – haiduci

aină, aińe – haină

ală, aľe – 1. monstru; 2. șarpe

ali – dar, însă [din sârb. ali]

aluvat, aluvaturi – aluat

alergătuare, alergătuori – uneltă în formă de băț, ușor înconvoiată pe care se pun

mosoarele

ama – însă, zău că

ambar, ambare – hambar pentru cereale: porumb și grâu

ameńi – a omeni, a da de pomană

a anina – a agăța, a atârna

a postăit – a respectat, (din sârb. poštovati)

ardov – butoi mare în care se ține vinul și țuica

arćie, arći – hârtie

ascultuătorii – persoanele care ajută la servirea mesei în timpul nunții

astal, astale – masă

astrâns – adunat

a astruca – a acoperi

Ă

ărtie – hărtie

B

baćală – firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeală

pentru a forma țesătura, băteală

baľetankă, baľetanke – încălțăminte supțiri pe care le folosesc balerinele, dar le mai

folosesc și femeile care joacă în horă

bara – râu mare

basama – probabil

baș – chiar

bașćauă, bașćaľe – grădină

batiere, batiri – lampă electrică portabilă cu baterie

bârabar – paralel

bek’iar – flăcău, holtei, mire

bibarac, bibaraśe – baibarac, haină scurtă până la brâu, fără mâneci și fără guler

bătrâńață – de bătrânețe, în vremea veche

bât, bâće – bâtă

bâza – bâza, joc de copii

blană, blanăń – blană de lemn, scândură

blâgoveșćana – Buna Vestire

blit – vas din pământ

bolniță – spital

borugă, boruź – viroagă, vale mică, mocirloasă

brâglă, brâgľe – parte mobilă la războiul de țesut, care susține spata

bribrńel, bribrńei – brebenel

bruśi – a bruci, a înțepa, a înpunge

buată, buăț – unealtă formată dintr-un corp greu de lemn, de diferite mărimi, fixate pe un mâner, folosită manual la bătut

Bugărie – Bulgaria

buieđe, buiedz – plantă

bunari – fântână

butuarcă, butuorś – buturugă, copac căruia i-a putrezit miezul

C

cadâlmă – drum asfaltat

cadâr – a fi capabil de ceva

caier, caiere – caier de lână

cap – colac mare, căpețel

cazan, cazańe – cuptor

caznă, căznuri – pedeapsă

cată – caută, se uită

călăbăț, clăbăț – căciulă, făcută din piele de oaie

căpătat – primit

cărăbi – cimpoaie

cărămidă – țiglă

căpătâń, câpatâńe – pernă umplută cu paie

cânta (a să) – a se boci

cârceag – ulcior pentru vin sau țuică

cârpă, cârpe – 1. cârpa, basma; 2. bucată de pânză (veche), folosită de obicei în gospodărie, pentru ștersul prafului sau ștergerea vaselor

cârșâie, cârși – stâncă

câta – puțin

cât–godze – oricât

ceșturi – brâu de lână

chimeașă – cămașă

chinez, cnez – conducătorul satului, primar [din cuvântul cneaz]

chită – mănunchi, legătură, buchet

chitesc – aranjează

cioacă – deal

cistit – curat [din sârb. čisto]

cișma – cișmea, fântână

ciumur – cărbune

ciur – sită, ciurel

clacă, clăś – clacă, muncă colectivă organizată de săteni pentru a se ajuta reciproc

cobilcă, cobiľś – bucată de lemn pentru a duce două găleți o dată

cobiliță – termenul pentru cobilcă, folosit de românii țărani

cocie – căruță

cocină – anexa pentru porci sau pentru găini, funcție de ținut

coc(u)oș – floricele de porumb coapte

colac, colaś – colac

colaśel, colaśei – prăjitură

coleașă – mămăligă

coleșăriu – făcăleț, folosit la mestecarea mămăligii

coľibă, coľibi – colibă, sălaș, casă

colind(r)ă, colindz – băț de alun sau de salcie care se decorează și se dă de pomana la ajunul Crăciunului, folosită de colindători

colindreț – colindători

colore – acolo

combilizon – combinezon

comșâie, comșâi – vecin [din sîrb. komšija]

conac, conaśe – conac, casă

conđei, conđeie – condei

corńiț, corńiță – batic cu trei colțuri, pe care îl puneau femeile pe cap ca să le țimă

părul

cornuri – colțuri (pentru basma sau fața de masă)

cosâță – coadă

coșăre, coșări – coșar, construcție specială din nuiele pentru adăpostirea animalelor

domestice

cot – curbă

coteț – anexa pentru porci sau găini, funcție de ținut

cotărița – coș de nuiele

cotun – cătun

craci – picioare

crâ(u)mpiel, crâ(u)mpiei- cartof

crâmpătu – rest de ceva, bucată

crețan, crețańe – fustă creață

crug (în) – în cruce

cuafă, cuafe – cofă, găleată

cucurudz, cucurudz – porumb

cućedza – a cuteza, a îndrăzni

cum-godze – oricum

cumnatu de mână – însoțitorul miresei

curcubătă – dovleac

curitnic – cotețul găinilor

Ć

ćerșau, ćerșauri – cerșaf

ćebe, ćebi – pătură dintr-o țesătură de fire sintetice, de bumbac, care servește la

învelit

ćirini- vas de pământ, cu marginile ridicate, în care se coace pâinea la cuptor

cilim – covor

ćinăr – tânăr, mire

ćinerișu – tineret

ćirepi – ciorapi

D

daltă, dălț – daltă

daică – mândră, iubită

dărac, daraśe – darac, unealtă de pieptănat și de scărmănat lâna

dămâzluc – animal domestic, bun pentru reproducere

dâraśi – a dărăci, a pieptăna lâna cu daracul

dârjală, drjăľi – mâner

dârjeavă – țară, stat

dârzari – tinerii care aduc zestrea miresei la casa mirelui

deda – bunic

descunie – descuie

destruci – dai la o parte, descoperi

dogostăsc – petrec, sărbătoresc

domăćin – stăpânul casei [din sârb. domaćin]

drâgla – a drâgla, dărăci, părui, pieptăna, scărmăna

drâgľeće, drâgľeț – pieptene pentru drâglat

drugari – prieteni, tovarăși [din sârb. drugar]

drumăi – a călători

dudăie – tună

îl dudăie – îl gonește

dudăit – 1. gonit, 2. a tunat

duliaće – dovleac

duos, duosuri – pădure

durmit – a dormit

Đ

đemper, đempere – pulover

đinuapće – dimineața devreme

đisupra – deasupra

DZ

dzaśe – a zăcea, a sta mult timp bolnav la pat

F

farină – făină

fărbui – a vopsi

fârșășc – sfărșesc, termină

fârtat, fârtaț – fârtat, prieten

femilie – familie

focurelu – focurile date de pomană morților la Joimari

frigare, frigări – frigăruie, vergea de lemn ascuțită la un capăt, în care se înfige

carnea spre a o frige deasupra jăraticului

friguri – frisoane, boală

fuior, fuioare – fuior, mănunchi de cânepă, melițat și periat, gata de tors

fund, funduri – fund, taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă

zarzavaturile

fus, fusă – fus

G

galbińi- salbă de galbeni, bani de aur

gazdă – bogat

gătitorii – bucătari, bucătărese

gâltână, gâltâńi – gâldan, cel mai adânc loc în râu

glogin, glogińi, s.m. – arbust cu flori albe, păducel

gloată – copii mulți

glie, gli – glie, bucată de pământ

god – Dumnezeu

gongili – șerpi

gostâie – petrecere, ospeție

goști – oaspeți

govie – mireasă

greoańe – gravidă, însărcinată

grobiște – cimitir

gropariu – gropar

gutână, gutâńe – gutuie

I

i – ei

iađiră – iederă

ibomńic, ibomńiś – ibovnic, amant

iertată (babă) – femeie trecută de menopauză

ieșke, ieșki – așchie

ili – sau [din sârb. ili]

imală – noroi, lut

imanie – pământ

ispravi – a isprăvi, a termina

isto – la fel, exact [din sârb. isto]

iț, iță – iță

iut – iute, rapid

Î

înconđia – 1. a încondeia; 2. a decide despre soarta cuiva

încuniat – încuiat

înđisară – spre seară

înfășuiat – înfășat

înśinta – a (se) încinge, a (se) înfierbânta, a (se) încălzi tare

J

joavină, joavińi – jivină, vietate, ființă

joimari – Joia Mare

jumierieće, jumirieț – jumări

Jumerichele – oameni mascați, ce umblă prin sat în dimineața Crăciunului. O întruchipează pe Joimărica, ființă suptanaturală care se interesează mai ales de hărnicia fetelor și a nevestelor tinere

jivotu – viață

L

lacră – ladă de zestre

laptiș – laptele cucului

laviță – bancă lungă din lemn, aflată în interiorul locuinței sau la poartă

leac – leac, mijloc folosit în tratarea unei boli; medicament

leagăn – 1. leagănul copilului, 2. sicriu

legume – mâncare gătită

lemn, lemńe – lemn, copac

lesne – ușor

leșâie – leșie, obținută din apă fiartă cu cenușă

leauri – acareturi

litră – litră, sticlă de jumătate de litru, în care se pune de obicei țuica

a se lăia – a se spăla pe cap

lovđiu, lovđi- vânător

luoc, luocuri – porțiune de pământ cultivată

lumină – lumânare

lunaćic – născut în aceeași lună

M

ma – dar, însă, numai

maiță – maieu

malaua – mahalaua

maramița – basma

maistor – persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusință într-un anumit gen de activitate, maistru

marieț, -iață. – mareț, care trezește admirație, care se impune prin calități deosebite

maștioaică – mamă vitregă

mălai – turta, aliment preparat din făină de porumb

mănăstire – biserică

mărunțî – mici

măschiriți – mascați

Mătcălău – sărbătoare populară, în saptămâna de după Paște

mâna – a mâna, a îndemna la mers; a sili să urmeze un anumit traseu; a dirija

mândru – frumos

mâțu – pisic

megiutim – dar, insă, (din sârb. međutim)

Miazănopți – Miazănoapte, personaj mitologic

Milostânśi – zâne, iele

miraz – zestre

micsă – zambilă

mița – țânțar, joc de copii

mlădujenia – mire

molidvă – agheasmă

mora – trebuie [din sârb. mora]

moroni – moroi, strigoi

morminț – cimitir

mostochează – amestecă

mosuor, mosuară – mosor

motcă – scul (lână depănată)

muiere – femeie

mumă – mamă

murg (în) – apus de Soare

N

naboinic – 1. pană de lemn cu care se despică butucii, 2. uneltă din lemn, în formă de cuțit, cu care se bate cânepa

naică – neică

na primer – de exemplu

naci – știi

naruod, naruoădz – nărod, nebun

natu tot – ins, om, tot omu

natră, natre – natră, parte a urzelii dintre ițe și sulul de dinapoi sau de dinainte al

războiului de țesut

nâvađi – a năvădi, a trece firele urzelii prin ițe și spată, în ordinea cerută de modelul

țesăturii

nigura,- a (se) întuneca

nivă – câmp, pământ lucrat [din sârb. njiva]

nopârcă – șarpe

O

obavesno – obligatoriu, (din sârb. obavezno)

obor – curte, bătătură

ođińi – a (se) odihni

ogaș, ogașă – ogaș

ogeac – încăperea tradițională în care se află vatra, unde se stătea, se prepara mâncarea, se mânca și uneori se dormea

ogođit – aranjat, îmbrăcat

ogoi – a (se) ogoi, a hrani animalele

olațăl – drojdie

oman – plantă rădăcinoasă de culoare albă, cu care fetele și femeile se spălau pe cap în ziua de Sfântul Toader

Omoli – munții Homolje

opăleaci – brichetă (din sârb. upaljač)

oră – horă

oriz – orez

ostańi – a osteni, a obosi

otma – imediat, îndată [din sârb. odmah]

P

paar – pahar

paclă – pachet

pađină – depresiune

pali – a se ofili, a se veșteji

para-deda – străbunic

păcurari – cioban

păsui – fasole [din sârb. pasulj]

pașćaua – (în practicile păgâne) amestec de pâine, ou, urzică, floare de corn, vin, care se ia în dimineața Paștelui

patent – capsă, buton de închidere (la cercei)

pazdare – bucăți de cânepă

pătul – anexa pentru grâu sau porumb

păzânari – buzunar

pecinile – pecie, carne fără grăsime, muschi de porc

pengeră – fereastră

peșchir – prosop

petrecătoare – bocitoare profesionistă

pieglă – 1. fier de calcat; 2. rindea

pieglui – a netezi

pierćiță – părul strâns in coadă, împletit

piparcă, pipărś- ardei iute

pironi – cuie mari

pisteľcă, pistăľś – pistelcă, piesă dintr-o țesătură dreptunghiulară, împodobită cu broderii și purtată peste poale

pită – păine

pitula – a (se) ascunde

pivă – bere

plâmađi – a frământa aluatul

plâtoźană – pătlăgea, roșie

poćacă – potecă, cărare

podrum – beci sub casă, unde se țineau alimente

policră – poreclă

polucă – sticlă

pomânt – pământ

popis – recensământ făcut în timpul turcilor

porconi – șură de fân

poriz – bir, taxe

prajână – prăjină, bucată de lemn lungă și subțire, de obicei folosită pentru a

fixa sau a susține ceva

pranghie – instrument de pocnit, pocnitoare

prau – praf de pușcă

praznic – serbarea patronului, sfântului casei

prăvaľie – obor

priboi – plantă cu frunze plăcut mirositoare și cu flori mari, roșii, folosită ca medicament

primovara – primăvara

puale – poale, jupon, fustă (scrobită) care se îmbracă pe sub rochie

putragan – putregai

R

raboș – răboj

rachie – țuică

raion – județ

rat – război

raspânćiśe – răspântie, intersecție

raśială – garnitură din mămăligă cu oțet

razbuoi – razboi de țesut

rădioane – aparat de radio

răscucu – formulă rostită în ritualul de redresare a lactației vitelor

răstău – resteu, componentă a jugului

râmleni – romani

rânduiește – se organizează

râșchia – a rășchia, a depăna firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor

râșchitor, râșchituare – rășchitor, unealtă pe care se deapănă tortul, lâna de pe fuse sau de pe gheme pentru a le face scul

râză, râză – cârpă, petec, lucru prost; haină ruptă, uzată cu care se afumă casa, oamenii, animalele cu ocazia diverselor sărbători de primăvară, mai ales la 9/22 martie – Sâmțîî (40 de Mucenici), contra șerpilor

rătui – a lupta, a participa la razboi

rieclă- bluză pentru femei confecționată din pânză subțire

rumańiță – mușețel

S

samo – numai [din sârb. samo]

sanduc – sănduc, ladă, cutie de lemn în care se păstrează hainele [din sârb. sanduk]

saină – sanie

Sâmpietru – Sfântul Petru

Sâmții – cei 40 de Mucenici

sâmziană – sunătoare

sângire – lanțuri

sânźererieći – cârnați în sânge

Sânta – Sfântă

Sântuađer, sântuađi – Sfântul Teodor

Sânźuărdz – Sfântul Gheorghe

sârme – sarmale

sâtă – sită

scamn – scaun

scârmana – a scărmăna

schimburi – haine, îmbrăcăminte

scrobi – a scrobi

scruob – scrob

sfacmă – bucată

sficipietru – Sfântul Petru

slastă – (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de

aliment; de dulce

slică – fotografie [din sârb. slika]

sloboađe – dă drumul, eliberează

soba – cameră de dormit

soc – suc

solomândră – șopârlă

sovoniu – voalul miresei

spată – spată, piesă din războiul de țesut

sprimește – pregătește, prepară (din sârb. spremiti)

spomânta – a înspăimânta, a speria

spomenic – piatră funerară din marmură

spudză – spuză, cenușă fierbinte

stanița – stație

stămâna – săptămâna

stăroica – domnișoara de onoare a miresei

stârcită – adunată

stegari – tinerii ce duc steagurile la nuntă

stoacă – țarc de vite

strâcători – strecurătoare din pânză, folosită pentru a face brânza

streće – noroc

storî – a pieri

struia – curent electric

strug – strung

strungă – strungă, încăpere special amenajată pentru adăpostirea oilor

suartă, suarće – sort, fel, tip

sucală, sucaľe – sucală, unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul

sucnă, sucńe – fustă

sul – sul, piesă de lemn folosită la războiul de țesut

sumođivă – moartea

suvieică – suveică

svađi – a se sfădi, certa

sviciovan – Sfăntul Ioan

Ś

ścă (șcă) – cică

śep, śepuri – cep, dop de lemn cu care se astupă gaura butoiului

śerap, śerapi – ciorapi

śeroń, śerońi – stejar

śirińe, śiriń – țăst

śiștoare, śiștori – brâu de lână

śiuare, śiuori, s.f. – cioară

śuaric, śuariś – stofă albă, groasă, de lână

Ș

șâfońeri – sifonier, dulap de haine

șćetă – pagubă

șechiru- zahăr

șele – spate

șiraci – cântăreți, lăutari

șocâće, șocâț – șoarece

șubiauă, șubieľe – tulpini de plante uscate, crengi subțiri de prun sau de gutui

ștală, ștăluri – staul

T

talpiță, talpiț – tălpiță, chingă la războiul de țesut

tașnă, tășășń – geantă mică țesută din lână

tatar – plantă din care se face mătura de curte

tămeliu – temelia casei

tămâneriu – vasul cu care se tămâie, cădelnița

tămânie – tămâie

tămănit – aranjat

târnă, târńe – târnă, coș mare de nuiele

tindă – pridvor

tișlarai – meseria de tâmplar

toblari-șură

tochează – toacă, mărunțește

topilă, topiľi – topilă, loc îngrădit în albia unui râu sau într-o apă stătătoare, unde se

pune cânepa la topit

trastă, trășći – traistă, obiect în formă de sac, confecționat din lână și prevăzut cu

baiere, care serveste la transportarea obiectelor

trochiță, troc – tigvă, plantă cu fructe cu coajă tare, gălbuie, în formă de pară, de dimensiuni variate, din care se bea apa

tucăna – anexa destinată vitelor și păstrarea fânului

tuglă – cărămidă

tuleni – tulean, cocean

tună – intră într-o încăpere (tună în casă)

turtă, turće – turtă, pâine mică care se dă de pomană

Ț

țară – pomana de după înmormântare

țăst, țăsturi – țest

țoală, țuale – haină

țrep – țiglă [din sârb. crep]

țucă – pupă, sărută

U

uđi – a rămâne

uica – unchi

usche – usuce (să se)

uvec – întotdeauna [din sârb. uvek]

V

vaială – mașină din lemn pentru batut țesăturile din lână

vârćańiță – vârtelniță

već – deja

velușca – lingură

vâlve – ființe supranaturale care stăpânesc grindina și furtunile

vâr – vârful

vlah, valah – român

voińic – voinic, soldat; tânăr bine făcut, curajos, viteaz, îndrazneț, care are o

mare putere fizică

voiska – armată

voz – tren

vracńiță – poartă de lemn

vrăjuri – vrăji, farmece

vrenici – vrednici, harnici

vrunđiva – undeva

Z

zacuană, zacuańe – un fel de păine mică, rotundă ornată cu diferite semne și

simboluri, care se dă sfânților de pomană

zacon – lege

zavelcă – fotă

zavisaște – depinde (din sârb. zavisi)

zapńi – a face un efort (mare) pentru a împinge, a urni sau a ridica ceva, a opinti

zaraf, zarafi – vânzatori de bijuterii, de obicei la bălci

zăcir – zahăr

zăićin – ulei

zănat – meserie, meșteșug

zăpis, zăpârg – loc sfânt

zâpostât – lăsatul secului, seara înainte de începerea celor patru posturi în care se mănâncă de dulce

zătrit – omorât, nimicit, terminat [din sârb. zatrti]

zăvârnit – apus, scăpătatul Soarelui [din sârb. zavrnuti]

zăvârșit – terminat

zăvecină – sărbătoare mare, hramul satului [din sârb. zavetina]

zbăg – refugiu în pădure, făcut din buruieni

zuita – uita

INDEX TABELE

Tabel Nr. 1 EVOLUȚIA NUMERICĂ A POPULAȚIEI SERBIEI

Tabel Nr. 2 DENSITATEA POPULAȚIEI ÎN CRAINA SERBIEI

Tabel Nr. 3 REZULTATELE RECENSĂMÂNTULUI DIN 2002, PE ETNII, LA NIVELUL JUDEȚELOR

Tabel Nr. 4 ÎMPĂRȚIREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A SERBIEI DE RĂSĂRIT

Tabel Nr. 5 LOCALITĂȚILE CU POPULAȚIE ROMÂNEASCĂ ȘI MIXTĂ DIN ESTUL SERBIEI

INDEX FOTOGRAFII

Foto 1 Ansamblu folcloric copii, sat Brestovac, 2011, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 2 Munții Homolie, Munții Malinik, Muntele Stol, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 3 Munții Veliki și Mali Krș, 2011, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 4 Câmpia Negotinului, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 5 Râul Morava în apropierea orașului Paracin 2010, arhivă personală Ionelia Toarcă

Foto 6 Râul Timocul Negru în amonte de satul Gradskov, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 7 Exploatările miniere de la Majdanpek (st.) și Bor (dr.) , 2010, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 8 Ruinele bisericii Lăpușnea, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 9 Biserica din Loznița, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 10 Mănăstirea din Crepicevac, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 11 Biserica din Malainița, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 12 Preotul vicar administrativ pentru Timoc, Boian Alexandrovici, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 13 Biserica din Isacova (Jasikovo), 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 14 Ansamblu folcloric din Bogovina, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 15 Căciula caracteristică muntenilor, “clăbățul”, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 16 Ansamblu folcloric din Negotin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 17 Port tradițional specific românilor țărani, 2011, Muzeul Zajecear, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 18 Panoramă sat Zlot, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 19 Centrul satului Metovnița, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 20 Câmpia Negotinului, cu orașul Negotin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 21 Satul Boljetin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 22 Partea rurală a orașului Donji Milanovac, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 23 Sate de tip dispersat din zona muților Homolie, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 24 Sat de tip compact, în interiorul depresiunii, satul Crnajka, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 25 Indicatorul stradal pentru satul Tocka (sus), case moderne din satul Tocka (jos), 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 26 Ruinele cetății din satul Ram, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 27 Bazin amenajat pentru apele termale din satul Șerbanovac, unde localnicii spală rufele, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 28 Moșu Vidu cu vacile, Mali Izvor (Izvoru Mic) comuna Bolievat, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 29 Fabricarea ciumurului, sat Clococevac, 2009, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 30 Băcia, moșia satului Brezovița, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 31 Însemnarea oilor, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 32 Satul Duboka, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 32 Casă veche Șipikovo, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 33 Casa veche cu podrum, a lui Cucuvic Branislav (a lu Ioniță) din Șipikovo, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 34 Casă veche renovată, sat Metovnica, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 35 Case moderne, cosntruite lângă case vechi, tradiționale, sat Porodin (stânga jos) și sat Vlașki Do (dreapta jos), 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 36 Planul unei gospodării din Porodin: pătulul/ambarul lipit de magazie (st.), tucănaua (în spate), casa (dr.), cocina și cotețul (în spatele casei), 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 37 Organizare gospodărie, sat Voluia, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 38 Tucăna veche, din păiantă cu chirpici (dr.) și tucăna modernă (st.), 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 39 Pătul/ambar folosit pentru cereale, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 40 Puț/ceșmea, Porodin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 41 Casă bătrânească din Șerbanovac, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 42 Soba/camera de dormit a Petriei Ilici, sat Luchia, 2001, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 43 Podrumul cu ciubere, ardov și putini, sat Șipikovo, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 44 Casă bătrânească cu tindă, sat Slatina, Bor, 2001, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 45 Evoluția în timp a gardului: gard împletit din nuiele (st. sus), gard din stobori (dr. sus), gard din piatră (st. rând 2), gard plăci beton (dr. rând 2), gard modern (jos), 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 46 Case moderne, sat Malainița (st.) și sat Resanac (dr.), 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 47 Casă modernă, Veliko Gradiște, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 48 Colibă-sălaș transformată în așezare permanentă, păstrează același plan de funcționare al gospodăriei, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 49 Gospodărie modernă, sat Cesljeva Bara, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 50 Pivnice, loc depozitare vin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 51 Podgorac: cruci pentru femei și bărbați, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 52 Petrecătoare din satul Metovnița, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 53 Cruci din secolul al XIX-lea, din cimitirul satului Criveli, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 54 Cimitirul vechi al orașului Bor, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 55 Cruci ale cetățenilor străini din cimitirul vechi al orașului Bor, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 56 Mormânt lângă casă, sat Duboka, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 57 Morminte săpate pe pășunea de lângă casă (sus) și în spatele curții (jos), sat Voluia, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 58 Cetatea Golubac, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 59 Petria Ilici, 91 ani și Goran Ilici- fiul, 73 ani, sat Luchia, 2001, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 60 Șișmanovic Polca, 98 ani (2010), din neamul giurgionilor, Porodin, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 61 Milan Markovic (de-ai lu Mărconi), 85 ani (2010), sat Ram (al doilea din staânga), 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 62 Ridicarea la grindă a lui Jurj Andrei, 2 ani, sat Metovnița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 63 Colacul de botez, sat Osnicea, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 64 Jocul Poarca, sat Jitcovița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 65 Clondir, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 66 Exemplu de plocon pentu naș, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 67 Zestrea transportată cu tractoarele, sat Cisljeva Bara, 2010, arhivă personală: Bane Nicolic

Foto 68 Modul de îmbrăcare al mirelui și a miresei, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 69 ritualul de nuntă „aruncarea sitei pe casă“, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 70 Crucea, sat Osnicea, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 71 Lumânarea Raiului, în diferite variante: model vechi, sat Serbanovac (st. sus), lucrată în casă, sat Criveli (drp. sus), model nou din comerț, sat Bacevița (jos)

Foto 72 Statu, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 73 Petrecătoare, sat Bogovina, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 74 Trecerea punții de către cortegiu funerar, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 75 Prunu, sat Valeacoanie, 2001, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 76 Pregătirea gropii, sat Criveli, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 77 Coborârea mortului în mormânt, sat Criveli, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 78 După întoarcerea de la înmormântare, lumea se spală pe mâni și aruncă jaragai peste cap, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 79 Pomana în satul Criveli (st.) și pomana în satul Bacevița (drp.), 2009, arhivă personală: Sneja Lpadatovic și Zavișa Jurj

Foto 80 Prescura cu biluțe, sat Gamzigrad, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 81 Haine date de pomană la 40 de zile, pentru Sanea, sat Gamzigrad, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 82 Colacul de bât și bâtul la pomana de 40 zile, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 83 Slobozitul apei, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 84 Colaci dați de pomană la slobozitul apei, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 85 Exemplul pentru simbolul „mîna“ în Bacevița, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 86 Exemplul pentru simbolul „mâna“ în Dobro Polie, Șarbanovaț și Metovnița, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 87 Colacu de bât, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 88 Tipuri și forme de pâini: 1- capu al numarat (Osnić), 2- capu (care se numără), 3- colacu đi bît, 4- cocǐaǐa, 5- colac lunguieț, 6- colac mic cu gaură, 7-colac maŕe cu gaură, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 89 1- papuša(papușa), 2- brebiaće(vrabia), 3- talaŕ, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 90 Colacul numit Moș, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 91 Slobozitul apei, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 92 Slobozitul apei acasă (sus st.) și colacii pregătiți (dr. jos), 2009, arhivă personală: Sneja Lpadatovic

Foto 93 Plata fetei la slobozirea apei, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 94 Pomana făcută din timpul vieții, 2004, arhivă personală: Paun es Durlic

Foto 95 Bâlci de Panagiur, sat Șerbanovăț, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 96 Colind(r)ă, sat Șerbanovăț, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 97 Colindreț – Colindătorii, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 98 Plata colindătorilor, sat Criveli, 2010, arhivă personală: Sneja Lapadatovic

Foto 99 Coleașa din dimineața Crăciunului, 2010, arhivă personală: Sneja Lapadatovic

Foto 100 Pomana de Crăciun, sat Criveli, 2010, arhivă personală: Sneja Lapadatovic

Foto 101 Focul de Priveghi, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 101 Pomana albă, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 102 De Florii se scot toate țesăturile se scot la aer, sat Metovnița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 103 Focurelele aprinse în curte, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 104 Focurele aprinse la morminți dimineața devreme, sat Podgorț, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 105 O gustare alături de cei decedați, sat Vitejeva, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 106 Colacul de Paști (st. sus) și mâncare de Paști (dr. jos), 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 107 Ritualul de Luatul Paștelui, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 108 Glia din ritualul Paștelui, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 109 Altă variantă a ritualului de Paști, sat Jasikovo, 2009, arhivă personală: Paun es Durlic

Foto 110 Obținerea brânzei, sat Bacevița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 111 Mulsul oilor, sat Brezovița, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 112 Pomana dată Sf. Gheorghe2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 113 Măsuratul laptelui2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 114 Însemnarea oilor pe răboș2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 115 Copacul ales pentru zapis, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 116 Semnul pe zapis, sat Șebanovăț, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 117 Slobodan Bâzu (st.) și Miroslav Ciulin (dr.), printre puținii rapsozi de balade din regiune2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 118 Transmiterea folcorului tinerei generații, 2010, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 119 Trucu Ciulin, satul Șerbanovăț, 2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 120 Ansamblu folcloric Metovnița, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 121 Ansamblu folcloric Zlot, 2009, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 122 Ansamblu folcloric de copii, sat Bretovac, 2009, arhivă personală: Zavisa Jurj

Foto 123 Întâlnirile satelor – Susreti sela, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 124 Meliță (model) și naboinic, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 125 Drâglă, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 126 Dărac de mână, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 127 Modele de furcă, Muzeul Zajecar și sat Porodin, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 128 Model țesătură, sat Porodin, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 129 Războiul de țesut, sat Brestovăț, 2009, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 130 Modul de îmbrăcare a bărbaților și a femeilor din ținutul Timocul Negru, până la Primul Război Mondial, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 131 Clăbățul sau călăbățul2009, arhivă personală: Zavișa Jurj

Foto 132 Model cămașă pentru femei, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 133 Port femeiesc carcateristic satelor de munteni-ungureni, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 134 Port femeiesc specific satelor de țărani, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 135 Port muntean-ungurean, 2011, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 136 Ciorap din postav pentru femei, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 137 Cingătoare de femei, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 138 Opreg- Zavelcă cu ciucuri pentru femei, 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 139 "Propuadă"(broboadă), 2008, arhivă personală: Filip Paunelovic

Foto 140 Ciorapi de lână model nou, pentru femei, 2011, Muzeul Zajecar, arhivă personală: Ionelia Toarcă

Foto 141 Modele de traistă, 2010, arhivă personală: Ionelia Toarcă

BIBLIOGRAFIE

Ansbertus, Ystoria de expeditione Frederici…..în Fontes Rerum Austriacarum, I Abteilungen: Scriptores, I Band, p. 15; cf. L.Ranke, Die Serbische Revolution.

Balș, G. (1911), O biserică a lui Radul cel Mare în Serbia la Lopușnia, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul IV, București.

Bârsan, A. (1968), Mic Atlas Geografic, Editura Științifică, București.

Berciu-Draghicescu, Adina (1996), Românii din Balcani. Cultura si spiritualitate, Editura Globus, Bucuresti.

Boardman, John (1996), The Cambridge Ancient History Vol. 10.

Bobcev S.S., Coup d’oeil sur regime juridique des Balkans sous le regime ottoman, p. 188; Novakovic St., Stara srpska vojska, p.33.

Bojanic Lukač D. (1968-1969), Negotinska Krajina u vreme turske vladavine, GEM 31-32, p. 104; cf. S. Gacovic, op. cit., p. 14.

Boga L.T. (1913), Românii din Serbia, în Anuarul Geografic și Antropogeografic, București.

Boga, L. T. (1913), Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria si Serbia (note etnografice si statistice), Tipografia “Vocea Poporului”, Bucuresti.

Bucuța, Emanoil (1927), Românii din Bulgaria, Editura Cartea Românească, Bucuresti.

Bucuța, E. (1923), Românii dintre Timoc și Vidin, București.

Bulat, T. (1925), Un caz interesant de migrațiune în Oltenia, în “Arhivele Olteniei”, noiembrie-decembrie, Craiova.

Burada, Th. (1908), O călătorie la vlahii (românii) din Kraina, Croația și Dalmația, Tipografia și Papetăria Progresul, Iași

Boškovic, Ð. (1950), Srednjovekovni spomenici severoistočne Srbije, Starinar, I, , p. 196-197; cf. S. Gacovic, op. cit., p. 15.

Budiș, Monica (2001), “Comunitatea românească de pe valea Timocului bulgăresc”, editura Militară, Bucuresti.

Butură Valeriu (1978), Etnografia poporului român, Dacia, Cluj Napoca.

Capidan, Theodor (1926), Românii nomazi. Studiu din viața românilor din sudul Peninsulei Balcanice, Cluj.

Chapman, John (2000), Lepenski Vir, in Fragmentation in Archaeology, Routledge, London, p. 194-203.

Ciachir, N. (1968), România în sud-estul Europei, București.

Choniates Nichita I, 4, p. 482, în : Izvoarele istoriei României, III, București, 1975, p. 254 -255

Cojocaru Boboc A. (iunie-octombrie 2010), Boian Alexandrovic – simbol al conștiinței naționale a românilor timoceni, Constelații ieșene, anul V, nr. 2-3 (18-19).

Constante, C., Golopenția A. (1943), Românii din Timoc, București.

Constante, C. (1934), Despre români, Bucuresti.

Constantinescu, N.A. (2000), Chestiunea Timoceană, Litera Internațional, București.

Copcea, Florian (2008), Istoriografia românilor din Serbia de sud-est, Autograf MJM, Craiova.

Costachie, S., Ion, D. F. (2010), Geopolitica spațiului balcanic, Editura Transversal, București.

Cucu, Vasile (2009), Satul românesc-tradiție, contemporaneitate și speranțe de viitor, Editura Transversal, București.

Cucu, V. (1974), Geografia populației și așezările omenești, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Cvijic, J. (1918), La peninsule balkanique, Armand Colin, Paris.

Cvijic, J. (1923), Românii dintre Vidin și Timoc, Bucuresti.

Dinculescu, N.G.(1923), Documente privitoare la starea țăranilor, în “Arhivele Olteniei”, anul II.

Dobrescu I.F., Dobrescu N.L. (2005), Românii din Serbia, Geopolitica, Nr. 1(5), anul IV.

Dolha,V., Totul despre românii din Timoc, în Revista Asociației Învățătorilor din județul Arad și a Casei Corpului Didactic Alexandru Gavra, Arad, anul LXXVII, serie nouă, nr. 3, aprilie 2007.

Donat, Ion (1947), Despre toponimia slavă din Oltenia, Fundația Regele Mihai, Craiova

Dragic, Dragomir (2004), Istraživanje zaturene istine o vlasima, Forum za kulturu vlaha, Bor.

Draghișa, Konstandinovic-Traian (2008), Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948, Liga Culturală pentru Unitatea românilor de pretutindeni și editura Semne.

Dragomir, Silviu (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, București.

Dragomir, Silviu (1924), Vlahii si Morlacii. Studii din istoria românismului balcanic, Imprimeria Bornemisa, Cluj.

Drăgan, Iosif Constantin (1994), Istoria românilor, Europa Nova, București.

Džadžević, Dragoslav (2006), Narodne Igre Severnoistočne Srbije, Pojarevăț.

Drzavopis Srbje, sveska XVI, p. VIII și XVII.

Dumitrescu, Jipa, Metea A. Octavian (1943), Revista Timocul, Bucuresti.

Durlić, es Paun (2010), Sveti Jezik vlaskog hleba, fondacija Balkankult, Beograd.

Filitti, I.C., Condica Poenarilor Almăjani, în “Arhivele Olteniei", mai-august, Craiova, 1929, p. 293.

Florescu, F. (1937), Românii din dreapta Dunării, în Sociologie Românească, București.

Gamillscheg, E., Originea românilor, p.8-9, apud Gh. I. Brătianu, Tradiția istorică a descălecatului Țării Românești în lumina nouălor cercetări.

Gacovic, Slavoljub (2008), Kud se dodoše rumuni Tihomira Đorđevica, Bor.

Gacovic, Slavoljub (2010), Obiecte sacrale ale voevozilor ugrovlahi în spațiul zonei Timocului, Bor.

Georgevici, T. (2004), Printre românii noștri, Note de călătorie, Ariadnae Filum, Bor

Geraud, M., Leservoisier, O., Pottier, R. (2001), Noțiunile cheie ale Etnologiei, Editura Polirom, București.

Ghinoiu, Ion (1999), Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundației Culturale Române, București.

Giuglea, G. (1988), Fapte de limbă, București.

Giuglea, G., Vâlsan G. (1913), De la românii din Serbia, Culegere de literatură populară, București.

Đocic, Danica (2006), Jenska Oglavlia, Narodni Muzei Pozarevac.

Đocic, Danica (1986), “Zapis”, as a village cult tree in old Kostolac, Centar za culturu narodni muzei, Pozarevac.

Đocic, Danica (1999), Ornaments and symbols of ritual breads in the area of Branicevo, Etno-culturoloski Zbornik, k. V, Svârlig.

Đocic, Danica (2000), “Puštanje vode”(Flow of water) for the dead in the region Branicevo, Viminacium 11, Pozarevac.

Gravier, Gustave (1919), Les frontieres historiques de la Serbie, Librairie Armand Colin, Paris.

Guvernul Serbiei (1992), Districte din Serbia, Belgrad.

Hagi-Gogu, T. (1939), Romanus și Valachus sau ce este romanus, roman, român, aromân, valah si vlah, Bucuresti.

Hedeșan, O. (1999-2000), Interferențe etnofolclorice, în revista Miorița, nr. 6-7, Timișoara.

Hydropower and navigation syustem "Morava" (Concepts of regulation of rivers Great Morava and South Morava for navigation and hydropower production.)

Ion di la Vidin, Românii din Tribalia, în Națiunea nr. 5/1990.

Iorga, N. (1922), Histoire de Roumains et de leur civilization, Cultura Națională, Bucarest.

Jaksic, B. (1873), O plamenon sostav naselenia v. Kniajeste Serbskom, St. Petersburg.

Jakčić, Božidar, Bašić, Goran (2002), Romany settlements, livind conditions and possibilities of integration of the roma in Serbia, Belgrad.

Jiricek K.,. Radonic J. (1911), Istorija Srba, Beograd.

Jones, Arnold Hugh Martin, (1964), The later Roman Empire, 284-602: a social, economic and administrative survey, B. Blackwell.

Jovanovic, Lj.(1903), Mlava, Antropogeografska proucavanja, în Srpski etnografski

zbornik, Knjiga V, Beograd, p. 294.

Kanitz, F. (1985), Srbija. Zemlja I stanovništo, II, Beograd.

Kanitz, F. (1868), Serbien, Leipzig.

Karic, V. (1887), Srbija, Kraljevsko-srpska drž. Štamparija.

Karadjic, Vuk St., Danilo Aleksijevic I knezovi Karapandjici, p. 284-288; cf. D.Djurdjiev, Nešto o vaških starješinama pod turskom upravom, p. 53-54; cf. Chopin-Ubicini, Provinces danubiennes, p. 272; cf. Th. N. Trâpcea, op. cit., p. 60.

Kiepert, H. (1869), Volker und Sprachen Karte vor Osterreich und die unter Donaulandern.

Kuić, Ranka, (2000), Red & White-Serbian-Celtic Parallels, (Crveno i belo – srpsko-keltske paralele, Glas srpski, Banja Luka.

Kneževic, B., Manastiri u istočnoj Srbiji, p. 293-320; cf. S. Gacovic, op. cit., p. 45

Parlamentul Serbiei, Legea privind organizarea teritorială și Autonomia Locală

Lejean, Guillaume (1869), Carte etnografique de la Turquie d’Europe et des etats vassaux autonomies.

Lozovanu, D. (2008), Populația românească din Peninsula Balcanică, Studiu uman geografic, teza de doctorat, Iași.

Mackenzie G. Muir si Irby A.P. (1867), Map of the soud Slavonic countries”.

Mallat, I. (1902), La Serbie contemporaine, Paris, p.31, vol.I.

Manciulea St., State și sălașuri din Câmpia Tisei, p. 145-174. cf. I. Conea, Carpații hotar natural, p.66.

Marinkovic Sorescu Annemarie, Cultura populară a românilor din Timoc, Institutul de Balcanologie, Serbia.

Marković, Jovan Đ. (1990), Enciklopedijski geografski leksikon Jugoslavije; Svjetlost-Sarajevo

Marinović, B., Šutić, M., Viskić (2005), Excerpt from the book I.: Baćina: Prošlost Baćine, Udruga Pagania, Ploče.

Marsigli, A.F. (1726), Danubius-pannonico-mysicus, Haga, tom I, p. 27.

Martonne, de Em. (1908), L’Evolution des Alpes de Transylvanie, Librairie Armand Colin, Paris.

Matei, Horia C., Negut, S., Ion Nicolae, Steflea, N., (1993), Statele lumii. Mica enciclopedie, Editura Rombay, Bucuresti.

Mihaescu, H. (1993), La romanité dans le Sud-Est de l-Europe, Editura Academiei Române, Bucuresti.

Mihu, A. (2002), Antropologie Culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Miladinovic M. (1928), Pozarevacka Morava, în Srpski etnografski zbornik, Knjiga XLIII, Beograd.

Milicevic, M. Ð., Kneževina Srbija, II, p.113; cf. Gacovic S. (2010), Obiecte sacrale ale voevozilor ugrovlahi în spațiul zonei Timocului, Bor.

Milivojević, M., Martinović, M. (2003), Utilisation of Geothermal Hydrology in Serbia, International Geothermal Conference, Reykjavik.

National Museum Zaječar, (2011), Collecions and Exhibition, Zaječar.

Ion, Nicolae (2005), Etnografie și toponimie, Credis, București.

Notitia Dignitatum, The Synekdêmos and Prokopios’s Buildings IV.v.-vii, x

Olteanu, Marius-Album de fotografii, (2010), Timoc-Lumea de dincolo, editat de Institutul Cultural Român.

Panea, N., Bălosu, C., Obrocea, G. (1996), Folclorul românilor din Timocul bulgăresc, Editura Omniscop, Craiova.

Pantelic, D.(1921), Uhodjenie Srbije pred Kocinu Krajinu, în Glas Srpska Kraljevska Akademija, Knjiga CLIII, Beograd.

Passarowitz, Nicopole si Svistu, Dunonia, (1994) Sacra Tribalia, Editura Erasmus, Bucuresti.

Paunovic ,M. (1970), Ðerdap I Krajina, Zagreb, p. 104; cf. S. Gacovic, Obiecte sacrale ale voevozilor ugrovlahi în spațiul zonei Timocului.

Păcurariu, M. (1991), Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., București.

Pčelar, I., Pisar đumruka Beogradskog, Okružie Ktainsko, Glasnik Društva srbske slovenosti, IX (1857), 216, br.19; cf. Gacovic S. (2010), Obiecte sacrale ale voevozilor ugrovlahi în spațiul zonei Timocului, Bor, p. 14.

Petrovic, Dragoljub (1966), Iredenta fašisticke Rumunije u Severoistocnoj Srbiji 1941-1944, Beograd.

Popp, N. M. (1941), Craina – O verigă a spațiului etnic românesc, București.

Popa, Cristian, Iona (2009), Cultura Coțofeni, Univ. Alba Iulia.

Popa Lisseanu G.(1939), Românii în isvoarele istoriei medievale, Tipografia Bucovina I.E.Toroutiu, București.

Rizinic, M. St. (1888), Razvalinama manastira koroglaškom, Starinar, V, 3 p.103.

Romansky, St. (1926), Românii dintre Morava și Timoc, Sofia.

Sanfeld, Kristian, (1926), En oversigt over dens resultater og problemer, Copenhaga.

Stanojevic, M., Crna Reka, p. 61; cf. Godisnjk, XIX, 1905, p. 264

Stojkovic, Sr. J. (1893), Na lepom srbskom Dunavu, Beograd.

Ion, Nicolae, Suditu, Bogdan (2008), Toponimie românească și internațională, Editura Meronia, Bucuresti.

Szabo, Jozsef (1923), Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic și geografic, Bocu Sever, Recenzie de în Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj.

Ștefan, Gheorghe (1962), Formarea limbii si a poporului român. Apariția primelor state feudale pe teritoriul țării noastre, Editura Politica, Bucuresti.

Ștefănescu, C. M. (1997), Populația și habitatul românesc în Balcani, ed. Carro, București.

Tasic, N., Historical picture of development of early iron age in the serbian danube basin, Belgrade, Balcanica XXXV, p.17.

Timoc, Cristea Sandu (1996), Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane), ed. a-II-a revăzută, ed. Astra Română, Timișoara.

Timoc, Cristea Sandu (1995), Mărturii de la românii uitați, Editura Astra Română.

Timoc, Cristea Sandu (2008), Românii timoceni, din robie turcească în robie „strâmbească”, Dacia Aureliană – Revista românilor din Timoc.

Timoc, Cristea Sandu (1997), Vlahii sunt români, editura astra Română, Timișoara.

Timoc, Cristea Sandu (1967), Cântece bătrânești și doine, Editura pentru literatură, București.

Toarcă, I. (2011), Românii din bazinul Timocului, revista Societății de Geografie din România „Terra”, Anul 2010-2011, Editura CD Press, București.

Toarcă, I. (2010), Românii din Serbia de Răsărit, în Buletinul Societății de Geografie din România, Filiala Prahova, nr. 3/2010, Ploiești.

Toarcă, I. (2011), Elemente de toponimie în Craina Serbiei, în GEIS “Referate și comunicari de geografie”-vol XV, Editura Casei Corpului Didactic Deva.

Trâpcea Th. N. (1999), Românii dintre Timoc și Morava, Domino.

UNECE, (2008), Environmental and Risk Assessment of the Timok River Basin.

Vasilescu, Al., Registrul tuturor localităților cuprinse în harta Olteniei, Arhiva Olteniei, II.

Vâlsan, G. (1918), Les roumains de Bulgarie et Serbie, Paris.

Vâlsan, G. (1927), Românii din Serbia, Buletinul Societății Regale de Geografie, București.

Weigand, Gustave (1909), Atlas Linguistique, Leipzig.

Weigand, Gustave (1900), Die Rumanische Dialekte der kleinen Walachei, Serbien und Bulgariens, în “Jahresbericht des Institut fur Rumanische Sprache”, tom VII, Leipzig.

Wilkes, J. J. (1992), The Illyrians, Oxford: Bleckwell.

Vitkovic, G. (1884), Izvestaj, Nepisao 1733 god Maksim Radkovic, exarh Beogradskog mitropolita, în “Glasnig Srpskog Ucenog Drustva” Knjiga 56, Beograd.

Vlăduțiu, Ion (1973), Etnografia românească, istoric: Cultura materială. Obiceiuri, Editura Științifică, București

Zaicereanu, Grigore, Abrasevici, Boja (2005), Isânovățul, în spațiu și timp, Zaiceri

Zbuchea Gheorghe, Stelian Brezeanu, (1997), Românii de la sud de Dunăre, documente, Arhivele Naționale ale României, București

Zbuchea, Gheorghe (1999), O istorie a românilor din Peninsula Balcanică secolul XVIII-XX, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București.

Zbuchea, Gh, Dobre, C. (2005), Românii timoceni, vol. I, Editura Cd Promotions, București.

***, (1970), Negotinska Craina, Etnografscki Muzei, Beograd.

***, (1992), Istoria României în date, Chișinău

***, (1996), Dicționar de istorie veche a României, București.

***, Monografia economică RSF Iugoslavia, 1971Osdem, București, , pag. 10

***, Românii de la Sud de Dunare. Documente, Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, 1997 (rom.)

Revista Timocul, nr. 3-4, din martie aprilie 1934.

***, (2007), Românii din afara granițelor țării, Coordonate istorice și naționale în cadrul european, Casa editorială Demiurg, Iași.

***, (2006), Românii din afara granițelor țării. Evoluție istorică și situație prezentă în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, Casa Editorială Demiurg, Iași.

***, (2007), Românii din nord-estul Serbiei (Valea Timocului), Ed. Școala vremii, Arad.

***, (1993), Spațiul istoric și etnic românesc, Editura Militară, Bucuresti.

***, Srbija, Auto-turističko-geografska karta, 1: 480 000, Merkur SV, Beograd, 2007.

***, Srbija, Skolska geografska karta, 1: 1 200 000, Beograd.

***, (2010), Statistica oficială a Serbiei, Municipiile din Serbia, Belgrad,

***, (2010), Statistical Office of the Republic of Serbia, Statistical Yearbook of Serbia, Belgrad.

***, Statistika Kraljevine Srbije, Kniga XXIV2, p.CIX

***, (2006), Atlas of Serbia; Intersistem Kartofragija.

***, Popis stanovništva, domaćinstava i stanova 2002. Knjiga 1: Nacionalna ili etnička pripadnost po naseljima

Group of authors (1969), Кра̏јина (in Serbo-Croatian). Речник српскохрватскога књижевног језика, vol. 3. Novi Sad/Zagreb: Matica srpska/Matica hrvatska. p. 30.

Group of authors (1972), Krajina. In colonel-general Nikola Gažević (in Serbian). Vojna enciklopedija, vol. 4. Belgrade.

(1882), Serbia, Geographisches Handbuch zu Andrees Handatlas.

http://whc.unesco.org/en/list/1253

http://ro.wikipedia.org/wiki/Serbia

http://homoljetourism.org/homolje/index.html